Adânca mare

Mihai Eminescu, titanul poeziei româneşti, un mare romantic, este cel care a dat glas
dragostei faţă de om, de patrie, dar, mai ales, frumuseţii naturii.
Poezia Adânca mare arată încă o dată iubirea poetului faţă de natură şi faţă de
infinitatea mării. Este evident că Eminescu se gândea mereu la paradisul fluid al mării, înrudit
cu diamantul. Fundul cristalin al mării este locul geniului cerebral aspirând după frumuseţe,
lume „care capăt n-are”.
Eminescu a petrecut 10 zile la Constanţa, unde venise ca să-şi trateze reumatismul şi
inima slabită de hărţuielile gazetăreşti în iunie 1882. De fapt, într-o scrisoare adresată
Veronicăi Micle, concepută probabil în mansarda hotelului d’Angleterrede, unde priveliştea îi
era deschisă către mare ţi către micul port, el scria cam aşa: „O să mă întrebi ce efect mi-a
făcut marea, pe care o văz pentru prima dată?…efectul unei nemărginiri pururi nemişcate!”
Mihai Eminescu descrie frumuseţea mării într-un sonet sugestiv, intitulat Adânca
mare. Din punct de vedere al curentului literar, această poezie face parte din romantism din
mai multe motive. În primul rand, apare evadarea poetului din realitate în fantezie. De
asemenea, poezia cultivă sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare. Tot aici, apare
contemplarea naturii concretizată prin descrierea mării.
Poezia este structurată pe patru strofe, două catrene şi două terţine. Titlul este sugestiv
şi în strânsă legatură cu ideea centrală a poeziei, fiind alcătuit din substantivul comun „marea”
şi adjectivul „adânca”, inversiunea conferind o mai mare importanţă acelui „efect al unei
nemărginiri pururi nemişcate” în sufletul poetului.
Datorită faptului că aparţine romantismului, poezia are elemente specifice acestui
curent literar, dar şi elemente specifice poeziilor eminesciene: luna, marea, stelele. Întâlnim,
aşadar, motivul mării ca infinitate, dar şi motivul lunii.
Poezia se deschide cu imaginea marii: „Adânca mare sub a lunei față” , care, cu
ajutorul acestor elemente, conferă un cadru feeric „lumii întregi din fundul mării care
visează” şi se închide tot cu imaginea mării: „Indiferentă, solitară mare”. Apare în prima
strofă a poeziei asemănarea mării cu o oglindă creaţă, datorită mişcării valurilor.
În cea de-a doua şi cea de-a treia strofă este ilustrată puterea mării „falnice, negre şi
măreţe” care prin furia ei „cumplit turbeaza” şi mişca lumea „ducând pieire” şi înmormântând
ţări. Hiperbola „cumplit turbează” accentuează furia mării şi puterea valurilor ei. De
asemenea, valurile sunt asemănate cu „mii şi mii de nalte braţe”, fiind prezentă aici şi o
repetiţie: „mii şi mii”.
De asemenea, ideea „pieirii” este susţinută şi de cuvântul „diluviu”, poetul asociind
oarecum puterea mării cu potopul biblic.
Ultima strofă este în opoziţie cu prima, pentru că imaginea mării de la început este
înseninată de raza lunii, ceea ce poate reprezenta caldură sufletească, pe când în ultima strofă
adjectivele „indiferentă, solitară” sugerează răceala, eul liric revenind astfel la realitate faţă de
elementele cadrului natural, fără să contemple asupra „anticei mări”. Totodată, pentru a întări
ideile şi pentru a crea o simetrie poeziei, poetul foloseşte anafora: „Astfel e-a ei întunecată
fire,/ Astfel e sufletu-n antica mare.”.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele la timpul prezent, care profilează
permanentizarea atitutinii poetului faţă de mare. Sugestia textului liric este ilustrată prin
figurile semantice reprezentate de epitetele cromatice: „blondă rază”, „negru măreaţă”.
Piesa lirică alcatuită din 14 versuri cu acceaşi măsură a silabelor şi cu rimă îmbrăţişată
oferă o muzicalitate aparte, amintind de perfecţiunea poeziei eminesciene.
Poezia Adânca mare a lui Mihai Eminescu exprimă direct sentimentele de admiraţie şi
de iubire faţă de natură, faţă de mare şi faţă de acest infinit univers al apei, poetul
demonstrând încă o dată complexitatea şi imensitatea poeziei sale.