LICEUL TEHNOLOGIC SAVIRSIN

CLASA A- IX-A A

REFERAT LA MODULUL 1

NUME ELEV/A NUME PROFESOARA

TURLEA MADALINA JURCOANE ROANA
 CUPRINS:

1. CUM SE FORMEAZA VANTURILE

2. CE SUNT VANTURILE
3. FELUL VANTURILOR
4. DIRECTIA VANTURILOR
TEMA LUCRARII

VANTUL
 Vantul este un fenomen fizic ce se manifesta ca o circulatie dirijata
de aer in atmosfera terestra.
Pentru ca temperatura si presiunea aerului nu au aceleasi valori pe
toata suprafata Pamantului, exista deplasari ale aerului. Temperatura,
nefiind o marime constanta, determina repartitia neuniforma a presiunii
atmosferice, datorita regiunilor de pe Glob incalzite diferit.
Aerul se deplaseaza din regiunile cu presiune atmosferica mai ridicata
spre cele cu presiune mai scazuta, asfel se formeaza vanturile.
Vantul se caracterizeaza prin doua elemente extreme de variabile in
timp si spatiu: directia din care bate vantul, apreciata dupa 16 sectoare
ale orizontului, si viteza, reprezentand distanta parcursa de particolele
de aer in unitatea de timp exprimata in m/s.
Vanturile au fost impartite de catre speciaisti in functie de taria
acestora astfel:
– Briza – taria intre 2-5
– Vanturi puternice – taria intre 6-8
– Furtuni – taria 9
– Orcane, uragane, taifune – taria 12
Pe pamant vantul poate atinge teoretic viteza de 1230 km/ora, viteza
egala cu cea a sunetului, dar practic aceasta nu poate fi atinsa de cea
mai puternica tornada (pana in prezent s-a masurat la tornada o viteza
maxima de 500-600 km/ora).
Exista trei categorii de vanturi:
Vanturi permanente – bat tot timpul anului. Datorita miscarii de rotatie
acestea sunt abatute de la directia lor normala. Astfel sunt deplasate spre
dreapta in emisfera nordica si spre stanga in emisfera sudica.
Vanturile permanente sunt:
Alizeele – sunt vanturi predominante, care sufla dinspre NE si SE catre
Ecuator. Aceste vanturi sunt provocate de masele de aer fierbinte care se
ridica la Ecuator si de deplasarea aerului provenit dinspre N si S care ia
locul acestor mase de aer. Vanturile sunt deviate spre V din cauza
rotatiei Pamantului de la V la E. Zonele imprevizibile de calmuri,
cunoscute sub denumirea de acalmii tropicale, se afla la convergenta
acestora;
Vanturile de vest – se formeaza intre maximele tropicale si minimele
subtropicale, deci bat intre 400 si 600 latitudine nordica si sudica. Fiind
deviate de la directia normala, bat dinspre vest, de unde si denumirea
lor. Aceste vanturi aduc precipitatii bogate pe coastele vestice ale
continentelor;
Vanturile polare (de est) – bat dinspre maximele polare spre minimele
subpolare, aducand aerul rece al polilor.
Vanturile periodice – sunt vanturi care isi schimba directia. O perioada
bat dintr-o directie, iar perioada cealalta din directia opusa.
Vanturile periodice sunt:
Musonul – este un vant cu caracter periodic, ce ia nastere datorita
marilor contraste termice intre apele Oceanului Indian si partea
centrala a Asiei in cele doua anotimpuri extreme ale anului. In timpul
verii partea centrala si sudica a Asiei se incalzeste excesiv, temperatura
aerului ajungand si la 50 grade Celsius. Musonul de vara bate din
aprilie pana in octombrie, aducand precipitatii bogate. Musonul de
iarna bate din octombrie pana in aprilie, fiind foarte secetos;
Briza – este asemanatoare musonului, dar isi schimba directia de la zi la
noapte si bate pe suprafete restranse. Exista brize marine, formate din
cauza incalzirii diferite a plajei si a apei, si brize de munte si vale,
formate datorita incalzirii diferite a vailor si a culmilor invecinate.
Vanturile neregulate – bat numai intr-o anumita regiune. Exista multe
astfel de vanturi.
Cele mai cunoscute vanturi neregulate sunt:
Bora – este un vant neregulat care bate pe tarmul Marii Adriatice
Mistralul – Este un vant puternic din directia Nord Vest ce afecteaza
coasta mediteraneana a Frantei, de la Marsilia la Saint Tropez.
Mistralul este unul din factorii de clima determinanti ai acestei
incintatoare si putin cunoscute parti a Rivierei Franceze, situata in
departamentele Var si extinzindu-se pina la Bouches-duRhone
