Abordarea Pozitivă În

Învățământ, În Condițiile
Incluziunii Școlare

“O bună educație cere ca educatorul să inspire elevului stimă și

respect, și nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea
individualității elevilor și prin asuprirea stimei de sine. Educația este
cea mai puternică armă care poate schimba lumea.”
Nelson Mandela
1
 Una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevărată
tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-se în
frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele,
multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.

Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor
asupra destinului ca ființă umană, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul. Imaginea personală este
reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Eșecul și succesul sunt la fel de reale. Imaginea
personală este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experiențelor
trecute, reușitelor sau eșecurilor, umilințelor sau triumfurilor și poartă amprenta modului în care am fost
tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei.

Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format ca atare de timpuriu și ajutat
să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și
eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o problemă
de conjunctură efemeră și perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal.

Trebuie să avem grijă ce le spunem copiilor. S-ar putea să fie de acord cu vorbele noastre.
Înainte de a spune unui copil ca e "prost", "neîndemânatic", "rău", sau "o mare dezamăgire", este
important ca un părinte să-și pună întrebarea "oare în acest fel doresc eu să se perceapă pe sine fetița sau
băiatul meu ?".

Sistemul nostru de convingeri începe în copilărie, cu "reproșurile" pe care le primim din partea
părinților. Aceste reproșuri sunt primii indicatori ai valorii noastre personale. Pe măsura ce creștem și ne
dezvoltăm, ne sunt aduse în față alte oglinzi de către membrii familie, de către colegi și profesori. Aceste
reflectări ale imaginii noastre formează baza imaginii de sine pe măsură ce ne maturizăm. Dacă însă
conștientizăm toate acestea și le privim cu un ochi critic, rareori rezistăm unei analize atente.

Atunci când există o percepție realistă de sine (îți știi calitățile, dar accepți că ai și defecte) și,
implicit, o imagine bună de sine, realitatea exterioară îți confirmă sau infirmă ceea ce deja știi despre tine
și te ajută să îmbunătățești ceea ce ai deja, acolo unde este cazul.

Bazele modului în care ne percepem, vin din copilărie, atunci când noi încă nu avem un sistem
de valori la care să ne raportăm. Nu avem decât părerea părinților față de actele noastre. Părinții sunt
primii oameni care ne pot aprecia pentru ceea ce facem sau ne pot penaliza pentru lucruri greșite. De
exemplu o atitudine extrem de critică a părinților face copilul să înțeleagă că nu e suficient de bun, că "nu
e perfect". Una dintre modalitățile de "evoluție" atunci când copilul devine adolescent este să caute acele
"trenduri" care să-l facă "mai bun, mai interesant, mai acceptat/bil", căutând o comunitate care să-l
accepte așa cum este (de exemplu Emo) sau, ca adolescent și apoi adult îți păstrează părerea proastă de
sine îngreunându-și, astfel, existența prin autosabotare așa cum am descris mai sus.

O imagine de sine negativă te face să-ți scadă motivația sau chiar o anihilează prin lipsa
încrederii în forțele proprii ducând, mai departe, la comportamente de evitare. A se observa că o imagine

2
de sine negativă este capabilă să creeze un cerc vicios din care persoanei îi este greu să iasă: nu face
anumite lucruri pentru că nu se crede în stare iar după ce renunță la a face lucrurile respective se
autoculpabilizează și se critică și mai tare, întărindu-și, astfel, convingerile negative despre sine și
alimentând dialogul interior negativ.

Deci când îți acorzi suficientă valoare îți atingi mai ușor obiectivele pentru că a avea încredere în
sine, în forțele proprii te face să-ți mobilizezi exact resursele de care ai nevoie să depășești obstacolele și
să mergi în direcția dorită; când nu îți acorzi suficientă valoare negociezi mai slab, comunici mai greu,
acționezi cu mai multă frică sau eviți să acționezi și "îți pui singur bețe în roate". Când nu îți acorzi
valoare anihilezi resursele de care ai avea nevoie pentru a întreprinde ceva.

O atitudine extrem de permisivă cu laude exagerate și lipsa penalizărilor face ca viitorul "om" să
aibă o părere extrem de bună de sine dar exagerată și nerealistă fapt care va fi "penalizat" crunt în
viitoarele lui relații, așa cum am amintit mai sus.

Acestea sunt doar două atitudini părintești extreme care pot orienta imaginea de sine într-o
direcție sau alta, existând și altele.

În concluzie: echilibrul dintre critică și laudă este în primul rând responsabilitatea părinților, așa
vor ști și copiii și viitorii adulți să îl mențină.

