Sunteți pe pagina 1din 6

NUVELA PSIHOLOGICA

"ÎN VREME DE RĂZBOI" de Ion Luca Caragiale


- nuvelă psihologică de factură naturalistă -
Alături de Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale este creatorul nuvelei realist-
psihologice. Nuvela "în vreme de război" de Ion Luca Caragiale (1852-1912)
a apărut în 1898 şi este o creaţie realist-psihologică, având şi puternice
accente naturaliste.
Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea, se preocupă mai
ales de legile cauzale între fapte, prezentând nu atât tipologii, cât cazuri
patologice, pe care le analizează cu pricepere şi meticulozitate medicală şi în
care primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în evoluţia destinului uman,
la care se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină concordantă cu
stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape evoluţia
boliiacestora.
Structura şi compoziţia nuvelei:
Construcţie epică riguroasă, nuvela "în vreme de război" are un singur
plan narativ, care se referă la analiza psihologică a personajului principal,
care suferă o prăbuşire interioară rapidă, de la obsesie Ia nebunie. Nuvela
ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan psihologic şi o intrigă
bine evidenţiatăconturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită de
îmbogăţire.
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de
naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul interior al
protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale
ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor
în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, ai hanului,
cât şi unui imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte conştiinţa personajului.
Nuvela este structurată în trei capitole:
Capitolul I. Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în
pericol de a fi prins de poteră şi de aceea, fratele său, Stavrache, îl sfătuieşte
să se înroleze voluntar în armată şi să plece pe frontul din Balcani, pentru a i
se pierde urma. Popa Iancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui
Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare că Iancu
Georgescu a murit "pe câmpul de onoare de trei gloanţe inamice primite în
pântece" începe să fie obsedat de revenirea fratelui.
Capitolul al II-Iea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi coşmarurile lui
Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar fi murit şi că s-ar putea
întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică dintre cei
doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
Construcţia si momentele subiectului:
Firul epical nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează
treptat obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale
compune astfel un destin tragic printr-o riguroasă analiză
psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică ce se
manifestă în structura psihici a fraţilor Georgescu.
Incipitul ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi crimelor comise de o
bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese prinsă.
Tema:
O constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie, autorul respectând
toate simptomele acestei boli, iar eroul principal fiind urmărit prin analiza
crizelor de conştiinţă şi de comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
In expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două personaje şi
împrejurările care le determină destinele.
Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din "trei
hotare", prin furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră
în pădurea Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa Iancu din Podeni, scăpase ca
prin minune, fiind plecat cu treburi la târg. Se spunea despre el că era bogat,
că avea "bănet", iar lumea bănuia că popa "găsise vreo comoară". Toate
acestea "băteau la ochi" şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa că într-o
noapte, când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi
înscenează un jaf acasă la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi
"legat butuc, cu muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură" şi
plângându-se că l-au schingiuit şi "i-au luat o groază de bani". Acum tâlharii
fuseseră prinşi, iar popa , de teamă că va fi demascat, se duce degrabă la
"neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare", ca să-1 înveţe ce să facă.
Stavrache avea un han aşezat "în drum", era "om cu dare de mână" şi fusese
şi el înfricoşat să nu-1 calce hoţii, aşa că, de când îi prinseseră, răsuflase
uşurat. El este uimit când frate-său îi destăinuie, "ca la un duhovnic", că el era
"capul bandei de tâlhari", că îşi înscenase jaful "ca să adoarmă bănuielile", iar
acum regreta amarnic, scuzându-se că "dracu-1 împinsese". în acel moment
sosesc la han, cu gălăgie mare, "vreo douăzeci de voluntari tineri", cu un
ofiţer şi trei sergenţi care se duceau la război şi voiau să se odihnească până
dimineaţă, când trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache îi vine ideea să-
1 trimită şi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde
"muscăleşte", apoi acesta pleacă împreună cu militarii.
Despre preotul lancu nu se mai ştia nimic în Podeni, "parcă intrase-n pământ"
şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că nu puteau să rămână "fără
liturghie". Tocmai când se-ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei
sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată
înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit sergent şi
decorat cu "Virtutea militară". Ironia lui Caragiale este acidă, descriind starea
de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a
se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia,
muriseră foarte mulţi români. Hangiul se întreabă, în subconştient, dacă Iancu
o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice
averea, care era acum administrată de hangiu: "...O veni?... n-o veni?...". El
se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi
trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru oficialităţi: "Aoleu!
ce mai judecători!...". Se manifestă aici un limbaj colocvial: forma populară a
viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar exclamaţia "Aoleu! ce mai
judecători!" sporeşte tulburarea afectivă şi ironia personajului privind
incompetenţa justiţiei.
După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta cu "slovă
străină", prin care i se anunţă moartea fratelui său, "sublocotenentul Iancu
Georgescu", răpus "de trei gloanţe inamice primite în pântece". Cel care
scrisese înştiinţarea elogia curajul şi vitejia eroului, care, zâmbind, "şi-a cântat
singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!". După ce "a plâns mult,
mult, zdrobit de trista veste", Stavrache face toate demersurile necesare
pentru a moşteni averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei.
Naratorul deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitateşi intervine cu
paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul
hangiului.
Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii
moştenite, hangiul afla că numai popa este singurul care ar avea dreptul să-i
ceară restituirea bunurilor, dar el "cine ştie unde s-o fi prăpădit". Din acest
moment, pe Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila
întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.
Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la terminarea
războiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de
coşmar ale lui popa Iancu, "care venea din când în când, de pe altă lume, să
tulbure somnul fratelui său". Visele chinuitoare ale lui Stavrache
devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind
parcă aievea momentele tulburătoare ale "vizitei înstrăinatului", dar de fiecare
dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.
O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia
fratelui său în haine de ocnaş, "stins de oboseală, bolnav", cu opincile
sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile "pline de sânge", pentru că evadase
din ocnă. Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde averea:
"- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi
ispăşeşte păcatele!". Luptându-se cu hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în
piept şi-i zice scrâşnind din dinţi: "- Gândeai c-am murit, neică?". Atunci când
"nebunul a voit să-! sugrume", hangiul şi-a adunat puterile, 1-a îmbrâncit pe
ocnaş pe uşă şi acesta "a pierit în întunericul nopţii". înspăimântat, "tremurând
din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci" pentru odihna sufletului
răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a făcut slujbă de sufletul
mortului. A doua apariţie de coşmar are Ioc într-o noapte, când, încercând
să doarmă, o "ploaie rece de toamnă" legăna cu "mişcarea sunetelor"
gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi "tot mai
domol", elementele naturalistesugerând starea psihică a personajului.
Auzind trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care conducea
compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, "râzând cu hohot",
strigă. "- Gândeai c-am murit, neică?". Apoi, căpitanul se repede să-1 prindă
pe hangiu, care, speriat, "se-ndârjeşte şi-l strânge de gât", dar chipul
militarului se lumina din ce în ce mai mult, râdea zgomotos şi vesel,
întrebându-1: "- Gândeai c-am murit, neică? ", apoi dă comanda de plecare.
Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat, rugându-1 să facă o
sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă, "măzărică şi
vânt vrăjmaş" care s-a abătut peste sat şi a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică
faptul că Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea
reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie
atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu două sticle să
cumpere "de un ban gaz" şi "de doi bani ţuică", rugându-1 "să nu mai pui gaz
în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri" şi să scrie în caietul de datorii,
pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari
şi nemiloşi: "Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la
furat, fire-aţi ai dracului!".
Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou
naturalist sugestivpentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile
chinuitoare, marcate de obsedanta întrebare "Gândeai c-am murit, neică?
", învălmăşeala de gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două
planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui
Stavrache.
Punctul culminant::
Este reprezentat de momentul întâlnirii reale dintre cei doi fraţi. Deşi
afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la
drum a prăvăliei. Erau doi oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită
găzduire pentru noapte, întrucât caii erau "prăpădiţi" iar ei îngheţaţi bocnă.
Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul dintre cei doi bărbaţi
culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind. Vrând să afle de unde ştie călătorul
cum îl cheamă, hangiul se apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde:
"- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?"
Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic, de parcă "tot
viforul care urla în noaptea grozavă" ar fi năpădit dintr-o dată peste
el, "deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet
nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi
rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură
ţepene de-a lungul trupului". Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu
aceea din coşmarurile lui: "- Mă credeai mort, nu-i aşa?", constituie lovitura
definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care
confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Iancu venise să-i ceară
cincisprezece mii de lei, ca să acopere suma delapidată de el din fondurile
regimentului, că altfel "trebuie să mă-mpuşc".
Deznodământul:
Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi
comportamentul hangiului: "Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în
picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii;
apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate",
începând să horcăie şi să geamă.
Dacă la început criza psihologicăabia se înfiripă, ea se adânceşte evolutiv,
sub imperiul obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă
premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna,
dar "la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi
un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul
îngrozitor, cu părul vălvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă
roşcată". Răsturnând masa, lumânarea se stinse şi "odaia rămase luminată
numai de candela icoanelor". Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl
trânteşte la pământ şi începe să-1 strângă de gât şi să-l muşte, iar camaradul
lui popa lancu, încercând să-i despartă, este şi el trântit la pământ. Profitând
de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns
picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca pieptului,
până când "Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind".
Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece afară,
viscolul ajunsese "în culmea nebuniei", făcând să trosnească "zidurile
hanului bătrân". In timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache "îi
scuipa şi rădea cu hohot". Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum "îi dete
lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte."
Istovit de încăierare, popa lancu se uită la fratele lui mai mare care "cânta
nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când
într-alta" şi se gândeşte că n-are noroc.
Finalul:
Nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să întocmească o
adevărată fişă clinică, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele
medicale: "chipul îngrozit", "părul vâlvoi", "mâinile încleştate", "gura
plină de o spumă roşcată", "scuipa şi râdea cu hohot", "începu să cânte
popeşte".
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie Ia
iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până Ia
nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia
genetică pentru evoluţia spre demenţă.
Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între
natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei
personajului: "Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură
să sfârâie iute în cercuri strâmte." Elementul auditiv devine pregnant, ploaia
măruntă şi rece de toamnă căzând "în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit"
compunea "un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri." Când, în
final, Stavrache se prăbuşeşte, "vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea
să trosnească zidurile hanului bătrân".
Stilul. Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui
Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise detaliat,
completând fişa psihologică pe care o realizează autorul în această creaţie.
Nuvela "In vreme de război" este o proză psihologică de factură
naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului
principal prin monologuri interioare sugestive, iar destinul dramatic are la
bază lăcomia exagerată a acestuia, dar şi tare genetice, întrucât
"incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se
face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer." (George Călinescu).
In "Arta prozatorilor români", Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-
personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.Caragiale: "Pătrunzând în
actualitatea sufletească a unora din personajele caragialiene, nu suntem
obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta
şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune
simpatetică (care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară a
acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar
din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor
vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind."
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice
de realizare stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog
interior şi stilul indirect liber, prin atitudinea ironică.