I.

Obiectivele specifice temei

 
•&νβσπ;Înţelegerea noţiunii de nume;
 
•&νβσπ;Înţelegere  conceptului de stare civilă;
 
•&νβσπ;Înţelegerea noţiunii de domiciliu
 
•&νβσπ;Înţelegerea noţiunii de stare civilă
 
 
 
  II. Cuvinte Cheie: stare civilă, nume, domiciliu
 
 
 
III. Rezumat
 
Numele reprezintă cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care se desemnează şi se
identifică o persoană fizică în familie şi societate. Alături de nume, sunt atribute ale persoanei
fizice domiciliul (şi reşedinţa) şi starea civilă. Individualizarea fiecărei persoane se realizează nu
numai în interesul legii, ci şi în interesul fiecăruia dintre noi. Fără elemente de individualizare
pentru fiecare persoană în parte, ar fi imposibil să ieşim în evidenţă din rândul celor aproximativ
7 miliarde de indivizi, câţi numără în prezent planeta noastră, ar fi imposibil să încheiem acte
juridice, să participăm la raporturi juridice, să deţinem bunuri în proprietate. Atributele de
identificare a persoanelor sunt drepturi nepatrimoniale (conţinutul lor nu poate fi evaluat în bani).
 
 
 
IV. Timpul estimat pentru studiul individual: 3 ore
 
 
 
V. Conţinutul dezvoltat al temei
 
Introducere
 
În dreptul civil persoana este individualizată prin anumite elemente ce îi sunt specifice.
Elementelor clasice ca numele, domiciliul şi reşedinţa precum şi starea civilă, li se adaugă
elemente noi, cum ar fi amprentarea sau chiar amprenta genetică, codul numeric personal etc.
Toate aceste elemente sunt mijloace de individualizare a persoanei.
 
Caractere juridice ale atributelor de identificare ale persoanelor
 
-inalienabile –nu pot fi înstrăinate şi nu se poate renunţa la ele;
 
 -imprescriptibile atât extinctiv cât şi achizitiv;
 
- au caracter strict personal
 
 
 
1. Numele
 
Numele reprezintă cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care se desemnează şi se
identifică o persoană fizică în familie şi societate. Acesta este sensul larg al noţiunii de “nume”.
În sens restrâns, prin nume înţelgem doar numele de familie.Orice persoană are dreptul la nume,
la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii (N. C. civ., art.
59). Nu există o definiţie legală a numelui dar prin reglementarea structurii, dobândirii,
modificării şi a schimbării acestuia legea oferă elementele necesare definirii sale. Pe baza acestor
elemente în literatura juridică au fost propuse mai multe definiţii ale numelui, dintre care o
reţinem pe cea conform căreia numele este acel atribut al persoanei fizice care consta in dreptul
omului de a fi individualizat, in familie si in societate, prin cuvintele stabilite, in conditiile legii,
cu aceasta semnificatie. Din definiţia dată observăm că numele este un drept personal
nepatrimonial. Cu toate acestea, în cazul persoanelor juridice, numele commercial poate să facă
obiectul dreptului de proprietate, el devenind un element al fondului de comerţ.
 
Structura numelui
 
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele (N. C. civ., art. 83).
 
Numele de familie, desemnat în vorbirea curentă prin expresia „nume patronimic”, este
acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie şi o
desemnează în raporturile sale cu membrii altor familii.
 
Prenumele, desemnat în vorbirea comună ca „numele de botez”, este format din unul sau
mai multe cuvinte şi identifică o persoană în raport cu ceilalţi membri ai aceleiaşi familii sau cu
membrii altor familii cu acelaşi nume de familie.  
 
 
 
2. Caracterele juridice ale numelui
 
In general doctrina evidenţiază următoarele caractere juridice ale dreptului la nume: dreptul
la nume este un drept absolut; inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar şi universal.
 
a. Ca şi orice alt drept personal nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut. Principala
consecinţă a apartenenţei la categoria drepturilor absolute o reprezintă opozabilitatea „erga
omnes” a dreptului la nume, ceea ce înseamnă că obligaţia de a nu-l încălca revine tuturor
celorlalte subiecte de drept;
 
b. Inalienabilitatea numelui constă în acea că nici unei persoane nu i se poate contesta dreptul la
nume, nici o persoană nu poate renunţa la nume, dupa cum nu-l poate nici înstrăina.
 
c. Dreptul la nume este imprescriptibil atât sub aspect achizitiv cât şi extinctiv.
 
d. Legalitatea numelui exprimâ acea trăsătură a numelui de a putea fi dobândit, modificat sau
schimbat numai în condiţiile prevăzute de lege.
 
e. Personalitatea numelui constă în faptul că acest drept este strâns legat de persoana omului şi nu
poate fi exercitat decât personal, iar nu şi prin reprezentare.
 
f. Unitatea numelui este caracterul specific al dreptului la nume care constă în aceea că, deşi este
alcătuit din două elemente, individualizează aceeaşi persoană.
 
g. Universalitatea numelui exprimă acel caracter al numelui conform căruia orice persoană fizică are
drept la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Acest caracter este exprimat şi de art. 7 pct.1
din Convenţia pivind drepturile copilului care dispune: „copilul este înregistrat imediat după
naşterea sa şi are de la această dată dreptul la un nume...”
 