Studiile efectuate de diverși psihologi arată că înțelegerea psihologiei sinelui poate însemna
diferența dintre reușită și eșec, dintre dragoste și ura, dintre amărăciune și fericire. Indiferent că ne dăm
seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră. Poate fi una vagă sau prost definită, dar
conștientul nostru o sesizează. S-ar putea uneori, chiar să nu fie recunoscută de către conștient, dar ea
există pâna în cele mai mici amănunte. Imaginea personală este părerea noastră despre ce fel de persoană
suntem. Ea a fost creată din propriile noastre convingeri despre noi înșine. Dar majoritatea acestor
convingeri despre noi înșine s-au format în subconștient din experiențele trecutului, din succese și eșecuri,
din umilințe, din triumfuri și din felul cum au reacționat alții față de noi, mai ales în prima copilărie.

Pentru "a trăi" cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfăcător de rezonabilă, este nevoie de o
imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne acceptăm singuri. Trebuie să
ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, o joasă stimă de
sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane.

Oamenii tind să se compare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii. Ei recunosc
intutitiv importanța stimei de sine în ceea ce privește eficiența și  sănătatea lor mintală - de aceea încearcă
să o mențină și să o ridice.
Se presupune ca elevii cu stimă de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se simt mai
competenți și în consecință au rezultate școlare mai bune.
La etapa actuală politica şi practica educaţională din numeroase ţări ale lumii este orientată în
direcţia integrării copiilor cu cerinţe educative speciale (C.E.S.) în medii educaţionale şi de viaţă cât mai
aproape de cele obişnuite, normale ale unei comunităţi. Această politică este pe larg desfăşurată de
Convenţia cu privire la drepturile copilului (1989), Recomandările Consiliului Europei pentru integrarea
copiilor cu C.E.S. (1992), Materialele Conferinţei mondiale cu privire la educaţia specială (Salamanca,
1994), Materialele Conferinţei mondiale cu genericul „Educaţia pentru toţi” (Dakar, 2000).

Integrarea copiilor cu C.E.S. în comunitate devine una dintre cele mai stringente probleme
psihopedagogice, fiind mereu obiect al cercetării specialiştilor din diferite ramuri ale ştiinţei.

3
 Numeroase investigaţii în diferite ţări au vizat diverse aspecte ale problemei integrării copiilor cu
C.E.S. în comunitate. Majoritatea autorilor demonstrează priorităţile integrării, condiţiile de organizare,
efectele negative şi pozitive ale acestui proces, posibilităţile de dezvoltare.

Rezultatul acestor investigaţii a permis efectuarea unor acţiuni practice de dezvoltare continuă a
procesului educaţiei integrate şi optimizării învăţământului special.

Copiii şi tinerii vor să fie apreciaţi, respectaţi şi iubiţi indiferent de rezultatele şcolare, însă părinţii
şi profesorii fac de cele mai multe ori aprecieri pozitive numai atunci când văd performanţe.
Neîncurajarea celor cu rezultate slabe la învăţătură duce la lezarea imaginii de sine, iar remedierea acestei
stări de fapt se poate realiza numai prin apreciere şi recompensă.
Carl Rogers şi Abraham Maslow au lansat ideea că fiecare persoană prin natura sa umană îşi
dezvoltă capacităţile pozitive în măsura în care mediul îi permite. În orice copil există ceva bun, de aceea
părinţii şi profesorii trebuie să-l accepte necondiţionat. Teoriile psihologiei unanimiste stau la baza
învăţământului modern axându-se pe următoarele principii: fiecare copil este unic şi are o individualitate
proprie, doreşte să fie respectat, dar nu revendică atitudini similare de la cei de vârsta lui. Învăţământul
modern încurajează diversitatea şi pune accent pe stima de sine ca premisă în dezvoltarea personală.
Stima de sine este parte integrantă a imaginii de sine, construită din totalitatea percepţiilor privind
abilităţile, atitudinile şi comportamentele personale. Stima de sine desemnează modul în care noi ne
evaluăm, comparându-ne în permanenţă cu alţii şi depinzând de părerile altora despre noi. Stima de sine
este componenta afectivă şi de reglaj a imaginii de sine. Încrederea în sine se dezvoltă în raport cu anumiţi
factori: mediul particular de viaţă, evenimentele trăite în diferite etape ale existenţei, interacţiunea cu
membrii familiei, cu prietenii, etc, iar etichetările negative pot duce la deteriorarea încrederii în sine. Se
reproşează copiilor că sunt ,,răi”, ,,proşti” sau ,,neascultători”, dar se trec cu vederea consecinţele acestor
vorbe. Fiecare părinte doreşte să îndrepte anumite abateri ale copilului şi de fapt nu doreşte ca el să se
perceapă pe sine ca atare.
 În mediul şcolar rezultatele la învăţătură şi disciplină nu ar trebui să-i determine pe dascăli să aibă
atitudini negative faţă de copil, deoarece reproşurile primite sunt indicatori ai valorii de sine a acestuia.
Într-un cuvânt, trebuie să acordăm o grijă deosebită modului în care vorbim copilului sau în
prezenţa copilului. În schimb o stimă de sine pozitivă şi realistă oferă condiţiile formării şi dezvoltării
durabile a capacităţii de a lua decizii responsabile, de a accepta limitele personale, de a reacţiona pozitiv
la presiunile grupului sau la eşecurile personale. S-a observat că elevii care au o stimă de sine pozitivă nu
se simt complexaţi în raport cu alţii, stabilesc relaţii bune cu ceilalţi în planul comunicării, ştiu care le sunt
limitele, acceptă schimbările şi realizează cu uşurinţă lucruri noi, sunt conştienţi că nu ştiu anumite
lucruri, dar sunt dispuşi să înveţe, pot să minimizeze semnificaţiile eşecurilor şi să se mobilizeze, oferă
ajutor celorlalţi, nefiind aroganţi sau cinici.

