MICROECONOMIE

Suport de curs

CURS 1

BAZELE TEORETICE ALE ECONOMIEI

1.1.ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Societatea omenească s-a constituit, a existat şi există datorită activităţii

oamenilor. Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană. Privită ca
activitate umană, activitatea economică este o activitate socială.
Acţiunea umană este individuală prin scopul urmărit şi prin specificul efortului
depus de fiecare individ şi socială prin unitatea ţelurilor oamenilor de a trăi şi de a
construi proiecte comune de viaţă.

Din dublul caracter al activităţii umane, individuală şi socială, rezultă două categorii de
responsabilităţi ale activităţii umane:
• responsabilitatea individuală care constă în libertatea fiecărui individ de a alege
ce trebuie făcut pentru asigurarea propriului mod de viaţă şi o
• responsabilitate socială ce reflectă modul în care libertăţile individuale ale
membrilor societăţii se intercondiţionează şi sunt compatibile în timp şi spaţiu,
făcând ca viaţa pe care o trăim să fie normală din punctul de vedere natural-social,
atât pentru fiecare individ, cât şi pentru sociogrupul din care facem parte.

Activitatea practică reprezintă un raport între om şi natură în care oamenii adaptează,

transformă, obţin şi schimbă bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor.
Activitatea teoretică urmăreşte descoperirea şi formularea unor teorii cu privire la
legile universului şi lumii în care trăim, pe care să le folosim pentru a obţine cele
necesare existenţei.
Activitatea economică este o formă specifică a activităţii practice, urmărind realizarea
unor scopuri precise, şi anume satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor. Ea
reflectă efortul conştient al oamenilor de a atrage şi utiliza resursele economice, acele
elemente şi premise ale acţiunii practice, în vederea producerii, repartiţiei, schimbului şi
consumului de bunuri şi servicii corespunzător nevoilor şi intereselor oamenilor.
Activitatea economică se caracterizează prin faptul că are sens, respectiv ea are o
finalitate, ceea ce înseamnă că este îndreptată spre satisfacerea nevoilor şi intereselor
economice ale oamenilor.
Sensul activităţii economice pune în evidenţă atât latura obiectivă, cât şi latura
subiectivă a acesteia.
1.2. NEVOILE, INTERESELE ŞI RESURSELE ECONOMICE

Activitatea economică, privită ca activitate practică are ca principal scop

atisfacerea nevoilor oamenilor
În sensul cel mai general, nevoile sunt cerinţe obiective ale existenţei purtătorilor lor,
care pot fi indivizi, grupuri sociale, naţiuni, colectivităţi internaţionale sau colecti-vitatea
mondială în ansamblul ei. Prin nevoi umane se înţeleg ceea ce oamenii resimt direct sau
indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi manifestarea
personalităţii lor. Există multiple definiţii date nevoii de către fiecare disciplină
ştiinţifică care operează cu acest termen.
În variantă psihologică nevoile sunt structuri motivaţionale ale personalităţii care
exprimă tendinţele de reechilibrare ale organismului în forma unor impulsuri specifice.
În sens economic nevoile umane reprezintă trebuinţele sau cerinţele oamenilor de a avea
şi de a folosi bunuri materiale şi servicii, dorinţe care devin nevoi efective în funcţie de
condiţiile de producţie existente la un moment dat.
Nevoile sunt dublu condiţionate:
- condiţionate obiectiv, de nivelul de dezvoltare al societăţii;
- condiţionate subiectiv, de nivelul aspiraţiilor individului.
Practica economică îndelungată atestă că trebuinţele umane şi străduinţa
pentru satisfacerea lor au fost şi continuă să rămână motorul întregii activităţi
economice şi punctul de plecare al oricărei ştiinţe economice.

Caracteristicile nevoilor
1) Au caracter nelimitat, oamenii lărgindu-şi în permanenţă aria trebuinţelor pe
măsura dezvoltării societăţii. Nevoile sunt în continuă creştere şi diversificare, de unde
rezultă noi nevoi, sau o creştere a numărului lor, sau a calităţii lor, sau o modificare a
structurii acestora.
2) Interacţiunea, interdependenţa lor, care le conferă un caracter sistemic. (Direct
sau indirect, toate nevoile se întrepătrund, se condiţionează sau se cauzează.)
3) Elasticitatea îşi găseşte expresia în două aspecte:
a) în intensitatea diferită a nevoilor în timp, spaţiu şi de la un individ la altul;
b) în existenţa unor stări graduale ale satisfacerii nevoilor pornind de la limita
minimă şi până la saturaţie.
4) Nevoile pot fi totodată concurente. Aceasta vizează rivalitatea lor în procesul istoric
(nevoia de a vedea filme versus nevoia de a citi).
Clasificarea nevoilor:

nevoi de autoafirmare;
Nevoi
nevoi de stimă şi respect; Superioare

nevoi sociale;

Nevoi
nevoi de securitate; Fundamentale

nevoi biologice sau fiziologice.

Mişcarea sistemului de nevoi se realiează pe baza unor reguli, principii sau legităţi, dintre
care mai importante sunt:
a. interacţiunea nevoilor este expresia pluralismului acestora şi a dorinţelor mereu mai
numeroase ale indivizilor sub impulsul dezvoltării economice;
b. elasticitatea nevoilor este expresia modificării acestora ca rezultat al satisfacerii într-o
măsură mai mare sau mai mică, modificându-se intensitatea manifestării nevoilor;
c. substituirea nevoilor este expresia complementarităţii şi concurenţei lor, fapt ce
înseamnă că o trebuinţă poate suprima manifestarea alteia sau o poate înlocui.
Substituirea nevoilor nu trebuie confundată cu substituirea bunurilor folosite pentru
satisfacerea lor;
d. creşterea şi diversificarea nevoilor, expresii ale evoluţiei omuiui şi ale dezvoltării
economico-sociale
Măsurarea nevoilor
Există trei modalităţi prin care s-a abordat evaluarea nevoilor:
a) Evaluarea prin determinarea minimului de existenţă pe baza unor norme de
consum având ca punct de plecare date biologice şi sociologice. Limita acestei metode
există privind nevoile spirituale, pentru care nu există norme de consum.
b) Studiul nevoilor solvabile prin metode statistico-matematice. Fiecare individ îşi
satisface nevoi pe care le consideră importante. Limitele metodei apar datorită
multitudinii variabilelor care îngreunează stabilirea acestor relaţii.
c) Sondajele de opinie - consumatorul trebuie să-şi evalueze nevoile pe baza
propriilor aprecieri asupra costului vieţii. Este cea mai frecventă metodă utilizată în
prezent.
În concluzie, putem aprecia că nevoile umane îndeplinesc un rol esenţial în viaţa
economică, şi anume:
• Punct de pornire, cauză iniţială, fundamentală, sau forţă motrice a activităţii
economice;
• Punct final al acţiunii oamenilor asupra naturii;
• Factor de legătură a fazelor procesului reproducţiei sociale;
• Element de bază pe care se fundamentează mecanismele pieţei.
Interese economice, manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri,
care îi determină individului anumite comportamente în vederea realizării performanţelor
economice necesare dobândirii bunurilor trebuincioase satisfacerii nevoilor. Ele
reprezintă un element de compoziţie al mecanismului economic, constituind cauza
nemijlocită şi stimulul viguros al acţiunilor umane îndreptate spre realizarea unor scopuri.
1.3. RESURSELE ECONOMICE
Sistemul nevoilor economice trebuie corelat cantitativ, calitativ şi structural cu cel
al resurselor economice. Dintotdeauna, echilibrul dinamic nevoi-resurse a constituit o
preocupare centrală a societăţii şi a Ştiinţei economice.
Orice activitate economică presupune utilizarea unor resurse. Majoritatea acestora
sunt furnizate de natură, iar o parte a lor sunt adaptate de factorul uman pentru multiplele
sale nevoi.
Resursele economice sunt totalitatea elementelor sau premiselor utilizabile în activitatea
economică pentru producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii nevoilor.
Resursele reprezintă intrările în sistemul - firmă în vederea realizării de bunuri materiale
şi lucrări sau prestări de servicii potrivit obiectului de activitate al firmei, conform
figurii ,
Într-o organizaţie intră resurse care sunt transformate în produse sau servicii
destinate valorificării acestora. Resursele unei firme, după natura lor, se împart în:
• resurse materiale;
• resurse umane;
• resurse financiare;
• resurse informaţionale.
Fiecare din aceste resurse au propriile surse de realizare.
1.3.1.Resursele umane
Resursele umane au un rol determinant în activitatea unei organizaţii, ele având o
implicare majoră la realizarea celorlalte resurse. Ele au două componente: managerii şi
ceilalţi angajaţi.
Managerii îşi îndeplinesc atributele şi responsa-bilităţile prin decizii, iar ceilalti
angajaţi pun în practică deciziile managerilor. Funcţionalitatea unei organizaţii este dată
de armonizarea deciziilor şi acţiunilor persoanelor ce o compun.
Problematica resurselor umane la nivelul unei organizaţii constă în:
• administrarea personalului;
• previzionarea numărului de personal;
• definirea posturilor;
• recrutarea, selecţia, angajarea şi formarea personalului;
• motivarea, salarizarea şi evaluarea performanţelor;
• gestiunea carierei şi integrarea profesională;
• comunicarea şi informarea;
• condiţiile de muncă şi de securitate.
Ca principale surse de realizare, menţionăm:
• unităţile şcolare preuniversitare şi universitare;
• oficiile de plasare a forţei de muncă;
• persoanele în căutarea unui loc de muncă;
• personalul altor firme.
Datorită rolului determinant într-o organizaţie, resursa umană este considerată o
resursă strategică.
1.3.2.Resursele financiare
Resursele financiare reprezintă mijloacele băneşti de care au nevoie firmele
pentru acoperirea nevoilor de finanţare pe o anumită perioadă.
Fenomenul financiar la nivelul fiecărei firme este organizat într-un ansamblu de
măsuri şi activităţi ce formează finanţele firmei. Ele au ca principal obiectiv asigurarea
condiţiilor pentru realizarea obiectului de activitate al firmei în condiţii de maximă
rentabilitate.
Firmele au nevoi variate de fonduri:
• nevoie de lungă durată şi valoare mare;
• nevoi de scurtă durată.
Ca surse de asigurare a fondurilor menţionăm:
• surse interne (autofinanţare) care se formează din excedentul monetar obţinut din
operaţiuni economice şi financiare, adică diferenţa dintre încasări şi plăţi;
 • surse externe concretizate prin: creştere de capital prin noi aporturi în numerar şi
în natură, împrumuturi, credite bancare şi credite comerciale.
1.3.3.Resursele materiale
Resursele materiale sunt constituite din materii prime, materiale, semi-fabricate,
energie, combustibil, apă, aer comprimat aflate la dispoziţia firmei în vederea realizării
unor produse sau servicii potrivit obiectului de activitate al acesteia.
Tot în această categorie se incadrează activele imobilizate amortizabile, adică
maşinile, utilajele, instalaţiile, cladirile care servesc la transformarea primelor categorii
de resurse, activele circulante sub formă de materiale, în produse finite, lucrări sau
servicii.
La nivelul fiecărei firme se întocmeşte o listă de resurse materiale şi se determină
normele de consum pentru acestea. În funcţie de calitatea şi cantitatea produselor şi/sau
serviciilor ce fac obiectul activitătii firmei, se determină necesarul de resurse materiale.
Asigurarea cu resurse materiale, conform necesarului, se face prin serviciul de
marketing, compartimentul de achiziţii.
Anumite categorii de resurse materiale se realizează prin surse interne (necesarul
de apă, aer comprimat, energie electrică, subansamble), iar celelalte categorii se
realizează din surse externe aflate în pieţe specializate.
1.3.4.Resursele informaţionale

Resursele informaţionale reprezintă pricipalele elemente necesare realzării

funcţiilor managementului.
Prin aceste resurse se determină situaţia realizării la un moment dat a celorlalte
resurse, starea mediului extern şi manifestarea mediului intern al firmei.
Resursele informaţionale sunt realizate şi gestionate prin sistemul informaţional
care reprezintă cadrul organizatoric prin intermediul căruia se materializează culegerea,
prelucrarea, transmiterea şi stocarea informaţiilor necesare managementului.
1.3.5. Insuficienţa resurselor

De-a lungul timpului s-au produs mutaţii semnificative în volumul, structura şi calitatea
resurselor economice. În ce priveşte nevoile, ele pot fi satisfăcute în diferite grade, dar
întotdeauna apar altele noi. De aceea, în ciuda faptului că progresul tehnic creează noi
resurse şi că suntem în pragul cuceririi cosmosului, oferindu-ne un potenţial suplimentar,
resursele trebuie interpretate ca fiind limitate.
Evoluţia societăţii omeneşti pune în evidenţă tendinţa de creştere mai rapidă, ca volum şi
varietate, a nevoilor faţă de resurse. Cu alte cuvinte, caracteristica esenţială a resurselor
este raritatea, în sensul că ele nu sunt disponibile decât în anumite limite cantitative, în
timp ce nevoile umane tind a fi nelimitate. De aceea limitarea relativă a resurselor
constituie o caracteristică generală a economiei şi se exprimă sub forma legii rarităţii Ea
exprimă starea de tensiune dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate care se manifestă
în mod permanent şi preocupant de-a lungul întregii existenţe umane.
Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei determinată de o
serie de cauze:
• imposibilitatea atragerii în întregime, din motive tehnice şi economice, în
activitatea umană, a tuturor resurselor necesare la un moment dat;
• existenţa unor limite privind cunoaşterea resurselor existente;
 • caracterul epuizabil, nereproductibil al unor resurse.
Raritatea (insuficienţa) este o stare universală în care nevoile depăşesc ca volum şi
structură resursele.
Caracterul limitat al resurselor presupune necesitatea deciziei în următoarele probleme:
- ce bunuri şi servicii să se producă şi în ce cantităţi;
- cum să se producă şi cum să se schimbe bunurile şi serviciile, cum să se combine
factorii de producţie (muncă fizică sau capital), ce tehnologii vom utiliza;
- pentru cine se produc bunurile şi serviciile, cui se repartizează ele între membrii so-
cietăţii (în ce raport)
- cât de multe bunuri să se producă.
1.4. PRODUCŢIA, REPARTIŢIA, SCHIMBUL ŞI CONSUMUL
Activitatea economică se defineşte, aşadar, prin lupta împotriva rarităţii, proces ce
reflectă actele, comportamentele şi deciziile indivizilor privitoare la atragerea şi utilizarea
resurselor economice în vederea producerii, scimbului, distribuţiei şi consumului de
bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Privită într-o viziune omogenă,
activitatea economică la scara unei colectivităţi, poate fi segmentată în:
- producţia propriu-zisă de bunuri,
-repartiţia (distribuţia) veniturilor pentru a asigura concordanţa dintre nevoile oamenilor
şi bunurile ce apar pe piaţă,
- schimbul acestora prin intermediul vânzării-cumpărării
consumaţia, în calitate de scop final al activităţii economice.
Producţia cuprinde acele activităţi economice ce constau în combinarea factorilor de
producţie în vederea obţinerii bunurilor economice şi serviciilor necesare existenţei
umane. în cadrul producţiei, oamenii transformă şi adaptează la nevoile lor obiectele din
natură, respectiv natura însăşi.
Producţia este nemijlocit şi consum în sensul folosirii bunurilor şi serviciilor de
producţie în calitate de utilităţi de consum productiv. Această identitate dintre producţie
şi consum este analizată pentru a distinge consumul productiv de consumul propriu-zis al
oamenilor.
Fără producţie nu există consum, dar nici fără consum nu există producţie,
deoarece producţia ar fi lipsită de scop,
Consumul creează producţia sub dublu aspect:
• numai în cadrul consumului bunul produs capătă utilitate socială;
• folosind bunurile produse, consumul finalizează producţia, creând necesitatea
unei noi producţii, determinând obiectul acestuia.
În acelaşi timp, producţia creează consumul:
• furnizează obiectul consumului;
• determină modul de consumare:
• trezeşte la consumator nevoia pentru produsul ce urmează să fie creat.
Repartiţia (distribuţia) include în sfera ei acele activităţi economice prin care bunurile
create în producţie sunt orientate spre destinaţiile lor. Mai mult, ea cuprinde şi activităţile
de distribuire şi redistribuire a veniturilor fundamentale create în societate. Prin
intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi redustribuie
participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât bunurile create şi
serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.
 Schimbul se referă la acele activităţi economice ce asigură trecerea bunurilor şi
serviciilor din sfera producţiei în sfera consumului, respectiv trecerea bunurilor şi
serviciilor de la o .persoană la alta. Activităţile economice cuprinse în sfera schimbului
sunt numeroase, de la actele de vânzare-cumpărare, la deplasarea în spaţiu a bunurilor,
depozitare, distribuţie etc.
Producţia, repartiţia, schimbul, consumul, cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului
şi a vieţii în general reprezintă elemente distincte şi interdependente care, privite în
reluarea lor continuă reflectă procesul reproducţiei sociale
1.5. Rezultatele activităţii economice
În analiza rezultatelor activităţii întreprinderilor se utilizează indicatori
economici, ca expresii numerice definite calitativ, care reflectă dimensiunile cantitative
ale fenomenelor şi proceselor economice în condiţii de timp şi spaţiu specificate. Un
indicator presupune o denumire (semnificaţie) şi o mărime cu precizarea unităţii de
măsură. Valoarea unui indicator este importantă pentru informare şi ea este dată de câteva
caracteristici: să fie simplu, pertinent şi verificabil. Pe baza indicatorilor simpli, prin
agregare se obţin indicatori derivaţi. De obicei, pentru a caracteriza o activitate se
apelează la un sistem de indicatori care se corelează între ei.
Indicatorii întreprinderilor în expresie monetară sunt:
cifra de afaceri (CA.) care măsoară totalitatea încasărilor unei firme din activitatea sa
comercială pe o anumită perioadă.
Profitul brut (total) ce se obţine prin scăderea din cifra de afaceri a costurilor aferente
acesteia.
Valoarea adăugată, care reflectă ceea ce se adaugă la suma cheltuielilor de producţie-
materii prime, materiale, energie, fiind calculată ca sumă a încasărilor ce se adaugă peste
mărimea cheltuielilor materiale. Acest indicator cuprinde consumul factorilor muncă şi
capital fix - nu cuprinde consumul intermediar.

d) Profitul net, ca parte a profitului brut pe care rămâne după scăderea din acesta a
impozitelor şi altor prelevări prevăzute de lege. În ţara noastră, legislaţia în vigoare
prevede a se scădea următoarele: salariul întreprinzătorului, dobânda la capitalul investit,
chirii, arende, crearea de rezerve, prelevări şi donaţii făcute în scop umanitar, dezvoltarea
activităţilor social-culturale, alocaţii pentru copii neevidenţiate în conturi, cheltuieli de
pregătire profesională şi practică în producţie.
1.6. Definirea economiei politice

