Congresul de pace de la Paris 1856.

Raporturile franco-ruse în problema românească.

Găvan Eugenia Ramona

Anul II master

Încheiat la 30 martie 1856, Congresul de pace de la Paris a adus în prim plan situația
Principatelor Române, reprezentând un punct important pentru diplomația europeană în ceea
ce privește unirea principatelor, acesta constituind un prim pas spre unirea din 1859. La Paris,
în 1856, se întrunea diplomația europeană după o pauză de 40 de ani de la Congresul de la
Viena, care pusese capăt războaielor napoleoniene,iar acum Franța era încununată de laurii
succesului și se afirma din nou ca„marea națiune”1 pe continentul european.

Înfrântă în războiul Crimeii (1853-1856) misiunea diplomației ruse era să obțină o

pace onorabilă pentru imperiu și să se apropie de Franța, noul arbitru în politica externă
europeană.

Încă din timpul negocierilor de la Viena, din 1855, s-a hotărât ca Principatele Române
să treacă de sub protectorat rusesc sub garanția colectivă a Marilor Puteri. Problema unirii
Principatelor a fost pusă în discuție încă în timpul Conferinței de la Viena, la 26 martie 1855,
de către reprezentantul francez, baronul de Bourqueney . Astfel se stipula că „Rusia nu va
exercita nici un drept particular, de protecție sau de ingerință în afacerile interioare ale
Principatelor”2. Mihail Gorceakov, reprezentantul țarului la Conferința de la Viena, opina că
„noua ordine de lucruri nu trebuie să priveze aceste provincii de nici un avantaj pe care ele le-
au avut până acum”.3 Cancelarul Karl Nesselrode considera că Principatele Române erau
datoare Rusiei că se bucurau de atâtea privilegii și imunități. La aceste declarații ministrul
Afacerilor Externe al Franței, contele Walewski, a declarat că Rusia a exercitat o influență
abuzivă în Principate, luând jumătate din teritoriul Moldovei, care era garantat de sultan, iar la
conducerea celor două țări românești s-au aflat persoane loiale Rusiei, fiind atent
supravegheată de agenții ruși.

1
Platon, Gh., Românii în veacul construcției naționale – națiune, frământări, mișcări sociale și politice,
program național , Editura Enciclopedică, Buc., 2005,p.255;
2
Eugen Tudor Sclifos, „Problema românească” în raporturile franco-ruse (1853-1859), www.academie.edu,
accesat 15.12.2018
3
idem
 De asemenea se luase în discuție și suprimarea Regulamentelor Organice.
Reprezentantul țarului , Mihail Gorceakov, a susținut necesitatea consultării locuitorilor din
cele două principate privind menținerea sau abolirea Regulamentului Organic, cel care a stat
la baza dezvoltării interne a principatelor. Astfel, proiectul înaintat de viitorul cancelar al
Rusiei Mihail Gorceakov a avut ecou în cadrul conferinței de la Viena și a fost inclus în
proiectul preliminar al păcii din 1 februarie 1856 și confirmat la Congresul de pace de la
Paris.4

Astfel, Franța a fost prima care venea cu inițiativa ca Moldova și Valahia să se

unească, devenind o barieră menită să garanteze integritatea Imperiului Otoman . Dacă facem
referire la Anglia, aceasta dorea ca Principatele Române să fie în continuare dependente de
Imperiul Otoman, pentru ca acesta să-și mențină integritatea.

Franța nu dorea slăbirea excesivă a Rusiei, dar nici o întărire a puterii Angliei pe
continentul european, și nici în Orient. În culise se negocia între Morny și Gorceakov , iar pe
canale oficiale – între contele Walewski și cancelarul Karl Nesselrode, care aveau
convingerea că alianța franco-rusă putea aduce doar beneficii pentru puterile antagoniste din
timpul Războiului Crimeii. „Dacă Rusia este mută, ea nu este redusă a fi surdă”,declara
Gorceakov.5