Stima de sine nu trebuie confundatǎ cu sentimentul de autosuficienţǎ, care ia cu totul alte forme şi
se contureazǎ ca un aspect negativ al personalitǎţii. Supraaprecierea îl face pe elev irascibil, înfumurat,
mulţumit de sine, tentat sǎ considere totdeauna observaţiile critice nefondate.

Educarea şi corectarea capacitǎţii de autoapreciere la vârsta şcolarǎ micǎ, constituie fundamentul

psihopedagogic al succesului acestor elevi la învǎţǎturǎ.

Prin tratarea diferenţiatǎ, învǎţǎtorul poate sǎ creeze pentru fiecare elev premisele necesare
ocupǎrii unei poziţii în grupul clasei care sǎ-i atragǎ stima şi preţuirea celorlalţi şi implicit sǎ-i dezvolte
stima de sine.

Stima de sine nu trebuie confundată cu sentimentul de superioritate deoarece prima este

caracterizată prin realism, iar cea de a doua prin supraevaluarea sinelui. Pentru ca elevilor să li se dezvolte
4
stima de sine profesorii trebuie să aibă expectanţe în funcţie de nivelul de dezvoltare a copilului, să
planifice activităţile din timp, iar când elevii întâmpină dificultăţi să fie ajutaţi, să fie lăudaţi pe latura
comportamentului pozitiv şi a efortului, chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să ofere posibilitatea
elevilor de a alege şi, mai ales, să ofere recompense dentru munca depusă.

În concluzie, o stimă de sine pozitivă se asociază cu performanţele şcolare, cu o bună comunicare

cu ceilalţi, cu adaptarea socială. Astfel de persoane au o atitudine realistă despre propria valoare, deţin
capacitatea de a-şi asuma responsabilităţi, sunt dinamice, iar astfel de atribute sunt necesare tinerei
generaţii pentru succesul în carieră.

            Fiecare poartă în sine o „opinie despre sine“ şi despre îndatoririle vieţii. Această lege de mişcare
îşi are originea în spaţiul îngust al copilăriei şi se dezvoltă conform unei opţiuni automate de folosire
liberă a forţelor native şi a impresiilor provenite de la lumea din afară.

            Multe „opinii despre sine“, extrem de diferite în multiplicitatea lor, se pot opune de cele mai
multe ori realităţii şi certitudinilor sociale. Opinia eronată a unui om cu privire la sine şi la problemele
vieţii se loveşte, mai devreme sau mai târziu, de opoziţia fermă a realităţii, care cere soluţii în sensul
sentimentului de comuniune socială. Ceea ce se întâmplă în cazul acestei ciocniri poate fi comparat cu un
efect de şoc.

Este limpede că „opinia“ care stă la baza imaginii despre lume a unui om, care-i determină, ideile,
sentimentele, voinţa şi actele sale, este opinia, sau mai bine zis, imaginea de sine.

            Deşi frecvent considerată ca având o natură eminamente subiectivă, imaginea de sine întruneşte,
datorită influenţei sale asupra cursului întregii activităţi a omului, caracteristicile unui dat obiectiv. Într-o
viziune  sintetică şi unitară asupra personalităţii, rolul imaginii de sine în cadrul adaptării sociale, al
autocunoaşterii şi autoechilibrării nu poate fi înlăturat.

            Pornind chiar de la celebrul îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi !“, putem afirma că
autocunoaşterea şi imaginea de sine se situează în centrul problematicii umane, cu numeroase implicaţii
asupra educaţiei şi autoeducaţiei, a dezvoltării şi integrării socio-profesionale şi morale a personalităţii.

            În general autopercepţia se soldează cu fenomenul negativ al neacceptării, al autorespingerii, iar

reducerea disonanţei, compensaţia, se realizează prin plasarea în viitor a unei imagini de sine mai bogată.
Dar aşteptarea ca viitorul să furnizeze imaginea de sine acceptabilă, investită cu capacitatea de a exprima
în modul autentic sinele, este unul dintre principalele semne caracteristice ale vârstei tinere. La această
vârstă, individul, conştient că nu a făcut dovada tuturor posibilităţilor sale, plasează actualizarea acestora
sub semul viitorului. Iar distanţa dintre situaţia actuală şi cea reflectată în imaginea de sine pe care el
aşteaptă ca viitorul să o confirme ar putea constitui un „indicator“ al vârstei: cu cât decalajul este mai
amplu, cu atât individul este mai puţin înaintat în vârstă.

