Sunteți pe pagina 1din 10

Modul 2

ANALIZA ŞI EVALUAREA FUNCŢIONALĂ A COMPORTAMENTULUI

OBIECTIVE:
Parcurgerea
OBIECTIVE: acestui modul vă va ajuta să:
Înţelegeţiacestui
-Parcurgerea intervenţia psihologică
modul vă va ajutacasă:proces de rezolvare de probleme
- - Definiţi analiza
Înţelegeţi funcţională
intervenţia şi rolulcaacesteia
psihologică proces de rezolvare de probleme
- - Cunoaşteţi elementele
Definiţi analiza care trebuie
funcţională şi rolulspecificate
acesteia în analiza şi evaluarea funcţională
- - Vă familiarizaţi cu principalele metode de colectare
Cunoaşteţi elementele care trebuie specificate a datelor
în analiza pentru analiza
şi evaluarea şi
funcţională
- evaluarea funcţională
Vă familiarizaţi (interviul, scalele
cu principalele metodede de(auto)evaluare şi observaţia
colectare a datelor sistematică)
pentru analiza şi evaluarea
Cuvinte
funcţională (interviul, scalele de (auto)evaluare şi observaţia sistematică) datelor
cheie: rezolvare de probleme, analiza şi evaluare funcţională, colectarea
Cuvinte cheie: rezolvare de probleme, analiza şi evaluare funcţională, colectarea datelor

2.1. Intervenţia ca rezolvare de probleme

Principalul obiectiv al unei intervenţii psihologice, indiferent că este consiliere, terapie,


optimizarea unei funcţii cognitive sau a unui comportament etc., este de a rezolva probleme. Intervenţia
este un proces rezolutiv, şi, ca orice proces de acest gen, necesită o bază de date despre problema în cauză.
Aceste date ne ajută dă definim ţinta intervenţiei, să decidem în favoarea unei anumite strategii de
intervenţie, să obţinem feed-back-uri despre efectele temporare sau de lungă durată ale intervenţiei, să ne
re-calibrăm strategiile, dacă ele nu sunt suficient de eficace. Fără un suport factual suficient rezolvarea
problemei este îndoielnică. Îndeosebi în psihoterapie absenţa datelor sau insuficienţa lor, transformă
şedinţele de terapie în şedinţe de ego masaj pentru terapeut. Ca să-şi apere eul, psihoterapeutul tipic al
secolului XX selecta acele aspecte din simptomatologia pacientului care consonau cu opiniile sale despre
eficacitatea terapiei. Dacă nici aceste aspecte nu erau suficient de relevante, se spunea că “psihoterapia
necesită o perioadă mai îndelungată” sau că pacientul e rezistent la terapie. Nu intervenţia e proastă,
pacientul e rezistent! Pe de altă parte, pacientul însuşi e tentat să susţină că unele ameliorări au apărut,
chiar dacă acestea, în fapt, nu există, pentru a-şi justifica într-un fel decizia sa de a urma o psihopterapie,
timpul şi banii pierduţi. Aşadar, din raţiuni diferite, atât psihoterapeutul cât şi pacientul sunt tentaţi, biasaţi
să supraliciteze efectele intervenţiei. Fără câteva minime repere obiective ale progresului sunt create toate
premisele unui mic “delir în doi”, unul structurat. Cei doi se simt bine împreună, dar problema nu se
rezolvă!
Culegerea de date despre problemele clientului nu este însă un scop în sine. Excesul de date e la
fel de neinformativ şi inutil ca şi absenţa sau carenţa datelor. Regula de urmat e următoarea: baza de date
trebuie să fie suficientă pentru rezolvarea problemei. Avem nevoie doar de atâtea informaţii cât să fim
eficace, nu trebuie să înlocuim oroarea faţă de date cu fetişizarea lor.
A rezolva o problemă psihologică înseamnă, din punctul nostru de vedere, a realiza o modificare
dezirabilă a unei clase de comportamente şi cogniţii. Aceste formaţiuni cognitiv-comportamentale care
constituie ţinta intervenţiei nu apar într-un vacuum, ci într-un anumit context, sunt precedate de anumite
antecedente şi urmate de anumite consecinţe. Analiza contextului în care apare o formaţiune cognitiv-
comportamentală, a antecedentelor şi consecinţelor ei este cunoscută sub numele de analiză funcţională.
2.2. Analiza funcţională

Analiza funcţională are ca obiectiv stabilirea factorilor care determină o cogniţie / comportament
şi a consecinţelor acelei cogniţii / comportament. Grosso modo ea înseamnă că răspundem la două
întrebări: a) în funcţie de ce anume variază un comportament / cogniţie? b) ce consecinţe produce acel
comportament / cogniţie?

Exerciţiu participativ:
Alegeţi un comportament (ex.: fumatul, consumul de alcool, reveria etc.). Notaţi pe o bucată de
hârtie răspunsul la următoarele întrebări: Când apare comportamentul respectiv (în ce situaţii)? Cu
cine sunteţi? În ce moment al zilei (de regulă)? Când nu apare? Ce vă vine în minte înainte, în
timpul şi imediat după ce efectuaţi comportamentul respectiv? Ce consecinţe imediate / pe termen
mai îndelungat, are comportamentul în cauză?
Răspunsul la întrebările menţionate vă dă o imagine despre datele ce trebuie avute în vedere
pentru a realiza o intervenţie cognitiv-comportamentală.

