ŞCOALA GEOPOLITICĂ FRANCEZĂ.

REPREZENTANŢI ŞI EVOLUŢIE

Şcoala franceză de geopolitică a luat naştere la sfârşitul secolului XIX şi

începutul secolului XX ca o reacţie la şcoala geopolitică germană. În vreme ce şcoala
geopolitică germană susţinea, mai ales prin Friedrich Ratzel, determinismul geografic
(influenţa determinantă a mediului geografic de formare a unui popor asupra istoriei
sale), şcoala geopolitică franceză susţinea că omul poate modela şi transforma natura.
Sau, în cuvintele lui Vidal de la Blache, “o individualitate geografică nu este un lucru
dat dinainte de natură. Un ţinut este un rezervor unde dorm energii pe care natura le-a
depozitat în germeni, dar utilizarea lor depinde de om”.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, o serie de geopoliticieni
francezi străluciţi (Vidal de la Blache, Camille Vallaux, Albert Demangeon, Andre
Siegfried, Jacques Ancel) au combătut în mod insistent tezele geopoliticii germane,
reuşind însă să demonteze din punct de vedere ştiinţific numai o parte a acestora (cele
care susţineau în mod forţat necesitatea expansiunii germane spre răsăritul
continentului).
În perioada postbelică, geopolitica franceză a intrat într-un con de umbră,
datorită marxizării accentuate a culturii franceze oficiale, mai ales prin intermediul
existenţialismului. Geopolitica franceză îşi revine abia prin anii ’80 ai secolului XX,
sub impulsul confruntării planetare dintre NATO şi Pactul de la Varşovia, acutizată în
vremea primului mandat al preşedintelui american Ronald Reagan, creatorul
sintagmei “imperiul răului”. Sfârşitul secolului XX cunoaşte ascensiunea unor
geopoliticieni francezi proeminenţi, ca Yves Lacoste, Pierre Laval, C. Raffestin,
Michel Foucher, Herve Coutau Begarie etc. Cu toate acestea, în spaţiul cultural
francez este mai degrabă preferată sintagma “geografie politică” decât “geopolitică”.
Aceşti geopoliticieni au reabilitat o mare parte din tezele geopoliticienilor
germani Friedrich Ratzel şi Karl Hausshofer, repunându-le în circuitul ştiinţific în
condiţiile în care oamenii de ştiinţă din Germania postbelică nu au putut (şi nu pot)
face acest lucru, pentru a nu fi acuzaţi de nostalgii pro-naziste.
Vidal de la Blache, considerat părintele geografiei franceze, a fost elevul lui
Friedrich Ratzel. Neînsuşindu-şi tezele de geopolitică ale acestuia, el a dezvoltat un
nou sistem de geopolitică, subordonată principiului determinismului geografic. În
anul 1898 el a publicat un articol celebru, Geografia politică a propos de scrierile
domnului Friedrich Ratzel, în care combătea determinismul geografic al fostului său
dascăl. În acest articol, care punea bazele viitoarei sale “geografii umane”, savantul
francez arăta că omul nu este supus acţiunii inexorabile a mediului geografic ci este
un “factor geografic” ce are “iniţiative” faţă de mediul în care evoluează.
În anul 1903, Vidal de la Blache a publicat opera Tabloul geografiei Franţei,
în care combătea ideea lui Friedrich Ratzel, conform căruia Volksgeist-ul (spiritul
unui popor) şi istoria unui popor este influenţat în chip determinant de către mediul
geografic. Comentând această operă a lui Vidal de la Blache, influentul geopolitician
francez contemporan, Yves Lacoste, arăta textual că “Vidal de la Blache a combătut
teza “deterministă”, după care “datele naturale” (sau cele asemenea lor) exercită o
influenţă directă şi determinantă asupra “faptelor umane” şi a conferit un rol major
istoriei pentru a explica diversitatea modalităţilor prin care indivizii sunt în raport cu
“faptele fizice”.
Jacques Ancel a excelat ca geopolitician în domeniul studiului frontierelor.
Lucrarea sa de bază, Manual geografic de politică europeană a apărut în 1936, având
drept Introducere o broşură numită “Geopolitica”, publicată separat în acelaşi an. În
“Geopolitica”, autorul francez arată că rolul fundamental atribuit “solului” în

