1.

ORGANIZAȚIA ȘI ORGANIZAȚIA BAZATĂ PE CUNOȘTINȚE

1.1. Organizația ca obiect al managementului

Tot timpul, oamenii au făcut și fac parte dintr-o organizație, fiind membri ei, participanți
activi sau pasivi ai acesteia; ex. de organizație: școala, echipa de sport, un grup artistic, religios
sau civic, armata sau o întreprindere.
Ca o definiție, putem considera că organizația reprezintă: “două sau mai multe persoane
care desfășoară activități în comun în vederea realizării unui obiectiv sau a mai multor
obiective”.
Toate organizațiile mai mult sau mai puțin formale, au câteva trăsături comune:
- își stabilesc anumite obiective, care însă diferă de la o organizație la alta și de la o
perioadă la alta, în funcție de tipul acesteia și de timpul pentru care sunt stabilite;
- dispun de un plan pentru realizarea obiectivelor propuse;
- pentru buna lor funcționare trebuie să aibă alocate resurse umane, financiare și
materiale, suficiente. Prin intermediul resurselor, toate organizațiile sunt dependente de
alte organizații;
- dispun de manageri care să ajute la fixarea și îndeplinirea obiectivelor.
Importanța creării de organizații este justificată de mai multe elemente din societate și
anume:
- organizațiile sunt importante, întrucât ele, ca instituții sociale, reflectă o serie de nevoi
și valori acceptate din punct de vedere cultural, folosesc traiului în comun, deci
îndeplinesc anumite scopuri ale societății;
- organizațiile servesc societatea făcând-o mai bună, mai sigură și contribuie la
îmbunătățirea condițiilor de viață;
- organizația asigură coordonarea eforturilor diferiților indivizi pentru realizarea unor
scopuri, care în mod individual ar fi foarte greu de realizat sau chiar imposibil;
- bunul mers al oricărei organizații depinde de cunoștințele și experiențele din trecut
Importanța existenței organizațiilor se justifică și prin aceea că datorită lor membrii
societății, în general, pot să-și facă o anumită carieră, care ulterior stă la baza funcției
economice a societății, constituind treapta cea mai importantă în susținerea efortului de
dezvoltare a acesteia. Acest element este foarte important deoarece obținerea de profit, este
definitoriu pentru durata de viață a organizației economice.

1
 Organizația economică este componenta de bază a economiei, care se poate prezenta
sub o mare varietate de forme.
Indiferent de formă, organizația economică poate fi definită ca un sistem alcătuit, de
regulă, din mai multe persoane care conlucrează în baza anumitor reguli prestabilite, în vederea
realizării unui scop.
Întreprinderea sau firma, reprezintă în lucrările lui E. Burduș, un sistem organizat de
către un centru de decizie care dispune de o anumită autonomie, în care cu ajutorul mijloacelor
fizice și umane se produc bunuri, se elaborează lucrări sau se prestează servicii destinate
vânzării.
Orice întreprindere sau firmă prezintă următoarele caracteristici generale:
- este o organizație, prin faptul că reunește mai multe persoane care desfășoară activități
în vederea realizării unor obiective comune;
- are finalitate economică, concretizată în aceea că este creatoare de produse sau servicii,
generatoare de profit, destinate vânzării;
- dispune de autonomie decizională, care depinde de sistemul economic, de mărime,
sectorul de activitate, cadrul juridic elaborat de autoritățile politice, influența diferitelor
grupuri de presiune și de acțiunea concurenței.
Pentru a ne putea face o imagine cât mai clară a întreprinderii sau firmei, avem patru
concepții de referință și anume:
Potrivit concepției materialiste, întreprinderea sau firma este considerată în esență "un
ansamblu de bunuri afectate producției". Salariații sunt considerați ca furnizori de muncă,
neintegrați în întreprindere sau firmă din punct de vedere conceptual. Această concepție se
întâlnește sub două variante, și anume:
a. punctul de vedere capitalist, susținut de F.W. Taylor cu organizarea științifică și H.
Fayol prin cercetările privind administrația rațională, conform căreia, proprietatea asupra
întreprinderii este privată, managerul desfășoară acțiuni riscante, iar profitul constituie
finalitatea întreprinderii;
b. punctul de vedere socialist, potrivit căruia întreprinderea trebuie să fie proprietate de
stat (sau a unei colectivități), ca o condiție imperativă pentru eliminarea exploatării.
O altă abordare a întreprinderii sau firmei se poate realiza prin prisma concepției
personaliste, conform căreia "întreprinderea este reprezentată de un colectiv de persoane dotat
cu o personalitate proprie". Cele două variante, sub care se manifestă această concepție, sunt:
a. teoria relațiilor umane, în care se încadrează cercetările psihosociologice asupra
motivației ale lui E. Mayo, H. Maslow, Herzberg, potrivit cărora individul și grupul sunt

