PROPRIETĂŢILE TERMOFIZICE ALE MATERIALELOR ŞI METODE DE INVESTIGARE

1
CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROCESELOR TERMOFIZICE

1. TRANSMITEREA CĂLDURII

Teoria propagării sau transmiterii căldurii se ocupă cu cercetarea fenomenelor şi măsurarea

schimburilor de căldură care au loc în sistemele materiale, ale căror părţi componente se află la
temperaturi diferite. Deoarece schimburile de căldură participă în proporţie considerabilă la toate
procesele naturale sau industriale, studiul propagării căldurii ocupă un loc important în realizarea
funcţionării corespunzătoare a tuturor aparatelor termice.
Spre deosebire de cel de-al doilea principiu al termodinamicii, care studiază aspectele calitative
ale transferului termic de la corpurile cu temperatură mai ridicată spre cele cu temperatură mai scăzută,
studiul propagării căldurii, examinând fenomenele termice care au loc în timp, urmăreşte determinarea
relaţiilor cantitative care intervin în desfăşurarea procesului. În procesele de transmitere a căldurii se
urmăreşte, fie determinarea energiei termice maxime care poate fi transmisă prin unitatea de suprafaţă,
fie obţinerea randamentului optim de utilizare a unor surse de căldură, sau reducerea la minimum a
trecerii unui flux termic printr-o anumită suprafaţă. În multe cazuri practice trebuie avute în vedere
toate aceste considerente, în scopul obţinerii unei eficienţe economice optime [1].

Propagarea căldurii se poate realiza în următoarele trei moduri :

1) Conducţia termică reprezintă transportul direct al căldurii în interiorul aceluiaşi corp material
(lipsit de mişcări aparente), în masa căruia există diferenţe de temperatură, sau între corpuri diferite
atunci când între acestea există un contact intim şi diferenţe de temperatură. Acest mod de transmitere a
căldurii este caracteristic corpurilor solide, la lichide şi gaze intervenind numai în stratul limită sau în
straturi de grosime foarte mică.

2) Convecţia este o transmitere de căldură macroscopică; ea are loc datorită unui fluid în mişcare, în
care elementul conducător (fluidul) vehiculează din zona de temperatură mai mare, pentru a transporta
energia termică în locuri de temperatură mai scăzută. Transmiterea căldurii prin convecţie este
caracteristică fluidelor.

3) Radiaţia reprezintă modul de transmitere a căldurii sub formă de energie radiantă, care intervine
între două suprafeţe având temperaturi diferite, distanţate şi separate între ele printr-un spaţiu care
permite radiaţia (eventual vid).

Transformarea energiei calorice în energie radiantă şi invers, este un fenomen intraatomic.

Deoarece în fenomenele reale de transmiterea căldurii pot interveni, în proporţii care variază de la caz
la caz, toate cele trei moduri de propagare, pentru descrierea procesului global se utilizează termenul de
transmiterea căldurii, rezervându-se întrebuinţarea termenilor de conducţie, convecţie şi radiaţie pentru
partea din proces care se desfăşoară potrivit mecanismului descris mai sus. Datorită dificultăţii pe care
o prezintă studiul simultan al celor trei moduri de propagare a căldurii, care au de altfel legi de
transmitere diferite, în cadrul procesului complex al transmiterii termice atenţia se concentrează asupra
acelui mod de propagare care se manifestă în mod pregnant.
Fenomenele de transmitere termică sunt variabile în timp, fiind prin excelenţă şi fenomene
ireversibile, deoarece diferenţa de temperatură care intervine nu poate fi niciodată infinit mică. În cazul
cel mai general, temperatura este o funcţie de coordonatele spaţiale, precum şi de timpul τ.

