BARIERE ÎN RELAṬIA ṢCOALᾸ - FAMILIE ṢI MODALITᾸṬI DE ÎNLᾸTURARE A

ACESTORA

PROF. ÎNV. PREṢCOLAR: BORUZ SORINA RALUCA

ṢCOALA GIMNAZIALᾸ “SF. GHEORGHE” CRAIOVA

Educația copiilor este scopul comun al familiei și al școlii, scop care poate fi realizat
eficient doar printr-o relație de parteneriat, prin înțelegerea rolurilor, divizarea competențelor,
responsabilităților și a funcțiilor între părțile implicate, prin investirea comună a resurselor de
timp, prin împărtășirea informațiilor; prin soluționarea în comun a situațiilor problematice etc.
Relațiile dintre școală si familie sunt fundamentale pentru buna funcționare a sistemului
educațional și succesul școlar al tinerilor, respectiv, posibilitățile de implicare a părinților în viața
școlii trebuie să devină o preocupare constantă a instituției de învatamînt. Este important ca
părinții să înțeleagă beneficiile participării în viața școlii asupra propriului copil, dar și asupra
comunității. Posibilitățile de implicare a părinților în viața școlii trebuie sa devină o preocupare
constantă a instituției de învățământ.
Din păcate, există situații în care apar rupturi, blocaje sau disfuncționalități în exercitarea
rolurilor în cadrul parteneriatului și, din acest motiv, obiectivul principal va fi parțial sau chiar
deloc realizat.
Studiile realizate au permis diferențierea a două categorii de obstacole în funcționarea eficientă a
parteneriatului școală-familie:
1. obstacole existente în cadrul instituțiilor de învățământ;
2. b)  obstacole existente în cadrul familiei.
Fiecare dintre cele două tipuri de obstacolele  pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între
părinți, cât și la profesori și administratori școlari) sau de ordin material (relația școala-familie
cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile pot rezulta din ideile divergente
privind: responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor; libertatea de alegere a
școlii de către părinți sau unicitatea învățământului; impactul mediului familial asupra
rezultatelor școlare ale copilului; randamentul pedagogic și datoria parentală; participarea
părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară. Se consideră, în general, că
problema este de atitudine; este dificil de pretins, atât la părinți, cât și la profesori, că relația de
colaborare școală-familie (nu) este doar un „drept de opțiune”. Lipsa unei strategii, a unui plan
operațional de implicare a părinților în diferire activități școlare și necunoașterea rezultatelor
acestora, inclusiv a efectelor, determină gradul de implicare redusă a părinților în viața școlii.
Absența acestor documente denotă pregătirea insuficientă a directorilor pentru exercitarea
funcției de manager, dar și diminuarea importanței acestui subiect în organizarea și gestionarea
instituției de învățământ.
Punctele negative referitoare la părinți față de colaborarea cu școala sunt: apatia (nu vin
la reuniuni anunțate); lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor); timiditatea (lipsa
de încredere în sine); participarea cu ingerințe (critică fară argumente școala); preocupări
excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului); rolul parental rău definit (nu
înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului); contacte limitate cu școala (numai în
situații excepționale, de criză în comportamentul copilului); conservatorism (reacții negative la
idei noi). Indiferența părinților față de includerea în comitetul clasei, comitetul de părinți,
consiliul școlar, asociațiile de părinți etc. este determinată, cel mai adesea, de necunoașterea
rolului acestora în luarea deciziilor. Totodată, rezultatele cercetărilor realizate printre părinți
indică faptul că aceștia își doresc:
 să fie implicați în luarea deciziilor la nivelul instituției școlare
 să fie discutate problemele existente la nivel de management al instituției
 să fie întrebați referitor la organizarea diferitelor evenimente școlare – excursii,
aniversări etc
 să fie implicați în luarea deciziilor referitoare la activitățile extracurriculare în afara
programei școlare
 să fie valorificate mai multe oportunități referitoare la activitățile de voluntariat prin
desfășurarea activităților sportive, sociale, culturale
Lipsa unei strategii complexe de implicare a părinților denotă pregătirea insuficientă a
cadrelor didactice, a managerilor școlari, a lipsei poziției în problema dată a reprezentanților
autorităților centrale.
În ceea ce privește profesorii, în colaborarea cu familiile elevilor reproșurile sunt
similare, inclusiv privind: dificultăți de a stabili relația cu adulții (tratează părinții ca pe copii și
nu ca parteneri în educația copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții); definirea
imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale
parteneriatului); lipsa pregătirii privind relația școală-familie.