Lordul Clarendon, ambasadorul Marii Britanii la Paris, care cunoștea despre

negocierile franco-ruse din iarna anului 1855, considera acest demers „act de trădare a
alianței” 6 În același timp diplomatul englez îl considera pe contele Walewski „mai rus decât
Rușii” 7și cu siguranță Imperiul lui Napoleon al III-lea a promis țarului să limiteze dorințele
lordului Palmerston, care cerea Rusiei sacrificii mult mai mari decât cele care serveau ca bază
de negocieri la Congresul de la Paris din 1856. Același lucru era sesizat și de reprezentantul
austriac la congres, care avea temerea că se va lua decizii în detrimentul aliaților Rusia a
acceptat propunerile de pace la 16 ianuarie 1856. Înainte de a lua această decizie țarul
Alexandru al II-lea a convocat un consiliu format din cei mai loiali: Nesselrode, Orlov,
Bludov, Kiselev și Woronzoff , prințul Dolgoruki și baronul Meyendorf. Toți, cu excepția lui
Bludov, erau partizanii păcii.

De asemenea, negocierile dintre ducele de Morny și Gorceakov erau constructive în

4
ibidem
5
ibidem
6
ibidem
7
ibidem
vederea unei viitoare alianțe franco-ruse. Pe de altă parte, ambasadorul Prusiei la Petersburg,
Werther, i-a declarat țarului că Prusia nu poate rămâne o perioadă lungă de timp în
neutralitate, în caz contrar va trebui să se alieze cu puterile occidentale. Toate acestea au
constituit motivații pentru țarul Alexandru al II-lea să accepte propunerile de pace. La aceste
motivații se adăuga și intransigența lordului Palemerston, cel mai vehement la adresa Rusiei.
El cerea ca anumite teritorii să fi e împărțite între Imperiul Otoman și Austria. Lordul
Palmerston cerea ca Georgia, Circasia și Crimea să fie cedate Imperiului Otoman, Polonia să
devină un stat tampon, iar Principatele Române și Basarabia să fi e cedate Austriei 8

La conferinţa de la Constantinopole din ianuarie 1856 se punea în discuţie din nou

chestiunea românească. Semnarea protocolului din 11 februarie 1856 cuprindea modul de
organizare al Principatelor Române Astfel, tratatele semnate între Poartă și Rusia, cu privire la
Moldova și Valahia își pierd valabilitatea în urma încheierii acestui război. De asemenea,
Regulamentele Organice elaborate sub girul Moscovei sunt abolite 9. Se mai preciza că țările
române, teritoriul cărora este parte integrantă din Imperiul Otoman, vor dispune de o
administrație separată și independentă, sub suzeranitatea Sublimei Porți. Domnitorii vor fi
aleși din familiile cele mai notorii ale Moldovei și Munteniei, care vor dispune de instituții
adecvate pentru dezvoltarea acestora. Astfel, Principatele vor fi libere de orice fel de amestec
străin în afacerile interne, iar în ceea ce privește relațiile cu puterile străine interesele acestora
vor fi reprezentate de Poartă. Țările Române vor întreține raporturi cu Poarta prin intermediul
capuchehaielor. De asemenea, ele vor fi nevoite să plătească un tribut moderat, fără alte
rechiziții din partea autorităților otomane. O parte a prevederilor enumerate mai sus nu puteau
mulțumi pe români, care doreau unirea Moldovei și Valahiei într-un singur stat. Astfel, soarta
acestora urma să se decidă în urma negocierilor de pace ce urma să aibă loc la Paris. În
instrucțiunile trimise de cancelarul Nesselrode 10celor doi reprezentanți ai Imperiului Rus la
Congresul de pace de la Paris, contele Orlov și baronul Brunov, li se arată să se pronunțe în
chestiunea unirii celor două principate doar în cazul în care Franța va susține această
propunere. Diplomația rusă își dădea seama că această problemă va duce la divergențe între
puterile coalizate împotriva Rusiei în timpul Războiului Crimeii. Problema românească era
menită de la bun început a fi o piatră de încercare pentru Marile Puteri, ceea ce va duce la o
vizibilă divizare a acestora. Napoleon al III-lea nutrea simpatie față de cauza românească și
dorea să-și pună amprenta asupra acesteia, iar numele său să dăinuie în memoria românilor 11
8
Boicu,L., Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Iași 1978.
9
idem
10
Berindei,D. , Diplomația românească modernă ,București ,1995.
11
L. Boicu, op.cit.
El vedea în unificarea celor două țări românești „emblema” reînvierii naționalităților în
Europa de Sud-Est, urmând să joace rolul unei bariere contra expansiunii rusești, o
„santinelă”12 a latinității și un centru cultural pentru propagarea ideilor sale. Imperiul Rus nu
putea accepta prezența unei bariere. Dar s-a dovedit că această problemă putea reprezenta un
mijloc de a rupe coaliția franco - engleză, formată împotriva colosului de la nord în timpul
Războiului Crimeii13 . Și, nu în ultimă instanță, unirea Principatelor însemna slăbirea
considerabilă a Imperiului Otoman, dar și slăbirea influenței Austriei în zonă. Pentru a putea
realiza programul de politică externă, Franța avea nevoie de aliați.