2
 Fig. 1.1 Câmp de temperatură [1]

Considerând un spaţiu, sau o porţiune de spaţiu (fig. 1.1), la care în fiecare punct parametrul de
stare t (temperatura) are la un moment dat τn, valorile t1, t2,...tn, cu o repartizare oarecare, posibilă în
spaţiu, totalitatea valorilor instantanee ale temperaturilor, în spaţiul dat, se numeşte câmp de
temperatură. Ecuaţia de definiţie a câmpului de temperatură, în coordonate carteziene, cilindrice,
sferice şi vectorial, este de forma:
t = f ( x, y , z ,τ ); t = t = f ( r , ϕ ⋅ z ,τ ); t = t = f ( r, τ ); (1.1)
Într-un astfel de câmp, plecând dintr-un punct oarecare în diferite direcţii ale spaţiului, se
întâlnesc în general valori variabile pentru temperatura t. Câmpul considerat este continuu, atunci când
la deplasări elementare corespund tot variaţii elementare ale valorilor lui t. Dacă însă variaţia
temperaturilor are valori finite pentru deplasări infinitezimale, chiar numai pentru o singură direcţie,
câmpul de temperatură se numeşte discontinuu. În corpul considerat se pot determina suprafeţe în
cuprinsul cărora temperatura este constantă, locul geometric al punctelor de temperatură egală formând
în spaţiu o suprafaţă curbă izotermă. În cazul cel mai general, într-un câmp termic temperatura variază
în timp, câmpul de temperatură numindu-se variabil sau nestaţionar. Câmpul de temperatură este
permanent sau staţionar, atunci când în interiorul său temperatura nu variază în timp, caz în care timpul
nu apare explicit în ecuaţia de definiţie a câmpului. Ecuaţia câmpului de temperatură staţionar
tridimensional este : t = f (x, y, z).
În regim staţionar suprafeţele izoterme rămân fixe în spaţiu, dar variază în timp, în cazul
regimului variabil, luând poziţii deformate sau nu. Variaţiile de temperatură de-a lungul unei suprafeţe
izoterme sunt nule, dar au valori diferite de zero în oricare altă direcţie care intersectează izoterma (fig.
1.2).
x
n
Δt
t+

Δx
Δn

t
0
Fig. 1.2 Direcţii de variaţie a temperaturii

Din multitudinea direcţiilor posibile, o deosebită importanţă prezintă acea direcţie pentru care
variaţia de temperatură unitară este maximă. Această direcţie este precizată de normala „n” dusă la cele
două suprafeţe izoterme, de temperaturi t şi (t +∆t). În câmpul dat se poate determina, într -un punct
3
oarecare, un vector a cărui direcţie este direcţia perpendicularei celei mai scurte între izoterme, direcţie
cu variaţie maximă de temperatură şi a cărui valoare absolută este egală cu valoarea variaţiei de
temperatură pe unitatea de lungime a acestui drum. Acest vector, reprezentând limita raportului dintre
variaţia de temperatură ∆t şi distanţa dintre izoterme, considerată pe normala ∆n, se numeşte gradient
de temperatură şi se exprimă prin relaţia:
 ∆t  dt  K 
grad t = lim  = (1.2)
∆n → 0 ∆n
  dn  m 
Sensul acestui vector este astfel ales, încât este pozitiv în direcţia creşterii de temperatură.
Căderea de temperatură este valoarea negativă a gradientului de temperatură (-grad t), iar totalitatea
acestor vectori formează câmpul căderilor de temperatură. Căldura transmisă în unitate de timp
reprezintă o mărime vectorială şi se numeşte flux termic. Fluxul termic, în cazul regimului staţionar şi
nestaţionar, este :
∆Q  ∆Q  ∆Q  J 
φ= si φ = lim  =  s  (1.3)
∆τ ∆τ → 0 ∆τ
  ∆τ
în care Q reprezintă căldura transmisă în intervalul de timp ∆τ .

Fig.1.3. Reprezentarea vectorului densitatea fluxului termic.

Din ultima relaţie, pentru căldura transmisă, rezultă expresia :

2
dQ = φ ⋅ dτ sau Q12 = ∫ φ ⋅ dτ [J ] (1.4)
1
Prin raportarea fluxului termic la suprafaţa pe care o străbate, se obţine densitatea fluxului
termic, reprezentând deci debitul de căldură propagat prin unitatea de suprafaţă normală pe direcţia lui,
adică :
∆φ 1  ∆Q   W 
q= = ∆  (1.5)
∆A ∆A  ∆τ   m 2 

Densitatea fluxului termic este un vector într-un punct al câmpului de temperatură (fig.1.3), care
prin direcţia sa indică direcţia de propagare a căldurii, iar prin valoarea lui absolută, intensitatea
fluxului termic.

1.1. CONDUCŢIA TERMICĂ

Transmiterea căldurii prin conducţie se realizează prin transportul efectuat de electroni, prin
mişcările oscilatorii ale particulelor componente şi prin emisia şi absorbţia reciprocă a radiaţiilor dintre
particulele elementare învecinate, în cazul unei densităţi suficient de mari a particulelor (cu excepţia
gazelor) [1].
Intensitatea conducţiei termice este maximă la metale, la care sunt posibile toate cele trei
moduri de transport (electronic, fotonic şi prin radiaţia dintre particule) şi minimă la gazele neionizate
în repaus mediu relativ, la care conducţia căldurii se realizează numai prin oscilaţiile moleculelor.

