COORDONATE ACTUALE ALE DEONTOLOGIEI MEDICO-DENTARE

Silviu Morar
1
Conferenţiar universitar, doctor în Ştiinţe Medicale, şef al disciplinelor de Medicină
Legală, Bioetică şi Deontologie Medicală, Facultatea de Medicină, Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu

Medicina dentară este ramura medicinii care este implicată în studiul,

diagnosticarea, prevenirea şi tratamentul bolilor, tulburărilor şi afecţiunilor cavitaţii
bucale, ale zonei maxilo-faciale şi ale structurilor adiacente si asociate, precum şi în
evidenţierea impactului acestora asupra organismului uman (1). Practicarea în condiţii
optime a acestei profesii presupune temeinice cunoştinţe teoretice, abilităţi practice
(manualitate), respectarea condiţiilor legale de exercitarea a profesiei, precum şi o dotare
tehnico-logistică modernă, care să permită o abordare terapeutică a pacientului la cele
mai înalte standarde.
Deşi pentru unii medici dentişti aceste condiţii necesare sunt şi suficiente, ne
propunem să reamintim (dacă mai era nevoie) faptul că nerespectarea principiilor
bioeticii şi ignorarea regulilor deontologice pe parcursul derulării manoperelor medico-
dentare pot pune şi cel mai bun profesionist în domeniu în situaţii neplăcute, cu implicaţii
potenţial serioase pe planul răspunderii disciplinare, administrative, civile şi chiar penale.
Per a contrario, cunoaşterea şi respectarea acestor normative de etică profesională va
asigura medicului dentist un confort moral sporit şi, poate cel mai important, o relaţie
medic-pacient de calitate, în care acesta din urmă se transformă din simplu beneficiar
pasiv al indicaţiilor terapeutice, oferite într-o manieră paternalistă, într-un partener activ,
direct implicat în derularea optimă a actului medico-dentar.

RELAŢIA MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE

Umanitatea a fost pusă dintotdeauna în faţa opţiunii între „bine” şi „rău”, fiind
binecunoscut dualismul alb - negru, personaj pozitiv - personaj negativ, yin - yang, drept
- nedrept, echitabil - inechitabil etc., ca şi coordonată constantă a firii noastre umane.
Totalitatea conceptelor referitoare la această dualitate este sintetizată de morală.
Avându-şi izvorul în negura timpurilor, cu punct de plecare în obiceiuri ancestrale
(cutume), morala vine să facă o sinteză a părerilor individuale (conştiinţă individuală) şi
colective (opinia publică) referitoare la aceste aspecte.
Vom putea defini morala ca fiind „ansamblul convingerilor, atitudinilor,
deprinderilor, sentimentelor, reflectate şi fixate în principii, norme, reguli determinate
istoric şi social, care reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum
şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie, popor, societate), în
funcţie de categoriile specifice ale moralei (bun/rău, datorie, dreptate/nedreptate) şi a
căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi pe forţa opiniei publice.” (2). Spre
deosebire de regulile stipulate legislativ (prin Codul Penal, prevederi penale speciale,
normative din alte ramuri de drept etc.), care sunt impuse prin forţa de constrângere a
statului, pentru nerespectarea regulilor morale nu există constrângere juridică;
sancţionarea atitudinilor nepotrivite din punct de vedere moral este făcută prin prisma
propriei conştiinţe şi, mai ales, prin oprobriul public la care se expun cei ce încalcă
normele morale.
 Etica reprezintă disciplina filozofică al cărei obiect de studiu este morala (cu toate
aspectele ei practice şi teoretice), o doctrină/teorie filozofică despre esenţa moralei. Cu
alte cuvinte, etica se constituie într-un sistem de norme, valori, categorii şi principii
morale - un veritabil cod moral.
Deşi cele două noţiuni sunt adesea folosite ca sinonime, fiind practic
interşanjabile în limbajul curent, morala se referă la convingeri bazate pe practici sau la
învăţături cu privire la modul în care oamenii se comportă în mod concret în relaţiile
personale şi în societate, în timp ce etica se referă la un set sau un sistem de principii, sau
la filozofia sau teoria care le obiectivează. Atunci când se compară morala cu etica,
„etică” este cuvântul cel mai adesea folosit pentru a desemna o analiză filozofică a unui
anumit gen de moralitate (3).

Deontologia (denumită şi etică profesională) constituie un domeniu restrâns al

moralei/eticii, cu aplicabilitate strictă la exercitarea unei anumite profesii. În această
accepţiune, putem spune că deontologia cuprinde aspectele teoretice şi practice
referitoare la datoriile şi obligaţiile morale derivate din exercitarea unei profesii.
Etimologia termenului este greacă: „deon, deontos” - care s-ar putea traduce prin „ceea
ce trebuie făcut”, „ceea ce se cuvine”, „datorie”, „obligaţie”, respectiv „logos” - care are
înţelesul de „discurs”, „ştiinţă”.
Prima utilizare a termenului „deontologie” aparţine juristului şi moralistului
englez Jeremy Bentham (1748-1832) - părintele utilitarismului modern. În lucrarea sa
„Deontologia sau ştiinţa moralităţii” (1832), el afirma: „baza deontologiei este
principiul după care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau
blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma fericirii publice.” Această
concepţie implică, aşadar, o evaluare primară, preliminară, ante factum, a consecinţelor
unei acţiuni, stabilind dacă aceasta merită sau nu să fie îndeplinită din punct de vedere
moral, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere care decurge din această acţiune.
Într-un înţeles mai apropiat de perspectiva actuală, prin deontologia constituie
ansamblul de reguli ce formează codul moralei profesionale, ansamblul principiilor şi
normelor morale specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesiuni. În acest
înţeles, noţiunea „deontologie” se confundă cvasitotal cu sintagma „etică profesională”.
Vom putea, deci, defini deontologia ca fiind ansamblul de reguli care
precizează îndatoririle unei anumite profesiuni; aceste reguli au în vedere conduita
celor care exercită o anumită profesie, atât în raporturile dintre ei, cât şi în
raporturile cu clienţii lor şi/sau cu publicul (societatea).
Toate profesiile impun anumite îndatoriri celor care le exercită. Însă în cazul unor
profesii liberale, cu înalt grad de independenţă profesională (avocatură, jurnalism,
medicină, medicină dentară, asistenţă medicală etc.), a fost necesară o codificare internă,
de tip „autoreglementare”, a acestor reguli morale, îmbrăcând forma codurilor
deontologice. Acestea nu se mulţumesc să puncteze îndatoririle membrilor acestor
corpuri profesionale, ci stabilesc şi modalităţi de sancţionare disciplinară în cazul
abaterilor de la principiile morale ale profesiei - un veritabil „drept disciplinar”. Astfel,
deşi Codul muncii (4) are prevederi generale referitoare la ceea ce înseamnă şi în ce
constă o abatere disciplinară: „este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o
acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat
normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul
colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”
(art. 247 alin. 2), tot în cuprinsul acestui act normativ (4) se admite că regimul
sancţionator poate fi şi trebuie să fie particularizat în anumite situaţii: „În cazul în care,
prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim
sancţionator, va fi aplicat acesta.” (art. 248 alin. 2). Codurile deontologice (inclusiv
Codul deontologic al medicului dentist - pe care îl vom analiza în cele ce urmează) sunt
exemple tipice de aplicare practică a acestor prevederi legislative derogatorii.

DREPTURILE (ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR

Relaţia medic-pacient a cunoscut o continuă transformare în timpurile recente, de

la o relaţie de „subordonare”, de dependenţă a pacientului de medic (relaţie de tip
paternalist), la una de egalitate, de colaborare, de parteneriat. În lumina acestei
relaţii de tip nou, s-a impus necesitatea afirmării (şi statuării prin acte legislative
adecvate) a drepturilor pacienţilor.
Un prim pas în acest sens l-a constituit elaborarea (în 1994, la Amsterdam -
Olanda) a „Declaraţiei pentru promovarea drepturilor pacienţilor în Europa”, sub egida
Biroului Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. La principiile
acestei declaraţii au aderat 36 de state europene, între care şi România. Temele principale
la care se referea această declaraţie au fost:
- drepturile omului şi valorile în îngrijirea sănătăţii;
- dreptul la informare;
- consimţământul informat (ca o condiţie preliminară obligatorie pentru orice
intervenţie medicală);
- dreptul la confidenţialitate;
- dreptul la îngrijire şi tratament de calitate, fără niciun fel de discriminare.
Ulterior (la Bali, în septembrie 1995), Asociaţia Medicală Mondială a adoptat o
„Declaraţie asupra drepturilor pacientului”, cu caracter complet, universal.