2
elemente determinante ale întreprinderii sau firmei, de aceea trebuie urmărită punerea de acord
a obiectivelor întreprinderii cu aspirațiile oamenilor;
b. teoria autogestiunii, ca mijloc de a face pe fiecare muncitor responsabil de
funcționarea întreprinderii sau firmei și care presupune însușirea colectivă a mijloacelor de
producție și realizarea democrației economice. Pentru punerea în practică a acestei teorii s-au
făcut încercări în diferite țări, ca în fosta Iugoslavie, Algeria și chiar în țara noastră, dar aceste
încercări au eșuat. S-a constatat că autogestiunea nu elimină nici conflictele interne, datorate
diferențelor în repartizarea puterii și veniturilor și nici pe cele externe, datorate
contradicției dintre obiectivele întreprinderii și cele ale economiei naționale.
Cea dea treia concepție o reprezintă, concepția sistemică asupra întreprinderii sau firmei
care trebuie înțeleasă în ansamblul său și în corelație cu mediul extern. Ea presupune luarea în
considerare a interdependențelor dintre elementele sale componente de natură umană, tehnică,
financiară etc. și a schimburilor acesteia cu mediul. Întreprinderea sau firma este un sistem
deschis către mediul extern, cu o anumită finalitate și adaptabilitate.
Sistemele economice constituie microsisteme cibernetice, deoarece țin cont de
următoarele aspecte:
- sunt alcătuite din subsisteme care interacționează între ele: obiectul muncii, mijlocul de
muncă, forța de muncă;
- un sistem economic de un anumit nivel este cuprins în alt nivel superior: compartimente
în întreprindere, întreprinderea în ramură, ramura în economia națională;
- orice sistem economic are intrări și ieșiri, în ele având loc o transformare cu un scop
bine definit: producția de bunuri materiale;
- în întreprindere sau firmă ca și în sistem are loc o circulație permanentă a informațiilor,
atât dinspre intrare spre ieșire (comenzi, informații despre mersul activității) cât și în
sens invers (informații privind rezultatele activității depuse); legătura inversă se
manifestă pregnant prin culegerea și prelucrarea datelor de ieșire și luarea deciziilor
necesare care se introduc în sistem la intrare;
- întreprinderile ca și sisteme economice sunt capabile să se autoregleze în anumite limite,
să facă față unor perturbații care provin din mediul ambiant sau care se produc din
interior.
Abordată într-o concepție sistemică, întreprinderea prezintă un ansamblu de trăsături
care definesc atât specificul obiectivelor lor, cât și nivelul atins în transpunerea practică a
acestora. Astfel, întreprinderea este:

3
 a) un sistem complex pentru că încorporează resurse umane (variate din punct de vedere
al nivelului de pregătire, al vârstei, sexului, specializării, vechimii, etc.), resurse materiale
(materii prime, materiale, utilaje, clădiri, combustibili etc.) și resurse financiare (disponibilități
bănești în numerar sau în conturi bancare), între aceste resurse stabilindu-se multiple și
profunde legături;
b) un sistem economic autonom, în cadrul căruia are loc ansamblul activităților de
organizare a patrimoniului propriu al întreprinderii;
c) un sistem tehnico-productiv caracterizat prin existența ansamblului de mijloace
materiale tehnice și tehnologice, care reprezintă suportul desfășurării activităților umane în
cadrul întreprinderii. Acestea influențează conținutul activităților desfășurate în
întreprindere, îi determină profilul acesteia. Funcția principală a întreprinderii sau firmei este
producerea de bunuri sau servicii destinate vânzării pe piață. Prin această caracteristică
întreprinderea sau firma se delimitează de alți agenți economici cum ar fi administrațiile
publice.
d) un sistem organizatoric-administrativ, întrucât în momentul înființării, întreprinderea
capătă statutul de persoană juridică, primește o denumire precisă, are un sediu și un obiect de
activitate bine determinat;
e) un sistem social, care se prezintă sub forma unui complex de relații structurale
interpersonale sau pluripersonale, în care indivizii sunt identificați în funcție de activitate,
statut, rol și care urmărește realizarea unor obiective precise. Exercitarea puterii este bine
definită, cu responsabilități precizate prin diviziunea muncii și a funcțiilor sale. Salariații
întreprinderii se constituie în colectivități sau structuri psiho-sociale distincte, în interiorul
cărora apar relații într-o varietate de forme care dau viață întreprinderii;
f) un sistem dinamic. Dinamismul este o proprietate generală a sistemelor în care timpul
reprezintă un parametru de bază care surprinde transformările ce au loc în interiorul acestora,
precum și pe cele care au loc între sistem și mediul său. Întreprinderea reprezintă un sistem
dinamic deoarece își desfășoară întreaga activitate sub acțiunea diferiților factori endogeni
și/sau exogeni, adaptându-se permanent la schimbările macrosistemelor din care face parte,
cât și la cerințele generate de dinamica elementelor încorporate.
g) un sistem tehnico-material, în sensul că între mijloacele de muncă, materiile prime și
materialele utilizate în cadrul său există anumite legături care se manifestă prin dependența
tehnologică dintre subdiviziunile sale, evident cu prioritate între compartimentele în care se
realizează activități de producție. Cel mai pregnant se manifestă această caracteristică în cadrul
firmelor industriale ale căror secții și ateliere sunt specializate după principii tehnologice.