 
 
3. Stabilirea numelui
 
Prin stabilirea sau dobandirea numelui se înţelege operaţiunea juridică de atribuire a
numelui de familie şi a prenumelui copilului născut. Rezultă deci că numele i se atribuie
persoanei fizice concomitent cu înregistrarea sa în actul de naştere, astfel încât actul de stare
civilă este titlul care va indreptăţi persoana în cauză să poarte un anumit nume şi va face dovada
acestuia.
 
În sfârşit, la stabilirea numelui concură părinţii copilului şi autoritatea publică prevăzută de
lege, al cărei rol are un caracter subsidiar în sensul că el asigură respectarea legii în atribuirea
numelui şi se poate substitui doar în cazurile limitativ prevăzute de lege.
 
 
 
4. Dobândirea numelui de familie (N. C. civ., art. 84)
 
 Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei (descendenţa unui copil din părinţii
săi) şi poate fi modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de
lege. Numele de familie poate fi dobândit, în situaţii excepţionale, aşa cum am arătat mai sus, şi
pe cale administrativă.
 
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este
interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altor
asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după
caz. Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi
cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul
ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.
 
 
 
5. Schimbarea numelui şi prenumelui pe cale administrativă
 
Schimbarea numelui sau prenumelui pe cale administrativă este înlocuirea lor sau a unuia
dintre ele, la cererea celui interesat, printr-o decizie administrativă. Schimbarea numelui de
familie poate avea loc numai din “motive temeinice”. Pot fi considerate astfel de motive, potrivit
legii:
 
-numele este format din expresii indecent, ridicole sau transformat prin traducere sau în alt
mod;
 
- persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină,
făcând dovada cu privire la aceasta precum şi asupra faptului că este cunoscut în societate sub
acest nume;
 
- există greşeli în registrele de stare civilă, din cauza neatenţiei sau nepriceperii ofiţerilor de
stare civilă;
 
- schimbarea numelui de origine străină în nume românesc;
 
- soţii au convenit la încheierea căsătoriei să poarte numele de familie reunite;
 
- schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
 
- când persoana în cauză a adoptat minori şi doreşte că aceştia să poarte alt prenume;
 
-în urma divorţului un fost soţ revine la numele de familie purtat anterior şi care provine
dintr-o altă căsătorie, de asemenea desfăcută prin divorţ şi doreşte să poarte numele dobândit la
naştere etc.
 
 
 
       
 
Ce se înţelege prin nume? Ce caractere juridice are numele unei persoane?
 
 
 
 
6. Pseudonimul
  
Este numele pe care o persoană şi-l poate alege, pentru a se individualiza (de regulă) într-
un anumit domeniu de activitate (literatură, pictură, actorie, muzică etc.). Spre deosebire de
nume, alegerea unui pseudonim nu este obligatorie. Persoana îşi alege singură un pseudonim, în
mod liber, spre deosebire de poreclă care îi este atribuită de către alte persoane. Folosirea
pseudonimului în legătură cu o creaţie artistică, creaţie ce ajunge sau poate ajunge la public,
conferă pseudonimului protecţie din partea legii.
 
 
 
2. Domiciliul
 
2.1 Noţiune, importanţă, caractere şi feluri
 
Un element foarte important de individualizare a persoanei este domiciliu. Dovada acestei
importanţe este protejarea domiciliului, în special prin norme penale. Spre exemplu, art. 44, alin.
(3) al Codului penal prevede că :” Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte
fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau
prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori
delimitat prin semne de marcare”. Aşadar, pătrunderea în locuinţa sau în dependinţa sau în locul
împrejmuit al unei persoane este considerat un atac direct, imediat, material şi injust, la care
persoana poate răspunde energic pentru a se apăra.
 
Conform art. 87, N. C. civ., „ Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor
şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare”. În determinarea
domiciliului unei persoane fizice trebuie avute în vedere două criterii: criteriul principal, care se
exprimă prin caracterul statornic al locuinţei şi criteriul secundar, care se exprimă prin caracterul
de locuinţă principală. Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
 
2.2. Importanţa juridică a domiciliului
 
Domiciliu, ca atribut de identificare a persoanei fizice are importanţă pentru toate ramurile
de drept, inclusiv pentru dreptul civil.
 