Politica de promovare a drepturilor pacienţilor s-a materializat în România prin

elaborarea Legii drepturilor pacientului (Legea nr. 46/21 ianuarie 2003) (5).
Ulterior, prevederile acestei legi au fost completate prin norme specifice de aplicare,
printr-un Ordin al Ministrului Sănătăţii şi Familiei (nr. 386/2004), care statuează
obligaţiile concrete ale instituţiilor de sănătate vizavi de necesitatea respectării unor
drepturi ale pacienţilor prevăzute de lege.
Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 stipulează dreptul acestora la informare
medicală, cuprinde prevederi referitoare la consimţământul pacientului privind
intervenţia medicală, are în vedere dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă
privată a pacientului, drepturile pacientului în domeniul reproducerii, precum şi
drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.

Importanţa recunoaşterii acestor drepturi reiese cu claritate dacă trecem în revistă

următorul caz (6, 7), care relevă necesitatea absolută a informării pacientului despre toate
manoperele medicale la care este supus, cu respectarea principiului bioetic fundamental
al autodeterminării persoanei:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie agricultor, tată a trei copii, suferea

de cancer de colon. El descria boala sa ca o „masă intestinală”, dar nu cunoştea ce tip
de modalitate terapeutică urma să fie folosită.
În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-mâna a doua, aflat de gardă,
a vizitat pacientul pentru inspecţia de rutină şi tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul,
aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când a văzut orificiul de colostomie. A
întrebat chirurgul despre „gaura din abdomenul său”. Chirurgul, într-o manieră foarte
serioasă, i-a răspuns: „Capătul intestinului operat a fost suturat la abdomen. De acum
vei defeca prin această gaură în punga pe care o voi plasa la capătul intestinului.”
Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe cine aţi întrebat înainte
de a deschide gaura aceasta?”. Chirurgul a spus pacientului că i-au informat fiul despre
procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să fie operat şi să aibă o gaură în
abdomen? Eu sau fiul meu? Cum aţi îndrăznit să faceţi asta fără să mă întrebaţi? Vă voi
da în judecată pe toţi!” Chirurgul, nepregătit pentru o astfel de reacţie, a început să
explice pe îndelete raţiunea pentru care a fost efectuată colostomia şi a calificat boala
pacientului ca fiind una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă mi-aţi fi spus
asta mai devreme, nu aş fi strigat la dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să ştiţi! Aş
fi înţeles.”
Conf. Dr. Nermin Ersoy
Turcia

Trebuie remarcat că aceste drepturi au şi obligaţii corelative.

Pe de o parte, pentru concretizarea acestor drepturi este necesară o atitudine
deontologică bine precizată din partea personalului medical; aceste norme de etică
profesională se regăsesc în codurile deontologice ale medicilor, medicilor dentişti şi
asistenţilor medicali.
Pe de altă parte, însă, existenţa acestor drepturi ale pacienţilor se corelează (sau ar
trebui să se coreleze) cu anumite responsabilităţi ce cad în sarcina pacienţilor, ca de
exemplu obligaţia de autoîngrijire (de menţinere a igienei orale şi corporale), obligaţia
de complianţă terapeutică, respectarea recomandărilor medicului, prezentarea la
controalele periodice, obligaţia de a avea o atitudine decentă faţă de personalul
medical etc.

Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în sistemul naţional de asigurări

sociale de sănătate (Legea nr. 95/2006, titlul VIII) (8):
Art. 217
Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază în condiţiile stabilite pe
baza contractului-cadru care se elaborează anual.
Art. 218
(1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de
accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la
vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de
sănătate la care se asigură, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă
îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi, suportând cheltuielile de transport dacă
opţiunea este pentru un medic din altă localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6 luni
de la data înscrierii pe listele acestuia;
d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi
dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile stabilite prin contractul-
cadru;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a
sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
 g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în relaţie
contractuală cu casele de asigurări de sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce
priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale;
o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în
condiţiile legii.
Art. 220
Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii
medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial
endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări,
monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială (...), în
cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin contractul-cadru.

Dar pacienţii au şi obligaţii corelative în aceeaşi calitate de asigurat:

Art. 219
Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la art. 218
sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de
sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite prin contractul-
cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra
modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o
anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata, în
condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care
atestă calitatea de asigurat.

Insistăm pe conduita de respect reciproc pe care şi-o datorează pe de o parte

medicul dentist - furnizorii de servicii de sănătate în general (stipulate în prevederile
deontologice specifice) şi pe de altă parte pacientul. O conduită civilizată a pacienţilor
permite o colaborare optimă cu cadrele medicale, în vederea atingerii obiectivului comun:
starea de sănătate a pacientului. Dimpotrivă, în situaţiile în care pacienţii nu respectă
această condiţie elementară şi (ne permitem să adaugăm) de bun simţ, medicului dentist i
se oferă posibilitatea legală de a întrerupe relaţia cu pacientul:

Art. 653 (Legea nr. 95/2006, titlul XV)

(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat
pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
 b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele
medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de
medic.

De altfel, nerespectarea obligaţiilor din partea pacienţilor poate atrage şi alte

consecinţe legale. Cel mai semnificativ exemplu mi se pare cel al sancţionării
nerespectării obligaţiei de complianţă terapeutică prin prevederile Legii nr. 95/2006,
titlul XII:
Art. 376
(1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă ori când pacientul sau
reprezentanţii legali ori numiţi ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
sau consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa pacientului şi dreptul acestuia
de a refuza ori de a opri o intervenţie medicală.
(2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în care pacientul nu
respectă prescripţia sau recomandarea medicală.

Deşi multe dintre aceste obligaţii nu se regăsesc explicit în acte normative,

respectarea şi de către pacienţi (alături, evident, de cadrele medicale) a unui pachet
minimal de reguli morale şi de conduită reprezintă o coordonată esenţială a unei
relaţii sănătoase, bazată pe încredere reciprocă, dintre pacienţi şi personalul
medical.

ANALIZA DREPTURILOR PACIENŢILOR PRIN PRISMA LEGISLA-

ŢIEI SPECIFICE

Înainte de a analiza prevederile Legii nr. 46/2003 (5), detaliind care sunt
drepturile pacienţilor, trebuie să facem precizarea noţiunii de „pacient”. În
conformitate cu textul de lege (art. 1 lit. a): „prin pacient se înţelege persoana sănătoasă
sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate”.
Aşadar, nu numai persoana bolnavă este pacient, ci şi persoana sănătoasă,
care beneficiază de programe de promovare a sănătăţii, de profilaxie a unor îmbolnăviri
(de exemplu fluorizarea apei pentru prevenţia apariţiei cariilor, controlul periodic
stomatologic de depistare precoce a unor afecţiuni specifice - parodontopatii, procese
carioase etc.).

Art. 1 lit. d prevede ce se înţelege prin termenul general de „intervenţie

medicală”: „orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic
preventiv, terapeutic ori de reabilitare”. Este, deci, important de avut în vedere că sub
incidenţa Legii drepturilor pacienţilor intră nu doar actele medico-dentare curative
uzuale, ci şi ansamblul investigaţiilor care conduc la precizarea diagnosticului, precum şi
manoperele de postvenţie/reabilitate (protezare, implante dentare etc.)

Atunci când vorbim de drepturile pacienţilor trebuie făcută, de asemenea,

distincţia între drepturile sociale şi drepturile individuale.
Drepturile sociale sunt corelative obligaţiilor asumate de societate pentru
asigurarea sănătăţii populaţiei (asigurarea unui nivel optim de servicii medicale, la un
anumit standard, pentru întreaga populaţie), având un caracter general. Acestea sunt,
evident, direct dependente de nivelul de dezvoltare a societăţii respective (ţările
dezvoltate putând asigura aceste drepturi la un nivel superior, comparativ cu cele
subdezvoltate). Sunt legate şi de noţiunea de „accesibilitate” la serviciile de sănătate,
pentru că implementarea (punerea în practică) a acestor drepturi depinde de asigurarea
unei infrastructuri medicale corespunzătoare, echitabil poziţionată geografic, fără
dezechilibre între urban şi rural, dar şi de asigurarea resursei umane (a cadrelor medicale)
necesare pentru deservirea facilităţilor medicale.
Drepturile individuale au caracter personal (după cum le spune şi numele),
concretizat la o anumită persoană. Atunci când vorbim de „dreptul la sănătate” al unui
individ, aceasta este accepţiunea pe care o dăm termenului. Datorită caracterului lor
subiectiv, sunt intim legate de noţiunea de „adresabilitate” - ca termen de sănătate
publică ce are în vedere voinţa/dorinţa pacientului de a apela cu încredere la serviciile de
sănătate. Acestea sunt drepturile pacientului despre care vom vorbi în detaliu în cele ce
urmează.

Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 este structurată după cum urmează:
Cap. I - Dispoziţii generale
Cap. II - Dreptul la informaţia medicală
Cap. III - Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală
Cap. IV - Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a pacientului
Cap. V - Drepturile pacientului în domeniul reproducerii
Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
Cap. VII - Sancţiuni
Cap. VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Cap. I - Dispoziţii generale

Acest capitol introductiv defineşte pentru început noţiunile de „pacient”,
„discriminare”, „îngrijiri de sănătate”, „intervenţie medicală”, „îngrijri terminale”.

