TEORIA LITERARĂ

Teoria literară: joacă rolul unui discurs asupra metodei (se dezvoltă odată cu
emergenţa esteticii modernităţii, de la Baudelaire încoace).
Teoria ilustrează o anumită ideologie şi o concepţie specifică despre literatură.
Teoria literară e un metadiscurs.
Majoritatea introducerilor în teoria literară ajung să descrie niște școli de critică (Jonathan
Culler, 1997). Teorie a ajuns să însemne „orice elaborare sistematică ce poate avea relevanță în
interpretarea literaturii”.
Paul de Man: „forța teoriei stă în imposibilitatea de a o defini, în condiția ei proteică”.
Compagnon: teoria s-ar situa față de critică asemenea criticii față de literatură. Literatura
nu poate fi însă definită – de unde precaritatea obiectului criticii (concret, individual) și teoriei
(abstract, general).
Prestigiul structuralismului: superioritatea teoriei față de critică și a criticii față de
istoria literară. (Oana Fotache, Divanul criticii, 2009).
Teoria literară în şcoală.
Teoria literară şi literatura.
Teoria literară în literatură.
Teorii despre declinul şi resurecţia teoriei.
Modernitatea estetică a identificat valoarea în tensiunea dintre sens şi formă (sugestie,
simbol, ambiguitate, obscuritate, lirism).
Dar „valoarea literară nu poate fi fundamentată teoretic” – ceea ce constituie „un neajuns
al teoriei, nu al literaturii” (A. Compagnon). Ca atare, teoria n-ar mai trebui să fie o dogmă, ci un
tip de reflecţie sceptic-relativizantă, de bun-simţ.