2.3. Caractere juridice
 
Domiciliu persoanei fizice, ca drept subiectiv nepatrimonial, prezintă urmatoarele caractere
generale juridice: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate şi
universalitate.
 
La caracterele generale trebuie adăugate caracterele specifice, respectiv: stabilitatea,
unicitatea si obligativitatea.
 
 -stabilitatea –aşa cum am mai arătat este considerat domiciliu acea locuinţă “ statornică sau
principal”. Cu toate acestea o persoană este liberă să îşi schimbe domiciliu oricând doreşte acest
lucru;
 
-unicitatea –o persoană poate avea la un moment dat un singur domiciliu. Dacă o persoană
are mai multe locuinţe statornice, doar una dintre ele va fi considerată domiciliu;
 
- obligativitatea –domiciliul este o necessitate, întrucât orice persoană trebuie să poată fi
localizată într-un spaţiu anume. Legal, chiar şi persoanele care nu au în realitate o locuinţă au un
domiciliu, care este fie ultimul domiciliu, fie domiciliul părinţilor sau locul naşterii;
 
- inviolabilitatea –aşa cum am mai arătat domiciliul este protejat prin norme juridice,
inclusive norme constituţionale sau penale.
 
 
 
2.4. Felurile domiciliului
 
Potrivit modurilor de stabilire, domiciliul este de trei feluri :
 
•o domiciliul de drept comun (sau voluntar);
 
Domiciliul voluntar este domiciliul pe care persoana fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu îl alege în mod liber, cu respectarea dispoziţiilor legale. Cetăţenii români pot avea, aşa
cum am mai arătat un singur domiciliu.
 
•o domiciliul legal;
 
Domiciliul legal este domiciliul conferit prin lege, din oficiu, unor categorii de persoane.
Domiciliul legal are aşadar caracterul unei măsuri de ocrotire a persoanei fizice. Au domiciliu
legal:
 
-minorul care are domiciliul legal la părinţii săi sau la părintele la care locuieşte în mod
statornic;
 
- persoana pusă sub interdicţie judecătorească are domiciliul legal la tutore;
 
- persoana ocrotită prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său, dacă acesta este în
drept să îl reprezinte;
 
- cei chemaţi la moştenire au domiciliu legal la custode sau curator, dacă acesta este
îndreptăţit să îi reprezinte.
 
•o domiciliul convenţional.
 
 Domiciliul convenţional sau ales este domiciliul stability prin acordul de voinţă al părţilor
unui act juridic civil. Observăm că domiciliul convenţional nu este un domiciliu legal ci un
artificiu juridic reglementat prin lege.
 
Mai distingem şi alte feluri de domicilii, cum ar fi: domiciliul în ţară şi domiciliul în
străinatate, în funcţie de teritoriul statului unde se află domiciliul; vechiul domiciliu şi domiciliul
actual, ce are la bază criteriul succesiunii domiciliilor; domiciliul conjugal comun şi domicilii
separate, distincţie care priveşte pe soţi în timpul căsătoriei.
 
2.5. Stabilirea, schimbarea si dovada domiciliului de drept comun
 
Stabilirea domiciliului de drept comun
 
Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică cu capacitate de exercitiu – regula,
şi pe minorul care a împlinit vârsta de 14 ani – excepţia.
 
Stabilirea domiciliului de drept comun nu este reglementată expres printr-un text de lege,
de unde, se admite solutia “convertirii” domiciliului legal avut pâna la majorat, în domiciliu de
drept comun.
 
Cu toate acestea, art.25 alin.2 din O.U.G. nr.97/2005 prevede că : „ Cetăţenii români au
dreptul să-şi stabilească sau să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia
cazurilor expres prevazute de lege.” Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur
domiciliu şi/sau o singura resedinta. În cazul în care acestia deţin mai multe locuinţe, îşi pot
stabili domiciliul sau reşedinţa în oricare dintre ele.
 
Schimbarea domiciliului de drept comun
 
În conformitate cu art. 25 alin. (2) din Constituţie, „ Fiecărui cetăţean îi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliu sau resedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi
de a reveni în ţară”.
 
Dovada domiciliului de drept comun
 
Actul de identitate este documentul care se eliberează, în condiţiile legii, cetăţeanului
român şi cu care se face dovada identităţii, a domiciliului şi, dupa caz, a reşedinţei titularului
acestuia. Conform N. C. civ., art. 91, alin. (1) “Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu
menţiunile cuprinse în cartea de identitate. Alin.(2) “În lipsa acestor menţiuni ori atunci când
acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea
fi opusă altor persoane”.
 