Articolul 3 are în vedere două principii importante de esenţă bioetică, cel al

recunoaşterii individualităţii şi unicităţii fiecărui individ şi cel al nediscriminării, statuând
dreptul pacientului „de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.”
Definiţia legală a discriminării este cuprinsă în art. 1 lit b: „distincţia care se face
între persoane aflate în situaţii similare, pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei
etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale”.
Lipsa oricărei discriminări în domeniul asistenţei medicale este o reflectare a
principiului conform căruia orice persoană are dreptul la opinie, la păreri proprii, dreptul
de a adera la anumite valori morale şi culturale proprii, dreptul de a-i fi respectate
convingerile filozofice sau religioase; în ultimă instanţă este o reflectare a egalităţii între
fiinţele umane ca indivizi unici.

În cuprinsul articolului 2 este prevăzut „dreptul la îngrijiri medicale de cea mai

înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu resursele umane,
financiare şi materiale”. Este o reflectare a principiului general al dreptului fiecăruia la
viaţă, la integritate fizică şi psihică a persoanei, precum şi a dreptului la o protecţie
corespunzătoare a sănătăţii, asigurată prin mijloace preventive şi curative adecvate, care
urmăresc atingerea nivelului optim de sănătate personală.
 Cap. II - Dreptul pacientului la informaţia medicală
Articolul 4 prevede dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale
disponibile, precum şi la modul de a le utiliza. Acest drept este pus în practică prin
publicitatea serviciilor medicale, care oferă acces egal pentru toţi cei interesaţi (instituţiile
medicale sunt servicii publice, nu „organizaţii clandestine”).

Dreptul de fi informat asupra identităţii (nume, prenume) şi statutului

profesional al furnizorilor de servicii de sănătate (gradul profesional şi didactic,
funcţia în cadrul sistemului de sănătate) este prevăzut de art. 5 alin. 1. Purtarea de
ecusoane cu aceste date, dar şi prezentarea personală a cadrelor medicale sunt corelative
acestui drept al pacienţilor.

Pentru pacientul internat este prevăzut dreptul de a fi informat asupra regulilor

şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata spitalizării (art. 5 alin. 2)
(regimul vizitelor, accesul aparţinătorilor, regulamentul de ordine interioară etc.)

Articolul 6 sumarizează cele mai importante aspecte care trebuie aduse la

cunoştinţa pacientului în legătură cu statusul său medico-biologic, astfel încât acesta să
poată lua decizii în cunoştinţă de cauză referitor la intervenţiile medicale la care va fi
supus. În absenţa acestor date exhaustive, consimţământul exprimat de pacient va fi
viciat, pentru că nu este satisfăcută cerinţa ca acest consimţământ să fie „informat” pentru
a fi valid.
În acest sens, legea prevede dreptul pacientului de a fi informat:
- asupra stării sale de sănătate;
- a intervenţiilor medicale propuse;
- a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri;
- a alternativelor existente la procedurile propuse;
- despre riscurile determinate de neefectuarea tratamentului şi de nerespecta-
rea recomandărilor medicale;
- asupra datelor despre diagnostic şi prognostic.

Pacientul are dreptul de a refuza să-i fie aduse la cunoştinţă anumite

informaţii care îi cauzează suferinţă (ca de exemplu o suferinţă incurabilă în stadiu
terminal), în conformitate cu articolul 8; poate cere în mod expres să nu fie informat,
putând alege o persoană care să fie informată în locul său (art. 9). Aceste prevederi
legale oferă o alternativă acceptabilă la situaţia delicată în care este pus medicul care
trebuie să comunice un prognostic infaust, cu efecte psihologice potenţial severe pentru
pacient.

Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia cazului (investigaţii,

diagnostic, tratament), dar numai cu acordul pacientului (art. 10). Deşi în practica
uzuală această prevedere este adeseori încălcată, trebuie manifestată deosebită prudenţă
pentru respectarea obligaţiei deontologice de păstrare a secretului profesional. Încălcarea
dreptului la confidenţialitate al pacientului îl poate expune pe medicul dentist unor acuze
de abatere disciplinară. De altfel, lectura atentă, ad literam, a acestui articol de lege ne
duce la concluzia că nu există nicio obligaţie de a informa aparţinătorii despre starea
medicală a pacientului; doar dacă acesta doreşte în mod expres, legea ne oferă aceast
drept facultativ.
 Ca expresie a principiului autodeterminării, dar şi a dreptului de a cunoaşte toate
aspectele referitoare la starea sa de sănătate, din mai multe puncte medicale de vedere,
articolul 11 stipulează dreptul pacientului de a cere şi de a obţine o altă opinie
medicală. O informare completă asupra datelor medicale ce îl privesc, venită de la mai
multe surse, este de natură a facilita pacientului luarea unei decizii în deplină cunoştinţă
de cauză asupra intervenţiilor medicale la care va fi supus.

Modul în care sunt comunicate informaţiile medicale este de o importanţă

crucială. Conform articolului 8, „informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului într-un
limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate”. Scopul final
este ca datele medicale să fie înţelese pe deplin de către pacient; de aceea se
recomandă utilizarea limbajului curent, nu a celui de specialitate (ex. „plombă” - nu
„obturaţie”; „operaţie” - nu intervenţie chirurgicală, „proteză” - nu „dispozitiv protetic”
etc.), adaptat nivelului intelectual şi cultural al pacientului. Încercarea medicului de a
epata prin folosirea de termeni supraspecializaţi poate avea drept consecinţă, mai ales în
contextul unei relaţii paternaliste cu pacientul, neînţelegerea realităţii medicale şi,
implicit, luarea unei decizii pe baza unui consimţământ formal, insuficient informat.
Tot cu acest scop în minte, dacă pacientul nu cunoaşte limba română,
comunicarea se va putea face „în limba maternă ori în limba pe care pacientul o
cunoaşte” sau se va căuta orice altă formă de comunicare ce garantează înţelegerea
informaţiilor (art. 8).

Comunicarea se va face şi în formă scrisă (conform prevederilor articolului 12)

pentru pacientul externat, care poate cere şi are dreptul să primească la externare un
rezumat al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor din timpul
spitalizării.

Cap. III - Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Înainte de orice manoperă medicală trebuie obţinut acceptul pacientului.
Pentru manopere uzuale, cu mic risc medical, se poate lua în considerare un
consimţământ implicit, constând, de exemplu, în plasarea voluntară a pacientului pe
scaunul de consultaţii medico-dentare şi deschiderea gurii. De regulă, însă, este necesar
un consimţământ în formă explicită: verbal sau (preferabil) în scris; acesta din urmă
devine în mod absolut obligatoriu atunci când riscurile intervenţiei medicale sunt
crescute, dacă este vorba de intervenţii medicale mutilante sau dacă pacientul este subiect
al unei cercetări ştiinţifice.
Acest consimţământ, pentru a fi valid, trebuie să îndeplinească cumulativ mai
multe condiţii:
- să fie liber exprimat (fără constrângere morală, fizică sau de altă natură; fără ca
acesta să rezulte în urma unei atitudini paternaliste din parte medicului);
- să fie valabil exprimat (adică să fie dat de un pacient capabil, cu capacitate de
exerciţiu păstrată; sunt excluşi în acest sens minorii şi bolnavii psihic incapabili să
înţeleagă consecinţele medicale ale deciziilor lor, precum şi, evident, cei a căror stare de
conştienţă este abolită sau marcat alterată);
- să fie informat (ceea ce presupune cunoaşterea amănunţită a realităţii medicale
şi în special a beneficiilor şi a riscurilor procedurii medicale, pentru a le putea pune în
balanţă în luarea deciziei finale).
Necesitatea obţinerii consimţământului informat al pacientului pentru procedurile
medicale la care este supus constituie o expresie a principiului autodeterminării.
Tendinţa modernă în relaţia medic-pacient este spre construirea unei relaţii de colaborare
(de parteneriat), iar obţinerea consimţământului este o coordonată moral-etică esenţială în
acest sens, care contribuie semnificativ la creşterea încrederii pacientului în medicul
dentist curant.
Totuşi, deşi pacientul participă la adoptarea deciziilor medicale, el nu se poate
substitui în totalitate poziţiei medicului dentist. Acesta din urmă va trebui să ia decizia
terapeutică finală (în funcţie de conştiinţa sa, bazat pe pregătirea şi cunoştinţelor sale
profesionale şi, fireşte, în interesul pacientului).

Cu toate acestea, o manoperă medicală nu va putea fi impusă cu forţa, pentru că,

aşa cum statuează articolul 13, pacientul „are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală”, dacă îşi asumă, în scris, răspunderea pentru decizia sa.
Consecinţele neintervenţiei medicale trebuie să-i fie explicate pacientului; vordim,
aşadar, de un „refuz informat”.

În situaţii de excepţie, când pacientul nu-şi poate exprima voinţa (ex. comă), iar
o intervenţie medicală este necesară de urgenţă, acordul pacientului poate fi dedus
dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art. 14); cu alte cuvinte, se poate
prezuma acceptul pacientului, dacă anterior nu s-a pronunţat pentru refuzul tratamentului.