            Apoi, după scurgerea anilor, intervine un moment în care individul constată cu surprindere că
imaginea despre sine „cea mai adevărată“ nu se mai plasează în viitor ci undeva în trecut.

            Reiese de aici că factorul care diferenţiază în mod specific tinereţea de bătrâneţe nu este cel
biologic, ci cel psihologic, atitudinea faţă de sine şi faţă de viaţă.

Omul autentic nu se poate mărgini la a trăi pur şi simplu, nu poate să-şi transforme viaţa într-un
scop în sine. El trebuie să trăiască pentru ceva, să-şi considere viaţa drept un instrument, un mijloc de a

5
împinge cu un pas înainte viaţa omului de pretutindeni. Aceasta presupune luptă, iar lupta se dă în primul
rând cu sine. Unicul mijloc de care dispune omul pentru a câştiga lupta este creaţia.

În concluzie, una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o
adevărată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-
se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze
problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.

Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra
destinului ca ființă umană, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul.

Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Eșecul și succesul
sunt la fel de reale.

Imaginea personală este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul
experiențelor trecute, reușitelor sau eșecurilor, umilințelor sau triumfurilor și poartă amprenta modului în
care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei.

Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-
și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și
eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o
problemă de conjunctură efemeră și perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal.

Aşadar, unul dintre cele mai importante aspecte ale învăţământului actual este nevoia sa de
adaptare la necesităţile copiilor, oricare ar fi acele necesităţi şi oricare ar fi copiii – fie că sunt copiii cu
C.E.S., fie că pur şi simplu sunt copii cu un ritm mult mai încet de învăţare.

Sarcina educatorilor, este de a identifica aceste caracteristici ale stimei de sine scǎzute şi de a-i
dezvolta copilului abilitatea de a-şi modifica atitudinile negative faţǎ de sine. Un eşec nu trebuie perceput
ca un simptom al non-valorii, ci ca o situaţie ce trebuie rezolvatǎ.

Învǎţǎmântul modern, centrat pe elev, are ca filosofie teoria psihologiei umaniste, iar principiile
sale aplicative sunt:

 - fiecare elev este unic şi are o individualitate proprie; fiecare elev doreşte sǎ se simtǎ respectat; nu
pretinde atitudini şi comportamente similare din partea tuturor elevilor; respectǎ diferenţele
individuale; încurajeazǎ diversitatea; exprimǎ deschis încrederea în capacitatea de schimbare
pozitivǎ; nu face economie în aprecieri pozitive ale comportamentelor elevilor; subliniazǎ rolul
stimei de sine ca premisǎ în dezvoltarea personalǎ.

Tratarea diferenţiatǎ a elevilor este o modalitate de îmbunǎtǎţire a stimei de sine prin:

 - crearea a cât mai multe oportunitǎţi de succes, situaţii în care copilul sǎ-şi identifice punctele
tari; crearea unor situaţii în care elevul sǎ-şi exprime în grup calitǎţile sau punctele tari; crearea de
situaţii în care elevul sǎ aibǎ oportunitatea de a oferi ajutor altor persoane; exprimarea unor
expectanţe rezonabile în raport cu particularitǎţile psihice ale elevului;
 întǎrirea fiecǎrui comportament pozitiv şi a eforturilor; oferirea de posibilitǎţi şi opţiuni elevilor de
câte ori este posibil.

6
 Elevii cu o stimǎ de sine pozitivǎ: îşi asumǎ responsabilitǎţi; se comportǎ independent; sunt
mândri de realizǎrile lor; realizeazǎ fǎrǎ probleme sarcini noi; îşi exprimǎ atât emoţiile pozitive cât şi pe
cele negative; oferǎ ajutor şi sprijin celorlalţi.

Elevii cu o stimǎ de sine scǎzutǎ: sunt nemulţumiţi de felul lor de a fi; evitǎ sǎ realizeze sau sǎ se
implice în sarcini noi; se simt neiubiţi şi nevaloroşi; îi blameazǎ pe ceilalţi pentru nerealizǎrile lor; pretind
cǎ sunt indiferenţi emoţional; nu pot tolera un nivel mediu de frustrare; sunt uşor influenţabili; nu işi
asumǎ responsabilitǎţi; par rebeli, nepǎsǎtori.

O bună metodă de adaptare o constituie şcoala incluzivă, o şcoală ce se axează pe includerea

acelor copiii sau chiar grupuri ce au fost anterior marginalizate şi care implică în procesul de învăţare şi
de luare a deciziilor părinţii, îngrijitorii şi consilierii specializaţi.

