Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii.

Identificarea si analiza
unui studiu de caz din materia acestei categorii de infractiuni.

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna unobiectiv

prioritar al oricarui sistem de drept, patrimoniul reprezentand o componentaimportanta a
vietii de zi cu zi a oricarei persoane fizice sau juridice, de care depinde atatsatisfacerea
cerintelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum si microsau macro
social.Legislatia penala romana, in contextul legislatiilor penale moderne ale Europei, a
plasat, indecursul timpului, printre cele mai de seama reglementari juridico penale
infractiunile contra proprietatii sau contra patrimoniului.

In Codul penal roman, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 si cu publicarile ulterioare

pana la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infractiuni au fost comasate intr un titlu unic:
„Infractiunicontra patrimoniului”, dupa ce anterior subzistasera doua titluri distincte
(infractiuni contra avutului personal sau particular si infractiuni contra avutului obstesc).

In Noul Cod Penal sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se savarsesc
prinnesocotirea increderii, categorie in care au fost incluse, in primul rand, faptele
incriminate in Codul penal in vigoare cum sunt: abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa,
insusirea bunului gasit si inselaciunea.

Înșelăciunea

Este inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind
concursul de infracțiuni.

Studiu de caz

Inducerea în eroare a cumpărătorului, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a

imobilului, prin prezentarea unui certificat de moştenitor, obţinut pe baza unei declaraţii false pe care
a făcut-o în faţa notarului public, în care era trecut ca unic moştenitor, contrar adevărului, constituie
infracţiune de înşelăciune prev. de art. 215 din Noul Cod de Procedura Penala. Pe baza probelor
administrate în cauză, instanţa a reţinut că:

B.Gh., împreună cu fraţii săi B.C. şi V.F., avea vocaţie succesorală legală după
părinţii acestora, B.I.– decedat la 01.02.1989 şi B.G. – decedată la 14.11.1999.

În masa succesorală se regăseau un imobil, constând în casă de locuit compusă din 3

camere, dependinţe şi 200 m.p teren, situate în municipiul Constanţa, str.D.
 De la decesul autorilor comuni şi până în luna septembrie 2000, inculpatul şi cei doi
fraţi ai săi nu au efectuat cerere de dezbatere a succesiunii, stăpânind în indiviziune bunurile
din masa succesorală. În această perioadă ei au purtat discuţii privind înstrăinarea imobilului
şi împărţirea de comun acord a preţului, discuţii care însă nu s-au concretizat în realizarea
unui acord de voinţă comun.

În luna septembrie 2000, B.Gh., identificând prin intermediul unei agenţii imobiliare
un cumpărător pentru imobil, în persoana numitului C.V., a solicitat verbal la serviciul
specializat din cadrul Primăriei Municipiului Constanţa, emiterea, în raport de fiecare
defunct, a înscrisurilor oficiale intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale”
– anexa 1. Înscrisurile care i-au fost eliberate, conform „precizărilor făcute de acesta”, aveau
un conţinut nereal, respectiv prin omisiunea de înscriere la rubrica moştenitori legali şi a
numiţilor B.C. şi V.F.

Cu intenţie directă, inculpatul a folosit aceste înscrisuri false, la dezbaterea succesiunilor

legale, în faţa notarului public V.P., urmărind şi obţinând eliberarea certificatului de moştenitor nr.143
din 22.09.2000. Actul oficial a fost eliberat în baza unei cauze ilicite, constând în dovedirea, în
condiţiile legii, a calităţii de unic moştenitor al inculpatului B.Gh. în raport de succesiunile defuncţilor
B.I. şi B. G.

Cu ocazia îndeplinirii procedurii dezbaterii succesorale, notarul public, pentru

stabilirea calităţii de moştenitor, a masei succesorale şi a cotei succesorale, a audiat în calitate
de martor, după depunerea jurământului în cond.art.77 din Legea nr.36/1995, pe inculpatul
C.N. şi pe numita V.E.

Cu ocazia acestei audieri, C.N., cu intenţie, a făcut afirmaţia mincinoasă potrivit cu

care inculpatul B.Gh a fost unicul copil al autorilor a căror succesiune era dezbătută.

În luna octombrie 2000, B.Gh. a vândut imobilul moştenit lui C.V. prin actul de
succesiune nr.143/2000, cu preţul de 180.000.000 lei, dar în actul de vânzare-cumpărare
nr.2422/2000 autentificat de notar public M.M. a fost consemnat preţul de 100.000.000 lei.
Din preţul încasat efectiv de la C.V., inculpatul nu a dat vreo sumă de bani fraţilor săi,
succesori legali B.C. şi V.F.