4
Legea fundamentală a transmiterii căldurii prin conducţie, legea lui Fourier, stabilită experimental în
anul 1822, indică proporţionalitatea directă a densităţii fluxului termic cu căderea de temperatură şi se
exprimă prin relaţia:
dt  W 
q = λ ( − grad t) = -λ ⋅ grad t = -λ (1.6)
dn  m 2 
Sensul vectorului q este invers celui al gradientului, adică este acelaşi cu sensul căderii de
temperatură (fig. 1.3), deoarece propagarea căldurii are loc în direcţia variaţiei maxime de temperatură
şi în sensul temperaturilor descrescătoare (conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii).
Factorul de proporţionalitate λ, din legea lui Fourier, se numeşte conductivitatea termică sau coeficient
de conductibilitate termică şi reprezintă căldura care se transmite în unitate de timp, printr-o suprafaţă
unitară, pentru o cădere de temperatură de un grad, pe unitatea de lungime l:
1 Q  W 
λ = −q =
grad t ∆τ ⋅ ∆t  m ⋅ k  (1.7)
l
Determinant în fenomenele de transmitere a căldurii prin conducţie, coeficientul λ exprimă
proprietatea intrinsecă a corpurilor referitoare la conducţia termică, are valori deosebite pentru corpuri
diferite, iar pentru un acelaşi corp depinde de structura sa, densitate, umiditate şi temperatură. Variaţia
lui λ cu temperatura este cauzat ă de creşterea volumului corpului, amplificarea mişcării particulelor
elementare şi de modificările structurii reţelei cristaline a corpului.
Pentru cele mai multe substanţe, experimental s-a obţinut următoarea dependenţă de
temperatură, a conductivităţii termice în careλ 0 reprezintă valoarea conductivităţii termice la 0°C, iar
semnul minus se referă la majoritatea metalelor, pentru care conductivitatea termică scade o dată cu
creşterea temperaturii.
 W 
λ = λ0 (1 ± bt )  (1.8)
 m ⋅ k 

Fig. 1.4. Paralelipiped elementar din material omogen şi izotrop [1].

1.1.1. Ecuaţia generală a conducţiei termice

Determinarea transferului de căldură prin conducţie este posibilă prin aplicarea legii lui Fourier
(1.6), numai dacă se cunoaşte expresia câmpului de temperatură (1.1). Ecuaţia diferenţială a conducţiei
termice, sau ecuaţia lui Fourier, determină câmpul de temperatură din care, cunoscând gradientul de
temperatură şi prin urmare distribuţia temperaturii în corp, cu ajutorul legii lui Fourier (1.6) se
5
calculează densitatea fluxului termic transmis. Pentru a stabili, pe baza legii conservării energiei,
ecuaţia diferenţială a conducţiei, din mediul prin care are loc transmiterea căldurii, se separă un
paralelipiped elementar având muchiile paralele cu axele de coordonate (fig. 1.4). Se consideră că
mediul studiat este format dintr-un material omogen şi izotrop, având parametrii fizici λ, cşi ρ
constanţi. În cazul transferului termic tridimensional, căldura care pătrunde în paralelipiped din direcţia
x, în timpul dτ, prin planul yz al suprafeţei laterale din stânga, de temperatură t, este conform legii lui
Fourier :
 ∂t   ∂t 
dQ x' = −λdA dτ = −λ dy dz  dτ (1.9)
 ∂x   ∂x 
Căldura care părăseşte paralelipipedul, tot în direcţia axei x, în acelaşi interval de timp τ,d prin
 ∂t 
planul yz al suprafeţei laterale din dreapta, de temperatură  t + dx  este :
 ∂x 
∂  ∂t   ∂t ∂ t 
2
dQx'' = −λ dy dz  t + dx dτ = −λ dy dz  + 2 dτ (1.10)
∂x  ∂x   ∂x ∂x 
Determinând în mod analog pentru celelalte două direcţii, prin însumare se obţine căldura care
pătrunde, respectiv care părăseşte paralelipipedul elementar, în timpul ∂τ :
 ∂t ∂t ∂t 
dQ ' = dQ x' + dQ y' + dQ z' = −λ dydz + dxdz + dxdy  dτ (1.11)
 ∂x ∂y ∂z 
dQ '' = dQx'' + dQ y'' + dQz'' =
 ∂t ∂t ∂t  d 2 t d 2 t d 2 t  (1.12)
− λ dydz + dxdz + dxdy + dxdydz 2 + 2 + 2  dτ
 ∂x ∂y ∂z  dx dy dz 

