STILISTICA PRESEI ROMÂNE

I Obiective
Cursul urmăreşte o analiză a procedeelor stilistice ale unora din
ziariştii reprezentativi şi a unora din modalităţile exemplare ale
genurilor publicistice.
Pornind de la modelele fiecărui gen, cursul ţine seama de realităţile
stilistice ale presei de astăzi – scrisă, audio, video.
I. Stilul reprezinta expresia unei individualitati, pecetea personala pe
care un ziarist o realizeaza in mod deliberat la capatul unui proces de
insusire a unor procedee lexicale si gramaticale. Astfel, ziaristul
transforma un mesaj, o informatie intr-o structura personala, pentru a
atrage atentia unui numar cat mai mare de oameni, pentru a le
influenta convingerile si a crea o stare de spirit colectiva. Stilul
ziaristului, indiferent de taramul pe care se manifesta, constituie
expresia calitativa a prezentei sale, finalitatea cautarilor sale de a
face ca ceea ce scrie sau spune sa aiba o audienta cat mai larga, sa-
i faca pe cei ce il citesc sau il asculta sa fie de partea lui, sa le
cucereasca interesul, sai faca sa devina fideli ideilor pe care le
promoveaza. Dar stilul personal, cel care il distinge pe ziarist de
ceilalti confrati, este determinat si de constrangeri cantitative: numar
de pagini, de semne, minute etc.
Formarea unui stil propriu, cu o rasfrangere cat mai mare si de lunga
durata asupra cititorului/ascultatorului nu poate face abstractie, ci,
dimpotriva, trebuie sa tina seama de ambianta culturala, de nivelul
intelectual, niciodata omogen, al celor ce il citesc si il asculta. Din
punct de vedere stilistic, ziaristul se afla in fiecare moment solicitat de

1
doua forte opuse: una de a se supune nivelului cititorilor/ascultatorilor
sai, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai
raspandite, datorita carora mesajul sau sa poata fi imediat receptat,
fie sa propuna formule stilistice noi, modalitati expresive, prin care
ceea ce scrie si spune sa aiba o percutanta imediata si sa duca la
largirea continua a cercului celor care il citesc sau asculta. Dupa cum
exista si cea de-a treia cale, aceea a violentarii obisnuintelor
cititorilor, prin

folosirea unui limbaj cat mai crud, cat mai frust, provenind din zone
care erau considerate a fi la antipodul exprimarii ziaristice, cum a fost
in special Tudor Arghezi. Dupa cum exista momente istorice care
uniformizeaza stilul, nu prin incorsetarea expresiei, prin eliminarea a
tot ceea ce este personal si nivelarea la cateva formule stereotipe,
obligatorii, cum se intampla in regimurile dictatoriale, ci prin
uniformizarea spontana. Ceea ce s-a crezut a fi doar o trasatura a
perioadei copilariei ziaristicii romanesti, care a coincis cu avantul
miscarilor de eliberare si unitate nationala, s-a dovedit a fi o
caracteristica a tuturor momentelor cruciale, fie intrarea in razboi
(1916, 1941), fie rasturnarea unei oranduiri si afirmarea unor noi
principii de existenta sociala (23 august 1944, 22 decembrie 1989),
cand, pe de o parte, perspectiva se exprima in termeni jubilatori,
metaforici, apartinand mai degraba taramului liricii, iar despartirea de
ceea ce a fost, prin invective.
Stilul – asa cum vom vedea – este conditionat si de structura
psihologica a ziaristului, de temperamentul sau, de capacitatea sa de
a reactiona diferit in fata unor momente ale vietii contemporane lui si

2
ale istoriei. Pe scurt, afectivitatea celui care scrie/vorbeste imprima o
modalitate de expresie, confera stilului o anumita structura
incantatorie sau, dimpotriva, manioasa. Si chiar la acelasi ziarist stilul
nu este uniform, deoarece alcatuirea lui sufleteasca este propice
receptarii emotive sau, dimpotriva, refuzului organic al oricarei
influente de natura sentimentala. Ceea ce face ca, atunci cand vrea
sa-si exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice sa para false,
conventionale, neconforme cu felul sau de a scrie si a vorbi.
Vocabularul a fost si este una din componentele definitorii ale stilului.
Folosirea cuvantului adecvat, a celui expresiv, a celui ce-ti confera
cea mai larga audienta, de natura sa atraga un numar cat mai mare
de cititori/ascultatori, reprezinta una din problemele cele mai dificile si
delicate. Pentru ca stilistica moderna distinge cuvintele fara frontiera
sau cuvintele calatoare si cuvintele care mor. Primele vin pe calea
imprumutului, o data cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum
si folosirea lor se generalizeaza pe masura ce aceste produse intra in
uzul cotidian. Alaturi de ele sunt cuvintele apartinand vocabularului
filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care
capata circulatie in primul rand printre cei ce profeseaza aceste
discipline, ca si printre cei ce le frecventeaza din pasiune. Dar, in
acelasi timp, cuvintele mor din pricina disparitiei obiceiurilor,
profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. Dupa
cum dictionarele

de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale,

limbile sociale, limbile generatiilor, limbile tematice. Cele dintai dispar
treptat pe masura extinderii invatamantului, a exodului rural, in

3
general a mobilitatii sociale, a raspandirii presei, a mijloacelor
audiovizuale, a turismului.
Folosirea lor confera o pata de culoare, apasa asupra elementului
neaos, iar la polul opus intalnim o nota ironica. Limbile sociale cunosc
un proces de apropiere pe masura reducerii deosebirilor intre clase,
deosebiri care vor ramane inca un timp indefinit. Gradul de cultura
joaca acelasi rol in cazul limbilor sociale, ca si al celor regionale,
apropierile realizandu-se, de asemenea, intrun orizont de timp pe
care nu-l putem prevedea. Dupa cum fenomenul de snobism, de
vadire a superioritatii fata de marea masa a cititorilor/ascultatorilor
face ca anumite cuvinte si expresii care isi au corespondentul in
limba romana sa fie folosite, chiar cu o anume ostentatie, in forma lor
imprumutata. In momentul de fata, putem vorbi de o subdiviziune a
limbajelor sociale, si anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje
speciale sau profesionale, cele dintai ale delincventilor, marginalilor
sociali, cele din a doua categorie apartinand lumii sportului si, in
special, a fotbalului, care dau savoare, confera atractivitate, pot fi
intelese de foarte multi, chiar de cei lipsiti de o elementara cultura.
Abuzul care se face, mai ales in titluri, duce, pana la urma, la
monotonie si la impresia inversa decat cea scontata, si anume
saracia stilistica.
Limbajul obiceiurilor, intelepciunii populare, care nu acopera decat
partial limbajul regional, confera o nota particulara, savuroasa,
metaforica, inbogateste paleta stilistica, dupa cum, la polul opus,
folosirea tipologiilor livresti (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu
un special recurs in materie politica la tipologia lui Caragiale
(devenite chiar categorii: catavencii, trahanachii etc.) reprezinta, in