Fapta inculpatului B.Gh. de a folosi, cu intenţie, cele două înscrisuri emise de

serviciul specializat din cadrul Primăriei Constanţa, având conţinut nereal, prin depunerea lor
la notarul public P.V., în cadrul dezbaterii succesiunilor părinţilor săi, întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni de uz de fals, prev.şi ped.de art.291 cod penal, urmând a
atrage răspunderea penală a acestuia.

Întrucât fapta inculpatului B.Gh. de a înstrăina un bun din masa succesorală, fără acordul
fraţilor săi, constituie o faptă ilicită de natură civilă, în concret, un act juridic civil afectat de condiţia
rezolutorie ca,în urma partajului succesoral, bunul să cadă în lotul atribuit inculpatului, instanţa, în
baza art.11 pct.2 lit.”a” cod proc.penală, art.10 lit.”b” cod proc.penală, a pronunţat achitarea
inculpatului B.Gh. pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art.215 al.1,3 cod penal.

Întrucât, în actul de sesizare a instanţei fapta lui B.Gh. dedusă judecăţii, a constat în
inducerea în eroare a fraţilor săi, B.C. şi V.F., prin înstrăinarea unui bun din masa succesorală
fără ca aceştia să fie de acord, instanţa a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a
acestei fapte.

Întrucât, în conf. cu Legea nr.36/1995, simpla declaraţie a unei persoane cu vocaţie la

succesiune, cu privire la faptul că este unica persoană având această vocaţie, nu serveşte la
producerea unei consecinţe juridice, respectiv la emiterea certificatului de moştenitor, potrivit
art.77 din Legea nr.36/1995, calitatea de moştenitor şi numărul acestora stabilindu-se de către
notarul public prin acte de stare civilă şi cu martori, instanţa, în baza art.11 pct.2, lit.”a” cod
proc.penală, rap.la art.10 lit.”d” cod proc.penală a achitat pe B.Gh. privind săvârşirea
infracţiunii de fals în declaraţii, prev.şi ped.de art.292 cod penal, întrucât fapta acestuia nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind cerinţa esenţială din latura
obiectivă, potrivit căreia declaraţia făcută serveşte legii sau obiceiului, la producerea unei
consecinţe juridice.

Hotărârea primei instanţe a fost apelată de către procuror, inculpatul C.N. şi partea
civilă C.V, iar Tribunalul Constanţa prin decizia penală nr.230 din 8 aprilie 2004 (dosar
nr.1976/2003) le-a admis pe toate şi a dispus:

În baza art.81 cod penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an

închisoare aplicată inculpatului B.Gh.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, în raport de întreg materialul

probator administrat, situaţia de fapt stabilită este în deplină concordanţă cu acesta,
încadrarea juridică dată faptelor este legală, iar vinovăţia inculpaţilor pentru infracţiunile
reţinute cu privire la care s-a dispus condamnarea acestora, rezultă în mod neîndoielnic din
actele dosarului.

Judicioasa apreciere a probelor a condus instanţa fondului la concluzia corectă că

inculpatul B.Gh. s-a folosit de cele două înscrisuri oficiale emise de Primăria Municipiului
Constanţa – Serviciul de Stare Civilă – intitulate „Sesizare pentru deschiderea procedurii
succesorale” (anexa nr.1) cu conţinut nereal, prin omisiunea înscrierii în rubrica moşteniri
legale a numiţilor B.C. şi V.F., depunându-le la Biroul notarului public P.V., în contul
dezbaterii succesiunii părinţilor săi şi că fapta astfel săvârşită întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de uz de fals prev.de art.291 cod penal.

În mod corect prima instanţă a dispus achitarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea
de fals în declaraţii, prev.de art.292 cod penal, fundamentându-şi soluţia de apreciere că nu
sunt îndeplinite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective, deoarece simpla
declaraţie făcută în faţa notarului public, precum că este unicul moştenitor al defuncţilor săi
părinţi, cu consecinţa eliberării certificatului de moştenitor nr.143/22.09.2000, deşi mai are
doi fraţi numiţii B.C. şi V.F., nu este de natură să servească la producerea consecinţei
juridice, în lipsa mijloacelor de probă (acte de stare civilă, martori), în baza cărora notarul
public stabileşte calitatea de moştenitor.