În preajma deschiderii lucrărilor congresului Franța și Rusia susțineau unirea

Principatelor, însă Austria, Anglia doreau menținerea integrității Imperiului Otoman. Astfel,
la prima vedere se contura o apropiere vizibilă între cabinetele de la Tuileries și Petersburg în
problema românească, deși Rusia își ascundea cu abilitate adevăratul scop urmărit în această
problemă spinoasă14.

La Petersburg exista convingerea că Franța va căuta să-și impună prestigiul în

Principate, iar Rusia nu putea permite ca aceasta să se bucure singură de laurii succesului.
Rusia era datoare să se revanșeze față de români din cauza regimului dur al protectoratului
impus de țar. Diplomația rusă era convinsă că susținând unirea Moldovei și Munteniei poate
distruge coaliția ce se formase împotriva ei, iar mai târziu să pună în discuție clauzele
oneroase ale Tratatului de la Paris, care erau incompatibile cu onoarea imperiului rus.
Referitor la condițiile impuse Rusiei, dintre care unele exigente, Apostol Stan remarca:
„Războiul Crimeii încheiat cu Tratatul de la Paris, încununa o voință occidentală de
recuperare strategică a acestei zone geopolitice, prin instaurarea unei libertăți depline a
comerțului și a navigației la gurile Dunării și Marea Neagră, inclusiv prin organizarea politică
a celor două state autonome românești. Acestea din urmă, puse sub garanție europeană, erau
menite a constitui un obstacol împotriva planurilor expansioniste ale Rusiei” 15. Reprezentanții
țarului la congresul de pace erau diplomați cu experiență: contele Alexis Orlov și baronul
Brunov. Plenipotențiarul rus Brunov a fost trimis mai devreme la Paris, pentru a sonda terenul
și a vedea poziția Franței față de Rusia. Guvernul imperial rusesc dorea să vadă dacă putea
conta pe sprijinul necondiționat al guvernului francez la negocierile de pace de la Paris și dacă
putea fi un sprijin pentru delegații ruși, care trebuiau să facă față pretențiilor exagerate ale

12
idem
13
ibidem
14
Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Ţărilor Române, 1774-1856, ed. Saeculum I.O., Buc. ,1999, pg. 285
15
Eugen Tudor Sclifos, art cit., pg.158
Marii Britanii. Baronul Brunov este primit în audiență cu multă căldură de împăratul Franței,
fiind asigurat de intențiile guvernului francez de a încheia pacea. Napoleon al III-lea s-a
declarat gata să susțină interesele urmărite de Rusia la negocierile de pace, dar în măsura
posibilităților. Baronul Brunov comunica la 19 februarie cancelarului Karl Nesselrode
observațiile sale cu privire la atitudinea Franței. El aprecia că atitudinea guvernului de la
Tuileries este una conciliantă la adresa Rusiei: „intenția guvernului francez constă într-o
dorință ardentă a lui Napoleon de a încheia cât mai repede pacea. Dificultățile nu pot veni
decât din partea Angliei și a Austriei” 16

În urma întrevederilor dintre Napoleon al III-lea și reprezentantul Rusiei Orlov acesta

din urmă se declara susținător al unirii Principatelor , însă adevăratul scop al Rusiei era
ruperea alințelor încheiate în timpul războiului , dar și rezolvarea chestiunii Bolgradului.
Atitudinea rusească în chestiunea românească este una care pare surprinzătoare la
prima vedere, ținând cont de faptul că pe tot parcursul ostilităților militare din Crimeea a
combătut unirea principatelor.