1
devenirea unui popor, conduce la atribuirea unui rol imens frontierelor. În concepţia
sa, Friedrich Ratzel a greşit cercetând viaţa frontierelor numai în funcţie de o dublă
mişcare între două populaţii, fapt care nu poate conduce decât la cucerire sau
compromis. În finalul analizei frontierelor, Jacques Ancel conchide că frontiera nu
avansează sau reculează în mod abstract, ci în funcţie de acţiunea grupurilor umane
care locuiesc în zona de frontieră. Sau, folosind cuvintele sale, “frontiera nu este, într-
adevăr decât rezultatul unui echilibru între forţele vitale a două popoare. Ea nu posedă
niciodată valoare absolută. Ea are o valoare relativă, după funcţia pe care i-o alocă
grupurile ce o încadrează, grupurile care o menţin”.
Principala operă prin care Jacques Ancel critică tezele deterministe ale
geopoliticii germane este Geografia frontierelor, apărută la Paris în anul 1938.
Lucrarea în cauză are 11 capitole, distribuite în trei părţi: State amorfe, Frontiere
plastice; frontiere mobile.
Autorul încearcă să demonstreze că frontierele naturale nu sunt stabilite pentru
totdeauna, concluzie valabilă şi în cazul “domeniilor fizice închise” (state, naţiuni).
Totodată, noţiunea de “frontieră” istorică nu are o acoperire reală în practică
deoarece “liziera unui stat poate oscila”, fiind un “rezultat al fluxului şi refluxului
trendurilor istorice”.
În finalul analizei sale asupra frontierelor, Jacques Ancel conchidea textual că
“frontiera este o izobară politică” (notă: linie ce uneşte, pe hărţile reliefului baric,
punctele cu aceeaşi presiune atmosferică) care are menirea de a realiza echilibrul
demografic sau echilibrul militar între două popoare, culturi, civilizaţii. Sintetizându-
şi aprecierile privitoare la geopolitica germană a frontierelor, savantul francez
conchidea că acestea nu au, în sine, o valoare absolută (“nu există probleme ale
frontierelor. Nu există decât probleme ale naţiunilor”).
Specialiştii în geopolitică au considerat că analiza frontierelor operată de
Jacques Ancel este statică, lipsită de aportul sociologiei, singura disciplină ce poate
cuantifica procesele frontaliere (economice, culturale, demografice, militare etc.).
Cu toate acestea, opera geopolitică a lui Jacques Ancel i-a influenţat într-o
manieră profundă pe geopoliticienii şi analiştii francezi de după cel de-al doilea război
mondial.
C. Raffestin publica în anul 1974, împreună cu P. Guichonnet o lucrare
intitulată Geografia frontierelor. În anul 1986 publica la Paris o altă operă intitulată
sugestiv Pentru o geografie a puterii. În general, această lucrare continuă linia
combaterii geopoliticii germane, arătând în prefaţă că “există o “geopolitică”, … cea
care a servit drept justificare pentru dorinţa de cucerire, în numele unui determinism
fără nuanţe, slujind astfel nazismului”. Mai mult, autorul consideră că Friedrich
Ratzel “fără să vrea şi fără să ştie, a pus bazele unei “geografii a totalitarismului”
pentru că el nu a ţinut seama decât de o singură scară, cea a statului”.
Michel Foucher a publicat în 1988 lucrarea Fronturi şi frontiere. Un tur al
lumii geopolitice. În această lucrare, autorul oferă următoarea definiţie a geopoliticii:
“Geopolitica este o metodă globală de analiză geografică a situaţiilor social-politice
concrete, urmărite aşa cum se localizează, şi a reprezentărilor obişnuite care le
descriu. Ea procedează la determinarea coordonatelor geografice ale unei situaţii şi ale
unui proces socio-politic şi la decriptarea discursurilor şi imaginilor cartografice ce le
“acompaniază”.
Analiza din această lucrare este statică, fiind concentrată pe statutul
frontierelor (înţelese ca fenomen de înaintare al unui popor, stat, culturi, civilizaţii) nu
pe procesele sociologice declanşate de această înaintare. În acest caz, valoarea
probatorie a teoriilor lui Michel Foucher este mult diminuată.