Căldura înmagazinată de elementul paralelipipedic în timpul

τ este,
d în cazul temperaturii
variabile în timp:
∂t
dQ1 = ρc p ( dxdydz ) ∂τ (1.13)
∂τ

Dacă, în cazul general, se admite că volumul unitar al corpului considerat dezvoltă în unitate de
timp căldura qv, atunci expresia căldurii produsă de sursele interioare din întregul volum al
paralelipipedului este de forma :
dQ 2 = q v ( dxdydz )∂τ (1.14)
Ecuaţia bilanţului termic pentru paralelipipedul elementar este :
dQ + dQ 2 = dQ '' + dQ1
'

din care, după înlocuirea relaţiilor (1.11), (1.12), (1.13) şi (1.14), se obţine expresia generală a
câmpului de temperatură sub forma ecuaţiei lui Fourier :
∂t λ  ∂ 2 t ∂ 2 t ∂ 2 t   qv 
=  + + +
∂τ ρc p  ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2   ρc p 
(1.15)

λ
cantitatea, exprimată în m2/h, reprezintă difuzivitatea termică şi se notează cu a, iar termenul din
ρc p
paranteză este operatorul lui Laplace sau laplacianul ∆
( ), cu care forma generală a ecuaţiei diferenţiale
(1.15) devine :
∂t q
= a∆t + v (1.16)
∂τ ρc p

6
 Această expresie reprezintă o ecuaţie diferenţială parţială în raport cu timpul şi cu coordonatele
spaţiale, ca variabile independente şi cu temperatura, ca variabilă dependentă, iar qv este o funcţie dată
a locului.
∂t
In regim staţionar, = 0 cu care, ecuaţia conducţiei termice, (1.15) şi (1.16) devine:
∂τ
 ∂ 2 t ∂ 2 t ∂ 2 t  qv q
 2 + 2 + 2  + = 0; ∆t + v = 0 (1.17)
 ∂x ∂y ∂z  λ λ
iar în cazul inexistenţei surselor termice interioare, qv = 0 :
∂ 2t ∂ 2t ∂ 2t
+ + = 0; ∆t = 0 (1.18)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2

1.2. CONDUCŢIA TERMICĂ IN REGIM STAŢIONAR

În regim termic staţionar, valoarea temperaturii într-un punct al spaţiului fiind independentă de
timp, determinarea câmpului de temperaturi se efectuează prin integrarea ecuaţiei lui Fourier, în
∂t
condiţiile regimului permanent, = 0 şi în lipsa surselor de căldură interioare, qv = 0 (relaţia 1.18).
∂τ
Câmpul de temperaturi fiind astfel stabilit, aplicarea legii lui Fourier (1.6) permite precizarea densităţii
fluxului termic transmis prin conducţie [1].

1.2.1. Conducţia termică prin corpuri solide omogene

Studiul transmiterii căldurii prin corpuri solide omogene şi izotrope necesită cunoaşterea formei
şi mărimii corpurilor. De aceea, analiza aspectelor pe care le prezintă fenomenul de conducţie termică
prin corpurile solide, omogene, se face diferenţiat după forma şi mărimea suprafeţelor acestora.

1.2.1.1. Conducţia termică printr-un perete plan, paralel, infinit.

Dacă două din dimensiunile unui perete plan paralel sunt mari în raport cu a treia, efectele
marginale ale acestuia devin neglijabile în procesul de conducţie termică, iar peretele poate fi
considerat infinit.
Pe suprafeţele laterale ale unui perete plan paralel, infinit şi omogen (fig. 1.5), de grosime
δ,
având conductivitatea termică λ constantă, temperaturile cunoscute t 1 > t2 se menţin constante.
În lipsa efectelor marginale, suprafeţele paralele cu feţele peretelui sunt izoterme şi ca urmare variaţia
câmpului de temperatură are loc numai pe direcţia normală la aceste suprafeţe, considerată, în figura
1.5, direcţia axei Ox . Deoarece se presupune că regimul este staţionar, temperatura unei suprafeţe
izoterme este constantă în timp şi deci aceeaşi căldură care atacă, în unitate de timp, suprafaţa izotermă
unitară, trebuie să o părăsească, adică valoarea densităţii fluxului termic q se menţine constantă.
In cazul acestui câmp de temperatură unidirecţional (în direcţia axei x), legea lui Fourier (1.6),
pentru un strat de grosime dx, are expresia :
∂t
q = −λ , sau q dx = -λ dt
∂x
Pentru λ considerat constant, cuţiile condi
de contur existente şi anume, pentru
x = 0, t = t1 şi la x = δ , t = t2, prin integrare rezultă :
δ
λ
t2
W 
∫0 q dx = ∫t − λ dt, adica : q = δ (t 2 − t1 )  m 2  (1.19)
1