Nu s-a putut reţine comiterea infracţiunii de înşelăciune prev.de art.215 al.3 cod penal, în
sarcina aceluiaşi inculpat, constând în aceea că după ce a obţinut certificatul de moştenitor, prin
contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2422/octombrie 2000, a înstrăinat imobilul situat
în Municipiul Constanţa str.D., părţii civile C.V., inducându-l pe acesta în eroare cu privire la
împrejurarea că ar fi unicul moştenitor al defuncţilor săi părinţi şi deci singurul deţinător al bunului ce
a format obiectul contractului.
Infracţiunea de înşelăciune presupune o acţiune de inducere în eroare, care poate fi săvârşită
prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în
scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul, un folos material şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
În speţă, cerinţele acestor dispoziţii legale nu sunt îndeplinite, deoarece la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare, părţile vătămate V.F. şi B.C. nu au fost induse în eroare
de către inculpatul B.Gh., iar o eventuală înţelegere cu privire la înstrăinarea imobilului nu a
fost dovedită.

Cum inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune faţă de

partea civilă C.V., cererea de schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii formei
agravate prev.de art.215 al.2,3 cod penal, ca urmare a folosirii mijlocului fraudulos, constând
în certificatul de moştenitor care atestă în fals calitatea de unic moştenitor, aşa cum s-a
solicitat în apelul formulat de parchet este nefondată.

În speţă, este lipsită de temei solicitarea părţii civile, făcută în calea de atac, în sensul
de a fi angajată răspunderea penală a inculpatului B.Gh., pentru infracţiunea de înşelăciune
deoarece inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea acestei infracţiuni faţă de
partea civilă C.V.

Potrivit art.317 cod proc.penală, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată în

actul de sesizare şi prin urmare, instanţa a fost obligată numai cu privire la fapta reţinută în
rechizitoriu şi la persoana trimisă în judecată.

Ambele hotărâri au fost recurate de către procuror, care le-a criticat pentru greşita achitare a
inculpatului B.Gh. pentru infracţiunile de înşelăciune, fals în declaraţii şi evaziune fiscală, iar partea
civilă C.V. pentru greşita soluţionare a acţiunii civile (vezi practicaua deciziei).
Curtea, faţă de probele administrate în cauză, constată întemeiate criticile, mai puţin
cea referitoare la existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, (art.12 din Legea nr.87/1994), la
care de altfel procurorul de şedinţă a renunţat şi, în consecinţă va admite ca fondate
recursurile.

Din certificatul fiscal, certificatul de cadastru şi anexa 1 (filele 32, 43-44

dos.urm.pen.) rezultă că B.Gh. a declarat organelor care au eliberat aceste documente, că este
unicul succesor al părinţilor săi B.I. şi B.G., decedaţi la 03.02.1989, respectiv 15.11.1999,
deşi mai erau în viaţă doi copii (B.C. şi V. (B.) F.) la data solicitării înscrisurilor menţionate.

Cel de mai sus a continuat să facă declaraţii false şi la biroul notarial public V.P.,
unde a deschis dezbaterea succesiunii ce a format obiectul dosarului 157-158/2000. În faţa
notarului, inculpatul a făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, referitor la succesorii
soţilor B.I. şi B.G. Pentru a întări aceste declaraţii false, inculpatul a solicitat ajutorul lui C.N.
şi V.E., care ascultaţi de notar, în conformitate cu art.77 Legea nr.36/1995, au declarat
mincinos în cauza de dezbatere a succesiunii (dos.157-158 ).
 Cum pe baza declaraţiilor false şi mincinoase făcute în faţa notarului public de cei
nominalizaţi, inculpatul a obţinut certificatul de moştenitor nr.143/2000, fapta acestuia
constituie infracţiunea prev.de art.292 Cod pen.

Motivarea instanţei de fond însuşită de tribunal că declaraţiile false ale inculpatului constituie
doar un ilicit civil şi nu sunt de natura a produce consecinţe juridice, este netemeinică atâta vreme cât
aceste declaraţii, coroborate cu afirmaţiile mincinoase ale coinculpatului, au şi codus la obţinerea
certificatului de moştenitor nr.143/2000, numai pe numele său, deşi aveau calitatea de succesori legali
şi fraţii săi B.C. şi V.F.
Potrivit art.34 din Legea nr.36/1995, notarul public „este investit să îndeplinească un
serviciu de interes public, iar actul îndeplinit de acesta este de autoritate publică”, ceea ce
corespunde cerinţelor textului incriminator amintit.

