Sunteți pe pagina 1din 76

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 3, august 2013
X

▫ Michael Haulică ▫
Despre găştile literare ▫
Unul dintre lucrurile bune care se pot întâmpla într-o literatură este apariţia grupurilor.
Bazate pe afinităţi, nuclee ale unor cenacluri, asociaţii sau societăţi cu scopuri/interese mai mult
sau mai puţin globalizatoare/reprezentative, adunate în jurul unor publicaţii, grupurile şi-au
asumat rolul de a prelua iniţiativa în sefeul românesc, de a impune viziuni, modalităţi, stiluri,
curente.
Orice grup apărut a avut parte de admiratori şi de contestatari, orice grup a avut
momentele lui de glorie şi momentele de declin.
Şi cred că după fiecare a rămas exact ce şi-a propus la înfiinţare. Dacă şi-a dorit doar şefia
(iluzorie) a fandomului, poziţionarea într-un loc vizibil şi cama atât, de asta a şi avut parte, şi cum
n-a mai sunat din clopoţei, cum s-a aşternut uitarea peste el… Iar de rămas, a rămas doar în
istoria fandomului, ca grupare importantă şi plină de realizări, socotind printre acestea colocviile
x sau zilele y sau o antologie festivă de cenaclu în care au fost publicaţi de-a valma tot cei care au
putut ţine un pix în mână, dar aveau meritul de a se afla, fie şi vremelnic, în aria geografică
respectivă.
Dacă şi-a dorit însă impunerea unui fel de a scrie, dacă a venit cu nişte voci noi, distincte,
pe care şi-a dorit să le impună (fie că vorbim de un cenaclu, fie că vorbim de o publicaţie), atunci
a lăsat o urmă în istoria literaturii de gen, iar asta transcende fandomul, micile sau marile
conflicte de orgolii, luptele între creatori şi spectatori.
Adevărul e că ne-am obişnuit să vorbim urât unii despre alţii – iar cea mai „aristocrată”
atitudine este ignorarea totală, comportamentul autist când vine vorba despre ceilalţi, în ideea că
numai noi existăm pe lume, că numai noi contăm… Ceea ce este mai rău decât polemicile duse
până la absurd – deşi n-am mai văzut cam de mult polemici, acestea fiind înlocuite cu aşa-zisele
pamflete (specie literară pretenţioasă, nu chiar la îndemâna oricui, totuşi) sau cu veşnicele
comentarii anonime purtătoare de calomnii şi injurii.
Adevărul este că ignorarea celorlalţi a început să ia proporţii dincolo de masca celor care
vor să fie percepuţi drept unii care „tac şi fac”, inducând astfel criterii false în valorificarea
activităţii individuale (sau de grup, revenind, iată, la subiectul abordat) sau inducând, prin
propriul exemplu, drept comportament civilizat autismul.
Grupurile – găştile, iată altă încercare de manipulare, prin folosirea acestui cuvânt, cu
conotaţii peiorative (adică noi suntem un grup/cenaclu/asociaţie, ceilalţi sunt găşti) – au rolul lor
bine determinat în dezvoltarea unei literaturi (că despre literatură vorbim, la urma urmei, nu
despre şezători pe care le organizăm ca să ne lăsăm admiraţi!) şi cred că ele – apariţia lor, în
X

general – ar trebui încurajate, ar trebui băgate în seamă, ar trebui să se scrie despre ele, să li se
evidenţieze specificitatea, ceea ce aduc nou în literatura noastră, dincolo de umori şi orgolii.
Am să dau un singur exemplu, ca să nu ne topim cumva în abstract, şi ceva mai vechi,
pentru a nu stârni iarăşi corul imprecatorilor mai mult sau mai puţin anonimi: Quo Vadis?,
cenaclul anilor '90. Avându-i printre membri pe câţiva dintre cei mai interesanţi scriitori ai acelor
ani – şi îi numesc pe Dănuţ Ivănescu, Don Simon şi Doru Stoica – cenaclul ploieştean s-a
transformat în ceva mai mult decât un simplu cenaclu, a devenit un grup literar atunci când celor
pomeniţi deja li s-au alăturat Sebastian A. Corn, Ionuţ Bănuţă, Mihai Samoilă etc. Evident, şi
atunci unii au văzut (sau au preferat să vadă) doar limbajul (semi) licenţios, refuzând să observe
şi să acorde atenţie literarităţii textelor, inovaţiilor lingvistice, noutăţii subiectelor şi manierei
uneori desul de nonconformiste de a aborda un text. Cred că, dincolo de polemici, dincolo de
încercările de a-i trage pe toţi în mocirla comună, ceea ce a adus nou (şi a schimbat oarecum faţa
sefeului românesc în acei ani) a fost tocmai literaritatea.
Or, chiar dacă vorbim despre SF, vorbim, în primul rând, despre literatură… Care
literatură, sigur, este un risc pe cont propriu, dar pariurile literare se câştigă în grup.
De aceea cred că orice grup literar ar trebui încurajat, despre orice grup literar ar trebui
vorbit, pentru că, dacă vom avea vreodată o literatură F&SF importantă, o vom avea datorită
grupurilor de scriitori.
Proză

