Infractiunile de vatamare corporala si de ucidere din culpa

savarsite ca urmare a conducerii vehiculelor pe drumurile publice

SEDIUL MATERIEI

Art. 178. - Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
    Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume
activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
    Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu
tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se
află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.
    Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice altă persoană în
exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
    Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul
pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor până la 3 ani.

Art. 184. - Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21, care a pricinuit o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută la art. 181,
săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
    Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
    Când săvârşirea faptei prevăzute în alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau
a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea
unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
    Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani.
    Dacă faptele prevăzute la alin. 3 şi 4 sunt săvârşite de către o persoană care se află în stare
de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. 3, şi închisoarea de la
unu la 5 ani, în cazul alin. 4.
    Pentru faptele prevăzute în alin. 1 şi 3, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Definitii utile cuprinse in OUG 195/2002

Art. 6. - În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, expresiile şi termenii de mai jos au

următorul înţeles:
1. acordare a priorităţii - obligaţia oricărui participant la trafic de a nu îşi continua deplasarea
sau de a nu efectua orice altă manevră, dacă prin acestea îi obligă pe ceilalţi participanţi la
trafic care au prioritate de trecere să îşi modifice brusc direcţia sau viteza de deplasare ori să
oprească;
2. acostament - fâşia laterală cuprinsă între limita părţii carosabile şi marginea platformei
drumului;
 3. amenajări rutiere - totalitatea construcţiilor, dispozitivelor şi oricăror mijloace tehnice,
altele decât cele destinate semnalizării, amplasate pe drumul public în scopul asigurării
securităţii rutiere;
4. ansamblu de vehicule - vehiculul cu motor cuplat cu unul sau două vehicule, care circulă
pe drum ca o unitate;
5. autostradă - drumul naţional de mare capacitate şi viteză, semnalizat special, rezervat
exclusiv circulaţiei autovehiculelor, cu sau fără remorci, care nu serveşte proprietăţii riverane,
prevăzut cu două căi unidirecţionale, separate printr-o zonă mediană sau, în mod excepţional,
prin alte modalităţi, cu excepţia unor locuri speciale sau cu caracter temporar, având cel puţin
două benzi de circulaţie pe sens şi bandă de urgenţă, intersecţii denivelate şi accese limitate,
intrarea şi ieşirea fiind permise numai prin locuri special amenajate;
6. autovehicul - vehiculul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum.
TROLEIBUZELE ŞI TRACTOARELE RUTIERE SUNT CONSIDERATE
AUTOVEHICULE. Mopedele, vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie,
tractoarele folosite în exploatările agricole şi forestiere, precum şi vehiculele pentru
efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu
sunt considerate autovehicule;
7. bandă de circulaţie - subdiviziunea longitudinală a părţii carosabile, materializată prin
marcaje rutiere sau alte mijloace, dacă are o lăţime corespunzătoare pentru circulaţia într-un
sens a unui şir de vehicule, altele decât vehiculele care se deplasează pe două roţi;
8. bandă de urgenţă - subdiviziunea longitudinală suplimentară, situată la extremitatea din
partea dreaptă a autostrăzii, în sensul de circulaţie, destinată exclusiv staţionării
autovehiculelor în cazuri justificate, precum şi circulaţiei autovehiculelor cu regim prioritar
care se deplasează la intervenţii sau în misiuni cu caracter de urgenţă;
9. bandă reversibilă - banda de circulaţie, marcată şi semnalizată, situată lângă axa drumului,
destinată circulaţiei autovehiculelor într-un sens sau în altul, în funcţie de intensitatea
traficului;
10. bicicletă - vehiculul prevăzut cu două roţi, propulsat exclusiv prin forţa musculară, cu
ajutorul pedalelor sau manivelelor;
11. coloană oficială - unul sau mai multe vehicule care circulă pe drumul public şi sunt
însoţite de unul sau mai multe autovehicule ale poliţiei rutiere, care au în funcţiune semnale
speciale de avertizare sonore şi luminoase de culoare roşie;
12. conducător - persoana care conduce pe drum un grup de persoane, un vehicul sau animale
de tracţiune, animale izolate sau în turmă, de povară ori de călărie;
14. drum public - orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia căilor ferate, special
amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt
închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile;
15. unităţi de asistenţă medicală autorizate - unităţile sanitare cu personal calificat şi cu
dotare corespunzătoare pentru examinarea medicală ambulatorie a candidaţilor la obţinerea
permisului de conducere şi a conducătorilor de autovehicule sau de tramvai, autorizate de
autoritatea de sănătate publică judeţeană sau de cea a municipiului Bucureşti, după caz;