4
 h) un sistem deschis, această proprietate fiind specifică tuturor sistemelor care au
legături cu mediul prin cel puțin o intrare și o ieșire. Întreprinderea ca sistem deschis are
elemente distincte (obiect de activitate, statut, corp decizional, executanți) care interacționează
între ele și cu mediul extern (piața de desfacere, concurența, piața capitalului, piața forței de
muncă, etc.), care realizează un schimb de energie și de materie cu mediul, atinge o stare de
stabilitate prin mecanismele conservatoare (de menținere) și adaptive (de schimbare) și
realizează procese de creștere prin transformări interne.
i) un sistem socio-economic, în sensul că, în cadrul său, grupele de salariați, ai cărei
componenți se află în strânsă interdependență, desfășoară procese de muncă generatoare de noi
valori de întrebuințare. Calitatea resurselor umane de a fi principalele producătoare de noi valori
le conferă o poziție centrală în cadrul întreprinderii, a cărei luare în considerare este esențială
pentru eficacitatea activităților desfășurate.
j) un sistem autoreglabil, ca urmare a faptului că, întreprinderea are capacitatea, oferită
de autonomia sa funcțională, de a-și modifica activitatea în scopul realizării obiectivelor
propuse;
k) un sistem probabilistic, sub permanenta influență a unor factori perturbatori;
l) un sistem organic adaptiv, care se schimbă permanent, sub influența factorilor
endogeni și exogeni, adaptându-se atât la evoluția pieței, cât și la cerințele generate de dinamica
susținută a resurselor încorporate.
m) un sistem cu finalitate, care își realizează obiectivele stabilite.
În afara preocupărilor teoretice, în practică întreprinderea sau firma este percepută ca:
- unitate de producție, când producția este considerată principala rațiune de creare a
întreprinderii;
- unitate de repartiție, dacă se are în vedere faptul că, întreprinderea sau firma
creează un supliment de bogăție (valoare adăugată), care trebuie repartizată
muncitorilor, sub formă de salarii, prime etc, creditorilor, sub formă de dividende,
statului, sub formă de impozite etc;
- celulă socială, întrucât întreprinderea sau firma este un ansamblu de persoane și grupuri,
ale căror aspirații sunt adesea divergente, dar care participă la realizarea unor obiective
comune;
- centru de decizie, ca urmare a competenței de a lua decizii, deci o organizație în care
personalul dispune de clarviziune și care are gustul riscului.
Responsabilitatea socială a întreprinderii, este o noțiune utilizată în întreprinderile
moderne. Pentru a putea face o evaluare corectă a managementului întreprinderii, ținând cont