ISTORIA LITERARĂ
Istoria literară explică opera cu ajutorul contextelor.
Istoria literară poate fi înţeleasă ca:
1. o ramură mai mult sau mai puţin privilegiată a criticii propriu-zise, având drept scop
evaluarea faptului literar în diacronie;
2. o disciplină subordonată istoriei generale, care integrează esteticul/ literarul într-un
orizont socio-cultural.
Istoria literaturii: un gen al istoriei literare (alături de antologie, dicţionar, compendiu
etc.)
Istoria literaturii: o operă de sinteză ce-şi propune să înregistreze valorile potrivit unui
scenariu evolutiv, cu o delimitare precisă a etapelor (criteriul periodizării pe epoci, curente,
generaţii de creaţie etc.) şi a succesiunii formelor literare. Acest „gen” al istoriei literare
(predispus la delir mitologizant şi la reverii narcisiste) a luat avânt cu precădere între 1850-1950,
ca semn al afirmării conştiinţei de sine a literaturilor naţionale într-un context mai larg, universal.
Declinul istoriei literare: o dată cu voga structuralismului şi a formalismelor de tot felul.
Istoria literară: resuscitată în forme „slabe”, impure, racordate la modelul epistemic
pluralist-relativizant al postmodernităţii.
Impuritatea genului numit „istorie literară” i-a determinat pe Wellek şi Warren să
vorbească (în Teoria literaturii) despre imposibilitatea existenţei acestei discipline cu statut
teoretic incert, care îmbină eseul critic şi monografiile de autor (literare, dar fără perspectivă
istorică) cu excursul istoriografic şi culturologic (dar... neliterar).
 Paul Cornea (Conceptul de istorie literară în cultura românească): impuritatea semnalată
de Wellek şi Warren e deosebit de fertilă, asigurând vitalitatea genului.
Istoria literară: o investigaţie socio-culturală a trecutului (ale cărui valori artistice nu pot
fi percepute decât pe cale intelectuală, fără aportul sensibilităţii), criticii propriu-zise revenindu-i
menirea de a selecta şi ierarhiza valorile estetice (care trăiesc numai în prezent şi se adresează
sensibilităţii, fiind perceptibile intuitiv – de unde şi importanţa „gustului” drept criteriu de
evaluare).
G. Călinescu (excepţia): istoria literară e forma cea mai complexă de critică, cu nimic
însă diferită în esenţă de aceasta din urmă. Critica presupune şi ea, ca de la sine înţeleasă,
perspectiva comparativ-istorică, în intenţia formulării unor judecăţi de valoare credibile, pe când
istoria literară trebuie văzută, la rândul ei, ca istorie de valori:
„Istoria literară este o istorie de valori, şi ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întâi
de toate să stabilească valori, adică să fie un critic”.
Pentru Călinescu, istoria literară e „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”, inefabilul referindu-
se la valoarea estetică (criticul român nega, pe urmele lui Croce, existenţa esteticii ca ştiinţă), iar
„sinteza” la factorul cultural, de context.
 Critică şi creaţie
Oscar Wilde: „imaginaţia reproduce, spiritul critic creează”
Constantin Dobrogeanu Gherea: critica e „tot o operă de artă” – altfel decât cea
artistică propriu-zisă, dar totuşi o operă de artă”, „un gen literar deosebit, cum sunt atâtea genuri
literare deosebite în poetică: liric, epic, dramatic”. Mai mult, el consideră critica („a zecea
muză”) superioară tuturor celorlalte forme de creaţie, pentru că presupune existenţa a două tipuri
de însuşiri: atât artistice, cât şi interpretative: „Critica modernă conţine şi ea în mod implicit
aprecieri şi judecări”
G. Călinescu: „Între critică şi creaţie nu este o deosebire de esenţă, ci numai una de
proces. Una porneşte din afară spre a deştepta apetiţia creatoare, cealaltă procede dinăuntru spre
a-şi găsi materia. Simţul critic e actul creator eşuat, răsfrânt în conştiinţă înainte de a ajunge la
periferie şi devenit astfel sentiment artistic”.
„Cu alte cuvinte, simţul critic este forma propriei noastre facultăţi creatoare, sub unghiul
căreia primim şi valorificăm numai ceea ce ni se prezintă ca urmând normele de creaţie ale
spiritului nostru. A înţelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine momentul iniţial al
operei”.
Harold Bloom: „Răstălmăcirile poeţilor, adică poemele, sunt mai drastice decât
răstălmăcirile criticilor (critica), dar aceasta e doar o diferenţă de grad şi nu doar de natură. Nu
există interpretări, ci doar răstălmăciri, astfel încât întreaga critică este poezie în proză”.
 Obiectul şi principalele orientări ale criticii
Din antichitate şi până în sec. XVIII, reflecţia asupra literaturii s-a desfăşurat în cadrele
metodologice ale următoarelor discipline: 1. Poetica: studiul faptelor literare din perspectiva
artei verbale; 2. Retorica: analiza discursului şi a mijloacelor de exprimare folosite pentru a
garanta o comunicare eficientă; 3. Hermeneutica: teoria interpretării textului (Oswald Ducrot,
Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului)

După Heinrich Plett (Ştiinţa textului şi analiza de text), literatura trebuie analizată din
perspectiva a trei componente fundamentale:
a. literatura ca mimesis (raportul text-lume)
b. literatura ca expresie (raportul text-emiţător)
c. literatura ca retorică (raportul text-receptor)
Mai complexă este perspectiva lui M.H. Abrams (The Mirror and the Lamp), potrivit
căreia activitatea critică trebuie să aibă în vedere 4 componente:
1. autorul (teorii expresive: opera ca expresie a personalităţii creatoare);
2. opera (teorii obiectiviste: opera ca realitate autonomă, ca text);
3. realitatea (teorii mimetice: relaţia cu lumea, cu referentul);
4. publicul receptor (teorii pragmatice: efectele produse de operă asupra receptorului)
Vom identifica aşadar o serie de trăsături comune unora sau mai multor şcoli critice, în
funcţie de interesul arătat de acestea faţă de autor, receptor, operă şi context.
Avem astfel 3 mari orientări critice:
1. Critica orientată spre autor: biografism, psihologism, critica genetică, psihanaliză,
mitocritică, critica arhetipală, cognitivistă etc.
2. Critica orientată spre text: stilistica, formalismul, structuralismul, textualismul,
deconstructivismul etc.
3. Critica orientată spre receptor şi contextul social: impresionismul, critica sociologică,
sociologia lecturii, studiile culturale în sens larg.
(Oana Fotache, Divanul criticii)
 Fundamentele umaniste ale criticii literare (secolul XIX)
Canonul clasic are în vedere o serie de opere-model, demne de imitat.
Literatura modernă (de la romantici încoace) exaltă originalitatea şi personalitatea
(geniul) scriitorilor, văzuţi ca „întrupare a spiritului naţiunii”.
Ca atare, odată cu romantismul are loc „afirmarea relativităţii istorice şi geografice a
gustului, în opoziţie cu doctrina clasică a eternităţii şi universalităţii canonului estetic” (A.
Compagnon, Demonul teoriei).
Prima paradigmă critică din epoca modernă va fi aşadar umanistă şi istoricistă,
contextualizantă.