16. intersecţie - orice încrucişare, joncţiune sau bifurcare de drumuri la nivel, inclusiv spaţiile
formate de acestea;
161. înmatriculare/înregistrare - operaţiunea administrativă prin care se atestă că un vehicul
poate circula pe drumurile publice. Dovada atestării înmatriculării/înregistrării este certificatul
de înmatriculare/înregistrare şi numărul de înmatriculare/înregistrare atribuit;
162. înmatriculare/înregistrare permanentă - operaţiunea de înmatriculare/înregistrare prin
care se atribuie certificat de înmatriculare/înregistrare şi număr de înmatriculare/ înregistrare
pentru o perioadă nedeterminată;
 163. înmatriculare temporară - operaţiunea de înmatriculare prin care se acordă certificat de
înmatriculare şi număr de înmatriculare pentru o perioadă determinată;
17. localitate - cătunul, satul, comuna, oraşul şi municipiul ale căror intrări şi ieşiri sunt
semnalizate în conformitate cu prevederile legale;
18. masă totală maximă autorizată - masa maximă a unui vehicul încărcat, declarată
admisibilă în urma omologării de către autoritatea competentă;
19. mijloc tehnic certificat - dispozitivul care dovedeşte consumul de produse ori
substanţe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte similare acestora ori prezenţa în
aerul expirat a alcoolului sau prin care se probează încălcări ale unor reguli de
circulaţie;
20. mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic - dispozitivul care stabileşte concentraţia
de alcool în aerul expirat ori destinat măsurării vitezei;
21. moped - vehiculul cu două, trei sau patru roţi, a cărui viteză maximă prin construcţie nu
depăşeşte 45 km/h şi care este echipat cu un motor cu ardere internă, cu aprindere prin
scânteie, cu o capacitate cilindrică ce nu depăşeşte 50 cm 3 sau cu un alt motor cu ardere
internă ori, după caz, electric, a cărui putere nominală este de cel mult 4 kW;
22. motocicletă - autovehiculul cu două roţi, cu sau fără ataş, echipat cu un motor care are o
capacitate cilindrică mai mare de 50 cm 3 şi/sau a cărui viteză maximă, prin construcţie,
depăşeşte 45 km/h;
23. parte carosabilă - porţiunea din platforma drumului destinată circulaţiei vehiculelor; un
drum poate cuprinde mai multe părţi carosabile complet separate una de cealaltă printr-o zonă
despărţitoare sau prin diferenţă de nivel;
24. participant la trafic - persoana fizică ce utilizează, la un moment dat, drumul public;
25. pistă pentru biciclete - subdiviziunea părţii carosabile, a trotuarului ori a acostamentului
sau pistă separată de drum, special amenajată, semnalizată şi marcată corespunzător, destinată
numai circulaţiei bicicletelor şi mopedelor;
26. prioritate de trecere - dreptul unui participant la trafic de a trece înaintea celorlalţi
participanţi la trafic cu care se intersectează, în conformitate cu prevederile legale privind
circulaţia pe drumurile publice;
27. remorcă - vehiculul fără motor destinat a fi tractat de un autovehicul sau de un tractor;
28. remorcă uşoară - remorca a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;
29. semiremorcă - remorca a cărei masă totală maximă autorizată este preluată în parte de
către un autovehicul sau de către un tractor;
30. tractor - vehiculul cu motor, pe roţi sau pe şenile, conceput special pentru a trage sau a
împinge anumite utilaje sau remorci folosite în exploatările agricole ori forestiere sau pentru
alte lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public;
31. tractor rutier - tractorul pe roţi, cu cel puţin două axe, utilizat pentru executarea de lucrări,
precum şi pentru tractarea unor remorci folosite pentru transportul de persoane sau bunuri şi
care se deplasează, de regulă, pe drumul public;
32. trecere la nivel - încrucişarea la nivel dintre un drum public şi o cale ferată sau linie de
tramvai, care dispune de o platformă independentă;
33. trotuar - spaţiul longitudinal situat în partea laterală a drumului, separat în mod vizibil de
partea carosabilă prin diferenţă sau fără diferenţă de nivel, destinat circulaţiei pietonilor;
34. deţinător mandatat - persoana fizică sau juridică care foloseşte un vehicul în baza unui
contract de leasing sau contract de închiriere;
35. vehicul - sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori
pentru efectuarea de servicii sau lucrări;
351. vehicul nou - vehicul care nu a mai fost niciodată înmatriculat;
 36. vehicul cu mase sau dimensiuni de gabarit depăşite - vehiculul care, datorită
dimensiunilor sale ori mărfurilor transportate, depăşeşte masele totale maxime admise sau
dimensiunile de gabarit admise, prevăzute în reglementările legale;
37. vehicul în circulaţie internaţională sau în trafic internaţional - vehiculul care, prin
deplasarea sa, depăşeşte cel puţin o frontieră de stat;
38. zona drumului public cuprinde suprafaţa de teren ocupată de elementele constructive ale
drumului, zona de protecţie şi zona de siguranţă. Limitele zonelor drumurilor se stabilesc în
conformitate cu prevederile legale;
39. zonă pietonală - perimetrul care cuprinde una sau mai multe străzi rezervate circulaţiei
pietonilor, unde accesul vehiculelor este supus unor reguli speciale de circulaţie, având
intrările şi ieşirile semnalizate în conformitate cu prevederile legale;
40. zonă rezidenţială - perimetrul dintr-o localitate unde se aplică reguli speciale de
circulaţie, având intrările şi ieşirile semnalizate în conformitate cu prevederile legale.