4
ultimul caz, o pecete infamanta spusa in mod figurat. Dupa cum, desi
tendinta nu este noua, acum a devenit dominanta utilizarea
prescurtarilor, de la acestea pornindu-se, nu numai o data, la
formarea numelor unor profesii (setebisti, ceferisti), a devenit o
formula stilistica uzitata, cand nu este de-a dreptul uzata.
Inceputurile tardive ale presei romanesti au coincis cu epoca
redesteptarii nationale, ceea ce a impus o anume structura stilistica
marcata de un caracter pronuntat didactic. Dat fiind ca, in acel mo-

ment, genurile nu-si delimitasera frontierele, trasaturile stilistice erau

comune literaturii si ziaristicii. De aceea, consideratiile lui Tudor
Vianu din Arta prozatorilor romani (capitolul I. Heliade Radulescu) nu
se refera doar la proza beletristica a reprezentantilor acestei generatii
(N. Balcescu, Alecu Russo, si i-am adauga pe Mihail Kogalniceanu,
Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc si
activitatea lor publicistica: „Prima faza a dezvoltarii stilistice care
incepe in acel moment (1848 - n.n.) este o faza retorica. Autorii
acestei epoce mai mult vorbesc decat scriu. Chiar cand manevreaza
condeiul, ei raman oameni publici, individualitati avantate in largul
vietii practice si politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o
indrumeze catre teluri necunoscute sau parasite de multa vreme.
Cuvantul grait are in aceste conditii o valoare superioara expresiei
scrise".
Aceasta dominanta stilistica aparea in opera unor scriitoripublicisti de
talent, la oameni de o vasta cultura, unii dintre ei, precum Mihail
Kogalniceanu si Nicolae Balcescu, realizand o sinteza intre avantul
stilului romantic, mai ales cand vorbeau despre patria lor, si stilul prin

5
care se proba cu argumente stiintifice drepturile natiunii, ale claselor
deposedate.
Dar, in acelasi timp si mai ales pe masura ce publicistica se extindea
prin aparitia unor noi ziare si reviste, pe masura ce latinismul cucerea
teren pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce in ce mai
artificiala, practic de neinteles, nu o data ridicola. Reactia a venit din
doua directii, folosind cai de atac diametral opuse.
II. Continutul cursului
1. Titu Maiorescu (1840-1917)
Cea dintai prin articolele lui Titu Maiorescu, in primul rand Limba
romana in jurnalele din Austria (1868) si Betia de cuvinte in Revista
Contemporana (1873). Din acel moment, ziaristica noastra n-a mai
fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care
acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva
celor ce denaturau ,spiritul propriu nationaP', care „nu par a avea
constiinta raului, ci raspandesc increderea de a fi cei mai buni stilisti
ai literaturii romane", cu armele omului de stiinta, cu rigoarea in
demonstratie, ce a fost caracteristica profesorului de logica si,
bineinmeles, criticului. Cand devierile stilistice imbracau formele
,patologiei literare" (vezi studiul citat Betia de cuvinte in Revista
Contemporana),

atacul incepe in gama pamfletului, citandu-1 pe Darwin, care

vorbeste despre ,ameteala artificiala" observata in regnul animal.
Demonstratia nu se abate de la aceasta premisa, urmarind
,simptomele patologice ale ametelei produse prin intrebuintarea

6
nefireasca a cuvintelor", care ,,ni se infatiseaza treptat, dupa
intensitatea imbolnavirii".
Acest studiu reprezinta, deopotriva, modelul unei analize stilistice
laborioase care diseca fiecare exemplu, dar si a unui pamflet care,
prin comparatia pe care o face chiar de la inceput, cauta sa inscrie
obiectul atacului sau intr-o zona ridicola.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa
duca aceasta ofensiva, deoarece stilul scrierilor sale, in mare
majoritate polemice, impotriva atator directii gresite ale culturii
noastre din acea vreme, vadeste rigoare, economie de mijloace,
rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice
artificiale din acea vreme.
Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu
Maiorescu sa capete valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un
exemplu il reprezinta textul in care a fost formulata ceea ce s-a numit
de atunci (1868) si a ramas pana in prezent ,teori fara fond". Expusa
in studiul In contra directiei de astazi in cultura romana,
demonstrarea teoriei care a marcat gandirea sociala romaneasca
ocupa un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune, de
esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor
riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica: „ mainte de a avea", „am
facut", ca apoi sa se arate, ca o incununare negativa, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viata de fiecare zi, au concretete si
accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna in evidenta o stare de
fapt ce nu poate sa fie contestata.
Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a
,be#iei de cuvinte", a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de

7
expresii si cuvinte preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de
esenta satirica si apartine lui Caragiale. Se integreaza universului
parodic al marelui scriitor si va fi studiat la capitolul celui ce are o
importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti.
2. Mihail Eminescu (1850-1889)
Ziaristul Eminescu a trecut in umbra poetului si a prozatorului. Iar
atunci cand a fost citit si studiat, opiniile sale au fost cele dintai
receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un

plan secund. Eminescu nu a fost poetul care a scris si articole, ci un

ziarist care, de tanar, stapanea o gama bogata de mijloace stilistice,
ceea ce ii permitea sa-si exprime bogatia de trairi si de sentimente
intr-o limba romaneasca armonioasa, pura, vie, de o inalta
intelectualitate. Asupra stilului sau si-a pus amprenta personalitatea
lui tumultoasa, pasionata, traind incandescent durerile altora, mereu
in ofensiva pentru cauzele inalte, afirmand cu patetism si negand cu
violenta. Nu-si disimuleaza nici compasiunea, nici revolta (vezi
articolul Dorobantii), isi exprima cu franchete admiratia si mania (vezi
articolul Balcescu si urmasii sau).
Caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezinta simultaneitatea
contrastelor rezultate din stari sufletesti diametral opuse, care se
cheama instantaneu. Le aflam in acelasi articol, in aceeasi fraza,
urmandu-se cu o logica fara fisura. Ridicand pamfletul pana la
incandescenua si elogiul pana la vibratia emotiva, Eminescu este
necrutator si patetic, in aceeasi fraza, afland fiecarei stari de spirit
mijloacele stilistice adecvate.

8
O alta trasatura o reprezinta expresia constiinciozitatii sale despre
care au vorbit toti exegetii: articolele sale aduc cifre, statistici,
probeaza ideile sale cu date din domeniile stiintelor exacte. Oricare ar
fi dimensiunile si caracterul textelor - de la o informatie la
consemnarea unui fapt divers -, Eminescu poseda arta conciziei,
trasand un destin sau definind o mentalitate in cateva fraze,
incununate de exprimari aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleseanu
(1876) si Eliade Radulescu, din nota Monumente (1877).
3. LL. Caragiale (1852-1912)
I.L. Caragiale marcheaza momente definitorii ale stilisticii presei
romanesti din veacul al XIX-lea si primul deceniu al secolului al
XXlea. Incepandu-si cariera plurivalenta ca ziarist, presarand
observatii psihologice subtile sub forma de ,mofturi" si ,gogosi",
ziaristul Caragiale avea sa duca arta parodiei pe culmi neintrecute,
pornind de la o traditie firava pe acest taram, pe care o putem detecta
doar in forma embrionara in revistele satirice conduse de B.P.
Hasdeu, Aghiula si Satyrul. Cu o colosala putere de a sesiza locul
comun, distorsiunile gandirii si ale exprimarii, ca si toate intruchiparile
ridicolului in viata cotidiana, I.L. Caragiale a asezat pecetea comica
asupra tuturor domeniilor care au intrat in sfera observatiei sale.

Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalenta stilistica neobisnuita: de la

culmile si mofturile care definesc o tipologie sociala specifica unei
lumi pentru care nimic nu putea sa fie luat in serios, pana la
incendiarul pamflet (Din primavara pana-n toamna, 1907), expresia
unei patetice solidaritati sufletesti cu o taranime impilata si a unei
adversitati funciare fata de oligarhia inchisa in cochilia egoismului si a

9
rapacitatii, de la parodia stilului epistolar (Telegrame), a tuturor
formulelor birocratice (Proces-Yerbal), a exacerbarii sentimentelor
nationale (Romanii Verzi), pana la pateticul necrolog dedicat
prietenului sau Eminescu (In Nirvana), portret fizic redus la esena,
insotit de portretul moral definit din perechi de atitudini contrastante,
marturie memorialistica si rechizitoriu la adresa societatii care a privit
nepasatoare mizeria degradanta a vietii poetului. Toate procedeele
stilistice ale celui caruia lumea i s-a relevat in dimensiunile ei ridicole
- fara sa se dovedeasca insensibil si la celelalte aspecte ale vietii - le
aflam in proza jurnalistica a lui Caragiale.
Am folosit expresia proza jurnalistica deoarece, in afara unor articole
delimitate de apartenenta lor stricta la genuri precum cronica
dramatica, articolul dedicat cercetarii diferitelor domenii ale artei -
literatura, teatru, muzica -, articolelor si portretelor politice, si in
acestea ironia fiind necontenit prezenta, ca o premisa, ca o
subliniere, ca o concluzie, rasturnand, nu o data, cea mai grava
demonstratie - este practic imposibil sa delimitam cu strictete in cazul
lui I.L. Caragiale hotarele dintre gazetarie si literatura. Acestea nu
sunt rigide, ci, dimpotriva, vadesc suplete, fiind intruchipari ale
aceleasi personalitati, ce ne apar ingemanate, traind intr-o stare
osmotica.
Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului
Caragiale a asezat-o asupra unui eveniment si asupra unei asezari
umane ne-o dau doua din creatiile sale. Pentru cea dintai ipostaza
avem Republica din Ploiesti, care a durat cateva ore. Eveniment
urmat de un proces inscris in cadrul luptelor politice de la inceputul
domniei lui Carol I. Dar, in imaginarul popular, Republica de la

10
Ploiesti a ramas in dimensiunile comice asa cum a infatisat-o I.L.
Caragiale in Boborul. Datele istorice, cateva din numele participantilor
- autorul insusi depune o marturie privitoare la implicarea lui in
momentele incipiente ale revolutiei - sunt reale. De la bun inceput,
asistam la parodia stilului istoric grandilocvent, iar desfasurarea
,actiunii" este redata cu aparentele unei cat mai mari exactitati. Dar
fiecare moment ,,eroic" si ,solemn" are reversul sau comic, mai ales
prin alunecarea

permanenta in stari bahice care determina intreaga desfasurare a

evenimentelor. O cascada de situatii grotesti marcheaza istoria
acestor Republici asa cum a infatisat-o I.L. Caragiale, asa cum s-a
inscris in memoria celor ce o vad si astazi cum a vazut-o cel ce i-a
conferit dimensiunea comica.
In ceea ce priveste asezarea urbana, exemplul este Mizilul, care, prin
primarul sau Leonida Condeescu - persoana si numele n-au fost
inventate -, devine expresia unor iluzii grandomane pana la absurd,
invers proportionale cu ceea ce insemna orasul. De atunci, Mizilul a
reprezentat o referinta comica, George Ranetti (Romeo si Julieta la
Mizil) sau Geo Bogza (175 de minute la Mizil) fiind doua exemple de
scriitori care au pornit de la aceasta pecete comica asezata de
Caragiale. Ca si in teatrul sau, in proza jurnalistica I.L. Caragiale a
creat
prototipuri utilizand ironia, parodia si toate speciile satirei, pe
care a dus-o pe culmi inca neatinse de cei ce au venit dupa el.
4. Nicolae Iorga (1871-1940) 58963egz59hod7l

11
Contemporanii si urmasii au fost uimiti de bogatia cantitativa a operei
lui N. Iorga, de faptul ca numarul lucrarilor sale publicate, in toate
genurile istoriografiei si literaturii, nu avea termen de comparatie nici
inainte si nici dupa el. Ziaristica - genul in care a debutat in calitate de
cronicar dramatic, continuand cativa ani pe taramul criticii literare, ca
apoi sa abordeze toate genurile publicistice - n-a facut exceptie de la
aceasta abordare cantitativa. Ceea ce a umbrit, intr-o oarecare
masura, relevarea valorilor stilistice care il situeaza, pe multe
taramuri - portret, articol de atitudine, pamflet -, in prima linie a
ziaristicii noastre, scrisul lui avand adeseori valoare de model.
O trasatura definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este franchetea,
lipsa oricarei ambiguitati. Fraza lui, nevoita sa cuprinda tumultul
gandurilor care navaleau simultan din cele mai diferite surse ale
cunoasterii, are o amplitudine inimitabila, desfasurari maiestoase,
caracterizari in cascada, nu o data prin asociatii si disocieri, prin
antiteze cu ceea ce fusese inainte si era in timpul sau. De la sfarsitul
secolului al XIX-lea, in atitudinea si scrisul lui N. Iorga intervine o
noua dimensiune: lupta. Ceea ce isi pune amprenta asupra stilului
sau prin vehementa, prin rostirea fara nici o reticenta a ideilor sale,
prin afirmari si negari care se inlantuie, contrastele apar simultan,
expresia se esentializeaza, formulele sunt memorabile. Fie ca
priveste un fenomen social (Boierimea franceza din Romania), fie ca
porneste de la un

eveniment (Procesul unei rascoale de tarani), N. Iorga desfasoara

intreaga gama a talentului sau multiplu de istoric, artist si ziarist.
Trasatura stilistica dominanta a lui N. Iorga este simultaneitatea in

12
timp si in spatiu. Spontaneitatea, legendara lui spontaneitate, nu este
decat o forma organizata, corespunzand structurii sale mentale, care
pornea de la un fapt, de la o intamplare, de la un eveniment, de la
ceea ce a spus sau a facut cineva ca sa ajunga la viziuni totale,
grandioase, la definitii si caracterizari cu valoare perena. Stilul sau
rezulta din modul arborescent in care el privea istoria, inclusiv pe cea
traita de el, pe cea din jurul lui.
Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu
prilejul disparitiei unui om care i-a fost apropiat sufleteste sau,
dimpotriva, pe care 1-a cunoscut mai indeaproape sau de departe,
contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit -
sunt concise, vibrante, refuza tot ce era conventional, stereotip. Chiar
si formulele rituale se metamorfozeaza in caracterizari psihologice,
descrieri ale structurii operei, judecati de valoare asupra locului pe
care personalitatea respectiva o are in contextul domeniului ilustrat
sau al istoriei nationale (Nicolae Grigorescu). Vestea trista, ridicarea
unui monument, o data aniversara declanseaza memoria voluntara.
Imagini traite sau livresti, fapte vazute sau auzite, intamplari la care a
participat sau pe care le cunoaste din ceea ce au spus si au scris altii
se succed, conturand portretul omului in epoca sa, in istoria tarii sale
si a lumii. Nu inseamna insa ca asistam la o aglomerare de amanunte
nesemnificative. N. Iorga reda numai ceea ce este esential.
Gama artistica a portretistului N. Iorga este infinita. Nu exista
ipostaza a destinului uman pe care sa nu o poata reda in culori
impresionante: de la triumf (La mormantul lui Kogalniceanu), la
destramarea fizica (pasajul din portretul In amintirea lui Eminescu, in
care elevul de liceu 1-a intalnit, „pe stradele Iasului", „pe cel care