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a

fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor
şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod
economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând
seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de
categorii economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi
interpretare, care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică.
Abordarea obiectului economiei politice ca ştiinţă poate fi realizată la nivel
microeconomic, macroeconomic şi mondoeconomic.
Microeconomia abordează fenomenele şi deciziile agenţilor economici individuali şi
interacţiunea acţiunilor lor în cadrul pieţei.
Macroeconomia studiază consecinţele la nivelul economiei naţionale ale agregării
deciziilor individuale, propunând soluţii pentru dezechilibrele şi eşecurile pieţei la nivel
de economie naţională
Mondoeconomia se preocupă de interacţiunile dintre economiile naţionale şi
efectele acestor interacţiuni la nivelul economiei globale.
Microeconomia
Demersului microeconomic îi sunt proprii două ipoteze fundamentale:
Prima corespunde aşa-numitului principiu al raţionalităţii, conform căruia se
presupune că agenţii economici se caracterizează prin existenţa unor preferinţe sau
obiective pe care urmăresc să le atingă, respectând constrângerile care le limitează
alegerile posibile.
Principiul raţionalităţii presupune deci că fiecare agent economic are obiective bine
determinate, pe care demersul microeconomic le ia ca puncte de pornire. Microeconomia
nu se interesează de cauzele care au determinat aceste obiective, ci analizează modul în
care indivizii şi organizaţiile acţionează pentru a le atinge cât mai bine posibil.
A doua ipoteză fundamentală priveşte modalităţile prin care agentul economic reuşeşte
să-şi atingă obiectivele. În procesul de funcţionare a societăţilor, indivizii, întreprinderile
şi statul pot atinge aceste obiective în mai multe moduri, de exemplu, prin constrângere,
persuasiune sau chiar practici ilegale. Dimpotrivă, analiza microeconomică se interesează
de maniera în care indivizii îşi realizează obiectivele prin intermediul schimbului de
mărfuri.
Prin urmare, conceptul de mărfi se află în centrul analizei microeconomice. Piaţa
este definită ca mecanismul care organizează confruntarea ofertelor şi cererilor pentru un
anumit tip de bunuri şi care conduce la determinarea unui preţ, preţ la care schimbul este
voluntar şi reciproc avantajos.
Microeconomia este o ştiinţă explicativă şi normativă.
Ca ştiinţă explicativă, ea ţine seama de comportamentul agenţilor şi de interacţiunea
acestor comportamente.
Punctul de plecare în analiza microeconomică este de fapt explicarea comportamentului
agenţilor economici: cum îşi determină aceştia acţiunile în funcţie de semnalele receptate
din mediul înconjurător şi în special dinspre piaţă.
În calitate de ştiinţă normativă, microeconomia studiază modalităţile cele mai favorabile
pentru organizarea producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor şi serviciilor. Acest
aspect normativ al analizei microeconomice se aplică în primul rând funcţionării şi
organizării pieţelor, atât din punctul de vedere al utilizării resurselor, cât şi al echităţii
distribuţiei avuţiei.
Problema principală a microeconomiei fiind atribuirea bunurilor, este necesară în primul
rând precizarea acestui concept.
Noţiunea de bun este foarte largă, acoperind tot ceea ce poate fi utilizat sau
consumat: poate fi vorba de un bun material sau de un serviciu realizat de un alt bun sau
de către o persoană.
Dintre diferitele clasificări ale bunurilor, merită menţionată cea care distinge:
• resurse primare;
• bunuri intermediare (destinate a fi încorporate în fabricarea altor produse);
 • bunuri destinate consumului final.
Trăsăturile care caracterizează diferitele clase de bunuri sunt:
• caracteristicile fizice ale bunului;
• perioada sau momentul în care bunul este disponibil;
• locul în care se găseşte bunul.
CURS nr. 2

SISTEMUL ECONOMIC ŞI LEGILE ECONOMICE

Sistemul economic este definit ca o modalitate de organizare şi funcţionare a activităţii

economice astfel încât cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine cerinţele de consum
ale populaţiei.
Sistemul economic optim - arată J.K. Galbraith - este acela care furnizează
maximum din ceea ce au nevoie oamenii.
2.1. Circuitul economic

Elementele care definesc circuitul economic sunt:

1. activităţile economice;
2. subiecţii economici;
3. tranzacţiile;
4. obiectul acestora.
1. Activităţile economice constituie cauza tranzac-ţiilor, deci se referă la totalitatea
operaţiilor care urmăresc satisfacerea trebuinţelor cu bunuri economice. Există trei mari
categorii de operaţii:
a) operaţii cu bunuri şi servicii, care privesc producţia, schimbul şi consumul;
b) operaţii de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi distribuirea
veniturilor legate de producţie;
c) operaţii financiare, care privesc modificarea volumului activelor sau pasivelor.
(a) În cadrul operaţiilor cu bunuri şi servicii se disting:
I. Producţia - este acea activitate economică a cărei funcţie esenţială constă în
combinarea şi utilizarea factorilor de producţie materiali şi umani în vederea obţinerii de
noi bunuri economice sau pentru sporirea utilităţii acestora.
În funcţie de caracterul rezultatelor finale vorbim despre:
- producţie materială;
- prestări de servicii, care satisfac nevoi umane, dar care nu sunt în formă
obiectuală.
- producere de informaţii.
Producţia transformă intrările (inputurile) în ieşiri (outputuri) în scopul obţinerii
de profit sau al realizării oricărui alt avantaj de către firme.
II. Circulaţia sau schimbul este un domeniu distinct al activităţii economice. El cuprinde
acele activităţi care asigură deplasarea bunurilor economice între vânzători şi
cumpărători . Aici sunt incluse: sfera circulaţiei mărfurilor şi a serviciilor.
III. Consumul reprezintă scopul ultim al producţiei. Este actul care constă din
folosirea efectivă a bunurilor şi serviciilor şi prin acest act se verifică utilitatea şi
concordanţa acestora cu dorinţele oamenilor.
 Consumul poate fi de două feluri: consum intermediar şi consum final.
Consumul intermediar se referă la folosirea unor bunuri economice pentru
producerea altor bunuri pierzându-şi caracteristicile iniţiale şi dobândind altele noi.
Consumul final se referă la utilizarea bunurilor de consum în mod personal sau
colectiv pentru satisfacerea nevoilor directe.
(b) Repartiţia cuprinde operaţiuni care concură la formarea veniturilor. Se disting
operaţiuni de repartiţie primară, legate de activitatea productivă (salarii, cotizaţii sociale,
impozite indirecte) şi operaţiuni de repartiţie secundară, legate de redistribuirea
veniturilor primare (impozite directe, subvenţii, prestaţii sociale).
3. Tranzacţiile, care pot fi diferenţiate după modalităţile de realizare:
a) unilaterale - în care nu se primeşte nimic în schimb, putând fi transferuri curente
(impozite, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii).
b) bilaterale - când oricărei transmitere a unui bun, serviciu, îi corespunde o
contrapartidă.
4. Obiectul tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile produse, serviciile
factorilor de producţie (respectiv munca, natura, capitalul) şi moneda

2.1.1.Agenţii economici
Termenul de „agent economic” este folosit în literatura economică sinonim cu termenul
de „subiect economic” având sensul de participant la viaţa economică. Pentru
caracterizarea fluxului economic agenţii economici pot fi grupaţi după mai multe criterii:
1. Criteriul de ramură (pe tipuri de activităţi) - pune în evidenţă relaţiile de ordin
tehnico-economic în producţie şi de echilibrare a resurselor. Acest criteriu stă la baza
elaborării balanţelor folosite în evidenţierea şi analiza fluxurilor între ramuri sau în cadrul
ramurilor
2. Criteriul instituţional care vizează cunoaşterea comportamentului agenţilor
economici. Potrivit acestui criteriu avem următorii agenţi:
- întreprinderile sau firmele nefinanciare;
- gospodăriile sau menajele;
- instituţiile financiare şi de credit;
- societăţile de asigurări;
- administraţiile: a) publice; b) private;
- străinătatea.

Întreprinderile sau firmele cuprind toate unităţile instituţionale a căror funcţie constă
din producerea şi vânzarea de bunuri comerciale şi servicii nefinanciare destinate pieţei.
Ele alcătuiesc sectorul productiv al economiei.
Veniturile lor provin din vânzarea producţiei iar scopul activităţii îl constituie obţinerea
de profit. Din acest motiv formează aşa numitul sector al afacerilor sau “business”.
Caracteristici:
- sunt principalele producătoare de bunuri şi servicii;
- deciziile lor urmăresc maximizarea profitului;
- sunt principalele cumpărătoare şi consumatoare de factori de producţie.
Gospodăriile sau menajele reprezintă agentul economic care exprimă calitatea
de consumatori de bunuri personale. Ele realizând venituri, le folosesc pentru a cumpăra
bunurile de care au nevoie. Sursa veniturilor este din salarii, titluri de proprietate sau
rente.
Caracteristici:
- gospodăria este principala consumatoare de bunuri şi servicii, fiind cea mai importantă
unitate de decizie în domeniul cererii;
- deciziile ei urmăresc maximul de satisfacere a nevoilor prin folosirea de bunuri şi
servicii;
- este principala proprietară de factori de producţie, decizând cui să vândă serviciile lor.
Instituţiile de credit sunt acele unităţi publice, private sau mixte a căror funcţie principală
constă din a fi intermediari financiari între ceilalţi agenţi economici. Aceste unităţi
colectează şi redistribuie disponibilităţile financiare. Din această grupă fac parte toate
băncile. Resursele lor provin din angajamente contractate (depozite la vedere sau la
termen, obligaţiuni) din dobânzi.
Societăţile de asigurări realizează despăgubiri în cazuri de risc, în schimbul unor
prime de asigurare.
Administraţiile publice exprimă denumirea generică pentru oficialităţile publice la nivel
naţional şi local. Ele au în principal funcţia de redistribuire a venitului efectuând servicii
nonmarfare: asigurarea securităţii, învăţământului public, justiţiei, infrastructurii rutiere,
portuare. Sursa veniturilor este din vărsăminte obligatorii efectuate de unităţile care
aparţin altor sectoare.
Administraţiile private reprezintă acel agent economic care grupează organizaţiile private
fără scop lucrativ - asociaţii, fundaţii, organizaţii, având ca funcţie prestarea de servicii
nonmarfare pentru anumite colectivităţi specifice. Resursele lor financiare provin din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietăţi, sponsorizări.
2.1.2 Fluxurile economice reale şi monetare
Ideea fluxului economic se bazează pe imaginea unui circuit închis în care
mărimile intrate sunt egale cu mărimile ieşite.
Totalitatea fluxurilor economice generează circuitul economic .
Fiecărei tranzacţii bilaterale îi corespund în prezent două categorii de fluxuri:
- fluxuri reale - de bunuri şi servicii;
- fluxuri monetare - vin în direcţia opusă.
Fluxurile reale constituie esenţa circuitului economic. Ele se desfăşoară în
principal între doi agenţi (întreprinderi şi gospodării). Menajele pun la dispoziţia firmelor
serviciile factorilor de producţie. Firmele furnizează menajelor bunuri de consum.
Mecanismele coordonării activităţii economice
Opţiunile agenţilor economici trebuiesc corelate prin intermediul mecanismelor econo-
mice. În funcţie de gradul de libertate al subiecţilor vieţii economice există două tipuri de
mecanisme:
- mecanismul de comandă;
reprezentând “motorul” vieţii
economice.
- mecanismul de piaţă,
Mecanismele de comandă îngrădesc libera iniţiativă, iar autoritatea centrală decide ce,
cum şi pentru cine să se producă. Aceste decizii au caracter imperativ fiind formulate şi
cuprinse într-un plan naţional unic.
 Mecanismele de piaţă realizează coordonarea deciziilor agenţilor economici prin
intermediul pieţei. Acest fapt este posibil prin extinderea proprietăţii private şi a liberei
iniţiative. Stimulentele dominante sunt cele pozitive monetare (profituri, salarii,
dividende) şi cele negative tot monetare (impozite, taxe, amenzi).
2.2. Legile economice
Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi procesele economice care alcătiesc
viaţa economică nu sunt izolate, ci se află în variate forme de legături unele cu altele.
La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între fenomenele
economice:
• legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi determină
apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;
• legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un anumit
fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor fenomene, cum sunt
cererea şi oferta, care, la rândul lor, modificându-se, vor determina schimbarea
preţului Interdependenţa preţ, cerere, ofertă ;
• legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi
neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit
fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.
Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune problema de a
formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de regularităţi, principii
sau legi ale domeniului respectiv.
Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea modului în care
există şi se manifestă activitatea economică.
Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se află în
permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele dintre aceste
legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai multe efecte sau mai
multe cauze pot determina un singur efect.
În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea preţului în
direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii, ofertei, salariului real
etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt considerate variabile
dependente sau endogene, iar preţul, variabilă independentă sau exogenă. În al doilea
caz, avem o cauzalitate multiplă. De exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de
cumpărători, a preţului, veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun.
În acest caz, populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate
variabile independente, iar cererea, variabilă dependentă.
În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o variabilă dependentă
(endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie cauză-efect.
Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o legătură
esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor relaţii
cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii
noastre comune.
2.3. Economia, ştiinţă pozitivă - ştiinţă normativă
Economia ca ştiinţă s-a constituit prin contribuţia decisivă a fiziocraţilor şi a şcolii
clasice engleze, sub influenţa ştiinţelor naturale. Acest proces de formare a ştiinţei
economice şi-a pus amprenta asupra rolului ei.
 Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând la
întrebările Ce este? De ce este? Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă
economică pozitivă.
Economia ca ştiinţă explicativă descoperă ceea ce este realitate şi nu cum ar trebui să
fie realitatea, constată şi nu dă reţete, nu fixează ţeluri ideale şi norme de conduită. Când
teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce mijloace?
Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Obiectivele studiului economiei :

• Ţeluri şi valori social-umane urmărite Ce a fost ? Ce este ?

• Descrierea faptelor economice. De ce a fost ? De ce este ?
• Explicarea faptelor economice Ce va fi dacă ...?
• Prognoza alternativelor economice Cum, cu ce mijloace şi în cât timp se pot
atinge anumite obiective ?
• Acţiunea economică practică, costurile şi avantajele ei.
CURSUL NR.3

ECONOMIA NATURALĂ, ECONOMIA DE SCHIMB ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ

3.1.Bunurile economice şi tipologia lor

Nevoile umane directe – de consum – şi cele indirecte – ale producţiei – sunt

satisfăcute prin intermediul bunurilor.
Orice element al realităţii, independent de om, individualizabil şi măsurabil, apt să
satisfacă o nevoie se numeşte bun. Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi
bunuri economice.
Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente faţă
de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente, folosirea lor
pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit.
Bunurile economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea,
limitarea lor în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi
consumarea lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.
3.2. Economia naturală, economia de schimb şi economia de piaţă

3.2.1. Economia naturală

Diversitatea economiilor este apreciată după modul în care oamenii au acces la
bunurile economice, clasificarea făcându-se în: economie naturală şi economie de
schimb.
Economia naturală reprezintă acel mod de organizare a economiei în care fiecare
comunitate îşi satisface necesităţile de consum din producţie proprie.
Aceasta a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de societatea
omenească şi a fost predominantă în: comuna primitivă, sclavagism şi feudalism.
3.2.2.Economia de schimb
Pentru apariţia schimbului erau necesare două condiţii fundamentale:
a) diviziunea socială a muncii şi specializarea producătorilor, care conducea la
diferenţierea bunurilor şi la dependenţa producătorilor unii faţă de alţii;
 b) apariţia proprietăţii private, care genera autonomia şi independenţa producătorilor,
adică de dreptul de decizie. Numai produsele unor producători de sine stătătoare se pot
întâlni în calitate de mărfuri.
Doar pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când producţia pentru
autoconsum se transformă în producţie de mărfuri, ea se organizează ca economie de
schimb. În procesul de transformare a economiei naturale în economie de schimb prima
nu dispare, dar îşi restrânge fundamental dimensiunile.
Economia de schimb este forma de organizare a economiei care are ca scop crearea de
bunuri destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.
Între economia naturală şi de schimb nu există demarcaţie foarte netă în timp. Pe măsura
creşterii productivităţii, a dezvoltării tehnicii, a constituirii pieţelor naţionale economia
naturală cunoaşte o restrângere, iar cea de schimb se afirmă.
Trăsăturile ei generale sunt:

• autonomia şi independenţa producătorilor fundamen-tate pe proprietatea privată;

• specializarea agenţilor economici pe baza adâncirii diviziunii sociale a muncii;
• extinderea pieţei cu fenomenele specifice - cererea şi oferta;
• dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici;
• majoritatea bunurilor produse în cadrul economiei de schimb au forma de
mărfuri.
Condiţiile necesare pentru ca un bun să devină marfă sunt:
- să fie rezultat al muncii omeneşti, să fie bun economic;
- să fie destinat vânzării-cumpărării;
- să satisfacă o trebuinţă, să fie cerut pe piaţă.
Producţia de mărfuri poate îmbrăca două forme:
1. producţia de mărfuri simplă, caracterizată prin:
a) dubla calitate a individului de proprietar şi producător direct;
b) scopul producţiei este consumul propriu şi doar plusul este schimbat;
c) producţia se desfăşoară în mici unităţi economice.