RECURSURI IN INTERESUL LEGII

Prin Decizia nr. I din 15.01.2007, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că:
1.   Faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către
o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de
ucidere din culpă cu această ocazie, a unei persoane, constituie o singură
infracţiune, complexă, de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. 3 teza I-a
din Codul penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzute în art. 87 alin. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, republicată.
2.   Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto
având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate
constatată clinic sau prin orice alte mijloc de probă, constituie infracţiunea unică
de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal.
3.   Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto
având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt
mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică de ucidere din
culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 din Codul penal.

Prin Decizia nr. 26 din 12 Octombrie 2009, admiţându-se recursul în interesul legii s-a
stabilit:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. 4 1 din Codul penal şi
art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se
stabileşte că:
Fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai, care a produs o vătămare corporală
din culpă constituie, după cum urmează:
1. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai este concomitent, atât în
stare de ebrietate, cât şi cu o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, se va reţine concurs real
între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 41 din Codul penal şi cea prevăzută de art. 87
alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată;
2. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai se află în stare de ebrietate
fără însă a avea o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, fapta sa constituie infracţiunea unică
prevăzută de art. 184 alin. 41 din Codul penal.
3. În cazul în care conducătorul de autovehicul sau tramvai nu se află în stare de
ebrietate, dar are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, există o pluralitate de infracţiuni
sub forma concursului real între infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 3 din Codul penal şi
art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 sau între art. 184 alin. 4 din Codul penal şi art. 87 alin.
1 din O.U.G. nr. 195/2002.

Prin Decizia nr. 29 din 2 Iunie 2008, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
            În interpretarea dispoziţiilor art. 78 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
195/2002, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 49/2006, instanţa investită cu judecarea
acţiunii penale în cazul infracţiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de
către o persoană fără a poseda permis de conducere nu va soluţiona şi acţiunea civilă
exercitată de proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus în timpul săvârşirii
infracţiunii rutiere

Decizia 1 din 23 februarie 2004

    În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art. 998 din Codul
civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor
cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale
prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în
legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile
referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004.

Decizia 1/2005 – participarea asiguratorului in procesul penal

Atasata in anexa
CAUZE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

 DISCUTIE privind conditiile cazului fortuit

CAUZE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA

a. LIPSA PLANGERII PREALABILE

– efectul asupra actiunii civile

– momentul de la curge
termenul in care trebuie
formulata plangerea
– plangerea formulata de rude
si regulile care o
guverneaza si aplicarea lor
practica
– insusirea plangerii – efecte

b. IMPACAREA PARTILOR

 principiul
nemijlocirii
 ril asistenta
juridica aplicatie
in cercetarea
judecatoreasca
 efectul asupra
actiunii civile si
asupra raspunderii
altor parti
 impacarea
minorului
 cheltuielile de
judecata

c. RETRAGEREA PLANGERII
 principiul  cheltuielile de
nemijlocirii judecata
 efectul asupra
actiunii civile si
asupra raspunderii
altor parti
 retragerea
plangerii
minorului

d. GRATIEREA
  Efectele asupra  Efectele asupra
pedepsei masurilor
principale, asupra administrative
pedepsei accesorii
si complementare

