Volei În Kinetoterapie-Curs

Universitatea OVIDIUS din Constanţa
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
VOLEI ÎN
KINETOTERAPIE
Programul de studii
KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ
Anul de studii III
Semestrul II
Coordonator disciplină:
Asist.univ.drd. VOINEA Florin
2018
SCURT ISTORIC
Istoricul jocului de volei
Voleiul face parte din categoria jocurilor sportive euristice (inventate). O

notiţă din 1625 menţionează un joc Windblowne Balones, în care balonul era
lovit „dintr-o parte în alta, uneori cu mâna, uneori cu piciorul” (Oxford English
Dictionary). Acelaşi tip de balon era folosit pentru fotbal în teren deschis.
William G. Morgan, tânăr instructor (25 de ani) pentru educaţie fizică la
Colegiul de Administrarea Afacerilor (Bussiness Administration) din Holyoke,
Massachusetts, SUA a decis - în anul 1895 – să găsească o modalitate de
exerciţiu fizic prin care studenţii săi să facă un oarecare efort, dar fără a
transpira (!)1: să amestece elemente din baschet, baseball, tenis şi handbal
(versiunea americană ce implică lovirea unei mingi mici cu palma). Această
decizie a apărut din dorinţa domnului Morgan de a crea un joc nou pentru
clasele sale de viitori oameni de afaceri prea puţin doritori de practicare a unui
sport care să implice contact fizic. Noul joc ce se dorea o activitate recreaţională
uşoară a fost denumit mintonette, cuvânt inexistent în dicţionare, deşi are o
rezonanţă franceză. Morgan a împrumutat fileul de la tenis şi l-a ridicat la
înălţimea de 6 picioare şi 6 inci (1,98 m, peste înălţimea unui bărbat de statură
medie), pe un teren de badminton. Folosind iniţial o minge de tenis
lovită cu palma, apoi camera unei vechi mingi de baschet, jocul se desfăşura
prin venirea la rând a jucătorilor - ca la baseball. Scopul jocului era ca mingea să
atingă podeaua echipei adverse şi să se evite ca adversarul să reuşească acelaşi
lucru. Nu existau limite în ceea ce priveşte numărul de jucători şi atingerile
mingii. După exemplul baseball-ului, Morgan hotărăşte ca meciul să dureze 9
„innings” (veniri la rând pentru punerea mingii în joc prin serviciu – 2 succesive
pentru fiecare jucător), echipa putând avea între 2 şi 25 de jucători. Câştigătorii
erau cei care acumulau mai multe puncte după cele 9… să le zicem rotaţii, - deşi
termenul va desemna mult mai târziu ceea ce înţelegem noi astăzi prin folosirea
lui. Exista şi dribling, precursorul ridicării, prin care un jucător putea să se
deplaseze prin
teren până în apropierea fileului, păstrând mingea în aer prin loviri succesive.
Mai târziu, profesorul Alfred T. Halstead de la Colegiul Springfield a
remarcat că jucătorii păreau să voleibaleze mingea de o parte şi de cealaltă a
fileului şi a propus schimbarea numelui în volley-ball, de la o posibilă descrierea
a scopului jocului „to volley the ball back and forth over the net”. Halstead a
motivat propunerea şi prin faptul că în lumea sportului un nume ca mintonette
(!) va atrage prea puţin atenţia. Astfel, pe 7 iulie 1896 se joacă primul meci de
volley-ball, pe terenul colegiului Springfield, între echipa pompierilor oraşului şi
cea a funcţionarilor primăriei şi în faţa a 29 de directori pentru educaţiefizică din
diferite părţi ale SUA. În acelaşi an, la comanda lui Morgan,
firma A.G. Spalding & Brothers produce prima minge specială pentru noul joc.
Ca o remarcă privind intuiţia inventatorului, dimensiunile, greutatea şi
materialul din care era fabricată această primă minge
diferă foarte puţin de cele contemporane.
În anul 1900, W.E.Day modifică pentru prima dată regulile de desfăşurare
a jocului, care sunt acceptate şi publicate de Young Man Christian Association
(YMCA): fileul a fost înălţat la 7 picioare şi 6 inci (2,28 m) iar meciul era
câştigat de echipa care aduna prima 21 de puncte – un set. În acelaşi an, Canada
este prima ţara străină care adoptă voleiul. În anul 1913, are loc primul
campionat Pan-asiatic, iar în 1916 apare prima carte cu regulile de joc în SUA,
an în care YMCA estimează că în S.U.A. sunt 200.000 de jucători.
Din 1914, jocul de volei, pătrunde şi pe continentul european astfel: 1914
– Anglia, 1917 – Franţa, 1918 – Italia, 1919 – Cehoslovacia, 1920 – URSS,
Ţările Baltice, Polonia şi România, 1924 – Spania şi Iugoslavia etc.
De-a lungul timpului, jocul a avut o evoluţie frumoasă şi datorită
preocupărilor specialiştilor, care au dorit să se stabilească anumite reguli, menite
să-l dinamizeze. Unele dintre reguli ar fi: apariţia schimbării jucătorilor pentru a
executa serviciul (rotaţie) în anul 1912, fixarea înălţimii plasei (fileului) la 2,43
m pentru bărbaţi şi terminarea setului la 15 puncte (1917), alcătuirea echipei din
6 jucători (1918), introducerea liniei de centru (1921), limitarea jocului în
terenul propriu la 3 lovituri (1923).
În 1929 are loc prima competiţie internaţională în Europa (Anglia),
competiţie la care participă Polonia, S.U.A. şi Franţa.
În 1935 la JO de la Berlin se face următorul pas pentru înfiinţarea
federaţiei internaţionale de volei.
În 1947, 18-20 aprilie, la Paris, are loc primul congres al viitoarei
organizaţii ce se va ocupa de destinele jocului de volei – Federaţia Internaţională
de Volley-Ball (F.I.V.B.). Printre cele 14 participante la acest congres, care au
fondat FIVB, s-a aflat şi România. Congresul a ales ca al preşedinte FIVB pe
francezul Paul Libaud şi a unificat regulile de joc.
1948 este anul în care are loc primul contact al FIVB cu Comitetul
Olimpic Internaţional pentru includerea jocului de volei în programul olimpic.
Abia în 1957, cu prilejul celei de-a 53-a sesiuni a CIO, la turneul demonstrativ
ce a avut loc la Sofia, jocul de volei a fost inclus în programul jocurilor olimpice
din 1964 de la Tokio.
Congresul din 1953, organizat în România, a adus îmbunătăţiri
substanţiale regulilor de joc, printre altele, dându-se un mare avantaj atacului,
ceea ce a dus la creşterea spectaculozităţii şi fanteziei. Acest lucru a dus la
modificări în timp ale unor reguli care să întărească apărarea, şi anume:
jucătorul care efectuează blocaj şi este atins de minge poate interveni din nou în
cadrul celor trei lovituri (1962), iar în 1964 s-a permis introducerea mâinilor
peste fileu la blocaj, transformându-se blocajul într-o acţiune ofensivă, agresivă.
În 1974 s-a mai introdus încă o lovitură la blocaj (4 lovituri), în cazul
când mingea rămâne în terenul blocajului etc. 1920 este anul în care voleiul
pătrunde pe teritoriul românesc, introdus de soldaţii americani.
În 1921 se desfăşoară primul campionat şcolar cu participarea echipelor
liceelor Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Spiru Haret, Mihai Viteazul,
Gheorghe Lazăr, Gheorghe Şincai şi Şcolii Superioare de Comerţ.
Anul 1931 marchează înfiinţarea Federaţiei Române de Baschet şi Volei.
Acum are loc primul campionat cu echipe din Muntenia, iar un an mai târziu are
loc şi un campionat feminin, dar cu echipe tot dintr-o anumită zonă a ţării.
În 1949 se desfăşoară primul Campionat naţional masculin şi peste un an,
în 1950, şi unul feminin. Primul Campionat naţional organizat sub formă de
divizie are loc în 1954, iar în anul 1955 se înfiinţează CN de juniori. Tot în acest
an (1955), România organizează pentru prima dată o competiţie internaţională
( C.E.), la care România se clasează pe locul 2 M şi 4 F.
În 1958 se constituie ca organ juridic Federaţia Română de Volei.
Istoricul voleiului la persoanele cu nevoi speciale
Apariţia sportului la persoanele cu nevoi speciale este strâns legată de

numele sir Ludwig Guttmann, neurolog şi neurochirurg, care a emigrat în Anglia
în 1939, refugiindu-se de dictatura fascistă din
Germania.
În anul 1944, în timp ce studia la Universitatea Oxford şi era implicat în
cercetare, a fost contactat de către Guvernul Britanic, care i-a cerul să înfiinţeze
un centru pentru tratarea afecţiunilor coloanei vertebrale, în cadrul spitalului
Stoke Mandeville. În acest nou institut el a încercat să pună în aplicare unele
idei originale, cu privire la tratamentul şi recuperarea pacienţilor paralizaţi,
neajutoraţi din cauza afecţiunilor coloanei vertebrale, reuşind astfel să impună
tratamentul adecvat pentru aceste deficienţe. Astfel, noul centru creat s-a impus
ca un model demn de urmat, ceea ce a influenţat decisiv şi alte persoane cu
diverse tipuri de handicap motor.
Sir Ludwig Guttman spunea adesea: „Dacă am făcut un singur lucru bun
în cariera mea medicală, acesta a fost introducerea sportului în tratamentele şi
programele de recuperare ale bolnavilor cu afecţiuni ale coloanei vertebrale şi a
altora cu deficienţe severe.”
La primele jocuri, organizate la Clinica Stroke Mandeville în 1948, au
participat 16 concurenţi în scaune cu rotile la tir cu arcul.
Apariţia primului club sportiv pentru persoanele cu deficienţe s-a înfiinţat
în anul 1953, în Olanda, având ca sporturi atletismul şi sitzball-ul. Sitzball-ul are
originile în Germania, jucându-se şezând pe podea, s-a considerat însă că acest
joc era prea pasiv, căutându-se ceva mai antrenant.
În anul 1956, Comitetul Sportiv Olandez a introdus un nou joc, sub
denumirea de Sitting Volleyball (Voleiul aşezat sau şezând), o combinaţie între
sitzball şi voleiul clasic.
Ca urmare a succesului pe care l-a avut, acest sport a devenit unul dintre
cele mai practicate sporturi în cadrul competiţiilor, nu numai de către persoanele
cu deficienţe, ci şi de către jucătorii
voleiului clasic, care, în decursul practicării acestui sport, au suferit diferite
accidentări la nivelul gleznei sau al genunchilor.
În 1978, Organizaţia Internaţională Sportivă pentru Persoane cu
Deficienţe (ISOD) a acceptat introducerea voleiului în aşezat în programul său,
deşi din anul 1967 se organizau deja competiţii internaţionale.
Sub egida ISOD, s-a organizat primul turneu internaţional în 1979 în
oraşul Haarlem din Olanda, iar din 1980, voleiul în aşezat a fost acceptat la
Jocurile Paralimpice, cu participarea a 7 echipe.
În 1981 are loc primul Campionat European la Bonn, Germania, după
care, la doi ani distanţă, în 1983, are loc şi primul Campionat Mondial,
desfăşurat la Delden în Olanda. Voleiul în aşezat a câştigat rapid teren pe plan
internaţional, având numeroase competiţii, devenind chiar printre principalele
sporturi de echipă din programul Paralimpic, datorită faptului că este atractiv,
spectaculos, rapid, iar jucătorii pot demonstra calităţile specifice persoanelor cu
deficienţe.
Pe lângă voleiul în aşezat mai există voleiul în stând (Standing
Volleyball), care a fost practicat de persoanele cu deficienţe înaintea înfiinţării
Federaţiei Internaţionale, avându-şi originile în Marea Britanie şi fiind practicat
numai de cei cu amputaţii. A fost creat un sistem de clasificare, în funcţie de
tipurile de amputaţii, sportivii fiind împărţiţi în 9 categorii, iar pentru cei cu
amputaţii mai grave s-a introdus un sistem de punctare, în funcţie de gradul
amputaţiei, minimul de puncte al unei echipe stabilindu-se la 13.
Începând cu anul 1984, la asemenea întreceri au început să participe şi
sportivi cu alte deficienţe, fiind organizate competiţii între diferite ţări.
După câţiva ani, mai precis în 1988, s-au stabilit criterii de clasificare a
sportivilor în funcţie de deficienţele membrelor superioare şi inferioare.
Caracteristicile jocului
Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a