Analiza şi evaluarea funcţională (AEF) presupune, în prealabil, operaţionalizarea


comportamentală a etichetei lingvistice prin care este prezentată de obicei, problema. Nu putem face o
analiză funcţională a “agresivităţii” sau “depresiei” sau “incapacităţii de concentrare a atenţiei” etc., ci
doar a comportamentelor / cogniţiilor prin care aceste simptome se exprimă.
Sintagma de “analiză funcţională” trebuie luată cu o anumită rezervă. Pentru a stabili cu
certitudine relaţiile funcţionale dintre un comportament şi contextul apariţiei sale, trebuie să recurgem la
manipulări experimentale. De acest lucru se ocupă “analiza experimentală a comportamentului”, care nu
face obiectul acestei lucrări. În cazul unei intervenţii noi culegem informaţii despre o serie de factori care,
foarte probabil, au o relaţie funcţională cu cogniţia / comportamentul ţintă. Verificarea acestei prezumţii
se face însă nu prin experiment ci prin intervenţia efectivă. Dacă manipularea unui factor influenţează
comportamentul ţintă, înseamnă că între factorul respectiv şi comportamentul ţintă există o relaţie
funcţională.

2.2.1 Informaţiile relevante

Principalele informaţii necesare în analiza funcţională se referă la comportamentul propriu-zis,


situaţia în care apare, date neurobiologice, contingenţe, consecinţe.
1. Comportament / cogniţie. Aşa cum am arătat, comportamentele prin care se traduc un
simptom sau o problemă pe care o acuză pacientul are diverse dimensiuni (frecvenţă, durată, intensitate
etc.). Pentru a obţine informaţii relevante alegem acele dimensiuni care sunt importante pentru rezolvarea
problemei şi elaborăm colecţia de date, prin diverse metode (vezi 2.3.). Comportamentele disfuncţionale
pot fi excesive (ex.: frecvenţa reveriilor / 24 ore, intensitatea unor reacţii emoţionale la situaţii minore,
frecvenţa unor gânduri obsesive, nr. de ţigări / zi etc.) sau deficitare (ex.: numărul orelor de studiu / zi,
durata concentrării la lecţie, recompensele autoadministrate). În primul caz, rezolvarea problemei
presupune reducerea sau decelerarea comportamentelor respective; în al doilea caz – sporirea sau
accelerarea lor.
Informaţiile pe care le culegem despre un comportament sau o grupare de comportamente ne dau
posibilitatea unui diagnostic, adică a integrării lor într-o categorie nosologică.

Exerciţiu participativ:
Menţionaţi clasa de comportamente care, conform DSM IV sunt diagnostice pentru: depresia
unipolară, atac de panică, deficienţă mintală severă, pseudodebilitate mintală, deficit atenţional şi
hiperactivitate.

2
Diagnoza, integrarea problemei într-o categorie riguros definită, nu este însă principalul obiectiv
al analizei funcţionale. Intervenţia pe care o facem vizează, în fapt, modificarea comportamentelor /
cogniţiilor per se, nu a categoriei de diagnostic. Scopul nostru este de a obţine informaţii cât mai
individualizate despre problema clientului şi condiţiile care contribuie la menţinerea ei. Diagnoza, care
presupune raportarea cazului individual la o normă, la o categorie generală, nu vizează individualizarea ci
generalizarea, similitudinea dintre clientul nostru şi alte persoane care au avut simptome asemănătoare. Ca
atare ea nu oferă informaţii prea utile pentru intervenţia pe care trebuie să o facem acum, aici, asupra unei
persoane specifice. Pe scurt, dacă vrem să ne ghideze intervenţia, datele comportamentale trebuie să
vizeze, în primul rând specificarea şi individualizarea problemei, nu numai asimilarea ei într-o schemă
generală.
2. Analiza situaţiei. Comportamentele / cogniţiile ţintă apar într-un anumit context, într-o
anumită situaţie. Dacă ele apar în situaţia A dar nu şi în situaţia B, înseamnă că există anumiţi factori în
situaţia A care controlează comportamentul în cauză.

Crochiu de caz (cazuistică proprie):


S., un bărbat de 63 de ani, fost cercetător, se prezintă la psiholog, după o serie de tratamente
psihiatrice fără efecte scontate, cu diagnosticul de depresie unipolară. Se plânge de incapacitate
vădită de a face faţă sarcinilor cotidiene (cumpărături, menaj), lipsa de energie, apetit scăzut şi
fluctuant, insomnie (3-4 ore somn / noapte). Pe măsură ce a simţit că se instalează aceste
simptome a început “să se conserve”, să stea cât mai mult în pat, inactiv “ca nu cumva şi fărâma
de energie care mai este în mine să fie consumată în gol”. Chiar şi această succintă descriere a
simptomatologiei îndreptăţeşte diagnosticul. Prin această diagnoză nu am înaintat însă prea mult
în calibrarea unei intervenţii. Următorul pas a fost de a trece la analiza situaţională. Din interviul
clinic şi ulterioare discuţii pe care le-am avut cu soţia, câteva date au început să devină relevante.
Întâi, că starea aceasta, deşi resimţită uşor de mai mulţi ani, s-a accentuat brusc odată cu ieşirea la
pensie, petrecută cu un an înainte, la cerere. “La servici mai discutam cu colegii, mai uitam de
starea aceasta; acum nu mai am cu cine discuta”. Întrebat de ce nu-şi mai vizitează vechii colegi
de servici, pacientul răspunde că s-a gândit la o astfel de posibilitate de mai multe ori şi că s-ar
bucura, dar că nu ştie de ce nu a pus-o în aplicare.
În al doilea rând, starea de abulie şi lipsă de energie se manifestă îndeosebi dimineaţa. “Ceasul
sună, întind mâna şi-l opresc şi apoi stau aşa, nemişcat, cu ochii închişi, ore întregi. Mi se pare
aproape imposibil să mă ridic din pat şi gândul ăsta mă face să hibernez în continuare”. Dimineţile
“sunt cele mai depresive”, dar, pe măsură ce trece timpul şi se angajează în mici sarcini
domestice, constată o îmbunătăţire a tonusului. “Pe la 10-11 seara sunt activ şi gata să fac orice”.
În al treilea rând, pacientul povesteşte că, pentru câteva săptămâni, când un membru al familiei a
fost internat la spital cu prezumpţia unei boli grave, a fost nevoit să preia multe sarcini domestice
şi să fie extrem de activ. Deşi situaţia era tensionată, “în interior m-am simţit mult mai energic şi
cu poftă de viaţă, încât credeam că am scăpat de depresie”.
Pentru ceea ce doresc să ilustrez această descriere e suficientă. Ea ilustrează faptul că
simptomatica depresivă e mai accentuată după o perioadă de inactivitate (= dimineaţa), dar se
reduce treptat, pe măsura acumulării efectelor implicării în sarcini domestice şi interacţiuni cu
ceilalţi membri ai familiei (seara); aceeaşi simptomatică era mai puţin severă în situaţia de
interacţiune socială şi activitate (= cu colegii la servici) decât în situaţia prezentă (= pensionare,
evitarea interacţiunilor sociale şi activităţilor). O situaţie de de-centrare de stările proprii (=
îmbolnăvirea unui membru al familiei) reduce, temporar, simptomatologia. Ceea ce trebuie
subliniat aici este că această succintă analiză situaţională este mult mai informativă decât simpla
diagnoză. Dacă am fi rămas la informaţiile iniţiale, aveam un diagnostic, dar fără prea mare
utilitate în ghidarea intervenţiei terapeutice. Datele ulterioare ne-au permis identificarea câtorva
parametrii cu efect asupra simptomatologiei, aşa cum era ea individualizată de pacientul în cauză.

