Primii fulgi de nea

Cerul alb s-a deschis, zâmbește larg și împrăștie spre pământ o sumedenie de fluturi
albi de zăpadă, mici și gingași. Se rotesc în aer ca niște ființe vesele și sclipesc în
razele soarelui ca niște steluțe de argint. Sunt atât de mulți încât seamănă cu un roi de
albine albe jucăușe, care au împânzit văzduhul. Unii sunt mici de tot, iar alții mai mari,
dar cu toții sunt pufoși și mai ușori decât aerul. Cei mai harnici dintre fulgii de zăpadă
prind câte o răsuflare de vânt, se cațără pe ea și se lasă purtați spre depărtări. Urcă și
coboară fără să opună vreo rezistență capriciilor vântului. Ploaia de fulgi albi continuă
tot mai puternic, încât spațiul pare mai strâmt.

Armata de fulgi de nea se îndreaptă ca o avalanșă spre pământ și nu-i trebuie mult
timp să o stăpânească pe deplin. Primii fulgi albi, ajunși pe solul înghețat, își dau mâna
și încep să țeasă pânza argintie și pufoasă a stratului de zăpadă. Iarna își îndreaptă
apoi privirea spre acoperișurile caselor și aruncă asupra lor pânza albă subțire formată
din mii de fire de fulgi de zăpada. Culoare maronie a șindrilelor se preschimbă încetul
cu încetul în alb. La fel se întâmplă și cu copacii. Crengile acestora albesc, întocmai ca
pletele unui bâtrân apăsat de ani mulți.

După un mic moment de pauză în care fulgii de zăpadă s-au rărit, ninsoarea își
revine, semn că încă nu dorește să plece. Un nou val de fulgi de nea, de data mai mari,
se îngrămădesc în văzduhul înghețat. Vântul s-a oprit astfel că nimic nu-i mai grăbește
spre pâmânt. Plutesc în liniștea albă a iernii, după care se așează tăcuți peste covorul
de nea deja format. Atmosfera este una de basm. Ninge atât de frumos încât s-ar putea
spune că realitatea a devenit o poveste de iarnă minunată. Ninge, ninge fără oprire,
ca-n poveste!