2. marea producţie de mărfuri, în cadrul căreia:

a) proprietarul nu mai este producător direct;
b) scopul producţiei este maximum de profit;
c) producţia se desfăşoară în unităţi mari, specializate, bine înzestrate, concentrate.
Marfa reprezintă un bun economic, produs al muncii omeneşti, capabil să satisfacă o
nevoie a cumpărătorului şi care trece de la producător la consumator în urma schimbului
pe piaţă. Aceasta presupune folosirea monedei în toate actele economice, fluxurile
materiale fiind însoţite, în sens invers de fluxuri monetare.
Economia de schimb presupune în mod firesc existenţa şi folosirea banilor. Ea devine
o economie monetarizată. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic
şi etalonul de măsură a valorilor.
Ca urmare, în evoluţia istorică a banilor se disting trei etape:
1. Prima etapă este aceea a banilor marfă, în care schimbul de mărfuri se efectua în mod
direct, marfă contra marfă (troc), banii puteau fi orice marfa. Spre sfârşitul acestei
perioade, apare o marfa, specială cu caracteristici deosebite, şi anume aurul, care
intermediază toate schimburile de mărfuri, fără însă a fi bătut ca moneda. Aurul s-a
detaşat faţă de celelalte mărfuri care mijloceau schimbul prin următoarele proprietăţi:
valoare mare în volum mic, divizibilitate fără pierderea valorii, omogenitatea părţilor,
inalterabil, valoarea stabilă datorită rarităţii sale.
2. A doua etapă o reprezintă aceea a banilor-monedă, unde auml şi alte metale preţioase,
sunt instituţionalizate ca monedă prin baterea sa (emisiunea de monedă) de către
autoritatea publică, care, putea fi statul sau altă instituţie monetară. Cu timpul, în procesul
circulaţiei banilor a avut loc separarea valorii nominale a monedei de conţinutul în aur
înscris pe ea.
3. A treia perioadă este aceea a banilor hârtie. Această perioadă mai este cunoscută sub
denumirea etapei banilor fiduciari (bazate exclusiv pe încredere). Aceşti bani nu mai au
valoare intrinsecă, valoarea rezultă doar din semnul valoric imprimat pe ei.
În condiţiile contemporane, odată cu dezvoltarea banilor şi a relaţiilor bancare, banii au
căpătat următoarele forme:
1. biletul de bancă, adică semnul bănesc direct utilizabil, emis de către banca de
emisiune;
2. moneda divizionară, care este reprezentată de semnele băneşti emise de către
banca de emisiune sub forma unor piese metalice reprezentând subdiviziuni ale
biletului de bancă şi care sunt direct utilizabili;
3. moneda scripturală, care reprezintă disponibilităţi băneşti în conturile bancare,
circulând între aceste conturi prin virament (transfer scriptic între conturi). Se mai
numesc bani de cont şi reprezintă cea 90% din volumul masei monetare.
4. bani de tezaur, emişi de către stat pentru acoperirea unor deficite bugetare.
5. bani de credit, cum ar fi banconte, cambii, cecuri şi alte titluri de creanţă (efecte
comerciale). Unii autori consideră că aceştia nu sunt bani convertibili, ci doar instrumente
de transfer monetar.
6. monedă de rezervă, reprezentată de valute sau alte devize, păstrată de banca centrală
pentru diferite operaţiuni de schimb internaţional sau pentru acoperirea unor emisiuni
interne de monedă centrală.
7. moneda electronică. Progresul informaticii tinde să dematerializeze modalităţile de
circulaţie monetară şi să dezvolte noi mijloace de plată. Astfel, moneda scripturală face
tot mai mult loc monedei electronice, graţie căreia transferul unor fonduri între conturi se
realizează prin impulsuri electromagnetice, ca de exemplu teletransmisia directă între
ordinatorul clientului şi cel al băncii.
În prezent, specialiştii apreciază că într-o economie de piaţă banii îndeplinesc
următoarele funcţii:
1. Măsură a valorii care constă în calitatea monedei de a cuantifica mărimea absolută
a valorii mărfii.
2. Mijloc de circulaţie constă în aceea că moneda este mijlocitorul schimbului
3. Mijloc de plată, care apare ca urmare a necoincidenţelor între momentul apariţiei
obligaţiei de plată şi momentul în care se face plata efectivă (cumpărarea de mărfuri pe
credit, plata salariilor, stingerea unei datorii, plata impozitelor, taxelor etc).
4. Mijloc de rezervă de valoare (economisire). Această funcţie constă în aceea că
veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi
consumuri viitoare.
5. Bani universali, care reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau
stingere a obligaţiilor pe plan internaţional.
 3.2.3. Economia contemporană de piaţă
Economia de piaţă este forma economiei de schimb care are la bază mecanismul
generalizat al pieţei. În contextul acestuia, raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii
de persoane la bunurile economice este reglat prin preţ.
De mecanismul pieţei se leagă ideile Liberalismului economic, care a dezvoltat două
principii:
- libera concurenţă;
- libera iniţiativă.

Economia de schimb, din momentul apariţiei şi până în prezent, a evoluat continuu iar
mecanismul ei de funcţionare a devenit din ce în ce mai complex şi mai divers.
Se fundamenteze modele de organizare şi funcţionare a economiei. Pe baza acestor
modele au fost imaginate sistemele econmice, tipuri specifice de organizare şi reglare a
activităţii economice.
Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor ce caracterizează viaţa
economică a unei societăţi determinate, localizată în timp şi spaţiu.
Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de către Adam
Smith şi este cunoscut sub numele de sistem economic liberal sau de piaţă. In cadrul
acestui model, forţele naturale ale pieţei "mâna invizibilă" sunt cele care stabilesc
modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii ia problemele dezvoltării, fărtă nici un fel de
intervenţie din partea statului, monopolui sau altor centre de forţă instituţional izate. El a
pus bazele modelului teoretic al economiei de ,, piaţă’’.
K.Marx şi alţi teoreticieni de aceleaşi convingeri filosofice au jalonat, în replică,
contururile altui tip de sistem economic. Sistemul economiei de comandă sau sistemul
economic cu planificare cetralizată.
Tipul de economie de piaţă caracteristic pentru economiile contemporane este economia
mixtă. Ea este o combinaţie, o mixtură între întreprinderile private şi cele de stat, acestea
din urmă fiind implicate atât în producţia, cât şi în distribuţia bunurilor.
Deşi economia de piaţă, ca formă universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană, îmbracă particularităţi diferite de la o ţară la alta şi, în
cadrul aceleiaşi ţări, de la o etapă la alta.
Tipul de economie de piaţă caracteristic pentru economiile contemporane este economia
mixtă. Ea este o combinaţie, o mixtură între întreprinderile private şi cele de stat, acestea
din urmă fiind implicate atât în producţia, cât şi în distribuţia bunurilor.
Deşi economia de piaţă, ca formă universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană, îmbracă particularităţi diferite de la o ţară la alta şi, în
cadrul aceleiaşi ţări, de la o etapă la alta.
4. Concurenţa este o caracteristică a economiei de piaţă, o condiţie de neînlocuit.
Economia de piaţă este o economie concurenţială. Concurenţa face posibilă acţiunea
agenţilor economici în direcţia introducerii progresului tehnic, perfecţionarea activităţii
şi maximizarea eficienţei economice. Ea stă la baza progresului economic şi social.
5. Preţul, expresia monetară a valorii unui bun se stabileşte pe piaţă. Prin
confruntarea dintre cerere şi ofertă. în aceste condiţii, prin preţuri se asigură atragerea
resurselor economice în funcţie de nevoile reale ale societăţii.
 6. Economia de piaţă contemporană este o economie monetară. Cea mai mare parte
a schimburilor se realizează prin mijlocirea monedei, a banilor.
7. Existenta unui cadru instituţional structurat în asa fel încât să asigure maximum de
libertate de decizie şi acţiune agenţilor economici, în limitele impuse de cadrul legislativ.
Cadrul instituţional (sistemul de organizare a proprietăţii, tipuri de întreprinderi, sistemul
bancar, monetar, sistemul financiar) bine conceput, bine ancorat în realităţile economiei
asigură respectarea cadrului legislativ şi funcţionarea corectă a agenţilor economici.
8. Mobilul întregii activităţi îl reprezintă profitul. Agenţii economici în activitatea
pe care o desfăşoară îsi asumă riscuri, în scopul realizării de câştiguri maxime.
9. Rolul statului se manifestă indirect şi global, intervenţia este indirectă întrucât
statul respectă libertatea de decizie a agenţilor econmici şi cea de formare a preţurilor, dar
influenţează economia prin politica financiară, monetară sau socială.
10. Bunurile îmbracă forma economică de marfă, ele devin bunuri comerciale
În cadrul sistemului capitalist s-au diferenţiat două modele: modelul neoamerican şi
cel renan.
Deşi ambele modele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi a liberalismului economic,
au la bază sisteme de valori opuse în ceea ce priveşte: poziţia persoanei în întreprindere,
locul pieţei în societate şi rolul pe care trebuie să-l joace cadrul legal în desfăşurarea
vieţii economice.

Avantajele economiei de piaţă sunt:

• în acest tip de economie, legile economice acţionează efectiv, promovând cali-
tatea şi competenţa;
• prin jocul cererii şi ofertei resursele societăţii sunt orientate spre activităţile ne-
cesare şi rentabile;
• formarea preţurilor are loc pe piaţă;
• promovând mecanismul concurenţial, economia de piaţă conduce la eficienţă,
maximizarea rezultatelor, stimularea iniţiativei şi totodată promovează autonomia
întrepinzătorilor.
Menţionăm şi câteva limite ale economiei de piaţă:
• mecanismul economiei de piaţă nu conduce automat la alocarea optimă a
resurselor sub aspect economic, social şi uman;
• apare risipa de materii prime, poluarea;
• apar dezechilibre economice periodice, şomajul şi inflaţia;
• are loc sărăcirea unor pături sociale destul de largi.
CURSUL NR.4

FACTORII DE PRODUCŢIE
4.1. Caracterizare generală
Factorii de producţie sunt organic legaţi de resurse în două sensuri: odată pentru că le
consumă şi le atrag şi în al doilea rând pentru că le îmbunătăţesc calitativ şi structural.
Sfera de cuprinderea resurselor este mai mare decât a factorilor de producţie.
În sinteză:
• În măsura în care resursele productive disponibile sunt utilizate şi atrase în
activitatea economică ele reprezintă în fapt factorii de producţie; raportul dintre
factori şi resurse este subunitar.
Clasificarea factorilor de producţie în grupe omogene se face astfel:
- factori originari - natura şi munca;
- factori instrumentali sau derivaţi - capitalul, abilitatea întreprinzătorului,
În economia de piaţă majoritatea factorilor de producţie se află în proprietatea
agenţilor economici particulari, liberi (şi mai puţin a statului), agenţi care îşi asumă
responsabilitatea utilizării lor, în mod direct sau indirect, manifestându-şi libera iniţiativă.
Factorii de producţie mai pot fi clasificaţi în:

• Factori clasici: natura, munca, capitalul;

• Factori neoclasici: tehnologiile, abilitatea întreprinzătorului, informaţia.
4.2. Factorii de producţie clasici

4.2.1. Factorii naturali

4.2.1.1.Prin natură ca factor de producţie înţelegem totalitatea elementelor brute
preexistente omului, la care acesta face apel pentru a produce şi, pe care le influenţează
prin muncă.
Natura oferă producţiei în primul rând mediul de desfăşurare, apoi substanţa
materială şi condiţiile primare, în sfârşit energia primară.
Ce constituie resursele naturale:
Pământul sau solul - este spaţiul desfăşurării proceselor de producţie şi punctul de por-
nire al activităţii economice. Pământul poate fi privit ca fiind constituit din următoare
elemente:
- suprafeţele arabile;
- suprafeţele de păşuni naturale, păduri;
- suprafeţele deşerturilor şi a zonelor îngheţate;
- suprafeţele construite sau ocupate de construcţii
Resursele minerale - asigură baza de materii prime şi energetică.
Clasificarea resurselor minerale se face după mai multe criterii:
• după posibilitatea de exploatare datorită costurilor:
- resurse exploatabile sau economice;
- resurse neexploatabile sau neeconomice.
• după gradul de cunoaştere a existenţei lor:
- resurse certe sau existente;
- resurse presupuse.
• după conţinutul lor:
- resurse bogate;
- resurse sărace.
Relieful şi apele condiţionează amplasarea activităţii economice
Climatul - influenţează dezvoltarea economică. Ca o curiozitate, toate economiile foarte
dezvoltate sunt situate în zone temperate.
4.2.2. Factorul muncă

Prin dinamica sa, munca este factorul activ şi determinant al producţiei. În

sistemul factorilor de producţie munca ocupă cel mai important loc. Ea îmbracă mai
multe variante:
- simplă (necalificată) - complexă (calificată);
 - de execuţie - de conducere;
- de aplicare - de inovare;
- colectivă - individuală.
Cea mai importantă distincţie poate fi făcută între munca fizică, manuală şi cea
intelectuală, dar ca urmare a progresului tehnic această deosebire se estompează treptat.
Munca este definită ca o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un
scop (având caracter de finalitate).
Ea poate fi abordată demografic, economic şi structural.
Populaţia şi dezvoltarea economică
Orice strategie de dezvoltare economică trebuie să pornească de la populaţie ca
purtătoarea forţei de muncă şi să se raporteze la aceasta, deoarece între variabila
economică şi cea demografică legătura este indisolubilă.
În condiţiile contemporane, creşterea economică este indisolubil legată de calificare, de
instruirea forţei de muncă, de stadiul învăţământului şi cercetării. În cest sens se vorbeşte
de capital uman.
Populaţia şi structura sa
Populaţia este o variabilă neomogenă, care cuprinde mai multe categorii.
Populaţia totală cuprinde persoanele prezente pe teritoriul unei ţări şi cetăţenii ei aflaţi
peste graniţă.
Populaţia în vârstă de muncă include totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă,
indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii.
Populaţia aptă de muncă subsumează toate persoanele având vârsta legală de
muncă şi care pot să participe la muncă, fiind în deplinătatea facultăţilor mentale şi fizice
(nu include persoanele invalide, cu grave handicapuri)
Populaţia activă exprimă oferta potenţială de muncă. Populaţia economic activă cuprinde
persoanele care prestează diferite activităţi, inclusiv persoanele care satisfac stagiul
militar, elevii, studenţii, precum şi cele aflate în schimbarea locului de muncă.
Populaţia ocupată cuprinde toate acele persoane care au un loc de muncă şi
prestează efectiv o anumită muncă remunerată. În general populaţia ocupată nu cuprinde
elevii, studenţii, militarii în termen, persoanele în curs de schimbare a locului de muncă,
persoanele ocupate exclusiv în gospodărie, şomerii.
4.2.3. Capitalul (K)

Este unul din factorii principali de producţie şi se apreciază că nivelul de

dezvoltare al unei ţări este reflectat de dimensiunea capitalului său.
A.Conceptul de capital
Fiind considerat un factor de producţie, care reprezintă totalitatea bunurilor
economice acumulate prin muncă a căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea
lor în producţie, sporirea randamentului sau măcar uşurarea muncii.
Este un factor derivat, rezultat din combinare celorlalţi factori de producţie.
B.Clasificarea capitalului
Capitalul se divide în:
- capital nominal - este un titlu de proprietate care dă dreptul de însuşire a unui
venit;
 - capital real sau tehnic - cel cu valoare de sine stătătoare concretizat în mijloace
de producţie şi care funcţionează în activitatea economică. El este factor de producţie
derivat din procesele de producţie anterioare.
Capitalul real sau tehnic nu se confundă cu forma bani, cu capitalul lichid, ci serveşte
obţinerii unor bunuri şi servicii în activitatea economică (ca exemple ar fi: maşini, unelte,
calculatoare, clădiri, seminţe, energie, apă etc.). După modul în care participă la
activitatea economică, se consumă şi se înlocuieşte, capitalul tehnic este: fix şi circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic format din bunuri cu
folosinţă îndelungată care servesc muncii în mai multe cicluri de producţie, se consumă
treptat şi se înlocuiesc după mai multe cicluri de utilizare.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la un
singur ciclu de producţie, este consumat sau profund transformat trebuind să fie înlocuit
cu fiecare nou ciclu de producţie (materii prime, energie, combustibili).
Capitalul productiv, fix sau circulant, este un capital în funcţiune care trece prin
următoarele stadii:
- stadiul I - în care banii sau capitalul lichid se transformă în capital productiv prin
cumpărare de bunuri capital; banii se transformă în bunuri capital;
- stadiul II - are loc utilizarea şi transformarea capitalului productiv în bunuri
destinate vânzării ca mărfuri:
- stadiul III - înseamnă trecerea din formă de marfă în formă bănească dar cu un
spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată:.
Corespunzător celor trei stadii capitalul îmbracă trei forme: banii, bunurile capital şi
marfa. Fluxul circular al capitalului prin cele trei faze nu se întrerupe odată cu efectuarea
unui circuit.
♦ Reluarea pemanentă a acestei mişcări reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul
necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a
capitalului.
C.Formarea, consumul şi uzura capitalului
Privitor la capital putem urmări trei procese distincte:
a) formarea brută a capitalului;
b) utilizarea şi consumul capitalului;
c) scoaterea din funcţiune a capitalului fix.
a) Formarea brută sau înnoirea capitalului fix este un proces prin care întreprinderile
dobândesc bunuri durabile în scopul de a le utiliza pe o perioadă mai mare de un an în
procesul de producţie. Ea cuprinde:
- bunuri durabile noi, proaspăt achiziţionate;
- bunuri şi servicii care se încorporează în capitalul fix existent spre a-l ameliora,
spre a-i creşte randamentul sau durata de viaţă.
Formarea capitalului fix şi circulant are loc prin intermediul investiţiilor.
♦ Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de o întreprindere
pentru formarea capitalului, respectiv pentru creşterea volumului capitalului fix şi
creşterea volumului stocurilor de capital circulant.
b) Utilizarea şi consumul capitalului fix reprezintă atragerea şi deprecierea bunurilor
de capital fix ca urmare a uzurii normale şi învechirii previzibile.
c) Scoaterea din funcţiune este rezultat al deprecierii capitalului fix datorat atât
uzurii fizice cât şi/sau uzurii morale.
4.2.4. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie
În economia de piaţă, obiectivul oricărei firme este de a-şi maximiza profitul.
Ţinând cont de acest obiectiv, firma îşi va stabili un plan de acţiuni raţionale privind
modalitatea de producţie, volumul şi structura acestei
Combinarea factorilor de producţie reprezintă modul specific de unire a
acestora care poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.
Această operaţie tehnico-economică trebuie să ţină seama de patru elemente:
- de natura activităţii, fiecare activitate specifică necesitând factori diferiţi, în
proporţii diferite;
- de nevoile de bunuri şi servicii, respectiv de elasticitatea cererii;
- de condiţiile tehnice de producţie, adică de posibilitatea producerii bunurilor;
- de abilitatea întreprinzătorului, de aplicarea metodelor moderne de management
şi marketing.
Combinarea factorilor de producţie este datorată caracterului limitat al acestora
şi existenţei mai multor posibilităţi de ajungere la aceleaşi rezultate economice. Ca
urmare, se adoptă acea combinare ce asigură eficienţă economică maximă pentru
obţinerea de profit maxim.
În sinteză, această combinare a factorilor de producţie are două laturi:
- o latură tehnică - vizează modul de unire a muncii, mijloacelor de producţie şi
resurselor într-o anumită cantitate şi structură;
- o latură economică - vizează costul minim şi profitul maxim (presupune luarea
în considerare a preţului factorilor).
Doar acei factori de producţie se pot combina care întrunesc două caracteristici:
1) divizibilitatea - însuşirea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi mai
mici fără a-i afecta calitatea (exemplu: materie primă, apă, combustibil, materiale, munca
spre deosebire de şosele, porturi, centrale termice);
2) adaptabilitatea - posibilitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de
producţie cu una sau mai multe unităţi din alt factor (exemplu: muncile agricole pe o
anumită suprafaţă de teren se pot desfăşura prin - combinarea a mai multor oameni sau
tractoare).
Prin complementaritatea factorilor de producţie se înţelege că o cantitate fixă dintr-un
factor de producţie este asociată cu o cantitate diferită din alt factor, şi este acel proces
prin care se stabilesc raporturile între factorii de producţie. Complementaritatea este
permanent influenţată de progresul tehnic care poate modifica acest raport.
Substituirea este posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un anumit factor de
producţie cu o cantitate determinată din altul în condiţiile în care nu se modifică volumul
producţiei. (Se poate înlocui astfel factorul muncă prin factorul capital sau invers).
Sub aspect economic, combinarea factorilor de producţie reprezintă raţionamentul
întreprinzătorului privind compararea ieşirilor şi intrărilor în expresie
monetară.Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a
obţine o anumită producţie se numeşte combinare optimă.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe
anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt:
1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă sporul de
producţie (ΔQ) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat (ΔX), ceilalţi
factori de producţie rămânând constanţi;
Wmg = ΔQ / ΔX
Deci peste un anumit punct, orice unitate suplimentară din factorul muncă – de exemplu
- va adăuga tot mai puţin la producţia totală faţă de unitatea precedentă. De aceea pro-
ducătorul trebuie să ţină cont de randamentul marginal care exprimă producţia maximă
ce poate fi obţinută prin sporirea unui factor, ceilalţi fiind constanţi.
Deoarece factorii de producţie X şi Y sunt substituibili, producătorul încearcă să
realizeze o astfel de proporţie între ei încât să obţină acelaşi nivel al producţiei cu costuri
mai mici.
2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce urmează a fi
introdus în activitatea economică (ΔX) necesară pentru a compensa reducerea cu o
unitate a altui factor, care va fi înlocuit (-ΔY), astfel încât producţia să rămână
neschimbată sau să crească;
Rms = - (ΔX) / (ΔY)
Cu ajutorul ratei marginale de substituire, el calculează cu cât poate înlocui un factor cu
celălalt având în vedere că ei au preţuri diferite, ceea ce va avea ca efect costuri diferite,
bineînţeles fără ca nivelul producţiei să se modifice.
Rata marginală de substituire arată ce cantitate din factorul de producţie X este
necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a altui factor de producţie (-Y), astfel
încât producţia să rămână aceeaşi.
3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât
influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raport între
productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului care se modifică.
4.2.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
4.2.5.1. Eficienţa economică – formele eficienţei economice
Eficienţa economică:
• este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă
raţionalitatea economică;
• este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
• pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului
economic.
Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce
se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi
consumaţi.
Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute din
vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s-au făcut (încasări >
cheltuieli).
Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:
a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:
Ec = Vr / CFp,
unde
Vr = venituri realizate;
CFp = consumul de factori de producţie.
- exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci eficienţa
economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai mari;
b) prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:
Ec = CFp / Vr
- exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit, deci Ec
este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai mic
permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.
Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:
1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.
• are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre volumul
încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru
obţinerea veniturilor respective;
• se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata
rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)
Rpr = (profit / costuri totale) x 100
2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii
de producţie.
- nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi factorii
implicaţi (F).
W=Q/F
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca
umană
Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într-o
unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.
Wm = Q / t, sau Wm = t / Q
Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci şi
prin număr de lucrători.
Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma
indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual.
IWm = (Wm1 / Wm0) x 100,
unde:
Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;
Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.
4.2.5.2. Căi de creştere a eficienţei economice
Creşterea eficienţei economice presupune:
- competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
- cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
- promovarea tehnologiilor moderne;
- alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de mana-gement şi gestiune.
Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în
economie.
4.3. Neofactorii de producţie