5
de responsabilitatea socială, organizația trebuie să aibă în vedere cinci probleme social-
economice importante: inflația, managementul cu față umană, protecția mediului, protecția
consumatorilor și criza de energie.
În această perioadă, inflația, ca fenomen de creștere a prețurilor sau de depreciere a
puterii de cumpărare a monedei naționale, este de două tipuri: inflație prin cerere și inflație prin
costuri, fiind incontrolabilă în condiții de criză economico-financiară.
Managementul cu față umană presupune realizarea unui echilibru între factorii de
producție și factorul uman. Trebuie făcută o reconsiderare a întregii activități, în sensul luării
în considerare nu numai a cifrelor, organigramelor, metodelor administrative, ci și a omului.
Protecția consumatorilor reprezintă o altă problemă la care trebuie să facă față
întreprinderile, întrucât deciziile care se iau în cadrul acestora trebuie să țină seama de nevoile
și dorințele beneficiarilor produselor lor. John F. Kennedy a dat în 1962 o excelentă descriere
a drepturilor consumatorului, care sunt:
• consumatorul are dreptul la securitate;
• consumatorul are dreptul la informație;
• consumatorul are dreptul la alegere;
• consumatorul are dreptul de a se face ascultat
Din păcate, puține întreprinderi românești fac eforturi pentru a reduce numărul
reclamațiilor consumatorilor.
Apropiata criză de energie provine din capacitățile reduse, în general pe plan mondial,
de a acoperi nevoile de energie actuale și de viitor ale omenirii.

1.2. Clasificarea întreprinderilor și implicațiile acestora asupra managementului

Modul de clasificare a diferitelor întreprinderi se realizează, din punctul de vedere al

managementului, în funcție de particularitățile fiecăreia; de aceea există abordări diferențiate
pe anumite planuri, după cum urmează:
a) În funcție de forma de proprietate pot exista mai multe tipuri de întreprinderi sau
firme cu caracteristicile lor tipologice specifice:
- Întreprinderile sau firmele private
- Întreprinderea cooperativă
- Întreprinderile sau firmele de stat
- Întreprinderile sau firmele mixte

6
 b) în România, potrivit prevederilor legislative, firmele se divid în patru categorii
principale:
- persoane fizice autorizate, întreprinderi familiale sau întreprinderi individuale;
- societăți comerciale;
- companii naționale;
- companii multinaționale.
c) O altă clasificare, din ce în ce mai mult luată în considerare, are la bază ca și criteriu
mărimea firmei.
d) Un al patrulea criteriu de clasificare utilizat pe scară din ce în ce mai largă în ultimele
decenii este apartenența națională a firmei.

1.3. Organizația bazată pe cunoștințe

Un nou tip de întreprindere care se dezvoltă rapid și care reprezintă componenta

principală a economiei este firma bazată pe cunoștințe. Trecerea la economia bazată pe
cunoștințe, reprezintă o mutație determinantă în mediul extern al organizației.
Analizele efectuate de specialiști, ca și realitățile din firmele ce operează în ramurile de
vârf ale economiei, relevă faptul că, firma bazată pe cunoștințe prezintă caracteristici diferite
față firma care predomină în perioada actuală.
Pe baza elementelor cuprinse în lucrarea lui Burton Jones și în cea a lui Francis
Coincross putem prezenta principalele caracteristici ale firmei bazate pe cunoștințe:
1. Diminuarea firmei în ceea ce privește activele fizice, activitățile realizate și salariații
utilizați, concomitent cu dezvoltarea bazei interne de cunoștințe și extinderea legăturilor cu
clienții, furnizorii și resursele umane externe.
2. Externalizarea activităților care nu sunt esențiale pentru firmă, în paralel cu
internalizarea celor care fac parte sau sunt puternic complementare cunoștințelor esențiale ale
organizației.
3. Schimbarea relațiilor cu resursele umane externe firmei, în sensul apelării la aceasta
pentru activitățile funcționărești mai puțin importante și pentru cele de întreținere a organizației;
pentru realizarea lor se va apela pe scară largă la firme mici și persoane care lucrează
independent.
4. Dezvoltarea strategică a firmei se va baza pe creșterea în profunzime și/sau lărgime a
cunoștințelor firmei, ceea ce presupune că ea dispune de capacitatea de a-și dezvolta propriile