S-a dovedit că metodele utilizate în cadrul claselor incluzive pot îmbunătăţi semnificativ
performanţa tuturor elevilor. În comparaţie cu educaţia în centre sau şcoli speciale, care are riscul de a-i
menţine pe copii şi adolescenţi în afara societăţii, şcoala incluzivă constituie un teren de pregătire ideal
pentru viitoarea lor integrare în societate. În loc să-i izolăm şi să spunem că sunt „dificili”, „turbulenţi”
sau chiar „handicapaţi”, am putea să admitem faptul că aceşti copii ar putea progresa mai mult într-o clasă
obişnuită, dacă noi, profesorii, am accepta că educaţia este pentru toţi.

Cel mai important lucru de luat în considerare este că predarea în cadrul diversităţii implică
predarea pentru fiecare individ în parte. Ţinând cont de interesele fiecărui elev, de experienţele şi ţelurile
sale facem, de fapt, un pas important în educaţia elevilor şi integrarea lor în societate, după terminarea
studiilor. Mai mult, putem spune că diferenţele dintre indivizi sunt mult mai pregnante decât cele dintre
grupuri. Din acest punct de vedere, poate una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă faţă
un profesor este adaptarea stilului de predare astfel încât să corespundă necesităţilor fiecărui elev în parte.

Predarea la elevii cu nevoi speciale solicită aceleaşi strategii şi practici ca şi predarea la orice alt
tip de clasă. Cu alte cuvinte, o bună metodă de predare în general va fi o bună metodă de predare şi pentru
elevii cu nevoi speciale. Toţi elevii au dreptul să aştepte de la învăţământ cele mai bune şi eficiente
metode, iar elevii cu C.E.S. nu fac diferenţă.

Şcoala incluzivă reprezintă o provocare pentru şcolile obişnuite, însă ea nu trebuie privită ca o
ameninţare pentru performanţa acestor şcoli. Multe dintre aceste instituţii găsesc ca fiind dificil să
integreze elevii cu nevoi speciale în cadrul claselor obişnuite. Însă această teamă poate fi depăşită prin
educaţie, resurse didactice adecvate, sprijin şi nu în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept
moral şi social ce nu poate fi negat nimănui.

În cadrul şcolii incluzive profesorii trebuie să colaboreze cu diferiţi specialişti în domeniul

educaţiei, cum ar fi psihologi, consilieri, terapeuţi şi alţi specialişti pentru că doar împreună vor reuşi să
obţină cele mai bune rezultate. Profesorul consultant pentru C.E.S.  este probabil cel care va lucra cel mai
mult cu fiecare profesor în parte, el fiind şi cel care va participa în cea mai mare măsură la orele de curs.

Şcoala incluzivă presupune îmbunătăţirea sistemului educaţional pentru toţi elevii. Implică
schimbări în curriculum, în modul de predare al profesorilor, în modul de învăţare al elevilor, precum şi
schimbări în modul cum interacţionează copiii cu C.E.S. cu colegii lor şi viceversa.

Ideea este ca şcolile, centre de învăţare şi educaţie, să se schimbe astfel încât să devină
comunităţi educaţionale în care nevoile tuturor elevilor şi profesorilor să fie îndeplinite. Şcolile incluzive

7
nu mai asigură o educaţie obişnuită sau o educaţie specială, ci asigură o educaţie incluzivă, iar ca rezultat
elevii vor putea învăţa împreună. Cu alte cuvinte, acest tip de şcoală este deschisă tuturor elevilor, astfel
încât toţi elevii să participe şi să înveţe. Pentru ca acest lucru să se întâmple, profesorii şi şcolile, în
general, au nevoie de o schimbare, mai ales de atitudine, pentru a întâmpina cu mai mult succes
diversitatea nevoilor elevilor.

Un factor important pentru incluziune o constituie abordarea pozitivă a acestui sistem, de către
toți factorii implicați: cadre didactice, părinți, elevi, comunitate. Acest lucru trebuie privit din punct de
vedere al nediscriminării și al dreptului la un viitor mai bun pentru fiecare. Comunitatea educațională
trebuie să pornească de la premisa că fiecare copil are ceva bun, să descopere acel ceva, să-l accepte și să-
l exploateze în sens pozitiv. Prin atingerea acestui scop se poate realiza creșterea încrederii în sine,
formării unei imagini de sine pozitive, ceea ce va ușura buna funcționare a întregului.

În viața de toate zilele, în relațiile interpersonale, fiecare dintre noi aspiră la cunoașterea de sine
și de altul. Eșalonat, fiecare individ ajunge să-și formeze o imagine de sine conturându-și în același timp
și impresii și aprecieri despre ceilalți. Se elaborează, încet și sigur o adevărată busolă a vieții care ne
permite să ne orientăm mai mult sau mai puțin eficient în păienjenișul vieții cu urcușuri și coborâșuri.