2
 Fiind concentrată pe geopolitica frontierelor, în această lucrare se susţine că “o
geopolitică a frontierelor îşi propune să elucideze raţiunile, actorii şi efectele trasării
graniţelor şi să analaizeze interacţiunile externe şi interne pe care conducătorii statelor
şi popoarelor le stabilesc în jurul frontierelor, ca şi discursurile şi reprezentările ce le
însoţesc şi le ilustrează”.
Generalul Pierre M. Gallois publica în anul 1990 o lucrare intitulată
Geopolitica, drumurile puterii, tributară manierei de a critica cu orice preţ geopolitica
germană din perioada interbelică. Astfel, încă in introducere lucrării sale acest general
afirma textual: “Geopolitik a murit odată cu prăbuşirea celui de-al treilea Reich.
Geopolitica, acum adolescentă, s-a născut din opoziţia dinre societatea liberală şi
societatea cu economie planificată. Aşa cum a fost interpretată şi practicată în
Germania, pe atunci una dintre marile puteri ale lumii, Geopolitik a fost înlocuită de o
geopolitică ramură a ştiinţelor sociale, disciplină examinată şi utilizată în Marea
Britanie şi mai ales în Statele Unite, puteri maritime”. Întreaga lucrare combate
nefondat tezele geopoliticienilor germani din perioada interbelică, oferind o
perspectivă statică asupra geopoliticii.
Generalul francez consideră că “marile fenomene politice, economice, sociale,
militare ale timpurilor noastre afirmă interdependenţa popoarelor, abstracţie făcând de
frontiere”.
Paul Claval s-a afirmat prin promovarea unei geopolitici care validează o
parte din concluziile geopoliticienilor germani din perioada interbelică. În anul 1978
el a publicat lucrarea Spaţiu şi putere, în care analizează apariţia relaţiilor de putere în
societăţile umane, de-a lungul istoriei. Partea finală a lucrării analizează relaţiile de
putere din lumea contemporană, create în cadrul societăţilor “liberale” (democratice,
nota ns.) şi autoritare sau totalitare. Totodată, Paul Claval a devenit celebru şi prin
publicarea lucrării sale de referinţă, Geopolică şi geostrategie, tradusă şi publicată în
limba română, la Editura Corint (2001).
Yves Lacoste, cel mai prestigios geopolitician francez contemporan, s-a
ilustrat mai cu seamă prin publicarea a două lucrări de referinţă în câmpul
geopoliticii: Geopolitica regiunilor franceze (vol. 1-3, 1986) şi Dicţionar de
geopolitică (1993). În plus, aacest geopolitician a fondat revista de geopolitică
Hérodote.
Spre deosebire de ceilalţi geopoliticieni francezi, Yves Lacoste imprimă un
trend de analiză dinamică al fenomenelor geopolitice. Analiza fenomenelor înaintării
frontierei reprezintă cel mai bun exemplu al acestui tip de discurs: “Metoda de analiză
a problemelor frontaliere procedează, pe de o parte, la luarea în considerare a
interacţiunilor între multiplele ansambluri spaţiale – de exemplu frontierele unui stat
nu corespund cu necesitate ariei limbii naţionale – şi, pe de altă parte, la distincţia
diferitelor niveluri de analiză spaţială … Este cu totul excepţională situaţia când
limitele ansamblurilor spaţiale pe hartă corespund între ele şi cu frontierele unui stat
(este numai cazul micilor state insulare). Metoda este de a aloca o atenţie sporită
interacţiunilor dintre ele, pentru că ele sunt cele care cauzează cele mai multe litigii în
materie de frontieră”.
În ansamblu, şcoala contemporană de geopolitică franceză a preluat multe din
ideile geopoliticii şi geostrategiei anglo-saxone, a reabilitat o parte din tezele
geopoliticienilor germani din perioada interbelică, fără a scăpa însă total de reflexul
criticii cu orice preţ a acestor teze.