Domiciliu de drept comun se poate dovedi şi cu paşaportul, iar jurisprudenţa a statuat că
această dovadă poate fi facută cu orice mijloc de probă.
 
Domiciliul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie judecătorească –D omiciliul legal
 
 Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile
prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod
statornic. Dacă părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul
copilul, instanţa de tutelă, ascultând pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta
de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Protejarea interesului copilului este
recunoscută prin lege şi prin convenţii şi tratate internaţionale, la care România este parte, la
nivel de principiu. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat
că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.
 
Aşadar, domiciliul legal este acel domiciliu pe care-l stabileşte legea, pentru anumite
persoane în scopul ocrotirii lor.
 
Domiciliul legal are următoarele caracteristici: este stabilit de lege (nu este stabilit în mod
voluntar); are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice;
coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
 
Domiciliul profesional
 
Este domiciliul reglementat de art. 96, N. C. civil, conform căruia “Cel care exploatează o
întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile
patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”. Observăm că prin domiciliu
profesional, Noul Cod civil se referă la domiciliul comerciantului.
 
Domiciliul ales sau convenţional
 
Conform Codului civil, art. 97, părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea
exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. Alegerea domiciliului nu
se prezumă, ci trebuie făcută în scris. Domiciliul convenţional nu se identifică cu domiciliul real,
el este doar un artificiu juridic generat prin efectul unei convenţii accesorii, având menirea să
determine o prorogare de competenţă prin voinţa părţilor.
 
Problema stabilirii unui domiciliu convenţional se pune ori de câte ori părţile unui contract
au interesul ca eventualele interese izvorâte din acel contract să fie soluţionate de către o altă
instanta decât aceea care, potrivit regulilor dreptului comun, are o atare competenţă.
 
 
 
3. Resedinta
 
Resedinta este adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de 15 zile, alta
decât cea de domiciliu. Prin urmare, putem defini reşedinţa ca fiind acel atribut de identificare în
spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare. Reşedinţa persoanei
fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară. Observăm aşadar că nu pot fi considerate ca
reşedinţă locurile unde persoana îşi petrece sejururile (de ex. o cameră de hotel pe care persoana
o ocupă pe perioada vacanţei).
 
 Caractere juridice
 
-unicitatea, în sensul că persoanele fizice nu pot avea în acelasi timp, decât un singur
domiciliu şi o singură reşedinţă;
 
-vremelnicia, constând în aceea ca reşedinţa este o locuinţă temporară a persoanei fizice;
 
-caracterul facultativ potrivit căruia o persoana fizică nu poate fi silită, în cadrul
raporturilor de drept civil, să aibă resedinţă.
 
Dovada
 
Actul de identitate este documentul cu care se face dovada domiciliului, în care se înscrie şi
mentiunea de stabilire a reşedinţei.
 
 
 
 
 
4. Starea civilă
 
Status civitatis sau condiţia de a fi cetăţean era al doilea element al capacităţii juridice
romane. În dreptul roman cetăţenii formau acea categorie de persoane cu o condiţie juridică
superioară.
 
Cetăţenii romani - civis romani, erau singurii care puteau beneficia de toate
drepturile[1] civile şi politice.
 
Drepturile civile erau:
 
- ius comercii;
 
- ius conubii;
 
- ius militiae.
 
Drepturile politice erau:
 
- ius sufragii;
 
- ius honorum.
 
Condiţia de cetăţean se dobândea prin naştere şi prin fapte ulterioare naşterii.
 
 Prin naştere distingem două moduri, după cum copilul se năştea în sânul căsătoriei, şi atunci acesta
dobândea condiţia juridică a tatălui în momentul în care 1-a conceput, iar dacă se năştea în afara
căsătoriei, el dobândea condiţia juridică a mamei din momentul în care 1-a născut.
 
Prin fapte ulterioare naşterii distingem mai multe moduri, respectiv naturalizarea, beneficiul legii,
dezrobirea.
 
Naturalizarea consta în dobândirea cetăţeniei în urma unei legi votate în mod special pentru anumite
persoane strict individualizate.
 
Beneficiul legii consta în dobândirea cetăţeniei de către străinii care îndeplineau condiţiile cerute de
aceasta[2].
 
Dezrobirea constituia un mod de dobândire a cetăţeniei de un sclav dezrobit de către un cetăţean
roman care îi fusese stăpân până în momentul manumisiunii.
 
Condiţia de cetăţean se pierdea prin pierderea libertăţii, neadmiterea dublei cetăţenii, exil, în urma
comiterii unor fapte penale.
 