Acest proces cuprinde sinteza a două laturi: orice persoană abordează pe un altul pornind de la
sine, după cum reprezentarea despre altul face parte din procesul percepției de sine. Se pare că
informațiile noastre privind formarea imaginii de sine și a modului de percepție a celorlalți, a semenilor -
ceea ce s-a numit percepție socială - sunt destul de lacunare, încât simțul comun prin adevăratele sale
clișee a dominat adevărul obiectiv.

Doi autori americani, Cooley și Maed, au arătat că imaginea de sine rezultă din interiorizarea
schemei unui semen al nostru, adică psihogenetic copilul percepe propriile atribute mai întâi la altul și
după aceea le recunoaște la el însuți. Înțelegerea propriei identități este reflexul, (ecoul) reacțiilor
celorlalte persoane față de el, conțtiința de sine este imaginea eului în oglinda socială; deci, genetic are loc
o construcție simultană a imaginii de sine cu imaginea de altul. În principiu, individul se cunoaște pe sine
din încercările vieții, prin intermediul actelor sale de conduită, a prestațiilor personale, a relațiilor sale cu
alții atât în împrejurări obișnuite, cât și în situații limită. Este firesc ca în cadrul acestor prestații personale
să distingem o primă grupă de succese și eșecuri care constituie prin dinamica lor prima sursă de
autocunoaștere. Este firesc că succesele ridică nivelul de autoapreciere, în timp ce eșecurile îl coboară. Pe
termen lung acest joc al celor două tendințe va duce la o stabilizare a imaginii de sine.

În viața copilului, care se naște într-o structură socială, apar primele persoane semnificante:
părinții. Dacă acesta se naște într-o lume săracă, el absoarbe perspective respectivelor pături asupra lumii
sociale, dar la care adaugă particularitățile atașate de părintii lui. În procesul necontenitei interacțiuni
dintre individul în creștere și ceilalți (în speță cei semnificativi) are loc formarea eului, identității și
imaginii de sine. De reținut că un copil nu poate alege persoanele semnificative, iar identificarea cu ele
este automată, după cum interiorizarea unei relații anume este și ea inevitabilă. Copilul nu realizează
diversitatea din jurul lui, de aceea își închipuie că mediul din jurul său este "singura lume existenta și
imaginabilă" (Petru Iluț)

Apare la un moment dat socializarea secundară, în cadrul căreia are loc o interiorizare a
normelor, cerințelor, a informațiilor, a valorilor promovate. Și aici funcționează persoane semnificative,
dar deosebirea e că în acest caz individul are un anumit control asupra lor, în sensul că poate renunța la
unele în favoarea altora, că poate selecta din potențialul relațiilor interpersonale pe acelea care îi confirmă
stima de sine. În această etapă are loc trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă, de la copilărie

8
la adolescență. În concluzie, relațiile față în față, comunicarea verbală și nonverbală în grupurile,
comunitățile restrânse rămân în continuare de importanță vitală.

Un rol important în formarea imaginii de sine îl joacă conștiința eficienței proprii. Aceasta va
determina la subiect o valoare motivațională deosebită, care la rândul ei va determina o creștere
apreciabilă a nivelului de aspirație, care la rândul lui va spori considerabil perseverența și investiția de
efort pe termen mai lung. Problema care se pune în acest moment este să înțelegem cum la același nivel
aptitudinal performanțele obținute de subiect sunt total diferite în funcție de autoaprecierea eficienței
proprii. Acest lucru poate să presupună o evoluție în dublu sens: atât ascendentă (din succes în succes) cât
și descendentă (din eșec în eșec).

Imaginea de sine mai are calitatea de a se proiecta în viitor. Numai că tinerii proveniți din
păturile sărace care trăiesc experiența frustrării vor fi împiedicați să-și proiecteze cu îndrăzneală
speranțele. Preocupați de obținerea mijloacelor de existență trăiesc într-o perspectivă limitată a zilei de
mâine. Încrederea în sine se prezintă la cote foarte modeste. Reducerea la scara vieții a imaginii de sine și
a nivelului de aspirație este o cucerire a maturității.

De aceea printre avantajele şcolii incluzive se numără faptul că elevii cu C.E.S. sunt trataţi ca
parte integrantă a societăţii, au ca model restul colegilor care nu au probleme, atât copiii cu C.E.S. cât şi
colegii lor îşi dezvoltă abilităţile comunicative, devin mai creativi, acceptă diversitatea, etc. Profesorii
adoptă metode diverse de predare-învăţare, de care beneficiază toţi elevii, nu numai cei cu C.E.S.
Socializarea între elevii şi dezvoltarea prieteniilor între colegi este destul de importantă în dezvoltarea
procesului de învăţare, datorită schimbului de informaţii permanent.