În cadrul larg al multiplicării şi diversificării factorilor de producţie îşi găsesc loc şi

neofactorii de producţie care modifică substanţial rolul şi locul factorilor de producţie:
tehnologiile, informaţia şi abilitatea întreprinzătorului.
4.3.1. Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a
factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli bine
definite.
Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela de a defini, în mod riguros
şi explicit, natura şi succesiunea fazelor a căror parcurgere asigură transformarea
elementelor participante la procesul de producţie în bunuri de producţie şi de consum
4.3.2. Informaţia se defineşte ca un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin
cunoaştere si căruia atât emitentul, cât si destinatarul îi dau aceeaşi semnficaţie.
Informaţiile sunt considerate în utlimă instanţă, factorul care determină modul de utilizare
a tuturor celorlalte resurse.
Informaţia face parte din categoria activelor intangibile ale firmelor, îndeplinind
diferite roluri în funcţionarea acestora.
4.3.3. Abilitatea întreprinzătorului reprezintă cu adevărat un neofactor de producţie
doar în sistemele economice bazate pe concurenţa şi libera iniţiativă.
Libertatea de acţiune asumată legitim de întreprinzător trebuie să se repercuteze
favorabil asupra peformanţelor economice ale firmei şi să aibă consecinţe benefice pentru
societate.
CURSUL NR. 6

PROPRIETATEA

6.1. Conţinutul proprietăţii

În esenţă proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul şi subiecţii ei. Doar în

aparenţă proprietatea reprezintă o relaţie între om şi bunuri, în realitate ea este un raport
social.
♦ Proprietatea este o relaţie între oameni, un contact social cu privire la bunurile
materiale şi spiriuale existente în societate sau obţinute prin activitate umană şi
drepturile asupra lor.
• Obiectul proprietăţii îl formează bunurile. Ele se prezintă în forma unor entităţi
identificabile şi măsurabile economic.
În unele orânduiri sociale obiectul proprietăţii s-a concretizat şi în fiinţa
umană, de exemplu sclavii şi ţăranii iobagi.
În economia contemporană de piaţă, interes deosebit prezintă bunurile economice, care
intră în circuitul marfar, sau măcar sunt măsurabile în expresie bănească. Prin
caracateristicile lor aceste bunuri pot face obiectul distinctiv al proprietăţii.
• Subiecţii proprietăţii sunt oamenii în calitate de agenţi economici. Ei pot să apară în
calitate de persoane fizice (indivizi, familii), sau persoane juridice (socio-grupuri,
organizaţii).
Reluând spre detaliere subiecţii proprietăţii, aceştia sunt:
1. Indivizii, care pot fi:
- producători direcţi exercitând de toate atributele proprietăţii;
- neproducători sau producători indirecţi care, dintre atributele proprietăţii nu le exercită
pe toate, adică utilizează bunurile prin intermediul salariaţilor şi împart uzufructul.
2. Sociogrupurile - mulţimi de indivizi reuniţi pe baza existenţei a cel puţin unei trăsături
comune, de unde rezultă interese economice similare.
3. Organizaţiile
- naţionale - uniuni de întreprinderi sau cooperative grupate pe criteriul administrativ, sau
de ramură;
- internaţionale - din mai multe ţări.
4. Printre subiecţii de proprietate se înscrie statul care, prin administraţia publică,
deţine, utilizează şi gestionează o anumită masă de bunuri existente în societate.
6.2. Structura proprietăţii şi a relaţiilor de proprietate

Din analizele anterioare am dedus că relaţiile de proprietate sunt legături economice care
se statornicesc între membrii societăţii în legătură cu însuşirea, aproprierea bunurilor.
Această apropriere este un proces care cuprinde următoarele aspecte:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile de apartenenţă. Apare la prima vedere ca
o relaţie între proprietar şi obiect, dar în realitate este o relaţie între proprietar şi
nonproprietari, care îl recunosc ca atare. Obiectul este numai purtător al acestor relaţii.
b) Posesiunea şi relaţiile de posesiune - înseamnă o însuşire parţială, o administrare şi
gestionare care nu e totuna cu a avea în proprietate, cu a fi proprietar (de exemplu: un
proprietar funciar care dă în arendă o suprafaţă de teren iar întreprinzătorul agricol intră
în posesiunea lui. Terenul aparţine ca proprietate unei persoane iar ca funcţiune aparţine
alteia, de unde rezultă distincţia între apartenenţă şi posesiune.)
Acest atribut s-a extins odată cu revoluţia managerială
c) Utilizarea obiectului şi relaţiile implicate de acest fapt, înseamnă folosirea acestuia:
- de către proprietar care este şi producătorul direct, sau
- de către posesor (cel care temporar este în posesiunea respectivă).
Folosirea obiectului proprietăţii este simultan un proces tehnic, economic, organizatoric
şi realizează unirea factorului uman cu cel material.
d) Dispoziţia şi relaţiile de dispoziţie - vizează a decide transformarea, înstrăinarea,
consumul sau chiar distrugerea obiectului proprietăţii. A dispune de bunuri înseamnă a
comanda şi a controla ce se întâmplă cu ele.

e) Uzufructul se referă la rezultatele folosirii bunurilor. Dacă proprietarul nu este şi

producător direct, uzufructul se împarte.
6.3. Pluralismul formelor de proprietate

După manifestarea atributelor proprietăţii, aceasta îmbracă următoarele tipuri:

1. Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu economie
de piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, posesiune şi de
utilizare a bunurilor, după cum urmează:
Proprietatea individuală
a) mica proprietate individuală, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte factorii de producţie
este şi producător direct (ca exemple oferim: proprietatea individuală a meşteşugarului, a
ţăranului, a prestatorului de servicii);
b) proprietatea privată individuală mare şi mijlocie, când proprietarul nu este şi
producător direct, folosind salariaţi nonproprietari;
Proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate privată, îmbracă la
rândul ei următoarele forme:
a) societăţi pe acţiuni, în care proprietarii fie sunt ei înşişi participanţi direcţi la
procesul de producţie, fie că utilizează salariaţi nonproprietari.
b) proprietate cooperatistă – cooperative de producţie, de consum, de credit;
2. Proprietatea publică (de stat) este prezentă în toate ţările lumii în proporţii diferite; ea
se caracterizează prin aceea că bunurile în general şi cu deosebire cele investiţionale, se
află în proprietatea organizaţiilor statale, ca subiect de proprietate.
Proprietatea publică se formează şi funcţionează la mai multe niveluri:
- al statului central (federativ, unional sau unitar);
- al statelor ce fac parte din federaţie sau uniune;
- al administraţiilor publice locale.
3. Proprietatea mixtă ivită prin asocierea proprietăţii private cu cea publică. Combinarea
formelor fundamentale de proprietate se poate face atât în cadru naţional cât şi
internaţional.
Forme concrete de proprietate:
• proprietatea asupra mijloacelor de producţie (bunuri-capital);
• proprietatea asupra bunurilor de consum;
• proprietatea asupra banilor;
• proprietatea asupra hârtiilor de valoare;
• proprietatea asupra brevetelor de invenţie, inovaţie, drepturilor de autor;
• proprietatea asupra forţei de muncă.
Proprietatea privată reprezintă fundamentul libertăţii de acţiune a agenţilor economici.
6.4. Proprietatea şi puterea economică
Proprietatea în general, dar cu deosebire asupra mijloacelor de producţie are legături
directe cu puterea economică. Precizăm câteva sensuri mai frecvente ale termenului
„putere” în domeniul economic: a decide, a controla, a produce, a finanţa, a schimba.
Alături de acestea, literatura economică utilizează următoarele expresii în mod curent:
1. putere de cumpărare a consumatorului sau putere de cumpărare a unităţii monetare;
2. putere concurenţială;
3. putere asupra capitalului;
4. putere economică a unei firme, a unei naţiuni sau a unui stat;
5. putere informaţională. Toate aceste sensuri ale termenului „putere economică” sunt
influenţate de proprietate. În special marea proprietate dă forţă de rezistenţă faţă de
concurenţă şi faţă de expansiunea economică.
Aceasta presupune posibilităţi de influenţare a preţurilor; sau în raport cu firmele mici,
de constrângere, de impunere; proprietatea constituie şi o premisă a acţiunii de
supunere, de dominare a forţei de muncă pe care o comandă şi o controlează,
posibilitatea de a manipula informaţia şi chiar de a influenţă asupra puterii politice.
Toate aceste sensuri ale termenului „putere economică” sunt influenţate de proprietate.
În special marea proprietate dă forţă de rezistenţă faţă de concurenţă şi faţă de
expansiunea economică.
Aceasta presupune posibilităţi de influenţare a preţurilor; sau în raport cu firmele mici,
de constrângere, de impunere; proprietatea constituie şi o premisă a acţiunii de
supunere, de dominare a forţei de muncă pe care o comandă şi o controlează,
posibilitatea de a manipula informaţia şi chiar de a influenţă asupra puterii politice.
Relaţiile de posesiune şi utilizare se personifică atât în proprietari, cât şi în manageri.
Managerul reprezintă cheia valorificării eficiente a proprietăţii. Dar prin această
deplasare a puterii de decizie şi control, puterea nu se diminuează, dimpotrivă ea se
exercită mai uşor şi se intensifică deoarece conjugă mai armonios proprietatea cu
ceilalţi factori ai puterii economice.
 CURSUL NR.7

VENITURILE FACTORILOR DE PRODUCŢIE

7.1. Salariul
Natura salariului Salariul apare ca venit ce revine factorului muncă drept urmare a
participării acestuia la activitatea economică. Salariul, ca formă de venit nu a existat în
toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat în toate timpurile la procesul de
producţie. Ca formă de venit a apărut în anumite condiţii social-economice, odată cu
apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate mijloacele necesare pentru
organizarea şi desfăşurarea producţiei, sau altor activităţi economice, cu excepţia
muncii lor, care, pentru ei, apărea ca singurul mijloc de existenţă.
Alternativa pe care o are este să-şi închirieze forţa de muncă, singurul bun pe care îl
posedă. Acest lucru îl poate face însă dacă este cetăţean liber, egal în drepturi cu
ceilalţi. Dacă nu ar fi liber, ci dependent de alţii (sclav, iobag), nu ar putea închiria forţa
de muncă, deoarece ea ar aparţine de drept stăpânului de sclav sau feudalului, iar
rezultatele muncii ar aparţine acestora în virtutea dreptului de proprietate asupra
factorului muncă .
Dacă posesorul factorului muncă este liber din punct de vedere juridic şi lipsit de
mijloace de subzistenţă, deci liber din punct de vedere economic, el va închiria, pe baza
unui contract capacitatea sa de a munci celor care posedă ceilalţi factori de producţie.
Salariul a cunoscut numeroase schimbări în ceea ce priveşte mărimea, însemnătatea si
formele de realizare. în condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă
formă de venit a.unui număr însemnat de persoane. El reprezintă atât retribuirea muncii
de execuţie a lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută
activitate de conducere şi concepţie.
Ca urmare, salariul nu apare pur şi simplu ca preţ al muncii, ci ca preţ al închirierii
factorului muncă, a capacităţii de a munci a unor oameni liberi juridic şi economic şi
desigur, ca preţ al serviciilor aduse prin munca depusă de către aceşti oaameni.

Definiţia cea mai generală dată salariului este aceea de preţ al forţei de muncă.

Salariul reprezintă un cost, o parte a costului total al bunului economic produs. Ţinând
seama de faptul că bunurile economice produse se transformă pe piaţă în bani, în venit
al întreprinzătorilor, aceasta se distribuie tuturor celor care au participat la producerea
lui, rezultă că salariul este un venit care se încasează de cei care şi-au adus aportul ia
crearea bunurilor economice respective.
Formele de salarizare

Salarizarea în regie (după timpul lucrat) însemană retribuirea angajaţilor pe baza

timpului de lucru stipulat în contractul de muncă. Negocierile care au loc cu prilejul
angajării forţei de muncă se concretizează în stabilirea salariului orar pe care-i
încasează lucrătorul pentru fiecare oră de muncă executată, în anumite condiţii, şi care
va sta la baza determinării salariului total. Această formă de salarizare se utilizează în
domeniile social-economice în care este dificilă normarea exactă a muncii fiecărui
angajat, datorita varietăţii muncii depuse, a intensităţii acesteia şi a imposibilităţii
măsurării rezultatelor acesteia.
Salarizarea în acord înseamnă retribuirea angajaţilor pe baza rezultatelor ce se obţin în
muncă, concretizate în bunuri materiale, servicii, informaţii, operaţii, stipulate în
contractul de muncă.
Această formă este acceptată atât de lucrători, cât şi de patronate, deoarece determină
interesul angajaţilor de a lucra mai bine şi mai mult într-o unitate de timp pentru a
obţine un salariu mai mare.
Salarizarea mixtă înseamnă retribuirea salariaţilor pe baza unităţii de timp (de obicei o
zi de lucru) şi a îndeplinirii anumitor condiţii tehnico-ştiinţifice, tehnologice, ecologice şi
manageriale, concretizate în diverse bunuri economice, apreciate cantitativ şi calitativ.
Astfel, această formă de salarizare îmbină elementele salarizării în regie si în acord.
Există numeroase sisteme de salarizare, care, pornind de la cele două forme de bază şi
de la progresele în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul salariului în
conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele întreprinderii. Însă,
dinamismul acestora se accentuează, ajungându-se la situaţii în care pot fi contestate de
salariaţi sau de patronate impunându-se perfecţionarea, modernizarea uneia sau alteia
din formele de salarizare, în corelaţie cu dezvoltarea economică, tehnică, ştiinţifică,
organizatorică şi culturală.
În acest sens pot fi urmate mai multe direcţii de imbunătăţire a formei de salarizare:
• corectarea sau rectificarea,
• participarea sau implicarea,
• socializarea sau interdependenţa.
Corectarea sau rectificarea priveşte toate formele de salarizare şi îmbracă aspecte bine
delimitate:
• creşterea siguranţei posesorului foiţei de muncă prin menţinerea salariului peste
un minim vital sau decent;
• adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi a inflaţiei;
• atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public şi privat la muncă
egală;
• acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă mai dificile;
• responsabilitate în domeniul conducerii;
• aport deosebit la calitatea activităţii realizate etc.
Astfel se transferă asupra salariilor consecinţele evoluţiei conjuncturale favorabile a
activităţii firmelor, ca rezultat al înţelegerii necesităţii flexibilităţii salariilor.
Participarea sau implicarea presupune măsuri menite să admită salariaţii la distribuirea
veniturilor realizate de firme într-o perioadă şi se poate realiza sub formele:
• împărţirea unor cote părţi din profit ca supliment mai mult sau mai puţin
substanţial la salariu;
• facilităţile acordate salariaţilor la cumpărarea de acţiuni la întreprinderea în
care lucrează, prin stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri care să se
distribuie salariaţilor din profit, operându-se cu salariul colectiv, care reprezintă
salariul ce se plăteşte tututor angajaţilor unei firme, reflectând participarea lor
la obţinerea rezultatelor, în expresie bănească ale firmei, sau înlesnirile acordate
lucrătorilor pentru acces la creşe şi cămine pentru copii, la cantine, etc.
Socializarea sau interdependenţă constă în asigurarea unui surplus peste salariu, peste
remunerarea pentru munca depusă de fiecare şi se aplică numai unor grupuri de
salariaţi aflaţi în situaţii mai grele, care nu pot face faţă numai cu salariul încasat
pentru munca depusă. În acest scop se operează cu salariul social care reprezintă
sumele de bani ce se acordă de societate, în ansamblul ei, persoanelor, lucrătorilor
ajunşi în situaţii speciale, concretizându-se în alocaţii pentru copii, ajutoare pentru cei
care au suferit accidente profesionale sau au devenit şomeri etc.
Mărimea salariului