7
cunoștințe și de a recunoaște oportunitățile pentru cooperare de tip sinergetic în domeniul
cunoștințelor.
5. Modelul de organizare internă a firmei bazate pe cunoștințe este analog modelului
cognitiv uman, caracterizându-se prin rețele mai puțin structurate, echipe semiautonome,
formate din persoane posesoare de cunoștințe, disponibilități organizaționale și individuale
pentru învățare etc.
6. Maximizarea eficacității și eficienței se bazează pe structuri de echipe, între care
„cuplarea" trebuie minimizată și coeziunea maximizată.
7. Scăderea numărului și rolurilor managerilor de nivel mediu și inferior și
externalizarea treptată a persoanelor ce realizează activități periferice, simultan cu integrarea în
firmă a „managerilor de cunoștințe", care, frecvent, își încep activitatea ca agenți sau consultanți
ai schimbării în cadrul organizației.
8. Remodelarea capabilităților manageriale și economice ale firmei, pentru a pune în
valoare cunoștințele, prin opțiunile, deciziile și acțiunile pe care le practică.
9. Direcționarea investițiilor în training, în forța de muncă externă utilizată, pentru a
înlocui propriul personal ce nu progresează suficient.
10. Alocarea unor resurse mai reduse pentru training și oferirea de posibilități mai
limitate de promovare a personalului din grupurile periferice, care poartă principala
responsabilitate pentru propria pregătire și evoluție profesională.
11. Reconceperea sistemului de motivare, corespunzător următoarelor coordonate:
- amplificarea recompensării în funcție de performanțe și merite pentru tot personalul
firmei;
- creșterea utilizării recompensării personalului din grupurile periferice în funcție de
performanțele individuale;
- intensificarea folosirii concomitente a stimulentelor globale, de grup și personale,
pentru personalul de bază al firmei;
12. Dezvoltarea unei culturi deschise, compania invitând în cadrul său clienții și
furnizorii - ce pot să urmărească cum operaționalizează deciziile care-i privesc, precum și
celelalte categorii de stakeholderi.
13. Practicarea de forme de colaborare multiple cu alte firme, în condiții de ușurință,
timp și costuri mai bune.
14. Diminuarea barierelor dintre diferitele categorii de resurse umane, dintre munca de
la firme și munca de acasă, dintre individ și organizație.

8
 15. Acordarea unei atenții majore obținerii, utilizării, protejării și valorificării capitalului
intelectual.

1.3.1. Definirea firmei bazate pe cunoștințe

Noul tip de întreprindere - bazată pe cunoștințe - trebuie să fie o firmă viabilă, care să
corespundă din toate punctele de vedere noii societăți. Deși s-au elaborat mai multe abordări,
inclusiv unele foarte recente, ele nu oferă o definire riguroasă a firmei viabile, bazată pe
cunoștințe. Fără pretenția că am reușit o asemenea performanță, propunem în continuare
următoarea definiție:
Organizația viabilă este acea firmă sau întreprindere care, pe baza unei tratări care
prezintă un real echilibru între trei noțiuni fundamentale : economic, ecologic și social, va
evidenția la un nivel superior cunoștințele și celelalte resurse de care dispune și pe care le
determină, producând pentru perioade îndelungate, de zeci de ani, eficiență, eficacitate și
performanțe multidimensionale, confirmate și evidențiate pe piață și în societate.

1.3.2. Identificarea rolurilor cunoștințelor și definirea lor

Elementele constitutive ale economiei bazate pe cunoștințe sunt cunoștințele. Din aceste
considerente este necesar ca abordarea lor să fie în deplină corelație cu data și informația, ca
termeni de bază, cu care se intersectează și cu care se află în deplină corelație. Cunoscutul
specialist american Alan Burton Jones consideră că cele trei concepte - data, informația și
cunoștințele – stau la baza oricărei organizații moderne.
Data apare ca un semnal ce poate fi trimis de la un emițător la un receptor - ființă umană
sau alt destinatar.
Informația reprezintă o dată inteligibilă pentru receptor, căruia îi aduce un plus de
cunoaștere, perceput de acesta, fiind o noțiune centrală a teoriei comunicației și ciberneticii,
desemnând elementele noi în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în structura unui mesaj
sau în semnificația unui simbol.
Strictețea se referă la posibilitatea și la capacitatea de a transforma o cunoștință într-o
informație explicită, transferabilă.
Capacitatea absorbită desemnează ușurința cu care receptorul de cunoștințe percepe,
înțelege și reține cunoștințele primite.

9
 Ca materie primă, cunoștințele participă într-o mare măsură la obținerea produselor
moderne. Este evident pentru oricine că fabricarea unui calculator sau a unui televizor
încorporează nu numai metal, plastic și alte materiale, ci și numeroase cunoștințe.

1.3.3. Revoluția cunoștințelor

Pentru majoritatea dintre noi, formularea „revoluția cunoștințelor" este originală și

neobișnuită. Unii pot să considere chiar că reprezintă o simplă înlocuire a revoluției
informaționale și/sau informatice, un pleonasm. Deși, există o strânsă conexiune între revoluția
informațională, la care specialiștii se referă de peste trei decenii, și revoluția cunoștințelor,
ultima este sensibil diferită din punctul de vedere al sferei de cuprindere, naturii și finalității.
În esență, prin revoluția cunoștințelor se realizează schimbarea fundamentală de la
economia bazată predominant pe resurse fizice, la economia bazată predominant pe cunoștințe.