3
Trei ţinte deveneau evidente pentru intervenţia psihologică: a) reducerea perioadei de abulie,
dimineaţa; b) creşterea nivelului de activitate; c) intensificarea interacţiunilor sociale. La sugestia
mea pacientul şi-a cumpărat un alt ceas deşteptător, care după primul semnal, dacă nu era
deconectat, la fiecare 3 minute repeta semnalul. Ceasul a fost aranjat într-o parte a camerei, astfel
încât, pentru a-l deconecta acesta trebuia să se ridice din pat (“ceasul ăsta mă enervează peste
măsură; mai mult de 2-3 ori nu suport să-l aud, dar îmi face bine pentru că mă ridic din pat şi
odată ridicat, mi-e mult mai uşor”). În urma acestei modificări simple a situaţiei, hibernarea de
dimineaţa, cum spunea pacientul în cauză, s-a redus de la 2½ ore în medie, la 5–7 minute.
Pacientul a dat curs solicitării noastre ca îndată după sculare să execute 10–15 minute de exerciţii
fizice uşoare iar apoi, după toaleta de dimineaţă să pregătească micul dejun pentru restul familiei
(“aşa simt că nu mai sunt chiar o povară”). Mulţumirile şi satisfacţia pe care o producea noul său
“stil” în cadrul familiei i-au umplut de sens şi activitate primele ore ale dimineţii. Membrii
familiei au fost sfătuiţi să aprecieze, cu fiecare prilej, noile iniţiative ale pacientului. Treptat el a
preluat tot mai multe sarcini domestice (ex.: spălatul vaselor, unele cumpărături pentru familia
fiului său care locuia în apropiere etc.). După câteva săptămâni de terapie (şedinţele fiind centrate
mai ales pe analiza şi infirmarea cogniţiilor negative despre “pensionari”, “boală”, “moarte” şi
“depresive”, pacientul mi-a spus că s-a hotărât să accepte o propunere mai veche pe care o avea de
la o rudă apropiată de a lucra cu jumătate de normă într-unul din magazinele alimentare ale
acesteia, ca supraveghetor. Tot în acea perioadă insomniile s-au redus, iar apetitul său s-a
îmbunătăţit considerabil (“trebuie să mănânc şi să dorm, altfel nu pot lucra”), iar pacientul a
învăţat să se dezidentifice de propria depresie (“Am o depresie, dar eu nu sunt depresia mea”).
Cazul prezentat anterior ilustrează diferenţa dintre diagnoză şi evaluarea comportamentală,
individualizată şi scoate în evidenţă importanţa analizei situaţionale pentru deciziile implicate în
intervenţia ulterioară. Câteva elemente ale unei situaţii prezintă o valoare informaţională mai ridicată.
a) Antecedentele se referă la situaţia sau stimulii care imediat preced comportamentul sau
sindromul ţintă (unde, când, cu cine apare / nu apare un comportament; ce se întâmplă imediat înainte
de iniţierea comportamentului respectiv, în plan mental sau în realitatea fizică, care sunt expectanţele
subiectului, convingerile, scopurile, interesele şi planurile sale). De menţionat că şi un eveniment din
trecut, în măsura în care este reamintit şi precede comportamentul ţintă devine “antecedent” şi face
parte din situaţia actuală. (ex.: “De câte ori mi-aduc aminte de fostul meu iubit, de regulă când sunt
singură, în week-end, mă cuprinde tristeţea şi disperarea”). Partea din trecutul nostru care ne
influenţează prezentul este parte din prezent!
b) Elementele biografice, care uneori sunt factori proximali, alteori – distali, care ar putea
influenţa simptomatologia care ne preocupă. Aici intră informaţii despre debutul problemei, despre
recurenţa unor episoade, despre experienţele relevante – în raport cu problema în cauză – pe care le-a
trăit persoana respectivă. E relevant pentru a înţelege, de pildă, agresivitatea actuală a unui client
(operaţionalizată printr-un set de violenţe verbale şi comportamentale faţă de membrii familiei), dacă,
în copilărie a asistat la scene similare între proprii părinţi, dacă apoi a crescut într-un mediu ostil unde
agresivitatea era o metodă eficace de a rezolva multe probleme, dacă familia actuală este rezultatul
unor decizii conjuncturale, fortuite, sau al unui angajament ferm, explicit, din partea ambilor
parteneri. Cu cât mai activ, în prezent, este un element din trecut, cu atât mai relevant este el pentru
problema pe care dorim să o rezolvăm.
c) Mediul socio-cultural şi fizic. Mediul în care trăim acţionează asupra noastră insidios dar
ferm. El ne imprimă anumite valori după care ne ghidăm, anumite reguli pe care le urmăm, anumite
“teorii” (= moduri de a înţelege aspectele importante ale vieţii: ce trebuie să faci ca să reuşeşti în
viaţă, ce înseamnă să ai cutare boală). Adesea, aceste valori, reguli sau teorii nu sunt conştientizate şi
verbalizate, dar pot fi “citite” cu uşurinţă în comportament. Iniţial ele pot fi dobândite prin imitarea
unor modele, ulterior se susţin de la sine sau prin întăriri din mediul social. Fiecare dintre noi este, în
orice moment al vieţii, într-o reţea de interacţiuni sociale, are un anumit status şi rol, un anumit gen
de relaţii cu figurile semnificative (“părinţi”, “persoane de referinţă”), care au (sau faţă de care are)
diverse expectanţe, se află în proximitate fizică sau la mari depărtări. Mediul socio-cultural şi fizic în