Pentru persoanele incapabile (minori, bolnavi psihic) care necesită intervenţie

medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal (părinţi, tutore) nu mai
este necesar (art. 15). Aceată situaţie este asimilabilă, din punct de vedere juridic, cu
starea de necesitate, intervenţia medicală, consimţită sau nu, fiind absolut necesară
pentru a salva viaţa persoanei în pericol.

Pentru persoanele incapabile (conform art. 16), pe lângă consimţământul

reprezentanţilor legali, este important ca pacientul incapabil să fie implicat (atât cât
permite capacitatea lui de a înţelege) în procesul de luare a deciziei medicale. Atât în
cazul minorilor care au împlinit o anumită vârstă (convenţional stabilită la 10 ani), cât şi
în cazul persoanelor cu deficienţe psihice, există un grad de înţelegere a realităţii
medicale în care se află (chiar dacă aceasta nu poate fi percepută plenar). De aceea este
necesar să informăm aceşti pacienţi despre manoperele medicale la care vor fi supuşi,
pentru a obţine încrederea şi cooperarea lor. Obţinerea acordului informat al ocrotitorilor
legali ramâne însă obligatorie, chiar şi în aceste condiţii. Practic, consimţământul
părinţilor sau tutorilor este absolut necesar, dar se recomandă să fie dublat de cel al
pacienţilor incapabili.

Articolul 17 analizează o potenţială situaţie de conflict: între medici (care

consideră necesară o intervenţie medicală în interesul pacientului incapabil) şi
reprezentanţii legali (care refuză, din variate motive, să-şi dea acordul pentru intervenţia
medicală propusă). Rezolvarea propusă de leguitor este în sensul luării deciziei de
intervenţie/non-intervenţie de către o comisie de arbitraj de specialitate (alcătuită din
trei medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici pentru pacienţii din
ambulator).

Consimţământul pacientului este obligatoriu şi pentru recoltarea, păstrarea sau

folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care pacientul este de acord (art. 18).
 Consimţământul este obligatoriu şi pentru participarea sa la învăţământul
medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art. 19). Nu sunt incluse în cercetarea
ştiinţifică persoanele incapabile sau care nu pot să-şi exprime voinţa, cu excepţia
cazurilor în care s-a obţinut consimţământul de la reprezentantul legal, iar cercetarea este
făcută şi în interesul pacientului incapabil.

De asemenea, consimţământul este necesar şi pentru fotografierea sau filmarea

pacientului într-o unitate medicală, excepţie făcând cazurile în care imaginile sunt
necesare pentru diagnostic, pentru tratament sau pentru evitarea suspectării unei culpe
medicale (art. 20).

Cap. IV – Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a

pacientului
Aspectele legate de sănătatea persoanei sunt considerate în ziua de azi o
componentă a vieţii intime a acesteia. Dezvăluirea unor informaţii cu caracter medical
poate prejudicia viaţa socială a individului, cu potenţial impact asupra locului de muncă,
vieţii de familie, statusului social etc. Obligaţia corelativă a medicului este cea de
păstrare a secretului profesional.

Conform articolului 21: „Toate informaţiile privind starea pacientului,

rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale
sunt confidenţiale, chiar şi după decesul acestuia.”
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de articolul 22. Informaţiile
confidenţiale pot fi relevate:
- doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit sau
- dacă legea o cere în mod expres (ca de exemplu pentru prevenirea unei
epidemii, prevenirea răspândirii bolilor venerice, existenţa unei fapte penale - obligatoriu
de relevat organelor abilitate etc.).
De asemenea, datele necesare altor furnizori de servicii medicale, implicaţi în
tratamentul pacientului, pot fi furnizate acestora fără consimţământul expres al acestuia
(art. 23).

Ca expresie şi a dreptului la informare, „pacientul are acces la datele medicale

personale.” (art. 24).

„Amestecul în viaţa privată, familială a pacientului este interzis.” (art. 25).

Sunt considerate excepţii de la această regulă generală:
- când această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul, ori
îngrijirile acordate (dar numai dacă există acordul pacientului pentru această imixtiune);
- când pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Sunt egale pentru toţi pacienţii, fără discriminare, după cum am văzut deja
(conform art. 2 şi 3 din Dispoziţiile generale ale legii).
Când totuşi este necesară o selectare a pacienţilor pentru anumite tipuri de
tratament (disponibile în număr limitat), selectarea se va face numai pe baza criteriilor
medicale, nu pe alte considerente - susceptibile a crea discriminări (art. 29, alin. 1).
 „Intervenţiile medicale se pot efectua numai dacă există condiţiile de dotare
necesare şi personal acreditat” (art. 30), cu excepţia cazurilor de urgenţă apărute în
situaţii extreme.

Pacienţii terminali, incurabili, au dreptul la îngrijiri medicale care să le

permită a muri cu demnitate, nu în suferinţă (art. 31).

Este prevăzut, de asemenea, dreptul la sprijinul familiei, al prietenilor, dreptul

la suport spiritual, material şi de sfaturi; în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire
şi de tratament va fi creat (la solicitarea pacientului) cât mai apropiat de cel familial
(art. 32).

Personalul medical sau nemedical din unitatea sanitară nu are dreptul să preseze
pacientul în vreun fel, pentru a determina „să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective”.
Totuşi, „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit, plăţi
suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii” (art 34).

Art. 35 prevede dreptul la îngrijiri medicale continue - până la ameliorarea

stării de sănătate sau până la vindecare. Tot în acest sens sunt prevederile art. 36,
referitoare la dreptul pacientului de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de
asistenţă medico-dentară de urgenţă, de servicii farmaceutice în program continuu.

Cap. VII - Sancţiuni

În cazul nerespectării prevederilor Legii nr. 46/2003 şi a drepturilor prevăzute în
contul pacienţilor, personalul medico-sanitar aflat în culpă în acest sens răspunde
disciplinar, contravenţional sau chiar penal, conform prevederilor legale (art. 37).
Vom analiza aceste coordonate sancţionatorii la finalul lucrării.

În cele ce urmează, însă, vom trece în revistă prevederile deontologice medico-

dentare (9, 10), cuprinzând, alături de alte norme moral-etice ale profesiei, şi obligaţiile
corelative acestor drepturi ale pacienţilor.

ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE REFERITOARE LA

PROFESIA DE MEDIC DENTIST

Prevederile moral-deontologice specifice profesiei de medic dentist sunt cuprinse

în Codul deontologic al medicului dentist, elaborat conform Deciziei nr. 15/2010 a
Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR),
publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr. 408/18.06.2010 (10).
De asemenea, am considerat necesară o trecere în revistă a vechiului Cod
deontologic al medicului dentist, adoptat prin Decizia nr. 1/2005 a Adunării Generale
Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR) şi publicat în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 767/23.08.2005 (9). Deşi prevederile vechiului cod au fost explicit
abrogate prin art. 3 al Deciziei nr. 15/2010, considerăm că o analiză comparativă a celor
două coduri este utilă pentru precizarea în detaliu a tuturor principiilor deontologice ale
profesiei de medic dentist. De altfel, între cele două izvoare de drept medical nu există
deosebiri de esenţă, noul cod fiind rezultatul unui efort de sintetizare şi de actualizare a
prevederilor vechiului cod.
 Ambele coduri deontologice cuprind „normele de conduită morală şi
profesională obligatorii, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndatoririlor medicului
ca profesionist, faţă de pacienţi şi faţă de ceilalţi medici dentişti.” (10, art. 1). Aceste
norme sunt obligatorii pentru toţi membrii CMDR (9, art. 3), dar şi pentru toţi medicii
dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene care practică medicina dentară
în România (10, art. 3).
Rolul pe care şi-l asumă acest cod este, conform articolului 2 (10):
- de a promova o relaţie de încredere între medicul dentist şi pacient;
- de a promova un comportament profesional-dentologic între membrii
echipei medicale;
- de a defini abaterile de la disciplina de corp profesional;
- de a apăra reputaţia corpului medicilor dentişti şi libera practică a profesiei
de medic dentist (sens în care articolele 5 din ambele coduri prevăd şi obligaţia
medicului dentist „de a apăra drepturile fundamentale ale profesiei - libertatea
alegerii manoperelor diagnostice şi terapeutice, prescripţiilor medicale - cât şi prestigiul
acesteia.”);
- de a garanta secretul profesional.

Relaţia dintre medicul dentist şi pacienţi

Acest subiect referitor la relaţia profesionistului medical cu „clienţii” săi

(pacienţii), amplu tratat în orice cod deontologic din lume, face obiectul capitolului al
II-lea al codurilor.
Corelativ cu existenţa (prevăzută legal) a unor drepturi ale pacienţilor, trebuie să
existe din partea furnizorilor de servicii de sănătate (inclusiv din partea medicilor
dentişti) anumite îndatoriri corelative, menite a garanta respectarea drepturilor
pacienţilor.