Unul din cele mai importante aspecte teoretice şi practice cu privire la salariu îl
reprezintă modul de stabilire a mărimii sale.
După unii autori, mărimea salariului este determinată de nivelul şi dinamica
productivităţii muncii.
Pentru alţii, mărimea salariului este un element ce trebuie determinat înainte de
desfăşurarea muncii la un nivel ce va trebui să asigure cele mai bune condiţii de viaţă.
Mulţi autori consideră însă că mărimea salariului este determinată exclusiv de raportul
dintre cererea şi oferta de pe piaţa forţei de muncă.
Mărimea salariilor oscilează în timp şi spaţiu între două limite: minimă şi maximă.
Limita minimă a salariului este dată de costul forţei de muncă corespunzător unui nivel
anumit al dezvoltării economico-sociale a unei ţări. Această limită interesează cu
prioritate pe cumpărătorul muncii.
Limita maximă a salariului este dată de totalitatea venitului net permis de dezvoltarea
economico-socială a unei ţări şi echivalează cu totalul valorii nete transiorrnate în
salariu într-o anuniită perioadă într-o întreprindere.
Pentru mărimea efectivă a salariului unui angajat prezintă importanţă două tendinţe
contradictorii manifestate în comportarea salariaţilor, pornind de la interesele
personale concretizate în efectul de substituire şi efectul de venii.
Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai
mare prin prelungirea timpului de muncă şi prin ridicarea intensităţii muncii, în
defavoarea timpului liber şi a timpului necesar pentru refacerea corespunzătoare a
capacităţii de muncă.
Efectul de venit presupune acel comportament al salariaţilor din momentul în care
mărimea salariului atinge un nivel care îi peraiite să ducă o viaţă decentă la parametrii
aspiraţiilor sale şi ca urmare salariaţii renunţă la munca suplimentară în favoarea
timpului liber. Prin urmare, efectul de substituire imprimă salariului o tendinţă de
creştere. în timp ce efectul de venit o tendinţă de stagnare sau limitare.
Sistemul de salarizare şi componentele acestuia
Salariul în sine este doar o componentă, cea mai importantă, a sistemului de salarizare.
Acesta este format din ansamblul normelor juridice şi economice, al principiilor,
obiectivelor, formelor de salarizare şi elementelor acestora, al metodelor şi
instrumentelor de detrminare şi acordare a salariilor.
Elementele sistemului de salarizare sunt;
• salariul de bază,
• sporurile
• adaosurile la acestea.
În economia României, în prezent în legătură cu politica salarială se impune a fi
reliefate unele aspecte, precum:
• este necesar să se ţină seama de accentuarea în mod nejustificatca diferenţierilor
salariate pe sectoare de activitate şi pe forme de proprietate;
 • oferta de pe piaţa muncii depăşeşte cu mult cererea manifestându-se un nivel
înalt al şomajului;
• politica salarială nu stimulează formarea profesionala şi educaţia permanentă a
forţei de muncă;
• disfuncţionalităţile manifestate pe piaţa muncii se concretizează într-un salariu
redus, nealiniat la cel din economia europeană;
• populaţia manifestă neîncredere şi neparticipare la muncă în condiţiile în care a
fost abandonat principiul garantării locului de muncă.
Profitul
Activitatea desfăşurată de agenţii economici se caracterizează prin raţionalitate şi
eficienţă, puse în evindeţă prin noţiunea de profit. Natura şi conţinutul profitului s-au
cristalizat în cadrul unor controverse îndelungate între diferite curente de gândire
economică, ajungându-se astăzi să avem mai multe înţelesuri, accepţiuni ale acestei
noţiuni.
Natura şi conţinutul profitului- într-un sens foarte larg profitul poate fi privit ca fiind
câştigul realizat, în formă bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate
economică.
Un prim sens de abordare a profitului ca fiind un avantaj dobândit, un câştig însuşit de o
persoană, fizică sau juridică. însă, în legătură cu acest câştig, cu natura sa, sunt
vehiculate două concepţii:
1. Profitul reprezintă un câştig al unei persoane fără ca aceasta să fi contribuit într-un
fel la obţinerea lui. Profitul este considerat ca un câştig imoral al capitaliştilor, ar avea
o natură exploatatoare. Cu toate acestea, în prezent, în toate economiile de piaţă, fiecare
întreprinzător trăieşte pe seama acestor câştiguri imorale.
În acelaşi sens, al unor câştiguri necuvenite, teoria economică, pornind de la faptul că
uneori, întreprinzătorii nu respectă reglementările legale s-a formulat noţiunea de profit
nelegitim, ilegal, necuvenit obţinut prin:
• mărirea nejustificată a preţurilor de vânzare, în condiţiile unui anumit tip de
concurenţă imperfectă;
• însuşirea unor venituri fără efort propriu, generate de anumite dezechilibre
economico-financiare cum ar fi inflaţia;
• diminuarea cheltuielilor pentru protecţia, conservarea sau ameliorarea
mediului ambiant,;
• evaziunea fiscală etc.
2. Profitul reprezintă un venit ce se obţine dintr-o activitate economică perfecţionată şi
modernizată prin efortul propriu al firmelor. Prin acţiuni şi măsuri economice, tehnico-
ştiinţifice sau manageriale, firmele realizează venituri pe care şi le însuşesc sub formă de
profit legitim.
Profitul legitim este efectul dezvoltării şi modernizării economice şi constituie o resursă
importantă pentru progresul ulterior.
Dacă avem în vedere acest mod de abordare, care conduce la înţelegerea profitului ca
un venit legitim care stă la baza progresului economic, trebuie făcută precizarea că el se
obţine de către întreprinzători prin asumarea de riscuri. Pe o piaţă concurenţionaîă
activităţile economice sunt însoţite de incertitudine si risc.
Unele riscuri sunt asigurabile, care pot fi prevăzute cu o anumită probabilitate şi pot fi
acoperite prin asigurări. Altele sunt riscuri neasigurabile, care nu pot fi prevăzute şi nici
nu pot fi acoperite prin asigurări. Asumarea unor asemenea riscuri în afaceri atrage
după sine o recompensă, un profit.
Categoriile de riscuri ce pot apare într-o activitate economică iniţiată şi dezvoltată de
întreprinzător sunt:
 riscul de marketing sau în cercetarea pieţei constă în faptul că, de foarte multe
ori, întreprinzătorul este ameninţat de pericolul că bunul creat de întreprinderea
sa nu se va vinde. Asumându-şi un asemenea risc al producerii şi desfacerii unui
bun economic, întreprinzătorul este îndreptăţit să încaseze un venit
corespunzător, sub formă de profit;
 riscul de restructurare tehnologică este generat, în principal de uzura morală a
capitalului fix, care face ca orice echipament de producţie să devină neeconomic,
înainte de a fi complet uzat fizic şi amortizat, fapt ce poate conduce la pierderi
incluse în costul de producţie. Asemenea aspecte care pot să apară pe parcursul
vieţii economice a echipamentelor de producţie sunt tot mai riscante şi impun o
răsplată corespunzătoare sub formă de profit;
 profitul trebuie înţeles şi ca o recompensă ce se cuvine întreprinzătorului pentru
riscul pierderii capitalului propriu. Există mulţi întreprinzători participanţi la
capitalul firmelor prin deţinerea de acţiuni.
Profitul se diferenţiază de celelalte forme de venit obţinute în economia de piaţă prin
anumite caracteristici:
1. Se deosebeşte de salariu, dobândă şi rentă prin faptul că obţinerea şi însuşirea sa este
nesigură, nu are o bază contractuală certă, fiind un rest rămas în urma unei afaceri
economice.
Profitul este un venit nesigur, adică nu se poate cunoaşte cu anticipaţie dacă
întreprinzătorul va obţine sau nu profit şi cât de mare va fi acesta.

2. Mărimea profitului are o evoluţie fluctuantă, aceasta însemnând că în perioadele de

boom economic întreprinzătorul să obţină profituri ridicate, iar în perioadele de
recesiune economică să realizeze profituri reduse. Salariile, dobânda şi renta cresc şi ele
în perioadele de boom economic sau se reduc în perioadele de recesiune însă nu în
aceleaşi proporţii ca profitul deoarece ele sunt stabilite pe baze contractuale cu
salariaţii, bancherii şi proprietarii de pământ;
3. Este posibil ca în anumite perioade întreprinzătorul să înregistreze pierderi dintr-o
afacere, pierdere care afectează capitalul social al întreprinderii;
4. Profitul nu are o bază contractuală, are un caracter aleatoriu, spre deosebire de
salariu, dobândă sau rentă, a căror mărime se stabileşte anticipat, pe bază de negocieri
finalizate prin încheiere de contracte.
Formele profitului
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie al
acesteia, adică el reprezintă excedentul preţului de vânzare peste costul de producţie.
Definit astfel, profitul total (profitul contabil) are două componente: profitul normal şi
profitul supernormal sau profitul economic.
Profitul total este alcătuit din profit normal şi profitul economic. Dacă întreprinzătorul
nu posedă nici unul din factorii de producţie, el nu va obţine profitul normal, iar dacă va
vinde produsele la un preţ egal cu costul de producţie nu va încasa nici profitul
economic.
Profitul normal este costul de oportunitate al factorilor de producţie aflaţi în
proprietatea firmei Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie.
Ceea ce întreprinzătorii obţin peste costul total este profit economic sau superprofitul,
care nu este altceva decât venitul ce răsplăteşte pe întreprinzător pentru organizarea
activităţii şi buna organizare a firmei.
Pentru că întreprinzătorii activează în condiţii de incertitudine şi risc, profitul economic
este privit ca răsplată pentru asumarea riscului.
Privit ca profit total, nediferenţiat acesta se cuvine întreprinzătorului din mai multe
motive:
este un inovator prin ideile pe care le asimilează şi le pune în practică;
• este un bun manager prin eforturile de conducere, talentul şi priceperea de care
dă dovadă;
• este un speculant comercial pe piaţă prin care înţelegem abilitatea de a organiza
o vânzare de succes;
• este o recompensă pentru riscul asumat.
În afara profitului normal şi a profitului economic, firmele în activitatea practică pot
obţine şi alte categorii de profit:: profit de monopol, cunoscut şi ca supraprofit de
monopol care este obţinut de întreprinderile ce deţin monopolul pe piaţa unui produs şi
pot să realizeze manipulări ale preţului; profitul neaşteptat care apare ca un câştig
nesperat datorită conjuncturii favorabile ale vieţii economice şi politice şi reprezintă,
după opinia unora un transfer incorect de bogăţie de la cei care plătesc preţui ridicat
artificial către producători.
După formare, profitul este distribuit corespunzător reglementărilor legale din fiecare
ţară. Firma care obţine profit poate dispune de el numai după plata impozitului, adică
doar de profitul net
Funcţiile profitului.
Analiza funcţiilor profitului demonstrează modul în care acesta reprezintă o componenă
a mecanismului de funcţionare a pieţei concurenţiale:
1. profitul motivează întreprinderea în desfăşurarea activităţii sale. Profitul stimulează
iniţiativa economică a proprietarilor şi întreprinderilor, determină acceptarea riscurilor
şi prin aceasta constituie recompensa minimă ce îl determină să sporească producţia de
bunuri.
2. profitul îndeplineşte o funcţie de creştere economică, stă la baza dezvoltării
întreprinderilor, la apariţia altora, reprezintă sursa principală a acumulărilor;
3. profitul îndeplineşte şi o funcţie de control asupra activităţii firmelor. Prin nivelul şi
dinamica sa, profitul se constituie într-un barometru al calităţii activităţii desfăşurate de
agenţii economici. Cu cât profitul este mai mare, cu atât se verifică în practică calităţile
manageriale, abilitatea agentului economic. Pe de altă parte, modul de obţinere a
profitului, mărimea sa şi modul de repartizare fac obiectul controlului organelor
specializate pentm determinarea cadrului legal în care a fost obţinut şi repartizat;
4. profitul îndeplineşte şi o importantă funcţie socială, deoarece pe seama sa se
finanţează o serie de acţiuni social-culturale. De aici şi necesitatea extinderii
conceptului de profitabilitate economică spre profitabilitate socială care presupune că
orice activitate economico-socială este viabilă dacă. aduce profit nu numai în sense
conomic ci şi social-uman adică să participe la finanţarea activităţilor cultural-
educaţionale ale omului şi de ocrotire a sănătăţii,
Masa şi rata profitului. Rentabilitatea firmei.
Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi orienteze activitatea trebuie sa dispună de
informaţii corespunzătoare privind rezultatele financiare In acest sens un rol însemnat
revine mărimii şi dinamicii profitului, exprimate prin masa şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă profitul total obţinut de un agent economic într-o anumită
perioadă de timp. Acest indicator se poate calcula şi la nivel de ramură şi economie
naţională. Masa profitului se poate determina scăzând din preţul de vânzare ai bunurilor
costul de producţie aferent producţiei respective. Se poate determina pe total producţie
sau pe unitate de produs.
Rata profitului este o mărime relativă reflectând raportul procentual dintre profitul
obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp (masa profitului) şi
costurile aferente acesteia, capitalul utilizat sau cifra de afaceri

Prr =Pr x100/c sau

Prr=Prx100/C sau
Prr=Prx100/CA
unde:
prr= rata profitului;
Pr - masa profitului;
c = costul producţiei;
C = capitalul utilizat;
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului determinată ca raport procentual între masa profitului şi cifra de
afaceri se numeşte rata comercială, iar ca raport procentual între masa profitului şi
activele totale ale întreprinderii, rată economică, iar ca raport procentual între masa
profitului şi activele proprii, rata financiară şi ca raport între masa profitului şi costul
de producţie, rata rentabiiitătii.
Modalitatea cea mai des utilizată în practica firmelor este detenninarea ratei profitului
sub forma ratei rentabilităţii, ca raport procentual între masa profitului şi costul
producţiei, acesta reflectând mai corect legătura dintre activitatea firmei şi rezultatele
reflectate prin masa profitului.
Întreprinzători sunt preocupaţi să cunoască pragul minim de rentabilitate, sau punctul
de echilibru al rentabilităţii, dincolo de care nu se mai obţine profit, iar rentabilitatea se
metamorfozează în pierderi.
3. Dobânda

O altă formă a venitului creat în societate o reprezintă dobânda, care revine factorului
capital. Ea apare atunci când posesorul capitalului îl transferă, prin împrumut, unui
întreprinzător. Este vorba doar de capitalul aflat sub formă bănească, numit şi "capital
lichid".
Simpla existenţă a capitalului lichid nu este suficientă pentru a explica natura şi
conţinutul dobânzii. Este necesar să existe şi dorinţa posesorului capitalului lichid de a
da cu împrumut acest capital, sau, altfel spus, este necesar ca el să-şi amâne satisfacerea
unor cheltuieli prezente, în favoarea unora de perspectivă. Procedând astfel, el poate
împrumuta capitalul bănesc celor ce au nevoie de el în prezent, în scopul utilizării în
afaceri.
Aceia care iau bani cu împrumut, întreprinzătorii, îl folosesc pentru a cumpăra factori
de producţie, cu ajutorul cărora organizează şi desfăşoară activităţi economice. Prin
aceasta capitalul bănesc, preluat prin împrumut de către întreprinzător, se transformă în
capital real, cu ajutorai căruia se va desfăşura procesul de producţie.
Cei care împrumută plătesc pentru dreptul de folosinţă a capitalului luat cu împrumut
dobândă.
În decursul timpului, dobânda a fost definită sub diverse forme şi sensuri, ajungându-se
ca astăzi să vorbim despre
• dobânda în sens larg
• dobânda în sens restrâns.
Dobânda în sens larg, este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în
condiţii normale. "Dobânda - arăta Paul Samuelson - este preţul specific pentru a tria
marea categorie de factori de producţie, capitalul".
Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme:
• remunerarea pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie;
• venitul adus de o obligaţiune sau orice valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii;
• venit obţinut prin serviciul realizat cu orice element de capital real, pe orice
piaţă concurenţială, când există un risc normal.
Dobânda ca venit plătit proprietarului, peste dimensiunea capitalului utilizat, reflectă o
formă de venit ce se poate realiza numai într-o activitate economică eficientă, adică
aduce un efect mai mare decât efortul.

Dobânda în sens restrâns reprezintă suma de bani plătită de debitor creditorului,

pentru utilizarea împrumutului până la scadenţă. Cu alte cuvinte, dobânda poate fi
considerată şi ca fiind preţul renunţării la capitalul lichid, cerut de cel ce acordă
împrumutul şi acceptat de cel ce împrumută.
Astăzi dobânda are următoarele forme de manifestare:
• dobânda de pe piaţa monetară, aceea care se utilizează în general în cazul
creditelor pe termen scurt, contractate între băncile comerciale, precum şi între
ele şi banca centrală;
• dobânda bancară de bază, aceea care se practică pentra certificatele de depozit
sau pentru bonurile de trezorerie;
• dobânda aplicată de bănci întreprinderilor pentru creditele acordate;
• dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la
operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de
rescont;
• dobânda percepută de bănci sau de casele de economii pentru plasamentele pe
termen mediu sau scurt ce se practică pentru depozitele la vedere sau la termen,
pentra construcţiile de locuinţe;
• dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care se apreciază ca tipică pentru plasamentele
pe termen lung;
• în raport de factorul timp dobânda poate fi pentru credite pe termen scurt, mediu
şi lung.
• dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la
operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de
rescont;
 • dobânda percepută de bănci sau de casele de economii pentru plasamentele pe
termen mediu sau scurt ce se practică pentru depozitele la vedere sau la termen,
pentra construcţiile de locuinţe;
• dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care se apreciază ca tipică pentru plasamentele
pe termen lung;
• în raport de factorul timp dobânda poate fi pentru credite pe termen scurt, mediu
şi lung.
Pentru ca relaţiile de credit să existe este necesar să existe ofertă şi cerere de capital de
împrumut.
Sursele capitalului de împrumut (oferta) sunt următoarele:
1. Economiile populaţiei, care se concentrează în cadrai instituţiilor bancare si care sunt
utilizate de bănci în acordarea de împrumuturi. Aceste economii sunt utilizate de bănci
pentru acordarea de împrumuturi pe termen scurt. Acestea sunt negociate pe aşa numita
"piaţă a banilor". Economiile băneşti ale populaţiei depuse la bancă pe perioade mai
mari de timp, iau calea altor forme de împrumut de regulă pe termen mediu şi lung,
împrumuturi utilizate pentra extinderea activităţii sau pentru organizarea de noi firme şi
se vor regăsi în capital real (clădiri, utilaje, echipamente) şi se negociază pe aşa-numita
"piaţă a capitalului"'.
2. Economiile firmelor, reprezentate de acea parte a profitului care rămâne disponibilă
după ce s-au plătit dividendele, precum şi alte disponibilităţi băneşti ale acestora, care
sunt păstrate la bănci şi care la rândul lor, le utilizează pentru acordarea de
împrumuturi.

3. Economii ale guvernului, care apar atunci când veniturile bugetare sunt mai mari
decât cheltuielile bugetare şi care pot fi utilizate în cadrul procesului de creditare.
Cererea de capital de împrumut, la rândul ei, se structurează astfel:
1. cererea din partea populaţiei, care vizează împrumuturi destinate cumpărării de
bunuri de folosinţă îndelungată (locuinţe, automobile, terenuri etc).
2. cerere din partea firmelor care urmăresc obţinerea de împrumuturi în vederea
dezvoltării activităţii acestora. Aceste împmmuturi în final, au menirea de a contribui la
asigurarea satisfacerii de bunuri şi servicii, a nevoilor de consum existente în societate.
3. cererea din partea guvernului central şi a administraţiilor locale, care vizează
împrumuturi pentru o serie de activităţi sociale solide, de sănătate, de educaţie, de
transport etc.
Oferta şi cererea de capital de împrumut se întâlnesc pe aşa numita piaţă a
împrumuturilor, sau piaţă a capitalului de împrumut, se concurează şi se echilibrează la
un anumit volum (nivel) formându-se um preţ al împrumutului numit rată a dobânzii.
Rata dobânzii reprezintă preţul plătit de debitor creditorului pentru utilizarea a o sută
unităţi monetare pe o perioadă de timp (de regulă un an). Se determină ca raport
procentual între mărimea dobânzii totale şi capitalul împrumutat.
CURSUL NR. 8

CEREREA ŞI OFERTA
8.1. CEREREA
Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac
prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport
puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă, în acelaşi timp, cantitatea de
bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile existente, considerând date
veniturile şi preferinţele cumpărătorilor. Practic, este vorba de cererea solvabilă, adică
cererea la care există mijloacele băneşti pentru cumpărarea bunurilor economice. Nu se
poate pune semnul egalităţii între cererea de mărfuri totalul nevoilor existente, într-o
perioadă sau alta; o parte a nevoilor este satisfăcută, la unii consumatori, fără vânzare-
cumpărare, adică prin autoconsum, producţie proprie (spre exemplu, legume, fructe, vin,
cereale etc).
Cererea poate fi:
a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la bun economic sau la altul;
b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor
cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente;
Ea se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.
Ca volum, structură şi nivel al cerinţelor, cererea se schimbă de la o perioadă la alta,
având, deci, un caracter dinamic.
Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt:
 Nevoile;
 Venitul;
 Preţul.

Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă, de la o

perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora,
sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în
general, determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii.

8.1.1. Relaţia dintre venit şi cheltuielile de consum

În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi dinamica
cererii: când venitul creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers, scăderea venitului
duce la micşorarea cererii.
La bunurile denumite inferioare (pâine, cartofi, orez etc), între venituri şi cerere există o
relaţie negativă: majorarea venitului este însoţită de o reducere a cererii, atenţia
cumpărătorilor îndreptându-se spre bunuri mai elevate.
S-a observat că, atunci când venitul creşte, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade,
ponderea cheltuielilo pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi locuinţă este relativ
constantă, iar pondere cheltuielilor pentru servicii (educaţie, cultură, petrecerea
timpului liber, transpo etc.) creşte.
Pornind de la aceasta, se poate evalua elasticitatea consumului în raport cu venitul,
după cum urmează:
• cheltuielile pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă cresc, în general
proporţional cu creşterea venitului;
• cheltuielile pentru achiziţionarea de produse agroalimentare cresc mai puţin
decât proporţional faţă de creşterea venitului;
 • cheltuielile pentru servicii cresc mai mult decâ proporţional faţă de creşterea
venitului.
8.1.2. Relaţia dintre cerere şi preţ. Curba cererii

Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii de bunuri şi
servicii.
Cererea se află în raport invers proporţional faţă de preţ:
• când preţul creşte, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de
cumpărare se micşorează;
• când preţul scade, cererea creşte. Astfel, cererea este o funcţie descrescătoare
faţă de preţ.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează
în sens invers faţă de preţ.
Curba cererii arată cum evoluează cererea unui bun când preţul acestuia se modifică.

b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:

∆C
=0
C0

şi deci, Ecp = 0
c) cerere elastică , atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia
preţului:

∆C ∆P
>
C0 P0 ,când Ecp>1
d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte
continuu (fig.7. 3.); Ecp —>∞; în acest caz :
8.1.5. Cererea atipică

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de
mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă
preţul scade, scade şi cererea. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe
situaţii:
a) efectul Giffen (după numele primului economist - Sir Robert Giffen - care a descris
această comportare), conform căruia scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci,
creşterea venitului real sunt însoţite de diminuarea cererii la aceste bunuri şi deplasarea
ei spre bunuri de consum mai elevate;
b) efectul de anticipare din partea consumatorilor, în sensul că mărirea preţurilor
bunurilor şi serviciilor atrage după sine sporirea cererii atunci când se anticipează noi
majorări de preţuri, în viitor; scăderea preţurilor este însoţită de micşorarea cererii în
cazul anticipării unor noi reduceri de preţuri, consumatorii preferând să cumpere la
preţuri şi mai mici, în perioada ce urmează;
c) efectul de venit nul, la bunurile de lux foarte scumpe; o diminuare a preţului acestora
nu suscită o mărire a cererii, ele rămânând, în continuare, accesibile numai unor
anumite categorii sociale;
d) efectul de ostentaţie şi snobism, din partea unor consumatori care, dorind să
demonstreze că sunt bogaţi, că aparţin unor categorii sociale superioare, cumpără
mărfuri din ce în ce mai scumpe;
e) efectul de informare imperfectă: în mod normal, un preţ mai ridicat trebuie să indice o
calitate mai bună a produsului respectiv; există, însă, situaţii în care aceleaşi bunuri, de
aceeaşi calitate, au preţuri diferite, iar cele mai scumpe dintre acestea sunt mai mult
cerute, pe piaţă, decât cele cu preţ mai mic;
f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi (înlocuitori), mărirea
preţului lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.
8.2.OFERTA

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servirii destinate vânzării, pe piaţă, la un

moment dat. Ea poate fi:
a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător sau
unei unităţi economice;
b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o
oferă spre vânzare;
c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă,destinate
pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.
Oferta are caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea producţiei, a economiei de
piaţă, în ansamblu, se realizează creşteri cantitative, diversificare şi înnoiri structurale,
ca şi performanţe calitative ale bunurilor care o compun.

Este deosebit de importantă, aici. următoarea relaţie:

inovaţie - structura producţiei - structura cererii - structura pieţei.

Oferta de mărfuri, în dinamica ei, depinde de mai mulţi factori, şi anume:
a) evoluţia cererii de bunuri şi servicii, care impune adaptări corespunzătoare ofertei,
determinând impulsuri producţiei; deosebit de importantă este, aici, înnoirea în
structura cererii şi în structura pieţei prin apariţia unor noi pieţe;
b) disponibilitatea factorilor de producţie sau raritatea acestora, randamentul economic;
c) costul de producţie (de fapt, costul marginal); scăderea lui stimulează extinderea
ofertei de bunuri şi servicii, după cum creşterea costului descurajează mărirea ofertei;
d) preţul de vânzare al mărfii;
e) posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării etc.
8.2.1.Relaţia dintre ofertă şi preţ

Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ; ea se află, deci, în raport direct
proporţional faţă de preţ, în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează
când preţurile scad. Agenţii economici sunt interesaţi să ofere, pe piaţă, mai multe
mărfuri când preţurile cresc, şi invers.

Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în
acelaşi sens cu preţul.
Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe
care producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare. Aceasta, spre deosebire de curba
cererii, care oglindeşte relaţia dintre preţuri şi cantităţile pe care consumatorii doresc
să le cumpere. Curba ofertei este crescătoare, în concordanţă cu legea descrisă mai sus.
În practica economică există cazuri anormale, denumite paradoxul ofertei, ca excepţie
de la legea ofertei, în care creşterea cantităţilor oferite spre vânzare are loc şi atunci
când preţurile scad (de exemplu, la produse perisabile - legume, fructe, sau situaţia în
care unii producători agricoli sunt nevoiţi să-şi vândă produsele chiar şi la preţuri în
scădere, spre a-şi plăti impozite sau pentru a rambursa credite etc).
În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificările de preţuri, se disting mai
multe feluri de ofertă:

a) Oferta elastică ce se manifestă atunci când variaţia ofertei este mai mare decât
∆Q ∆P
variaţia preţului: >
Q0 P0

b) Oferta ca elasticitatea unitară care are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu
variaţia preţului:

∆Q ∆P
=
Q0 P0

în acest caz Eop = 1

c) Oferta perfect elastică (numai teoretic) presupune ca, la un nivel dat al preţului,
cantitatea oferită să crească continuu, tinzând spre infinit (fig. 9.). în acest caz, variaţia
preţului este zero:

∆P
= 0( z e ro)
P0

iar Eop ◊ ∞

c) Oferta inelastică se caracterizează prin aceea că modificarea ofertei este mai

mică decât modificarea preţului:

∆Q ∆P
<
Q0 P0

e) Oferta perfect inelastică sau perfect rigidă reflectă situaţia în care, la orice variaţie a
preţului, oferta nu se modifică:

∆Q
=0
Q0

8.3. Echilibrul pieţei. Efectul variaţiilor ofertei şi cererii

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute
sunt egale, la preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când
cumpărătorii obţin bunurile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că
piata este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori
cu cea oferită de producători.
CURSUL NR.9

PREŢUL

9.1. Preţul - concept şi instrument fundamental în economie

Preţul reprezintă o noţiune fundamentală în economie. Preţul este o formă de

măsurare economică, de evaluare concretă a schimbului, cunoscută odată cu apariţia
schimbului de mărfuri.
 Importanţa preţului pentru teoria economică decurge din numeroase
considerente:

a) preţurile guvernează producţia şi circulaţia bunurilor economice, agenţii

întreprinzători desfăşoară activităţi pentru care pot obţine preţuri satisfăcătoare, iar
ansamblul fluxurilor ce se formează în procesul alocării resurselor între ramuri are la
bază variaţia preţurilor;
b) repartiţia produsului social şi formarea veniturilor - salarii, profit, rentă. dobânzi - au
la bază preţurile factorilor de producţie - muncă, capital, proprietate, bani - ce se
formează pe pieţele specifice;

c) consumul este, de asemenea, dirijat în funcţie de mărimea preţurilor şi a capacităţii de

solvabilitate atât în producţie, cât şi la populaţie. Astfel, preţul funcţionează ca un canal
de legătură a agenţilor economici (firme şi familii) cu toţi factori din mediul economico-
social.
Privit sub aspect istoric, preţul apare, mai întâi, ca o rezultantă a confruntării
(negocierii) dintre cerere şi ofertă, ca un efect al raportului ofertă/cerere, format în mod
liber şi exprimat pe piaţă. Dar, la rândul lor, oferta şi cererea se formează, cel puţin sub
raport cantitativ, în funcţie de dimensiunile preţului. Pe piaţă, cererea se manifestă ca o
relaţie negativă între preţ şi cantitatea solicitată, iar oferta apare ca o relaţie pozitivă
faţă de un anumit preţ. Orice schimbare a preţului va determina modificări atât în ofertă,
cât şi în cerere, astfel încât să le aducă la un anumit echilibru.
Preţul se defineşte ca fiind expresia monetară a valorii de schimb a mărfurilor, sau
cantitatea de bani ce trebuie plătită în schimbul unei mărfi în cadrul tranzacţiilor
comerciale. Odată achitată suma de bani care reprezintă preţul unei mărfi, are loc şi
transferarea definitivă a tuturor atributelor dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător.
9.2. Mărimea preţului şi factorii care o influenţează

Pentru agenţii care operează pe diverse pieţe, preţul reprezintă o variabilă la

care se raportează permanent. El este reflectarea condiţiilor interne de producţie şi
desfacere, dar mărimea lui se ajustează în raport de condiţiile pieţei, generând venituri
atunci când depăşeşte nivelul costurilor private. Ca urmare, preţul este un factor nici
pur endogen, nici pur exogen firmelor, dar care este analizat în previzionarea profitului.
Mărimea preţului este influenţată, aşa cum s-a putut constata până aici, de mai
mulţi factori, pe care îi putem grupa în interni şi externi.
Factorii interni firmelor de afaceri intervin în stabilirea mărimii preţului fiind
cei legaţi direct de obţinerea şi vinderea produsului: nivelul costurilor unitare, utilitatea
şi calitatea produsului, capacitatea de adaptare a producătorului la cerinţele
consumatorilor, capacitatea managerială a producătorului şi abilitatea sa în a obţine
profit, obiectivele de marketing ale firmei etc.
Dintre factorii externi prezintă o mare importanţă factorii proprii pieţelor, care intervin
în stabilirea mărimii preţului - raportul dintre oferta individuală şi oferta pieţei,
concurenţa, educaţia şi capacitatea consumatorilor de a aprecia valoarea de utilitate;
capacitatea de plată a cumpărătorilor potenţiali; ofertele de bunuri substituibile;
preţurile bunurilor substituente; preţul aceloraşi mărfuri practicate de alte pieţe;
cererea şi oferta de bani pe piaţa monetară etc.
Alţi factori externi, din afara mediului de producţie şi a celui propriu pieţelor,
pot exercita influenţe, chiar presiuni, asupra mărimii preţurilor, ca:
• reglementările juridice,
• intervenţia directă a statului,
• politicile monopoliste,
• aşteptările membrilor canalelor de distribuţie etc.
Toţi aceşti factori îşi exercită influenţa asupra mărimii preţului în proporţii
diferite, fiincţie de tipul de piaţă şi de concurenţă.
Ca urmare, mărimea preţului este una complexă rezultată din aprecierea
cheltuielilor implicate în obţinerea mărfii, dar şi a utilităţii acesteia, a cererii;
concurenţei; rarităţii; ca şi a unor elemente neeconomice, de politică a statului sau de
capacitate de influenţare a principalilor participanţi la activităţile de piaţă.
Pe piaţă, baza formării preţului îl constituie raportul dintre cerere şi ofertă.
Atunci când suma oferită de cumpărător (reprezentantul cererii) este admisă de vânzător
(reprezentantul ofertei), preţul devine unul acceptat de piaţă ca preţul pieţei.
Preţul pieţei se caracterizează prin:
• are o limită maximă peste care dispare cererea;
• are o limită minimă dat de costul de producţie al mărfii;
• între aceste limite cunoaşte niveluri diferite practicate de numeroşi vânzători şi
cumpărători;
• este dinamic, modificându-se ca efect al modificării condiţiilor pieţelor;
• este supus reglementărilor de pe piaţa dată.
Preţul pieţei este un preţ posibil care satisface criteriile de raţionalitate
economică ale participanţilor, satisfăcând interesele acestora.
9.3. Funcţiile preţurilor

Funcţiile preţurilor pot fi sintetizate în cele clasice (1-5) şi unele derivate (6 - 9):
1) Funcţia de corelare a ofertei cu cererea. Singure, oferta şi cererea nu sunt în
măsură să asigure funcţionarea mecanismului pieţei. Acesta îşi găseşte esenţa în
corelarea dintre ofertă şi cerere, prin preţ. Oferta este legată de costuri şi tehnologii, iar
cererea este legată de consumatorii mai mult sau mai puţin informaţi şi de puterea lor de
cumpărare. Corelarea se face prin tendinţa de egalizare a preţurilor cu costurile
marginale. Confruntarea are loc între opţiuni (ale consumatorilor, funcţie de puterea lor
de cumpărare) şi obstacole (costuri ale producătorilor ofertelor), între utilitatea
marginală şi costul marginal.
Atunci când oferta depăşeşte mărimea cererii pentru un anumit nivel de preţ,
apare un surplus de mărfuri, care exercită presiune asupra preţului şi acesta coboară,
situaţie în care întreaga ofertă poate fi vândută şi chiar mai mult.
Poate apare şi situaţia când cererea creşte peste nivelul ofertei existente la un
moment dat, datorită preţului atractiv, formând un exces de cerere.
Dorinţa consumatorilor de a cumpăra la preţul nou (mai mic) o cantitate mai mare decât
oferta prezentă, creează situaţia de penurie care presează asupra ofertei, în sensul ca
acesta să crească. Producătorul va accepta creşterea cantităţii oferite, dar pentru un
preţ mai mare, care să-i acopere creşterile de costuri şi să-i asigure un profit. La acest
preţ (mai mare), oferta va creşte şi iar va depăşi cererea ş.a.m.d. Corelarea dintre ofertă
şi cerere se realizează prin informarea agenţilor de ofertă şi de cerere despre nivelele de
preţuri pentru anumite cantităţi oferite şi, respectiv, cerute.
2) Funcţia de orientare a agenţilor economici spre ramurile şi produsele ce le
asigură venituri mari - produsele cele mai căutate. Aceste produse sunt semnalate prin
preţurile achitate de cumpărători.
3) Funcţia de măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor. Evaluarea consumurilor
de factori de producţie, a rezultatelor aşteptate, a sarcinilor fiscale etc. se asigură prin
folosirea preţurilor ca elemente de calcul. Compararea rezultatelor cu eforturile permite
aprecierea eficienţei unei activităţi, atât anterior desfăşurării ei, cât şi posterior
acesteia. Compararea rezultatelor măsurării anticipate cu obiectivele afacerii permite
elaborarea deciziei privind declanşarea unei afaceri. Modificarea, menţinerea sau
lichidarea unei afaceri se pot hotărî tot după o analiză pe baza preţurilor, a costurilor şi
profiturilor efective.
4) Funcţia de recuperare a costurilor şi de eficientizare a activităţilor economice.
Prin componentele sale, respectiv, costul total şi profitul afacerii, preţul motivează
acţiunile întreprinzătorilor. Condiţiile pieţei duc la stabilirea unui nivel de preţ capabil
să acopere cheltuielile aferente unor activităţi necesare şi să asigure un profit
întreprinzătorului. Nici o afacere care nu obţine profit nu se menţine, nu se justifică.
Circuitul economic, ca ansamblu al tuturor fluxurilor reale şi monetare, face ca toţi
participanţii la acesta să-şi recupereze cheltuielile şi să obţină un profit prin distribuirea
şi redistribuirea permanentă a veniturilor între ei (producători, transportatori,
comercianţi, bancheri, familii etc); chiar şi statului i se cuvin anumite părţi din valoarea
adăugată
5) Funcţia de stimulare a afacerilor se realizează prin acceptarea de către piaţă a unui
nivel de preţ care să asigure o anumită rentabilitate. Pragul de rentabilitate este
alegerea proprie a fiecărui întreprinzător.
6) Funcţia de pârghie economică complexă se atribuie preţurilor datorită
elementelor multiple incluse în mărimea lor; fiecare cu anumite scopuri: costuri
materiale, salarii, impozite, contribuţii, dobânzi, taxe, profit, accize, comisioane, adaos
comercial.
Preţurile au implicaţii importante în gestiunea agenţilor economici, condiţionând
situaţia lor economico-financiară atât prin preţurile inputurilor, cât şi prin valoarea
încasărilor (outputurilor). Dar, ele sunt puternic legate de inflaţie, indicele general al
preţurilor acţionând ca efect, şi cauză a acesteia. Un real control al creşterii preţurilor
poate contribui la încetinirea spiralei inflaţioniste.
7) Reglarea concurenţei, prin presiunea exercitată asupra subiecţilor de ofertă
de a se orienta nu atât spre preţurile mari, cât mai ales spre costurile mici ca suport al
poziţionării favorabile pe diverse pieţe, ceea ce duce şi la un comportament loial faţă de
concurenţi, bazat pe creşterea productivităţii ca factor de economisire a resurselor.
8) Funcţia de informare, preţurile fiind considerate semnale ce vin dinspre pieţe,
privind condiţiile pieţei, raportul cerere/ofertă, nivelul de concurenţă.
9) Funcţia de distribuire şi redistribuire a veniturilor, mai ales atunci când
mecanismul formării libere a preţurilor este stânjenit, prin decalajele ce se realizează
între creşterea preţurilor unor mărfuri (de lux) şi reducerea preţurilor pentru alte
mărfuri (bunuri de strictă necesitate).
 10) Pârghie de intervenţie a statului, vizând obiective ca prevenirea/atenuarea
unor dificultăţi economice, asigurarea echilibrului şi stabilităţii economice, folosirea
eficientă a resurselor, inhibarea tendinţelor monopoliste. Statul poate acţiona prin
acţiuni directe şi indirecte asupra preţurilor.
9.4. Formarea preţurilor. Tipuri de preţuri. Politici de preţuri