acţiona cu mâna liberă asupra mingii, sub formă de lovire sau respingere, fără a
fi împiedicaţi de către adversari în timpul desfăşurării fazei.
Voleiul este un joc sportiv practicat de mai mulţi sportivi (6), reuniţi într-o
echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi care prin acţiuni
individuale şi colective urmăresc câştigarea punctului şi a serviciului sau
câştigarea punctului prin păstrarea serviciului.
Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după
terminarea unei faze de joc, schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în sensul
acelor de ceasornic) şi strictă, impusă prin regulament, ceea ce a dus la formarea
unor jucători compleţi şi complecşi, cu o pregătire multilaterală specifică
atacului şi apărării.
Plecând de la descrierea voleiului de la începuturile sale, to volley the ball
back and forth over the net, găsim o altă caracteristică, respingerea mingii,
neexistând momentul de ţinere a mingii. Deci, în volei, timpul de reacţie este
scurt, la fel momentul de gândire şi de răspuns. Acest lucru duce la o
îndemânare deosebită, datorită faptului că jucătorii trebuie să transmită mingea
precis partenerului de joc. Toate acestea pe un suport de deprinderi motrice de
bază, manifestate într-o combinaţie specifică, datorate faptului că deplasările
sunt scurte, cu multe schimbări de direcţie şi efectuate într-un spaţiu restrâns,
fără a reţine mingea şi transmiţând-o prin respingere. Manifestarea îndemânării
în cadrul mijloacelor tehnico-tactice trebuie să se facă într-o anumită viteză, ce
trebuie să aibă la bază forţă şi rezistenţă.
O altă caracteristică a jocului de volei este faptul că nu sunt permise mai
mult de trei lovituri ale mingii sau patru lovituri (când mingea atinge blocajul,
jucătorii echipei respective mai au dreptul la încă trei lovituri), faţă de alte
jocuri, unde trecerea din atac în apărare este
condiţionată de timp.
Voleiul se joacă pe puncte şi seturi, iar învingătoarea setului este aceea
care a acumulat prima 25 de puncte sau o diferenţă de 2 puncte (26-24 etc.) în
primele IV seturi, iar în setul V, 15 puncte sau o diferenţă de 2 puncte,
câştigătoarea meciului fiind aceea care şi-a trecut în cont trei seturi câştigate.
Punctele se realizează în sistemul TIE-BREAK, fiecare acţiune câştigată
constituie un punct.
Astfel, durata unui joc variază între 50 – 120 min. Rezumând cele prezentate,
principalele caracteristici generale ale jocului de volei ar fi:
1. Accesibilitatea – număr redus de reguli, elemente şi procedee tehnice, tactice;
se poate practica la orice vârstă; cere un echipament sumar şi puţin costisitor;
necesită instalaţii puţine (2 stâlpi, un fileu); o minge.
2. Variabilitatea la efort – jucătorii necesită o pregătire multilaterală datorită
numărului mare de sărituri, prin deplasări rapide şi scurte, prin procedee
acrobatice efectuate pentru recuperarea mingilor în apărare.
3. Obligativitatea rotaţiei.
4. Mingea nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu
prin maximum trei lovituri sau patru în anumite condiţii prevăzute de
regulament.
REGULI DE JOC
Noţiuni de regulament ale voleiului contemporan
Voleiul se desfăşoară pe baza unui regulament al jocului aprobat de

Federaţia Internaţională de Volei (FIVB), la care aderă toate Federaţiile
Naţionale.
1. Suprafaţa de joc
Suprafaţa de joc include terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie
rectangulară şi simetrică. Terenul de joc este un dreptunghi măsurând 18 x 9 m,
înconjurat de o zonă liberă având o lăţime de minimum 3 m pe toate laturile.
Spaţiul de joc liber este spaţiul situat deasupra suprafeţei de joc şi liber de orice
obstacol. Spaţiul de joc liber trebuie să aibă o înălţime de minimum 7 m de la
suprafaţa de joc. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, zona liberă
trebuie să măsoare minimum 5 m de la liniile laterale şi minimum 8 m de la
liniile de fund. Spaţiul de joc liber trebuie să măsoare minimum 12 m de la
suprafaţa de joc. Suprafaţa trebuie să fie plană, orizontală şi uniformă. Ea nu
trebuie să prezinte vreun pericol de rănire pentru jucători. Este interzis să se
joace pe suprafeţe cu asperităţi sau alunecoase.
2. Liniile terenului
Toate liniile au o lăţime de 5 cm. Liniile trebuie să aibă o culoare deschisă
şi diferită de culoarea solului şi de a oricăror alte linii trasate. Două linii laterale
şi două linii de fund delimitează terenul de joc. Atât liniile laterale, cât şi liniile
de fund sunt trasate în interiorul terenului de joc. Axa liniei de centru împarte
terenul de joc în două terenuri egale măsurând 9 x 9 m fiecare. Linia de centru
se întinde pe sub fileu între liniile laterale.
În fiecare teren, o linie de atac, a cărei margine dinspre linia de fund este
trasată la 3 m faţă de axa liniei de centru, marchează zona de atac. Pentru
competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, linia de atac este prelungită dincolo
de liniile laterale cu cinci linii scurte de 15 cm lungime şi 5 cm lăţime, trasate la
20 cm una faţă de cealaltă, pe o lungime totală de 1,75 m.
3. Zone
Zona de atac
În fiecare teren, zona de atac este prima zonă de lângă fileu, delimitată de
axa liniei de centru şi de marginea dinspre linia de fund a liniei de atac. Zona de
atac este considerată ca fiind prelungită dincolo de liniile laterale până la capătul
zonei libere.
Zona de serviciu
Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spatele liniei de fund

(linia de fund nu este inclusă în zona de serviciu). Zona este delimitată lateral
prin două linii scurte, fiecare având 15 cm lungime, trasate la 20 cm în spatele
liniei de fund şi în prelungirea liniilor laterale. Aceste două linii scurte sunt
incluse în lăţimea zonei de serviciu.
În adâncime, zona de serviciu se întinde până la limita zonei libere.
Zona de înlocuiri
Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor linii de atac până

la masa scorerului.
Zona de încălzire
Pentru competiţiile modiale şi oficiale ale FIVB, zonele de încălzire,

măsurând aproximativ 3 x 3 m, sunt situate în ambele colţuri ale suprafeţei de
joc, lateral faţă de băncile de rezerve, în afara zonei libere.
Zona de pedeapsă
O zonă de pedeapsă, care măsoară aproximativ 1 x 1 şi este echipată cu

două scaune, este localizată în aria de control (definită în diagrame) dincolo de
prelungirea liniei de fund. Ea poate fi delimitată cu o linie roşie de 5 cm lăţime.
Fiecare teren are câte o zonă de pedeapsă.
4. Fileu şi accesorii
Un fileu întins vertical este instalat deasupra liniei de centru. Marginea sa

superioară trebuie să fie plasată la înălţimea de 2,43 m pentru bărbaţi şi 2,24
pentru femei.
Înălţimea fileului este măsurată la centrul terenului de joc. Cele două
extremităţi ale fileului (deasupra liniilor laterale) trebuie să fie exact la aceeaşi
înălţime şi nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 cm înălţimea oficială.
Fileul măsoară 1 m pe lăţime şi 9,50 m până la 10 m în lungime (cu 25
până la 50 cm pe fiecare parte laterală). El este alcătuit din ochiuri pătrate cu
latura de 10 cm, confecţionate din sfoară de culoare neagră.
La marginea superioară, o bandă din pânză albă, răsfrântă pe fiecare parte
a fileului pe o lăţime de 7 cm, este cusută pe toată lungimea sa. Fiecare capăt al
benzii are o gaură prin care trece o
sfoară pentru prinderea de stâlpi şi menţinerea înălţimii fileului întins. Prin
interiorul benzii trece un cablu flexibil pentru prinderea fileului de stâlpi şi
menţinerea marginii sale superioare întinsă. La partea inferioară a fileului este o
altă bandă orizontală, de 5 cm lăţime, similară cu banda superioară, prin care
trece o sfoară. Această sfoară croşetează de-a lungul ochiurilor pentru prinderea
de stâlpi şi
menţinerea întinsă a părţii inferioare a fileului.
Benzi laterale
Două benzi albe sunt fixate vertical pe fileu deasupra fiecărei linii laterale.
Ele măsoară 5 cm lăţime şi 1 m lungime şi sunt considerate ca făcând parte din
fileu.
Antene
Antena este o tijă flexibilă care măsoară 1,80 m lungime şi 10 mm

diametru. Ea este confecţionată din fibră de sticlă sau dintr-un alt material
similar. Câte o antenă este prinsă la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale.
Antenele sunt plasate în opoziţie de o parte şi de alta a fileului. Partea superioară
a antenei depăşeşte fileul cu 80 cm şi estemarcată cu benzi de 10 cm, vopsite în
culori contrastante, de preferinţă alb şi roşu. Antenele sunt considerate ca făcând
parte din fileu şi delimitează lateral spaţiul de trecere.
Stâlpii
Stâlpii de susţinere a fileului trebuie plasaţi la o distanţă de 0,50 m până la

cel mult 1,00 m de fiecare linie laterală. Ei au o înălţime de 2,55 m şi este de
preferat să fie reglabili. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, stâlpii
trebuie plasaţi la 1 m depărtare de liniile laterale. Stâlpii trebuie să fie rotunzi şi
netezi şi să fie fixaţi la sol. Fixarea stâlpilor cu ajutorul cablurilor este interzisă.
Toate amenajările care prezintă un pericol sau care incomodează trebuie să fie
eliminate.
5. Mingile
Mingea trebuie să fie sferică, având o anvelopă flexibilă de piele sau piele
sintetică şi prevăzută în interior cu o cameră din cauciuc sau alt material similar.
Culoarea mingei poate fi o culoare uniformă şi deschisă, sau o combinaţie de
culori. Materialul sintetic şi combinaţia de culori a mingilor folosite în
competiţiile oficiale trebuie să fie conform standardelor FIVB. Circumferinţa sa
trebuie să fie cuprinsă între 65 şi 67 cm şi greutatea între 260 şi 280 g. Presiunea
interioară trebuie să fie de 0,300 până la 0,325 kg/cm2 (4,26 până la 4,61 psi),
( 94,3 până la 318,82 mbar sau hPa). Toate mingile utilizate într-un meci trebuie
să aibă aceleaşi caracteristici de circumferinţă, greutate, presiune, model,
culoare etc.
Competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, ca şi Campionatele Naţionale
sau Liga Campionilor trebuie să fie jucate cu mingi aprobate de FIVB, sau cu
alte tipuri de mingi dacă există o înţelegere prealabila cu FIVB.
6. Echipa
O echipă poate fi compusă din maximum 12 jucători, un antrenor, un
antrenor secund, un preparator fizic (maseur) şi un medic. Pentru competiţiile
modiale şi oficiale ale FIVB, medicul trebuie să fie acreditat în prealabil de
FIVB.
Unul dintre jucători (cu excepţia Libero-ului) este căpitanul echipei şi el
trebuie să fie identificat ca atare pe foaia de arbitraj. Numai jucătorii înregistraţi
pe foaia de arbitraj pot să pătrundă
pe teren şi să participe la meci. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia
de arbitraj, componenţa echipei nu mai poate fi modificată.
7. Echipamentul
Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un şort, şosete şi

pantofi de sport.
Culoarea şi designul tricourilor, şorturilor şi şosetelor întregii echipe
trebuie să fie uniforme (cu excepţia Libero-ului). Echipamentul trebuie sa fie
curat. Pantofii trebuie să fie uşori şi flexibili, cu tălpi din cauciuc sau din piele şi
fără tocuri. Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, culoarea
pantofilor trebuie să fie, de asemenea, uniformă pentru o echipă, dar mărcile de
fabricaţie pot avea culori sau desene diferite. Tricourile şi şorturile vor fi
conform standardelor omologate ale FIVB.
Tricourile jucătorilor trebuie să fie numerotate de la 1 la 18. Numerele trebuie
plasate pe tricou în centrul pieptului şi al spatelui. Culoarea şi strălucirea
numerelor trebuie să fie în contrast net cu cele ale tricourilor. Numerele trebuie
să măsoare cel puţin 15 cm în înălţime pe piept şi 20 cm pe spate. Lăţimea
benzii care formează cifra trebuie să fie de cel puţin 2 cm.
Pentru competiţiile mondiale şi oficiale ale FIVB, numerele jucătorilor
trebuie să fie înscrise şi pe piciorul drept al şortului. Numerele trebuie să aibă o
înălţime cuprinsă între 4 şi 6 cm, iar lăţimea
să fie de minimum 1 cm.
8. Formaţia de joc
Trebuie să fie permanent şase jucători în joc pentru fiecare echipă.