13
fusese Mihail Eminescu"), de la apoteoza creatoare (La moartea lui
Tolstoi), la viata corecta, dar lipsita de stralucire (Grigore Triandafil).
N. Iorga poseda arta de a surprinde si a reda cu discretie momente
ce evoca un trecut dureros, contrastul dintre putinatatea trupeasca,
impovararea anilor, pe de o parte, si luciditatea, judecata riguroasa si
demna, pe care n-ai fi banuit-o (Doamna Elena Cuza). Nu o data,
portretele sale sunt adevarate romane condensate, urmarind drumul
unei vieti care, cu toate reusitele sociale, a reprezentat un esec din
cauza permanentului

contratimp cu cerintele societatii (Un orator al generatiei batrane:

Nicolae Ionescu).
5. Tudor Arghezi (1880-1967)
Poezia Testament, profesia de credinta cu care Tudor Arghezi
deschidea volumul Cuvinte potrivite, moment de rascruce in evolutia
liricii romanesti, explica, din perspectiva stilistica, structura ziaristicii
sale. Inca din primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi se
remarca prin violenta verbala a pamfletului, mai ales ca, de la un
moment dat, atacurile sale au fost indreptate impotriva inaltei ierarhii
a Bisericii Ortodoxe Romane, pornind de la scandalurile care se
tineau lant.
Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe taramul pamfletului
romanesc este legata de limbaj. Pana la el, oricat de dur ar fi fost
atacul, nu se trecea dincolo de o anume limita, care era considerata
contrara oricarei exprimari in scris. Tudor Arghezi nu are limite,
utilizand cuvinte care apartin scatologicului, fiziologicului, posedand
arta combinarii lor in formatii lexicale nesabuite. Si, in acelasi timp,

14
pamfletarul poseda arta evidentierii contrastelor, impreunarii a ceea
ce este suav si pur in ceea ce reprezinta tot ceea ce este urat,
respingator. Arta stilistica a lui Tudor Arghezi reprezinta o sinteza
intre gingasie si sordid, intre frumusete si dejectie. Totul realizat cu
spontaneitate si cu naturalete. Ca aici se afla intruchipate inzestrarile
stilistice ale lui Tudor Arghezi ne atesta contrariul lor, si anume faptul
ca, atunci cand paraseste taramul pamfletului, in care vitriolul
cuvantului nu cunoaste limite, frazele sale, se invesmanta in metafore
dantelate, sculptate parca in fildes. Dar in care se citeste nu numai
pretuirea si afectiunea, ci si un coeficient de artificialitate.
6. Ziaristica interbelica
Din punct de vedere stilistic, ziaristica noastra interbelica avea sa
cunoasca in toate genurile o explozie calitativa, reprezentand treapta
superioara a afirmarii tuturor genurilor. Genurile se diversifica si, in
acelasi timp, isi creeaza o autonomie, desprinzandu-se din blocul
cultural care era specific veacului al XIX-lea si chiar anilor de pana la
primul razboi mondial.
7. Pamfil Şeicaru (1894-1980)
Ziaristii care imprimau o directie prin editorialele si articolele lor sunt
din ce in ce mai numerosi. Ca formula stilistica, Pamfil Seicaru

cultiva deopotriva pamfletul, dar si comentariul. Fraza lui e ampla,

viguroasa. Ziaristul exprima necontenit o atitudine, indiferent de
natura articolului sau. Face dese referiri livresti si isi intemeiqza
necontenit afirmatiile pe citate destul de largi din operele istoricilor,
ganditorilor politici, memorialistilor. Stilul lui Pamfil Seicaru uneste
vehementa cu argumentul de natura istorica, frazele sale se sprijina

15
nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la
argumentatie livresca nu conferea articolelor uscaciune, ci urmarea
sa dea suport ideilor si atitudinilor sale.
8. Nae Ionescu (1890-1940)
Profesorul de filosofie si-a pus – ca si in cazul lui Titu Maiorescu –
amprenta asupra ziaristului. Nu in sensul trimiterilor abundente la
nume ilustre de ganditori, de oameni de stiinta etc. Ziaristul Nae
Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fara sa apeleze
la notorietati pe care sa se sprijine opiniile sale. Esentiala este
inlantuirea argu-mentelor. Frazele – de obicei – nu au o desfasurare
ampla. Nu revar-sarea maniei sau bucuriei reprezinta caracteristica
stilului sau ziaristic. Dimpotriva, enunta lapidar tema, starea de fapt,
evenimentul, ca apoi sa-l urmareasca in toate consecintele lui. Stilul
lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmareste logica faptelor
sau, dimpotriva, abaterile de la logica. Aceasta prin fraze care expun
tema insotite, nu o data, de intrebari care cheama imediat raspunsuri.
Toate incununate de concluzii lapidare. Nu o data se intreaba, de
data aceasta retoric, nu o data se arata uimit. Exemplele pe care le
aduce – ca si in cursurile sale – nu apartin, de cele mai multe ori,
sferei abstracte, ci realitatii ^cotidiene, vietii obisnuite, adevarurilor la
indemana oricui. Infatiseaza faptele in nuditatea lor, in paragrafe sau
in cateva fraze, ca apoi sa porneasca la analiza lor, subliniind, din
cand in cand, caracterul natural sau nu al desfasurarii lor.
9. Tudor Teodorescu-Braniste (1898-1969)
Pentru Tudor Teodorescu-Braniste ziaristica a fost o misiune.
Deoarece in scrisul sau cotidian ceea ce prevala era expunerea

16
clara, fara ocolisuri, dar si fara violenta a opiniei sale. Nu-si menaja
cuvin-tele cand era scandalizat sau iritat, dar pastra o

limita dincolo de care nu trecea niciodata. Stilul articolelor sale este

colocvial, implica citi-torul, il ia martor, ii invoca necazurile,
suferintele, ingrijorarile. Ofen-siv in scrisul sau cotidian, putand sa
dea glas duiosiei, indurerarii, bucuriei, Tudor Teodorescu-Braniste nu
da niciodata impresia elabo-rarii trudnice, ci a unei comunicari
nereticente cu toata lumea. Tudor Teodorescu-Braniste spune
adevarurilor pe nume, fara ocolisuri. Cand vrea sa demonstreze un
adevar, nevinovatia cuiva, infatiseaza faptele cu rigoare, cautand si
reusind sa fie omul faptelor verificate, neata-cabile, ca dupa aceea sa
puna intrebarea pe care partea opusa nu o poate contrazice.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
Colectia Mari ziaristi romani: M. Eminescu, N. Iorga, B.P. Hasdeu,
Editura Fundatiei Romania de Maine.
I.L. Caragiale, Opere II, Opere IV, Editura de Stat pentru Literatura si
Arta. Tudor Teodorescu-Braniste, Intre presa si literatura, vol. I,
Editura Minerva, 1989.
Nae Ionescu, Roza Vanturilor, Editura Roza Vanturilor, 1990. Pamfil
Seicaru, Politica aistorica a Romaniei, Editura Elion. Tudor Arghezi,
Pamflete, Editura Minerva 1979, colectia Arcade.

