Caracterizarea lui Ion

Rebreanu: prozator ardelean, din perioada interbelică, creator al

romanului modern în literatura română prin “Ion” (1920 – primul roman realist
obiectiv), “Padurea spânzuraţilor” (1922 – primul roman de analiza psihologica)
si “Răscoala” (1930 – roman ce aduce în prim-plan ţărănimea ca personaj
colectiv). Prin Ion, roman modern realist, a cărui temă o constituie condiţia
ţăranului însetat de pamânt, pe fundalul vieţii unui sat ardelenesc la începutul
secolului al XX-lea, Rebreanu a contribuit la modernizarea prozei româneşti,
eliberând-o de excesele idilice ale prozei semănătoriste sau de nota
moralizatoare din romanele lui Slavici.

“Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman
realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă
a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o
societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă,
un criteriu al valorii individuale.

Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un

nume reprezentativ pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta
destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”,
ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul
principal.

Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile

socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea.
Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a obţine pământ şi
consecinţele actelor sale.

Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi,

Glasul pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa
conţinutului. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri care alcătuiesc
de fapt imaginea globală a satului transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi
îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al intelectualităţii rurale care descrie
viaţa şi problemele cu care se confruntă familia Herdelea.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul
tradiţional, unde averea condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion
este drama ţăranului sărac: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flăcăului, ca o chemare, coplşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de calităţile
sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea
pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o
situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.

Viziunea realistă a scriitorului ,

dorinţa acestuia de a făuri un roman care să
oglindească realitatea, să o recreeze în mod fidel sunt observabile prin analizarea
tematicii abordate. Astfel, romanul Ion are ca temă principală universul rural și prezintă
societatea arhaică românească în toată complexitatea ei , insistând asupra influenţei
societăţii asupra ţăranului ardelean. Astfel, lumea satului funcţionează după
legi nescrise, care ridică bariere în faţa personajelor, influenţându-le soarta.
Lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane, iar bariera dintre
săraci și bogaţi nu poate fi depășită. Orice încercare de a încălca legile unei lumi
tradiţionale va fi aspru pedepsită, după cum putem observa urmărind destinul
protagonistului.

Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta

de narator si de celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din
fapte, actiuni, comportament, relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin
monologul interior).

Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci,

“sarantocilor” satului, resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora
traditionala “se tin mai departe” si discuta “treburile obstei”, in timp ce
Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa bucatariei”,
sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si
incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de
truda pe la bogati abia strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea
valorilor umane pe baza averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin
obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect si demnitate in
comunitate.
 Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant,
ilustrand conditia tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului
XX. Naratorul il ca-racterizeaza in mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute
si harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind,
“nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul
casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si
schimba statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si
normele moralei pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc
de a parveni, Ion se apropie de tipologia arivistului.

Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai

ales din monologul sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre
iubirea fata de Florica si dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin
Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul romanului, in scena horei,
prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu “ceva
straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare
“mai frumoasa ca oricand”. Trasatura dominanta a personajului este iubirea
pamantului, in care Ion vede si posibilitatea de a-si schimba statutul social.
Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare directa,
precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci
pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.

O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a

horei, cand Ion incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a
lui Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin
caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe Ana cu “ceva straniu in
privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica, fata
care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza
astfel conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea
Floricai pentru ca “era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui
Vasile care “avea locuri si case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu,
care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion
resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-
si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi
urmareste cu meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase
insarcinata si il determina pe Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile
mult dorite.

O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta

reactia lui Ion atunci cand acesta devine stapan al tuturor pamanturilor.
Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de luni, Ion merge sa isi vada
pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se inchina
in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate
pamanturile. Se ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata
insa ii zambea de o fericire nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un
urias din basme care a biruit […] o ceata de balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire
pe sufletul personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece
Ion se face vinovat moral de moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii
lui reci, distante si chiar agresive. La scurta vreme moare si copilul, dar nici
acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau remuscarilor. Se
gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca
tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George
cu o unealta a pamantului, sapa.

In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din
literatura romana atat prin individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe
care le starneste cititorilor. Pe de o parte este apreciat pentru calitatile sale si
pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar pe de alta parte este
condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus.
Patima pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de
propriul sau destin