▫ George Lazăr ▫
Bal mascat ▫
Strada principală era acoperită cu un strat gros de-o palmă de pâclă densă, aurie care,
odată cu apusul vremelnic al astrului luminator, prinse a sclipi uniform, urmărind denivelările
drumului. Din loc în loc, pâcla forma vârtejuri sau perdele subţiri, abia vizibile, aruncând aureole
plăpânde asupra clădirilor dărăpănate aflate de o parte şi de cealaltă a străzii. Privit de la
înălţimea ameţitoare a stelelor îngheţate pe cerul fără pic de nori, oraşul părea un captiv prins de
zecile de tentacule – dâre luminoase – ale unui animal uriaş care se strecurase pe toate aleile şi
străzile. Stelele şi astrul nocturn, rânjind strâmb de pe boltă, îşi scuipau cu nepăsare lumina,
producând umbre – pete de întuneric – fără a izbuti să ascundă întru totul fosforescenţa pâclei.
Vrăjitoarea păşea cu abilitate printre gropile şi mormanele de pământ uscat presărate pe
strada principală, iar picioarele încălţate în cizme negre, cu tocuri roase, i se afundau până la
glezne în ceaţa aurie revărsată pe drum. Ridica talpa şi o cobora apoi cu grijă, palpând foarte
repede solul; făcea asta de fiecare dată înainte de a păşi, chiar dacă uneori se întâmpla să
întâlnească porţiuni ceva mai lungi de asfalt sau pământ bătătorit. Mersul îi era neauzit, părea că
pâcla îi înghite zgomotul paşilor. Ţinea capul plecat, iar cu mâinile îşi înfăşurase lunga mantie
neagră, ruptă, peticită ici-colo, care, ciudat, nu o stânjenea în nici un fel. Nimeni nu ştia încotro se
îndreaptă Vrăjitoarea, iar Spiriduşul, care încercase de câteva ori s-o urmărească, povestea că urca
X

tot mai sus, spre astrul nocturn, şi asta în fiecare noapte. Dar oricâte întrebări i se puseseră, nu
fusese în stare să spună ce putea face baba acolo. Mai încercaseră şi alţi curioşi s-o urmărească,
dar fuseseră cât pe ce să-şi rupă oasele pe drum, încercând să se ţină de urma cotoroanţei, aşa că,
plictisiţi, se lăsaseră păgubaşi.
În calea Vrăjitoarei se afla caleaşca Vizitiului. Era o construcţie solidă, cu roţi mari, prinse
cu buloane de metal, odinioară sclipitoare. Geamurile erau fie sparte, fie plesnite, dar pernele şi
tapiţeria erau aproape întregi. Aici îşi aflase Vizitiul culcuş. Nimeni nu văzuse caii vreodată, dar
Vizitiul povestea, cui stătea să-l asculte, că erau mari, albi, rotaţi şi aveau panaşe din pene
colorate însă muriseră imediat după căderea Stelei şi îi mâncase el împreună cu alţii aflaţi prin
preajmă.
Vizitiul avea întotdeauna o ladă plină cu sticle de băutură; se credea că avea un talent
special în a descoperi locuri unde se află înghesuite sticle cu alcool şi cutii rotunde din tablă ce
ascund mâncare. Se spune că, mai demult, asemenea locuri erau păzite, iar pentru a lua ceva de
acolo, trebuia să oferi altceva în schimb – nimeni nu mai ştie exact ce – dar acum toată greutatea
constă doar în a găsi astfel de locuri.
Vrăjitoarea îşi potrivi grijulie nasul lung de carton – un con roşu, cu vopseaua scorojită -,
îşi înnodă sub bărbia prelungită aţele tichiei presărate cu steluţe de staniol, îşi încheie cei doi
nasturi rămaşi la manta şi, frământându-şi degetele lungi, descărnate, prelugite cu unghii mari, se
apropie de vizitiu. Acesta o privi cu ochi bulbucaţi, roşii de după găurile măştii – o foaie de
plastic închipuind doi obraji mari şi un nas lat după care se răsfăţa o mustaţă groasă -, duse o
sticlă la gură şi o goli pe jumătate. Îndepărtă cu un gest câteva dintre firele roşcate ale perucii
care-i cădeau pe frunte şi întinse sticla către vrăjitoare.
— Vrei?
Vrăjitoarea îl refuză cu un gest. Mirosea groaznic a alcool, iar pernele trăsurii aveau pete
mari de vomă. Vizitiul nu se clintise. Nici nu fusese văzut altfel decât aşezat la una dintre
ferestrele sparte ale trăsurii, cu o mână cuprinzându-şi burta mare – făcută dintr-un braţ de paie –
iar cu cealaltă ţinând veşnica sticlă obţinută cine ştie cum, de cine ştie unde. Privirea îi era
pierdută, se gândea cine ştie la ce, se spunea că el era printre cei mai bătrâni din oraş şi, dacă
alcoolul nu i-ar fi măcinat minţile, printre cei mai înţelepţi. Înghiţi încă o porţie zdravănă de
alcool şi îşi îndreptă ochii sticloşi către vrăjitoare:
— Copilo, iar mergi să zbori către astru. I se spunea doamna Lună.
Rămase gânditor câteva clipe, luă din lada de alături o sticlă plină şi o întinse vrăjitoarei.
— Du-i asta din partea mea şi spune-i să-mi pregătească un culcuş cald. Azi-mâine o să
plec şi eu într-acolo.
Bău din nou, plescăi zgomotos din limbă şi scuipă cu nepăsare pe podeaua trăsurii.
Vrăjitoarea luă sticla cea plină şi o ascunse în manta. Mâna Vizitiului, scăpată de greutate, căzu
lovind uşiţa trăsurii.
— Tu eşti o fată bună. Te ştiu de când erai cât ea – îi arătă o sticlă. Da, tu eşti o fată
bună…
X