Mijloacele de proba folosite in cauza:

 Inscrisurile: procesul verbal de cercetare la fata locului – obiectiunile si alte
inscrisuri (starea tehica a autovehiculului)
 Constatarea medico-legala
 Expertiza medico-legala
 Declaratiile partilor – recomandari esentiale
 Declaratiile martorilor – audierea acestora
 Declaratiile martorilor asistenti – importanta audierii acestora
 Expertiza tehnico-stiintifica si obiectivele; suplimentul si noua expertiza

Remediile procesuale: infirmarea actelor sau constatarea nulitatii

Participarea asiguratorului in procesul penal – considerente de oportunitate; natura

raspunderii; elemente inedite: determinarea asiguratorului (http://cedam.csa-isc.ro/), vehicolul
neasigurat, vehicolul asigurat in strainatate.

Apararile invinutului/inculpatului
 in urmarire penala
 in cercetare judecatoreasca
 elementul comun prelungirea dreptului de circulatie- art.111 alin.6 din OUG 195/2002
 
(2) La reţinerea permisului de conducere, în cazurile prevăzute la alin. (1), titularului acestuia
i se eliberează o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie.
   (3) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi d), precum şi în cele menţionate la art. 85 alin.
(2) şi (4), art. 86 alin. (2), art. 87 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 89 alin. (1), art. 90 alin. (1), art.
92 alin. (3) şi (5) şi la art. 102 alin. (3) lit. a) şi c), dovada înlocuitoare a permisului de
conducere se eliberează fără drept de circulaţie.
   (4) Permisul de conducere al conducătorului de autovehicul sau de tramvai, implicat într-un
accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane, se
reţine de către poliţia rutieră dacă acesta a încălcat o regulă de circulaţie, eliberându-se
dovada înlocuitoare fără drept de circulaţie, în situaţia în care regula de circulaţie încălcată
este una dintre cele prevăzute la art. 102 alin. (3) lit. a) şi c), sau dovada înlocuitoare cu drept
de circulaţie pentru o perioadă de 15 zile, în celelalte cazuri.
   (5) În situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi g), art. 85 alin. (1) şi (3), art. 100 alin. (3), la
art. 101 alin. (3) şi art. 102 alin. (3) lit. b) şi e), dovada înlocuitoare a permisului de conducere
se eliberează cu drept de circulaţie pentru o perioadă de 15 zile.
   (6) La cererea titularului permisului de conducere reţinut în condiţiile alin. (1) lit. b) sau ale
alin. (4), procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării
penale ori, în faza de judecată, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate
dispune prelungirea dreptului de circulaţie, cu câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea
neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau,
după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Modul de soluţionare a cererii
de prelungire a dreptului de circulaţie se comunică şi şefului poliţiei rutiere pe raza căreia s-a
comis fapta.

Apararile partii vatamate:

 constituirea de parte civila

 modificarea / precizarea constituirii
 obiectul constituirii
 oportunitatea chemarii asiguratorului in procesul penal

Impacarea partilor si retragerea plangerii – efecte comparate si recomandarile formulate

Pedeapsa accesorie si pedeapsa complementara

Suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei

Revocarea beneficiului suspendarii executarii pedepsei

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -
 DECIZIA Nr. I

din 23 februarie 2004

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 06/05/2004

     Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul Florea, s-a luat în
examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea
acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în
cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare
corporală din culpă săvârşite de un conducător auto.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost
reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut recursul în interesul legii în sensul
în care a fost formulat.

C U R T E A,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de
judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele
învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele
de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe
drumurile publice.

    Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei
penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate
prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele
secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte
cu caracter penal.

    S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu poate exceda
limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este chemată să se
pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în
judecată.