În ceea ce priveşte cadrele didactice din cadrul şcolii incluzive, ele trebuie încurajate să adopte
practici moderne în cadrul orelor de curs, să se autoperfecţioneze în permanenţă în ceea ce priveşte copiii
cu C.E.S. Un alt rol important, pe care cadrele didactice îl au este acela de a-i face pe copiii fără probleme
să-şi accepte şi să-şi ajute colegii cu C.E.S., fără a-i ridiculiza sau exclude.

Trebuie precizat, de asemenea, că alături de cadrele didactice şi colegii de clasă, un rol important
în asigurarea succesului copiilor cu C.E.S. este atribuit familiei şi părinţilor acestor copiii. A fost
demonstrat, de altfel, că în acele cazuri în care părinţii şi familia, în general s-au implicat activ în procesul
de învăţare, copiii cu C.E.S. au avut rezultate mult mai eficiente. Prin această implicare activă a familiei
se crează, de fapt, o comunitate incluzivă, care influențează pozitiv stima de sine, imaginea de sine, ce-i
va ajuta pe copiii cu C.E.S. să se integreze mai repede şi cu mai mult succes în societate, după terminarea
studiilor.

Aşadar, necesitatea de redimensionare a învăţământului pentru a stabili standarde educaţionale şi

pentru a determina şcolile să devină responsabile de rezultatele elevilor, necesită un mare efort şi
dedicaţie, atât colectiv cât şi individual. Pentru aceasta trebuie să credem că fiecare copil în parte poate
învăţa şi reuşi, că diversitatea ne este utilă tuturor şi că elevii expuşi diferitelor riscuri le pot depăşi printr-
o atenţie şi implicare din parte cadrelor didactice şi a comunităţii, în general.

Pe măsură ce va interveni această redimensionare a învăţământului, incluziunea nu va mai fi

privită ca o acţiune izolată, distinctivă, ci va deveni o acţiune naturală, simultană.

Cheia succesului sau realizarea scopurilor pe care ți le-ai propus reprezintă o imagine de sine
pozitivă. Persoanele care nu își asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă rareori
experimentează succesul. Când cineva nu deține control, acesta devine victimă. Victimizarea implică

9
controlul unor forțe exterioare. Imaginea proprie poate contribui la starea de persecutare în viață. Dacă o
persoană crede despre sine că este nefolositoare și leneșă și că nu are nicio contribuție, va considera că și
cei din jurul său îl percep în acest fel și de aceea comportamentul său va fi în aceeași notă.

El descoperă metode ingenioase pentru a se autoproteja și pentru a evita o schimbare în viața sa.
Imaginea de sine determină limitele împlinirii personale și determină ceea ce poți deveni. Dacă îți creezi o
imagine de sine pozitivă îți mărești orizonturile. Imaginea de sine determină în ultimă istanță succesul sau
eșecul personal. Imaginea de sine determină nu numai reușita ci și gradul de fericire. Imaginea de sine are
multe implicații în dezvoltarea personală și în punerea în valoare a potențialului. Imaginea de sine
reprezintă o însumare a sentimentelor.

Eșecurile, succesele, talentele, dorințele – trecute și viitoare - sunt raportate la propria noastra
imagine. Însumarea caracteristicilor ce descriu cine suntem, sunt cele care ne determină să reacționăm cu
sentimente de fericire și mulțumire sau de tristețe și durere.

Cand părerea despre propria persoană este una pozitivă, ne simțim și în viață capabili de a ne
asuma riscuri, ne simțim unici și curajoși. Când aceasta este negativă, persoana devine defensivă și
înspăimântată, se simte lipsită de siguranță și încordat, tinde să devină pasivă, fără a avea încredere în
alții, se retrage și evită conflictele. Când are o părere proastă despre sine, evitarea schimbării devine unul
dintre scopurile sale.

În rândul opiniei publice şi mai cu seamă în cazul cadrelor didactice, problematica integrării
copiilor cu deficienţe și/sau tulburări de comportament în învăţământul de masă este mai puţin favorabilă,
ba mai mult, este o situaţie care ar îngreuna procesul învăţării şi ar crea situaţii de stres profesional pentru
cadrele didactice implicate în acest proces. Aşadar, ne aflăm în faţa unei probleme dificil de depăşit, care
presupune pregătirea suplimentară a cadrelor didactice în vederea schimbării opticii din acest punct de
vedere. Prejudecăţile faţă de copiii deficienţi mental și a celor cu tulburări de comportament a unor cadre
didactice, determină eşecul unui proces de incluziune eficient și nu numai.

Distanţa socială care desparte ansamblul  populaţiei „non-deficiente” de cea cu deficienţe este
potenţată de decalajele educaţionale existente, dar și de o serie de prejudecăţi şi stereotipuri perpetuate în
timp, vis-a-vis de această categorie de persoane, dezavantajată în contextul actual.