Relaţia (1.19) arată că densitatea fluxului termic care se propagă printr-un perete plan este
direct proporţional cu conductivitatea termică şi cu diferenţa de temperatură de pe feţele marginale ale

7
peretelui şi invers proporţională cu grosimea acestuia.
t1 + t 2
Conductivitatea termică λ se determină pentru temperatura medie, t =
2

Fig. 1.5. Variaţia temperaturii în secţiunea Fig. 1.6. Variaţia temperaturii în secţiunea
peretelui plan, paralel din material unui perete plan, în regim staţionar şi
omogen şi izotrop pentru λ variabil.

Cunoscând valoarea densităţii fluxului termic (1.19), fluxul de căldură se obţine cu ajutorul
expresiei:
λ
φ = q ⋅ A = A (t 2 − t1 ) [W] (1.20)
δ
Căldura care se transmite prin peretele plan în timpul τ va fi :
λ
Q = φ ⋅ τ = qAτ = (t 2 − t1 ) Aτ [J] (1.21)
δ
Temperatura t, la distanţa x de la suprafaţa laterală a peretelui de temperatură t1, se obţine prin
integrarea primei relaţii (1.19) :
x t
λ
∫0 q dx = t∫ − λ dt; q = - x (t − t1 )
1

din care :
x
t = t1 − q (1.22)
λ
Înlocuind în relaţia (1.22), expresia (1.19) a densităţii fluxului termic, rezultă ecuaţia curbei de
temperatură sub forma :
t1 − t 2
t = t1 − x (1.23)
δ
din care se observă că într-un perete plan omogen, în cazul conductivităţii termice, constante,
temperatura prezintă o variaţie liniară (fig. 1.5).
Inversul conductivităţii termice a unui corp se numeşte rezistivitate termică. Prin analogie cu
rezistenţa electrică, rezistenţa termică este câtul prin fluxul termic Φ al diferenţei de temperatură, care
întreţine acest flux, în regim staţionar:
t1 − t 2
R=
φ
8
sau, pentru peretele plan paralel:
δ K 
R=
Aλ W 
În toate relaţiile deduse, temperaturile de pe suprafeţele corpurilor s-au presupus constante.
Dacă această ipoteză nu este îndeplinită, temperatura medie a suprafeţei se determină cu relaţia :
n
tA
tm = ∑ i i
i =1 Ai

unde A1, A2,… An sunt porţiuni din suprafaţa totală, care au temperaturile t1, t2,... tn. O altă ipoteză,
care a stat la baza relaţiilor anterioare, a fost considerarea lui λ = const., faţă de variaţia temperaturii, în
lungul grosimii peretelui. În realitate, λ fiind dependent de temperatură, are valori variabile. Adoptând
pentru λ0 o dependenţă de temperatură de forma celei din relaţia (1.8), legea lui Fourier pentru peretele
plan paralel, devine:
dt
q = −λ0 (1 ± bt ) sau q dx = -λ0 (1 ± bt )dt
dx
Cu condiţiile de contur considerate la peretele plan, după efectuarea integrărilor, se obţine:
λ  b 
q = − 0 1 ± (t1 + t 2 ) (t1 − t 2 ) (1.24)
δ  2 
Valoarea medie a conductivităţii termice rezultă din compararea relaţiilor (1.19) şi (1.24):
 b 
λm = λ0 1 ± (t1t 2 )
 2 
Pentru λ variabil, variaţia temperaturii în lungul grosimii δ a peretelui nu se mai face liniar, ci
după o curbă, reprezentată în figura 1.6, a cărei ecuaţie, dedusă din relaţia (1.24), este:
2
1 1  2qx
t = ± +  ± ti   (1.25)
b b  λ0