Prin pierderea libertăţii, cetăţeanul roman devenea sclav. Dacă devenea sclav în urma războiului
căzând în prizonierat la duşman şi se întorcea din captivitate, el îşi redobândea cetăţenia şi libertatea în
virtutea lui iuspostliminii.
 
În dreptul modern astfel de distincţii nu işi mai găsesc locul, întrucât nu mai există cetăţeni
de condiţie superioară.
 
Conform N. C. civ., art. 98, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în
familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
 
Starea civilă, sau statutul civil este o situaţie juridică, respectiv un ansamblu de drepturi şi
obligatii, lucru ce evidenţiază specificul stării civile în raport cu celelalte atribute de identificare
ale individului.
 
Starea civila este o sumă de calităţi personale care intră în continutul său. Starea civilă a
persoanei este sinonimă cu statutul civil al persoanei. Starea civilă nu rezultă numai din filiaţie ci
din toate evenimentele care marchează viaţa: naşterea, căsătoria, divorţul, paternitatea, adopţia
etc. Doar elementele cuprinse în actele de stare civilă sunt considerate parte a stării civile a unei
persoane. Alte elemente nu pot fi considerate parte a stării civile, elemente ca rasa de exemplu
sau gradul de cultură, întrucât legea interzice orice fel de discriminări.
 
 
 
Continut
 
Starea civilă cuprinde în conţinutul ei calităţi personale - izvorâte din actele şi faptele de
stare civilă – care individualizează persoana fizică în familie şi societate.
  
Sunt acte de stare civilă: recunoaşterea de filiaţie, adopţia (înfierea), căsătoria, hotarârile
judecatoreşti date în acţiunile de stare civilă. Sunt fapte de stare civilă: naşterea, moartea şi sexul.
 
 
 
Filiaţia
 
Filiaţia poate fi:
 
- filiaţia faţă de mamă, care se mai numeşte şi maternitate;
 
- filiaţia faţă de tată, care se numeşte şi paternitate. Fiecare dintre acestea pot fi din
căsătorie sau din afara ei.
 
1. Filiaţia faţă de mamă
 
Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte prin:
 
- faptul naşterii copilului[3];
 
- efectuarea dovezii că naşterea se referă la copilul a cărei filiaţie se cere stabilită şi nu este
vorba de alt copil, deci stabilirea identităţii.
 
Dovada acestor două elemente ar trebui să se facă prin orice mijloc de probă fiind vorba de
fapte materiale. Apreciem că certificatul de naştere rezolvă numai parţial problema, adică face
numai dovada naşterii, dar nu şi a identităţii.
 
De aceea ar trebui să se admită şi alte mijloace de probă.
 
De regulă, certificatul de naştere oferă toate garanţiile că menţiunile sunt exacte şi
corespund adevărului.
 
Copilul poate, prin reprezentanţii săi, să introducă o acţiune în instanţă pentru stabilirea
filiaţiei faţă de mamă, în următoarele împrejurări:
 
a) stabilirea adevăratei sale filiaţii.
 
- când are certificat de naştere şi folosinţa stării civile, dar acestea nu sunt concordante;
 
- se poate cere în instanţă stabilirea adevăratei filiaţii.
 
b) copilul nu are nici certificat de naştere şi nici folosinţa stării civile;
 
- se poate cere instanţei stabilirea filiaţiei.
 
 c) copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa stării civile;
 
- se poate cere în instanţă stabilirea adevăratei filiaţii.
 
Orice persoană interesată poate contesta starea civilă menţionată în certificat.
 
Dovada naşterii în cazul adopţiei
 
În această situaţie se întocmeşte un nou certificat de naştere pentru cel adoptat, în care
adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează şi se face menţiune
pe el. Noul certificat de naştere nu face dovada naşterii.
 
6.1.1. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă
 
Aceasta presupune actul prin care o femeie declară legătura filiaţiei dintre ea şi un copil
despre care pretinde că este al său.
 
Recunoaşterea poate interveni în următoarele cazuri limitativ prevăzute de lege.
 
a) când naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă şi aceasta s-ar fi putut
produce când nu au existat registre, ori s-a omis înregistrarea;
 
b) când a fost trecut în registru ca fiind născut din părinţi necunoscuţi (de ex., copilul a fost
găsit). În această situaţie copilul se înregistrează în baza Legii nr.119/1996. Numele unor astfel
de copii se atribuie de instanţa de tutelă.
 
Dacă după această procedură copilul este adoptat, i se va întocmi un alt act de naştere, după
cum am văzut.
 
Dacă în aceste condiţii reapare mama lui firească aceasta poate face recunoaşterea
copilului.
 