1.3.4. Caracteristicile economiei bazate pe cunoștințe

Înainte de definirea și caracterizarea economiei bazate pe cunoștințe considerăm

oportună prezentarea celor trei elemente care - în opinia lui Thomas Stewart - reprezintă pilonii
sau fundamentele economiei bazate pe cunoștințe, care constituie esența acestui nou tip de
economie și favorizează înțelegerea și alcătuirea sa.
a) Cunoștințele se transformă prin procesele de cumpărare, vânzare și producție, în
produse și servicii adaptate noilor cerințe.
b) Dacă ne referim la activele cunoștințe - componentă a capitalului intelectual – acestea
au devenit mai importante decât activele financiare sau tehnico-materiale.
c) Valorificarea cunoștințelor, a capitalului intelectual, obținerea proprietății în cadrul
economiei de piață necesită o nouă abordare, noi modele, metode și tehnici manageriale, noi
tehnologii și – mai ales - noi strategii manageriale.
În esență, economia bazată pe cunoștințe se caracterizează prin transformarea
cunoștințelor în materie primă, capital, produse, factori de producție esențiali ai economiei și
care prin procese economice în cadrul cărora generarea, vânzarea, cumpărarea, învățarea,
stocarea, dezvoltarea, partajarea și protecția cunoștințelor devin predominante și condiționează
decisiv obținerea de profit și asigurarea sustenabilității economiei pe termen lung.

10
 1.3.5. Implementarea Strategiei Uniunii Europene de construire a economiei
bazate pe cunoștințe

Manifestarea pregnantă a revoluției cunoștințelor și multiplele mutații produse în

economia mondială au determinat factorii politici, îndeosebi la nivelul țărilor celor mai
dezvoltate, să abordeze frontal aceste realități într-o viziune prospectivă și pragmatică.
Fără îndoială, una dintre abordările cele mai cuprinzătoare și spectaculoase o reprezintă
strategia Uniunii Europene de construire a economiei bazate pe cunoștințe, adoptată la
Summitul de Ia Lisabona din 2000. Bazată pe o profundă analiză a situației și evoluțiilor din
Uniunea Europeană, comparativ cu cele din SUA, strategia proiectează elementele principale
ale construirii economiei bazate pe cunoștințe în cadrul său.
Esența strategiei constă - după cum se afirmă în documentul prezentat de Comisia
Uniunii Europene la Lisabona - în continuarea și accelerarea schimbărilor structurale care se
află deja în derulare, iar la baza acestei concepții s-au formulat patru obiective strategice pentru
Uniunea Europeană:
• construirea unei economii bazate pe cunoștințe inclusivă și dinamică;
• producerea unei creșteri economice accelerate și sustenabile;
• revenirea la utilizarea plenară a resurselor umane, reducând șomajul la nivelul celor
mai performante țări;
• modernizarea sistemelor de protecție socială.
Obiectivul strategic global, în care se reflectă sintetic cele patru obiective strategice
menționate, în formularea sa de la Lisabona, este următorul: Uniunea Europeană să devină cea
mai competitivă economic din lume, bazată pe știință, capabilă de o dezvoltare durabilă și
creatoare de noi locuri de muncă.
Remodelarea economiei Uniunii Europene este focalizată asupra a 11 domenii
prioritare și anume:
1) Dezvoltarea Europei (Europa electronică)
2) Dezvoltarea pieței interne a Uniunii Europene, îmbunătățind performanțele
sectoarelor neperformante.
3) Dezvoltarea serviciilor financiare și realizarea unei piețe integrate de capital.
4) Reconsiderarea antreprenoriatului și a întreprinderilor europene.
5) Crearea unei autentice zone europene de cercetare științifică.
6) Reconsiderarea instrumentelor financiare comunitare.

11
 7) Construirea societății și economiei bazate pe cunoștințe să se fundamenteze pe
valorile modelului social european.
8) Investițiile cele mai bune pentru realizarea economiei bazate pe cunoștințe sunt în
educație și în training.
9) Creșterea gradului de ocupare a resurselor umane.
10) Evoluarea societății și economiei spre includere (integrare) socială și nu spre
excludere.
11) Imprimarea unei noi dinamici dialogului social.

12