Biografismul. Critica foiletonistică

Sainte-Beuve este considerat fondatorul criticii literare ca disciplină modernă.
Spre deosebire de criticii dinaintea sa (cu formaţie de esteticieni), Sainte-Beuve nu
analizează opera ca realitate autonomă, ci ca expresie a unei personalităţi.
Tehnici utilizate: portretul, anecdota.
Sainte-Beuve consideră critica o formă de creaţie, care presupune şi afirmarea
personalităţii celui care interpretează.
Critica lui Sainte-Beuve a fost de fapt una de tip contextual, fiindcă integrează
amănuntele biografice despre scriitori într-un cadru de referinţe mai complex, social, politic,
istoric în sens larg.
Conexiunea autor-operă semnalează existenţa unui demers critic de tip umanist, care a
generat şi specia critică cea mai veche şi mai prestigioasă: monografia.
În favoarea monografiei s-au pronunţat, la noi, atât G. Călinescu, cât şi discipolul său
anti-călinescian, Adrian Marino, de pe poziţii teoretice asemănătoare.

Subiectiv şi obiectiv. Critica impresionistă versus critica ştiinţifică

G. Călinescu: „În afară de autenticitate şi onestitate, noţiunea obiectivităţii n-are niciun
sens. Orice interpretare istorică este în chip necesar subiectivă” (Tehnica criticii şi a istoriei
literare)
Impresionismul: tendinţă în critică ce presupune reconstituirea universului specific al
unei opere pe baza impresiilor subiective de lectură. Critica impresionistă e, de asemenea,
fragmentară şi nesistematică, afirmându-se la rândul său ca o formă de artă, de creaţie.
Impresionismul se bazează exclusiv pe gust şi pe intuiţie. De aceea, impresionismul nu a
fost considerat o „metodă” critică propriu-zisă, cât o etapă preliminară a evaluării critice propriu-
zise (vizând înţelegerea), integrată într-un demers argumentativ mai amplu (explicarea), de
orientări metodologice diverse, vizând raţionalizarea impresiei.
Reprezentanţi: Sainte-Beuve, Remy de Gourmont, Anatole France, Jules Lemaître, Emile
Faguet, Benedetto Croce, G. Călinescu
Critica ştiinţifică (sociologică, istoriografică etc.)
Ferdinand Brunetière: susţine superioritatea criticii ştiinţifice faţă de cea impresionistă,
deoarece „ea poate condamna ceea ce-i place, şi poate lăuda chiar ceea ce nu-i este pe plac”.
Constantin Dobrogeanu-Gherea: critica ştiinţifică este „explicătoare” şi analizează
literatura ca produs social (Hyppolite Taine).
Critica ştiinţifică nu exclude impresionismul, şi nici subiectivitatea: „Critica, întocmai ca
şi arta, n-a ajuns încă a fi ştiinţă, şi unui critic i se cer intuiţie, inspiraţie, un talent deosebit,
înnăscut, ca şi artistului”..
 Dar: critica nu trebuie să abdice de la statutul său „ştiinţific”. Căci „erudiţia şi
argumentarea”, deşi “nu înlocuiesc intuiţia estetică”, o pot face însă cu adevărat convingătoare,
pentru că „numai sistemul e baza autorităţii critice”. Apoi, când îndeplinesc toate condiţiile
estetice necesare, „produsele criticii raţionaliste sunt mult mai solide decât ale criticii
impresioniste”.
Critica genetică şi sociologică. Psihologism, istoricism şi relativizarea valorii estetice
Hyppolite Taine (mediul, rasa, momentul), Constantin Dobrogeanu-Gherea (critica
cauzelor), E. Lovinescu (determinismul istorico-ideologic: Teoria „revizuirilor”. Mutaţia
valorilor estetice)
Gherea: În Europa, critica actuală „priveşte opera ca un product, şi ca atare îl analizează,
cum fac ştiinţele naturale, căutându-i pricinile ce i-au dat naştere.[…] Bineînţeles, această pricină
este artistul, creatorul operei, deci cea dintâi grijă a criticii e de a statornici o legătură de cauză
între opera artistică şi artistul creatoriu”.
„Temelia criticii, pe cât e vorba de a statornici legătura între artist şi operă, va fi o analiză
psihică a artistului. Astfeliu, romanţierii de azi şi criticii au acelaşi scop”
„Critica e superioară romanului, pentru că artiştii (obiectul de analiză al criticii), ca
modele, sunt cele mai de multe ori mai interesanţi […], pentru că în sufletul lor se oglindeşte mai
bine epoca, în toată complexitatea ei, decât în sufletul unui simplu muritoriu”. iar „criticul
trebuie să analizeze psihicul artistului pentru a-i explica opera; însă această stare psihică e
pricinuită […] de psihicul cercului în care se învârteşte artistul, de al poporului din care face
parte”.
Gustave Lanson: studiul pozitivist al istoriei literare.
Paul Cornea: „orice autor posedă o genealogie ideologică şi estetică, pe care criticul e
dator s-o releve” (Originile romantismului românesc).