4
care trăieşte o persoană circumscrie, în mare măsură, repertoriul de probleme pe care acesta îl are,
modul de manifestare a acestor probleme şi strategiile rezolutive pe care aceasta le încearcă.
d) Date neurobiologice. Cu cât mai sofisticate devin tehnicile de analiză neurobiologică, cu atât mai
multe date relevante pot ele oferi pentru modificarea, în sens dezirabil, a comportamentului uman.
Acolo unde sunt disponibile, datele genetice, neurologice, biochimice, inclusiv medicaţia sub care se
află pacientul pot deveni informative pentru stabilirea intervenţiei psihologice şi a limitelor sale.
e) Contingenţe şi consecinţe. Relaţiile dintre un comportament şi efectele sale, care exercită o funcţie
de întărire sau penalizare a comportamentului respectiv se numesc contingenţe. O mare parte din
comportamentele noastre sunt determinate de contingenţe, de întăririle pozitive sau negative (= care
întăresc, perpetuează un comportament) şi de pedepsele (= care diminuează comportamentul în
cauză). Nu orice consecinţă este o contingenţă, ci numai acelea care au efectele mai sus menţionate.
Chiulul sau evitarea unei situaţii fobice, de pildă, sunt determinate, în mare măsură, de reducerea
temporară pe care o produce asupra unei stări emoţionale negative. Dimpotrivă, persistenţa în sarcină,
obţinerea unor performanţe mereu mai bune pot fi rezultatul unor recompensări sistematice a
comportamentelor vizate. Interacţiunile reduse cu o persoană de sex opus pot fi rezultatul unor
eşecuri anterioare repetate în planul relaţiilor interpersonale, care au penalizat comportamentele
asertive. Când un organism realizează că nu mai există nici o asociaţie între comportamentul pe care
îl face şi consecinţele lui (= comportamentele sunt asociate când cu întăriri, când cu pedepse, în mod
aleator) organismul învaţă că e neajutorat, ajunge la ceea ce M. Seligman numeşte “neajutorare
învăţată”, care este una dintre expresiile tipice ale depresiei.

Exerciţiu participativ:
Schiţaţi analiza şi evaluarea funcţională a cazului descris mai jos:
L.T., bărbat, 32 ani, a fost diagnosticat cu etilism cronic. Consumul zilnic variază în jur de ½-1 l
vodcă zilnic. De regulă începe să bea seara, împreună cu prietenii, la barul din cartier. De fiecare
dată când fumează sau bea cafea, “nu se poate abţine” să nu consume alcool. Acasă bea rar,
îndeosebi după.mesele, când se plictiseşte şi simte că nu are altceva mai bun de făcut. De curând
are o prietenă, cu care a încercat un raport sexual, nesatisfăcător. De fiecare dată când merge la ea
obişnuieşte să “tragă o duşcă” (în fapt, 200-300 g tărie), “ca să-şi facă curaj”. La servici
randamentul său a scăzut semnificativ în ultimul an şi a fost avertizat de câteva ori că va fi dat
afară. După “certuri cu şefu’, la servici”, bea şi mai mult decât de obicei. Ar vrea să-şi schimbe
locul de muncă (şi are o alternativă acceptabilă) dar “nu se poate hotărî”. Din relatările lui reiese
că a început să consume alcool în ultimul an de facultate când a ratat un examen, care a fost “un
şoc” pentru el. Băutura şi compania prietenilor l-a ajutat să depăşească momentul. Apoi, consumul
de alcool s-a intensificat, iar actualmente el crede că nu mai e nimic de făcut şi că e predestinat să
moară din cauza acestui viciu. Crede că nimeni nu-l poate ajuta şi trebuie lăsat în pace.