Vocea îi era hodorogită, articula cu greu cuvintele, dar Vrăjitoarea hotărî totuşi să-i
vorbească.
— Mâine se termină balul. Treceam pe aici şi m-am gândit că ar fi bine să ştii.
Făptura din trăsură era dusă pe gânduri. Capul îi căzuse în piept, părea că nu auzise nimic,
iar vrajitoarea tocmai se întreba dacă mai are vreun rost să repete, când vocea vizitiului scârţâi:
— Se termină balul? (Râse.) Bine…
Vrăjitoarea îl lăsă în alcoolul şi duhoarea lui şi-şi continuă drumul. Din urmă răbufniră
hohotele vizitiului, spărgând tăcerea nopţii.
— Se termină balul. Ha, ha… Se termină balul!
Vrăjitoarea merse multă vreme, cotind pe uliţe numai de ea ştiute. Ajunse la un colţ mai
întunecos, ascultă încordată şi privi grijulie îndărăt. Nevăzând nimic, intră într-o clădire masivă,
strcurându-se printr-o spărtură a gardului din ţepuşe de fier ce o înconjura. Clădirea era aproape
întreagă, avea două turnuri, iar pe unul dintre ele mai stătea încă înfiptă o cruce mare, puţin
înclinată, ce arunca umbre prelungi peste pâcla aurie a drumului.
Deschise uşa mare din lemn şi intră înăuntru. Aici pâcla nu pătrunsese şi numai stelele
cerului aruncau şuvoaie de lumină prin orificiile în care, odată, se aflau geamuri. Fără să acorde
vreo importanţă chipurilor pictate pe pereţi, Vrăjitoarea se îndreptă spre altar unde prinse a
murmura o seamă de cuvinte al căror sens nu-l ştiuse vreodată. Se prea poate să fi uitat câteva
dintre ele, auzise incantaţia demult, aşa că, pentru siguranţă, o repetă de trei ori.
Se strecură apoi pe un cotlon la capătul căruia urni icnind nişte bolovani. Scoase ditr-un
buzunar un ciot de lumânare şi îl aprinse la flacăra Veşnicei Candele atârnată de un perete,
deasupra unei lăzi ferecate în metal. Pătrunse în golul negru, proaspăt format, protejând cu palma
flacăra plăpândă a lumânării.
Aici se afla fiul ei, Dragonul, a cărui înfăţişare era atât de groaznică, încât fusese nevoită
să-l ascundă de lume. Îi cususe cu greutate veşminte verzi din stofă destrămată, dar şi ei îi venea
greu să-l privească. Scoase câţiva napi sfrijiţi din buzunare, sticla primită de la vizitiu şi le înşiră
pe toate jos, pe lespezi. Drgonul se apropie în grabă, iar ea stinse lumânarea, să nu-i vadă chipul
şi să nu-i rănească ochii neobişnuiţi cu lumina. Acesta se năpusti asupra napilor şi îi înghiţi în
grabă, clefăind de plăcere, apoi bău din sticlă. Vrăjitoarea aşteptă să isprăvească, iar când dinţii
lui albi prinseră a rânji către ea, grăi:
— Mâine se termină balul. Trebuie să ieşi şi tu. Fără mască.
Dragonul se trase înapoi îngrozit.
— Nuu…
Ea îi căută privirea. Ochii începuseră să i se obişnuiască cu întunericul.
— O să mănânci carne. Să vii, auzi?
Dragonul îşi exprimă zgomotos îndoiala:
— Carne? Nu cred… De unde? Dacă e carne, vin unde vrei! Carne…
X

— Nu ştiu de unde, dar în fiecare an aduce Împăratul. Trebuie să vii.