17
CONCEPEREA SI ELABORAREA ZIARULUI

Obiective
Parcurgerea cursului va contribui la intelegerea de catre studenti a
principiilor si modalitatilor pe baza carora sunt structurate si
organizate diferite tipuri de publicatii (diferentiate atat sub raportul
periodicitatii, cat si al programului lor editorial: cotidian, saptamanal,
lunar, de specialitate etc.). Cursul urmareste, de asemenea,
cunoasterea politicilor informationale ale redactiilor, precum si felul in
care sunt concepute si elaborate cele doua sinteze fundamentale –
sinteza redactionala si sinteza secretariala. Vor fi facute referiri la
concordanta si independenta dintre „arhitectura” fiecarei pagini a
publicatiilor, structura lor generala grafica si ideile publicistice ale
editiilor curente.
I. Structuri organizatorice, ierarhii si atributii profesionale
Ziarul – si mai ales ziarul modern – antreneaza in activitatea
cotidiana un mare numar de oameni (patroni, gazetari, graficieni,
arhitecti, ingineri, muncitori, tehnicieni, specialisti in publicitate, in
marketing, operatori calculatoare, economisti etc.) si, dupa parerea
lui Philippe Gaillard, ar trebui structurat pentru servicii de baza: 1.
Administratia – aici se afla grupate toate preocuparile reclamate de
gestionarea publicatiei, de la problemele financiare si comerciale
pana la cele legate de difuzarea si vanzarea; 2. Serviciul de
publicitate – sunt cuprinsi cei care receptioneaza publicitatea si
urmaresc, apoi, includerea ei in paginile ziarului, la data si in spatiul

18
convenite cu furnizorul prin contractul de publicitate. Cei care apartin
acestui compartiment urmaresc daca serviciile redactionale si cele
tehnice ale publicatiei respecta conventiile incheiate in aceasta
privinta; 3. Productia – sunt inclusi cei care asigura partea tehnica a
editurii ziarului (secretariatele de redactie, machetatorii si
reprezentantii serviciului artistic, serviciul de corectura, de foto si
tipografia); 4. Documentarea – este indispensabila unei redactii bine
pusa la punct, cu prestigiu si credibilitate, este alcatuita in asa fel
incat sa poata raspunde cu promptitudine, obiectivitate si
corectitudine nevoilor jurnalistilor legate de obtinerea unor informatii
suplimentare sau de verificarea altora. Iar functionalizarea acestui
serviciu este o necesitate evidenta.
Dincolo de parerile teoreticienilor, practica si traditiile jurnalistice au
consacrat o anumita structura organizatorica a redactiilor, regasibila
aproape in presa de pretutindeni si care are urmatoare dispunere:
1. Campul publicistic - E constituit din mai multe departamente (sectii,
compartimente) redactionale luand in consideratie: ,domeniile
societatii" asupra carora se focalizeaza activitatile de presa ale
corpului de ziaristi (economia, politica, socialul, culturalul, sportul,
problemele internationale, invatamantul, viata mondena, mass-media,
show-biz-ul etc.); ,genurile publicistice" abordate cu precadere de
publicatia respectiva (ancheta, stirile, faptul divers, reportajul s.a.);
,,zonele geografice" (ziar local, regional sau international).
Corpului redactional i se alatura, de regula, colaboratorii (permanenpi
sau temporari) care vin fie din zona specialistilor (in economie,
fmante, cultura, cercetare stiintifica s. a.), fie din aceea a gazetarilor
liberi profesionisti (free-lancers; pigistes). Si unii si altii sunt nu numai

19
obisnui# ai redactiilor, ci si ,parteneri profesionali" necesari. Necesari,
mai ales in cazul ,specialistilor", pentru sporul de competenja si
credibilitate pe care-1 aduc prin articolele semnate de ei, dar sunt
necesari si din ratiuni fmanciare (aceleasi criterii sunt in discutie si in
cazul ziaristilor liberi profesionisti), deoarece redactiile nu-si pot
pemiite angajarea unui corp redactional care sa acopere multitudinea
aspectelor unei societati moderne si care se afla in orizontul
informational al oricarui ziar.
2. Campul tehnic - Este zona destinata secretariatului de redactie,
apoi, serviciilor coordonate de acest departament si anume: foto,
tehnoredactare, layout, sectia de grafica, cea de corectura si
tipografia.
Cele doua campuri (publicistic si tehnic) formeaza, atat prin felul in
care sunt structurate, cat si prin atributiile profesionale pe care le au,
ceea ce cunoastem sub denumirea de redactie, in fond centrul vital al
oricarei institutii de presa. Concretizarea activitatii redactionale, adica
ajungerea la beneficiar (la cititor, in cazul presei scrise) a produsului
mediatic se realizeaza si datorita existentei celei de a treia sectiuni a
oricarei institutii de presa si pe care o numim:
3. Campul economic si de marketing - Aici sunt grupate serviciile de
publicitate (primirea anunturilor, dirijarea lor spre secretariatul de
redactie, programarea publicarii lor, urmarirea respectarii clauzelor
contractuale stabilite in acest domeniu), de difuzare (incheierea
contractelor cu firmele specializate, recuperarea retururilor, adica a
publicatiilor nevandute), de marketing (analiza pietii si a reactiilor
cititorilor, promovarea prin metode ingenioase si specifice a
publicatiei, realizarea si sporirea abonamentelor, mentinerea si

20
imbunatatirea imaginii institutiei de presa din perspectiva financiar-
economica, achizitionarea unor noi echipamente profesionale etc.).
Membrii fiecarui departament (compartiment, sectie) au o organizare
de tip piramidal. Baza o formeaza „reporterii” (redactorii), care, la
randul lor sunt ziaristi cu experienta profesionala foarte diferita (de la
noi veniti in redactie pana la gazetari cu ani buni de activitate).
Numarul lor este legat, in primul rand, de ponderea tematica pe care
o are departamentul respectiv in cadrul structurii redactionale.
Responsabilitatea profesionala a reporterilor este dependenta, pe de
o parte, de departamentul in care se afla (economic, social, cultura,
politica interna etc.) iar, pe de alta parte, in cadrul departamentului,
fiecare reporter are in responsabilitate o anumita sectiune a
problematicii generale (de pilda, la „cultura” unul se ocupa de carte,
edituri, biblioteci, altul de film, un al treilea de teatru etc.). Faptul
respectiv ii impune o atenta si competenta cunoastere a problematicii
careia trebuie sa-i faca fata, intocmirea unei „banci” proprii de date,
stabilirea unor relatii de colaborare cu cei care isi desfasoara
activitatea in cadrul domeniului respectiv, relatii sensibile, dar, cu nici
un chip, bazate pe „un joc al avantajelor reciproce”. In orice caz,
legaturile stabilite trebuie sa fie de o asemenea natura incat sa-i
furnizeze reporterului in permanenta si, pe cat posibil, in exclusivitate,
idei si o documentare pentru viitoare articole si sa-l ajute sa inteleaga
anumite fenomene, sa poata interpreta unele evenimente ce apar si
se succed in perimetul preocuparilor lui.
Insumate, proiectele sau propunerile, legate de viitoare initiative
jurnalistice ale membrilor unui departament, alcatuiesc strategia sa
tematica sau, mai exact spus, planificarea viitoarelor actiuni

21
publicistice (pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp), in
concordanta cu preocuparile si intentiile generale si de moment ale
publicatiei. In orice caz, activitatea oricarui departament din cadrul
unui cotidian raspunde si se preocupa, cu precadere, de „oglindirea”
la zi a realitatii.
Gestionarea profesionala si, intr-o buna masura, si morala a fiecarui
departament redactional se afla in responsabilitatea unui sef de
sectie (departament, compartiment). El ocupa „varful piramidei”.
Atributiile lui sunt nenumarate: sugereaza colaboratorilor (colegilor de
sectie) sau celor din afara redactiei diferite teme sau atrage atentia
asupra unor evenimente ce vor avea loc si care vor interesa redactia
la momentul respectiv, analizeaza oferta de „idei jurnalistice” ale
acelorasi colaboratori si indeamna „atacarea” gazetareasca a unora
dintre ele, stabilind si momentul oportun pentru fiecare in parte, pune
la punct, pe baza portofoliului tematic al sectiei, planul (structura),
strategia viitoarelor actiuni publicistice, precum si modalitatile
concrete prin care se vor finaliza. Seful de sectie stie cu exactitate
unde se afla pe teren, in documentare, colaboratorii sai interni
(reporterii), legatura cu ei fiind mentinuta in permanenta. Uneori, pe
aceasta cale, se aduc modificari insusi „traseului documentar” al
ziaristului, amplitudinii investigatiei sale de presa sau chiar temei
initiale. Gazetari, de regula, experimentati, sefii de sectie constituie,
de asemenea, prima veriga a celor care detin, in cadrul redactiilor,
statutul de editori si care au atributii legate de eforturile si
preocuparile de concepere a ziarelor (a publicatiilor, in general). Lor,
care se afla pe prima treapta, de jos, a editorilor, le urmeaza
redactorii sefi adjuncti, secretarul general de redactie, redactorul sef