Idealul criticii complete: teoretizarea relativizării metodologice

Constantin Dobrogeanu-Gherea: critica se revendică de la un „spirit relativist,
eminamente ştiinţific”. De aceea, metodele critice sunt „de o relativă importanţă” – „trebuie să
ne servim de ele, după împrejurări”, iar nu să le aplicăm mecanic, fără discernământ.
G. Ibrăileanu (Greutăţile criticii estetice): „Critica literară este un tot. Critica estetică,
critica psihologică, critica ştiinţifică etc. sunt părţile acestui tot. (...) Psihologia, sociologia,
estetica sunt numai instrumente de analiză. Sunt mijloace, şi nu scop. Altfel, n-ar mai fi vorba de
critică literară, ci de psihologie şi sociologie pe baza literaturii. (...) Fără îndoială că în definiţia
unei opere literare importantă e diferenţa specifică, adică arta”

Dezumanizarea criticii şi obsesia specializării. Demonul teoriei (secolul XX)

Distincţia dintre eul social şi eul empiric al autorului (Proust, Contre Sainte-Beuve)
Literatura ca autoreflexivitate.
Eliminarea autorului: autonomia criticii faţă de istorie şi psihologie – Marcel Proust,
Contre Sainte Beuve; Eugen Simion, Întoarcerea autorului).
Autorul e considerat „burghezul”, „emblema ideologiei capitaliste”. Ca atare,
structuraliştii vor clama „moartea autorului” (Barthes, Foucault etc.).
Mallarmé: „dispariţia elocutorie a poetului, care lasă iniţiativa cuvintelor”.
Lipsit de origine, textul: „o ţesătură de citate” – intertextualitatea, literatura ca „text
infinit” etc.
 Dar: opera literară scoasă din context îşi pierde semnificaţia (Schleiermacher), căci orice
interpretare e contextuală (H.G. Gadamer)
Pierre Bourdieu: „categoriile angajate în percepţia şi aprecierea artei sînt de două ori
legate de contextul istoric: asociate, o dată, unui univers social situat şi datat, ele fac, în plus,
obiectul unor utilizări la rîndul lor marcate din punct de vedere social de poziţia socială a
utilizatorilor lor” (Regulile artei)