Formarea Conștiinței Istorice

Formarea conștiinței istorice
7 decembrie 2020
Bobeș Miruna, Gheorghe Andrei, Ioniță-

Mitran Gabi, Spânu Eusebiu
Clasa a XI-a B
Liceul teoretic Ovidius

Prefața
Constiinta religioasa care a dominat intreaga perioada a epocii medievale, ce era manifestata prin
apartenenta la un ansamblu de valori spirituale ce tineau de domeniul sacrului, a fost inlocuita odata cu
aparitia umanismului renascentist, nascandu se astfel constiinta istorica. Aceasta din urma reprezinta
atat intelegerea identitatii trecutului si traditiei istorice, cat si a comunitatii de interese, de scopuri si de
idealuri. Constiinta istorica se impune odata cu aparitia umanismului renascentist tocmai pentru ca
acest curent pune accent pe ideea ca omul este inzestrat cu ratiune de extractie divina si de aceea
trebuie sa si cunoasca existenta, sa si construiasca o ierarhie valorica intr un univers al sau. Deci, omul
devine cosmogonul propriului univers, astfel dominand existenta prin cunoastere si stiinta.
Din incercarea de a construi identitatea unui popor, prin raportare la alte popoare, ia nastere constiinta
istorica. Printre dimensiunile specifice acestei raportari enumeram situarea in timp si spatiu,
evenimentele istorice, limba, cultura si civilizatua si mentalitatea.
Realizandu-se treptat, formarea constiintei istorice a poporului roman este reflectata in scrierile
umanistilor din secolele XV-XVII. Din documentele pastrate, ce au fost redactate mai intai in limba
slavona, apoi in latina, iar intr-un tarziu in limba romana, aflam care a fost modul in care romanii din
diferite provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile, limba,
continuitate), evenimentele istorice, personalitatiile (institutia domniei), obiceiurile si cultura si
civilizatia.
Documentele ce atesta felul in care romanii se inscriu in cursul istoriei apar in limba slavona incepand
cu secolul al XVI-lea. Acest interes se dezvola datorita contactelor pe care cei preocupati de formatia
lor intelectuala incep sa le aiba cu alte culturi si civilizatii. Savantul umanist nicolaus olahus afirma in

lurcarea, hungaria, scrisa in anul 1539, originea romana si unitatea limbii si poporului roman.
Cronicarii moldoveni fac un pas important in acest domeniu, scriind in limba romana la mijlocul
secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea. Acestia pun bazele istoriografiei si sunt
considerati a fii cei care au creat un still literar unic romanesc.
Cronicarii moldoveni au o influenta si in tara romaneasca, unde apar cronici ce intaresc eforturile de
recostituire a istoriei mai indepartate sau mai recente.

Cronicarii români
Cronicile realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Mai întâi au apărut în limba oficială, pe
atunci slovona, iar mai tărziu începând cu secolul al XVII-lea, în limba națională, acestea fiind primele
scrieri originale de mare întindere. În Muntenia s-au redactat “Letopisețul cantacuzinesc” și
“Letopisețul Balenilor” cuprinzând intervalul 1290-1688, “Istoriile domnilor Tarii Romanești” de Radu
Popescu și “Cronica anonimă despre Brâncoveanu”.Cele mai realizate sunt, indiscutabil, cronicile
moldovenești, fiindcă nu au fost scrise din ordinul vreunui domnitor, deci exprimă punctul de vedere al
autorilor. Aceștia au o oarecare independența morala fata de autoritatea domneasca, ceea ce permite o
atitudine critică. În seria moldovenească intră “Letopisețul Tarii Moldovei” scris în ordine de Grigore
Ureche de la 1359 la 1594, Miron Costin de la 1594 la 1661, Ion Neculce de la 1661 la 1743, și
continuat de alți cronicari de mică valoare.
Cronicile au rămas în manuscrise aproape două secole și au fost tipărite de Kogălniceanu și Bălcescu
după 1840. Fiind cunoscute numai de știutorii de carte nu au putut influența evoluția limbii române
literare în aceeași măsură că textele religioase. Sunt însă primele scrieri originale în limba romană, de
mari dimensiuni, și în felul acesta aruncă o lumină mai exactă asupra limbii din epoca. Importanța
cronicilor este în primul rând de ordin științific prin valoarea documentară a textelor, oferind informații
prețioase despre istoria de epoca medievala. Punând în circulație idei că romanitatea poporului,
latinitatea limbii noastre; continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea tuturor românilor,
cronicarii au contribuit la formarea conștiinței noastre naționale.
Grigore Ureche (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de seamă, a cărui