De-a lungul timpului, au fost identificate cele mai frecvente probleme comune, care
privesc ambele părți implicate în parteneriat, care împiedică eficiența parteneriatul dintre școală
și familie și care trebuie soluționate printr-un efort conjugat al tuturor actorilor educaționali:
părinți, cadre didactice, manageri ai instituțiilor de învatamînt. Dintre acestea amintim:
 lipsa de claritate în repartizarea rolurilor și responsabilităților între parteneri;
 prezența unor bariere cauzate de circumstanțele socio-economice, culturale ale
perioadei de tranziție pe care o traversează țara;
 insuficiența pregătirii administrației instituției de învățămînt, a cadrelor didactice și a
părinților pentru construirea unor relații de parteneriat în educatia copiilor;
 lipsa unei tradiții culturale în colaborarea școală-familie și a modalităților de
stimulare a acesteia etc.
Familiile, în societatea modernă, se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiție
crescută pentru obținerea atenției din partea copiilor lor, precum și cu poveri economice, care
forțează tot mai mulți părinți să lucreze în afara căminului și limitează serios timpul pe care
aceștia îl petrec cu copiii lor. Se știe că nu de puține ori se înregistrează o lipsă de comunicare
între școală și familii și că, adesea, practicile școlare eșuează în a veni în întâmpinarea nevoilor
multor familii de elevi.
Școlile pot, și chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependențe. Părinții se
întorc către școală pentru a fi îndrumați. Când cadrele didactice și conducerea școlii sunt dornici
să-i atragă pe părinți, atunci rezultatele copiilor se îmbunătățesc.
Familiile trimit copiii la școală, acolo unde speră ca ei să-și dobândească instrumentele
necesare pentru a reuși în viață. Școlile preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile lor, acolo unde
presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța. Cercul
acesta în care casa și școala își împart acțiunea asupra capacității copiilor, este unul ce a fost
considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor de orice natură.
Majoritatea instituțiilor educaționale au un grup formal de legătură școală-familie, fie că
este comitetul de părinți, consiliul școlii sau „camera părinților”. Relațiile sunt denumite diferit:
„implicare parentală”, „parteneriat”, „relație școală-familie”, dar toate reprezintă convingerea că
dacă adulții – în cadrul celor două instituții, comunică și colaborează, atunci cei care vor avea de
câștigat sunt numai și numai copiii.
Termenul de „parteneriat școală-familie” este folosit pentru a sublinia faptul că școlile și
familiile împart responsabilitățile care vizează copiii, prin suprapunerea sferelor de influnță.
Ele pot fi separate, în cazul în care instituțiile respective își alocă foarte puțin în ceea ce
privește resursele, scopurile sau responsabilitățile sau se pot suprapune creând un spațiu pentru
activitățile de parteneriat.
Realitatea de zi cu zi a familiei este diferită azi de cea a generațiilor anterioare. Părinții si
copiii își petrec mult mai puțin timp împreună și aproape toți adulții se confruntă cu o
permanentă dorință de a echilibra cererile vieții de familie, cu cele ale slujbei. Într-o vreme în
care părinții se află sub presiuni fantastice, care-i fac mai puții capabili să participe la viața
copiilor lor, există o nevoie și mai mare de a se implica, mai ales în educație.
Școlile trebuie să răspundă nevoilor părinților și să le ofere acestora sprijinul necesar
pentru ca ei să se poată implica în procesul de învățare al copilului. În același timp, părinții
trebuie să încetinească ritmul vieții cotidiene, acordând mai multă importanță deținerii de către
urmașii lor, a unei educații. E util ca ei să servească drept model pentru copiii lor.
Cercetările arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părintii
sunt parteneri în educatia copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună
frecventare a școlii, reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delicvenței.
O bună parte din această problemă se rezolvă în măsura în care părinții și profesorii
dispun de mecanisme de evaluare a activității școlare. Discuțiile critice ale specialiștilor și
politicienilor despre instituția școlară, protestele elevilor, studenților și cadrelor didactice, alte
tensiuni de acest gen au tendința de a slăbi susținerea parentală a școlii.
Relația familie-școală apare justificată în măsura în care restabilește încrederea
colectivității în instituția educativă.

Bibliografie:
• Agabrian, M., Şcoala, familia, comunitatea, Institutul European, Iaşi, 2006 
• Claff, G., Parteneriatul şcoală - familie-comunitate : ghid pentru cadrele didactice,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007 
• Joiţa, E., Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, 2003