Preţul este condiţionat, aşa cum s-a mai prezentat, de raportul dintre cerere şi
ofertă, dar şi de acţiunea altor factori, precum şi de unele limitări juridice proprii
fiecărei ţări, ori stabilite pe plan internaţional prin acorduri între state sau prin
prevederi şi rezoluţii ale unor asociaţii internaţionale. De asemeni, formarea preţului
implică şi o serie de aspecte formal-juridice privind negocierea, încheierea unui
contract, rezolvarea unor litigii.
Formarea preţurilor este un proces ce corelează mărimea lui cu acţiunea
factorilor de influenţă, incluzând şi modificarea (mobilitatea şi diferenţierea) preţului.
Procesul formării preţului necesită analiza unor informaţii ample şi elaborarea
unor decizii:
• stabilirea obiectivului vizat prin practicarea unui anumit preţ;
• determinarea mărimii cererii;
• evaluarea costurilor;
• analiza preţurilor şi ofertelor concurenţei;
• alegerea metodei de calcul a preţului;
• alegerea preţului de ofertă;
• negocierea şi stabilirea preţului final.
Formarea preţului are la bază trei categorii de metode care, de obicei, sunt
combinate:
• pornind de la costuri;
• pornind de la cerere;
• pornind de la concurenţă.
A. Orientarea după costuri este cea mai elementară metodă de calculare a
preţului şi presupune ca preţul să acopere integral costurile şi să permită obţinerea unui
profit. Costul fiecărui produs poate fi mai mic, egal sau mai mare decât preţul pieţei.
- C < P, caz în care preţul acoperă integral costul şi firma realizează profit;
- C = P, caz în care firma recuperează cheltuielile de producţie, dar nu realizează profit;
- C > P, caz în care preţul nu acoperă integral cheltuielile şi firma înregistrează
pierderi.
Metoda costului total (Ml-cost) pare cea mai raţională, ţinând seama de
ponderea mare a costurilor în preţuri. Aceste preţuri nu pot coborî sub un nivel de
costuri denumit „prag de rentabilitate" (profit nul).
Orice întreprindere doreşte să fixeze un preţ care să acopere costurile de
producţie şi desfacere şi să obţină o justă remunerare a efortului depus şi a riscului
afacerii (profit).
Metoda se bazează pe determinarea costului total mediu al unui produs
(fix+variabil), cost căruia fie i se adaugă o marjă de profit calculată ca procent din
costul total, fie i se aplică un coeficient multiplicator [7,152]. în prima variantă, relaţiile
de calcul sunt: Pv=Ctm+M
în care:
Pv - preţul de vânzare;
C tm- costul total mediu;
M - marja de profit.
Marja de profit se calculează înmulţind costul total cu rata marjei sau adaosul
comercial pentru produsul analizat.
Deci: M = Ctxm%
unde:
m% - rata marjei sau adaosul comercial

Aşadar, preţul de vânzare este: Pt = Ct(l+m%)

In a doua situaţie, se utilizează relaţiile: Pv = Ct K

unde:
K - coeficient multiplicator. Metoda prezentată se utilizează preponderent de
organizaţiile din comerţ care stabilesc preţul de vânzare pornind de la preţul de achiziţie
al mărfurilor. In acest caz, relaţia de calcul va deveni: Pv=PaK
unde:
Pa-preţul de achiziţie.
B. Pornind de la cerere, determinarea preţului se poate face adoptând mai multe
metode, dintre care se pot menţiona următoarele:
• metoda elasticităţii cererii:
• metoda valorii percepute;
• metoda preţurilor de referinţă.
Prin intermediul coeficientului de elasticitate a cererii se poate stabili
sensibilitatea cumpărătorilor la preţ şi se pot determina cantităţile cerute la diferite
niveluri ale preţului. Dacă se cunoaşte coeficientul de elasticitate a cererii la preţ se
poate determina preţul de vânzare optim ce poate maximiza profitul.
In cazul unei cereri elastice a unui produs, cumpărătorii preferă cel mai mic preţ
posibil pentru produsul respectiv. Dacă la un alt segment al pieţei cererea de consum
este inelastică, cumpărătorii vor fi puţin sensibili la preţ, caz în care preţul produsului
poate fi ridicat.
Utilizarea coeficientului de elasticitate a cererii în determinarea preţului unui
produs este limitată de următoarele argumente:
• se poate determina doar după ce s-a realizat cumpărarea;
• valoarea sa predictivă depinde de stabilirea condiţiilor ce au precedat
observaţia;
• în numeroase cazuri problema pentru întreprindere este de a şti cum poate
influenţa această sensibilitate în sensul dorit.
Prezumţia de la care porneşte metoda valorii percepute este aceea că
sensibilitatea la preţ a consumatorului în condiţiile în care se regăseşte faţă în faţă cu un
produs se manifestă în funcţie de valoarea pe care o atribuie mărcii.
Stabilirea preţului de vânzare prin intermediul acestei metode parcurge
următoarele etape:
• identificarea ansamblului evocat, a mărcilor de produse care sunt avute în
vedere în procesul de cumpărare;
 • stabilirea atributelor utilizate drept criterii de evaluare şi comparare a mărcilor
respective;
• determinarea importanţei acordate fiecărui atribut de către consumatori;
• stabilirea valorii pe care o acordă fiecărui atribut;
• calcularea scorului mediu al fiecărei mărci şi ierarhizarea mărcilor în funcţie
de acesta;
• determinarea preţului mediu de vânzare practicat pe piaţa produsului respectiv;
-fixarea preţului de vânzare al mărcii considerate în funcţie de valoarea
percepută şi de preţul mediu al pieţei.
Metoda intervalului preţului de referinţă presupune parcurgerea următoarelor
etape:
 constituirea unui eşantion reprezentativ format din clienţii potenţiali ai
produsului;
 administrarea unui chestionar în care se solicită răspunsul la două întrebări:
- peste ce preţ consideraţi că produsul este exagerat de scump?
- sub ce preţ consideraţi că produsul este de o calitate nesatisfăcătoare?
 analiza datelor în vederea identificării intervalului preţului de referinţă.
C. Stabilirea preţului de vânzare pornind de la concurenţă, presupune
cunoaşterea nivelului şi structurii concurenţei.
Alinierea sau nu la preţul liderului depinde de gradul de autonomie al
întreprinderii. Principalii factori care influenţează gradul de autonomie al acesteia în
stabilirea preţului sunt:
• numărul de concurenţi;
• intensitatea concurenţială;
• nivelul de diferenţiere al produsului.
Prin utilizarea preţului ca instrument cu funcţii multiple, firmele vor apela la o
pluralitate, un mix de preţuri, uneori pentru unul şi acelaşi produs.
Multitudinea preţurilor generează din natura polipolistică a pieţelor şi din
existenţa a numeroase centre de decizie (agenţi economici) participante la circulaţia
mărfurilor. Dinamica preţului a devenit instrumentul prin care se ating diferite obiective
strategice:
• cucerirea pieţei,
• dominarea pieţei,
• menţinerea ei,
• înlăturarea concurenţilor,
• fidelizarea clienţilor.
Preţul de echilibru este ideal, dar el se menţine pentru anumite cantităţi ale
ofertei şi ale cererii (egale), este parţial şi temporar. Echilibrul este subminat de lupta de
interese - de lupta pentru profit.
Strategia de preţ a unei firme include modalităţile de acţiune privind stabilirea
nivelului preţurilor, mobilitatea lor şi diversificarea acestora. în scopul stabilirii
nivelului se analizează costurile, cererea şi concurenţa. Strategia face legătura dintre
politică şi tactică.
Politica de preţ exprimă filosofia firmei privind utilizarea preţurilor în scopul
atingerii anumitor obiective prin aplicarea unor strategii şi tactici elaborate într-un
ansamblu coerent, în funcţie de condiţiile pieţei.
 Obiectivele politicii de preţ ale unei firme se pot grupa după conţinutul lor în:
1. Obiective financiare:
a. Maximizarea profitului presupune o bună cunoaştere a costurilor generale şi a
reacţiilor cererii în funcţie de preţ, dar şi a reacţiilor distribuitorilor şi
concurenţilor direcţi.
b. Rentabilitatea. întreprinderea îşi poate fixa obiectivul de a realiza o anumită
rată a rentabilităţii pe baza investiţiilor totale în produs.
c. Realizarea unei cifre de afaceri sau a unui volum de vânzări maxim. Uneori,
întreprinderea doreşte să realizeze o cifră de afaceri maximă într-un timp minim,
sacrificând pentru aceasta o parte din profiturile pe care le-ar putea realiza.
2. Obiective comerciale:
a. Cota de piaţă. O cotă mare de piaţă constituie o sursă de economii de scară şi poate
conferi avantaje concurenţiale prin intermediul costurilor. Căutarea unei poziţii suficient
de puternice, generatoare de profit pe termen lung, poate fi preferată în detrimentul
uneia care să ofere profit pe termen scurt.
b. Lupta împotriva concurenţei. Strategia de preţ poate fi utilizată fie pentru a se
opune sosirii unui nou concurent pe piaţă, fie pentru a permite pătrunderea
întreprinderii pe o nouă piaţă.
c. Promovarea unei game de produse. Obiectivul strategiei de preţ este acela de a
facilita vânzarea întregului ansamblu de produse oferite de întreprindere şi nu
atât obţinerea de profituri de pe urma unui articol anume.
3. Obiectivele de susţinere a calităţii şi imaginii unei firme
Preţul este variabila strategică de marketing care contribuie la poziţionarea unei
firme pe piaţă.
Obţinerea unui bun sau a unui serviciu presupune un consum de factori de producţie.
Plecând de la această constatare ne putem întreba cât de mare este acest consum pentru
obţinerea unui lot de produse sau a unei unităţi dintr-un produs? Nu putem da un
răspuns imediat pentru că se foloseşte o mare varietate de factori de producţie, fiecare
măsurat în unităţi fizice corespunzătoare. Dar, fiecare factor de producţie este cumpărat
la un anumit preţ şi cunoscând cantităţile folosite se poate afla, în expresie monetară, cât
s-a cheltuit cu fiecare factor de producţie în parte şi, prin însumare, cât s-a cheltuit
pentru toată producţia realizată. Această sumă de cheltuieli va reprezenta costul de
productie.
9.1 Structura costului de producţie

Costul de producţie este ansamblul de cheltuieli necesar pentru obţinerea unui

volum de producţie dat sau volum de servicii efectuat. Se mai poate spune că el
reprezintă costul factorilor de producţie utilizaţi de un producător. Cum procesele de
producţie sunt foarte variate atât datorită produsului fabricat, cât şi a tehnologiilor
folosite, elementele de cost, care constituie în fond, consumul de factori de producţie,
vor fi şi ele, diferite.
Analiza elementelor de cheltuieli permite o primă grupare a lor după natura
cheltuielilor.

După acest criteriu putem distinge grupele de :

• cheltuieli materiale
 • cheltuieli cu munca
• cheltuieli generale.
Cheltuielile materiale cuprind elementele de cost determinate de consumul de materii
prime, materiale, de combustibil, energie şi apă şi cheltuielile care reprezintă
amortizarea capitalului fix (a maşinilor, utilajelor, clădirilor etc).

Cheltuielile cu munca înglobează sumele plătite sub formă de salarii şi cheltuielile

suportate de întreprindere privind asigurările sociale.
Cheltuielile generale ale unităţii economice cuprind plăţile efectuate pentru chirii,
dobânzi, impozite şi taxe, precum şi cheltuielile necesare întreţinerii unităţii (încălzit,
iluminat, pază, administraţie etc).

Un alt element de clasificare a elementelor de cheltuieli îl constituie domeniul de

activitate al întreprinderii în care ele sunt efectuate. Astfel avem cheltuieli cu producţia,
cu aprovizionarea, cu desfacerea şi cheltuieli cu cercetarea.
Suma elementelor de cheltuieli constituie costul total Este evident că în cadrul acestui
cost ponderea pe care o deţine fiecare element de cost va fi diferită în funcţie de natura
producţiei şi tehnologiile folosite. Ponderea pe care fiecare element de cost (sau grup de
elemente) o deţine în totalul costului constituie structura costului de producţie.
În teoria şi practica economică se operează cu trei tipuri de cost:
• cost global
• cost marginal
• cost mediu.
Costul global este alcătuit din ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de
producţie dat. La rândul sau, costul global este alcătuit din costuri fixe şi costuri
variabile, iar suma lor reprezintă costul total.

Costurile fixe (Cf) sunt constituite din costurile pe care unitatea economică le face
indiferent de volumul de producţie realizat sau condiţiile de lucru. în acest tip de cost
sunt cuprinse cheltuielile cu chiria, amortizarea, dobânda, asigurările sociale,
cheltuielile generale cu întreţinerea unităţii, salariile personalului administrativ.
Costurile variabile (Cv) cuprind cheltuielile care variază proporţional cu activitatea
întreprinderii sau mai exact în raport cu volumul producţiei. în această categorie sunt
cuprinse cheltuielile cu materii prime,cu alte materiale, cu combustibilul utilizat în
procesul de producţie, cu energia si apa cerute de procesul de fabricaţie, cu salariile
personalului productiv.

Costul total (CT) este constituit din suma costurilor fixe şi a celor variabile. El se
calculează pe total producţie, pe o perioadă de timp (lună, trimestru, an).
Cu aceste costuri se poate opera în faza de pregătire (proiectare) a producţiei (costuri
antecalculate) şi în timpul derulării sau după terminarea procesului de producţie, ceea
ce va reprezenta costul real la care se realizează sau s-a realizat producţia.
Costul marginal (Cm) este definit ca un spor de cost determinat de producerea unei
unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal poate fi reprezentat prin următoarea
formulă:
în care: CT = costul total; Q = volumul producţiei, ∆ = creşterile corespunzătoare, iar
dacă ∆ Q = 1 atunci Cm = ∆ CT.
Presupunând că putem lua în consideraţie creşteri de producţie infinit de mici, costul
marginal apare ca derivată a funcţiei costului total şi bineinţeles ca derivată a funcţiei
costului variabil.
Costul mediu sau mijlociu C M, este costul pe unitatea de produs, adică costul global
raportat la volumul producţiei reprezentat în unităţi fizice.
9.2. Costul de producţie şi orienterea producătorului

Costul de producţie este totodată şi un indiciu al efortului pe care producătorul îl face

pentru producţia sau serviciul pe care le oferă, în funcţie de acest efort el va şti cum să
se orienteze pentru ca activitatea lui să fie cât mai eficientă.
Pentru producător se pune problema de a şti care este limita maximă a producţiei la
care va obţine cel mai mic cost mediu de producţie. Problema este de foarte mare
importanţă şi ea se pune din momentul proiectării unui proces de fabricaţie,respectiv din
momentul precizării lotului optim de fabricaţie. Este lesne de observat că ea are o
strânsă legătură şi cu optimizarea efortului de investiţie.
Producţia optimă (cu maximum de avantaje pentru producător) va fi în Q0, indicată de
perpendiculara care porneşte din punctul de intersecţie a evoluţiei celor două curbe ale
costului mediu şi a celui marginal. Dacă Q > Qo producţia respectivă nu mai poate fi
eficientă deoarece sporul de cost determinat de producerea unei unităţi suplimentare de
producţie este urmat de creşterea costului pentru fiecare unitate produsă în plus.
În concluzie, din cele analizate se desprind următoarele:
• pentru nivelurile de producţie unde Cm este mai mic decât CM, creşterea
producţiei cu fiecare unitate suplimentară contribuie la scăderea costului unitar,
respectiv CM;
• dacă Cm este mai mare decât CM orice creştere a producţiei face să crească şi
CM;
• dacă cele două constatări anterioare sunt valabile atunci, în mod obligatoriu,
curba Cm intersectează curba CM la nivelul cel mai scăzut al costului pe
unitatea de produs.
Punctul de intersecţie a celor două curbe are o importanţă deosebită pentru
determinarea lotului optim de producţie. Cunoaşterea evoluţiei celor două costuri
prezintă şi alte interese pentru producător plecând de la comparaţia costurilor (în
special a celui marginal) cu preţul pe care îl poate obţine din vânzarea produselor.
9.3. Rentabilitatea întreprinderii

Rentabilitatea este strâns legată de raporturile ce se stabilesc între cifra de afaceri , cost
de producţie şi profit. O întreprindere poate fi considerată rentabilă atunci când produce
profit, respecţiv atunci când din încasările ei (care reprezintă produsul dintre preţ şi
cantitatea de produse vândută) respectiv (pQ) se acoperă costul total de producţie (Cr)
şi se obţine un profit P.
Astfel:
P= pQ - CT
Prin generalizare se poate spune că rentabilitatea este realizarea de profit în urma unei
activităţi economice. Rentabilitatea poate fi mai mare sau mai mică, ceea ce impune
măsurarea ei.
Dacă în calculul rentabilităţii se ia în consideraţie efortul făcut de întreprindere încă de
la efectuarea investiţiei, adică întregul capital folosit, masa profitului, sau cifra de
afaceri se vor raporta nu la cost, ci la această mărime. Este evident că o astfel de rată a
rentabilităţii va fi mai mică în comparaţie cu cea precedentă deoarece la numărător
masa profitului sau cifra de afaceri rămân neschimbate, în timp ce la numitor întregul
capital folosit (K) este o mărime mult mai mare în comparaţie cu costul total. Diferenţa
constă în aceea că în costul total este cuprinsă numai amortizarea capitalului fix, pe
când în mărimea „capital folosit", capitalul fix este cuprins în totalitatea lui.
Formulele de calcul ale ratei rentabilităţii se prezintă astfel:

R=P/CT x100 sau/si R=P/Kx100

Mărimea rentabillităţii mai poate fi exprimată şi prin ponderea în procente pe care

profitul o deţine în totalul încasării întreprinderii, respectiv a cifrei de afaceri:

R=P/pQx100
În condiţiile economiei de piaţă agenţii economici producători sunt interesaţi să
cunoască şi ceea ce se numeşte pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii. Pe lângă mărimea totală sau masa profitului,pe lângă rata profitului sau
a rentabilităţii întreprinzătorii sunt preocupaţi de acest „prag", sau „punct" prin care se
urmăreşte să se stabilească de la ce volum de producţie (şi deci şi de încasări)
întreprinderea realizează beneficii şi devine rentabilă.
Din practica economică se constată că primele încasări obţinute din vânzarea producţiei
nu sunt suficiente penttru acoperirea cheltuieliUor de producţie. Cu alte cuvinte
întreprinderea lucrează în pierdere, până când prin sporirea cantităţilor de produse
fabricate şi vândute, suma încasărilor depăşeşte pe cea a cheltuielilor, moment din care
întreprinderea începe să producă profit şi, deci, să devină rentabilă.
Pe baza cunoştinţelor pe care le avem, să urmărim, prin intennediul unei reprezentări
grafice, cum se determină pragul de rentabilitate al unei întreprinderi:

Simbolurile folosite: Q = producţia; C = cost; CF = costuri fixe; Q = costuri variabile;

QT = costul total; pQ = încasările întreprinderii.
Cheltuielile fixe (CF) evoluează independent de volumul producţiei, cele variabile (Cv)
cresc proporţional cu producţia, iar cele totale (CT) sub influenţa celor variabile,
sporesc şi ele odată cu creşterea producţiei, pornind de la nivelul celor fixe. Simultan cu
obţinerea şi desfacerea produselor, întreprinderea începe să încaseze sume de bani,ca
rezultat al produsului dintre preţ şi cantitatea vândută (pQ). Se poate observa că aceste
încasări, pana la un anumit nivel de producţie sunt inferioare lui CT ceea ce înseamnă
că întreprinderea nu-şi poate acoperi cheltuielile şi nici realiza profit.
Această situaţie se perpetuează până la punctul 0, când încasările încep să depăşească
cheltuielile totale, ceea ce corespunde nivelului de producţie Q0. Punctul 0 şi
corespunzător Q0 reprezintă pragul de rentabilitate al întreprinderii, prag determinat de
atingerea unui anumit nivel de producţie (capacitate de producţie) de la care
întreprinderea îşi justifică existenţa, considerent pentru care acest prag poartă şi
denumirea de punct mort al întreprinderii. De asemenea trebuie observat că pe măsură
ce sporeşte diferenţa dintre Q şi Q0 masa profitului este în creştere, ceea ce este
reprezentat de partea haşurată in figură.
Rentabilitatea nu este o mărime fixă, ea variază în funcţie de o serie de factori de care
orice manager trebuie să ţină seama, iar interesul oricărei întreprinderi este să
sporească rentabilitatea activităţii în care şi-a angajat capitalul.
Cele mai importante variabile (sau grupe de variabile) care influenţează
mărimea rentabilităţii sunt:
 Sporirea volumului producţiei. Influenţa acestei variabile se explică prin aceea
că orice creştere a producţiei sporeşte încasările (evident dacă este asigurată
piaţa de desfacere), în timp ce cheltuielile fixe rămân invariabile.
 Desfacerea produselor pe pieţele care asigură un preţ cât mai convenabil,ceea
ce poate duce la spor de încasări la acelaşi volum de producţie şi desfacere.
 Reducerea costului total de producţie, ceea ce influenţează sporirea. masei
profitului şi totodată creşterea ratei rentabilităţii.
Problematica reducerii costurilor de producţie este foarte vastă, cu trăsături specifice
fiecărui domeniu de activitate, necesitând o analiză complexă a fiecărui element de
cheltuieli din costul total. în funcţie de specificul cheltuielior reducerea lor poate fi
influenţată de folosirea unor tehnologii perfecţionate (contribuie la reducerea
consumurilor specifice), perfecţionarea procesului de producţie şi de muncă, creşterea
productivităţii muncii (contribuie la reducerea cheltuielilor cu munca şi a celor
aferente), evitarea unor cheltuieli generale,cum ar fi cele legate de amenzi, penalizări
etc.