operă a înfruntat timpurile, ajungind până la noi. Era fiul lui Nestor Ureche, boier instruit detinind

funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta
Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movila.
Spre sfârșitul vieții, Grigore Ureche a început să scrie "Letopisețului Tarii Moldovei", la care a muncit
intre anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscută, cuprinzind evenimentele din perioada 1359-1594,
rămasă nefinisată. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext "că să nu se
înece ...anii cei trecuți" și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de
demult, dar și din grija că aceștia să nu ramina "asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fară
minte". E de accentuat importanța pe care o acorda cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței
naționale a poporului, "Letopisețul Țării Moldovei" constituind începutul istoriografiei în limba
română.Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și intimplarile cele mai importante,
tinind foarte mult să fie nu un "scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate".În capitolul
intitulat ,,Pentru limba noastră moldovenească”, cronicarul remarcă influenţa altor limbi ,,aşişderea şi
limba noatră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin
prejur”, afirmă dependenţa romană şi face unele aprecieri referitoare la cuvintele româneşti care
seamănă cu cele latineşti: ,,… de la rîmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis, carne, ei zic caro,
găina, ei zic galina, etc.. că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întelege”. Cronicarul
afirmă şi originea comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.
Nicolae Manolescu, în,, Istoria critică a literaturii române” subliniază urmatoarele trăsături ale operei:
atitudine critică fată de izvoare, scop patriotic şi educativ mărturisit. Cronicarul este conştient de
necesitatea că română să aibă o istorie a lor, precum au alte popoare. Cronica lui Ureche este prima
scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc.
“Adevarata istoriografie moldoveana incepe cu Grigore Ureche, fiu al unui Nestor Ureche, boier
refugiat o vreme in Polonia (prilej pentru Grigore de a invata in scolile lesesti). Spatar sub Alexandru
Ilias, mare spatar si apoi vornic al Tarii de Jos sub Vasile Lupu, nu mai era in viata la 3 mai 1647
cind i se impartea averea. Cum Ureche n-a scris cronica vremurilor sale (letopisetul lui merge abia

pina la 1594, la a doua domnie a lui Aron-voda), nu putem cauta la el perceptia lumii in care se misca.
Slujindu-se de izvoare sarace, el e un cronicar in intelesul larg al cuvintului, in felul boierului ce-si
inseamna pe scoarta unui ceaslov ivirea unei comete si a calugarului compilator, cu toate ca in
Polonia a trebuit neaparat sa cunoasca miscarea umanista, si ca, intelectual vorbind, el e un om cu
invatatura de izvor occidental si in marginile casei lui un spirit cu vederi inaintate. Fundamental
ramine totusi boier bun cu dragoste de tara. Tot ce se poate astepta de la un astfel de scriitor este
mireasma automatismului, harul cuvintului, care la Ureche sint tari ca aloia. Dar gasesti la el
intelepciune si acea desfacere de lucruri in duhul Bibliei, dupa care este rasplata si pedeapsa. Are
sensul obiectivitatii si nu foloseste stirile care nu "se tocmesc", precum banuieste conceptul de traditie,
de vreme ce socoteste ca o natie fara istorie s-ar asemana "fieralor si dobitoacelor celor mute si fara
minte". Este evolutionist in istorie, in sens biologic, admitind ca orice natie (azi am zice civilizatie) are
o "incepatura", un "adaos" si o "scadere". Bineinteles e providentialist. Ii descoperim chiar idei
politice. "Tocmala" si "obiceiele tarii" nu i se par bine asezate. Domnul judeca fara legi si dupa capul
lui si "unde nu-s pravile, din voia domnilor, multe strimbatati se fac". Adevaratul dar al lui Ureche
este insa portretul moral. Aici el creeaza, sintetizeaza, fiindca izvoadele nu-i dadeau nici un model.
Omul e privit sub o insusire capitala sau un vitiu sub care se aseaza faptele lui memorabile, intr-o
cadenta tipica. Stefan e un sanguinar leonin(…).”(George Calinescu-“Istoria literaturii romane de la
origini pana in prezent”)
Miron Costin (1633-1691) este cronicar de seamă, mare patriot și umanist, înalt dregător și
iscusit diplomat, filozof și poet, primul nostru scriitor de autentica valoare, reprezentant de frunte al
culturii medievale din Moldova. Toate aceste titluri de erudiție și noblețe, atribuite marelui înaintaș sint
pe deplin îndreptățite de viață și faptele sale, de harul și locul ce îi revine în istoria literaturii române.
Miron Costin, fiul postelnicului şi mai târziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultură aleasă. Se
născuse în 1633, însă copilăria şi-a petrecut-o în Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza
domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a făcut în Polonia, la Universitatea din Cracovia. Mai apoi ia
parte la diferite bătălii, devine pârcălab de Hotin şi vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca şivornic al