Formaţia de start a echipei indică ordinea la rotaţie a jucătorilor pe teren.
Această ordine trebuie menţinută pe toată durata setului.
Înainte de începutul fiecărui set, antrenorul trebuie să prezinte formaţia de
start a echipei sale pe o fişă de poziţie. Această fişă, corect completată şi
semnată, este înmânată celui de-al doilea arbitru sau scorerului.
Jucătorii care nu fac parte din formaţia de start sunt jucători de rezervă în
acel set (cu excepţia Libero-ului). După ce fişa de poziţie a fost înmânată celui
de-al doilea arbitru sau scorerului, nici o modificare a formaţiei nu mai poate fi
autorizată fără o înlocuire regulamentară.
9. Poziţii
În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare

echipă trebuie să fie plasată în interiorul propriului teren de joc (cu excepţia
jucătorului la serviciu), potrivit cu ordinea la rotaţie:
- cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia întâi şi ocupă
poziţiile 4 (în faţă - stânga), 3 (în faţă - centru) şi 2 (în faţă - dreapta);
- ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua şi ocupă poziţiile 5 (în spate - stânga),
6 (în spate - centru) şi 1 (în spate - dreapta).
Fiecare jucător din linia a doua trebuie să fie plasat mai departe de fileu
decât corespondentul său din linia întâi. Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi
controlate prin poziţiile picioarelor lor în contact cu solul, după cum urmează:
- fiecare jucător din linia întâi trebuie să aibă cel puţin o parte a piciorului mai
aproape de linia de centru decât picioarele jucătorului din linia a doua
corespondent;
- fiecare jucător din partea dreaptă (stângă) trebuie să aibă cel puţin o parte a
piciorului mai aproape de linia laterală din dreapta (stânga) decât picioarele
jucătorului din centrul liniei sale;
- după ce mingea a fost servită, jucătorii pot să se deplaseze şi să ocupe orice
poziţie în propriul lor teren de joc şi în zona liberă.
Noţiuni de regulament ale jocului de volei, la persoanele cu nevoi

speciale
World Organization Volleyball for Disabled (WOVD) este forul tutelar, pe

plan internaţional, care stabileşte regulile speciale, criteriile de clasificare a
sportivilor în funcţie de gradul de infirmitate şi a tuturor celor implicaţi în acest
domeniu.
Toate modificările regulamentului jocului de volei clasic au fost preluate
şi impuse de WOVD în competiţiile sale.
1. Suprafaţa de joc cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Ea trebuie să fie
rectangulară, simetrică, plană, orizontală şi uniformă.
Voleiul în stând – terenul de joc este un dreptunghi 18/9 m, înconjurat de
o zonă liberă, cu o lăţime de min. 3 m, pe toate laturile. Spaţiul de joc liber
trebuie să aibă o înălţime de min. 7 m de la suprafaţa de joc. Pentru întrecerile
WOVD, zona liberă trebuie să fie de min. 5 m de la liniile laterale şi de min. 8 m
de la liniile de fund ale terenului.
Spaţiul de joc liber trebuie să fie de min.12,5 m, de la suprafaţa de joc.
Voleiul în aşezat – terenul de joc este un dreptunghi de 10/6m, înconjurat

de o zonă liberă, ce are o lăţime de min.3m pe toate laturile. Spaţiul de joc liber
trebuie să aibă o înălţime de min. 7m de la
suprafaţa de joc. Pentru întrecerile WOVD, zona liberă trebuie să fie min. 4m de
la liniile laterale şi min. 6m de la liniile de fund ale terenului. Spaţiul de joc liber
trebuie să fie de min.10m, de la suprafaţa de joc.
2. Liniile terenului trebuie să fie de 5 cm, să aibă o culoare deschisă şi diferită de
culoarea suprafeţei de joc. Terenul este delimitat de două linii de fund, de liniile
laterale şi cea de centru, care fac parte
din terenul de joc.
Voleiul în stând
Linia de centru împarte terenul în două pătrate egale, cu dimensiunile de

9/9 m. Linia de atac este trasată la o distanţă de 3m faţă de axa liniei de centru,
formând zona de atac.
Voleiul în şezând
Linia de centru împarte terenul în două terenuri egale, cu dimensiunile de

6/5 m. Linia de atac este trasată la o distanţă de 2m faţă de axa liniei de centru,
formând zona de atac.
3. Zone
Zona de serviciu pentru voleiul în stând este de 9 m, iar pentru voleiul în
aşezat, este de 6 m.
Ambele zone sunt delimitate lateral de două linii scurte având 15 cm lungime,
trasate în spatele liniei de fund la 20 cm şi în prelungirea liniilor laterale. Zona
de înlocuire este situată între prelungirea liniilor de atac şi centru, până la masa
scorerului.
Zona de încălzire este situată în afara zonei libere, în ambele colţuri ale
terenului, lateral faţă de băncile de rezerve, având dimensiunile de 3/3 m.
4. Fileul şi accesoriile sale
Voleiul în stând
Fileul este situat la o înălţime de 2,43 m la masculin şi 2,24 m la feminin.

Fileul măsoară 1 m lăţime şi 9,50 m lungime, fiind format din ochiuri pătrate de
10 cm, din sfoară sau material sintetic de culoare neagră.
Voleiul în aşezat
Fileul este situat la o înălţime de 1,15 m la masculin şi 1,05 m la feminin.

Fileul măsoară 0,80 m lăţime şi 6,50 - 7 m lungime, fiind format din ochiuri
pătrate de 10 cm, din sfoară sau material sintetic de culoare neagră.
Ambele plase sunt petrecute, în marginea superioară şi inferioară, de o
bandă de culoare albă de 7 cm în partea superioară şi de 5 cm în partea
inferioară, prin care trece un cablu metalic sau o sfoară, pentru a asigura
întinderea fileului corespunzător înălţimii la care se joacă.
Benzile laterale ale fileului sunt de culoare albă şi sunt fixate vertical pe
fileu, deasupra liniilor laterale ale terenului, având dimensiunea de 5 cm lăţime
şi 1 m lungime pentru voleiul în stând, iar pentru voleiul în aşezat, benzile sunt
de 0,80 m în lungime.
Antenele sunt în număr de două, aşezate în laterala exterioară a benzilor
de pe fileu, delimitând spaţiul de joc aerian. Sunt confecţionate din fibră de
sticlă, cu o lungime de 1,80 m şi 10 mm în diametru. Partea prinsă pe fileu este
de culoare albă, iar partea care depăşeşte fileul (80 cm) este colorată din 10 în 10
cm în alb şi roşu.
Stâlpii de susţinere a fileului sunt în număr de doi. Sunt aşezaţi lateral la o
distanţă de 0,50 - 1 m faţă de liniile laterale şi au o înălţime de 2,55 m pentru
voleiul în stând, iar pentru voleiul în aşezat 1,25 m.
Pentru competiţiile WOVD, stâlpii trebuie să fie plasaţi la 1 m depărtare
de liniile laterale.
5. Mingile
Mingea este confecţionată din piele, având formă sferică, iar în interior se
află o cameră din cauciuc. Culoarea mingii trebuie să fie uniformă şi deschisă
sau o combinaţie de trei culori. Circumferinţa sa trebuie să fie cuprinsă între 65-
67 cm; mingea trebuie să aibă o greutate de 260-280 gr, iar presiunea interioară
trebuie să fie de 0,300-0,325 kg/cm2.
6. Echipa
Voleiul în stând
O echipă este alcătuită din 12 jucători, un antrenor principal, un antrenor

secund, un medic şi un kinetoterapeut.
Voleiul în aşezat
Echipa este alcătuită din 12 jucători şi poate cuprinde maximum 2 jucători

clasificaţi cu handicap minim, un antrenor principal, un antrenor secund, un
medic şi un kinetoterapeut.
7. Echipamentul
Voleiul în stând şi în aşezat
Echipamentul este format dintr-un tricou, un şort, şosete şi pantofi de

sport. Culoarea şi designul tricourilor, şorturilor şi şosetelor întregii echipe
trebuie să fie uniforme, cu excepţia liberoului. Tricourile jucătorilor trebuie să
fie numerotate de la 1 la 18.
8. Formaţia de joc
Voleiul în stând
Formaţia cuprinde 6 jucători cu minimum 1 jucător de clasificare C şi

poate să includă maximun 1 jucător de clasificare A.
Voleiul în aşezat
Formaţia cuprinde 6 jucători cu maximum 1 jucător cu handicap minim.

9. Poziţii
Voleiul în stând
În momentul punerii mingii în joc de către un jucător, fiecare echipă

trebuie să fie aşezată în interiorul propriului teren de joc. Jucătorii sunt dispuşi
în teren astfel: trei jucători în linia I, în
zonele 4, 3, 2, şi trei jucători în linia II, în zonele 5, 6, 1.
Voleiul în aşezat
Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile feselor în

contact cu solul. Fiecare jucător din linia I trebuie să aibă cel puţin o parte a
piciorului sau fesei mai aproape de linia de centru decât picioarele sau fesele
jucătorului din linia II, corespondent (exemplu: jucătorul din linia I, din zona 4,
trebuie să aibă piciorul sau fesa mai aproape de linia de centru decât jucătorul
din zona 5).
Fiecare jucător din partea stângă sau dreaptă trebuie să aibă cel puţin o
parte a piciorului sau a fesei mai aproape de linia laterală din partea stângă sau
dreaptă, decât picioarele sau fesele jucătorului din centrul liniei sale.
10. Reguli referitoare la acţiunile de joc
Aceste reguli sunt identice cu cele de la regulamentul jocului de volei
clasic; diferenţele sunt în ce priveşte blocajul serviciului, unde la voleiul în stând
şi la cel clasic este interzisă, iar la voleiul în aşezat este permisă blocarea
serviciului advers.
Clasificarea sportivilor cu nevoi speciale
Aşa cum am precizat anterior la descrierea istoricului jocului la persoane

cu nevoi speciale, s-a creat un sistem de clasificare, în funcţie de tipurile de
amputaţii, potrivit căruia sportivii au fost împărţiţi în categorii, iar pentru cei cu
amputaţii mai grave s-a introdus un sistem de punctare, în funcţie de gradul
amputaţiei.
În competiţiile de volei la persoanele cu nevoi speciale (volei adaptat), se
foloseşte clasificarea din voleiul în stând, din SUA (USA Standing Volleyball),
în care sportivii practicanţi sunt clasificaţi A, B, C.
La voleiul în stând sunt 3 categorii: A, B, C.
Prima categorie, A: un sportiv care are un nivel minim de dizabilităţi

referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. Ca
exemple se pot da următoarele: amputaţii ale degetelor (lipsa primelor două
degete de la ambele mâini, lipsa a 7 degete sau mai multe), scurtarea unui braţ,
scurtarea unui picior, amputarea unui picior la nivelul gleznei, amputarea labei
piciorului, sudarea unei glezne sau altei încheieturi, sportivi cu paralizii
cerebrale sau alte dizabilităţi comparabile.
A doua categorie, B: un sportiv cu un nivel mediu de dizabilitate,

referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei.
Exemple: amputaţiile sub cot la nivelul antebraţului sau sub genunchi protezată,
un braţ mai scurt, un şold nefuncţional, un genunchi nefuncţional sau alte
dizabilităţi.
A treia categorie, C: un sportiv cu nivel ridicat de dizabilitate, referitoare

la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. Exemple:
amputaţiile deasupra cotului sau deasupra genunchiului, amputaţie bilaterală sub
genunchi cu proteze, un braţ mai scurt, un braţ nefuncţional, precum şi amputaţii
combinate (braţ sau picior).
La volei în aşezat, sportivii trebuie să se încadreze în clasificările minime de
dizabilităţi aşa cum au fost ele descrise în categoria A la voleiul în stând.
ELEMENTE ŞI PROCEDEE TEHNICE ALE JOCULUI
DE VOLEI ŞI METODICA ÎNVĂŢĂRII LOR
Sistematizarea tehnicii
În volei există o serie de acţiuni individuale şi colective, diferenţiate între

ele, fiecare realizându-se printr-un şir de procedee tehnice, care de fapt
reprezintă moduri diferite de lovire a mingii, în diverse faze (structuri) ale
jocului.
Plecând de la succesiunea fazelor (structuri) de joc, deci de la alternanţa
structurilor jocului, putem vorbi de o sistematizare a elementelor şi procedeelor
tehnice. Pentru că jocul se raportează mereu la cele două compartimente ale
jocului, şi anume atacul şi apărarea, vom face o sistematizare a
tehnicii jocului de volei în funcţie de cele două compartimente. Putem spune că
tehnica jocului de volei este sistematizată pe elemente specifice atacului şi
apărării, dar şi pe elemente comune sau
mixte atacului şi apărării. Elementele tehnice, arată lucrurile în general
(serviciul, pasa etc.), iar concretizarea lor sunt procedeele tehnice (serviciul de
jos din faţă, de sus din faţă etc.).
Vom prezenta astfel elementele şi procedeele tehnice specifice atacului şi
apărării, cât şi cele mixte sau comune atacului şi apărării.
1. Elementele specifice atacului sau acţiunii individuale de atac, prin care se

realizează transmiterea mingii peste fileu astfel încât să nu-i permită
adversarului să joace mingea, cu scopul de a câştiga punctul.
Acestea sunt:
- serviciul
- ridicarea pentru atac
- lovitura de atac
Procedee specifice atacului:
- serviciul de jos - din faţă
- din lateral
- serviciul de sus - de pe sol - din faţă - planat (plutitor)
- în forţă
- din lateral - planat (plutitor)
- în forţă
- din săritură - în forţă
- planat (plutitor)
- ridicarea înainte - de pe sol - lungă - cu traiectorie înaltă
- cu traiectorie întinsă
- scurtă - cu traiectorie înaltă
- în urcare
- din săritură - lungă - cu traiectorie înaltă
- în urcare
- ridicarea peste cap - de pe sol - lungă - cu traiectorie înaltă
- în urcare
- în urcare
- ridicarea laterală - de pe sol - lungă - cu traiectorie înaltă
- în urcare
- în urcare
- lovitura de atac - procedeu drept
- procedeu întors - din articulaţia umărului
- prin răsucirea trunchiului
- prin rotarea braţului.
2. Elemente specifice apărării sau acţiunii individuale şi colective de apărare,

prin care se urmăreşte, fie respingerea mingii din atacul advers, fie salvarea
mingii prin preluare din atac, preluare din serviciul advers sau blocaj (propriu
sau advers), crearea condiţiilor optime de construcţie a unui atac a echipei
proprii.
Acestea sunt:- preluarea
- blocajul
- plonjonul
- autodublajul.
Procedee specifice apărării: - preluarea din serviciu - cu două mâini de sus
- cu două mâini de jos
- preluarea din atac - cu două mâini de sus
- cu o mână de jos
- preluarea din plasă - cu două mâini de sus
- cu o mână de jos
- blocajul - individual
- colectiv - de doi jucători
- de trei jucători
- plonjonul - lateral - cu rulare pe spate şi revenire
- cu rostogolire peste umăr
- pe spate - cu rulare şi revenire