Cât priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna lui C.V., Curtea constată că în cursul
urmăririi penale şi al judecării faptelor, au fost administrate probe cu privire la inducerea în eroare a
părţii civile cu ocazia cumpărării de către aceasta a imobilului situat în str.Democraţiei nr.80
Constanţa. Este fără nici un dubiu faptul că B.Gh. s-a prezentat lui C.V. ca unic moştenitor al
imobilului în cauză, calitate susţinută cu certificatul nr.143 din 22.09.2000 eliberat de notarul public
V.P. (file 64-65 dos urm.pen.), prin fals în declaraţii aşa cum arătam anterior.
În contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notar public M.M. prin încheierea
nr.2422/2000 dintre cei doi, a fost menţionat faptul că vânzătorul a dobândit imobilul în baza
certificatului de moştenitor nr.143/2000 eliberat de notar public V.P. (fila 69 dos.urm.pen.).
Susţinerea instanţei de fond şi a celei de apel, că inculpatul n-a fost trimis în judecată pentru
înşelarea lui C.V. nu este fondată, deoarece în actul de sesizare a judecătoriei, procurorul a menţionat
„La data de 22.09.2000 B.Gh. a obţinut certificatul de moştenitor nr.143, iar luna următoare a
înstrăinat imobilul părţilor vătămate C.V. şi M., contra sumei de 180.000.000 lei” (fila 101 dos
urm.pen.). În acelaşi act (pag.4) procurorul consemnează „părţile vătămate B.C. şi V.F., precum şi
C.V. au învederat că-şi vor cuantifica pretenţiile în faţa instanţei de judecată”.
În raport de sublinierile făcute în rechizitoriu, în care procurorul a expus (descris) şi modul
cum inculpatul a vândut imobilul în litigiu, B.Gh. a fost trimis în judecată şi pentru înşelarea lui C.V.,
iar judecătoria şi tribunalul trebuiau să-l judece, potrivit art.317 Cod proc.penală şi pentru această
faptă, mai ales că a şi administrat probe.
Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti, martorii T.A., O.N., P.M., O.E., B.C. şi V.F. (file 84-
87 cod.inst.), respectiv inculpatul (file 113-114) au fost întrebaţi şi au declarat că B.Gh. a vândut
singur „casa rămasă după decesul soţilor B.I. şi B.G.”, iar C.V. a fost ascultat ca parte vătămată (fila
151 dos.inst.).
De reţinut este că, deşi martorii O.N. şi P.M. l-au atenţionat pe inculpat că nu poate vinde
singur imobilul, deoarece mai are doi fraţi, acesta a persistat în activitatea infracţională şi folosindu-
se de certificatul de moştenitor, în care apare ca unic succesor al părinţilor săi, l-a indus în eroare pe
C.V. cu privire la proprietarul bunului ce a făcut obiectul tranzacţiei, pentru a obţine o sumă de bani în
interes propriu.
Se impunea judecarea lui B.Gh. şi pentru această înşelăciune întrucât a fost sesizată instanţa
prin rechizitoriu, având în vedere şi faptul că, la termenul din 10.09.2001 prima instanţă a pus în
discuţie calitatea procesuală a lui C.V., termen la care a hotărât că acesta are calitatea de parte civilă
pentru suma de 180.000.000 lei, preţul imobilului cumpărat de la B.Gh. În această calitate, C.V. a
făcut cereri (filele 76-77 dos.inst.), şi a pus concluzii cu ocazia dezbaterilor în fond şi în apel. O
asemenea calitate procesuală nu poate fi dobândită într-un proces penal decât în urma comiterii unei
fapte penale cauzatoare de prejudicii, ceea ce a determinat tribunalul să-l oblige pe inculpat la
restituirea preţului vânzării către partea civilă.
Deci, B.Gh. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune în convenţii, în dauna lui C.V., infracţiune
prev. şi ped.de art.215 al.1 şi 3 cod penal.
Faţă de expunerea făcută, Curtea va casa în parte hotărârile instanţe de fond şi de apel
în ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, în sensul că va menţine ca valabil contractul de
vânzare-cumpărare dintre inculpat şi partea civilă C.V., înlăturând din hotărârile amintite
menţiunile privind anularea acestui act şi obligarea lui B.Gh. la restituirea sumei de
100.000.000 către partea civilă.
Decizia penală nr. 750/08.10.2004