Acum se ralia planurilor unioniste ale Franței. Susținând cauza românească, Rusia
spera să obțină un avantaj dublu pentru noua politică externă, de a limita influența crescândă a
Austriei în Principate și de a slăbi tot mai mult Imperiul Otoman. Pe de altă parte, spera că
prin acest „gest semnificativ” putea obține simpatia Europei, dar în special „bunăvoința”
17
Franței lui Napoleon al III lea, „omul momentului” la acea vreme. Walewski a pus în
discuție problema unirii Principatelor, tributare Imperiului Otoman și aflate sub protectorat
rusesc (Thouvenel 1896, 606). Cel mai vehement era reprezentantul Imperiului Otoman, Aali-
Pașa, care nu accepta punctul de vedere francez. Acesta a declarat că cele două țări românești
nu doresc unirea într-un singur stat, fiind doar o idee vehiculată de câțiva români, care fac
propagandă în capitalele europene pentru înfăptuirea unirii 18.Pe de altă parte, plenipotențiarul
rus contele Orlov susținea punctul de vedere francez, considerând că găsirea unei soluții în
această chestiune nu mai poate fi amânată o perioadă îndelungată de timp . În timpul primei
întruniri a congresului, de la 25 februarie 1856, au fost stabilite preliminariile păcii, care vor
genera numeroase discuții între diplomații prezenți în capitala pariziană. Referitor la problema
românească putem enumera aici abolirea protectoratului rusesc.

În cadrul celei de-a doua ședințe a Congresului de la Paris, din 28 februarie 1856,

16
idem
17
ibidem
18
ibidem
anume reprezentanții Franței și Rusiei, contele Walewski și, respectiv, Orlov au reușit să
convingă Marile Puteri ca soluționarea definitivă a problemei românești să fie încredințată
unei comisii speciale .19

La 8 martie 1856 contele Walewski punea iarăși în discuție necesitatea unirii

Principatelor, care ar trebui acceptată de congres. Președintele congresului afirma că problema
unirii este una „indispensabilă”20 și necesită o soluționare rapidă. Reprezentantul englez
împărtășea aceeași opinie ca și colegul său francez, dar considera necesar de a lua în
considerare și vocea populației din cele două principate. Singurele state care nu erau de acord
cu propunerile președintelui Congresului erau Imperiul Otoman și reprezentantul Austriei.
Rusia sprijinea punctul de vedere francez.

În cadrul ședinței din 10 martie, Walewski consideră necesar ca viitorul Principatelor

să fie încredințate unei comisii care să analizeze minuțios această problemă, care suscită
atenția marilor puteri.

În cadrul forumului păcii de la Paris o chestiune intens dezbătută de diplomația

europeană a fost problema teritoriului sudului Basarabiei, însă aceasta face obiectul altui
studiu și nu va fi aprofundat aici.

Congresul de la Paris n-a oferit o soluție definitivă în problema realizării unirii, din
cauza opiniilor divergente ale Marilor Puteri, dar a reușit să mai obțină un aliat – Rusia.

Astfel, în timpul negocierilor de pace de la Paris,Franța și Rusia aveau același punct de

vedere în problema unirii principatelor, chiar dacă intenţiile celei din urmă erau altele. Deşi
învinsă Rusia a căutat să minimalizeze condițiile impuse de marile puteri europene și să se
apropie de Franța, artizanul Europei de la acea dată.

Bibliografie:

1Academia Română, Istoria românilor, vol. VII TOM I, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,

19
L. Boicu, op. cit.
20
Eugen Tudor Sclifos, art. cit.
2015;

2.Berindei, D. , Diplomația românească modernă ,București ,1995.

3. Boicu, L., Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Iași 1978.

4 .Platon, Gh. ., Românii în veacul construcției naționale – națiune, frământări, mișcări

sociale și politice, program național , Editura Enciclopedică, Buc., 2005;
5.Stan, Apostol , Protectoratul Rusiei asupra Ţărilor Române, 1774-1856, ed.
Saeculum I.O., Buc. ,1999;

Webografie

www.academie.edu.-Sclifos, Eugen Tudor , „Problema românească” în raporturile franco-ruse

(1853-1859, accesat în data de 15.12.2018;