Ţării de Sus sub Iliaş, rămânând în această funcţie până în timpul lui Antonie Ruset. Datorită
înţelepciunii lui, el este trimis să discute cu vizirul, când la întrebarea acestuia dacă îi pare bine că
turcii au luat Cameniţa, Costindă binecunoscutul răspuns că „Sîntem noi moldovenii bucuroşi să să
lăţască împărăţia în toate părţile cât de mult, iară peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască”.
Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care „mânca bine şi bea bine”, şi
„numai iscălitura învăţase de o făcea”, cu care era chiar cuscru. Acesta, în urma unui complot,
porunceşte tăierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar după moartea soţiei sale,
capul lui Miron cade tot din dorinţa domnitorului, care mai apoi a regretat îndelung faptele sale.
Nicolae Iorga nota cutremurat că în momentul căderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o
rugăciune, fiindcă îşi mântuise sufletul cu opera pe care o lăsa neamului său.Miron Costin reia firul
istoriei cu domnia lui Aron Vodă (1595), despre care rămăsese doar un titlu de capitol în cronica lui
Ureche, şi duce naraţiunea evenimentelor până la domnia lui Stefăniţă vodă Lupu inclusiv (1661).
Cronica sa conţine evenimente din vremea lui Stefan Răzvan, din domniile Movileştilor în competiţie
cu Mihai Viteazul, Alexandru Iliaş şi Stefan Domşa al II-lea, din epoca lui Vasile Lupu şi Gheorghe
Ştefan. Aşadar, autorul a rămas cu povestirea departe de evenimentele trăite personal în ultimii treizeci
de ani. El a scris în momentele de linişte ale deselor perioade zbuciumate şi nu a ajuns la împlinirea
întâiului său gând de a da un letopiseţ complet al Moldovei.
Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi în acelaşi timp
participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în
cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, Miron Costin, ca participant la asediul Vienei (în
tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit,
punându-i la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o
activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a
mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o
învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este
“Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Ţara
de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar
de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni”. Letopiseţul este împărţit în 22 de
capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite “zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a
istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi
înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând
istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii
sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin,
“Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki “Cronica celor mai mai însemnate evenimente
din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, “Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începînd cu evenimentele
din 1633, Miron Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o
măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile
Lupu şi Gheorghe Ştefan.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută
ştiinţifică, intitulată “De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”. Opera constă din 17
capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către
Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene,
despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta
originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor,
comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente,
Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi
etnografice.
La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortul de pozitivare
a demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la „Letopiseţ” cu făgăduinţa unui „letopiseţ
întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o parte dintr-un plan mult