- Vizavi de dreptul fiecărui pacient de a fi respectat ca persoană umană, fără

nicio discriminare, există obligaţia medicilor dentişti de a trata cu respect şi
nediscriminatoriu pacienţii lor.
În acest sens, articolul 15 din vechiul cod arata că medicul dentist trebuie să aibă
întotdeauna „o atitudine corectă şi atentă faţă de pacient.”, iar articolul 14 puncta:
„Medicul dentist trebuie să asculte, să examineze şi să trateze fără discriminare toate
persoanele.” Noul cod sumarizează: „Medicul dentist tratează fără discriminare
pacienţii şi are o atitudine corectă faţă de aceştia.” (10, art. 12 alin. 1).
Este permisă chiar acordarea de îngrijiri medicale gratuite (9, art. 19 alin. 3;
10, art. 13 alin. 3), fără a se ridica suspiciunea de concurenţă neloială sau de „dumping”
(incriminată de art. 19 alin. 2 din vechiul cod şi de art. 13 alin. 2 din noul cod, care arată
că „este interzisă reducerea onorariilor în scopul atragerii clientelei.”).
De asemenea, în situaţia pacienţilor privaţi de libertate (prevăzută de art. 32
din vechiul cod), medicul dentist nu va influenţa nici direct, nici indirect („nici măcar
prin propria sa prezenţă”), integritatea fizică sau mentală a acelei persoane sau
demnitatea acesteia. Mai mult, dacă medicul dentist constată că persoanei deţinute sau
reţinute i s-au aplicat rele tratamente, acesta trebuie să informeze autorităţile judiciare
competente (sub rezerva acordului celui interesat). Aceste prevederi nu se mai regăsesc în
codul din 2010.
Totuşi, conform articolului 16 alin. 1 (9), medicul dentist are dreptul de a
refuza un pacient, din motive profesionale (de exemplu în condiţiile lipsei aparaturii
necesare pentru o anumită manoperă, lipsa competenţei necesare în acest sens etc.) sau
personale (refuzul sau imposibilitatea de a plăti onorariul, mutarea praxisului în altă
localitate etc.). Excepţie fac însă cazurile de urgenţă, care trebuie tratate în limita
posibilităţilor. (Codul din 2010 prevede la art. 12 alin. 2: „Cu excepţia cazurilor de
urgenţă, medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau
personale.”) Conform art. 16 alin. 2 (9), respectiv art. 12 alin. 3 (10), constituie urgenţe
medico-dentare situaţiile în care „pacientul are nevoie de îngrijiri medicale imediate,
pentru controlul durerii, infecţiei sau sângerării.”

- Pentru realizarea „dreptului la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de

care care societatea dispune” există anumite îndatoriri corelative ale medicului dentist:
obligaţia de tratament, obligaţia de acordare a acestor îngrijiri.
Vechiul cod prevedea în acest sens că medicul dentist nu va accepta exercitarea
profesiei „în condiţii susceptibile de a compromite calitatea actului medical şi
securitatea pacientului” (9, art. 7), recomandare preluată ad literam şi în noul cod (10,
art. 7). Medicii dentişti salariaţi (angajaţi ai unei instituţii medicale publice sau private)
nu vor accepta un contract care prevede retribuirea bazată pe norme de
productivitate (un anumit număr de pacienţi de tratat într-o oră) sau alte dispoziţii ce
pot afecta calitatea tratamentelor medico-dentare (9, art. 8). Noul cod extinde această
obligaţie la toate formele de exercitare a profesiei şi la toate actele medico-dentare
(10, art.8).
Tot în scopul asigurării unor îngrijiri stomatologice de calitate este instituită
obligaţia deontologică a medicului dentist de perfecţionare continuă („pe tot
parcursul activităţii sale profesionale”) a cunoştinţelor sale profesionale, prin diverse
forme de educaţie medicală continuă (9, art. 6; 10, art. 6). Prin aceste activităţi
formative, medicul dentist rămâne în contact cu noutăţile în domeniu (materiale dentare
noi, manopere superioare calitativ, metode noi de ţinere sub control a durerii etc.), ceea
ce este benefic atât pentru pacient, cât şi pentru însuşi medicul dentist în cauză, care îşi va
creşte astfel prestigiul profesional şi adresabilitatea.
În nicio situaţie medicul dentist nu are voie să efectueze tratamente şi/sau să
formuleze prescripţii medicale în domenii ce depăşesc competenţa sa profesională
(9, art. 9; 10, art. 9). Articolul 13 din vechiul cod întărea această idee: „Medicul dentist
nu va aplica decât metodele de diagnostic şi tratament pentru care are competenţă.
În caz contrar, va colabora cu un coleg care are competenţa necesară sau va dirija
pacientul către un alt specialist.”
Derularea tratamentului se va face cu respectarea normelor profesionale
medico-dentare recunoscute de CMDR, incluse în ghidurile de practică medicală (9,
art. 10). Noul cod introduce şi posibilitatea luării în calcul a normelor profesionale
cuprinse în „tratatele de specialitate recunoscute de societăţile ştiinţifice de profil.”
(10, art. 10).
Din momentul în care medicul dentist a acceptat un pacient, începând un
tratament de specialitate, nu va putea (fără un motiv legitim) să întrerupă tratamentul
în curs fără a lua măsurile necesare asigurării continuităţii tratamentului de către un
coleg având competenţele necesare (9, art. 17). Exemple de „motive legitime” care pot
justifica întreruperea tratamentului sunt:
- mutarea cabinetului în altă localitate;
- încetarea activităţii de practician medico-dentar (prin pensionare, ivirea unei
situaţii de incompatibilitate sau nedemnitate etc.);
- refuzul sau imposibilitatea pacientului de a plăti onorariul;
- lipsa de complianţă terapeutică - refuzul pacientului de a urma tratamentul
recomandat etc.
 Deşi nepreluată în noul cod deontologic, această prevedere constituie o obligaţie
legală (regăsită, de altfel, în Legea nr. 95/2006, la art. 653); nerespectarea acestei norme
referitoare la obligativitatea asigurării medicale antrenează răspunderea civilă a
medicului dentist (8).
Tot pentru a asigura accesibilitatea la serviciile medico-dentare, vechiul Cod
deontologic făcea referire şi la onorariile practicate, care „trebuie fixate cu tact şi
măsură” (9, art. 19 alin. 1). Este preferabil ca, înainte de începerea tratamentului, să-i fie
prezentate pacientului costurile estimative (9, art. 18, art. 19 alin. 1). Sau, după cum
recomandă noul cod (10, art. 13 alin. 1): „Este indicat ca medicul dentist să prezinte
pacientului în prealabil un deviz estimativ.”
Pe parcursul manoperelor terapeutice, investigaţiilor şi intervenţiilor de orice fel,
medicul dentist nu va expune pacientul unui risc nejustificat (9, art. 30 alin. 1; 10, art.
21); pe primul plan trebuie să fie interesul pacientului, cu o cântărire atentă a
raportului risc/beneficiu pentru fiecare manoperă medico-dentară.

În cadrul cercetării medicale ce implică pacientul, există reguli deontologice

speciale:
- medicul dentist nu va lua parte la cercetări biomedicale asupra persoanelor
decât în condiţiile legii, asigurându-se de pertinenţa cercetărilor respective şi de
obiectivitatea concluziilor studiului (9, art. 27 alin. 1);
- studiul nu trebuie să lezeze încrederea pacientului în medicul său curant şi
nici continuitatea tratamentului (9, art. 27 alin. 2; 10, art. 19).

Medicul dentist trebuie să fie pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru

tratamentele efectuate - şi pentru eventualele eşecuri terapeutice. Nu trebuie să
garanteze - direct sau indirect - reuşita tratamentelor, a actului medical în general (9, art.
26; 10, art. 18).

- O regulă deontologică importantă este cea prevăzută de articolul 25 (9):

„Medicul dentist este obligat să respecte dreptul pacientului de a-şi alege liber
medicul dentist.” Astfel este respectat dreptul pacientului de a obţine şi o altă opinie
medicală şi, evident, principiul autonomiei persoanei-pacient. Din păcate, această
prevedere nu se mai regăseşte în noul cod.

