Rizea Alexandra Iulia

Annabel, avea, ca si scriitorul, origini amestecate: jumatate englezoaica, jumatate olandeza, in cazul
ei. Imi amintesc de trasaturile mult mai putin distinct astazi decat am facut-o acum cativa ani, inainte
s-o cunosc pe Lolita. Sunt doua tipuri de memorie vizuala: una in care reproduci cu pricepere o
imagine in laboratorul mintii tale, cu ochii deschisi( iar apoi o descriu pe Annabel in termeni generali
precum: „piele de culoarea mierii „, brate groase „par tapat castaniu”,”gene lungi”,gura mare
stralucitoare „;si cealalta cand instantaneu evoci, cu ochii inchisi, pe partea interioara intunecata a
pleoapelor, copia absolut optica a unei fete iubite, o mica fantasma in culori naturale (si acesta e felul
in care o vad pe Lolita).Prin urmare, lasati-ma sa ma limitez,in ceea ce priveste descrierea Annabelei,
la a spune ca era un copil minunat si pentru cate luni juniorul meu. Parintii ei erau prieteni vechi de-
ai matusii mele, si erau la fel de sufocanti ca si ea. Ei au inchiriat o vila nu departe de hotelul Mirana.
Domnul Leigh era un chel gras cu pielea de culoare inchisa ,iar doamna Leigh(nascuta Vanessa van
Ness) era o femeie pudrata.Cat ii uram ! La inceput, Annabel si cu mine vorbeam despre lucruri
marunte. Ea avea mainile pline de nisip fin, ridicandu-l si lasandu-l sa-i cada printre degete. Creierele
noastre s-au schimbat la fel ca cele ale preadolescentilor europeni inteligenti din zilele noastre, si ma
indoiesc de faptul ca mult geniu individual ar trebui sa fie atribuit interesului noastre pentru
pluritatea lumilor nelocuite, tenisul competitiv, infinitul, solipism si asa mai departe. Blandetea si
fragilitatea puilor de animale ne-au cauzat aceeasi durere intensa. Ea visa sa devina o asistenta
medicala in vreo tara asiatica flamanzita.Eu voiam sa fiu un spion faimos.

Dintr-o data eram indragostiti nebuneste, , cu nerusinare, intr-un mod neindemanatic si chinuitor
unul de altul ; fara de speranta, ar trebui sa adaug, deoarece acea frenezie a posesiei reciproce ar fi
putut fi satisfacuta de fapt numai de imbinarea noastra si asimilarea fiecarei particule a sufletelor si
trupurilor noastre; dar acolo ne aflam, incapabili chiar sa ne imprietenim asa cum copii din mahala ar
fi facut din asta o oportunitate. Dupa o incercare riscanta de a ne intalni la noapte in gradina ei (din
care mai tarziu), unica intimitate la care aveam acces era sa nu fim in raza auditiva dar sa nu scapam
din vedere partea populata a plajei.

Printre comorile pe care le-am pierdut in timpul ratacilor mele din perioada mea de adult, era o
fotografie realizata de matusa mea, in care apareau Annabel, parintii ei si domnul serios,in varsta si
patetic, un anume doctor Cooper, care in acea vara o curta pe matusa mea, stand cu totii la o masa la
o cafenea pe faleza. Annabel nu a iesit bine, prinsa in momentul in care se apleca peste ceasca ei de
ciocolat aglasata , iar umerii ei goi si subtiri si cararea de pe mijlocul capului erau singurele lucruri ce
puteau fi identificate ( dupa cum imi amintesc poza) pe fondul neclaritatii insorite in care frumusetea
ei pierduta se observa; insa eu, stand oarecum departe de restul, ma faceam vizibil prin dramatismul
imaginii mele :un baiat capricios, cu sprancene groase imbracat cu un tricou de sport de culoare
inchisa si o pereche de pantaloni scurti albi bine croiti, cu picioarele incrucisate, stand din profil,
uitandu-se in alta parte. Acea fotografie a fost facuta in ultima zi a verii noastre fatale si cu cateva
minute inainte am facut a doua si ultima incercare de a insela destinul.