Vrăjitoarea plecă lăsând ascunzătoarea deschisă. Ieşi din clădire, se strecură prin spărtura
gardului şi se îndreptă spre un lung şir de blocuri dărăpănate şi pustii, căutând sălaş vremelnic
pentru noapte.
*
Prinţesa lipăia cu picioarele desculţe pe asfaltul crăpat al drumului ce ducea către cimitir.
Pâcla aurie şi rece îi învăluia gleznele, rămânându-i prinsă de tălpi şi de piele, ca nişte încălţări
strălucitoare. Păşea repede, vrând să se încălzească, iar uneori scotea gemete tânguitoare când
călca prin vreo adâncitură a drumului, îndoindu-şi dureros încheieturile îngheţate. A doua zi era
sfârşitul balului, iar tatăl ei, Împăratul, era prea bătrân ca să mai poată face rost de carne. Prinţesa
promisese să-l ajute, răscolise prin clădirile în care odată erau cutii de tinichea în care se afla
carne, dar nu găsise nimic. Vizitiul era prea beat ca să-i mai poată spune ceva, aşa că plecase
deznădăjduită spre cimitir, dorindu-şi să o afle moartea cât mai repede, pentru că nu se putea
întoarce la tatăl ei cu mâinile goale.
Cimitirul nu mai avea gard de mult. Nimeni nu ştia exact unde începea şi unde se termina,
dar Prinţesa, păşind cu atenţie printre gropile răscolite şi crucile răsturnate, se îndreptă către un
loc anume, unde nu mai fusese de multă, foarte multă vreme. Locul era ca o adevărată casă,
pavată cu marmură albă şi neagră. Vru să se aşeze pe lespezi, grijulie să nu îşi agaţe rochia albă,
murdărită, ferfeniţită, când un zgomot o făcu să tresară. O hienă mare, sătulă, sta întinsă lângă
cavou.
Prinţesa înşfăcă un lemn greu, îl ridică, se apropie tiptil, ţinându-şi răsuflarea. Izbi cu
toată puterea în creştetul animalului. Din pricina efortului, masca – un chip gingaş – îi lunecă
într-o parte, lăsând să i se vadă obrajii scofâlciţi şi buzele subţiri ca două aţe, ce înconjurau o gură
ştirbă. Lovitura fusese prea slabă pentru a doborî hiena, aşa că, aceasta, înfuriată, se pregăti cu un
urlet prelung să se arunce asupra prinţesei. Iar aceasta închise ochii, aşteptând resemnată colţii
ascuţiţi ce aveau să-i aducă moartea.
Nu se întâmplă nimic. Încet, Prinţesa deschise ochii şi văzu animalul zăcând la picioarele
ei, cu sângele şiroindu-i din capul crăpat. Ridică privirea şi întâlni masca neagră a Călăului.
Mâinile acestuia se odihneau pe securea cea mare, proptită în pământ. Pe Călău nu-l mai văzuse
nimeni de multă vreme, iar securea stătea tot timpul înfiptă în buturuga din piaţă, cei care
încercaseră s-o scoată de acolo nefiind vreodată în stare. Prinţesa îl cercetă lacomă şi îi vorbi
repede, ca pentru a-i mulţumi:
— Mâine se termină balul, o să vii… şi tu?
Călăul nu spuse nimic; mâinile acoperite cu mănuşi mari de piele săltară securea, după
care se pierdu cu paşi mari în noapte. În locul lui apăru Spiriduşul; încercă un salt, dar se
împiedică şi se prăbuşi peste oasele gălbui dintr-o groapă. Prinţesa îl ajută să iasă, apoi luară
împreună leşul hienei şi, pe căi ocolite, îl cărară către turn.
Pe drum, Prinţesa se opri brusc.
— Am auzit ceva.
X

Ascultară împreună, încordaţi. Spiriduşul îşi ciuli caraghios urechile mari de pluş. Închise
ochii şi, într-adevăr, se auzi un mers greoi, târâit. În lumina palidă a stelelor apăru, inconfundabil,
făptura pe care ar fi vrut cel mai puţin să o întâlnească: Leprosul.
Acesta nu purta mască; nici nu ar fi avut nevoie pentru ceea ce-şi alesese a fi. O glugă
mare, albă, îi acoperea aproape întreaga faţă, lăsând vederii numai bărbia ascuţită, acoperită de
riduri. În mâini ţinea un felinar spart în care pâlpâia anemic o luminiţă. Era înveşmântat într-o
pelerină lungă, albă, fantomatică, ale cărei margini păreau că se îmbină cu pâcla aurie revărsată
pe stradă. Spiriduşul se foi neliniştit.
— Trebuie să îi sărutăm felinarul. Cine o face, are trei zile noroc. Ştiu sigur, când l-am
întâlnit acum doi ani, am sărutat felinarul şi chiar a doua zi am primit un căuş de apă în plus de la
Împărat.
Stăteau nemişcaţi în mijlocul străzii. Leprosul de apropie de ei. Păru că nu observă leşul
hienei, acoperit de pâclă, şi vru să-şi continue calea. Dar Spiriduşul se repezi spre el, înşfăcă
felinarul şi-l pupă zgomotos de câteva ori. Leprosul îl privi liniştit, sau poate mirat, bodogăni
ceva de neînţeles şi porni din nou târându-şi paşii.
— Mâine se termină balul, zise încet Prinţesa.
Leprosul păru că nu aude, mai făcu câţiva paşi, privi în urmă după o vreme şi, deodată,
cuprins de groază, aruncă felinarul, apoi, bolborosind blesteme, o rupse la fugă. Felinarul se
cufundă în pâclă, se rostogoli cu zgomot – era ciudat – sunetele păreau că ţâşnesc din stratul
fluid, auriu. Prinţesa îl urmări fascinată, iar Spiriduşul scheună de bucurie privind fuga
Leprosului.
— Leprosul a fugit, a lăsat felinarul, dorinţa se va împlini!
Prinţesa, nedumerită, vru să afle dorinţa.
— Voi fi eu Împărat, de mâine, rânji Spiridiuşul.
Izbuti cu greu să-i potolească bucuria şi să care mai departe hiena ucisă.
Într-un târziu, ajunseră la clădirea Turnului. De jur-împrejur se aflau cutii mari de carton
rânduite ca un zid, nu prea înalt, cu metereze. Pe cutii se mai desluşeau semne sau simboluri, dar
nimeni nu ştia ce-ar fi putut să însemne.
Îi întâmpină Împăratul. Stătuse cocoţat în vârful Turnului şi îi văzuse venind. Jupuiră cu
pietrele şi cu unghiile cadavrul hienei după care urcară în Turn. Spiriduşul vru să ia o bucată de
carne, dar Împăratul îl pocni peste mână.
— O să te îndopi mâine, la sfârşitul balului.
Spiriduşul făcu o grimasă nemulţumită şi luă totuşi carnea. Ca la un semn, tustrei prinseră
a înfuleca lacomi, înghiţind pe nemestecate, apoi duseră ce mai rămăsese în Turn. Aşezară hălcile
sub o ţeavă mare, ruginită. Împăratul, împlinind un ritual, roti un robinet uriaş, iar din ţeavă ţâşni
un jet gros de lichid roşiatic în care spălară carnea şi din care băură apoi cu nesaţ. Printre altele,
Împăratul era şi cel care drămuia apa din Turn.
*
X