- În relaţia medic dentist - pacient, comunicarea (în dublu sens, atât de la pacient
la medic, în cadrul anamnezei şi/sau pe parcursul tratamentului, cât şi de la medic la
pacient) este esenţială. Este o condiţie absolut necesară pentru realizarea
consimţământului informat, aspect cheie în etica medicală actuală. Prin trecerea de la o
relaţie medic-pacient de tip paternalist la una de colaborare se realizează o mai largă
implicare a pacientului în sfera decizională terapeutică.
Codul deontologic vechi prevedea în acest sens următoarele:
„Pentru orice manoperă de diagnostic şi tratament, se va cere
consimţământul pacientului.” (9, art. 12). Dacă riscul procedurii este înalt, codul
recomanda obţinerea consimţământul explicit, în formă scrisă, pe documentul de
evidenţă primară.
De asemenea, „nicio intervenţie mutilantă nu poate fi practicată fără un
motiv medical foarte serios, fără a informa şi a cere consimţământul pacientului.
Excepţie fac cazurile de urgenţă sau când medicul este în imposibilitate de a lua
consimţământul pacientului ori al reprezentantului său legal.” (9, art. 30 alin. 2).
 În situaţiile în care este imposibil de obţinut în timp util consimţământul
pacientului sau al reprezentantului său legal, medicul dentist trebuie totuşi să acorde
îngrijirile medicale de urgenţă, prezumându-se acordul pacientului/reprezentantului
legal pentru manoperele care previn complicaţii sau chiar decesul (9, art. 21 alin. 1).
Dacă pacientul nu-şi poate exprima voinţa (inconştient, comatos, incapabil) şi
totuşi este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul
să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (9, art.
21 alin. 2).
Noul cod este foarte laconic în acest sens: „Pentru investigaţiile paraclinice şi
planul de tratament, medicul este obligat să ceară consimţământul informat al
pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.” (10, art. 11), iar „în situaţia în
care este imposibil să se obţină consimţământul pacientului sau al reprezentantului
legal al acestuia, medicul dentist poate să acorde numai îngrijirile medico-dentare de
urgenţă.” (10, art. 15).

Comunicarea este delicată, plină de încărcătură etic-deontologică, în cazul bolilor

cu prognostic infaust, neplăcut, fatal. Acest prognostic trebuie comunicat cu prudenţă,
pentru că dezvăluirea brutală, fără menajamente, în totalitate, a informaţiei medicale
poate cauza suferinţă emoţională, psihologică şi chiar fizică. Conceptul tradiţional al
„privilegiului terapeutic” poate fi invocat de către medic atunci când se teme că o
comunicare abruptă a realităţii medicale (diagnostic, prognostic, necesitatea unor
tratamente invazive sau mutilante etc.) ar putea induce suferinţă suplimentară pacientului.
Chiar şi în condiţiile recurgerii la privilegiul terapeutic, rudele/aparţinătorii trebuie să
cunoască adevărul, oricât de brutal ar fi acesta. „Familia sau aparţinătorii trebuie să
cunoască realitatea.” (9, art. 31).

Consimţământul este obligatoriu pentru participarea la învăţământul medical

clinic şi la cercetarea ştiinţifică (9, art. 21 alin. 3). Nu pot fi folosite pentru cercetarea
ştiinţifică persoanele incapabile să-şi exprime voinţa. Excepţie fac situaţiile în care s-a
obţinut consimţământul de la reprezentanţii lor legali şi, cumulativ, cercetarea este făcută
şi în interesul acestor subiecţi (9, art. 21 alin. 4).
Articolul 22 din codul vechi (9) avea în vedere situaţia „conflictului” dintre
medicii dentişti (care consideră necesară o intervenţie medicală) şi reprezentanţii legali
ai pacientului incapabil (care refuză să consimtă la această intervenţie). Soluţia este,
după cum am văzut, constituirea unei comisii de arbitraj de specialitate, alcătuită din
trei medici pentru pacienţii internaţi, respectiv din doi medici pentru cazurile din
ambulator, care va decide asupra oportunităţii/necesităţii intervenţiei medicale, ţinând
cont de criteriile profesionale medico-dentare şi, mai ales, de interesul pacientului
incapabil.
Aceste prevederi, deşi utile, nu se mai regăsesc în noul cod, considerându-se,
poate, că sunt redundante (avându-se în vedere prevederile similare existente în Legea
drepturilor pacienţilor nr. 46/2003).

- Comunicarea eficientă dintre medicul dentist şi pacient este necesară şi pentru

punerea în practică a „dreptului la informare” pe care îl are pacientul.
În acest sens, conform art. 28 alin. 1 şi 2 (9) şi art. 20 (10), medicul dentist este
obligat să întocmească, pentru fiecare pacient, un document de evidenţă primară (fişă,
registru de consultaţii, foaie de observaţie clinică, document în format electronic etc.),
conţinând:
- antecedentele medicale şi dentare;
 - constatările clinice;
- diagnosticul şi
- tratamentul aplicat,
document care va fi arhivat pentru minimum 5 ani.
O copie după acest document poate fi cerută de către pacient sau de către
reprezentantul său legal (după caz) sau de către instanţele de judecată. Sau, în
formularea din noul cod: „O copie a acestor documente se poate elibera conform
prevederilor legale în vigoare.” (10, art. 20 alin 2).
De asemenea, vechiul cod nota: „medicul dentist trebuie să informeze periodic
pacientul asupra derulării tratamentului.” (9, art. 29), prevedere care nu a fost
menţinută în noul cod din 2010.

- O comunicare medic dentist-pacient nu va fi niciodată eficientă dacă nu este

dublată de încredere reciprocă. Pacientul nu va avea încredere în medic şi nu-i va
comunica toate datele necesare pentru stabilirea unui diagnostic şi a unui plan terapeutic
corect, dacă nu va avea garanţia că aceste date (unele confidenţiale) vor rămâne secrete,
fără a ajunge la „urechi străine”. Pentru respectarea dreptului la confidenţialitate
asupra datelor medicale aflate în cursul relaţiei medic dentist-pacient, codurile instituie
obligaţia deontologică a medicului dentist de a păstra cu stricteţe secretul
profesional (9, art. 23 şi 24; 10, art. 16).
În vechiul cod din 2005 această obligaţie se extindea şi în contul personalului
care îl asistă pe medic în derularea procesului terapeutic (asistent medical, registrator
etc.): „Medicul dentist şi persoanele care îl asistă vor respecta cu stricteţe secretul
profesional.”
Secretul profesional, instituit în interesul pacientului, este impus tuturor
medicilor, în condiţiile legii - cu menţiunea că tot legea poate prevedea situaţii
derogatorii de la regula respectării secretului profesional. Extinderea acestei obligaţii era
detaliată de art. 23 alin. 3 din vechiul cod (9), care arata că prin secret profesional se
înţelege „tot ceea ce medicului i se aduce la cunoştinţă prin exercitarea profesiunii,
şi anume nu numai ceea ce i s-a spus, ci şi ceea ce a văzut, auzit sau a înţeles.”
Conform codului din 2005, cădea tot în sarcina medicului dentist să vegheze ca
persoanele care îl asistă în exerciţiul profesiei să fie instruite şi să se conformeze în
ceea ce priveşte păstrarea secretului profesional. Medicul dentist trebuia să asigure ca
„nicio persoană din anturajul său să nu aducă prejudicii secretului profesional sau asociat
corespondenţei medicale.” (9, art. 23 alin. 4). Nici această prevedere nu a fost menţinută
în codul nou din 2010.
Dacă se vor folosi fotografii în publicaţii ştiinţifice, identificarea pacientului
nu trebuie să fie posibilă (9, art. 23 alin. 1).
În ceea ce priveşte relaţia cu mass media, reprezentanţii acesteia aveau dreptul
să intre în cabinetul de medicină dentară „doar cu acceptul medicului coordonator,
al medicului curant şi al pacientului.” (9, art. 24). Noul cod este mai permisiv din acest
punct de vedere: „Mass media nu are dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară
decât cu acordul medicului.” (10, art. 17). Excluderea acordului pacientului în acest sens
poate părea nepotrivită din punct de vedere deontologic, dar probabil s-au avut în vedere
prevederi normative complementare (ex. Legea drepturilor pacienţilor), care protejează
confidenţialitatea şi viaţa intimă a pacientului faţă de o atitudine nepotrivită a mass
media.
 Relaţiile între medici

Capitolul al III-lea al Codurilor deontologice ale medicului dentist (9, 10)

punctează regulile care trebuie să caracterizeze relaţia între colegii medici dentişti, dar şi
cele cu alţi medici.

Articolul 32 din vechiul cod şi articolul 22 alin. 1 din noul cod impun medicului
dentist obligaţia deontologică de a trata confraţii „aşa cum ar dori el însuşi să fie
tratat de ceilalţi”. Colegii din această profesie îşi datorează respect reciproc şi trebuie să
aibă relaţii colegiale; mai mult, aceştia au datoria de a lua apărarea unui coleg acuzat
pe nedrept (10, art. 22 alin. 2).

În eventualitatea apariţiei unor divergenţe intercolegiale, articolul 33 (9),

respectiv articolul 23 alin. 1 (10) recomandă rezolvarea acestora prin „eforturi de
reconciliere” (dialog, compromis, înţelegerea situaţiei etc.); dacă rezolvarea conflictului
nu este astfel posibilă, se propune medierea prin organizaţia profesională a medicilor
dentişti (CMDR). Noul cod recomandă ca medicii în conflict să se adreseze „conducerii
colegiului din care fac parte.” (10, art. 23 alin. 1).
Codul deontologic din 2010 include pe lista abaterilor disciplinare faptul că
medicul dentist „se va adresa mass mediei înainte de a fi soluţionată problema la
nivelul colegiului.” (10, art. 23 alin. 2).