- cu rostogolire înapoi
- înainte
- autodublajul - cu lovire de sus cu două mâini
- cu lovire de jos cu două mâini
- cu lovire de jos cu o mână.
3. Elemente comune atacului şi apărării sau acţiunii fără minge

Acestea sunt:- poziţii
- deplasarea în teren.
Procedee comune atacului şi apărării: - poziţia înaltă
- poziţia medie
- poziţia joasă
- deplasarea în teren prin - mers
- fandare
- alergare
- pas adăugat
- pas încrucişat – săritură.
Serviciul
Serviciul este un element tehnic, deosebit de important, pentru că

reprezintă punerea mingii în joc de către un jucător, cu scopul de a câştiga un
punct sau de a pune în dificultate echipa adversă, astfel încât să nu se poată
organiza uşor în atac.
Din punctul de vedere al regulamentului de joc, serviciul este actul
lansării mingii în joc de către jucătorul din spate-dreapta din poziţia 1, plasat în
zona de serviciu. Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă
(fileu), astfel încât să fie preluată greu de adversar, ceea ce presupune un
serviciu precis planat sau un serviciu în forţă. Ultimul are avantajul, din punct de
vedere psihologic, de a crea un efect demoralizator pentru echipa adversă şi unul
mobilizator pentru cea care îl efectuează.
După locul unde este plasat punctul de lovire a mingii faţă de planul
umerilor jucătorului de la serviciu, serviciul poate fi de jos şi de sus; în funcţie
de planul liniei umerilor faţă de plasă, din faţă şi din lateral; în funcţie de
contactul cu solul, de pe sol şi din săritură.
Serviciul de jos din faţă
Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa

executantului, cu scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers.
Este procedeul tehnic uşor de însuşit, care se foloseşte la începători şi în special
la fete. El este uşor atât ca execuţie, cât şi ca preluare. Ca execuţie, pentru că la
vârstele începătorilor (10 –11 ani), ei nu au încă forţa necesară executării
serviciului de sus. Iar din punct de vedere al preluării, este uşor pentru că
mingea vine cu o traiectorie înaltă, timp necesar ca jucătorii să se deplaseze la
minge şi să realizeze preluarea fie cu două mâini de sus, fie cu două mâini de
jos. Astfel mingea poate sta mai mult în joc. Fiecare procedeu tehnic are un
mecanism de bază, ce conţine mai multe componente: momentul iniţial sau
poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţia finală.
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, cu picioarele uşor
depărtate cam la lăţimea umerilor şi decalate, piciorul opus cu care se loveşte
mingea este mai în faţă. Picioarele sunt semiflexate la nivelul articulaţiei
genunchilor, greutatea repartizată pe ambele picioare sau uşor pe piciorul din
faţă. Trunchiul uşor aplecat spre înainte, linia umerilor paralelă cu fileul. Mingea
este ţinută în mâna opusă braţului cu care se loveşte, îndoită din cot, la nivelul
şoldului de partea braţului
de lovire. Braţul de lovire atârnă relaxat pe lângă şold.
Execuţia propriu-zisă
Mâna ce susţine mingea execută o uşoară lansare, aruncare (10-20 cm)
sau o retragere a acesteia de sub minge, odată cu balansarea braţului
îndemânatec, de lovire spre înapoi şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate.
Urmează o pendulare dinspre înapoi spre înainte, pe timpul coborârii mingii, iar
piciorul din spate, printr-o impulsie în sol, trece greutatea corpului în faţă, odată
cu lovirea mingii. Mingea se loveşte pe calota inferioară, cu podul palmei,
degetele fiind întinse şi apropiate, braţul fiind blocat, încordat din articulaţia
pumnului şi cotului, după care piciorul din spate realizează, dacă este cazul, o
păşire spre înainte.
Poziţia finală
După execuţie, jucătorul este în poziţie înaltă, urmăreşte traiectoria
mingii, după care se deplasează în teren pentru a participa la acţiunile de
apărare.
Greşeli de execuţie:
- picioarele sunt pe aceeaşi linie la poziţia iniţială, sau piciorul din faţă este de
aceeaşi parte cu braţul care va lovi mingea;
- ţinerea mingii prea aproape sau prea depărtat de corp;
- aruncarea mingii prea înalt, lateral sau înainte;
- lovirea mingii din palmă, fără aruncare, lansare sau cu degetele, antebraţul;
- pendularea braţului lovitor în plan lateral.
Serviciul de jos din lateral

Aceasta este o variantă a serviciului de jos, în care execuţia se face din
lateral.
Poziţia iniţială
Jucătorul stă lateral faţă de fileu, cu mâna care susţine mingea spre fileu.
Picioarele sunt mai depărtate faţă de lăţimea umerilor şi uşor flexate din
articulaţii, iar talpa piciorului dinspre fileu mai avansată. Mingea este susţinută
la nivelul bazinului de mâna neîndemânatică, îndoită din cot, iar mâna care va
lovi mingea sprijină lateral mingea.
Se realizează trecerea greutăţii corpului pe piciorul din spate odată cu
retragerea mâinii lovitoare, în lateral şi spre înapoi, întinsă din articulaţia
cotului. Mingea se aruncă oblic spre fileu, ceea ce coincide cu răsucirea
trunchiului cu faţa spre fileu şi cu acţiunea mâinii care loveşte mingea dinapoi
spre înainte şi de jos în sus, odată cu trecerea greutăţii în faţă pe piciorul care a
păşit. Mingea este lovită cu podul palmei, cu articulaţia pumnului încordată şi
articulaţia cotului în extensie.
Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, după care se deplasează
în teren pentru a participa la acţiunile de apărare următoare.
- picioarele sunt aşezate invers faţă de fileu, piciorul din spate este mai în faţă;
- mingea se aruncă prea jos, prea înapoi;
- nu se realizează răsucirea trunchiului;
- se loveşte mingea cu antebraţul sau cu pumnul.
Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor

Serviciul de sus din faţă este foarte utilizat atât de jucătorii începători, cât
şi de cei avansaţi. Accentul cade pe traiectoria care se imprimă mingii şi care
trebuie să fie cât mai schimbătoare şi să pună în dificultate pe cei care execută
preluarea.
Poziţia iniţială
Executantul este orientat cu faţa către teren, picioarele sunt uşor depărtate
şi decalate, piciorul din faţă este opusul mâinii cu care se va lovi mingea,
greutatea este repartizată în mod egal pe ambele picioare. Trunchiul este drept,
cu privirea orientată spre terenul advers. Mingea este ţinută în palma braţului
neîndemânatic, îndoit de la nivelul articulaţiei cotului, în faţa executantului, la
nivelul pieptului, iar braţul lovitor poate fi întins pe lângă corp sau poate sprijini
mingea.
Mingea se aruncă în sus circa 1 metru, astfel, dacă o lăsăm să cadă pe
lângă corp, să cadă în faţa piciorului din spate. Braţul care susţine şi aruncă
mingea se ridică oblic în sus spre înainte, trunchiul intră într-o extensie,
realizându-se şi trecerea greutăţii pe piciorul din spate, iar braţul
lovitor, îndoit din articulaţia cotului, se duce înapoia capului. Se realizează şi o
răsucire a trunchiului de partea braţului lovitor. Acesta revine din extensie cu o
mişcare dinapoi spre înainte sus şi loveşte
mingea în punctul cel mai înalt al fazei ascendente de zbor a mingii. Mingea se
loveşte cu podul palmei, astfel ca articulaţia pumnului să fie blocată în extensie
pe tot parcursul execuţiei. Printr-o lovire scurtă într-un punct situat cât mai
aproape de axul median al mingii, se imprimă un zbor planat, cu o traiectorie
oscilantă, greu previzibilă datorită faptului că în faţa mingii există un strat de aer
pe care aceasta îl ocoleşte neregulat, în toate direcţiile.
Poziţia finală
După lovire, mâna urmăreşte traiectoria mingiei, care trebuie să se
îndrepte spre terenul advers.
Lovirea mingii cu o mână de sus (serviciul) – analiza biomecanica
Pentru executarea serviciului, sportivul se poziţionează în stând uşor depărtat în
spatele liniei de fund a terenului, având piciorul opus braţului de lovire mai
avansat decât celălalt.
Mingea este aruncată liber în sus, pe verticală. În timp ce mingea este în aer,
jucătorul mută greutatea întregului corp pe piciorul din spate, flectându-l uşor,
concomitent cu ridicarea uşoară a celui din faţă. Concomitent, trunchiul şi
membrul superior care va lovi mingea sunt duse mult înapoi (trunchiul mult
extins, iar membrul superior în flexie maximă din articulaţia umărului), în
scopul de a pune în tensiune lanţurile musculare şi a acumula o cât mai mare
cantitate de energie potenţială. Apoi, jucătorul împinge mult pieptul spre înainte,
trunchiul fiind uşor răsucit spre mâna care loveşte mingea. Din această poziţie
începe mişcarea de lovire a mingii: greutatea corpului se mută pe piciorul din
faţă, bine fixat pe sol acum; în timp ce jucătorul se ridică uşor pe vârfuri, mâna
este dusă rapid spre înainte, lovind mingea puternic şi rapid. Lovirea mingii se
face în punctul cel mai înalt al razei de acţiune proprie jucătirului care execută
serviciul.
Din punct de vedere biomecanic, activitatea musculaturii corpului cere o
perfectă coordonare şi o fină reglare nervoasă a mişcării.
Mişcarea solicită numeroase grupe şi lanţuri musculare, precum şi o contribuţie
importantă de apreciere spaţială a analizatorului vizual.
Analiza contribuţiei grupurilor şi lanţurilor musculare în efectuarea acestei
mişcări arată, şi în acest caz, o îmbinare a efortului static cu cel dinamic.
În ceea ce priveşte activitatea dinamică a musculaturii corpului, se constată
participarea unui lanţ muscular lung, care se întinde de la membrul superior care
loveşte mingea, trece peste trunchi şi se continuă la membrele inferioare.
Activitatea musculară este de învingere, iar lanţul muscular care o efectuează
este format din flexorii degetelor şi ai corpului, flexorii cotului, adductorii şi
retroductorii din articulaţia scapulo-humerală, muşchii care execută bascularea
laterală a scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu lanţurile musculare
încrucişate ale peretelui abdominal, iar de aici cu lanţul triplei extensii de la
membrele inferioare.
Concomitent, lanţurile musculare antagoniste ale membrelor şi
trunchiului, depun un efort dinamic de cedare, dozat proporţional cu solicitarea,
contribuind la dozarea valorii efortului necesar unei tehnici copespunzătoare.
Pe lângă componenta dinamică a efortului muscular, se depune şi o
activitate statică de fixare sau de echilibrare, întrucât mişcările se efectuează
dintr-o poziţie de echilibru instabil. Activitatea statică este asigurată prin
colaborarea tuturor lanţurilor musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare
şi este cu atât mai intensă cu cât efortul dinamic de lovire a mingii este mai mare
şi tinde să dezechilibreze mult corpul.
- poziţie prea joasă a braţului cu mingea;
- mingea este aruncată prea sus sau prea jos;
- în timpul lovirii mingii, articulaţia pumnului relaxată;
- pendularea prin lateral a braţului lovitor;
- flexia articulaţiei pumnului după lovire.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
 Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei
linii corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul
celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii
ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea
mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul
celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi
cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru
verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3
ori a mingii înaintea execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone
Ridicarea
Ridicarea este acţiunea de joc prin care se urmăreşte transmiterea mingii,