În rezumat, analiza şi evaluarea funcţională a comportamentului are menirea de a ne da


informaţii despre o clasă de comportamente / cogniţii, care apar într-un anumit context, cu anumite
antecedente (biografice şi situaţionale) şi au anumite consecinţe şi contingenţe. Aceste comportamente
sunt executate de un organism, care are anumiţi parametrii neurobiologici relevanţi pentru problema
respectivă. Pe baza acestei analize şi evaluări funcţionale putem identifica deficitele sau excesele
comportamentale şi factorii în funcţie de care variază. Controlul acestor factori este nucleul intervenţiei
cognitiv-comportamentale, aşa cum vom arăta în capitolele următoare. Analiza şi evaluarea funcţională a
comportamentului, în sens larg, diferă de diagnostic. Diagnosticul constă în raportarea unor manifestări
concrete la o normă generală sau la un standard general. Dimpotrivă, analiza şi evaluarea funcţională
vizează individualizarea problemei: ce expresie particulară are problema, cum se manifestă ea într-un
context particular, care sunt contingenţele şi consecinţele specifice. AEF are ca rezultat identificarea
factorilor în funcţie de care variază simptomatologia care ne interesează şi ce consecinţe are ea. Unul şi
acelaşi simptom se poate afla sub incidenţa unor contingenţe diferite la indivizi care au însă acelaşi
diagnostic. Pe scurt, pentru o intervenţie eficace, simpla diagnoză nu e suficientă; ea trebuie completată cu

5
analiza şi evaluarea funcţională. La un nivel mai general, putem conchide, pe baza celor menţionate
anterior, că psihologia nu înseamnă numai analiza unor conţinuturi psihice interne, a “ceea ce se întâmplă
în capul omului”. Ea presupune, în egală măsură analiza variabilelor exogene în funcţie de care apar
aceste formaţiuni psihice, a antecedentelor şi consecinţelor lor. Analiza conţinuturilor psihice fără analiza
funcţiei lor într-un anumit context este insuficientă. Validarea informaţiilor obţinute prin AEF se
realizează prin intervenţia propriu-zisă. Dacă intervenţia reuşeşte înseamnă că AEF este validă. Aşadar,
orice simptomatologie are un conţinut (= are anumite dimensiuni observabile şi măsurabile) şi o funcţie (=
anumite condiţii care îl influenţează şi anumite consecinţe pe care le produce). Datele obţinute despre
conţinut şi funcţie constituie premisa intervenţiei. Cum se obţin însă, aceste date?

2.3. Metode de colectare a datelor pentru AEF

Metodele utilizate pentru AEF nu sunt substanţial diferite de cele utilizate în diagnostic. Diferenţa
constă însă în ponderea şi modul de utilizare a acestora. Principalele metode, pe care le vom discuta în
acest capitol, sunt: interviul, scalele de (auto)evaluare şi observaţia sistematică.

2.3.1. Interviul

Interviul este una dintre cele mai utilizate metode de colectare a datelor în intervenţia psihologică.
Presupunând cunoscute caracteristicile interviului psihologic, insistăm aici asupra specificităţii lui în
intervenţia cognitiv-comportamentală. În acest caz, interviul vizează 4 aspecte principale: a) stabilirea
unei relaţii informative şi de încredere reciprocă; b) detalierea problemei şi stabilirea comportamentului
(sindromului) ţintă; c) obţinerea de date funcţionale; d) educarea clientului.
Stabilirea unei relaţii de încredere reciprocă, în care clientul poate miza pe profesionalismul şi
confidenţialitatea psihologului, iar acesta pe validitatea datelor oferite de client este esenţială pentru
producerea colecţiei de date. Ascultarea atentă şi neincriminativă, conducerea interviului astfel încât să fie
cât mai informativ, fără a fi însă prea intruziv, oferirea de feed-back-uri clientului despre modul în care i-a
fost înţeleasă problema, sunt câteva dintre cerinţele unui bun interviu. Ele rămân însă o preocupare
importantă pe tot parcursul desfăşurării intervenţiei.
De regulă, clientul îşi descrie problema în termeni generali, utilizând limbajul cotidian. El se
plânge că este “depresiv” sau “incapabil să se concentreze” sau “agresiv” sau “incapabil să mai facă faţă
problemelor pe care le are” etc. Adesea, în faza iniţială a interviului, tentativa noastră de a aprofunda un
aspect al problemei se izbeşte de tendinţa clientului de a ne spune că acel aspect se leagă de încă multe
altele. Prezentarea pe care clientul o face problemei sale se desfăşoară mai degrabă pe orizontală (= ne
prezintă mai multe probleme sau mai multe dimensiuni ale aceleiaşi probleme) decât pe verticală (=
detalierea unui aspect). Scopul interviului, în acest moment este de a-l asigura pe client că înţelegem
complexitatea problemei sale, dar că e nevoie să ne centrăm pe câteva aspecte mai importante, despre care
avem nevoie de informaţii detaliate pentru a analiza în adâncime. Scopul acestei solicitări este ca,
împreună cu clientul să realizăm “traducerea” problemei sale în termeni comportamentali, cât mai precişi,
observabili şi măsurabili (vezi 1.2. – 1.3.). După ce realizăm ce înseamnă, de fapt, problema în cauză (ce
înseamnă că e “depresiv” sau “incapabil să facă faţă problemelor care le are”) stabilim, împreună cu
clientul, care sunt aspectele care reclamă intervenţii urgente. De regulă, iniţial alegem acele aspecte care
sunt foarte relevante şi relativ uşor de remediat, astfel încât rezolvarea lor să constituie un beneficiu
vizibil pentru client şi să-l motiveze pentru implicarea ulterioară în rezolvarea problemelor mai complexe.
Aşadar, la sfârşitul acestei faze trebuie să ştim clar care este ţinta intervenţiei (comportamentul sau
comportamentele ţintă) şi cu ce anume vom începe.
Datele despre dimensiunile comportamentului ţintă sunt completate apoi, pe baza interviului, cu
date funcţionale, despre condiţiile care influenţează comportamentul ţintă şi consecinţele pe care acesta le
produce. Frecvent, punem întrebări de genul: Cum a debutat problema dumneavoastră? Cât de frecvent
apare? În ce condiţii (ce moment al zilei, unde, cu cine) apare? În ce situaţii nu apare sau intensitatea /
frecvenţa ei este mai redusă? Ce se întâmplă, în situaţia declanşatoare, imediat înainte de apariţia