Medicului dentist nu îi este permis să se pronunţe asupra tratamentului

efectuat de un coleg. Dacă însă va constata că un tratament incorect efectuat pune în
pericol sănătatea pacientului, este obligat să avertizeze pacientul în acest sens (9, art.
34; 10, art. 24 alin. 1).
Noul cod consideră abatere disciplinară „blamarea şi defăimarea colegilor în
faţa pacientului, a personalului sanitar, precum şi orice expresie sau act capabil să
zdruncine încrederea pacientului în medicul curant şi autoritatea acestuia.” (10, art. 22
alin. 3).

Atunci când mai mulţi medici dentişti colaborează la examinarea sau

tratamentul unui pacient, fiecare îşi va asuma responsabilitatea manoperelor
medicale proprii (9, art. 36 alin. 2); pe parcursul intervenţiilor medicale făcute în
colaborare, fiecare medic dentist participant are obligaţia de informare reciprocă
asupra datelor medico-biologice relevante (9, art. 36 alin. 1). Aceste prevederi au fost
preluate sintetic în cuprinsul articolului 26 din noul cod (10).
De asemenea, „medicii dentişti care consultă împreună un pacient au datoria de a
evita, în timpul sau ca urmare a unei consultaţii, să discute în contradictoriu ori să
se denigreze reciproc în faţa pacientului sau a familiei acestuia.” (10, art. 23 alin. 3).

Deturnarea pacienţilor sau chiar tentativa de a deturna pacienţii altui coleg sunt
declarate nedeontologice de articolul 35 (9), respectiv articolul 25 (10).

„Medicul dentist trebuie să-şi încurajeze colegii mai tineri, susţinându-i (...) în
activitatea profesională.”, conform articolului 37 al codului vechi şi articolului 27 din
noul cod.

În cadrul relaţiilor profesionale cu medicii din alte specialităţi, medicul dentist

este obligat să respecte independenţa profesională a acestora (9, art. 38; 10, art. 28).
 Reclama şi publicitatea

Medicul dentist trebuie să se conformeze şi unor reguli moral-deontologice

referitoare la modul de atragere a pacienţilor. Reputaţia sa trebuie să se bazeze
exclusiv pe competenţă şi demnitate, fără a utiliza reclama în niciun fel (9, art. 39 alin.
1; 10, art. 29 alin. 1). În niciun caz medicina dentară nu va fi practicată ca o activitate
comercială (9, art. 39 alin. 2; 10, art. 29 alin. 2), ci ca una medicală, sub semnul
independenţei profesionale.

Cu scopul informării pacienţilor, vor fi făcute publice doar următoarele date în

cuprinsul anuarelor sau altor publicaţii (inclusiv pe site-ul web - conform art. 30 din noul
cod):
- nume, prenume;
- adresă (sediu), număr de telefon, fax;
- program de consultaţii;
- specialitatea/competenţa;
- gradul profesional.
Orice alte date sunt considerate publicitate, iar publicarea lor este nedeontologică
(9, art. 40; 10, art. 29 alin. 2).

În vechiul cod existau prevederi referitoare la firma cabinetului de medicină

dentară (9, art. 41), care era considerată obligatorie (pentru realizarea dreptului la
informare apacienţilor) şi trebuia să cuprindă următoarele elemente:
- nume, prenume;
- societatea;
- gradul profesional;
- specialitatea/competenţa;
- program de consultaţii;
- număr de telefon.
Puteau fi, de asemenea, menţionate:
- originea diplomei şi
- asociaţiile profesionale din care face parte titularul cabinetului.
Dimensiunile şi aspectul firmei trebuiau să fie standardizate, unice pentru
toată ţara (9, art. 41 alin. 3).
În noul cod, din 2010, aceste prevederi nu mai se regăsesc.

Reclama realizată prin editare şi distribuire de broşuri, precum şi cea

comercială sunt interzise (9, art. 42 alin. 1 şi 2; 10, art. 31 alin. 1 şi 2); de asemenea, nu
este permisă publicitatea/reclama personală şi nici cea în interesul unor terţi (pentru
medicamente sau bunuri medicale de consum - cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt
menţionate în cuprinsul unor articole sau studii de specialitate).
Consultaţiile se vor derula doar în cabinetul medico-dentar legal autorizat (9,
art. 43; 10, art. 32).

Medicul dentist va putea participa la educaţia sanitară a populaţiei, susţinând

programele profilatice de promovare a sănătăţii („programe/acţiuni cu caracter de
educaţie pentru sănătate, iniţiate de Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor Dentişti din
România sau alte organisme autorizate în acest sens”), însă cu ocazia acestor activităţi va
evita orice formă de reclamă (9, art. 44; 10, art. 33).
 Va fi evitată orice acţiune partinică, menită a atrage în mod nedeontologic
pacienţii.
În acest sens, nu vor fi percepute sume de bani de la un alt medic în vederea
obţinerii de pacienţi (9, art. 45 alin. 1) şi se interzice orice acord neprincipial între
medici, farmacişti sau personal auxiliar, încheiat cu scopul creşterii numărului de
pacienţi (9, art. 45 alin. 2; 10, art. 34).
Medicul dentist care participă la acţiuni de informare a publicului cu caracter
educativ sanitar nu va utiliza decât date confirmate ştiinţific; acesta va evita orice
atitudine publicitară, fie în scop personal, fie în favoarea instituţiei în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea (9, art. 46).
Medicului dentist care îndeplineşte o funcţie administrativă îi era interzis a
uza de aceasta pentru a-şi spori numărul de pacienţi (9, art. 49) - prevedere care nu
mai există în noul cod.

Colaborarea cu presa scrisă şi audio-vizuală trebuie facută doar în scopul

informării publicului în legatură cu problemele medicinii dentare, acordând prioritate
subiectelor de interes public şi nu persoanei medicului dentist (9, art. 51; 10, art. 35).

Articolul 50 din vechiul cod (9) cuprindea o regulă deontologică extrem de

importantă, menită a ţine sub control atât potenţiala atragere neloială a pacienţilor, cât şi
repercusiunile judiciare ale unor astfel de gesturi: „La eliberarea de documente medicale,
orice act va oglindi realitatea obiectivă, fiind interzisă eliberarea de certificate de
complezenţă, care ar duce la obţinerea ilegală de către pacient a unor avantaje materiale
sau sociale.” Probabil că aceste prevederi nu se mai regăsesc în noul cod din 2010 pentru
că s-a considerat că există un regim sancţionator mai aspru, în Codul Penal, al unor astfel
de fapte.

În codul din 2010 au fost introduse (10, art. 36) prevederi legate de atitudinea
deontologic corectă a medicului dentist în momentul expunerii profesionale în mediul
web. Se arată că „(1) medicii dentişti pot furniza informaţii profesionale prin internet,
situaţie în care trebuie să dea dovadă de sinceritate, corectitudine şi demnitate. (2) La
publicarea unui site web, medicii dentişti trebuie să se asigure că respectivul conţinut nu
cuprinde informaţii de natură înşelătoare sau comparativă. (3) Toate informaţiile de
pe site-ul web trebuie să fie reale, obiective şi uşor verificabile.” Nerespectarea
oricăreia dintre aceste reguli constituie abatere disciplinară.

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI DENTIST

Regulile deontologice prezentate mai sus nu reprezintă doar un ghid orientativ.

Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau a Codului deontologic al
medicului dentist are consecinţe, care îmbracă haina răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine nedeontologică a
medicului dentist, instituţia abilitată prin lege (8) să verifice temeinicia plângerii şi,
dacă este cazul, să ia măsuri este Colegiul Medicilor Dentişti din România (CMDR).
Conform art. 500 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii:
„Colegiul Medicilor Dentişti din România este organism profesional, apolitic, fără scop
patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în
domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca
profesie liberală, de practică publică autorizată.”
 Pentru realizarea acestui rol, CMDR are o serie de atribuţii, dintre care reţinem:
- asigură respectarea de către medicii dentişti a obligaţiilor ce le revin faţă de
pacient şi de sănătatea publică (art. 502 lit. c);
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale membrilor săi (art. 502
lit d);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi
de deontologie medico-dentară şi a cazurilor de greşeli în activitatea profesională, în
calitate de organ de jurisdicţie profesională (art. 502 lit. o).

Răspunderea disciplinară este definită legal (8) astfel: „Medicul dentist

răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei de
medic dentist, a Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor de bună practică
profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al Colegiului Medicilor
Dentişti din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de
conducere ale Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei Colegiului Medicilor
Dentişti din România (art. 530 alin. 1).
Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea, faptul că „răspunderea
disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor Dentişti din România, (...), nu exclude
răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor
legale.”
Prevederi similare se regăsesc şi în Regulamentul de organizare şi desfăşurare a
activităţii comisiilor de disciplină ale CMDR (12), la articolul 5, alin. 1 şi 2.