Când copilul a fost recunoscut, i s-a întocmit act de naştere, dar mama l-a abandonat sau l-a
pierdut, copilului i se va întocmi un nou act de naştere întrucât nu s-a cunoscut despre primul,
este adoptat, i se face un alt act, dar reapare mama. În acest caz nu mai este vorba de
recunoaştere întrucât a fost recunoscut o dată.
 
O altă situaţie ce poate să apară: copilul a fost recunoscut de altă mamă (de ex., eroare la
maternitate), şi ulterior îl recunoaşte mama lui firească. Mama copilului trebuie să conteste prima
recunoaştere şi astfel primul act va fi anulat.
 
Dacă un copil găsit a fost adoptat chiar de mama sa după stabilirea maternităţii se poate
face recunoaşterea pentru înlăturarea unor consecinţe ale adopţiei. Rudenia se restabileşte
anterior adopţiei când s-ar fi putut naşte anumite drepturi succesorale în favoarea copilului. Se
mai urmăreşte împiedicarea căsătoriei între părintele firesc şi copil. Legătura de rudenie firească
se stabileşte şi pentru perioada de timp a adopţiei.
  
S-au pus mai multe probleme:
 
a) dacă recunoaşterea copilului de către mamă se poate face din momentul concepţiei până
la naştere? Da, cu condiţia ca acel copil să se nască viu. Problema se poate pune pe viitor dacă
mama moare la naştere, dacă copilul se pierde, pentru a nu fi înregistrat din părinţi necunoscuţi;
 
b) copilul poate fi recunoscut după ce a murit? Da, întrucât recunoaşterea este un act
unilateral ce nu necesită consimţământul celui ce urmează a fi recunoscut. Dacă tata poate, mama
de ce nu?
 
c) copilul poate fi recunoscut succesiv de către două sau mai multe femei? Nu. O dată ce s-
a făcut prima recunoaştere, a doua nu-şi mai poate produce efectele;
 
d) copilul major poate fi recunoscut? Da întrucât legea nu distinge între minor şi major.
 
Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă se poate face prin următoarele forme:
 
- declaraţia la registrul de stare civilă. Se poate face la orice registru de stare civilă, dar
înregistrarea recunoaşterii se poate face la serviciul de stare civilă de la locul unde a fost
înregistrată naşterea, dacă nu a fost înregistrat, la locul de naştere al copilului. Dacă naşterea sau
decesul unei persoane au loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt mijloc de transport în
timpul călătoriei, pe teritoriul României, întocmirea actului de stare civilă se face la autoritatea
administraţiei publice locale a locului de coborâre sau debarcare. În cazul în care naşterea,
căsătoria sau decesul are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române,
evenimentul se înregistrează în jurnalul de bord de către comandantul navei. Dacă naşterea sau
decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul
se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum.
 
Înregistrările făcute în jurnalul de bord sau în carnetul de drum, vor cuprinde toate datele
necesare întocmirii actului de stare civilă precum şi semnăturile cerute de lege, ele făcând
dovada evenimentului până la întocmirea actului. Comandantul navei sau aeronavei eliberează
persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar la sosirea în ţară,
înaintează prin căpitănia portului, respectiv prin comandantul aeroportului, un extras de pe
jurnalul de bord sau de pe carnetul de drum, la autoritatea administraţiei publice locale a
sectorului 1 al municipiului Bucureşti, care va întocmi actul de stare civilă. 
 
- înscris autentic, întocmit la notariate, iar în localităţile unde nu sunt notari publici, prin
primăriile comunale sau orăşeneşti (de ex., recunoaşterea făcută la interogatoriu în cursul unui
proces).
 
- testament, formele: autentic (notariat); olograf (scris de testator); mistic (semnat de
testator, strâns şi sigilat şi depus la judecătorie); în formă specială.
 
Deşi testamentul este revocabil, recunoaşterea făcută printr-un testament îşi menţine
caracterul său irevocabil.
  
Recunoaşterea se înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere al persoanei.
 
Când înregistrarea copilului nu a avut loc se va face înregistrarea în baza recunoaşterii şi se
va scrie pe marginea actului.
 
În ceea ce priveşte capacitatea cerută pentru recunoaştere, nu este necesar ca persoana care
o face să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Este suficient ca mama respectivă să aibă
discernământ. Astfel minora sub 14 ani s-au pusă sub interdicţie, restrânsă în capacitatea sa de
exerciţiu, dar care are o voinţă conştientă poate singură să-l recunoască pe copilul său, fără a
avea nevoie de reprezentare sau încuviinţare.
 