6
comportamentului ţintă? Ce-i vine în minte pacientului înainte, în timpul şi după manifestarea problemei?
Ce simte el (înainte, în timpul, după)? Ce crede despre problema pe care o are? Ce a făcut până în acel
moment să-şi rezolve problema? Ce experienţe relevante pentru problema în cauză a trăit anterior? Ce se
întâmplă după manifestarea problemei? Scopul acestor întrebări, adresate ponderat, nu ca la interogatoriu,
este de a identifica relaţiile funcţionale în care se află comportamentul (simptomul) incriminat.
Obţinerea acestor date (sub prezumpţia de validitate, care urmează să fie confirmată prin
intervenţie) constituie suportul de care avem nevoie pentru a-l educa pe client în spiritul intervenţiei
cognitiv-comportamentale. Ele sunt folosite ca argumente pentru a-i arăta că problema sa este condiţionată
de anumite antecedente şi consecinţe, că există anumite relaţii între comportamentele sale şi întăririle /
penalizările din mediu, că funcţia pe care actualul comportament o realizează poate fi efectuată de un alt
comportament, de substitut, dar cu valoare adaptativă mai ridicată (de pildă, vizionarea televizorului
pentru a scăpa de plictiseală se poate înlocui cu vizitarea unor prieteni sau realizarea altei activităţi, cu
aceeaşi funcţie). În fapt, educarea clientului în spiritul modelului cognitiv-comportamental este deja parte
a intervenţiei.
Evoluţia ulterioară a simptomatologiei, inclusiv complianţa / aderenţa la tratament este
influenţată, printre alţi factori şi de “teoria” pe care clientul şi-o face despre problema pe care o are. Cu cât
modelul sau teoria proprie este mai congruentă cu modelul psihologic care stă la baza intervenţiei, cu atât
mai eficientă este intervenţia. Dacă cineva crede, de pildă, că problema sa ţine “de voia lui Dumnezeu”
sau “e lucrul Diavolului” va căuta mai degrabă sprijin la preot decât la psiholog. Corecte sau fanteziste,
părerile sau “teoriile” pe care cineva le are despre propria simptomatologie (inclusiv cogniţiile implicite
asociate) sunt un factor foarte important în evoluţia simptomatologiei.

2.3.2. Scalele de (auto)evaluare

Scalele de evaluare, aplicate de psiholog sau autoaplicate de către client sunt un mijloc important
de a obţine date relevante pentru rezolvarea problemei intervenţiei. Din nou, ceea ce ne interesează pentru
calibrarea intervenţiei cognitiv-comportamentale nu este o categorie de diagnostic ci eşantioanele de
comportament despre care aceste scale ne oferă informaţii.

Exerciţiu participativ:
Completaţi scala de depresie Beck. Comparaţi utilizarea ei ca instrument de diagnoză a depresiei
prin raportarea la o normă, cu utilizarea ei pentru obţinerea de informaţii despre simptomatologia
individualizată a depresiei, prin analiza şi evaluarea itemilor.

Scalele de (auto)evaluare constau, de regulă, dintr-o listă de enunţuri care definesc diverse
dimensiuni ale unei probleme şi în legătură cu care subiectul trebuie să se pronunţe dacă sunt adevărate /
false sau să le evalueze pe o scală în mai multe trepte. Utilizarea lor permite corelarea rapidă a unei
cantităţi mari de informaţii şi se recomandă în două situaţii: a) în faza de debut a intervenţiei; b) pentru
evaluarea progreselor intervenţiei. Informaţiile pe care aceste scale le oferă sunt importante nu numai
pentru psiholog ci şi pentru client pentru că îi permit să aibă un feed-back despre evoluţia
simptomatologiei şi impactul intervenţiei care se realizează.

2.3.3. Observaţia şi autoobservaţia

Wittgenstein (1966/1993) remarca, cu justeţe, că psihologii se pripesc adesea să explice, înainte de


a observa cu atenţie. Observaţia poate fi mai redusă sau mai extinsă, în funcţie de nevoile intervenţiei şi de
disponibilitatea pentru observaţie a comportamentului ţintă. În cadrul şedinţei terapeutice, putem să
observăm, printr-un joc de rol, sau consemnând comportamentul pacientului în cadrul şedinţei, o serie de
comportamente care altfel nu sunt relatate de pacient. În alte situaţii, observaţia poate fi mult mai
laborioasă. Prezentăm, mai jos, câteva recomandări pentru realizarea unei observaţii cât mai
comprehensive. Subliniem însă, încă o dată, că datele nu sunt scop în sine; ceea ce contează este valoarea