1.2.2. Conducţia termică prin corpuri solide neomogene

Un corp poate fi considerat neomogen şi studiat ca atare, numai dacă între straturile de
materiale omogene care îl compun, există un contact intim [2]. Numai în această ipoteză transmiterea
căldurii prin conducţie poate fi soluţionată cu ajutorul relaţiilor prezentate în tabelul 1.1 pentru corpuri
plane, cilindrice şi sferice neomogene. Prezenţa unor suprafeţe rugoase sau cu denivelări, introducând
straturi intermediare de aer, ar micşora mult valoarea conductivităţii termice a corpului neomogen,
astfel încât relaţiile de calcul îşi pierd valabilitatea, în asemenea cazuri ele neputând fi aplicate.
Pentru evitarea calculelor prea laborioase, care nu totdeauna sunt necesare, peretele neomogen
se înlocuieşte cu un perete fictiv, presupus omogen, de aceeaşi grosime, cu ce1 format din n straturi de
materiale diferite, având conductivitatea termică echivalentă λ e, cu respectarea condiţiei ca în ambele
cazuri prin perete să se transmită acelaşi flux termic conductiv. Tabelul 1.1 redă expresiile lui λ e
pentru corpurile neomogene întâlnite frecvent în aplicaţiile practice.

1.3. CONVECŢIA TERMICĂ

Transmiterea căldurii prin convecţie reprezintă procesul de schimb termic dintre un fluid şi un
corp solid, de temperaturi diferite, când acestea sunt puse în contact [1].
O parte a fluidului, care nu ia parte la curgere, aderă la pereţi formând stratul limită, prin care
propagarea căldurii se face prin conducţie, în restul fluidului transmiterea termică făcându-se prin
9
 convecţie. Într-un astfel de proces, acţiunea comună a conducţiei şi convecţiei termice alcătuieşte
transferul termic de suprafaţă sau cedarea termică.
În timp ce conducţia este determinată perfect prin cunoaşterea gradientului de temperatură şi a
conductivităţii termice, convecţia este influenţată de mişcarea fluidului, adică de o serie de parametri ca
: natura fluidului şi proprietăţile sale, regimul de mişcare, laminar sau turbulent, starea de agregare a
fluidului, natura şi forma suprafeţelor de separaţie etc.
La baza calculului propagării căldurii prin convecţie stă legea lui Newton:
φ = αA(t f − t p ) [W] (1.36)
în care tf reprezintă temperatura fluidului care scaldă peretele de temperatură tp, iar α este un coeficient
de proporţionalitate numit coeficient de convecţie termică, de schimb superficial, sau de trecere a
căldurii prin contact.
Din relaţie rezultă că α reprezintă fluxul de căldură care se transmite prin unitatea de suprafaţă,
pentru o diferenţă de temperatură, dintre perete şi fluid, de un grad. Fluxul termic transmis prin
conducţie, în stratul limită, se exprimă conform legii lui Fourier :
dt
dφ = − λ dA
dn

acelaşi flux de căldură, transmis prin convecţie în restul fluidului (1.36), fiind:
dφ = α (t f − t p )dA = α∆t ⋅ dA
Tabelul 1.1
Conducţia căldurii în regim staţionar, prin corpuri solide neomogene

Forma corpului Variaţia de temperatură

alcătuit din n Fluxul de căldură Conductivitatea
straturi de transmis prin corp Reprezentaea termica
Relaţia de calcul
materiale φ[W] schematică echivalentă
omogene
n
Perete plan, A
(t1 − t n +1 ) Φ j δj
∑δ j

= t1 − ∑
paralel având n j =1
t j +1
∑λ
δj
suprafaţa laterală A j =1 λ j n δj
A j =1 j ∑λ
j =1 j

d n +1
2πl t j +1 = t1 − ln
Perete cilindric (t1 − t n+1 ) d1
n d j +1 Φ j 1
∑λ
d j +1
∑
1
de lungime l ln n
1 d j +1
∑
ln
j =1 dj 2πl j =1 λ j dj ln
j =1 λ j
j
dj
1 1
2π t j +1 = t1 − −
(t1 − t n +1 ) d1 d n +1
n  1 1  Φ j
1  1 1 
Perete sferic ∑ 1