22
si directorul, adica toti cei care, in presa anglo-saxona, se numesc
gate-keepers (pazitori de porti).
Seful de sectie constituie, de asemenea, „primul filtru” prin care
trebuie sa treaca orice produs publicistic (de la stire la ancheta si de
la interviu la reportaj) elaborat de ziaristii departamentului coordonat
de el. Atributiile, pe care le are, permit sefului de sectie sa intervina
asupra textelor pe care le primeste, atunci cand considera ca e
necesar sa o faca, realizand unele reformulari in vederea sporirii
claritatii mesajului (poate sa o ceara sau o realizeaza chiar el), ori sa
renunte la unele pasaje ale articolului analizat, in vederea obtinerii
conciziei necesare. El poate, de asemenea, sa ceara refacerea unor
parti ale unui articol sau amplificarea altor paragrafe sau chiar
imbunatatirea bazei documentare a materialului discutat, uneori,
poate sa propuna rescrierea intregului text, gasirea altui titlu, pe care
el insusi, nu de putine ori, il schimba. Sunt si cazuri cand articolul
primit e refuzat in totalitate fiind considerat un „rateu profesional”.
Redactorul sef adjunct reprezinta, administrativ si din perspectiva
schemei organizatorice a oricarei redactii, superiorul sefului de
sectie. Profesional, constituie veriga urmatoare a factorului editorial.
Atributiile lui sunt, cu precadere, legate de procesul de concepere si
elaborare a publicatiei. In mod obisnuit, redactorul sef adjunct
(indiscutabil, un gazetar experimentat) coordoneaza activitatea a
doua-trei sectii (apropiate ca sfera tematica, in limita posibilului, sau
compatibile cu pregatirea si disponibilitatile sale profesionale). El este
implicat in punerea la punct a strategiei tematice si publicistice a
fiecarei sectii, analizand la randu-i, articolele care vin de la sectii.
Este, de asemenea, cel ce da a doua „viza” textelor de presa,

23
validate, in felul acesta, din perspectiva politicii informationale si
editoriale a publicatiei si, implicit, a oportunitatii publicarii lor.
Secretarul general de redactie se afla, in schema redactionala, la
acelasi nivel de competente cu „un adjunct”. El coordoneaza, in
primul rand, departamentul secretariatului de redactie (cu toate
componentele sale, in fapt, serviciile tehnico-artistice), in cadrul
carora se infaptuieste, atat din perspectiva conceptiei publicistice, cat
si a celei grafice, numar de numar, fiecare editie a ziarului.
Secretariatul de redactie reprezinta, asa cum vom arata cu un alt
prilej, nu numai „dispeceratul” central al intregii redactii, ci si un
adevarat „loc geometric” al eforturilor legate de conceperea si
elaborarea ziarului, un „centru al creativitatii jurnalistice”, specific si
bine individualizat de la o publicatie la alta.
1. Secretariatul de redactie – departamentul sinteza al presei
scrise. Discursul secretarial
In orice redactie toate „firele” duc spre zona sau departamentul ce
poarta denumirea de „secretariatul de redactie”. S-ar putea spune
chiar ca aici se afla un adevarat „loc geometric” al intregii activitati
publicistice. De asemenea, aici se intalnesc si fuzioneaza, dand
nastere la ceea ce numim „opera ziaristica”, cele doua laturi
indispensabile finalizarii numarului „la zi” sau a editiilor succesive ale
oricarei publicatii. E vorba, pe de o parte, de discursul jurnalistic,
adica de intreaga productie realizata de membrii echipei redactionale
si, pe de alta parte, de efortul de sinteza generat de armonizarea
elementelor tehnice si grafice, ce contribuie la „vizualizarea” textelor,
titlurilor, ilustratiilor (fotografiilor) si care determina, in final,

24
personalitatea, originalitatea si impactul publicatiei asupra propriilor
cititori.
In jurul secretariatului de redactie graviteaza, asadar, tot ceea ce
insemna activitate jurnalistica. Acest departament conduce si
organizeaza „la zi” procesul de productie redactional. Cei de aici,
secretarii de redactie, poarta responsabilitatea unui lucru de maxima
importanta, convertirea mesajului redactat in mesaj imprimat, dand
nastere la ceea ce insemna discurs secretarial. In felul acesta, prin
obligatiile profesionale pe care le au membrii acestui departament,
secretariatul de redactie detine statutul de organ executiv in cadrul
structurii organizatorice a oricarei institutii de presa. In esenta, poate
fi considerat elementul motor al unui proces de creatie, care trebuie
sa fie mereu dinamic, sa implice intreaga echipa redactionala si sa se
desfasoare continuu si coerent. „Conducerea ostilitatilor” de catre
secretariatul de redactie, adica gestionarea intregului proces de
„fabricare” a ziarului sau a oricarei publicatii este vitala, altfel, pagina
de ziar, bunaoara, ar fi doar o juxtapunere de elemente disparate
(texte, ilustratii, titluri). Se evidentiaza, astfel, ca operatiunea de
ordonare pe care o exercita secretariatul de redactie este, in fapt, o
activitate proprie creatiei de presa, care nu ignora aspectul tehnic al
activitatii desfasurate aici, dar il subordoneaza punerii in valoare a
ideilor publicistice pe care le au articolele care sunt stocate (in spek)
in acest departament.
Departamentul de secretariat de redactie este alcatuit din astfel de
forte, adica din secretari de redactie, niste adevarati „oameni
sinteza”, care coordonati fiind de un secretar general de redactie, au
menirea de a fi realizatorii procesului de editare a ziarelor, dar si de

25
sustinere si interpretare a politicii editoriale a publicatiilor, in calitate
de colaboratori apropiati, de „mana dreapta” a redactorului sef.
Sustin ca aceasta „coloana vertebrala” a redactiei, care este
secretariatul de redactie, pe langa faptul ca are mari si importante
obligatii de natura executiva, este, totodata, si un organ de legatura,
un liant redactional:
1. In plan vertical, prin „relatia” nemijlocita pe care o are cu redactorul
sef, secretariatul (prin oamenii lui, desigur, adica prin secretari)
faciliteaza relatia dintre conducerea redactiei si membrii colectivului,
transmitandu-le observatiile, sugestiile, multumirile sau ingrijorarile
factorilor de decizie, dar, intorcand conducerii si opiniile jurnalistilor
2. In plan orizontal, prin legatura foarte stransa si dinamica avuta cu
toate compartimentele redactiei, reclamata de gestionarea unei
activitati comune si convergente, singura care poate asigura
desfasurarea unui demers publicistic coerent si neintrerupt.
Mecanismul secretarial pus in miscare, ca o expresie a procesului de
creatie jurnalistica, are, de regula, punctul final, in reusita
transformarii productiei redactionale intr-o publicatie originala si cu
personalitate, prin intermediul unei complexe activitati numite sinteza
sau demers secretarial. Secretariatul de redactie realizeaza, de
asemenea, legatura cotidiana (in cazul ziarelor), in calitatea lui de
factor activ si determinant al procesului de concepere si elaborare a
publicatiilor, cu institutiile tipografice. Un asemenea proces pentru a
putea fi dus la bun sfarsit (in ritm cotidian sau, mai exact, in functie de
periodicitatea publicatiei) presupune ca fiecare secretar de redactie
sa dispuna de autonomie profesionala, specifica, pusa in evidenta
prin apelarea la tehnici bine individualizate, care-i obliga pe