către un atacant, cu scopul de a finaliza combinaţiile în atac ale echipei proprii.
Ridicarea înainte
Ridicarea înainte este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către

un atacant se realizează spre înainte, iar acesta, în momentul execuţiei, se
găseşte cu picioarele pe sol. Ridicarea mingii este de fapt a doua lovire a mingii
în cadrul organizării celor trei lovituri din cadrul echipei şi este cea mai
importantă acţiune individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni
de atac. Ea este procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului. Mecanismul
de bază are aceleaşi componente, şi anume : poziţia iniţială, execuţia propriu-
zisă şi poziţia finală. În cazul acestui element
tehnic, ridicarea, trebuie să ţinem cont de faptul că pentru realizarea lui avem
nevoie de alte două acţiuni premergătoare, şi anume poziţia de aşteptare şi
deplasarea.
Poziţia de aşteptare poate fi diferită, în funcţie de acţiunea premergătoare
ridicării (preluare din serviciu, din atac, blocaj, dublarea atacului sau blocajului
etc.), deci poate fi înaltă, medie sau joasă. Deplasarea la minge poate fi impusă
de intrarea din linia a II-a a ridicătorului, sau de o preluare mai puţin precisă a
echipei proprii. Deplasarea trebuie realizată printr-un start rapid, bazată pe
anticipaţie a traiectoriei mingii, urmată de o deplasare rapidă la minge, astfel ca
ridicătorul să ajungă la locul întâlnirii, înaintea mingii şi într-o poziţie stabilă.
Poziţia iniţială
Executantul se găseşte într-o poziţie echilibrată, cu picioarele depărtate la
lăţimea umerilor şi decalate, cu tălpile paralele orientate spre în faţă, membrele
inferioare într-o uşoară flexie din toate trei
articulaţiile sale (tripla flexie), trunchiul drept uşor aplecat spre înainte. Braţele
sunt îndoite din cot, depărtate de trunchi şi ridicate cu articulaţia pumnului la
nivelul frunţii. Degetele ambelor mâini sunt deschise, cu policele orientate spre
frunte, palmele sunt într-o flexie dorsală şi formează astfel o cupă de mărimea
unei mingi. Cupa este alcătuită din degetele celor două mâini, astfel: policele şi
degetele arătătoare formează un triunghi de susţinere şi cu scopul ca mingea să
nu scape în jos, iar celelalte degete înfăşoară mingea de-o parte şi de alta.
Se realizează prin întinderea articulaţiilor membrelor inferioare, care se
transmite ca o undă braţelor prin extensia lor, spre înainte sus, încheindu-se prin
eliberarea mingii printr-o flexie palmară din articulaţia pumnului.
La contactul cu mingea, policele şi degetele arătătoare sprijină mingea, iar
celelalte degete asigură traiectoria mingii. Pentru realizarea unei execuţii fără
rotaţia mingii în aer, este necesară o bună coordonare nervoasă, care să realizeze
lovirea simultană a mingii cu ambele mâini şi uniform.
Poziţia finală
După lovirea mingii, executantul are trunchiul înclinat spre înainte şi
întins şi urmăreşte traiectoria mingii, după care se deplasează într-o poziţie
specifică următoarei acţiuni.
Elemente de analiză biomecanică în volei
Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism
care solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această
activitate dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de
fixare (echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în
situaţii de dezechilibru marcat.
Vom prezenta, în continuare, analiza biomecanică a principalelor procedee
tehnice din volei.
Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa)

La nivelul membrelor superioare, efortul este de tip menţinere. Muşchii
flexori ai degetelor, flexorii şi extensorii antebraţului pe braţ, anteductorii
braţului şi muşchii care realizează ridicarea şi bascularea laterală a scapulei
formează un lanţ.
Muşchii lanţurilor vertebrale fac efortul static de menţinere a trunchiului,
iar lanţul triplei extensii face efortul static de menţinere la nivelul membrelor
inferioare. Pentru asigurarea poziţiei corpului se face şi un efort static de
echilibrare prin lucrul lanţurilor musculare antagoniste ale trunchiului şi
membrelor inferioare.
Activitatea dinamică pentru lovirea mingii prezintă o serie de detalii,
corpul efectuând o ridicare şi o întindere lentă prin intermediul lanţului
şanţurilor vertebrale, la nivelul trunchiului şi al triplei extensii, la nivelul
membrelor inferioare (activitate dinamică de învingere).
La nivelul nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează
lovirea în principal cu policele, arătătorul şi mediusul (acesta din urmă cu
pondere mare în amortizarea si respingerea imprimată mingii).
La nivelul nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează
lovirea în principal cu policele, arătătorul şi mediusul (acesta din urmă cu
pondere mare în amortizarea si respingerea imprimată mingii).
În cadrul acţiunii de ridicare a mingii (pasare), numărul grupelor şi
lanţurilor musculare angrenate în efortul static şi dinamic este crescut şi prezintă
particularităţi specifice de tip biomecanic. Mişcările se realizează pe baza unei
coordonări nervoase de mare fineţe, informarea fiind contină pe calea
aferentaţiei inverse (prin aferenţele proprioceptive, vizuale şi vestibulare
- nu se anticipează traiectoria mingii, ceea ce duce la o deplasare lentă la minge;
- lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
- punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
- împingerea inegală asupra mingii;
- deplasarea corpului în direcţie opusă traiectoriei mingii.
Ridicarea peste cap de pe sol
Procedeul este denumit astfel pentru că transmiterea mingii se realizează

la un jucător spre înapoi, în spatele său, pe deasupra capului, cu picioarele pe sol
în momentul execuţiei. Se foloseşte în special cu scop tactic, acela de a deruta
blocajul advers, ceea ce-i conferă ridicătorului posibilitatea folosirii lungimii
fileului în atac.
Poziţia iniţială
Nu diferă de procedeul anterior, ridicarea înainte, decât cu câteva excepţii:
oprirea din deplasare se face mai mult sub minge, într-o poziţie mai joasă, cupa
se realizează puţin deasupra frunţii spre vertex (creştet), poziţia trunchiului este
verticală, cu linia umerilor perpendiculară pe traiectoria pasării.
Menţine caracteristicile procedeului anterior, cu deosebirea că mişcarea de
extensie a tuturor articulaţiilor se menţine, dar trunchiul realizează o extensie
accentuată împreună cu cea a capului, odată cu lovirea mingii, prin împingerea
bazinului spre în faţă şi prin extensia şi retroducţia braţelor. Extensia articulaţiei
pumnului imprimă mingii o traiectorie cu direcţia spre în sus la începutul
mişcării şi spre înapoi după aceea.
Poziţia finală
Braţele se vor extinde oblic spre înapoi, capul mult în extensie şi urmărind
mingea, realizând transmiterea mingii, după care au loc o întoarcere cu faţa spre
direcţia pasării şi deplasarea către dublarea atacantului.
- nu se anticipează traiectoria mingii, ceea ce duce la o deplasare lentă la minge;
- lipsa cupei elastice, ceea ce duce la o lovire rigidă a mingii;
- punct de lovire a mingii sub nivelului frunţii;
- nu se realizează extensia accentuată a trunchiului odată cu împingerea
bazinului în faţă;
- capul nu este în extensie în timpul transmiterii mingii şi nu urmăreşte mingea;
- braţele însoţesc mingea cu o mişcare de rotaţie din umeri, din faţă spre înapoi.
Ridicarea laterală
Se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru că

transmiterea mingii către un atacant se realizează în lateral, cu o parte a corpului
către acel atacant. Această ridicare apare în momentul în care fie ridicătorul nu
are o altă variantă de ridicare, fie preluarea a fost prea spre fileu, chiar în fileu,
şi, pentru a evita atingerea acestuia printr-o întoarcere, executantul este cu faţa la
fileu şi pasează în lateral. Lovirea mingii se face cu o parte a corpului mai
aproape de cel spre care se pasează sau se ridică. Execuţia se bazează pe lovirea
mingii prin înclinarea laterală a trunchiului, însoţită de întinderea braţelor lateral
în sus, inegal, braţul dinspre locul pasării este mai puţin întins, faţă de celălalt,
care se întinde complet.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):
 pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
 pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
 preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
 pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
 preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea
mingii peste fileu;
 preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):
 în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la
partener;
 de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6
urmată de atac din zona 2;
 preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la
preluare, cel de la preluare la ridicare etc;
Lovitura de atac
Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în

terenul advers, prin lovirea mingii cu o mână, astfel încât contactul cu mingea să
se realizeze deasupra nivelului benzii superioare a fileului.
Această lovitură reprezintă concretizarea efortului întregii echipe în faza
de atac şi are ca scop câştigarea punctului pentru echipa proprie. Lovitura de
atac depinde de mai mulţi factori, cum ar fi ridicarea, dar nu procedeul în sine, ci
traiectoria imprimată mingii de ridicător în cazul unor combinaţii (înaltă, întinsă,
scurtă, în urcare etc.), blocajul advers, scorul, distanţa faţă de fileu etc. Toţi
aceşti factori cer anumite calităţi unui trăgător, cum ar fi: calităţi motrice
deosebite (viteză de reacţie şi de execuţie, forţă-viteză, îndemânare,
coordonare), stăpânirea tuturor procedeelor tehnice de atac, vedere periferică,
acuitate vizuală, stăpânirea emoţiilor, capacitate de analiză şi decizie rapidă.
Procedeele de lovire a mingii pot fi diferite, pe direcţia elanului sau pe
alte direcţii (cu răsucirea trunchiului după săritură sau din braţ) şi prin rotarea
braţului.
Lovirea mingii cu o mână de sus (lovitura de atac)-analiza biomecanica
Este o mişcare viguroasă, desfăşurată cu forţă şi viteză maximă, care are drept
scop să imprime mingii o viteză de deplasare cât mai mare, iar prin varietatea
traiectoriei sale să surprindă apărarea adversă.
Mişcarea se execută, de regulă, din apropierea plasei şi din săritură. Ea cere din
partea lanţurilor musculare, pe lângă viteză şi o mare forţă de lovire.
Jucătorul care va executa lovitura se orientează asupra traiectoriei mingii şi,
înaintea contactului cu mingea, efectuează o săritură. În acelaşi timp, membrul
superior care va lovi este dus mult spre înapoi (în flexie maximă din articulaţia
umărului), iar trunchiul se extinde ca un arc.
Mişcarea de lovire constă dintr-o contracţie puternică, balistică, de tip învingere
a unui lanţ muscular lung, care începe la membrul superior cu flexorii degetelor
şi mâinii, ai cotului, retroductorii braţului, muşchii care asigură coborârea şi
bascularea scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu muşchii pereţilor
abdominali, antrenând lanţurile sale încrucişate, iar la membrele inferioare cu
lanţul triplei extensii (care a efectuat săritura). O menţiune specială trebuie
făcută referitor la participarea muşchilor pronatori ai antebraţului şi flexori ai
degetelor şi mâinii, de care depinde traiectoria care va fi imprimată mingii.
Executarea corectă şi în viteză a acestei mişcări cere o participare importantă a
analizatorului vizual, care să furnizeze centrilor nervoşi motori informaţii
privind orientarea în spaţiu şi aprecierea distanţei.
După efectuarea lovirii, efortul muscular se adresează restabilirii
echilibrului după aterizarea pe sol, unde un rol deosebit îl au muşchii şanţurilor
vertebrale şi lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare;
activitatea musculară este statică, de fixare sau echilibrare.
Lovitura de atac procedeu drept
Se denumeşte astfel pentru că direcţia elanului de atac corespunde cu