    În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii
penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de
vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este
învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate
ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu
vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori
deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

    Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

    Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, "acţiunea civilă are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente", ea
"poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă", iar "repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

    Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei
produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în
conformitate cu prevederile din legea civilă.

    Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se
prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

    Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în
caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa,
dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

    În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo
dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii
civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel
posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală
reparare a pagubei.

    De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele care
sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii penale incriminator al
faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de
acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.

    Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea concomitentă a celor
două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct
sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre
actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii
române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la
judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu
numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor
cu caracter civil.

    În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală se are în
vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în întregul ei, din
acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu
ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care
legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin
aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea
corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.
    Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a
inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele
produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi
echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate
celei penale.

    În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în
mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile
să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale.

    Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul
prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă
poate fi soluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai
lesnicioasă şi completă a probelor.

    Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra
apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în
faţa aceleiaşi instanţe.

    Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni,
determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă
aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de
hotărâri contradictorii.

    Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimă
prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar competenţa de
soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate
inconvenientele ce decurg din aceasta.

    O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă
şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe
drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe
consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor
intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea
îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea căreia au fost degradate şi
unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.

    În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993,
republicată, precum şi al art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală, urmează a se admite
recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a
art. 998 din Codul civil, că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul
infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală
din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile
formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire
la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

 
Totodată, faţă de prevederile art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală, se va menţiona
că decizia este obligatorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art. 998 din Codul
civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor
cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale
prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în
legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile
referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

PAUL FLOREA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -
 DECIZIA Nr. I
din 28 martie 2005

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005

Dosar nr.1/2005
Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie

S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea
dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la calitatea în care participă în
procesul penal societatea de asigurare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost

reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând admiterea acestuia în sensul de a se
stabili că societatea de asigurare, a cărei citare este obligatorie, participă în procesul penal
în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu în calitate de parte responsabilă
civilmente sau de garant al inculpatului pentru suma prevăzută în contractul de asigurare.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

     În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, instanţele de judecată s-
au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care participă societatea de asigurare în
procesul penal.
   1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă
pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte
responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-
au invocat prevederile Codului de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte
responsabilă civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art.
1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca
parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin
fapta inculpatului.
    S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează
nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz,
ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se
referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces
a asigurătorului este obligatorie".
    S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi egalităţii între
părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-şi poată formula apărări în
legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea răspunderii asiguratului şi a răspunderii
acestuia, precum şi cu privire la celelalte aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a
motivat, toate aceste cerinţe de echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii
de parte responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.
   2. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea
doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-a invocat argumentul că
societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul
de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta
inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi asigurat.
    S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art.
1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată în
procesul penal ca parte responsabilă civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerinţele
reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.
    S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de asigurare este
determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează
limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în procesul penal nu poate fi decât în calitate
de garant al plăţii acestora.
   3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate în
procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste
societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul
persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea
nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct
asigurătorului de răspundere civilă.
    Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
    În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se prevede
că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în
România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă,
ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să
menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit
art. 481 alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de
răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".
    Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor
de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de
asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele
produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.
    În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că drepturile
persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se pot exercita şi direct
împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în
prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".
    Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege, potrivit
căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă,
asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar "citarea în proces a asigurătorului este
obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a
societăţii de asigurare la calitatea sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de
apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.
    Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea
de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de "asigurător", aşa cum este ea
denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din Codul de procedură penală,
coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii,
societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente.
    Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare
exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4,
coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu
calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu
permite o astfel de interpretare.
    În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că
"persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele
provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente",
impune referirea, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care
reglementează o atare răspundere.
    Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea
contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia,
reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor,
pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.
    Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru
prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile,
deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării
societăţii de asigurare în calitate de "asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere
la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau
de "garant".
    Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire
rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui
prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă,
coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin
fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului,
întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr.
136/1995.

    În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că, în raport cu prevederile art. 54 alin. 4 şi ale art. 57
din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în
procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, iar nu ca parte responsabilă
civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor civile.

   
PENTRU ACESTE MOTIVE
 În numele legii

D E C I D E:

    Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, stabileşte:
    Societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere
civilă.
    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 martie 2005.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,
Ioan Răileanu