26
componentii secretariatelor de redactie sa-si asume un set de mari
raspunderi, conferindu-le in schimb si o autoritate pe masura.
Devine evident ca travaliul gazetaresc, pe care-l presupune cotidiana
activitate la un ziar, livreaza tot felul de materiale de presa
secretariatelor de redactie. Ele, la randul lor, potrivit unei conceptii
unitare generate de politica editoriala a respectivei publicatii, creeaza
contexte publicistice, de fapt, bunuri de folosinta publica, gratie
functiei lor integratoare. Pentru a face fata unor asemenea obligatii
profesionale, secretariatele de redactie trebuie sa actioneze ca un
compartiment de comanda al ziarului, mai intai, pentru elaborarea
numarului la zi al ziarului si, apoi, pentru activitatea curenta a
redactiei. Secretariatul de redactie functioneaza si ca un dispecerat.
Receptioneaza, cum aratam mai sus, intreaga productie jurnalistica a
redactiei, care supusa ulterior procesului de prelucrare specific
secretariala, e trimisa, apoi, pentru finalizarea „operei ziaristice”
(adica, pentru obtinerea ziarului ca atare), sub o anumita forma
grafica, tipografiei . De asemenea, acestui compartiment redactional
ii revine obligatia de a supraveghea si de a monitoriza activitatea
publicistica a membrilor colectivului redactional, de a acoperi
intotdeauna aria geografica in care e raspandit, de obicei, ziarul,
precum si structurarea publicistica si grafica pentru fiecare noua
editie. Pentru acest fapt, redactorul sef trebuie sa asigure
colaboratorilor sai deplina libertate de a-si dovedi profesionalitatea si
capacitatea de creatie jurnalistica.
E limpede, asadar, ca secretarii de redactie au un rol, determinant in
procesul si efortul de concepere si elaborare a publicatiilor.
Publicatia, insa, ca produs mediatic finit, este rezultatul unor

27
straduinte colective, este expresia creativitatii jurnalistice a tuturor
factorilor (ziaristi, editori, secretari de redactie, machetatori,
fotoreporteri), ceea ce ne indrituieste sa consideram ziarul o opera
colectiva.
In toate fazele prin care trece elaborarea publicatiei, secretarul de
redactie trebuie sa tina seama de actualitatea, semnificatia si
interesul dovedite de fiecare mesaj publicistic in parte si, in limita
posibilului, chiar si de impactul (virtual) acestuia asupra cititorului. Cu
alte cuvinte, el trebuie sa-si puna mereu intrebarea daca ceea ce se
va publica va interesa cititorul, ale carui preferinte le cunoaste deja si,
daca structura publicistica a numarului poate raspunde orizontului de
asteptare al aceluiasi cititor. Avand in vedere aceste elemente,
secretarul de redactie va trece la elaborarea fiecarei pagini a
numarului la zi urmarind asigurarea unitatii de continut al acestuia si
cautand sa pastreze trasaturile specifice structurii grafice a
publicatiei, ce s-a stabilit, de regula, odata cu macheta primului
numar, structura care asigura ceea ce se numeste „marca proprie”
sau „stilul casei”. In acest mod, toate numerele unui ziar, care se
succed in timp, (uneori de-a lungul anilor), pastreaza aceleasi
trasaturi, aceleasi note distinctive, ce il fac sa se individualizeze
printre celelalte publicatii si sa fie recunoscut de cititorii lui .
Se intelege ca secretarul de redactie nu este singurul „actor” al
redactiei care are menirea sa asigure si sa mentina personalitatea
unei publicatii. El face parte dintr-o echipa redactionala, unita prin
conceptii si idealuri comune, cu un stil de activitate consacrat atat in
randul cititorilor cat si in cel al confratilor. O adevarata echipa
redactionala inseamna, de fapt, nu numai actionarea tuturor in

28
consens cu anumite principii, ci si, obtinerea unei structuri
profesionale armonioase, ce trebuie constituita, aproape intotdeauna,
din conjunctia unor personalitati, de multe ori, extrem de diferite
(multe dintre ele cu trasaturi chiar foarte accentuate).
Profilul psiho-profesional al secretarului de redactie. „Pentru a fi
competent in aceasta meserie – noteaza englezul J. F. Mansfield –
se cere o minte ordonata, un simt al proportiilor, indemanare de a
lucra repede si exact, o cultura generala solida, dar si capacitate de a
apela la decizii rapide; disponibilitati pentru travaliul desfasurat intr-o
atmosfera de graba si agitatie fara a fi perturbat sau hartuit; sa ai
darul concentrarii, o memorie buna, conditie fizica si spirit de echipa”.
Se afla in acest citat, in esenta, notele dominante, trasaturile
fundamentale ale unui autentic si performant secretar de redactie.
Lor, li se mai pot adauga si alte cateva calitati, printre care,
manifestarea unui permanent simt al responsabilitatii si al unei
obiectivitati niciodata tradate. Secretarul de redactie trebuie sa
posede, de asemenea, cunostinte politice solide, sa se dovedeasca,
in aceasta privinta, intotdeauna bine informat si la zi cu tot ce se
petrece in sfera politicului; sa nu-i lipseasca discernamantul, simtul
masurii, gustul artistic; sa fie un om ordonat si cu multa stapanire de
sine, dar sa se manifeste ca un spirit inventiv si, nu in ultimul rand, ca
un bun organizator. Secretarului de redactie, indiferent daca lucreaza
in sistem traditional, folosind o tipografie pe plumb (aproape de
neimaginat in cazul unei prese moderne) sau tehnologia
computerizata, nu poate sa-i lipseasca cunostintele specifice in
domeniu.

29
In sfarsit, nu vom trasa cu adevarat „portretul” secretarului de
redactie, daca nu vom mentiona si observatiile profesorului Louis
Guery care este de parere ca un bun secretar de redactie trebuie sa
se dovedeasca a fi si un jurnalist complet care sa aiba un simt sigur
al informatiei, datorita caruia poate aprecia valoarea textelor pe care
lucreaza si pe care trebuie sa le dispuna in pagini in functie de
importanta lor si de actualitatea evocata. Secretarul de redactie
trebuie sa faca dovada si a unei diversificate culturi generale, datorita
careia poate judeca si „cantari” fondul articolelor si, atunci cand e
cazul, sa descopere si eventualele erori . Culturii generale i se
asociaza, de regula, o buna stapanire a limbii, o sensibilitate pentru
descoperirea si eliminarea pleonasmelor, a barbarismelor, a
exceselor neologistice, a greselilor ortografice. Cunostintele de
legislatie nu trebuie nici ele sa lipseasca din „arsenalul teoretic” al
unui secretar de redactie, atent intotdeauna la afirmatiile, opiniile,
judecatile de valoare care apar in articolele ce urmeaza sa vada
lumina tiparului. Orice neglijenta in aceasta privinta se cade
semnalata si, uneori, pe loc eliminata. Datorita faptului ca secretarul
de redactie foloseste permanent, alaturi de texte, si diferite imagini,
cu deosebire, fotografii, el e, absolut necesar, sa aiba si o buna
cultura in aceasta privinta, pe de o parte, pentru a sti ce sa ceara
fotoreporterilor iar, pe de alta parte, pentru a avea capacitatea de a
interpreta „virtutile” fotografiilor de presa.
Secretarul de redactie ramane in permanenta „omul din umbra”,
gazetarul care isi desfasoara activitatea numai in redactie. De aceea,
este pandit de pericolul de a percepe realitatea numai prin
intermediul colegilor sai (adica, prin prisma articolelor lor) si prin