direcţia transmiterii mingii după lovirea ei.
Mecanismul de bază are mai multe componente specifice loviturii de atac,
şi anume: elanul, bătaia, săritura, lovirea mingii, aterizarea şi intrarea într-o nouă
acţiune.
Elanul
Înainte de elan, jucătorul trebuie să ştie unde este mingea, cum sunt
aşezaţi adversarii în teren şi să anticipeze mişcările ridicătorului.
Elanul reprezintă acţiunea de acumulare a unei viteze de pe orizontală şi
transformarea ei printr-o desprindere pe verticală.
Elanul se realizează prin efectuarea a 2-3 paşi, în funcţie de zona de unde
se realizează lovitura de atac. Dacă jucătorul efectuează lovitura de atac din
zonele 2 sau 4, atunci elanul este format din 2-3
paşi sau mai mulţi, în funcţie de acţiunea premergătoare (preluare) atacului.
Dacă se efectuează lovitura de atac din zona centrală, Z3, elanul poate fi format
şi din 1-2 paşi sau 3.
Primul pas este mai mic, fiind un pas pregătitor, efectuat de piciorul opus
braţului lovitor, penultimul pas este mai lung, îngenuncheat, târşit, cu scopul de
a frâna deplasarea pe orizontală, iar cel de-al treilea pas se duce lângă
penultimul, depăşindu-l cu o jumătate de talpă. Odată cu penultimul pas, se
realizează şi elanul de braţe, prin ducerea lor mult spre înapoi.
Elanul se face perpendicular pe fileu, pentru ca executantul să poată
beneficia de vedere periferică asupra întregului teren, având şi posibilitatea de a
juca mingea cu orice mână.
Elanul are un ritm accelerat şi un tempo al paşilor, care duc la realizarea
unei sărituri mai înalte.
Bătaia
Se face pe ambele picioare simultan sau succesiv şi este specifică jocului
de volei. Voleiul modern a adus şi bătaia pe un picior, dar se foloseşte numai la
sportivii de performanţă şi numai după
însuşirea desprinderii de pe amândouă picioarele. Contactul cu solul se face pe
călcâi, pentru a transforma viteza acumulată pe orizontală, din pasul sau paşii
executaţi anterior, într-una
ascensională, pe verticală, prin rularea tălpii piciorului. Membrele inferioare
sunt flexate din cele trei articulaţii ale lor. Laba piciorului împreună cu gamba
formează un unghi de 80o-82o, gamba cu coapsa formează un unghi de 100o-
120o, coapsa cu trunchiul 90o-92o. Braţele se găsesc întinse înapoia trunchiului.
Săritura
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor
inferioare, împreună cu elanul energic al braţelor, se realizează o desprindere pe
verticală, în apropierea mingii, în punctul cel
mai înalt al săriturii. Mingea trebuie să fie în faţa executantului şi deasupra sa.
Desprinderea se face în funcţie de traiectoria şi de viteza de deplasare a
mingii. Imediat după desprindere, braţele continuă elanul spre înainte sus,
împreună cu trunchiul. Corpul executantului este echilibrat în timpul săriturii, cu
linia umerilor paralelă cu direcţia de transmitere
a mingii. Trunchiul se află în extensie, braţele se ridică până deasupra capului,
de unde braţul lovitor îşi continuă drumul spre înapoia capului, flexat din
articulaţia cotului, cu palma orientată spre minge.
Lovirea mingii
Se face în punctul cel mai înalt al săriturii, prin mişcarea de revenire din
extensie a trunchiului, a braţului lovitor, care se întinde de la nivelul cotului, şi
prin coborârea celuilalt braţ. Lovirea mingii se face cu toată palma, printr-o
flexie palmară energică, executată deasupra liniei mediane, pe calota superioară.
Această mişcare imprimă mingii o traiectorie descendentă accentuată, datorită
vitezei şi forţei de lovire a braţului, de deasupra planului fileului spre terenul
advers.
Aterizarea
După lovire, braţul continuă mişcarea de coborâre pe lângă fileu, braţul
neîndemânatic îl precede, iar corpul completează mişcarea printr-o flexie.
Aterizarea se face pe ambele picioare, elastic, datorită amortizării, realizată prin
cedarea tuturor articulaţiilor membrelor inferioare, iar privirea urmăreşte
mingea.
Acţiunea de după lovire
După aterizare, executantul se deplasează pentru a participa la următoarea
acţiune de joc.
- nesincronizare între elan şi traiectoria mingii;
- lipsa elanului de braţe;
- braţul neîndemânatic nu participă la elan, ceea ce duce la un dezechilibru al
trunchiului şi coborârea punctului de lovire a mingii;
- nesincronizarea elanului de picioare;
- lipsa de coordonare între săritură şi lovirea mingii;
- lovirea mingii cu altă parte a braţului;
- nu există flexia palmară, care acoperă mingea;
- aterizare dezechilibrată.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:
 elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
 atac peste fileu din minge oferită;
 atac din minge ridicată;
 preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
 preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.
Preluarea
Preluarea este o acţiune individuală de apărare prin care un jucător

încearcă să respingă mingea, trimisă de adversar cu scopul de a face punct, astfel
încât să se realizeze construcţia atacului propriu, iar finalizarea să fie punctul.
Această acţiune se realizează cu dificultate, datorită faptului că ea depinde
de acţiunile premergătoare ale adversarului, serviciul, lovitura de atac, blocajul,
care urmăresc punerea în dificultate a apărării proprii.
Preluarea din serviciu

Preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un jucător intră
în contact cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu.
Mecanismul de bază al preluării din serviciu are următoarele componente:
poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală.
Poziţia iniţială
Preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată de o
anticipare, urmată de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă
serviciul are o forţă crescută, poziţia este joasă şi cu faţa către direcţia de unde
vine serviciul.
Picioarele sunt uşor depărtate şi îndoite de la nivelul genunchilor,
greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din exterior este mai în
faţă. Braţele sunt depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se realiza o
deplasare dacă este cazul.
Începe prin apropierea braţelor, urmată de întinderea picioarelor,
îndreptarea trunchiului, braţele întinse din coate, cu mâinile împreunate mai sus
de nivelul genunchilor. Palmele sunt înlănţuite - palmă peste palmă - cu
închiderea lor la nivelul degetelor mari. Palma care o înfăşoară pe cealaltă
trebuie să fie cea îndemânatecă.
Contactul cu mingea se face la nivelul antebraţelor, în treimea inferioară,
deasupra articulaţiei pumnului. Lovirea mingii nu este o lovire scurtă, ci una de
conducere a mingii pe direcţia de transmitere, de către braţe spre înainte sus, cu
ducerea umerilor în faţă, rotunjind spatele.
Poziţia braţelor în momentul lovirii mingii trebuie să fie în funcţie de
distanţa faţă de fileu. Dacă jucătorul care execută preluarea se află mai aproape
de fileu, braţele se ţin paralele cu solul şi se
execută preluarea numai din întinderea membrelor inferioare, iar dacă jucătorul
de la preluare se află mai departe de fileu, se ţin braţele oblic, iar preluarea se
face prin întinderea membrelor inferioare,
ducerea braţelor înainte sus.
În funcţie de viteza şi forţa serviciului, preluarea se face printr-o mişcare
de cedare, amortizare a contactului cu mingea, urmată, dacă este cazul, de
fandare, urmată de rulare pe spate, îngenunchiere.
Poziţia finală
După transmitere, jucătorul va urmări traiectoria mingii şi va intra într-o
nouă acţiune.
Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea)- analiza biomecanica
În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet
întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale.
Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în
scopul măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor,
pentru a putea executa procedeul în cele mai bune condiţii.
În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară
lăsare în jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o
apropiere a celor două antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge).
Respingerea mingii se face din această poziţie joasă, cu tălpile depărtate,
genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept; braţele, cu antebraţele în uşoară
flexie, se poziţionează între cele două membre inferioare.
În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de
ridicare, membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele
superioare lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe.
Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o
serie de particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic
numeroase grupe şi lanţuri musculare. Pentru executarea corectă a acestei
mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să ducă la o reglare
fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.
Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor,
care prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile
musculare ale triplei flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea
echilibrului în plan sagital), cât şi grupele musculare ale adductorilor şi
abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi supinatorilor piciorului (pentru
asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte trunchiul, poziţia de
echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor vertebrale şi
al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali.
Activitatea dinamica a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile
musculare ale membrelor superioare, care asigură anteducţia şi adducţia în
articulaţia umărului şi de muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-
lateral scapula. Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global,
fixând articulaţia cotului în extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două
mâini apropiate, în flexie.
O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi
membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre
superioare pe direcţia traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea
şi, mai ales, de precizia acestei mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea
şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a membrelor superioare pe direcţia de
unde vine mingea. Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul
acesteia cu solul are valori diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o
coordonare nervoasă foarte precisă
- plasament greşit;
- aprecierea inexactă a traiectoriei mingii;
- oprirea într-o poziţie dezechilibrată;
- neîmpreunarea palmelor în momentul lovirii;
- îndoirea coatelor în momentul şi în timpul lovirii;
- lovirea cu o mână;
- lipsa acţiunii picioarelor;
- balans prea mare al braţelor în timpul lovirii;
- bazinul se retrage în timpul lovirii.
Preluarea din lovitura de atac
Este o acţiune importantă prin care jucătorul nu lasă mingea să cadă în

terenul propriu.
Preluarea din atac este o acţiune individuală, prin care un jucător intră în
contact cu mingea venită din atacul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu.
La preluarea din lovitura de atac, jucătorul trebuie să posede capacitatea
de anticipare, reacţie la minge, poziţie joasă specifică, deplasare rapidă la minge.
Mecanismul de bază are aceleaşi componente ca şi la preluarea din serviciu.
Poziţia iniţială
Este identică celei de la preluarea din serviciu, cu singura deosebire că
baza de susţinere este mai mare, prin depărtarea picioarelor mai mult, centrul de
greutate fiind deci mai aproape de sol.
Este o acţiune de recul, de amortizare a forţei cu care vine mingea, de
cedare din articulaţii, prin plasarea antebraţelor sub minge, fără lovirea acesteia.
Contactul se face la fel la nivelul antebraţelor deasupra articulaţiei pumnului. Nu
există momentul de conducere a mingii.
Poziţia finală
Se urmăresc traiectoria mingii respinse şi intrarea într-o nouă fază a
jocului.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că
preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia
picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un aspect prioritar.
 preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m
în diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau
în formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
 preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe
diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare
lungă spre partener;
 preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de
schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi
retragerea în dispozitiv.
Blocajul
Blocajul este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar,

efectuată de jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind marginea superioară a
fileului. (Regulamentul FIVB). Este o acţiune prin care un jucător sau mai mulţi
din linia I ai echipei din apărare încearcă, prin interpunerea palmelor peste
nivelul superior al fileului, între minge şi terenul propriu, să respingă mingea
înapoi venită dintr-o lovitură de atac sau să o reţină în terenul propriu. După
numărul jucătorilor care participă la blocaj, avem blocaj individual sau în grup
(de 2 sau 3 jucători); după traiectoria mingii transmise de adversar, avem blocaj
la minge sau la zonă şi, după plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului,
avem blocaj ofensiv şi defensiv.
Blocajul individual
Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente:

poziţia iniţială, elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea.
Poziţia iniţială
Este o poziţie înaltă, picioarele depărtate la lăţimea umerilor, greutatea
egal repartizată pe ambele picioare, genunchii uşor flexaţi, trunchiul drept,
braţele îndoite din cot cu palmele la nivelul umerilor şi orientate spre fileu, iar
privirea spre terenul advers.
Elanul
În funcţie de traiectoria mingii imprimată de ridicătorul advers, jucătorul
de la blocaj se poate deplasa cu pas adăugat lateral, încrucişat, oblic lateral, pe
distanţe scurte, iar pentru cele lungi, cu alergare paralelă cu fileul sau
combinată. Ultimul pas este mai mare pentru a opri viteza de deplasare.
Pe toată durata elanului, braţele se ţin îndoite din cot, cu palmele orientate spre
înainte, cu degetele răsfirate.
Bătaia
Se execută pe ambele picioare, primul se aşază piciorul din exteriorul
deplasării, perpendicular pe fileu, pentru a bloca deplasarea şi apoi se aşază
celălalt picior lângă el. Membrele inferioare sunt
îndoite de la nivelul genunchilor, braţele îndoite din cot cu palmele orientate
spre fileu, degetele răsfirate.
Desprinderea şi acţiunea palmelor
Se realizează o flexie accentuată a membrelor inferioare, după care se
realizează o extensie energică a lor şi a braţelor. Braţele urcă pe lângă planul
vertical al fileului cu plasarea palmelor, cu degetele răsfirate, încordate, într-o
flexie uşoară, deasupra fileului, şi pe direcţia mingii; proiecţia palmelor să cadă
în terenul advers.
Contactul cu mingea se face în terenul advers, cu ambele palme, dar după
ce atacantul a lovit mingea.
Aterizarea
După blocare, braţele se retrag, iar aterizarea se face echilibrată, pe
ambele picioare, cu faţa spre direcţia mingii, pentru a-i permite participarea la
următoarele acţiuni.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută
de un partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la
minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge ridicată cu
deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din
ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate
din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă
(blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la
elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre
jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se
foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi
participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să
stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în
traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi
perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a
sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La
comandă jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta
unde împrună cu jucătorul din zona rspctivă execută simularea
blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers
din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se
efctuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu
temă şi joc de pregătire.
MIJLOACE ALE VOLEIULUI CU APLICABILITATE ÎN

CORECTAREA DEFICIENŢELOR FIZICE
Pentru o mai bună prezentare a corectării deficienţelor fizice parţiale, ele

au fost grupate de Cristina Fozza, în principalele regiuni şi segmente ale
corpului, după cum urmează:
- deficienţe fizice ale capului şi gâtului;
- deficienţe fizice ale trunchiului;
- deficienţe fizice ale membrelor superioare şi inferioare.
Ne propunem să evidenţiem câteva mijloace specifice pregătirii jocului de
volei, care pot avea caracter atât de pregătire, cât şi de corectare a unor
deficienţe fizice.
Recuperarea capului şi gâtului