CURSUL NR 11

PIAŢA ŞI CONCURENŢA
11.1. Piaţa şi economia de piaţă
Piaţa, ca schimb de produse, precede cu mult sistemul economic denumit capitalist şi, în
prezent, economie de piaţă.

Economia de piaţă, după cum am văzut, este un sistem economic în care protagoniştii
principali sunt:
• întreprinzătorul investitor şi
• lucrătorul salariat.
În condiţiile liberalismului economic şi politic propriu acestui sistem, ei apar ca
parteneri liberi cu şanse de reuşită în activitatea economică. Ce îi determină pe
întreprinzători să se implice într-o activitate, să investească, să rişte? Răspunsul este
unul singur: dorinţa de câştig, de îmbogăţire, şi în acest caz se impune o precizare.
Dorinţa de înavuţire este şi ea foarte veche, proprie firii umane şi precede economia de
piaţă. Nou, apare situaţia ca această dorinţă, dintr-o trăsătură individualizată devine
una socială, generalizată, căci, într-o, economie de piaţă, în principiu, toţi membrii
societăţii pot spera să devină întreprinzători.
Economia de piaţă a evoluat. De la formarea spontană a preţurilor, de la o concurenţă
mai mult sau mai puţin liberă, de la o piaţă liberă, la o piaţă dominată de un număr
relativ restrâns, dar puternici agenţi economici, la o concurenţă dirijată, la o piaţă cu
preţuri controlate. Această evoluţie are implicaţii importante în mecanismul de
funcţionare a economiei de piaţă şi în consecinţă în comportamentul agenţilor
economici. Totodată, în economia de piaţă a ţărilor industrializate, se integrează un
agent economic nou: statul.
Statul întotdeauna a fost implicat în economia de piaţă. Se schimbă natura acestei
implicări. Din una indirectă, de reglementare legislativă a cadrului de desfăşurare a
activităţii economice, ea devine directă, cu un rol foarte important în efectuarea de
investiţii şi consum şi, în general, în asigurarea echilibailui macroeconomic. Implicarea
nemijlocită a statului în activitatea economică reprezintă un aspect actual, modern, al
economiei de piaţă, sistemul conservându-şi principiile sale caracteristice, ea urmărind
prezervarea şi dezvoltarea valenţelor sale.
Statul întotdeauna a fost implicat în economia de piaţă. Se schimbă natura acestei
implicări. Din una indirectă, de reglementare legislativă a cadrului de desfăşurare a
activităţii economice, ea devine directă, cu un rol foarte important în efectuarea de
investiţii şi consum şi, în general, în asigurarea echilibailui macroeconomic. Implicarea
nemijlocită a statului în activitatea economică reprezintă un aspect actual, modern, al
economiei de piaţă, sistemul conservându-şi principiile sale caracteristice, ea urmărind
prezervarea şi dezvoltarea valenţelor sale.
Sistemul economic denumit capitalist sau economie de piaţă nu este un sistem perfect. În
primul rând este de menţionat faptul că el nu asigură o repartiţie echitabilă a bogăţiei pe
care o creează, ceea ce generează o sursă de nemulţumiri sociale, de conflicte de muncă
etc. îi este proprie imposibilitatea ocupării tuturor celor ce îşi oferă capacitatea de a
munci şi, deci, apariţia fenomenului de şomaj, ceea ce impietează, evident, veniturile
acestei categorii. De asemenea, este de menţionat incertitudinea în ceea ce priveşte
conjunctura dezvoltării economice, ameninţarea falimentului etc.
Chiar şi în economiile de piaţă cele mai prospere, fenomene ca: stagnarea activităţii
economice, inflaţie, recesiune, şomaj, faliment, sunt de neevitat. Dar, cu toate acestea,
sau poate chiar şi datorită acestor aspecte, sistemul se dovedeşte a fi deosebit de eficient
sub aspect economic, respectiv sub aspectul folosirii resurselor economice. El a adus
prosperitatea în ţările care astăzi sunt dezvoltate din punct de vedere economic.
11.2 Piaţa şi funcţiile ei

Pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii omeneşti, ca rezultat al dezvoltării diviziunii

muncii s-a produs sciziunea între producător şi consumator, a apărut schimbul şi odată
cu acesta piaţa.

Într-o exprimare sintetică piaţa reprezintă ansamblul de relaţii de vănzare-cumpărare

ce se statornicesc între agenţii economici ofertanţi şi solicitanţii de mărfuri, pe baza
legii cererii şi ofertei
Conceptul de piaţă este utilizat cu sensuri diferite astfel încât încercarea de a ne opri
asupra unui singur aspect nu este în măsură să-i redea în întregime conţinutul. De
aceea, noţiunea de piaţă are sensuri diferite:
• loc, real sau imaginar, de întâlnire a cererii cu oferta;
• spaţiul real (geografic) în care se desfăşoară tranzacţiile comerciale;
• sistemul de relaţii si tranzacţii de vânzare-cumpârare care se desfăşoară într-un
spaţiu şi într-un timp determinat.
Piaţa este deci locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor şi cererii cumpărătorilor, a
confruntării dintre ele. Ca urmare, pe piaţă se reflectă raporturile reale dintre producţie
şi consum, prin intermediul cererii, ofertei şi preţului.
Dacă la început piaţa a cuprins cu deosebire raporturile dintre oraş şi ţinuturile agrare,
pe baza diviziunii muncii dintre oraş şi sat, odată cu dezvoltarea meşteşugurilor şi apoi
cu apariţia şi dezvoltarea industriei, piaţa s-a extins continuu cuprinzând întregul
teritoriu al unei ţări, constituindu-se pieţele naţionale şi, odată cu aceasta, piaţa a
dobândit un spaţiu economic bine precizat. Se apreciază că spaţiul economic naţional,
domeniu de manifestare al relaţiilor de piaţă a reprezentat elementul pe care s-a
fundamentat procesul de formare a statelor naţionale şi odată cu aceasta, a economiilor
naţionale.
Pe măsură ce s-au dezvoltat schimburile economice dintre economiile naţionale piaţa a
căpătat un caracter internaţional, formându-se astfel piaţa mondială.

Piaţa poate fi privită în mai multe ipostaze:

a. piaţa fiecărui bun şi serviciu;
b. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor (piaţa în general);
c. piaţa ca mecanism ce reglează viaţa economică.
Piaţa fiecărui bun sau serviciu desemnează locul şi momentul de întâlnire al
vânzătorilor şi cumpărătorilor şi relaţiile dintre aceştia, ale căror dorinţe sunt exprimate
prin oferta şi cererea pentru acel bun. Prin urmare, piaţa produsului sau serviciului se
formează numai în legătură cu un bun dat care poate fi: un factor de producţie (pământ,
capital, forţă muncă), un produs rezultat al muncii sau un serviciu (de transport, turism
cultural).
Piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor, sau piaţa în general, desemnează spaţiul şi cadrul
economico-social în care se stabilesc relaţiile între agenţii economici în procesul
producerii şi schimbului bunurilor economice care îmbracă forma economică de marfă.
Piaţa se constitue şi ca un mecanism prin care se reglează schimbul de mărfuri. Din
moment ce reglează schimbul de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem economic şi
orientează evoluţia tuturor activităţilor şi agenţilor economici.
Participanţii la piaţă într-o înţelegere mai largă sunt producătorii şi consumatorii, în
calitatea lor de ofertanţi şi solicitanţi de mărfuri, care se opun unii altora, prin
urmărirea interesului propriu.
Piaţa joacă un rol esenţial şi îndeplineşte funcţii importante în economia unei ţări:
1. Are rolul de a adapta şi aduce în stare de compatibilitate a intereselor şi pretenţiilor
cumpărătorilor şi vânzătorilor, a cererii şi ofertei individuale şi agregate. Aceasta îşi
găseşte expresia în formarea preţului de echilibru pe o anumită piaţă. In funcţie de
evoluţia preţurilor pe celelalte pieţe şi raportul lor faţă de preţul de echilibra, piaţa
selectează cererile şi ofertele care sunt compatibile între ele, stimulând producţia
mărfurilor solicitate de cumpărători;
2. În acelaşi timp, piaţa mijloceşte vânzarea mărfurilor şi deci recuperarea cheltuielilor
şi obţinerea profitului de către vânzător, permiţând finanţarea dezvoltării şi realizarea
altor obiective;
3. Piaţa elimină sau previne amplificarea elementelor administrative şi subiectivismul,
creează posibilitatea, pentru fiecare individ, de a alege căile de satisfacere a
trebuinţelor, constituindu-se într-un factor al democraţiei.
4. Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor
economici, în calitatea lor de producători şi consumatori. Aceste informaţii se referă la
cantităţile vândute şi cumpărate, la nivelul preţurilor şi tarifelor, la evoluţia cursurilor
bursiere, a salariilor şi puterea lor de cumpărare, a profiturilor, dobânzii şi inflaţiei etc.
11.3.Tipologia pieţelor

Economia, privită ca un tot, se prezintă ca un sistem de pieţe. Elementele lui pot fi

grupate în cele mai diverse moduri în funcţie de criteriile utilizate:
1. În raport de bunurile care fac obiectul tranzaţiilor pe piaţă se disting:
- piaţa bunurilor de consum;
- piaţa bunurilor de capital;
- piaţa bunurilor cultural-artistice,
- piaţa muncii, piaţa monetară;
- piaţa capitalului;
- piaţa valutară,
- piaţa imobiliară,
- piaţa resurselor naturale etc.
Fiecare din aceste pieţe se poate diversifica continuu, pe măsură ce se adânceşte
diviziunea muncii, putându-se vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene
există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.
2. În raport de spaţiul economic în care se derulează relaţiilede schimb şi de influenţa
pe care agenţii economici o exercită asupra activităţii economice de ansamblu,
distingem:
- pieţe regionale;
- pieţe locale;
- piaţa naţională;
- pieţe zonale
- piaţa mondială;
3. În funcţie de volumul tranzacţiilor ce se derulează pe piaţă se poate vorbi de:
- pieţe diversificate,
- descentralizate, numite en detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în
partizi mici unor cumpărători atomizaţi şi
- pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacţii şi
partizi mari, en gros, pe care au acces agenţii molecularizaţi, cu o anumită
formţă economică, care prin deciziile lor pot să afecteze în mod sensibil volumul
cererii sau al ofertei.
4. În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici se poate vorbi despre: pieţe
transparente, în cadrul căruia agenţii economici sunt permanent şi bine informaţi asupra
conţinutului pieţei şi pieţe opace. în cadrai cărora participanţii deţin informaţii reduse,
superficiale şi izolate;
5. După modul de acces pe piaţă se disting: pieţe libere, în care . au acces orice
vânzători sau cumpărători, pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei au acces
numai dacă îndeplinesc anumite condiţii şi pieţe intermediare, pe care au acces doar
persoanele abilitate şi expres autorizate (brokerii, dealerii, pe pieţele bursiere);
6. În raport cu respectarea legislaţiei şi a normelor de derulare a tranzacţiilor şi
concurenţei, pieţele pot fi:
- cu concurenţă loială, în cadrul căreia cerinţele concurenţei sunt
respectate de majoritatea participanţilor şi
- piaţa cu concurenţă neloială (în cadrul căruia sunt încălcate normele de
conduită şi reglementările juridice privind concurenţa;
7. După modul cum funcţionează şi sunt studiate pot exista:
- piaţa cu concurenţă perfectă şi pură;
- piaţa cu concurenţă imperfectă;
- piaţa cu concurenţă de monopol.
11.4. Piaţa şi concurenţa

Piaţa este un loc de întâlnire, dar această „întâlnire" nu trebuie redusă numai la
dimensiunea spaţială fizică. Piaţa este mai întâi de toate „un spaţiu economic", prin care
înţelegem raporturile ce se stabilesc între cerere şi ofertă, între consumatori şi
producători, ea fiind în esenţă un ansamblu de raporturi de schimb.
Raporturile economice pe care le prezintă piaţa se află într-un sistem de concurenţă.
Sistemul de concurenţă este propriu economiei de piaţă deoarece el este determinat de
liberalismul economic, care după cum se ştie este generat de proprietatea privată şi de
pluralismul formelor prii care ea se manifestă.
În principiu, sistemul de concurenţă acordă fiecărui agent economic libertatea să
producă şi să vândă ceea ce îl avantajează şi să cumpere ceea ce consideră că îi
satisface în cea mai mare măsură trebuinţele .Concurenţa permite, deci, agenţilor
economici să efectueze operaţiunile economice în condiţiile cele mai favorizante din
punctul lor de vedere, ceea ce se răsfrânge benefic asupra întregii activităţi economice şi
a beneficiarilor ei.
Iată de ce se poate spune că acest sistem concurenţial duce, pe de o parte la stimularea
producţiei, a ofertei, iar pe de altă parte, urmăreşte să satisfacă în măsură tot mai mare
cerinţele consumatorului.
Concurenţa este o confruntare dintre agenţii economici în vederea obţinerii unor condiţii
mai bune de producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor
activităţi economice, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Concurenţa fiind o confruntare între agenţii economici, se va desfăşura prin intermediul
unor modalităţi specifice, cu ajutorul unor instrumente de natură economică si
extraeconomică.
Instrumentele economice folosite sunt: puterea economică a fiecărui participant;
posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi de a
îmbunătăţi calitatea produselor; posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea
preţului de piaţă al produsului, în funcţie de conjunctura pieţei; capacitatea agenţilor
economici aflaţi în competţie de a acorda agenţilor economici avantaje suplimentare
(credite de consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate, servicii post vânzare);
reclama, publicitatea etc.
Dintre instrumentele extraeconomie mai des folosite în lupta de concurenţă enumerăm:
furtul de informaţii; răspândirea de informaţii false despre concurenţi, crearea de
situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri, care sunt folosite în scopuri specculative;
realizarea de înţelegeri neloiăle sau nelegaie între anumite firme; atragerea pe căi
nelegale a unor surse de sponsorizare; diversiunea şi sabotajul; presiuni morale (uneori
şi politice) asupra firmelor concurente etc.
În raport de anumite criterii concurenţa se structurează astfel:
a. În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, aceasta a fost departajată în
concurenţă loială şi concurenţă neloială.
Concurenţa loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie de către vânzător a
unora din instrumentele amintite, în condiţiile accesului liber pe piaţă şi ale deplinei
posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător-
cumpărător.
Concurenţa neloială constă în acordarea unor stimulente clienţilor, în utilizarea
anumitor instrumente extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă. Ea este
cunoscută ca fiind concurenţă incorectă şi nelegală;
b. După gradul de diferenţiere a produselor tranzacţionate se disting: concurenţă
omogenă sau cu produse nesubstituibile şi concurenţă eterogenă sau cu produse
diversificate substituibile;
c. În raport de instrumentele economice utilizate pentru a influenţa piaţa bunului se
cunosc: concurenţa prin variaţia preţului; concurenţa prin variaţia cantităţii oferite;
concurenţa prin variaţia calităţii şi nivelului tehnic al produselor.
d. În funcţie de posibilităţile pe care un agent economic le are de a intra pe piaţă
deosebim: concurenţă deschisă şi concurenţă restricţionată (închisă).
În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile pe care le îndeplineşte, joaca un rol
deosebit de important. De aceea, concurenţa este apreciată şi ca o lege economică
importantă, având un mare rol în realizarea progresului economico-social. în condiţiile
în care se desfăşoară în mod deschis, loial şi este supravegheată de puterea publică,
concurenţa îndeplineşte anumite funcţii;
1. În primul rând, concurenţa stimulează progresul general Prin emulaţia şi competiţia
pe.care o întreţine între agenţii economici, ea deschide perspective de profituri
convenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei
care nu au abilitatea necesară de a se adapta Ia noii cerinţe.
2. Prin aceasta, concurenţa îndeplineşte rolul de mecanism motor al economiei de piaţă.
Prin intennediul instrumentelor pieţei, ea pune în mişcare întregul sistem de legături
dintre agenţii economici, care, acţionând potrivit cerinţelor pieţei vor fi în măsură să
răspundă imperativelor legilor sociale obiective ale producţiei, distribuţiei, circulaţiei si
consumaţiei bunurilor economice.
3. Concurenţa determină agenţii economici din toate sectoarele economiei, pentru a
rezista competiţiei, să sporească dimensiunile capitalului, prin acumulare, să introducă
progresul tehnic, contribuind la realizarea progresului tehnico-economic,
4. Exercitarea concurenţei în cadrul unei pieţe libere împiedică unele
întreprinderi să deţină poziţia de monopol şi să câştige profituri de monopol. Aceasta nu
înseamnă că în sistemul economiei de piaţă nu există întreprinderi monopoliste.
Monopolurile sunt o realitate a economiilor moderne, în forme diverse, în domenii
diferite şi cu o putere mai mică sau mai mare. Cu cât intervenţia guvernelor este mai
eficientă şi permanentă cu atât se îngustează posibilităţile monopolurilor de a diminua
piaţa.
5. Concurenta duce la reducerea preturilor de vânzare si la menţinerea acestora la un
nivel real. Cunoscutul raport între cantitatea vândută şi preţurile de vânzare practicate
face ca profitul mai mare să rezulte mai ales din sporirea desfacerilor. Or, o cale
importantă de creştere a vânzărilor este reducerea preţului, nu ridicarea lui. Un preţ
mai redus, accesibil pentru cei mulţi, sporeşte cererea, creează condiţiile producţiei de
serie mare.
6. Prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial
imparţial alimentează optimismul acestora, îndeplineşte o funcţie psihologică, stimulând
iniţiativa şi creativitatea, îi determină să se preocupe permanent de eficienţa şi
raţionalizarea activităţii desfăşurate.