Dimineaţa, dangătul trist al unui clopot scoase de după zidurile caselor arse, din clădirile
dărăpănate şi de sub pânzele vopsite, întinse peste ruine, o mulţime de făpturi, lipsite de orice fel
de veşminte. Păreau identici, aveau toţi parcă aceleaşi picioare subţiri, aceleaşi capete chele,
aceiaşi obraji scofâlciţi. Printre ei, se amestecă Dragonul. Îl recunoscură cu toţii şi întoarseră
capetele scârbiţi. El îi depăşea cu mult în înălţime, avea păr pe creştet şi se ţinea drept pe
picioare. Era vizibil mai gros decât ceilalţi şi avea braţe vânjoase. Cortegiul se îngroşa pe măsură
ce înainta pe strada principală. Vagi murmure se transformară ceva mai târziu într-o veselie
gălăgioasă. Nemaifiind ascunşi de măşti, se recunoşteau acum, după un an, la sfârşitul balului.
— Eu am fost Crai…
— Eu Cavaler…
— Eu…
Venise vremea să-şi schimbe măştile şi să îmbrace, odată cu noile chipuri, şi o altă
personalitate. Comentau în gura mare ce înseamnă să fii Crai sau Cavaler; îşi transmiteau unul
altuia noile personalităţi şi noile măşti, ca în fiecare an. Pe Dragon îl evitau cu toţii. Doar Vizitiul
– el era cel mai gârbovit – se apropie de el, spunându-i:
— Aşa ca tine arătau toţi, înainte de căderea Stelei… Prin tine natura şi-a regăsit
echilibrul. Lor – arătă cu bărbia spre ceilalţi – li se pare că sunt frumoşi dacă se ascund sub
măştile lor. Dar eu i-am văzut şi pe cei care au trăit înaintea lor, eu ştiu. Eu ştiu că Steaua a fost
făcută de mâna celor care arătau ca tine şi tot ei au făurit o mulţime de stele, bune să ucidă, după
care le-au dat drumul în lume.
Vizitiul nu mai mirosea a alcool, iar vocea îi era plină de patimă. Arătă cu un gest larg
oraşul.
— Când era întreg, nu se ştia ceva mai frumos. Puţini au scăpat şi atât de tare s-au
schimbat după căderea Stelei, încât au început că se împopoţoneze cu veşminte şi măşti de
carnaval. Au vrut să refacă lumea de dinainte. Poate tu… Doar dacă nu e prea târziu.
Ochii i se umplură de lacrimi. Dragonul îl privi speriat: nu mai văzuse vreodată lacrimi.
Pâcla aurie dispăruse odată cu venirea astrului luminator, iar ziua era la fel ca celelalte – o
zi cenuşie.
Părăsiră oraşul şi se îndreptară către o groapă mare, cu margini lustruite, ca o uriaşă
ceaşcă de porţelan arsă, înnegrită şi sticloasă, crăpată pe alocuri. Aici, una dintre făpturi se
apropie de un mausoleu – o îngrămădire haotică de pietre topite – puse o halcă de carne vânătă pe
lespedea de la baza monumentului şi, cu glas tremurat, vorbi:
— Astăzi s-a terminat balul. Mâine va începe iar. Aici e locul unde a căzut demult Steaua
şi odată cu ea a adus porunca de începere a balului. E sărbătoare! Cineva a zugrăvit odată chipul
Stelei. Veniţi să-l vedeţi!
Apoi, privind cercetător către mulţime, întrebă:
— Cine vrea să fie Împărat la anul?
Din mulţime se oferi cel ce fusese Spiriduş. Toţi ceilalţi îşi plecară capetele în semn de
X

acceptare. După care, încet, se perindară prin faţa plăcii pe care era zgâriat conturul Stelei. Priviră
cu luare-aminte şi apoi porniră încet către oraş.
Pe placă se mai desluşeau linii ce închipuiau un tub subţire şi ascuţit, completat de două
aripioare. Rămas ultimul, Dragonul se întrebă pentru sine:
— Oare toate stelele cerului sunt aşa?
Dar nu mai era nimeni care să-i răspundă.
Proză