􀂾 Mers, mâinile pe şold, extensia capului la fiecare pas, cu uşoară extensie a
trunchiului;
􀂾 Mers pe vârfuri, cu o minge ţinută în mâini, ducerea braţelor, prin înainte sus
cu arcuire;
􀂾 Mers fandat, cu o minge ţinută în mâini, ducerea braţelor, prin înainte sus cu
arcuire;
􀂾 Stând cu spatele lipit de perete, cu mingea ţinută în cupă, deasupra capului, se

execută genuflexiuni;
􀂾 Stând depărtat cu spatele la perete, la un pas distanţă, cu o minge de volei

ţinută în faţă, extensia trunchiului până se atinge peretele cu mingea – revenire;
􀂾 Stând depărtat, pe perechi, unul în faţa celuilalt, la un pas distanţă. Cel din
faţă ţine mingea de volei şi execută o extensie a trunchiului, cu transmiterea
mingii partenerului din spate;
􀂾 Pe perechi, cu o minge la o distanţă de 2-3 m, unul în faţa celuilalt. Cel din
faţă ţine mingea în cupă, deasupra frunţii, şi execută aruncarea mingii spre
înapoi către partener;
􀂾 Pe genunchi cu sprijin pe palme, trunchiul sub orizontală, se execută
conducerea unei mingi de volei cu capul;
􀂾 Stând pe un scaun, mâinile pe umeri, ducerea trunchiului în extensie,
menţinând spatele drept şi umerii traşi înapoi, braţele întinse până pot ridica o
minge de volei de jos;
􀂾 Atârnat cu spatele la scara fixă, cu o minge de volei sub regiunea dorsală,
capul pe spate, îndoirea genunchilor şi întinderea lor;
􀂾 Pe genunchi, stând cu mingea de volei menţinută sus, braţele întinse, aşezare
pe coapsa stângă/dreaptă, cu îndoirea capului pe partea opusă coapsei pe care ne
aşezăm;
􀂾 Şezând, cu o minge, se execută pase de control;
􀂾 Stând, cu o minge, se execută pase de control;

􀂾 Individual, se execută pase de control din mers;
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pasă de control şi pasă spre înainte către un
perete;
􀂾 Individual, stând cu spatele la un perete la distanţă de 1m, se execută pasă de
control, urmată de pasă peste cap, întoarcere şi prinderea mingii;
􀂾 Pe perechi, la perete, unul este situat cu faţa la perete, iar celălalt cu spatele.
Cel cu faţa la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă paste cap spre
perete;
􀂾 Câte trei cu o minge, aşezaţi în linie, cel din mijloc execută pasă peste cap din
minge oferită de partener din faţă, iar cel din spate o prinde şi o transmite la
primul;
minge oferită de partener din faţă după care se întoarce 180 0 .Cel din spate
prinde mingea şi o transmite colegului din centru;
􀂾 Individual, sărituri la blocaj în apropierea fileului;
􀂾 Individual, sărituri la blocaj la minge ţinută deasupra fileului;
􀂾 Se execută serviciul de sus din faţă de la o distanţă mică (5-6 m), după care se
măreşte distanţa până se ajunge înapoia liniei de fund a terenului.
Recuperarea membrelor superioare
􀂾 Mers ghemuit, mâinile ţin la spate o minge, coatele trase mult înapoi;
􀂾 Stând depărtat, cu o minge ţinută la nivelul umerilor, întinderea braţelor în

sus, simultan cu extensia trunchiului;
􀂾 Culcat facial, mâinile la ceafă ţin o minge, se realizează târâre înainte cu

ajutorul membrelor inferioare;
􀂾 Şezând, cu o minge, se execută pase de control cu o mână şi cu două mâini;
􀂾 Individual, se execută pasă de control cu o mână;
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pasă spre perete, iar din mingea revenită
din perete se execută pasă de control cu o mână (cea afectată);
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pasă de control cu două mâini de sus, iar
pasarea spre perete se execută cu o mână de sus;
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pasă de control cu două mâini de sus,
urmată de o pasă spre înainte cu două mâini de sus spre perete.
􀂾 Pe perechi şezând, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte;
􀂾 Pe perechi, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte;
􀂾 Pe perechi se execută pase de sus spre înainte;
perete;
minge oferită de partenerul din faţă, iar cel din spate o prinde şi o transmite la
primul;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar cu deosebirea că cel din mijloc va sta cu spatele în
apropierea fileului, executând pasa peste cap, peste fileu la coleg;
􀂾 Individual, se execută o autoaruncare, urmată de plasarea mingii peste fileu cu
mâna afectată;
􀂾 Idem, dar cu lovirea mingii;
􀂾 Se execută lovitură de atac din minge ţinută deasupra fileului de către
profesor, dar cu plasarea mingii cu mâna afectată;
􀂾 Se execută lovitură de atac din minge aruncată de către profesor;
􀂾 Idem, dar din minge ridicată de un partener;
􀂾 Pe perechi, se execută serviciul de jos sau de sus, la o distanţă de 5-6 m;
􀂾 Se execută serviciul de sus din faţă de la o distanţă mică (5-6 m), după care se
măreşte distanţa până se ajunge înapoia liniei de fund a terenului.
Corectarea cifozei dorsale
􀂾 Mers normal, cu ţinerea mingii de volei cu două mâini la ceafă şi se execută,

la trei paşi, ridicarea genunchiului îndoit în faţă;
􀂾 Mers pe vârfuri cu trunchiul înclinat uşor înainte, mâinile susţin mingea de

volei pe cap;
􀂾 Pe genunchi, şezând pe călcâie, mâinile la ceafă susţin mingea de volei, se
execută ducerea coatelor lateral sus odată cu inspiraţia şi revenirea coatelor în
poziţia iniţială odată cu expiraţie;
􀂾 Culcat dorsal, mâinile, în prelungirea corpului, susţin mingea de volei şi se
realizează forfecări ale membrelor inferioare, întinse;
􀂾 Stând depărtat, braţele oblic în sus susţin mingea de volei, se execută ducerea
trunchiului înainte şi ridicarea genunchiului la piept;
􀂾 Stând cu mingea de volei pe cap, care este susţinută din lateral cu amândouă
mâinile, se execută îndoirea şi întinderea genunchilor;

􀂾 Pe perechi, şezând, se execută pase de sus spre partener;
􀂾 Individual, se execută pase de control din mers pe vârfuri;
􀂾 Idem cu mers pe călcâie;
􀂾 Individual, stând cu spatele la un perete la distanţă de 1m, se execută pasă de
control, urmată de pasă peste cap, întoarcere şi prinderea mingii;
Cel care este cu faţa la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste
cap spre perete;
minge oferită de partener din faţă, iar cel din spate o prinde şi o transmite la
primul;
􀂾 Idem, dar cel din mijloc se întoarce 180o după pasare şi va executa pasa peste
cap din minge aruncată de la ambii executanţi;
􀂾 Câte trei cu o minge, executanţii sunt dispuşi în triunghi în zonele 3, 4, 5. Cel
din Z5 aruncă mingea către Z3, iar acesta execută 10-15 pase cu ambele mâini
de sus spre Z4.
􀂾 Individual, se execută o autoaruncare, urmată de lovitura de atac peste fileu;
􀂾 Se execută câte 6-8 lovituri de atac, din minge aruncată, consecutive;
􀂾 Pe perechi, se execută serviciul de sus, de la o distanţă de 5-6 m;
􀂾 Idem, dar de la 9 m distanţă;
􀂾 Se execută servicii consecutive din afara terenului de joc.
Corectarea cifozei lombare
􀂾 Mers pe vârfuri, cu ţinerea mingii de volei cu două mâini la ceafă, la trei paşi
ducerea alternativă a câte unui picior înapoi;
􀂾 Mers pe vârfuri, menţinând mingea de volei cu mâinile prin lateral;
􀂾 Alergare cu pendularea gambelor înapoi, iar mâinile susţin o minge de volei

la ceafă;
􀂾 Culcat dorsal, cu mingea de volei, trecerea mingii pe sub bazin de la dreapta

la stânga şi de la stânga la dreapta;
􀂾 Atârnat cu spatele la scara fixă, cu mingea de volei sub regiunea lombară,

menţinerea acestei poziţii10-15 secunde, cu ducerea picioarelor în echer
susţinut;
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pase de control din stând;
􀂾 Pe perechi, se execută pasă de control, urmată de pasă spre înainte;
􀂾 Idem, dar traiectoria mingii să fie foarte înaltă;
perete;
mingea oferită de partener din faţă, iar cel din spate o prinde şi o transmite la
primul;
􀂾 Câte trei cu o minge, executanţii sunt dispuşi in triunghi în zonele 3, 2, 6. Cel
din Z6 aruncă mingea către Z3, iar acesta execută 10-15 pase cu două mâini de
sus peste cap spre Z2;
􀂾 Individual, se execută o autoaruncare, urmată de lovitura de atac peste fileu;
􀂾 Se execută lovitură de atac din Z4, din minge aruncată de către profesor, spre
Z1;
Z5; Z1, Z5
􀂾 Pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, unul din executanţi ţine mingea
deasupra fileului, iar celălalt execută 10 sărituri la blocaj, după care schimbă
rolurile;
􀂾 Pe perechi, unul execută serviciul de sus, de la o distanţă de 5-6 m, iar celălalt
execută preluare în degete de control;
􀂾 Individual, se execută serviciul din afara de la 9m distanţă;
􀂾 Se execută serviciu de sus din faţă direcţionat în ultima treime a terenului
advers.
Corectarea cifozei totale

􀂾 Mers, la fiecare pas, ducerea braţelor, care ţin o minge de volei, prin extensie
sus, simultan cu ducerea unui picior înapoi;
􀂾 Mers pe vârfuri cu mingea de volei susţinută pe cap cu ambele mâini, se

execută extensia trunchiului la fiecare pas;
􀂾 Mers fandat, cu ducerea în sus a braţelor ce susţin o minge de volei,
executându-se arcuirea trunchiului înapoi;
􀂾 Mers înapoi cu trunchiul în extensie, mingea de volei susţinută în mâini

deasupra capului, şi se execută ducerea braţelor cu mingea, înapoi, la 2-3 paşi;
􀂾 Pe perechi, stând depărtat, aruncarea mingii de volei înapoi pe deasupra
capului la un partener, prinderea mingii şi reluarea exerciţiului;
􀂾 Pe perechi, mers pe vârfuri cu ducerea mingii de volei înainte sus şi la trei
paşi se execută aruncarea mingii spre partener;
􀂾 Mers, cu o minge de volei susţinută pe cap cu ambele mâini, se execută
tragerea coatelor spre înapoi la fiecare pas;

􀂾 Pe perechi, şezând, se execută pase de control urmate de pase de sus spre
partener;
􀂾 Individual, se execută pase de control din mers pe vârfuri;
􀂾 Pe perechi, un executant este culcat facial, iar celălalt este aşezat. Executantul
culcat facial realizează o extensie a trunchiului, urmată de o pasă de sus dintr-o
minge aruncată de către partenerul
aşezat;
􀂾 Individual, se execută autoaruncare urmată de o pasă spre înapoi, către perete;
Cel cu faţa la perete aruncă mingea colegului, care execută pasă peste cap spre
perete;
mingea oferită de partener din faţă, iar cel din spate o prinde şi o transmite la
primul;
mâna dreaptă;
􀂾 Idem, dar cu plasarea mingii cu cealaltă mână;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar cu lovirea mingii, odată cu mâna dreaptă şi apoi cu cea
stângă;
􀂾 Se execută lovitură de atac din minge ţinută deasupra fileului de către
profesor, dar cu plasarea mingii cu mâna afectată;
Z5;
Z1;
􀂾 Pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, unul din executanţi ţine mingea
deasupra fileului, iar celălalt execută 10 sărituri la blocaj, după care schimbă
rolurile;
􀂾 Pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, unul din executanţi îşi autoaruncă
mingea deasupra fileului şi execută lovitură de atac, iar celălalt execută săritură
la blocaj, după care schimbă rolurile;
􀂾 Se execută lovitură de atac din zonele 4 şi 2, iar după fiecare atac, executanţii
rămân la blocaj.Z1, Z5
Corectarea lordozei
􀂾 Mers, mingea de volei ţinută cu ambele mâini la ceafă, se execută ridicarea

genunchilor la piept;
􀂾 Mers pe călcâie, mingea de volei ţinută cu ambele mâini la ceafă, trunchiul
înclinat înainte;
􀂾 Culcat dorsal, cu o minge de volei ţinută din lateral cu laba piciorului,

ridicarea şi coborârea picioarelor, menţinând mingea între labele picioarelor;
􀂾 Culcat dorsal, braţele întinse oblic în sus, ţinând o minge de volei, se execută
ducerea picioarelor alternativ spre minge;
􀂾 Culcat dorsal, braţele întinse în sus deasupra capului, ţinând mingea de volei.
Se execută ridicarea trunchiului şi a braţelor, simultan cu picioarele;
􀂾 Atârnat, cu spatele la scara fixă, mingea de volei menţinută între tălpi, se
execută ridicarea genunchilor la piept;
􀂾 Şezând, cu genunchi întinşi, cu o minge, se execută pase de control;
􀂾 Pe perechi, şezând cu genunchi întinşi, se execută pase de sus spre partener;
􀂾 Individual, se execută preluare cu două mâini de jos de control;
􀂾 Pe perechi, executantul se află aşezat pe un scaun, iar colegul în faţa sa la o

distanţă de 2 m, cu mingea. În momentul aruncării mingii, executantul se ridică
spre înainte, realizând preluare către coleg;
􀂾 Pe perechi, la o distanţă de 2-3 m, se execută preluare cu ambele mâini de jos,
din minge aruncată;
􀂾 Idem, dar se execută preluare de control cu ambele mâini de jos, urmată de
preluare către coleg;
􀂾 Pe perechi, se execută preluare de control cu ambele mâini de jos, urmată de
preluare spre înainte, urmărindu-se menţinerea mingii în joc;
􀂾 Pe perechi de-o parte şi de alta a fileului, la liniile de 3 m ale
terenului, se execută preluare de control din minge aruncată.
Corectarea cifolordozei
􀂾 Mers ghemuit, cu mâinile susţinând o minge de volei la ceafă;
􀂾 Mers fandat, cu trunchiul uşor înclinat spre înainte;