−
d j +1  ∑λ − n
1  1 1 
j =1 λ j  d j 2π j =1

j dj d j +1  ∑ 
j =1 λ j  d j
−
d j +1 

Din egalarea celor două expresii ale fluxului termic se obţine ecuaţia diferenţială a schimbului
termic :
λ∂t  W 
α =− (1.37)
∆t∂n  m 2 ⋅ K 
10
 Coeficientul de convecţie termică a este o funcţie complexă de un număr mare de variabile : α =
f(w, tf, tp, λ , c, ρ , η , l1, l2, l3, . . . ), η reprezent
ând vâscozitatea dinamică a fluidului, iar l 1, l2, l3 -
dimensiunile suprafeţei de contact.
Complexitatea fenomenului de convecţie termică, ilustrată prin numărul mare de factori care
influenţează acest fenomen, face dificilă determinarea şi urmărirea desfăşurării sale pe cale analitică.
Evaluarea coeficientului α se face mai frecvent prin metode empirice, deductive. Simplă ca prezentare,
legea lui Newton (1.36) nu rezolvă dificultăţile transmiterii termice convective, ci doar le polarizează
asupra alegerii lui α .
Pentru rezolvarea problemelor complexe pe care le ridică propagarea căldurii prin convecţie, este
necesară încadrarea fenomenului urmărit, în una din categoriile de grupare a proceselor termice
convective (tab. 1.2), urmată de precizarea ecuaţiei de calcul a coeficientului de schimb superficial α,
pentru acel grupaj.
Principalii factori care, exercitând o puternică influenţă asupra schimbului de căldură convectiv, trebuie
urmăriţi, analizaţi şi precizaţi în studiul acestor fenomene termice, sunt:
-natura şi proprietăţile fizice ale fluidelor ;
-cauza apariţiei mişcării fluidelor şi regimul de curgere al acestora ;
-forma, dimensiunile şi starea suprafeţelor de separaţie.
În expresia (1.36) a legii lui Newton, tf reprezintă temperatura medie a fluidului, deoarece
temperatura acestuia variază atât în secţiune, cât şi în lungul suprafeţei de contact.
Stabilirea temperaturii pentru care se aleg valorile parametrilor fizici ai fluidului, numită temperatură
determinantă, prezintă o deosebită importanţă datorită dependenţei valorice a parametrilor fizici de
temperatura fluidului. Această dependenţă trebuie luată în considerare în fiecare caz, în mod
corespunzător, deoarece nu toţi parametrii depind de temperatură în aceeaşi măsură.
Pentru definirea valorii medii a parametrilor fizici ϕ ai fluidului, Nusselt a stabilit relaţia:
t mf
1
ϕm =
t mf − tp ∫ ϕ dt
tp

Diversitatea metodelor de alegere a temperaturii determinante impune, pentru o corectă

interpretare a datelor experimentale, indicarea temperaturii care a fost aleasă ca determinantă.

1.4. PROPAGAREA CĂLDURII PRIN RADIAŢIE

În timp ce fenomenele de conducţie şi convecţie sunt dependente, în principal, de diferenţele de

temperatură şi foarte puţin de nivelul temperaturilor, schimbul de căldură prin radiaţie creşte
considerabil odată cu acest nivel [4].
Dacă un corp este încălzit, o parte a energiei sale termice se transformă în energie radiantă.
Purtătorul de energie radiantă îl constituie oscilaţiile electromagnetice, radiaţiile infraroşii sau calorice
fiind unde electromagnetice emise de corpul radiator.
Radiaţiile infraroşii sunt de aceeaşi natură cu celelalte radiaţii, diferind de acestea prin
proprietăţile lor fizice, în funcţie de lungimea de undă.
Radiaţiile depind de tipul oscilaţiilor care generează energia, respectiv de locul în care acestea
se realizează, astfel în timp ce radiaţiile gama sunt generate de oscilaţiile intranucleare, care au loc la
fisiunea sau fuziunea nucleelor, radiaţiilor calorice sunt generate de oscilaţiile electromagnetice şi a
particulelor de atomi, ioni, molecule, după conformaţia corpurilor. Radiaţiile infraroşii nu sunt calde,
ele sunt un transport de energie care devine termică numai dacă este absorbită de un corp. De aceea
denumirea de raze calorice este improprie.
Din punct de vedere termic interesează acele radiaţii a căror energie se transformă, prin
absorbţia de către corpuri, în energie calorică, acestea fiind radiaţiile luminoase şi cele infraroşii.
Relaţia generală care exprimă dependenţa dintre lungimea de undă şi frecvenţa radiaţiilor, este:
11
 1
λ = w⋅T = w⋅
v
în care w este viteza de propagare a radiaţiilor, denumită după Louis de Broglie , viteză a undelor
asociate (în vid, w0 = c = 3 · 105 km/s), ν -frecvenţa, iar T - perioada oscilaţiilor.
Transmiterea energiei radiante infraroşii, având aceeaşi natură cu radiaţiile luminoase, se
supune aceloraşi legi de propagare.
Energia radiantă ajungând pe un corp, o parte din ea pătrunde în corp transformându-se în
energie termică, iar restul se reflectă la suprafaţa corpului. Acea parte a energiei care se reflectă,
ajungând pe alte corpuri, se reflectă sau este absorbită de acestea. După un şir de absorbiri, energia
radiantă se distribuie total între corpuri, realizându-se astfel un schimb de căldură prin radiaţie.
Un sistem se află în echilibru caloric atunci când toate corpurile care îl constituie au aceeaşi
temperatură; şi în acest caz, corpurile sistemului radiază şi absorb, însă pentru fiecare din ele energia
radiată este egală cu cea absorbită.
În cazul căderii unui fascicul de raze infraroşii asupra unui corp, debitul sau fluxul energetic Φe
reprezintă energia radiantă raportată la unitatea de timp, exprimat în W, iar densitatea fluxului
2
energetic Φc este fluxul energetic care străbate suprafaţa unitară a corpului, exprimat în W/m .
Emitanţa energetică sau puterea emisivă Me se referă la o suprafaţă radiantă şi reprezintă
densitatea fluxului energetic emis de corpul radiator pe întreg domeniul lungimilor de undă, exprimat
2
în W/m .
În timp ce fluxul termic Φ , schimbat de corpuri prin radiaţie, se determină din diferenţa emisiei
şi absorbţiei unui corp, densitatea fluxului termic q schimbat prin radiaţie, se obţine din diferenţa
puterii emisive şi absorbante.
Creşterea puterii emisive raportată la variaţia elementară a lungimii de undă, corespunzătoare
energiei radiate pe o anumită lungime de undă reprezintă emitanţa energetică monocromatică sau
puterea emisivă monocromatică a unei suprafeţe radiante:
dMe  W 
m eλ =  m 2  (1.60)
dλ