▫ Ciprian Mitoceanu ▫
Loterie ▫
— 2… 11… 23… 26… 35… 38…
Andrei mai privi o dată la biletul de loterie şi inspiră adânc. Nu putea explica de ce, dar
simţea un fel de furnicături în braţe. Nu se simţea rău, ba dimpotrivă, doar că era o senzaţie
ciudată. Şi reconfortantă, totodată. Greu de descris în cuvinte, îşi spuse, gândindu-se că poate ar
trebui să prezinte simptomele medicului din campus.
— Îţi faci griji degeaba, se pomeni adresându-se propriei imagini din oglinda de lângă
uşă.
Cameră studenţească, avea de toate, numai buda era pe hol, în capăt.
Nu era Andrei omul care să-şi facă griji pentru nişte furnicături ceva mai puternice, mai
ales că nu părea a fi foarte periculoase. Mai degrabă anunţau că o să se întâmple ceva. Dacă era
de rău sau de bine, Andrei nu putea preciza.
Îşi scoase din dulap cămaşa verde de mătase. Nu fusese niciodată adeptul ţoalelor de
mătase, dar Geanina le adora de-a dreptul. Şi, cât timp Geanina îl accepta în viaţa ei, putea face şi
el ceva sacrificii pentru aşa o fată. Mai ales că nici nu era un sacrificiu foarte mare. Pur şi simplu
o adora pe fata asta. Şi era bucuros că-i lumina viaţa. Nu-şi putea închipui viaţa fără Geanina.
— Mă fac gigea…
Se opri la mijlocul frazei. Nu pentru că ar fi descoperit îngrozit că vorbitul de unul singur
începea să devină un obicei supărător, ci pentru că cineva ciocănea la uşă. Şi o făcea destul de
energic. Nu agresiv, ci energic.
Andrei se opri la jumătatea încheierii nasturelui de la manşeta dreaptă.
— Da?!
Cine o fi? Se întrebă rapid înainte ca uşa să se deschidă. Gianina? Nea… Era mână de
bărbat. Dragoş? Negativ. Din nou. Dragoş avea cheie şi niciodată nu încerca să descuie uşa dacă
nu se asigura mai întâi că e închisă dându-i un ghiont zdravăn.
Cine?!…
Uşa se deschise şi Andrei simţi că aerul refuză să-i mai iasă din plămâni.
X

Nu-l mai văzuse pe bărbatul care-i trecea pragul. Nu, categoric nu, deoarece şi-ar fi adus
aminte cu siguranţă. Şi asta nu din cauza staturii de urs a individului şi nici a costumului care –
Andrei era în stare să bage mâna în foc pentru asta – costa pe puţin vreo două mii de dolari.
Paloarea de pe chipul individului şi chica roşcată, adunate împreună, dădeau o mutră care ieşea în
evidenţă şi nu putea fi uitată prea uşor. Nu părea agresiv, dar Andrei decise pe dată că nu şi-ar
dori să se întâlnească cu acest individ pe o alee întunecată în miez de noapte. Iar în clipa
următoare decise că nici să se afle singur în cameră cu individul nu era o situaţie care să-i
convină.
Individul avea un aer oarecum marţial, care ducea cu gândul la un funcţionar la stat.
Poliţie?! Crispat, Andrei începu să recapituleze ultimele păcate personale care i-ar fi putut aduce
neplăceri din partea legii.
— Mister Andrei Ploieşteanu?
Andrei înclină din cap şi realiză pe dată că se sufocă. Expiră şuierător aerul care i se
blocase în plămâni. Apoi începu să inspire cu vigoarea unuia care tocmai a scos capul de sub apă.
Individul, indiferent cine era, nu era de la poliţie. Accentul era de-a dreptul caraghios. În plus, în
mâna stângă avea o servietă de piele. Poliţiştii nu umblă cu serviete după ei, nici chiar ofiţerii.
Cică li se pare înjositor să umble cu depozite de hârtii după ei.
— Yes, răspunse circumspect Andrei, fără să se gândească la faptul că se ivise o bună
ocazie de a-şi testa „pe viu” cunoştinţele de limba engleză.
Un zâmbet destinse faţa palidă a uriaşului. De fapt, arăta ca un salahor care tocmai a
scăpat de o mare povară.
— Domnule Andrei, continuă în engleză noul venit, daţi-mi voie să mă aşez.
Andrei, fără un cuvânt, îi arătă scaunul de lângă masă. Uriaşul se lăsă moale pe scaun şi
zâmbi larg. Stingherit, studentul îi zâmbi şi el, fără prea multă tragere de inimă. Ce căuta
individul ăsta în camera lui? Şi de ce îl căuta tocmai pe el? Concluzionase după accent că nu era
englez get-beget, nici măcar vorbitor fluent de engleză; accentua cuvintele într-un fel care-l făcu
pe Andrei să se gândească la cineva care loveşte cu barda. German? Foarte probabil. Şi arăta ca şi
cum ar fi dorit un pahar cu apă.
Îndatoritor, Andrei umplu unul dintre cele două pahare cu apă dintr-o sticlă ţinută în
dulap; în frigider nu mai era loc pentru aşa ceva. Îl întinse uriaşului însă acesta refuză polilticos.
Studentul reuşi să biruie valul de iritare. Nu de alta, dar cu un asemenea atlet, fie el şi îmbrăcat
într-un costum care costa cât o maşină la mâna a doua, nu era indicat să o faci pe supăratul. Da, la
voi în Germania beţi apă filtrată şi e interzis broaştelor să se pişe în sursele voastre potabile. Îşi
imagină mutra individului dacă l-ar fi văzut umplând sticla la robinetul murdar de deasupra
chiuvetei. Probabil că ar fi sucombat pe loc cu delicateţea specifică gintei germanice.
Îl privi cum scoate o batistă mare cât un cearşaf şi-şi tamponează delicat faţa lipsită de
pigment. Mda, era cald afară, dar nu chiar atât cât să explice transpiraţia atât de abundentă. Brusc,
Andrei realiză că, de vreme ce era pe teritoriul lui, îi revenea datoria de a conduce ostilităţile. La
figurat, desigur.
X