Rezultă că recunoaşterea făcută cu discernământ de către mamă, printr-un act juridic pentru
care nu a avut capacitatea cerută de lege este valabilă, deşi actul juridic respectiv este nul. Astfel,
dacă mama mai mică de 16 ani face liberalităţi în cuprinsul actului în care-l recunoaşte ca fiind al
său pe copil, legatele respective sunt nule, în timp ce recunoaşterea cu discernământ este
valabilă.
 
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului, poate fi contestată, de către orice persoană
interesată, inclusiv de către mama care a făcut-o şi chiar de către procuror.
 
Contestarea se poate face oricând, şi se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
 
Dacă acţiunea este admisă se înlătură cu efect retroactiv filiaţia faţă de mamă.
 
Mama poate introduce acţiunea pe motiv de eroare, s-a înşelat cu privire la persoana
recunoscută.
 
Când recunoaşterea se face cu nerespectarea condiţiilor de fond şi formă, prevăzute de lege,
intervine nulitatea absolută sau relativă, după caz.
 
Nulitatea absolută intervine în două situaţii:
 
a) când recunoaşterea este făcută de altcineva, în afară de mamă sau mandatar;
 
b) când recunoaşterea nu este făcută cu respectarea condiţiilor de formă(declaraţie la
registrul de stare civilă, act autentic sau testament).
 
Nulitatea relativă se referă la:
 
- anularea pentru viciu de consimţământ (eroarea, dolul, violenţa) atrage nulitatea relativă a
recunoaşterii de maternitate.
 
Există două cazuri în care se poate porni acţiunea în recunoaşterea maternităţii:
 
 a) când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii(de ex., copilul a fost trecut în registrul stării civile ca născut din părinţi necunoscuţi sau
când copilul nu cunoaşte locul înregistrării naşterii sale).
 
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator.
 
Hotărârea judecătorească definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat între părţi, dar
şi faţă de terţi, întrucât starea civilă este indivizibilă.
 
Dacă există interese patrimoniale contrare între copil şi alte persoane, curatorul poate porni
acţiunea.
 
a) copilul a decedat – moştenitorii nu au dreptul de a porni acţiunea pentru stabilirea
maternităţii, dar poate s-o continue. Nu poate continua acţiunea în următoarele situaţii:
 
- copilul însuşi renunţase la acţiune;
 
- acţiunea s-a perimat.
 
Nici procurorul nu poate introduce acţiunea, datorită caracterului său personal. El poate
însă interveni în cursul procesului şi poate exercita orice cale de atac.
 
Acţiunea în stabilirea maternităţii poate fi introdusă împotriva pretinsei mame, iar după
moartea acesteia împotriva moştenitorilor ei.
 
Maternitatea poate fi contestată în justiţie. Acţiunea poate fi introdusă de către copil sau de
către orice altă persoană interesată, inclusiv de către mama menţionată în certificat sau cea
arătată de folosirea stării civile. După moartea pretinsei mame acţiunea se poate introduce
împotriva moştenitorilor. Acţiunea este imprescriptibilă şi pot fi folosite orice mijloace de probă.
Timpul legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a treia suta şi a o sută optzecea
zi dinaintea naşterii. Timpul legal al concepţiunii se calculează zi cu zi.
 
Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită
perioadă din intervalul de timp menţionat mai sus, sau chiar în afara acestui interval.
 
În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în
stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.
 
Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în
numele acestuia, de către reprezentantul său legal. Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz,
continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii. Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva
moştenitorilor pretinsei mame. Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
 
 Dacă a decedat copilul înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în
termen de un an de la data decesului.
 
 
 
Caractere juridice
 
Starea civilă fiind un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale, are caracterele
juridice ale unor astfel de drepturi, respectiv:
 
- opozabilitatea erga omnes;
 
- inalienabilitate –nu poate fi înstrăinată;
 
- imprescriptibilitate –este imprescriptibilă atât achizitiv cât şi extinctive;
 
- personalitate şi universalitate –are un caracter strict personal şi orice persoană are o stare
civilă;
 
- indivizibilitate -o persoană are la un moment dat o singură stare civilă, aceasta neputând fi
scindată.
 
 
 
Posesia de stat
 
Prin posesia de stat înţelegem folosinţa stării civile, adică o stare de fapt corespunzătoare
unei anumite stări civile. Legea recunoaşte anumite efecte ale folosinţei stării civile, de exemplu
prezumţia că starea civilă corespunde realităţii, că starea civilă pe care o foloseşte o persoană
este reală.
 
