Alexandru Lăpușneanul

de Costache Negruzzi

Întemeietorul nuvelei istorice românești, creatorul prozei epistolare („Negru pe Alb”),

inițiatorul prozei caracteologice („Fiziologia Provințialului”), Costache Negruzzi este un om al
veacului său care ilustrează cu strălucire spiritul pașoptist.

Capodopera creației sale este considerată nuvela de inspirație istorică „Alexandru

Lăpușneanul”, publicată în primul număr al revistei „Dacia Literară” (30 ianuarie 1840) și apoi
republicată în volumul „Păcatele tinereților” (1857), ilustrând în mod strălucind doctrina estetică a
romantismului, precum și caracteristicele nuvelei istorice.
Fascinat de istoria națională, Negruzzi se inspiră din „Letopisețul Țării Moldovei” de
Grigore Ureche, selectând informații cu privire la cea de a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanu (1564-1569).
Deși majoritatea evenimentelor narate sunt atestate documentar (scrisoarea lui Lăpușneanu
cu oaste străină în 1564, solia celor patru boieri trimiși de Tomșa, fuga acestora în Polonia, acțiunile
represive ale lui Lăpușneanu împotriva boierilor, uciderea celor 47 de boieri), Negruzzi își îngăduie
anumite libertăți față de anumit istoric. Astfel, îl prezintă pe Moțoc drept sfetnic și mare voinic al
lui Lăpușneanu, cu toate că, în cronică precizează că Veveriță, Moțoc, Stroici și Spancioc l-au
însoțit pe Tomșa în exil și au fost uciși la Liov în urma acuzației de complot. Episodul morții lui
Moțoc, dar pradă mulțimii răzvătite e inspirat din cronica lui Miron Costin, care relatează
împrejurările similare ale boierului Batiste Veveli.
Negruzzi modifică destinul acestor personaje din rațiuni artistice pentru a spori dramatismul
și complexitatea scenariului epic și pentru a accentua natura malefică a protagonistului.

Titlul situează în centrul narațiunii personajul care polarizează interesul epic și mesajul
operei. Forma articulată a numelui („Lăpușneanul”) un arhaism morfologic, conferă culoare epocii.

Tema istoriei se dezvoltă prin evocarea unui episod din Evul Mediu românesc, reprezentat
de cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu Vodă (1564-1569). O temă secundară, de
făptură romantică e aceea a destinului unui tiran, urmărind mărirea și prăbușirea acestuia, evoluția
de la orgoliu până la neputința în fața morții.
Compozițional, nuvela este alcătuită din 4 capitole, de relativă independență deschizându-se
cu câte o scenă rezumând motto-urile („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, „Ai să dai samă,
Doamnă!...”, „Capul lui Moțoc vrem...”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”)
subliniază natura conflictului dezvoltat în fiecare capitol.

Viziunea artistică se structurează pe două planuri: principalul plan este cel epic, având drept
centru de iradiere figura lui Lăpușneanu, al cărui destin este urmărit în ultimii 5 ani de domnie și de
viață. Al doilea plan este cel cadru, în care sunt proiectate întâmplările ce se desfășoară în Moldova
secolului al XVI-lea și care expune imaginea unei țări sfâșiate de luptele unei puteri.