(Marseille), departe de zona supraglomerata Nisa-Cannes-Antibes.
Mistralul este responsabil pentru: vremea insorita exceptionala,
vegetatia desertica asemanatoare cu cea din sudul Californiei si chiar
pentru aerul local.
Vanturi din Romania
Pe teritoriul Romaniei regimul vantului este determinat atat de
particularitatile generale ale atmosferei, cat si de particularitatile
suprafetei active, evident fiind rolul de baraj orografic al Carpatilor,
care determina prin orientare si altitudine particularitati regionale ale
vantului.
 Vanturi care bat in Romania:
Crivatul – Crivatul este un vant deosebit de puternic, care bate in
Moldova, Dobrogea si sudul si estul Munteniei. Sufla dinspre N-E spre
S-V, cu viteze ce depasesc uneori 30-35 m/s. Asociat cu nisoare, el
determina deseori in anotimpul rece al anului cele mai cumplite viscole
din tara noastra. Aparitia lui in timpul verii este cu totul intamplatoare,
dar atunci fiind un vant cald si uscat aduce pagube recoltelor in
regiunile din sud-estul tarii.
Nemirul (Nemere) – vant local care apare in depresiunea Brasovului.
Aerul rece al Crivatului, acumulat in partea estica a Carpatiilor
Orientali, patrunde prin vaile si trecatorile muntilor si se revarsa pe
versantul vestic in depresiune sub forma unui vand rece, cu o viteza de
deplasare de 10-20 m/s.
Austrul – este un vant vestic, uscat si cald pe timpul verii, iar in
perioada de iarna este insotit de geruri si e lipsit de precipitatii.
Alte vanturi locale:
– Cosava, este un vant foarte intens cu caracter de fohn, cald si ucat,
bate in general din sud-est si uneori din est, isi face simtita prezenta mai
rar, in general doar in partea de sud-vest a parcului;
– Baltaretul, un vant umed si caldut, destul de prielnic agriculturii, fiind
aducator de ploi bogate;
– Vantul Negru, numit si Caraelul (Kara-yel=Vant Negru in limba
turca), este un vant uscat si fierbinte,care compromite culturile agricole;
de aceea localnicii ii mai spun si Traista Goala. Apare in mod special in
sudul Dobrogei, dar cateodata influenta sa se simte si in Baragan;
– Oradeanul – apare mai tot timpul anului, pe versantii vestici ai
muntilor Apuseni si sufla dinspre vest si nord;
– Fagarasul – este intalnit in masivele Ciucas si Bucegi si sufla dinspre
vest;
– Ardeleanul – sufla dinspre apus pe versantii transilvaneni ai
Carpatilor Orientali;
– Munteanul – vant local ce apare in zonele sudice ale Carpatilor
Orientali.
Din raspandirea neuniforma a temperaturii si presiunii atmosferice
pe fata Pamantului s-a vazut ca centrele de presiune coborata, atat de
diferite sub raportul temperaturii si densitatii aerului, tind sa se
echilibreze prin legaturi verticale si orizontale care dau nastere la
vanturi.
 Vantul este, asadar, miscarea aerului de la centre si regiuni cu
temperaturi mici si presiuni mari spre centre si regiuni cu temperaturi
mari si presiuni mici.
          De la adierile abia simtite ale zefirului pornit din umbra
padurilor si racoarea izvoarelor, de la brizele de mare si de munte ce
sufla cu regularitate seara si dimineata si pana la furtunile si uraganele
naprasnice care dezradacineaza arbori, distrug recolte si provoaca
inundatii – toate aceste miscari isi au cauzele in deosebirile de presiune
si temperatura ale aerului atmosferic. Ceea ce difera la aceste miscari
sunt numai proportiile si intensitatea lor.
          Se pare ca dintre fenomenele naturii, vanturile au impresionat
foarte mult pe oamenii antichitatii. Considerandu-le manifestari ale
unor forte supranaturale, ei incercau sa le domoleasca furia prin
sacrificii si rugaciuni aduse zeitatilor. Desi mecanismul formarii acestor
fenomene nu era cunoscut, in stadiul embrionar al stiintei acelor vremi,
totusi observarea atenta a directiei si duratei vanturilor, determinate de
cerintele practicii, a preocupat de timpuriu pe cei vechi.
          Grecii – popor de negustori si marinari, cunoscatori ai unor
intinse spatii maritime si continentale – aveau o imagine apropiata de
realitate in ce priveste directiile vanturilor. Hesiod afirma, cu opt secole