30
transmisiile de radio si tv. Sunt teoreticieni care recomanda
secretarilor de redactie, ca din cand in cand, sa apeleze la cate o
„cura de realitatea”, adica sa preia uneltele reporterilor. Jurnalist si
tehnician: Secretarul de redactie a fost obligat sa fie nu numai un om
de conceptie, adica un gazetar experimentat, ci si un specialist al
materializarii, cu ajutorul utilajelor tipografice, a structurii jurnalistice a
numarului respectiv. Indeosebi in cazul tipografiei clasice, a
tipografiei care lucra cu plumb, colaborarea cu specialistii acesteia, i-
a impus secretarului de redactie sa aiba un limbaj comun cu cei care
lucrau aici, precum si „stiinta” de a rezolva tehnic transpunerea
ziarului in plumb. Noua tehnica a paginarii, adica a dispunerii textelor,
titlurilor si ilustratiilor cu ajutorul calculatorului pe fiecare pagina in
parte, i-a cerut, de asemenea, secretarului de redactie sa cunoasca
limbajul si „secretele” tehnoredactarii.
Desi activitatea unui secretar de redactie nu se desfasoara decat intr-
o stransa colaborare cu factorii de decizie ai publicatiei, cu ceea ce
poarta denumirea de editori ai acesteia, el pastreaza, totusi,
responsabilitatea orientarii intregii editii. El isi poate exercita influenta
in ceea ce priveste punerea in valoare a unui articol in defavoarea
altuia, in alegerea unui titlu, a unei ilustratii, in redactarea unei
explicatii pentru o fotografie, in amplasarea unui text in zona de
maxim interes a paginii (adica in centru optic) etc. In cazul
publicatiilor periodice, de specialitate, rolul secretarului de redactie
pare sa fie si mai important. El are nevoie sa cunoasca si domeniul
respectiv, cu particularitatea lui, cu limbajul caracteristic pentru ca
orice interventie sa nu determine distorsionari ale intelesului
articolelor.

31
Cati secretari de redactie sunt intr-o redactie ?
Cel putin doi. In cazul unor mari cotidiane se practica sistemul
secretarului de redactie specializat pe fascicule tematice (economie,
cultura, probleme internationale etc.). O mentiune ^speciala trebuie
facuta pentru departamentul de „politica externa”. In acest caz,
redactorii, adica ziaristii care formeaza sectia respectiva si care
lucreaza la un ziar ce se tipareste inca intr-o tipografie de tip clasic,
au obligatia de a-si organiza ei singuri pagina, secretarul avand doar
un rol strict consultativ.
In cazul cotidianelor occidentale compartimentul de secretariat de
redactie e condus, spre deosebire de ceea ce exista in presa
romaneasca, de un prim secretar de redactie sau redactor sef tehnic,
asa cum se mai numeste. La noi acelasi rol il are secretarul general
de redactie. Si publicatiile occidentale au un secretar general de
redactie, care este un personaj foarte important al redactiei, o
adevarata mana dreapta a redactorului sef, menirea lui fiind aceea de
a gestiona unele chestiuni administrativ-economice (supravegheaza
cheltuielile redactiei, acorda concedii etc.).
As mai preciza ca un secretar de redactie trebuie sa aiba o memorie
foarte buna si foarte bine organizata. Tot ce s-a cules, pentru fiecare
pagina, el trebuie sa stie. De asemenea, sunt cazuri cand anumite
informatii furnizate de agentiile de presa pot sa vina in flux, la
intervale de timp destul de mare. Secretarul de redactie e necesar sa
urmareasca o asemenea difuzare care, nu de putine ori, cu ocazia
ultimei transmisii se poate schimba complet sensul celor furnizate
anterior.

32
Discursul secretarial debuteaza o data cu activitatea depusa de
secretarul de redactie (o adevarata eminenta cenusie in cadrul
colectivului redactional) pentru strangerea textelor (a articolelor) si a
celorlalte piese care alcatuiesc, de regula, fiecare numar al ziarului
(publicitatea, productia publicistica, materialul ilustrativ). Sinteza sau
discursul secretarial se contureaza, apoi, cand se intocmeste mapa
numarului „la zi” si, se continua cu structurarea publicatiei, din
perspectiva politicii si strategiei editoriale, cu prilejul sedintei de
sumar. In sfarsit, va capata, tematic si grafic, forma finala, de ziar, cu
alte cuvinte, prin travaliul publicistic si tehnic al secretarului de
redactie.
Secretarul de redactie isi organizeaza intreaga activitate a zilei in
functie de cativa parametri:
1. periodicitatea publicatiei;
2. numarul de pagini al acesteia;
3. dinamica personala de lucru; sunt secretari de redactie care in
functie de experienta profesionala pe care o au, ca si de structura lor
temperamentala, au capacitatea de a desfasura activitati secretariale
intr-un ritm mult mai sustinut decat altii;
4. nivelul de calificare si capacitatea de efort a personalului din
subordine (dactilografe, operatori calculatoare, graficieni,
tehnoredactori, corectori; in cazul tipografiilor clasice mai sunt luate in
discutie si alte categorii: linotipistii, paginatorii, zincografii etc.);
5. performanta tehnica a utilajului tipografic;
6. programul agentiilor de presa; ele au o ora limita cand inchid
emisiunea de stiri; in functie de aceasta ora si de ultimele informatii
pe care ziarele le asteapta, se finalizeaza si numerele la zi; in cazul

33
unui cotidian, raman deschise prima si ultima pagina care, de regula,
sunt dedicate „actualitatii”.
7. clauzele pe care le contine contractul incheiat cu tipografia, in
cazul in care ziarul nu are propria lui tipografie; in prima situatie se
fixeaza de obicei o anumita ora la care ziarul trebuie livrat pentru
tiparire, depasirea ei produce perturbari care pot sa conduca la
intarzierea aparitiei publicatiei „vinovate”.
2. Redactorul sef
In mod obisnuit, si as spune si traditional, structura organizatorica a
unei institutii de presa, de presa scrisa indeosebi, este condusa de un
redactor sef. Dupa Revolutie, au aparut si in aceasta privinta unele
innoiri, in sensul ca redactiile au dobandit o conducere bicefala
formata dintr-un „director” si un „redactor sef”. Teoretic, primului i
s-au incredintat atributii de reprezentare, de conducere si gestionare
mai mult sub raport administrativ a publicatiei. Cel de al doilea a
ramas cu vechile responsabilitati, adica cele legate de conceperea
aparitiilor la zi, de punerea in practica a strategiei publicistice. Pana la
urma faptul s-a dovedit un gen de lux de care, totusi, presa nu avea
neaparat nevoie (in unele cazuri s-a si renuntat la functia de „redactor
sef”), acceptat fiind insa fie dintr-un fel de reverenta facuta unor
personalitati publicistice, fie unei porniri legate de o posibila
sincronizare cu o traditie a presei noastre interbelice ori cu structurile
redactionale occidentale.

34