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule…


Lăsă înadins fraza în suspensie, să priceapă omul că nu se prezentase.
— Hermann. Alfred Hermann, oftă colosul, continunându-şi lupta sisifică împotriva
transpiraţiei.
Mda, acum că se prezentase, lucrurile nu stăteau cu mult mai bine. Şi, dacă transpira mai
departe în halul acesta, avea nevoie grabnică de rehidratare.
— Ştiţi, pentru mine situaţia este destul de stranie, admise domnul Hermann într-un
târziu.
Andrei se mulţumi să-şi ridice un umăr. E stranie pentru tine? Păi, crezi că pentru mine e
mai bine?
— Chiar sunteţi domnul Andrei Ploieşteanu? reveni dintr-odată uriaşul. Îmi cer scuze, dar
trebuie să-mi arătaţi un act de identitate.
Prea uluit să protesteze, Andrei începu să scotocească prin buzunarul sacoului atârnat
nonşalant de spătarul celui de-al doilea scaun.
— Carnetul de student e bun?
Fără să-l privească, uriaşul înclină apatic din cap. Dar când văzu dreptunghiul de carton
zdravăn mototolit reveni la viaţă animat de un brusc val de energie.
— O, nu! Vă rog, un act aveţi? Acesta e cam…
Se opri, căznindu-se să găsească o descriere cât mai politicoasă a dezastrului de celuloză
maltratată. Andrei se conformă şi, după câteva tatonări, scoase la iveală cartea de identitate. Nu se
afla într-o stare cu mult mai bună decât carnetul de student, dar, în ochii neamţului sau ce-o fi
fost, părea o dovadă mult mai demnă de încredere.
Alfred Hermann scoase din buzunarul de la piept, care părea mai degrabă un depozit fără
sfârşit, un toc de ochelari cu design elegant. Scoase la iveală o pereche de ochelari cu rame de
argint şi şi-i îndesă pe nas. Consultă cartea de identitate cu pasiunea unui colecţionar de insecte
care tocmai a descoperit un exemplar încă neclasificat.
— Mda, admise în cele din urmă, plescăind din buzele disproporţionate. Sunteţi, într-
adevăr, persoana căutată.
„Persoana căutată”. Nu suna deloc ameninţător, dar, cumva, nici dătător de speranţe.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule Ploieşteanu, dar am şi eu nişte şefi şi… Mă rog, nu
vreau să dau de necazuri.
Părea să fie vorba despre necazuri foarte serioase, judecând după mimica individului.
Se ridică, ceremonios, şi deschise servieta. Curios, Andrei încercă să privească peste
capacul ridicat. Domnul Hermann îi suprinse privirea şi făcu pe dată tot posibilul pentru a păstra
confidenţialitatea privind conţinutul servietei. Posac, Andrei se lăsă pe pat.
— Semnaţi aici, ceru Alfred Hermann, întinzându-i două formulare acoperite cu scris
mărunt.
X