inaintea erei noastre, ca iernile aspre din Grecia se datoreaza „vantului
de nord care coboara in rafale din Tracia”, iar Tales din Milet,
fondatorul scolii ioniene, facuse observatii asupra vanturilor, intocmind
si un „calendar meteorologic” pentru marinari.
          Legendarul Homer deosebise patru vanturi, dupa cele patru
puncte cardinale din orizontul Mediteranei: Boreas, vantul rece si
naprasnic de miazanoapte; Notos, vantul cald de la miazazi, aducator de
ploaie; Zefirul, vantul racoros dinspre asfintit, si Euros, vantul prielnic
de la sud-est. Mai tarziu, grecii au adaugat acestui numar inca patru si
au intocmit prima roza a vanturilor cu opt directii, pe care Aristotel le-a
marit la 12. acesta a fost primul invatat care a incercat sa explice
formarea vanturilor prin tendinta de eliberare a aerului „inchis in
nori”.
In secolul al II-lea d. Hr. la Atena a fost construit un „turn al
vanturilor” care se pastreaza pana in zilele noastre. O girueta in forma
de triton, asezata in varf, indica directia vantului, iar pe laturile turnului
se gaseau diverse figuri mitologice personificand tipul de vreme adusa
de vantul din directia respectiva.
Expeditiile navigatorilor antichitatii – Nearchos, Hippalus si ale
altora care iesisera din orizontul Mediteranei si calatorisera in Oceanul
Indian – se intemeiau pe cunoasterea directiei vanturilor.
In evul mediu, cunostintele asupra vanturilor se obtineau tot de la
navigatori, care, prin calatoriile lor pe mari, erau cei mai indicati sa
relateze despre miscarile aerului. Dar multe din descrierile si
observatiile lor juste se amestecau uneori cu diverse superstitii.
O experienta mai bogata asupra cunoasterii vanturilor s-a acumulat
abia la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator, dupa
extinderea orizontului geografic prin calatoriile marilor descoperitori de
pamanturi noi, Columb si Magellan, care au folosit directia constanta a
alizeelor.
In 1688 invatatul englez Halley intocmeste cea dintai harta generala
a vanturilor, folosind roza vanturilor pentru determinarea directiei si
locurilor pe unde acestea bat.
Numai dupa inventarea termometrului (1597) si a barometrului (1643)
si determinarea centrelor de presiune minima si maxima s-a deschis
drumul spre o adevarata cunoastere stiintifica a curentilor aerieni. Abia
in 1837 se face legatura intre centrele de presiune barometrica si
centrele de inregistrat temperatura, iar in 1851 se stabileste devierea
miscarii aerului in centrele de minima si maxima presiune; aceasta a
facut posibila descoperirea legii vanturilor (1857), care se datoreaza
meteorologului olandez Buys Ballot.
Un pas mai departe il aduc hartile cu izobare care au dat putinta
stabilirii miscarilor ciclonale si intensitatii vanturilor. Amiralul englez
Frabcisc Beaufort (1774-1857) a intocmit in 1806 chiar si o scara a
tariei curentilor de aer dupa viteza si diferenta de presiune.
In sfarsit, explicarea pendularii ritmice a vanturilor in functie de
deplasarea anotimpuala sau anuala a centrelor de presiune diferita si
utilizarea recenta a unor metode noi de investigatie cu ajutorul
rachetelor cosmice si satelitilor artificiali au largit mult campul
cunoasterii curentilor aerieni. Astazi vanturile sunt privite tot mai mult
ca verigi ale unor lanturi de fenomene si procese ce sunt determinate in
dinamica atmosferei. De aici si rolul lor primordial in meteorologie.
 Desi pe parcursul miscarii sale, vantul este un curent liber, el se
supune totusi unor legi bine determinate, ca si celelalte fenomene ale
naturii.
Daca privim o harta a repartitiei presiunii pe fata Pamantului –
relieful baric, - acesta ne apare ca ceva asemanator peisajului muntos.
Intocmai cum apele curgatoare coboara de la munte la vale impinse de
gravitatie si atrase de diferenta de nivel, tot asa si aerul se scurge ca un
torent din inaltimile barometrice, unde presiunea e ridicata, spre vai sau
depresiuni barometrice unde presiunea este scazuta. Cu cat muntele
presiunilor mari este mai inalt, si depresiunea barometrica mai adanca
si mai apropiata, cu atat curentul de aer curge mai repede, si invers, cu