mai vast: „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule, să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintâi […] şi urdzisam şi începătura letopiseţului.” El este adevăratul întemeietor al
tradiţiei istoriografice în cultura românească, fiind primul care înţelege să lucreze după un plan clar,
cunoscând dinainte locul fiecărui detaliu informativ şi făcând eforturi conştiente şi metodice în privinţa
documentării.
Miron Costin este primul intelectual român la care putem surprinde o încercare (mai mult bazată pe
intuiţii decât pe demonstraţie) de a fundamenta o metaistorie. El a înteles că istoria nu e doar o
succesiune (ordonare cronologică) ci şi cauzalitate, monument cultural şi îndreptar politic. El îşi
îndreaptă o mare parte a eforturilor spre lămurirea originii a poporului, a cărei necunoaştere o deplânge
deseori.
Ion Neculce (1672-1745), acest cronicar de seamă a neamului, a fost dregător, om politic,
ocupând succesiv funcțiile de postelnic, vataf de aprozi, de vel aga și vel spătar. Iar în vremea domniei
lui Dimitrie Cantemir a ajuns hatman al Moldovei.După lupta de la Stănilești (1711) l-a urmat pe
domnitor în pribejiile sale prin Rusia. La întoarcere în Moldova a fost numit vornic al Țării de Sus, apoi
judecător de divan.La 73 de ani, după o viață zbuciumata a decedat răpus de batrinete.
Ne-a lașat drept moștenire "Letopisețul "Tarii Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui
Constantin Mavrocordat", început aproximativ din anul 1733, că o continuare a operei ilustrului
înaintaș Miron Costin. Letopisețul este precedat de celebrele "0 sama de cuvinte", patruzeci și două de
legende istorice "ce sint auzite din om în om de oameni vechi și bătrîni", în care sint evocate într-o
aleasa și dulce limba intimplari din viață unor domnitori al Moldovei și îndeosebi din cea a lui Ștefan
cel Mare. Aceste legende, constituie în fond prima culegere de folclor autohton.
“Cronicar moldovean. Pana la 7 ani copilareste la mosia parinteasca Prigoreni. Tatal sau,
vistiernicul Neculce moare, iar copilul e luat de bunica Alexandra din Blagesti. Nu e dat la invatatura,
ci e initiat in cititul si scrisul chirilic de vreun dascal. Apoi il aflam in Muntenia, la familia stolnicului

C. Cantacuzino. Intors in Moldova, urca sirul dregatorilor pana la mare spatar si caimacam (loctiitor
de domn). Ajunge sfetnicul tanarului domn D. Cantemir si, in urma pierderii bataliei de la Stanilesti
(1711), pribegeste in Rusia si Polonia. In 1720, refugiatul este iertat si revine in tara, unde isi scrie
cronica inceputa in tinerete: "Letopisetul Tarii Moldovei de la DABIJA v.v. pana la domnia lui Ioan
Mavrocordat v.v. (1661-1743)". Inainte, aseaza culegerea de 42 legende istorice "O sama de cuvinte".
Culese, in parte, din folclor, ele fixeaza sub forma anecdotei momente semnificative din biografia
domnilor moldoveni, mai ales Stefan cel Mare. Legendele i-au inspirat pe: Gh. Asachi (in nuvele
istorice), D. Bolintineanu (Daniil Sihastrul, Manastirea Putna, Aprodul Purice, Petru Rares,
Mama lui Stefan cel Mare), C. Negruzzi (Aprodul Purice), V. Alecsandri (Movila lui Burcel,
Altarul manastirii Putna, Dumbrava Rosie, Visul lui Petru Rares).”(George Calinescu-“Istoria
literaturii romane de la origini pana in prezent”).
Constantin Cantacuzino
Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric şi geograf din Ţara Românească (n.
1655 – d. 1716). El a fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al Elenei, fiica lui Radu
Şerban. Fratele Şerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino au
fost domni ai Ţării Româneşti.
Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român. Prin
studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite începând
cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoştinţe temeinice de
limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un jurnal al învâţăcelului din timpul
studiului la Padova, care îl menţionează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a
dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menţionat ca învăţat din Louvain de către scriitorul
Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Ţării Româneşti de către generalul
austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o
monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu şi inferior al Dunării.
10

În 1672 Cantacuzino este întemniţat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663
uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol prin relaţiile
pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate.
Influenţa politică a stolnicului a fost totuşi importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.
Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane şi a pledat pentru
apropierea de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la
răstunarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile la tron ale propriului fiu,
Ştefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la
Constantinopol, sub acuzaţia colaborării cu austriecii.
Pe lângă corespondenţa cu renumite personalităţi politice, diplomaţi şi cărturari ca Gherasim Cretanul,