Narațiunea este de formulă clasică, heterodiegetică, autorul relatând la persoana a III-a, iar
perspectiva este, în general, obiectivă. Tenta pronunțată retorică a discursului auctorial generează o
atitudine romantică de implicare subiectivă prin verbe explicative sau anticipative („se cunoștea
vreo nouă moarte”) sau prin epitetele calificative („cuvântare deșănțată”, „urâtul caracter”, „mârșav
curtezan”).
Primul capitol are ca motto cuvintele lui Lăpușneanu („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”)
prin care se fixează conflictul principal al nuvelei. Capitolul se deschide cu o secvență rezumativă
care are rolul de a creiona imaginea unei țări sfâșiate de luptele interne pentru putere între Despotul
Vodă și Ștefan Tomșa. În aceste împrejurimi, Lăpușneanu revine în țară în fruntea unei oști de spahii
pentru a ocupa tronul pierdut prin trădarea boierilor.
Dialogul dintre Lăpușneanu și Voinicul Bogdan rezumă și el situația politică și socială din
Moldova.
Intriga se precizează în circumstanțele întâlnirii dintre Lăpușneanu și solii trimiși de Ștefan
Tomșa care îi cer, în numele voievodului, să renunțe la prestațiile la tron.
Răspunsul („Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu... Și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pe voi
și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai dregrabă-și va întoarce Dunărea
cursul îndărăt.”) este structurat pe o replică atribuită lui Lăpușneanu de către Grigore Ureche. Spre
deosebire de aceasta care ilustrează stilul indirect (relatat prin naratare), Costache Negruzzi
Înlocuiește discursul cu acela al personajului (nararea prin reprezentare), conferind textului i
viziune scenică în care personajele prin viață.
În dialogul cu boierii și apoi cu Moțoc, protagonistul își dezvăluie temperamentul impulsiv,
abilitatea și luciditatea cu care judecă evenimentele.
Capitolul al doilea se deschide cu o secvență rezumativă din care aflăm că după fuga lui
Tomșa, noul domn poruncește să fie arse cetățile cu excepția Hotinului, pedepsindu-i, astfel, pe
boieri.
Relatarea acțiunilor represive cu care Lăpușneanu își începe a doua domnie se face din
perspectiva autorului omniscient, dar perspectiva devină subiectiva când naratorul comentează
faptele(„urâtul comportament”).
Episodul central al capitolului este reprezentat de dialogul dintre Lăpușneanu și doamna
Ruxanda. Apariția doamnei în sala domnului primejduiește apariția unei păreri selective în care se
evocă destinul Ruxandei și al fraților ei de la moartea lui Petru Rareș, părintele lor, până la căsătoria
cu stolnicul Petre, devenit apoi Vodă Lăpușneanu. Această secvență are o dublă finalitate estetică:
conferă autenticitate evenimentelor prin apelul documentului istoric și are un rol important în
caracterizarea personajelor instituind o diateză romantică între Lăpușneanu și „gingașa Ruxanda”.
Portretul doamnei este realizat din perspectiva autorului omniscient care pornește de la
prezentarea detaliilor evenimentelor, care continuă cu elementele de portret fizic și se opresc asupra
dominantei psihologice („ea era însă tristă și tânjitoare... ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat la el
cât de puțină simțire omenească”). Prin rugămintea pe care i-o adresează lui Lăpușneanu, aceea de a
înceta cu omorurile, se dezvăluie un conflict de natură morală trăit intens de Ruxanda. Spaima și
remușcările doamnei se sting însă atunci când Lăpușneanu îi făgăduiește că nu va mai vărsa sângele
boierilor.
Capitolul al treilea aduce o schimbare a decorului în care Lăpușneanu, în straie de
sărbătoare, îi întâmpină pe boieri. Apelând la toate armele retoricii, la parabole și citate din textele
sacre, Lăpușneanu își cere iertare, promițând să înceteze din a mai omorî.
Episodul uciderii celor 47 de boieri invitați la curte este inspirat din cronica lui Ureche.
Această secvență se constituie ca punct culminant al narațiunii. Scena uciderii boierilor este
surprinsă prin tehnici cinematografice, imaginile panoramice alternează cu scenele de prim-plan sau
cu scop-cadru.
Prin apariția în scenă a personajului colectiv, se instituie un conflict social, autorul
surprinzând magistral psihologia mulțimii adunate sub zidurile palatului fără un scop anume.
Prin tehnicile alternative stricte se surprinde momentul dintre Lăpușneanu și Moțoc, aflați în
sala de oaspeți. Schimbul de replici dintre Voievod și marele voinic are o forță deosebită în
caracterizarea celor două personaje. Lăpușneanu răspunde sarcastic, dar cu o apreciere lucidă a
forței revitabile pe care o reprezintă mulțimea („proști, dar mulți”) a mentalităților jalnice ale lui
Moțoc, el le răspunde cu cinism și satisfacția răzbunării („Du-te de mori, pentru binele moșiei
dumitale, cum ziceai”). Moartea lui Moțoc este urmată de episodul ridicării piramidelor
monstruoase de capete însângerate ale celor 47 de oameni uciși.
Ultimul capitol operează un salt în timp („patru ani trecuseră”) și o schimbare nouă a
decorului („Acest fel fu sfârșitul...”)
 Bântuit de stafiile victimelor sale, Lăpușneanu se crede la ușa mormântului. Înainte de a
cădea într-un „leșin grozav ca moartea”, îi cere mitropolitului Trofan să-l călugărească. Revenindu-
și din leșin, Lăpușneanu îi amenință pe toți cu moartea, însetat de putere, în ciuda neputinței fizice.
Replica „de mă scula pre mulți am să va popesc și eu”, împrumutată din cronica lui Ureche,
demonstrează aceeași fire impulsivă, dornică de răzbunare ca și în prima parte a nuvelei. Conflictul
psihologic între voință și neputință trăit de Lăpușneanu este dublat de conflictul moral pe care îl
trăiește Ruxanda îndemnată să-și otrăvească soțul pentru a-și salva viața fiului ei.
Enunțul final („Pata de sânge în istoria Moldovei”) este un comentariu concis al naratorului
care califica domnia lui Lăpușneanu.
Ca în orice nuvelă istorică, în centrul narațiunii este fixată emblematic, figura unui
protagonist al cărui portret este inspirat din realitatea istorică.

Pornind de la informațiile consemnate în cronica lui Ureche, scriitorul creează un personaj

complex de mare coerență.
Meritul lui Negruzzi este acela de a fi creatorul unui personaj memorabil, într-o nuvelă
exemplară care are „acea proporție a liniilor care e scaunul creațiilor permanent clasice” (Alexandru
Piru).