Fig. 1.15. Repartiţia fluxului energetic care cade asupra unui corp.

Pentru diferite corpuri emitanţa energetică monocromatică, la aceeaşi temperatură şi lungime de

undă, este diferită, limita maximă pentru fiecare lungime de undă fiind constituită de puterea emisivă
monocromatică a corpului negru [5].
Considerând fluxul energetic Φe care cade asupra unui corp (fig. 1.15), Φer fluxul energetic
reflectat, Φet fluxul energetic transmis, adică pătruns prin corp şi fluxul energetic Φea– absorbit de corp
şi transformat în flux termic, conform principiului conservării energiei se obţine :
φ er φ et φ ea
φ e = φ er + φ et + φ ea sau + + = ρ +τ + λ +1 (1.61)
φe φe φe
12
relaţia dintre factorii energetici de reflexie ρ (reflectivitate), transmisie τ (transmisivitate) şi absorbţie α
(absorbtivitate sau putere absorbantă). Clasificarea corpurilor după repartiţia fluxului energetic este
prezentată în tabelul 1.7.

Tabelul 1.7
Clasificarea corpurilor după repartiţia fluxului energetic
Denumirea corpurilor Valoarea factorilor Caracterstici
energetici
Atermane τ =0 Perfect opace la trecerea radiatiilor
Negre τ = 0; ρ = 0; α = 1 Absorb toate radiatiile pe toate lungimile
de unda
Albe τ = 0; ρ = 1; α = 0 Reflecta toate radiatiile care cad asupra
lor
Diatermane τ = 1; ρ = 0; α = 0 Permit traversarea tuturor radiatiilor
(Transparente) incidente
Cenusii α = const. Absorb o anumita portiune din radiatiile
inciente pe toate lungimile de unda
Selective α λ = 1; ρ λ = 0;τ λ = 0 Absorb complet pe anumite lungimi de
(Colorate) unda λ (gazele)

Pe lângă natura corpurilor, valorile factorilor energetici

ρ, τşi α, depind de temperatura
corpurilor şi de lungimile de undă ale radiaţiilor.
Emitanţa energetică Me1 a unui corp este complet determinată de natura şi temperatura corpului.
Dacă Me2 este puterea emisivă a altor corpuri, care pentru corpul considerat pe care îl întâlneşte,
reprezintă emitanţa energetică incidentă, atunci fracţiuneaα 1Me2 este absorbită de corpul 1 se
reprezintă emitanţa energetică absorbită, iar restul (1 - α1)Me2, reflectată de corpul 1, formează
emitanţa energetică reflectată.
În acest caz, ceea ce măsoară este emitanţa energetică (puterea emisivă) efectivă a corpului, rezultată
din însumarea emitanţei energetice proprii, cu cea reflectată :
Me ef = Me1 + (1 − α 1 ) Me 2 (1.62)

13