Antonio dall’Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterităţii caiete
de note istorice şi o operă istorică fundamentală, Istoria Ţării Rumâneşti dintru început (1716), care
analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini şi occidentali. Lucrarea
este redactată la iniţiativa lui Ferdinand Marsigli şi susţine cu multă fervenţă, combătând opiniile
contrare, originea romană a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii
despre teritoriul şi locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane şi romanizarea Daciei.
Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a
rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menţinerea structurilor politice proprii. Implicaţiile
politice nu i-au lăsat răgaz să-şi definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice
istoriografiei moderne şi conţine prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este şi autorul unei hărţi
a Ţării Româneşti, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova şi folosită apoi în 1715 de Anton Maria
Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneţia, precum şi al
prefeţei unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ţinuturile locuite de români.
Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin
Cantacuzino, care conţine printre altele şi o listă a cărţilor tipărite în principatele române la sfârşitul
11

veacului al XVII-lea. Frumuseţea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte
a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironeşti, este menţionată deja la Del Chiaro.
Se pare însă că puţine cărţi din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba
mai ales de literatură religioasă, chiar şi de sorginte protestantă. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino
a întocmit un prim catalog al cărţilor achiziţionate de el însuşi, care au constituit baza bibliotecii sale.
Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci şi latini, scrierile
filozofice şi cosmografice ale lui Aristotel şi comentariile la opera aristotelică de Alexandru din
Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogăţită de numeroase lucrări istoriografice, calendare,
almanahuri, precum şi de cărţi aduse de oştenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei.
De-a lungul vieţii Cantacuzino a colecţionat manuscrisele cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni şi
periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parţial în
posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de
cărţi care erau încă păstrate la Mărgineni.
Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei în anii 1693 şi respectiv, 1710-1711, pe parcurs
implicându-se în diferite domenii , cum ar fii : enciclopedist , etnograf , geograf , filozof , istoric ,
lingvist , muzicolog , om politic şi un cărturar recunoscut pentru scrierile sale.
S-a născut la data de 26 octombrie 1673, in localitatea Silişteni din comuna Falciu, in zilele noastre
locaţia deţine numele cărturarului. Este fiul lui Constantin şi al Anei, la 15 ani fiind nevoit să plece la
Constantinopol timp de 22 de ani pentru a fi zalog la Inalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit
ulterior domn al Moldovei. Dimitrie Cantemir se întoarce la Academia Patriarhiei Ecumerice datorită
faptului ca Inalta Poartă nu il confirma ca fiind domn al Moldovei. Antioh ii lasa intreaga mostenire lui
Dimitrie Cantemir deoarece este ales domn al Constantinopolului, acest fapt lăsându-l pe tânărul
carturar intr-o situaţie precara, Dimitrie Cantemir a avut o viaţa de familie potrivnică unui domnitor,
12

prima sotie fiind Casandra Cantacuzino, cu care are 5 copii, mai precis, Matei, Constantin, Serban,
Maria şi viitorul diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir. În a doua casatorie are un copil cu fiica
unui general care îi daruieşte o fată pe nume Anastasia.
La Iaşi ,1710 , Dimitrie Cantemir este inscăunat de către turcii care şi-au pus încrederea in omul
nepotrivit , cărturarul având un tratat secret cu Petru cel Mare , care consta în eliberearea tarii de sub
dominaţie otomană , astfel păstrând integritatea Moldovei .Dimitrie Cantemir este un adept al domniei
autoritare , adversar al atotputernicei mari boierimi, cu intenţia de a transforma taranii in oameni
liberi .După numai un an de domnie, Dimitrie Cantemir i se alătură lui Petru cel Mare in războiul ruso-
turc , fără a plasa Moldova sub suzeranitate rusească.Datorită pierderii luptei de la Stănilesti ,
emigrează în Rusia cu familia sa , unde desfasoară o activitate rodnică.La 1 august 1711 , primeşte
titlul de Principe Serennisim al Rusiei, contribuind la cartografierea Rusiei.Cea mai bună lucrare a sa
influenţată de umanismul renaşterii şi gândirea înaintată o reprezintă “ Hronicul a vechimei romano-
moldo-valahilor” , în care susţine faptul că limba română are 4 dialecte şi sprijină latinitatea limbii şi a
poporului.Această lucrare devine o piesă importantă in cultura Scolii Ardelene şi este primul român
ales membru al Academiei din Berlin .
Dimitrie Cantemir moare la data de 1723 , în refugiu , după campania lui Petru cel Mare la Marea
Caspică şi este înmormântat in Rusia , la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae , care a fost construită
după planurile sale şi cu hramul ca al Bisericii Domneşti şi este până in zilele noastre considerat unul
dintre cei mai mari umanişti ai Europei.
Istoria ieroglifică este şi o lucrare istorică şi o satiră politică,scrisă româneşte,însă într-un stil foarte
nelămurit,cu o alcătuire de fraze de tot neobişnuită în limba noastră şi adesea ajungând la obscuritate.
Iată cum începe: <<Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a se zidi şi Semiramis într-însul raiul
spânzurat (cele din şapte minuni ale lumii unul este)a zidi şi Eufratul între ale Asiei ape vestitul prin
uliţe-i a-i porni;între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chiteală şi holbură de socoteala ca
aceasta se scorni>>. Sub formă de alegorie ,ni se descriu intrigile politice dintre familiile boiereşti de la
13

