Studiu de caz

Latinitate și dacism:
convergențe și divergențe

Tomescu Florina

Clasa a XI-a C
 Studiu de caz

Limba română s-a format în interiorul și în urma procesului de romanizare trăit de

populația geto-dacă după cucerirea romană. Aceasta moștenește limba latină populară, limba
vorbită în mod obișnuit în părțile de est ale Imperiului Roman, ce devine limbă oficială a Daciei
după cucerirea provinciei în anul 106.
Populația autohtonă (geto-dacii) va asimila cultura și civilizația romană. În acest context,
ia naștere limba română (sec. VII-VIII), o limbă nouă ce moștenește atât limba latină, care
reprezintă stratul limbii române, cât și elemente din limba populației geto-dace, ce constituie
substratul limbii române.
Fundamentele culturii române au fost descrise, înţelese, şi valorificate diferit de-a lungul
secolelor de oameni de ştiinţă care au evidenţiat fie componenta romană, fie pe cea dacică, fie
interacţiunea lor. Astfel, pe temeiul demersului de afirmare a identităţii etnice şi al disputelor
privitoare la originea poporului român şi a limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte şi
două curente de idei, latinitatea şi dacismul.
Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latină a unui neam. Latinitatea
începe să fie afirmată de generaţia cronicarilor din secolele XVI-XVIII (Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce). Alături de idei valoroase, unitatea şi continuitatea românilor şi combaterea
teoriei imigraţioniste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin, ei
promovează şi evidente exagerări: originea pur romană a poporului şi a limbii, înlăturarea din
limbă a tuturor elementelor nelatine (puritismul).
Dacismul este un curent de idei în istoriografia autohtonă, afirmat la începutul secolului
al XX-lea prin mitizarea contribuţiei dacilor la formarea poporului român şi în general la istoria
universală. El a atras prin misterul unei civilizaţii mai puțin cunoscute şi fascinaţia arhaicului.
Scriitori precum B. P. Hașdeu, N. Portocală, Marin Bărbulescu-Dacu și Ioan Alexandru
Brătescu-Voinești neagă influențele latine asupra culturii române, susținând cu rigurozitate
fondul dacic al acesteia.
Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol
din lucrarea sa, „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat
„Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „de la Rîm (Roma)
ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de acest
adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis,
găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre
amănuntul, toate le-am înţelege.” Celebra frază a lui Grigore Ureche (1590-1647) - „Românii,
câți se află lăcuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoroșu de la un loc sântu cu
moldovenii și toți de la Râm să trag"- este în acest sens emblematică. Nu numai pentru originea
noastră romană sau pentru ideea unității noastre etnice, ci și pentru ceea ce Lucian Boia numește
mitul fondator roman. Demersurile lui Ureche vor fi continuate și de alți cronicari și, mai
elaborat, de Dimitrie Cantemir. La Miron Costin, de pildă, atât în ,,Letopisețul Moldovei”, cât,
mai ales, în ,,De neamul moldovenilor”, tema etnogenezei poporului român capătă accente
polemice. El combate cu vehemență „basnele" interpolatorilor Simeon Dascălul și Misail
Călugărul (aceştia interveniseră în cronica lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar
proveni din tâlharii de la Roma exilați pe teritoriul Daciei). Oferă, totodată, etimologia latină a
 Studiu de caz

87 de cuvinte românești și aduce, în sprijinul afirmării originii romane a poporului român, pe

lângă argumente lingvistice, și argumente arheologice, etnografice și folclorice. Pentru Dimitrie
Cantemir, spirit enciclopedic, cu o viziune universalistă asupra istoriei, originea romană a
poporului român este, de asemenea, indiscutabilă. Mai mult decât atât, în ,,Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor”, el afirmă nu numai că românii se trag din romani, dar aceştia la rândul
lor ar descinde din Aeneas, ceea ce ,,împinge” originea noastră și mai departe în timp.
Semnificativ, deci, la acești umanişti ar fi puritatea originii romane a poporului român
(excepție face stolnicul Constantin Cantacuzino, care pare să facă unele concesii ideii de
,,amestec daco-român").
Ideea purității se va radicaliza la învățații Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe
Şincai și, mai ales, Petru Maior. Prin lucrarea sa ,,Dachia cu prilejul răsboiului romanilor se
deșertă cu totul de lăcuitori”, Petru Maior susține că, în timpul celor două războaie daco-romane
din anii 101-102 și 105-106, dacii ar fi fost exterminați, iar pământul Daciei pustiit. Războaiele
fiind de o extremă violență, cei care au scăpat, totuși, din fața romanilor ,,ei în de ei se omorâră”,
iar alții ,,cu mueri și cu prunci cu toți au fugit din Dachia și s-au tras la învecinații și priiatenii lor
sarmate”. Într-un alt capitol, Petru Maior infirmă şi teza căsătoriilor dintre romani şi „muerile
dache": ,,Ca să nu zâc nemica despre aceaia că însăși strălucirea sângelui roman încă destul era a
împiedica pe romani ca să nu se căsătorească cu unele varváre cum era muerile dache. Ba nici
acel cunoscut lucru să nu-l aduc aminte, că la romani era ocară a să căsători cu mueri de alt neam
adecă cu care nu sunt romane. De aciia iaste că și astăzi oamenii poporului românesc atâta se
feresc de a se căsători cu mueri care nu sunt române, cât foarte rari sunt între ei acele întâmplări,
ca român să-și ia neam, muere de altă limbă."
Sunt teze, evident, exagerate, cum sub semnul exagerării stă întregul purism latinist al
Şcolii Ardelene. El are însă o justificare polemică: dorința de a demonta opiniile unor cărturari
contemporani precum Eder, Sulzer și Engel, care infirmau virulent (situându-se la extrema
cealaltă) ideea originii romane a poporului român, susținută de învățații ardeleni în Supplex
Libellus Valachorum, ca argument în obținerea unor drepturi politice. Viziunea lingvistică este,
previzibil, complementară viziunii privind originea etnică: limba română este, în opinia
învățaților Școlii Ardelene, exclusiv limbă de origine latină.
Există, totuşi, o diferență importantă între Petru Maior şi Gheorghe Şincai ori Samuel
Micu: dacă aceștia doi din urmă credeau că limba română își are originea în latina cultă, Petru
Maior consideră că originea limbii române se află în latina populară.
Tendințele Scolii Ardelene vor continua, cu noi exagerări, în secolul al XIX-lea (Simion
Bărnuțiu, August Treboniu Laurian, I. Massim), iar contrareacțiile nu vor întârzia să apară.
Ca o contrareacție la purismul latinist al Școlii Ardelene, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea începe să se manifeste fenomenul de reabilitare și a originii dace a poporului român,
într-o tentativă de realizare a ,,dificilei sinteze” daco-romane. O reelaborare a originilor și, deci,
a temei dacice ar putea avea ca punct inițial textul unui poet: ,,Balada Dochiei", scrisă de
Gheorghe Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău), în fapt o valorificare poetică
a unor legende populare.
 Studiu de caz

A doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin contribuții nu numai istoriografice, ci și

literare, unele pertinente, altele nefondate științific, avea să reechilibreze balanţa şi nu de puține
ori s-o încline în favoarea mitului dacic, într-o tentativă de legitimare a unei identități cu vechime
considerabilă în timp sau ca o formă de propensiune spre un imaginar regresiv, specific
romantismului. Astfel, în 1857, I.C. Brătianu, într-o suită de articole intitulate ,,Studii istorice
asupra originilor naționalității noastre", publicate în ziarul Românul, vorbește de o întreită
origine a poporului român: traci, celți și romani, pentru a conchide apoteotic: ,,Suntem de trei ori
mai tari şi mai puternici”.
Un adversar redutabil al școlii latiniste este însă, în secolul romantic, B.P. Hașdeu în
câteva lucrări, unele cu vădit caracter polemic: ,,Perit-au dacii?” (1860), ,,Istoria critică a
românilor” (1873) şi în introducerea la volumul al III-lea din ,,Etymologicum Magnum
Romaniae” (vol. I-IV, 1886-1898). El vorbește de o suprapunere succesivă de straturi în
Peninsula Balcanică (pelasgi, traci, romani și slavi) și de absența predominării unui anumit
element în constituirea ,,naționalității noastre". Tot el rămâne celebru prin identificarea a 84 de
cuvinte din fondul dac și a 15 toponime. Cezar Bolliac, A.D. Xenopol și Grigore Tocilescu sunt,
de asemenea, câteva exemple în procesul de reechilibrare a cercetării originilor.
Proiectul dacic eminescian, relevat de câteva din textele sale poetice sau dramatice, unele
finalizate, altele nu (,,Rugăciunea unui dac”, ,,Memento mori”, ,,Sarmis”, ,,Decebal” etc.)
configurează, pentru secolul al XIX-lea, procesul de reechilibrare stilistică a problemei. În
termenii Ioanei Em. Petrescu, aceste texte țin de vârsta mitică a istoriei naționale, conturată de
imaginarul eminescian. Astfel, dacă în ,,Memento mori”, amplu poem al succesiunii civilizațiilor
spre un scop necunoscut, marile civilizații (asiro-babiloniană, egipteană, palestiniană, greacă
etc.) sunt supuse unei dialectici a măririi și decăderii, Dacia lui Zamolxe se păstrează într-o
vârstă mitică, edenică, într-un regim al atemporalității. În schimb, în ,,Rugăciunea unui dac” se
produce, prin recursul la o „lirică a măștilor", o actualizare modernă a mitului, de vreme ce
asistăm la discursul unui dac ce gândește... schopenhauerian.
Pentru un echilibru spiritual și metafizic al componentelor pledează Lucian Blaga, într-o
tentativă de reabilitare a fondului traco-slav al sufletului românesc, deseori reprimat, în ,,Revolta
fondului nostru nelatin", publicat în revista Gândirea, în 1921. Zamolxe ca mit central apare în
piesa omonimă publicată în 1921 de același Lucian Blaga ori în texte de Mircea Eliade (,,Los
Rumanos. Breviario historica”, Madrid, 1943, „De la Zalmoxis la Genghis-Khan", 1970), ca și –
indirect, prin personajul Kesarion Breb - în romanul ,,Creanga de aur” al lui Mihail Sadoveanu
(1933).
Concluzionând, atunci când vine vorba de stabilirea ştiinţifică a originilor noastre, ne
tragem din daci şi romani, fără latinitate exclusivă, fără preamărirea elementului dac.