cat distanta dintre cele doua centre este mai mare si diferenta lor de
presiune este mai mica, cu atat vantul este mai slab. Departarea sau
apropierea intre izobare prezinta o mare importanta pentru miscarile de
aer, atat in cuprinsul centrelor de presiune, cat si in legaturile dintre ele.
Unde se gasesc izobare mai dese, se formeaza un fel de panta
barometrica abrupta intre maxima si minima, cu vanturi foarte
puternice, iar unde izobarele sunt mai rare, diferenta de presiune este
mai mica, panta e mai domoala si vanturile sunt mai slabe.
De aceste pante barometrice mai repezi si mai apropiate sau mai line si
mai departate atarna taria vanturilor.   
Sa incercam acum a le afla si directia. Dar cum e cu putinta aceasta,
cand miscarea de rotatie a globului deviaza curentii de aer spre dreapta
in emisfera nordica si spre stanga in cea sudica?
Daca am privi efectul acestei devieri la apele curgatoare mari,
orientate in directia nord-sud, am observa ca malurile de pe dreapta din
emisfera nordica si cele de pe stanga din cea sudica, fiind roase mai
mult de rauri, au capatat un caracter abrupt. Dar curentii de aer nu au
maluri si curg liberi; din aceasta cauza directia lor, deviata de rotatia
globului, ia un drum arcuit in forma de serpuiri largi, uneori in chip de
spirala, formand vartejuri (cicloane), alteori inchizand circuite inelare
sau disparand sub forma de unde razlete inghitite de curentii mai
puternici.
Tinand seama de forma arcuita a acestei devieri si de faptul ca
directia vantului este determinata de pozitia centrelor de maxima si
minima presiune intre care se scurge aerul, putem afla directia vantului.
Daca ne situam cu spatele spre maxima si cu fata spre minima, rezulta
ca vantul va sufla in directia minimei, dar deviat putin spre dreapta in
emisfera boreala si spre stanga in cea australa.
Pentru determinarea directiei vantului se intrebuinteaza 
girueta, iar pentru masurarea vitezei, anemometrul. Aceste instrumente
sunt montate de obicei pe acoperisurile statiunilor meteorologice si pe
ale aerodromurilor si functioneaza pe principiul rotirii unui dispozitiv in
jurul unui ax metalic.
Potrivit clasificarii intocmite de Beaufort, curentii de aer care se
misca cu viteze sub 3 m/s sunt vanturi foarte slabe care sufla in adieri
abia simtite si misca usor frunzele arborilor; cele mai frecvente vanturi
sunt cele care bat cu viteza medie intre 3 si 10 m/s, indoind copacii si
ridicand valuri inspumate. Miscarile de aer cu viteze peste 10 m/s
dezlantuie furtuni puternice care smulg acoperisuri de case, rup arborii,
produc distrugeri, iar cele cu peste 15-20 m/s declanseaza vijelii, care
cauzeaza distrugeri grele, inundatii, naufragii, pierderi de vieti omenesti
etc.
Un om care inainteaza contra unui vant ce bate cu 20 m/s
intampina o rezistenta de aproximativ 30 kg/m². Un vant cu viteza de
peste 30 m/s dezlantuie o presiune de 200-250 kg/m², ceea ce ar echivala
cu viteza unui uragan in stare sa dezradacineze copacii, sa distruga
cladiri si sa cauzeze deraieri trenurilor.
Cunoasterea directiei si vitezei vantului este de mare insemnatate
pentru navigatia marina si aeriana, pentru agricultura si, in general,
pentru folosirea lui ca sursa de energie.
Odata cu deplasarea aerului, vantul antreneaza in drumul sau si
vaporii din atmosfera, favorizand producerea precipitatiilor. Totodata, el
impinge apa de la suprafata marilor si oceanelor, creand curentii
maritimi. Circulatia aerului se infrateste cu aceea a apei din atmosfera,
dand nastere la fronturile calde sau reci care influenteaza zonalitatea
ploilor si a secetelor si, in ultima instanta, varietatea climatelor.
Dupa felul cum isi pastreaza sau isi modifica directia, intensitatea
si durata, vanturile se diferentiaza in vanturi regulate, neregulate si
periodice. O categorie aparte de vanturi sunt cele locale, care au o
importanta cu totul limitata la anumite locuri si regiuni, cum sunt, de
pilda, Mistralul in sudul Frantei sau Vantul Mare din depresiunea
Fagarasului in tara noastra.
Object 1
 BIBLIOGRAFIE

REVISTA METEO.RO
WWW .REFERATELE.COM