finele secolului XVIII. Muntenia este numită împărăţia vulturului şi Moldova leului;între acestea se
începe o luptă,pe care autorul o povesteşte în 12 părţi înşirând un mare număr de fabule ,a căror deplină
înţelegere este foarte grea,deşi pune la urmă o listă în care diferitele nume alegorice sunt explicate.
Hronicul vechimii Romano-Moldovlahilor,întâi pre limba latinească izvodit,iară acum pre limba
românească,scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir Voievodul şi de moşie domn al Moldovei
şi a svintei rossieneşti împărăţii cniaz .În Sant Petersburg Anul 7225(1717)nu este o cronică, precum ar
arătat titlul, ci o lucrare istorică în care studiază stăruinţa românilor în Dacia şi viaţa lor până la
întemeierea principatelor .După trei cărţi în „ prolegomena”în care vorbeşte despre daci,despre romani
şi despre originea românilor,respingând „bazna unui Misail şi Simeon”de care se ocupă şi Miron Costin
în cartea descălecatului,urmează hronicul „vechimii Romano-Moldovlachilor”,adică partea principală a
operei .Aci vorbeşte de colonizarea Daciei,şi apoi,pentru epoca fiecărui împărat,arată dovezi de
stăruinţă a românilor.Despre strămutarea lui Aurelian zice că românii chiar dacă s-au dus în
„Misia”,dar curând s-au întors în”Dachia”.Face apoi istoricul năvălirilor barbare, al imperiului româno-
bulgar şi ajunge până la ceea ce numesc cronicarii”descălecarea a doua”,adică fundarea principatelor.
Se înţelege că,faţă cu cunoştinţele istorice şi arheologice de azi ,scrierea lui Cantemir cuprinde multe
erori;dar,dacă ţinem cont de timpul în care a scris-o, trebuie să admirăm vastitatea cercetărilor şi
priceperea în utilizarea unui mare număr de izvoare.
14

Principalele teme
abordate de cronicarii
moldoveni
• Originea comuna a tuturor românilor
• Originea romana a românilor
• Latinitatea limbii romane
• Fenomenul continuității poporului român în acest spațiu geografic
• Consemnarea evenimentelor istorice trecute și contemporane
• Realizarea istoriei domniei prin proiectarea chipurilor domnitorilor moldovei și tipurile

de domnie dezvoltate de aceștia
15

Originea comună a tuturor românilor
Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi
scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul
adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii
romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire
în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei
noastre.
Originea romana a românilor
component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman).
Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul
Roman (anul 106 d.Chr.) – numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta – s-a
produs o sinteză etno-culturală daco¬română. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi
influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi
după anul părăsirei Daciei de către legiunile romane (271-275). Că urmare, a continuat
romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone.
Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a
unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă
comună (protoromână). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migrato-rilor – a goţilor,
apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea
stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura
Brateiu) – în Transilvania, cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în
Moldova – Costişa-Botoşana-Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare de
16

agricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine,
tiparniţe de turnat cruci.
17