 Posesia de stat rezultă din întrunirea a trei elemente:
 
-nomen –individualizarea prin purtarea numelui;
 
-tractatus –tratarea de către cei apropriaţi ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă
folosită;
 
-fama –recunoaşterea în familie şi în societate ca persoana căreia îi aparţine starea civilă
respectivă
 
Posesia de stat constă în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
 
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi
educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său;
 
 b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către
autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
 
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
 
Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
 
Situaţia în care posesia de stat este conformă cu actul de naştere[4]
 
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul
său de naştere şi posesia de stat conformă cu aceasta. Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de
mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere [5]. Dacă printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca
mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei
filiaţii cu orice mijloc de probă.
 
Filiaţia faţă de mamă se mai numeşte maternitate, iar aceasta poate fi din căsătorie sau din
afara acesteia.
 
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are aceeaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie,
fie că este din afara căsătoriei.
 
Decretul nr.32/1954 prin art. 8 prevedea: stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice
altă acţiune la starea civilă, este supusă dispoziţiunilor Codului familiei şi produce efectele
prevăzute de acest Cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă
cererea se află în curs de judecată”[6].
 
Dovada filiaţiei faţă de mamă urmează să se facă prin orice mijloc de probă [7], fiind vorba
de fapte materiale. Cu toate acestea, art. 47 C. fam. dispunea: „dovada filiaţiei faţă de mamă se
face prin certificatul constatator al naşterii”.
 
În noua reglementare[8] se prevede că dispoziţiile referitoare la copil sunt aplicabile şi
persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată.
 
Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în
registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil.
Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său. După moartea
copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
 
Recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:
 
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu
toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea
este valabilă;
 
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
  
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
 
 
 
Acţiunile de stare civilă
 
Acţiunile de stare civilă sunt acele acţiuni în justiţie ce au ca obiect elemente ale stării
civile a persoanelor fizice[9]. Acţiunile cu privire la starea civilă se numesc acţiuni de stare civilă
sau acţiuni de stat.
 
Clasificare:
 
-acţiuni în reclamaţie de stat –acţiuni prin care o persoană cere justiţiei recunoaşterea unei
stări civile reale, alta decât cea aparentă (de ex. acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din
afara căsătoriei);
 
-acţiuni în contestaţie de stat –acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile
care nu corespunde realităţii;
 
-acţiuni în modificare de stat –acţiunile prin care se urmăreşte o modificare a stării civile
pentru viitor.
 
 
 
Proba stării civile
 
Starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii în registrele
de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere
doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.
 
Starea civilă poate fi dovedită şi prin alte mijloace de probă dacă:
 
- nu au existat registre de stare civilă;
 
- registrele au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;
 
- nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor de pe
actele de stare civilă;
 
- s-a omis întocmirea actului de stare civilă.
 
 
 
Actele de stare civilă
 
 Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice cu un dublu rol: pe de o parte, ele servesc la
identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de altă parte se comportă ca
mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă. Actele de stare civilă au o natură mixtă,
deoarece se supun atât regulilor de drept civil cât şi regulilor de drept administrativ.
 
Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă legea reglementează mai
multe cazuri în care este admisibilă reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare
civilă.
 
 
 
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
 
Anularea, completarea sau modficarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.  Rectificarea actelor
de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la
cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare
civilă.
 
Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare
a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a stării civile,
admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
 
Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui
act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt
opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
 
 
 
Reconsituirea actelor de stare civilă
 
Dacă un act de stare civilă a existat dar el nu poate fi procurat datorită unor împrejurări
prevăzute de lege, se poate realiza reconstituirea lui. Reconstituirea se poate realiza atunci când:
 
- registrele au fost pierdute sau distruse în tot sau în parte;
 
- actul a fost întocmit în străinătate şi nu se poate obţine certificatul sau extrasul de pe acel act.
 
 
 
Întrebări recapitulative:
 
1. Ce se înţelege prin nume?
 
2. Ce se înţelege prin stare civilă?
 
 3. Care sunt caracterele juridice ale numelui?
 
4. Ce este domiciliul? Câte domicilii poate avea o persoană fizică? Dar reşedinţe?
 
 
 
Teste de evaluare
 
1. În ce situaţii poate intervene modificarea actelor de stare civilă?
 
a) după desfacerea adopţiei;
 
b) când au rămas rubric necompletate ale actului;
 
c) când actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător.
 
 
 
2. În ce situaţii are loc anularea actelor de stare civilă?
 
a) actul de stare civilă în cauză nu există;
 
b) înregistrarea s-a făcut de o persoană necompetentă, în orice situaţie;
 
c) înregistrarea s-a făcut în registrul de stare civilă
 
 
 
3. Cu ce nulitate se sanctioneaza nerespectarea normelor care reglementeaza materia
actelor de stare civila?
 
a) aceasta situatie nu se sanctioneaza cu nulitatea;
 
b) nulitatea relativa;
 
c) nulitatea absoluta.