 Legea intensităţii senzaţiilor, întâlnită în lucrările de specialitate şi sub

denumirea de legea pragurilor senzoriale face referire la raporturile ce se instituie între

intensitatea unui stimul şi intensitatea senzaţiei determinate de acesta. Ea porneşte de la
premisa că intensitatea stimulilor existenţi în mediul natural acoperă o plajă foarte vastă. Nu
toţi aceşti stimuli pot fi însă receptaţi adecvat de către analizatori pentru a produce senzaţii.
Unii stimuli au o intensitate mult prea slabă pentru a fi capabili să declanşeze o senzaţie. De
pildă, chiar dacă vom dizolva un cristal de zahăr într-un pahar cu apă, vom omogeniza masa
de lichid şi vom gusta din acea băutură, nu vom avea senzaţia de dulce. În acest caz, stimulul
există din punct de vedere fizic, ajunge în contact direct cu papilele gustative, însă cantitatea
sa este infimă, incapabilă să determine modificări sesizabile de către organism. Probabil că
acelaşi lucru se va întâmpla şi dacă mai adăugăm un cristal de zahăr în masa de lichid, însă,
crescând treptat cantitatea, la un moment dat vom începe să resimţim gustul dulce al
produsului rezultat. Din exemplul de mai sus putem concluziona faptul că pentru a produce o
senzaţie,intensitatea stimulării senzoriale trebuie să depăşească o anumită valoare critică.
Intensitatea minimă a unui stimul, capabilă să producă o senzaţie poartă denumirea de prag
minimal absolut. Valoarea exactă a pragului minimal absolut contituie obiect de variabilitate
interindividuală şi este invers proporţională cu sensibilitatea analizatorului unei persoane: un
prag minimal absolut scăzut indică o sensibilitate ridicată, în sensul că acea persoană va fi
capabilă să reacţioneze chiar şi la stimulări mai slabe şi invers, un prag minimal absolut mai
ridicat se asociază unei sensibilităţi mai scăzute.
Trecând cu exemplele într-un alt registru, cel al senzaţiilor auditive, să ne imaginăm că
administrăm treptat unei persoane sunete cu o intensitate crescândă şi la un moment dat
identificăm pragul minimal absolut al participantului la experimentul nostru. Acest reper este
valoare începând de la care el va avea senzaţii corespunzătoare (ne aflăm încă în zona în care
stimulul este abia sesizabil). Ce se întâmplă dacă vom depăşi această valoare? Pentru început,
vom intra într-o zonă de recepţie optimă, în care stimulul va putea fi sesizat adecvat şi cu
uşurinţă. Dacă vom continua însă să creştem intensitatea stimulării, vom parcurge o zonă în
care sunetul emis va fi deranjant pentru analizator (dar încă va putea fi receptat), după care el
va atinge o valoare ce depăşeşte limita superioară a capacităţii de recepţie a analizatorului,
devenind pur şi simplu asurzitor. Valoarea maximă a unui stimul capabil să producă o
senzaţie specifică poartă denumirea de prag maximal absolut. Depăşirea acestei valori nu se
va mai solda cu o senzaţie specifică, ci cu senzaţia nespecifică de durere1.
1
Prin „senzaţie specifică” înţelegem o senzaţie ce reflectă prorpietăţile stimulului care a determinat-o. Senzaţia
de durere este una nespecifică întrucât ea nu conţine date despre caracteristicile stimulului (în acest caz despre
înălţimea sunetului, timbrul specific, ritmicitatea lui etc.).
 Un alt concept fundamental în studiul raportului dintre intensitatea stimulilor şi
intensitatea senzaţiilor este cel de prag diferenţial. Pragul diferenţial desemnează
intensitatea minimă a unui stimul care adăugată stimulării iniţiale determină o senzaţie de
intensitate nouă (mai mare). Să revenim la exemplul din domeniul senzaţiilor gustative şi să
presupunem că de această dată am dizolvat în paharul cu apă două linguriţe de zahăr
(stimularea iniţială). În etapa a doua, celor două linguriţe deja existente le mai adăugăm un
cristal şi gustăm din nou. Din punct de vedere fizic şi chimic, intensitatea stimulului a crescut.
Vom resimţi oare acest lucru şi la nivelul senzaţiei? Cel mai probabil, nu! Va fi nevoie de o
cantitate mai mare pentru a putea face diferenţa. Întotdeauna însă valoarea pragului diferenţial
este exprimată în termeni de proporţii din stimularea iniţială; experimental, aceasta a fost
stabilită la 1/100 pentru senzaţiile vizuale, 1/ 10 pentru cele auditive şi 1/30 pentru cele
tactile.