Iluminismul și scoală
ardeleană
În secolul XVII, numit în statele europene și secolul luminilor, se pune accentul pe problema
dezvoltării și răspândirii cunoștințelor de carte, a culturii, a promovării ideolofiei
patriotismului national.
Iluminismul reprezintă un curent de gândire și o mișcare de proporții în domeniul ideologiei,

filosofiei, culturii, moralei, istoriei, științelor naturii și ale dreptului, manifestările iluministe
sunt îndreptate împotrivă absolutismului prezent în viață politica, ale dogmatismului științific
și religios, promovandu se principiul critic, bazat pe argumentele științifice și obiective ale
dezvoltării societății. Iluminismul își are aparența în societatea europeană în condițiile
destrămării societății feudale și apariției unor raporturi noi, capitaliste, promovate de clasa
burgheziei, care se afla în ascensiune. Momentul declanșării mișcării iluministe este
considerat odată cu înfăptuirea revoluției burgheze din anglia și aprobarea de către parlament
a declarației drepturilor în 1688
Ideile iluministe s-au răspîndit într-un ritm susţinut în statele europene mai dezvoltate la
perioada respectivă. Marii filosofi ai timpului au supus unei critici sistematice viciile societăţii
contemporane lor pe toate domeniile (politice, religioase, sociale, economice, culturale, etc).
18

Tendinţele principale erau:
1. cea revoluţionară realizată în Franţa prin revoluţia din 1789, urmărind scopul
instaurării unei republicii iluministe.
2. cea reformistă promovată de Iosif al II-lea la Viena, avînd drept scop instaurarea
unei monarhii luminate, sau constituţiei.
Ei toţi pledau pentru anularea privilegerilor feudale, limitarea privilegiilor monarhiei,

acordarea de libertăţi sociale, politice și economice poporului.
Reprezentanţii iluminismului european pentru această etapă se prezentau în

felul următor:
• În Franţa: Montesquie cu „Scrisori persane”; Voltaire cu „Brutus”; Zadig „Diderot”,

„Călugăriţa”; Jean-Jaques Rousseau cu „Emil, Contractul social”; Beaumarchais cu
„Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro”;
• În Germania: A.Lessing cu „Laocoon”, ”Nathan înţeleptul”, ”Emilia Galoti”;
• În Italia: C.Goldoni cu „Hangita”, „Bădăranii, Vico ştiinţa noua”;
• În Moldova: Dm.Cantemir cu ”Istoria creşterii şi descreşterii imperiului Otoman”;
N.Milescu cu „De la Moscova la Pekin”;
• În Rusia: A.Radişcev cu „Călătorie de la Petersburg la Moscova”,
Spiritul iluminist în Principatele române se regăsește în diferite proiecte de reformă propuse

de unii reprezetanţii din Moldova şi Muntenia: Dumitrache Sturdza, care propune realizarea
unei societăţi aristo-democraticească, avînd la bază modelul englez; Vasile Mălinescu propune
un proiect în favoarea ţăranilor; Ionică Tăutul a elaborat un document prin care se propunea
înlăturarea domniilor fanariote.
19

Un proiect inspirat de ideologia iluministă este propus de Iordame Rosetti Rosnoveanu, care
preconiza o refacere a economiei, constituirea forţelor armate după cucerirea de către
Moldova a independenţei. Proiectul prevedea înlăturarea monopolului turcesc din Principate
și asigurarea schimbului liber la exportul produselor.
Procesul modernizării Ţării Româneşti era propus Naum Rămniceanu prin publicarea unui
tratat care preconiza limitarea puterii domnului, prin realizarea unei reforme a Constituţiei,
recunoaşterea egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, înlăturarea privilegilor boiereşti
convocarea unei „Adunări legislative”.
Iluminismul românesc în mare măsură se identifică cu Şcoala Ardeleană şi reflectarea acesteia

în Moldova şi Ţara Românească. Ea reprezintă o mişcare iluministă, socială antifeudală,
culturală, politică şi ideologică pentru reform sociale şi drepturi politice de la sfîrşitul
secolului XVIII începutul secolului
XIX. Programul politic al Şcolii Ardelene, este prezentat în Memoriul din 1791 întitulat
„Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” adresat curţii de la Viena prin care clerul,
nobilimea, starea militară şi cetăţenească a naţiunii române din Transilvania au formulat o
serie de revendicări referitoare la unitatea poporului român, latinitatea limbii române,
egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni, romanitatea poporului român, continuitatea
românilor în Dacia.
Activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte mai multe etape importante:
 Prima etapă este o perioadă de pregătire, ilustrată prin activitatea episcopului