Este cunoscut efortul actualului sistem de a-şi adapta legislaţia privind integrarea copiilor cu
disabilităţi în formele învăţământului de masă conform standardelor europene. Este totuşi necesar ca acest
efort să nu se oprească doar la nivel de cosmetizare a legii, ci să devină un mod firesc de comportare şi
acţionare la toate nivelele care au tangenţă cu problema integrării copiilor cu deficienţe în formele
învăţământului de masă, care au tangenţă cu integrarea socială a acestei categorii de copii, care au
tangenţă cu recunoaşterea şi respectarea dreptului la şanse egale pentru toţi copiii, excluzând orice
formă de discriminare bazată pe criterii de sex, vârstă, etnie, religie, cetăţenie, pregătire
şcolară/profesională, etc.

Creând convingeri pozitive părinții își pot educa sănătos copiii. Trebuie să fim atenți cu lucrurile
pe care le spunem despre și în prezența copiilor. Suntem permanent bombardați din ziua în care ne-am
născut cu tot felul de sugestii limitative.

Dacă profesorul se simte deprimat, dacă-i consideră proști pe elevii săi, sau dacă metoda lui nu
funcționează, este posibil ca elevii să-și dea seama de asta și să le fie afectat randamentul.

10
 O imagine de sine pozitivă ne dă posibilitatea de a stabili o ștacheta mai înaltă pentru reușita în
viață, ne poate transforma într-o persoană care rezolvă problemele și nu care le acumulează, ne poate
controla stresul pentru ca acesta să nu se transforme în disperare, ne poate ajuta să obținem relaxarea
necesară sănătății fizice, ne sprijină în afirmarea spiritului și a entuziasmului pentru viață, ne stimulează
perseverența chiar și în împrejurări dificile, ne ajută să transformăm un moment de criză într-o șansă și nu
într-o înfrângere, ne indică drumul de urmat spre o direcție pozitivă.

După cum spunea Maxwell Maltz scopul fiecăruia dintre noi este să trăiască mai mult și mai
bine, indiferent care ar fi definiția fericirii ea nu poate fi trăita decât în măsura în care îți trăiești cu
adevărat viața. Să-ți trăiești cu adevărat viața înseamnă, între multe alte lucruri, mai multe reușite,
atingerea unor scopuri valoroase, mai multă dragoste primită și dăruită, mai multă sănătate și bucurie, mai
multă fericire pentru noi și ceilalți. Nu trebuie să ne limităm viața, gândindu-ne că nu merită sau că n-o
merităm.

Concluzionând, putem spune că incluziunea nu-i implică numai pe copiii cu C.E.S.; ea este de
fapt o realitate şi recunoaşterea faptului că fiecare copil este unic. Şcoala incluzivă ne demonstrează,
aşadar, că suntem unul, dar nu unul şi acelaşi.

Subtilele devieri de la normele fireşti, constituie bariere puternice, care împiedică derularea
procesului de integrare în învăţământul de masă a copiilor cu deficienţe mintale și/sau tulburări de
comportament. Se impune, în această situaţie, renunţarea, cât mai curând, la inerţia instalată în activitatea
educaţională, culturală şi socială în care sunt antrenaţi atât copiii cu deficienţe, cât şi familiile lor.

Imaginea de sine ne influențează comportamentele. Când ai o imagine de sine bună îți poți
îndeplini obiectivele pentru că, o imagine de sine bună îți dă entuziasm, energie și determinarea necesară
pentru acest lucru iar obstacolele sunt percepute ca provocări ce trebuiesc depășite pentru atingerea
obiectivelor. O imagine de sine bună te face să relaționezi armonios cu ceilalți, prin atingerea obiectivelor
poți avea performanțe profesionale, succes social etc.

O imagine bună de sine trebuie să avem și să determinăm penru copiii noștri noi, cadrele
didactice, noi, părinții, noi, comunitatea.

 BIBLIOGRAFIE :

1. 1.Adler A., „Cunoaşterea omului”, editura Iri, 1996;

2. 2.Baba L., Borca C., Runceanu L., Vrăsmaș E., ”Parteneriat pentru educație incluzivă – Raport”;
Lucrare elaborată în cadrul„Parteneriat pentru educație incluzivă, conceput și implementat prin
cooperarea dintre Centrul Educația 2000+ și Fundația de abilitare Speranța, România, 2007-2009;
3. 3.Baumeister R.F. , Tice D. M., şi Hutton D. G., „Self presentional motivations and personality
differences in self esteem„ , Journal of personality, 1989, volum 57;
4. 4.Branden N., „Cei şase stâlpi ai respectului de sine”, Editura Colosseum, Buc. 1996;
5. 5.Cosma Th., Ghergut A., „Introducere în problematica educației integrate”, Editura Spiru Haret,
Iaşi, 2000;
6. 6.Iluț, P., „Sinele și cunoașterea lui (Teme actuale de psihosociologie)”, Editura Polirom, 2001;

PROFESOR DE SPRIJIN : ATHENEU AURA

11