7
lor informativă, ca atare, acea metodă de colectare a datelor e indicată care oferă maximum de informaţii
cu costuri minime.
a) Specificaţi cât mai precis ce anume trebuie observat. Ţinta observaţiei trebuie precis definită, în
termeni comportamentali. Ca atare, înainte de a începe observaţioa propriu-zisă, avem nevoie de o
definiţie operaţională a ceea ce urmează să observăm. La această definiţie adăugăm câteva exemple
tipice ale comportamentului respectiv şi câteva situaţii dubitative, în care e mai dificil să precizăm
dacă acel comportament a apărut sau nu. În acest caz, stabilim o regulă de decizie, pe baza căreia
putem identifica comportamentul respectiv.
Exemplu. Să presupunem că dorim să reducem agresivitatea pe care elevii unei şcoli o manifestă în
timpul pauzelor, Pentru a avea mai multe informaţii despre această agresivitate, decidem să observăm
comportamentele agresive.
Definim agresivitatea: comportament agresiv este orice acţiune fizică sau expresie verbală care poate
produce o senzaţie dureroasă sau neplăcută. Exemple tipice: a îmbrânci un coleg, a-l lovi cu piciorul
sau cu mâna, a înjura, a arunca cu obiecte după un coleg. Exemple dubitative: a striga un coleg după
poreclă, a-l ironiza, a-l ameninţa. Sunt aceste exemple acte de agresiune? Trebuie să stabilim o regulă
de decizie: a porecli pe cineva nu e act de agresivitate. Ironia este act agresiv numai dacă produce
neplăceri celui ironizat. Ameninţările verbale sunt acte agresive.
Aşa cum se vede în exemplul prezentat, specificarea cât mai precisă a ceea ce vrem să observăm ne
clarifică definiţia. În plus, dacă culegerea datelor este realizată de mai mulţi observatori, specificarea
ţintei observaţiei sporeşte concordanţa observaţiilor şi implicit, validitatea informaţiilor obţinute. Un
comportament molar este mai greu de observat decât unul molecular (ex. observarea “interacţiunilor
interpersonale” e mai greu de înregistrat decât observarea “contactului vizual”). Putem proba, dacă
dorim, valabilitatea operaţionalizării comportamentale a ţintei observaţiei pe o bucată de hârtie apoi
solicităm un observator “novice” (= care nu are nici o cunoştinţă în domeniu) să facă observaţii pe
baza acestei specificări. În funcţie de erorile pe care el le face, putem stabili cât de univocă şi
comprehensivă este definiţia noastră operaţională.
b) Specificaţi care dintre dimensiunile comportamentului respectiv vor fi înregistrate. După cum
am arătat anterior, un comportament are mai multe dimensiuni: frecvenţa, intensitatea, latenţa, durata
şi calitatea. În procesul observaţiei înregistrăm doar acele dimensiuni care sunt relevante pentru
rezolvarea problemei. De pildă, în exemplul prezentat anterior, frecvenţa actelor agresive are cea mai
mare valoare informativă. Celelalte dimensiuni sunt mai puţin relevante pentru obiectivul nostru:
reducerea agresivităţii în timpul pauzelor.
c) Stabiliţi situaţiile în care se face observaţia. Trebuie să decidem dacă observaţia va avea loc într-o
singură situaţie sau în mai multe situaţii, adică un eşantion de situaţii. Continuând exemplul iniţial,
putem stabili, de pildă, că vom observa actele de agresiune în următoarele situaţii: 1) când elevii intră
în şcoală, dimineaţa; b) în fiecare dintre pauze; c) la sfârşitul orelor de curs. În funcţie de resursele
noastre observaţionale şi de cantitatea de informaţii de care avem nevoie, putem decide să facem
observaţia într-un număr mai mic sau mai mare de împrejurări. Dacă un pattern comportamental este
dependent de o situaţie precisă (ex.: arahnofobia) necesită mai puţine împrejurări în care trebuie
observat decât dacă e mai puţin dependent de o situaţie (ex.: atacul de panică).
d) Planificaţi observaţia. Planificarea observaţiei se referă la perioadele şi durata sesiunilor de
observaţie. Observaţia poate fi permanentă sau la intervale regulate / aleatoare de timp. De pildă, în
cazul exemplului nostru, decidem să consemnăm toate actele de agresivitate la fiecare 10 minute, în
recreaţii, timp de o săptămână, zilnic.
e) Alegeţi o tehnică de înregistrare a datelor. Înregistrarea se poate face în timp real, notând pe hârtie
rezultatele observaţiei, sau se pot face înregistrări video, care apoi sunt supuse analizei.
f) Atenţie la biasările observaţiei. Expectanţele, prejudecăţile noastre pot influenţa observaţia, în
sensul că tindem să notăm în primul rând acele evenimente care ne confirmă prejudecăţile. Există apoi
şi o “biasare către tendinţa centrală”, care constă în faptul că observatorii, după ce au consemnat o
tendinţă de manifestare a unui eveniment, tind să o vadă şi acolo unde nu este. Dacă, de pildă,

8
observaţiile anterioare tind să arate că majoritatea agresiunilor se produc în recreaţia mare, suntem
înclinaţi să “confirmăm” această tendinţă în observaţiile noastre.
Pe baza acestor recomandări putem întocmi o fişă de observaţie care, în cazul analizat de noi, ar
putea arăta astfel:

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE (exemplu)

Observator: __________________________ Data observaţiei: ______________


Ţinta observaţiei: acte agresive în recreaţie
Definiţia: orice acţiune fizică sau verbală care poate produce o senzaţie neplăcută sau dureroasă

Comportamente observate Intrarea Recreaţia 1 Recreaţia 2 Recreaţia 3 Recreaţia 4 Terminarea Total


la ore orelor
1. înjurături
2. ameninţări verbale
3. loviri cu mâna sau
piciorul
4. ironii aversive
5. îmbrânceli
6. observaţii speciale