Inochentie Micu-Clain, care sprijinindu-se pe Hronicul vechimii a Romano-Moldo-
Vlahilor a formulat tezele fundamentale ale programului de acţiune pentru ridicarea
culturală a românilor, respectarea drepturilor şi demnităţii lor. În rezolvarea acestor
20

sarcini accentul era pus pe şcoala şi biserică considerate cele mai importante mijloace
de culturalizare şi emancipare naţională.
 A doua etapă este cea reformistă, consumînd ca finalitate cu memorial „Supplex
Libellus Valachorum” 1791 caracterizată în plan filologic şi istoric printr-un latinism de
extremă.
 A treia etapă a iluminismului românesc reprezintă un caracter mai popular și mai
cultural, avînd ca apogeu opera fundamentală a lui Ion Budăi-Deleanu „Ţiganiada”,
care se prezintă ca o sinteză artistică a ideilor iluministe din epoca respectivă.
Activitatea Şcolii Ardelene cunoaşte două direcţii principale ca:
1. Direcție socio-culturală. Prima manifestare a unui pronunţat character iluminist,

urmărind sarcina de emancipare maselor largi prin educaţie şi cultură realizînd
scopul înfiinţării numeroaselor şcoli cu predare în limba română: Gh. Şincai a
condus 12 ani şcolile române din Transilvania, iniţiind înfinţarea a 300 şcoli fiind
implicat direct în alcătuirea şi editarea de manuale şcolare sau cărţi de popularizare
a ştiinţei.
2. Direcție erudită. A doua direcţie cuprinde activitatea în direcţia publicării tratatelor
de istorie şi filologie care argumentează originea romană a poporului român. Cele
mai importante lucrări istorice sunt: „Scurta cunoştinţă a istoriei românilor”,
„Istoria şi lucrurile şi Întămplările românilor” de S.Micu; „Hronica românilor şi-a
mai multor neamuri” de Gh.Şincai; „Istoria pentru începutulromânilor în Dacia” de
P.Maior . Aceste istorii argumentează o serie de idei referitoare la originea poporului
român, continuitatea existenţei în acest teritoriu. Dintre lucrările filologice prin care
este argumentată latinitatea limbii române menţionăm: Elemente linguale daco-
21

romane „SIVE VALACHICAL” de S.Micu şi Gh.Şincai „Dialog pentru începutul
limbii române între nepot şi unchi”; „Disertaţie pentru începutul
22

Postfață
Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin conştiinţa
cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care s-au pus
bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre. Cronicarii
au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece,
provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De
aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite
lucrurile şi cursul ţărîi”.1 Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul
formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor
şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre
cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”
Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu

preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în
documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din
diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura, obiceiurile.
Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra,în faţa lumii de
atunci,originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român,
continuitatea şi unitatea românilor pe aceste meleaguri,toate aceste idei se regăsesc la marile
personalităţi : Grigore Ureche,Miron Costin,la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie
Cantemir,iar la Ion Neculce,într-o formă mai restrânsă,chiar dacă opera acestuia a fost
favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.
23

24

Bibliografie
 Ureche, Grigore, Letopiseţul ţărâi Moldovei,
 Miron Costin Letopiseţul Ţărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace
 Neculce, Ion, Predoslovie la Letopiseţul Ţării Moldovei
 Sala, Marius (coordonator), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 (pentru compoziţia lingvistică modernă)
 Călinescu, George, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,
ed. Minerva, 1982
 Rosetti, Alexandru, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea,
Bucureşti, ed. Minerva, 1978
 Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, 1997
 N. Cartojan, “Istoria literaturii române vechi”
25

Formarea Conștiinței Istorice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formarea Conștiinței Istorice

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formarea conștiinței istorice

Bobeș Miruna, Gheorghe Andrei, Ioniță-

Liceul teoretic Ovidius