În cadrul fiecărui colegiu judeţean (teritorial) se organizează şi funcţionează câte

o comisie de disciplină, alcătuită din 5-7 membri, care judecă în complete de 3
membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu (8, 11).
Membrii comisiilor de disciplină sunt propuşi de Biroul executiv local şi votaţi de
Consiliul judeţean al colegiului teritorial (12). Mandatul lor este de 4 ani. Unul dintre
membrii comisiilor de disciplină este desemnat de direcţia de sănătate publică a judeţului
respectiv.
La nivel naţional, se organizează şi funcţionează Comisia superioară de
disciplină, alcătuită din 7 membri, propuşi de Biroul executiv naţional şi votaţi de
Consiliul naţional (12), care judecă în complete de 5 membri. Membrii Comisiei
superioare de disciplină trebuie să aibă o vechime de peste 7 ani în profesie (11, 12).
Mandatul lor este, de asemenea, de 4 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare de
disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice (8, 11).
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină înceteaza prin deces, demisie,
pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România ori prin
numirea unui alt reprezentant - în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul
Sănătăţii Publice sau de direcţiile de sănătate publică (8, 11, 12).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic dentist se adresează colegiului local

al cărui membru este medicul dentist. Aceasta va fi înregistrată numai dacă conţine
elemente de identificare (nume, prenume, loc de munca) ale medicului dentist împotriva
căruia se face reclamaţia, precum şi numele, prenumele, adresa şi semnătura în original
ale petentului. Plângerea se va depune personal sau poate fi trimisă prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire. Nu se vor înregistra plângerile trimise prin fax sau
e-mail (11, 12).
 Plângerea va fi înaintată biroului consiliului local, care, după o primă analiză, va
hotarî:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv introdusă (conform art.
534 alin.1 din Legea nr. 95/2006, „acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel
mult 6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor
prejudiciabile”);
b) declanşarea procedurii disciplinare.
Plângerea, împreuna cu decizia biroului consiliului local de începere a anchetei
disciplinare, se înaintează comisiei de disciplină.
Biroul consiliului poate dispune începerea anchetei disciplinare şi din oficiu,
autosesizându-se.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţialitate. Cercetările se

efectuează după încunoştinţarea medicului dentist cu privire la obiectul anchetei
disciplinare, prin luarea la cunoştinţă de conţinutul plângerii ori al sesizării şi după
convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a medicului
dentist cercetat, trimisă la sediul profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul dentist cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da curs convocării în
faţa comisiei nu împiedică desfaşurarea anchetei.
Ancheta disciplinară va fi efectuată direct de către comisia de disciplină sau
prin intermediul unui referent împuternicit dintre membrii comisiei sau de un alt medic
dentist în specialitatea medicului în cauză. Faţă de natura cauzei, comisia de disciplină
poate consulta o comisie de specialitate formata din 3 personalităţi în domeniu,
acceptate de cel acuzat.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată şi examinată în cauza respectivă.
Refuzul petentului de a se prezenta la audierea stabilită de comisie duce la suspendarea
cauzei. Suspendarea cauzei disciplinare va fi comunicată şi petentului.
În cursul cercetărilor, comisia sau referentul numit va lua declaraţii persoanei
care a făcut plângerea, precum şi oricăror alte persoane ale căror declaraţii pot elucida
cazul, va face verificări de înscrisuri şi copii ale documentelor ce au legatură cu cauza
şi va culege informaţiile necesare. Pentru realizarea acestui scop, „unităţile sanitare sau
cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a
persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale
solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.” (8, art.
533).
După ascultarea medicului dentist împotriva căruia s-a pornit acţiunea
disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a persoanei care a făcut plângerea,
comisia de disciplina stabileşte printr-o decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu constituie abatere disciplinară;
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.
Conform art. 531 alin. 1 (8) şi art. 92 alin. 1 (11), aceste sancţiuni disciplinare
sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medico-dentare pe
o perioadă de la o lună la 6 luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din
România.
 Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat
la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte
forme de pregătire profesională (8, art. 531 alin. 3).
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România
operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti
cu privire la interzicerea exercitării profesiei (8, art. 531 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va trebui să cuprindă:

a) numărul deciziei şi data pronunţării;
b) componenţa completului de judecată;
c) descrierea pe scurt a faptei;
d) prezentarea măsurilor de cercetare a faptei (declaraţiile părţilor, martorii care
au fost audiaţi, înscrisurile, documentele cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.);
e) soluţia pronunţată;
f) temeiul legal al adoptării ei;
g) termenul de contestare şi instanţa competentă;
h) semnătura preşedintelui comisiei şi ştampila colegiului local.
Decizia pronunţată se comunică medicului dentist în cauză şi Biroului executiv al
Colegiului Medicilor Dentişti din România.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau
interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi,
respectiv, angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată cu privire la
soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină de la nivelul

colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile
de la comunicare (8), forul competent a soluţiona contestaţia fiind Comisia superioară
de disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină teritorială, care, în termen
de 3 zile, este obligată ca, împreună cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei superioare de
disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la Comisia superioară de disciplină (11).
Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile de la
comunicare, medicul dentist sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de
contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea (8, 11).

Potrivit art. 534 din Legea nr. 95/2006 (8), sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. 1
lit. a - c (mustrare, avertisment, vot de blam) se radiază în termen de 6 luni de la data
executării lor, iar cea prevăzută la lit. d (interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni) în termen de un an de la
data expirării perioadei de interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. e (retragerea calităţii
de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România), medicul dentist poate face o
nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de la
data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor Dentişti din România se face în condiţiile legii (8).
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile
prevăzute la art. 531 alin. 3 (obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de pregătire profesională),
radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la îndeplinire
a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
 Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate
constituie o circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii
sancţiuni (8, art. 534 alin. 5).

Poate că este oportun de amintit, la acest moment, că, deşi nu constituie în sine o
abatere disciplinară, neplata cotizaţiei datorate Colegiului Medicilor Dentişti din
România pe o perioada de 6 luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea consiliului
local, se sancţioneaza cu suspendarea dreptului de liberă practică, pâna la plata
cotizaţiei datorate şi a penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină, la sesizarea comisiei
financiar-contabile a colegiului teritorial.

ÎN LOC DE CONCLUZII

Acest breviar care cuprinde aspectele actuale ale deontologiei medico-dentare

constituie, în opinia noastră, un important pilon al pregătirii profesionale a oricărui medic
dentist. Nu trebuie să uităm că, atunci când este pus în faţa unei acuze de tip abatere
deontologică, medicul dentist nu se poate prevala de necunoaşterea prevederilor
legislative şi/sau de lipsa de informare asupra normelor deontologice ale profesiei. Dată
fiind publicarea lor în Monitorul Oficial, organele de jurisdicţie profesională sunt obligate
să prezume faptul că aceste izvoare de drept sunt cunoscute şi că trebuie respectate.
Principiul de drept roman „Nemo censetur ignorare legem” operează din plin, subliniind
realitatea juridică a faptului că nimeni nu se poate apăra invocând ignoranţa sau eroarea
sa în drept. Cu atât mai puţin poate recurge la o astfel de scuză un medic - membru al
unei elite profesionale. Iată de ce cunoaşterea informaţiilor sumarizate în acest capitol
este esenţială pentru medicul dentist.

BIBLIOGRAFIE

1. en.wikipedia.org/wiki/Dentistry (Accessed 20 April 2013)

2. Scripcaru, G., Ciucă, A., Astărăstoae, V., Scripcaru, C. (1998) Bioetica,
ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi: Polirom
3. en.wikipedia.org/wiki/Morality#Morality_and_ethics (Accessed 21 April 2013)
4. Legea nr. 53/24.01.2003 – Codul Muncii, publicată în Monitorul Oficial, partea
I, nr. 576/5.07.2003, cu actualizările sale
5. Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/21.01.2003, publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 51/20.01.2003
6. Carmi, A. (Ed.) (2003) Informed Consent. Haifa: UNESCO Chair in Bioethics
7. Carmi, A. (Ed.) (2003) Informed Consent. Haifa: UNESCO Chair in Bioethics
– trad. Morar, S., Iov, C. (2007) Consimţământul informat. Sibiu: Editura Universităţii
„Lucian Blaga” din Sibiu
8. Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în:
Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006
9. Codul deontologic al medicului dentist - Decizia nr. 1/2005 a Adunării
Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/23.08.2005
10. Codul deontologic al medicului dentist - Decizia nr. 15/2010 a Adunării
Generale Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 408/18.06.2010
 11. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Dentişti din
România - Decizia nr. 5/2007 a Adunării Generale Naţionale a Colegiului Medicilor
Dentişti din România (CMDR), publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr.
487/20.07.2007
12. Regulamentul de organizare şi desfăşurare a activităţii comisiilor de disciplină
ale Colegiului Medicilor Dentişti din România - Decizia nr. 5/2008 a Adunării Generale
Naţionale a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), publicat în Monitorul
Oficial, partea I, nr. 382/20.05.2008