Pe această fişă observatorul notează, la fiecare 10 minute, frecvenţa comportamentelor aflate în vedere.
Datele pot căpăta o expresie grafică: de pildă, pe abscisă punem “situaţiile”, iar pe ordonată “frecvenţa”
comportamentelor în cauză. Din analiza graficului am putea constata că numărul de îmbrânceli e mai mare
în primele recreaţii, iar cel al ameninţărilor şi înjurăturilor creşte în ultima recreaţie şi imediat după
terminarea orelor. La observaţii speciale putem consemna numele celor care produc mai frecvent astfel de
agresiuni. În acest fel avem o serie de date care constituie punctul de plecare al intervenţiei şi în raport cu
care putem măsura eficacitatea acesteia.
Fişa de observaţie prezentată anterior este doar o variantă printre multe altele. Esenţial este să nu
pierdem din vedere funcţionabilitatea observaţiei; trebuie aleasă acea metodă de observaţie care ne oferă
maximum de informaţie cu costuri reduse. O observaţie laborioasă dar neinformativă, care nu ne ajută în
stabilirea intervenţiei, nu are mare valoare. Utilitatea informaţiilor sunt mai importante decât acribia cu
care ele sunt culese.
Un caz special de observaţie este autoobservaţia. Ea este utilă mai ales în situaţiile în care, din
motive etice sau de disponibilitate, un comportament nu poate fi observat de către un personaj extern. În
acest caz, psihologul şi clientul, în cadrul unei sesiuni, stabilesc fişa de autoobservaţie şi modul de
realizare a observaţiei de către client. Rezultatele sunt prezentate şi comentate în cadrul întâlnirilor
ulterioare. Astfel de fişe de autoobservaţie sunt frecvent utilizate în terapia cognitiv-comportamentală şi
vom oferi câteva exemple în partea a doua a acestei lucrări.

2.4. Sumar

Intervenţia cognitiv-comportamentală este în primul rând, un proces de rezolvare de probleme.


Pentru realizarea ei cu succes ea necesită o mulţime de date obţinute printr-o analiză şi evaluare
funcţională (AEF) a problemei clientului nostru. AEF presupune colectarea datelor despre: a)
comportamentul (clasa de comportamente) asupra cărora dorim să intervenim; b) funcţia / funcţiile
acestora. Aşadar, ea oferă date despre cum anume se manifestă o problemă, ce factori o influenţează şi ce
consecinţe produce pentru subiect şi mediul său. Principalii factori care trebuie specificaţi sunt: a)
comportamentele / cogniţiile-ţintă; b) situaţia în care acestea se produc (antecedente, elemente biografice

9
de relevanţă actuală, mediul socio-cultural şi fizic; c) caracteristicile neurobiologice ale organismului pe
care le produce; d) contingenţele şi consecinţele produse. Pe baza analizei informaţiilor despre aceşti
factori psihologul ajunge să ştie trei lucruri esenţiale despre un simptom sau comportament problemă: a)
care sunt antecedentele şi consecinţele sale; b) care sunt corelatele neurobiologice; c) care sunt
mecanismele / structurile cognitive implicate.
AEF diferă de diagnostic. În cazul diagnosticului dorim să raportăm un comportament individual
la o normă sau o categorie diagnostică mai generală; aflăm care este situaţia unui individ prin raportare la
ceilalţi, la o normă sau etalon. În cazul AEF ne interesează tocmai manifestarea specifică, individualizată
a problemei, aflăm funcţia ei pentru un caz particular. Validarea AEF se face prin intervenţie. Eficacitatea
intervenţiei susţine validitatea analizei şi evaluării.
Metodele utilizate în AEF nu diferă semnificativ de cele folosite în mod curent în psihologie;
modul lor de utilizare este însă diferit. Principalele metode de colectare a datelor, analizate în acest
capitol, sunt: interviul, scalele de (auto)evaluare şi observaţia sistematică. Colecţia de date nu este un scop
în sine ci este subordonată intervenţiei. Un psiholog eficace va utiliza în aşa fel metodele de culegere a
datelor încât va obţine maximum de informaţie cu costuri minimale.

Exerciţii şi aplicaţii:
1. Alegeţi un comportament propriu şi faceţi observaţii sistematice asupra lui timp de o
săptămână. Realizaţi expresia grafică a datelor de observaţie şi comentaţi informaţiile
obţinute.
2. Discutaţi antecedentele şi consecinţele posibile în cazul următoarelor comportamente ale unui
personaj:
a) prezenţa la cursuri
b) elaborarea unui referat
3. Efectuaţi AEF a unuia dintre comportamentele profesorului vostru.
4. Stabiliţi antecedentele şi consecinţele care controlează comportamentul în următoarele
scenarii:
a) Ana a citit într-o revistă că practicarea gimnasticii aerobice are o mulţime de efecte
pozitive. A discutat cu câteva prietene să participe, împreună, la câteva şedinţe de aerobic.
Ana se cunoştea pe sine destul de bine încât să realizeze că entuziasmul său pentru orice
nouă experienţă scade rapid, aşa că s-a hotărât să-şi facă abonament pe 3 luni, înainte.
După 8 săptămâni de aerobic, Ana se simte excelent, a slăbit cele câteva kilograme pe
care le avea în plus, este mai dinamică şi se poate concentra mult mai bine când citeşte.
Sora ei mai mare s-a hotărât să-i urmeze exemplul.
b) Mihai era un elev bun, fără să exceleze însă la vreo materie. Spre sfârşitul liceului l-a
cunoscut însă pe noul profesor de chimie. Lecţiile sale l-au fascinat. Într-o zi, profesorul
le-a cerut să elaboreze un referat pe o temă dată. Mihai a muncit din greu, cum nu făcuse
până atunci. A doua zi şi-a prezentat lucrarea în faţa clasei, cam în maniera în care
profesorul de chimie îşi ţinea lecţiile. A fost călduros felicitat de profesor; colegii l-au
aplaudat; până şi colega din banca a patra, căreia de mult voia să-i atragă atenţia, s-a uitat
la el mai atent. Zilele următoare a avut repetate discuţii cu profesorul de chimie, pe
diverse probleme de specialitate. Mereu îl încuraja şi-i aducea cărţi, discuta cu el cum ar
trebuie înţelese, ba chiar l-a sfătuit să participe la un concurs pe care Mihai l-a câştigat.
De-acum viitorul i se arăta mai limpede: o să intre la facultatea de chimie şi va munci din
răsputeri să devină un bun chimist, ca profesorul său.

10