􀂾 Mers, cu mâinile susţinând o minge de volei la ceafă, se execută ridicarea pe
rând a unui genunchi la piept;
􀂾 Pe genunchi cu şezutul pe călcâie, mâinile ţin o minge de volei la ceafă, se
execută mers târât spre înainte;
􀂾 Atârnat cu spatele la scara fixă, mingea de volei menţinută între coapse şi
abdomen, se execută deplasare laterală cu ajutorul braţelor;
􀂾 Pe genunchi cu şezutul pe călcâie, se execută pase de sus de control;

􀂾 Pe perechi, şezând, se execută pase de sus spre partener;
􀂾 Stând, cu o minge, se execută pase de control ;
􀂾 Individual, se execută pasă de sus spre perete, urmată de preluare cu două
mâini de jos spre perete;
􀂾 Stând, se execută alternativ, pase de sus, urmate de preluare cu două mâini de

jos;
􀂾 Idem din mers.
Corectarea scoliozei în C
􀂾 Culcat lateral pe partea stângă, cu mingea de volei sub hemitoracele stâng,

ducerea braţului drept, prin lateral sus;
􀂾 Idem, dar pe partea dreaptă;
􀂾 Culcat dorsal, braţele întinse deasupra capului susţinând mingea de volei,
forfecarea picioarelor la 45 0;
􀂾 Stând depărtat cu mingea de volei pe cap, susţinută de mâna dreaptă, fandare
laterală spre stânga cu îndoirea trunchiului;
􀂾 Idem, dar pe partea dreaptă;
􀂾 Culcat dorsal, braţele întinse deasupra capului susţin o minge de volei,

genunchii îndoiţi, se execută ducerea genunchilor în cerc spre dreapta sau spre
stânga;
􀂾 Mers, mâna stângă susţine o minge de volei pe cap;

􀂾 Idem, dar cu mâna dreaptă;
􀂾 Individual, şezând, se execută pase de sus de control, cu mâna de pe partea
opusă convexităţii;
􀂾 Stând, cu o minge, se execută pase de control cu mâna de pe partea opusă
convexităţii;
􀂾 Individual, cu o minge, se execută pasă de control cu ambele mâini de sus, iar
pasarea spre perete se execută cu mâna de pe partea opusă convexităţii;
􀂾 Individual, executantul se află lateral faţă de perete, cu umărul de pe partea
convexităţii spre perete şi execută pase de sus din lateral;
􀂾 Pe perechi, fiecare va executa autoaruncarea mingii deasupra capului, cu
mâna de pe partea convexităţii, urmată de pasarea mingii către partener cu mâna
de pe partea opusă convexităţii;
􀂾 Pe perechi, unul aruncă mingea spre partener, cu boltă, iar celălalt execută
pasă cu mâna de pe partea opusă convexităţii;
mâna opusă convexităţii;
􀂾 Pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, din minge autoaruncată cu mâna de
pe partea convexităţii, se execută lovitură de atac prin plasarea mingii, cu mâna
de pe partea opusă convexităţii;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar cu lovirea mingii;
􀂾 Se execută lovitură de atac cu mâna de pe partea opusă convexităţii, din
minge aruncată de către profesor;
􀂾 Pe perechi, se execută serviciul de sus, cu mâna de pe partea opusă
convexităţii, de la o distanţă de 5-6 m;
􀂾 Idem, dar de la 9m distanţă;
Corectarea scoliozei în S
􀂾 Culcat lateral, pe partea convexităţii toracale, cu mingea de volei sub

hemitoracele de pe aceeaşi parte cu convexitatea, mâna opusă convexităţii apucă
şipca scării fixe sau banca de gimnastică şi se
execută ridicarea piciorului de pe partea opusă convexităţii;
􀂾 Mers pe vârfuri, mâna de pe partea convexităţii toracale ţine o minge de volei
pe cap, iar cealaltă mână este ţinută la spate. Se execută, la 2-3 paşi, ducerea
piciorului de pe partea convexităţii toracale în extensie;
􀂾 Mers, mâna de pe partea convexităţii toracale ţine o minge de volei pe cap,
cealaltă mână este pe şold, se execută îndoirea genunchiului de pe partea
convexităţii toracale, la piept;
􀂾 Mers, cu o minge de volei ţinută deasupra capului, cu braţul întins, de pe
partea convexităţii toracale, şi se execută ridicarea piciorului de pe partea
convexităţii, la fiecare trei paşi;
􀂾 Şezând lateral pe partea concavităţii coloanei lombare, se execută pase de

control;
􀂾 Şezând lateral pe partea concavităţii coloanei lombare, se execută pase de sus
pe perechi, de la o distanţă de 1-2 m;
􀂾 Individual, cu o minge, la o distanţă de 1-2 m faţă de perete, se execută pase
de sus, cu mâna opusă convexităţii toracale;
􀂾 Pe perechi, se execută pase de sus, cu mâna opusă convexităţii toracale;
mâna opusă convexităţii toracale;
􀂾 Pe perechi, de-o parte şi de alta a fileului, din minge autoaruncată, se execută
lovitură de atac prin plasarea mingii, cu mâna de pe partea opusă convexităţii;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar cu lovirea mingii;
􀂾 Se execută lovitură de atac cu mâna de pe partea opusă convexităţii, din
minge ţinută de către profesor deasupra nivelului fileului;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar din minge aruncată de către profesor;
􀂾 Individual, se execută serviciul de sus la perete, cu mâna de pe partea opusă
convexităţii toracale;
􀂾 Idem, dar cu serviciul de jos, executat cu mâna de pe partea convexităţii
toracale;
􀂾 Individual, se execută serviciul de sus peste fileu, de la o distanţă de 4-5 m, cu
mâna de pe partea opusă convexităţii toracale;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar se execută serviciul de la o distanţă de 7-8 m faţă de
fileu;
􀂾 Idem, dar se execută serviciul din afara terenului de volei;
􀂾 Individual, se execută serviciul de sus, cu mâna de pe partea opusă
convexităţii, către o zonă a terenului stabilită;
􀂾 Individual, se execută serviciul de jos, peste fileu, de la o distanţă de 4-5 m,
cu mâna de pe partea convexităţii toracale;
􀂾 Acelaşi exerciţiu, dar se execută serviciul de jos, cu mâna de pe partea
convexităţii, de la o distanţă de 7-8 m faţă de fileu;
􀂾 Idem, dar se execută serviciul din afara terenului de volei;
BIBLIOGRAFIE
1. ACHIM, Ş., (2002), Planificarea în pregătirea sportivă, Editura ExPonto,

Bucureşti.
2. BÂC, O., (2001), Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, Editura
Universităţii din Oradea.
3. BOMPA, T., (2002), Periodizarea: Teoria şi metodologia
antrenamentului, Editura ExPonto, CNFPA, Bucureşti
4. CROITORU, D., (2000), Volei, Editura ANEFS, Bucureşti.
5. CROITORU, D., (2009), Volei în Kinetoterapie, Ed. II, Editura Alpha
MDN, Buzău
6. COJOCARU, A.,IONIȚĂ, M.(2006), Voleiul: joc adaptat în
kinetoterapie, Editura România de Mâine, București
7. DRAGAN, A.,(2000), Volei-notiuni de baza, Editura Fundatiei Romania
de Maine, Bucuresti
8. DRAGNEA, A., (1996), Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
9. F.R.V, Comisia Centrală de Competiţii, (2013, 2014, 2015), Buletin
Informativ, Bucureşti.
10.GRAPĂ, F., MÂRZA, D., GHENADI, V., (1998), „Volei în învăţământ”,
Editura Plumb, Bacău.
11.www.frv.ro

Volei În Kinetoterapie-Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volei În Kinetoterapie-Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS din Constanţa

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

Anul de studii III

Asist.univ.drd. VOINEA Florin

Istoricul jocului de volei

Voleiul face parte din categoria jocurilor sportive euristice (inventate). O

Istoricul voleiului la persoanele cu nevoi speciale

Apariţia sportului la persoanele cu nevoi speciale este strâns legată de

Voleiul este un joc sportiv în care cele două echipe au posibilitatea de a

Noţiuni de regulament ale voleiului contemporan

Voleiul se desfăşoară pe baza unui regulament al jocului aprobat de

Zona de serviciu este zona de 9 m lăţime situată în spatele liniei de fund

Zona de înlocuiri este delimitată de prelungirea ambelor linii de atac până

Pentru competiţiile modiale şi oficiale ale FIVB, zonele de încălzire,

O zonă de pedeapsă, care măsoară aproximativ 1 x 1 şi este echipată cu

Un fileu întins vertical este instalat deasupra liniei de centru. Marginea sa

Antena este o tijă flexibilă care măsoară 1,80 m lungime şi 10 mm

Stâlpii de susţinere a fileului trebuie plasaţi la o distanţă de 0,50 m până la

Echipamentul jucătorului se compune dintr-un tricou, un şort, şosete şi

Trebuie să fie permanent şase jucători în joc pentru fiecare echipă.

În momentul când mingea este lovită de jucătorul la serviciu, fiecare

Noţiuni de regulament ale jocului de volei, la persoanele cu nevoi

World Organization Volleyball for Disabled (WOVD) este forul tutelar, pe

Voleiul în aşezat – terenul de joc este un dreptunghi de 10/6m, înconjurat

Linia de centru împarte terenul în două pătrate egale, cu dimensiunile de

Linia de centru împarte terenul în două terenuri egale, cu dimensiunile de

Fileul este situat la o înălţime de 2,43 m la masculin şi 2,24 m la feminin.

Fileul este situat la o înălţime de 1,15 m la masculin şi 1,05 m la feminin.

O echipă este alcătuită din 12 jucători, un antrenor principal, un antrenor

Echipa este alcătuită din 12 jucători şi poate cuprinde maximum 2 jucători

Voleiul în stând şi în aşezat

Echipamentul este format dintr-un tricou, un şort, şosete şi pantofi de

Formaţia cuprinde 6 jucători cu minimum 1 jucător de clasificare C şi

Formaţia cuprinde 6 jucători cu maximum 1 jucător cu handicap minim.

În momentul punerii mingii în joc de către un jucător, fiecare echipă

Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile feselor în

Aşa cum am precizat anterior la descrierea istoricului jocului la persoane

Prima categorie, A: un sportiv care are un nivel minim de dizabilităţi

A doua categorie, B: un sportiv cu un nivel mediu de dizabilitate,

A treia categorie, C: un sportiv cu nivel ridicat de dizabilitate, referitoare

În volei există o serie de acţiuni individuale şi colective, diferenţiate între

1. Elementele specifice atacului sau acţiunii individuale de atac, prin care se

2. Elemente specifice apărării sau acţiunii individuale şi colective de apărare,

- pe spate - cu rulare şi revenire

3. Elemente comune atacului şi apărării sau acţiunii fără minge

Serviciul este un element tehnic, deosebit de important, pentru că

Serviciul de jos din faţă

Se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa

Serviciul de jos din lateral

Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor

Ridicarea este acţiunea de joc prin care se urmăreşte transmiterea mingii,

Ridicarea înainte este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către

Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa)

Ridicarea peste cap de pe sol

Procedeul este denumit astfel pentru că transmiterea mingii se realizează

Se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru că

Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în

Lovitura de atac procedeu drept

Se denumeşte astfel pentru că direcţia elanului de atac corespunde cu

Preluarea este o acţiune individuală de apărare prin care un jucător

Preluarea din serviciu

Preluarea din lovitura de atac