Studentul îşi aruncă privirea pe hârtii şi descoperi că erau scrise în germană. Strâmbă din
nas.
— Păi, ce naiba să vă semnez? Nu înţeleg o iotă din ce scrie aici…
— Pe partea opusă scrie în engleză, îi arătă îndatoritor Alfred. Dar nu vă îngrijoraţi. Nu e
decât o formalitate prin care îmi voi convinge superiorii că v-am livrat pachetul conform
instrucţiunilor.
— Pachet?! făcu Andrei, iritat, întrebându-se despre ce pachet putea fi vorba; servieta
individului nu părea să aibă capacitatea de a deţine suprize de proporţii.
— Mai degrabă un plic, preciză voinicul. O să vi-l înmânez de îndată ce îmi veţi semna
formularele, nici o secundă mai devreme.
— E vorba doar de un nenorocit de plic?
— Un plic, confirmă Alfred, clipind nervos în spatele ochelarilor săi relativ ieftini,
comparativ cu costumul şi restul accesoriilor.
— Ce fel de plic?!
— Un plic care a intrigat generaţii de bancheri, domnule. Dar, în afară de asta, nimic
deosebit.
— Bancheri?!
— Oh, greşeala mea, admise colosul, scoţându-şi ochelarii cu un gest mai degrabă smucit
decât grăbit. V-am spus cine sunt, dar am omis să vă spun ce sunt.
Da, amice, poţi fi sigur de asta. Doar că nu-mi prea pot permite să te pun la punct.
— Lucrez la banca Malken. O bancă din Berna, Elveţia. Sunt sigur că aţi auzit de noi.
MalkenBank, mai exact, reuşi să sudeze cuvintele, rostindu-le dintr-o singură mişcare a buzelor;
admirabil.
— Sunt director adjunct şi vă pot spune că, în general, îndatoririle mele de serviciu sunt
un pic diferite de ceea ce fac astăzi. Dar şefii mei au considerat că este de importanţă vitală ca
totul să se desfăşoare conform politicii băncii, aşa că…
Făcu un gest pe care Andrei îl intrepretă fără şovăire drept „Iată-mă”. Mda, puţine gesturi
de pe lumea asta puteau fi interpretate atât de precis.
— Ştiţi, cred că mi-ar fi de folos dacă mi-aţi vorbi ceva mai mult despre misiunea
dumneavoastră şi mai puţin despre ceea ce sunteţi şi ce faceţi acolo, la bancă, oftă Andrei,
realizând dintr-o dată că încăperea devenise şi mai mică, iar aerul căpătase consistenţa melasei.
— O, da… tresări bancherul, bucuros că poate continua conversaţia fără poticneli.
Îşi netezi costumul şi-şi drese vocea adoptând un aer uşor oficial, uşor degajat.
— Astăzi suntem pe cale să elucidăm o enigmă care, cum vă spuneam, a intrigat mulţi
bancheri. Mai mulţi decât vă puteţi închipui şi nu cred că vă imaginaţi că asta se întâmplă de pe
vremea încă niciunul dintre noi nu era născut. De fapt, se întâmplă de mai bine de un secol şi
jumătate. Mai exact, de prin 1833. E ceva vreme, nu?
X

Andrei încercă impulsul de a întreba ce legătură avea enigma bancherilor cu un amărât de


student din România care nici măcar nu ştia prea bine unde se află Elveţia. Asta era consecinţa
directă a faptului că profesorii de geografie de care avusese parte nutreau un interes aparte pentru
lichidele cu multe grade. Dar nu despre asta era vorba. Care era treaba aia care data de prin 1833?
Uriaşul îi intui întrebarea.
— O să primiţi un plic, doar un plic. Dar trebuie să-mi semnaţi.
— Un plic?! repetă Andrei, măcinat pe de o parte de îndoială, pe de altă parte de dorinţa
de a-l apuca de gât pe individ şi a-l scoate în şuturi din cameră.
Dacă ar fi fost ceva mai pirpiriu… Ei bine, atunci ar fi simţit vigoarea unui şut românesc
în fundul lui elveţian. Sau german, în ciuda informaţiilor pe care le primise, Andrei concluzionase
că individul avea mult mai mult sânge german decât era de dorit.
— Un plic în care aveţi un mesaj, desigur, nu un simplu plic, ţinu să precizeze Alfred,
într-un exces de meticulozitate prusacă. Mie îmi semnaţi doar pentru livrare, nu şi pentru
posibilele implicaţii ale conţinutului.
Pentru a fi mai convingător, scoase la iveală plicul. Andrei făcu ochii mari.
Se aşteptase la orice fel de plic, dar un plic care arăta ca o relicvă bine conservată a unor
vremuri de mult apuse… Ei bine, asta cam dădea lucrurile peste cap. Nu trebuia să fie expert în
muzeologie pentru a-şi da seama că plicul era vechi. Nu chiar de când lumea, dar vechi. Galbenul
hârtiei lunecase serios spre maroniu şi colţurile se răsuciseră puţintel, ca şi cum ar fi fost afectate
vreme îndelungată de căldură.
— E o glumă? făcu Andrei, încă nu foarte convins că nu visa.
Alfred luă un aer oficial şi tuşi în pumn.
— Credeţi că am bătut atâta cale din Elveţia numai să vă fac o farsă de prost gust?
Evident că nu. De fapt, din multitudinea de senzaţii pe care le emana individul, cea mai
pregnantă era aceea că omul era lipsit de umor.
Deodată, Aflred decise să apuce taurul de coarne.
— Uite cum stă treaba, domnule Ploieşteanu. Acest plic stă în tezaurul băncii noastre din
anul 1833. A fost depus acolo cu instrucţiunea precisă de a fi livrat unui anume domn Andrei
Ploieşteanu în ziua de sâmbătă, 13 mai 2000, în camera 102 a Căminului 3 al Universităţii
„Ştefan cel Mare” din Suceava. Negreşit la ora treisprezece şi zece. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Aproape, se grăbi să adauge. Încă nu v-am livrat plicul, dar, cum spuneam, aceasta se va întâmpla
după ce-mi veţi semna formularele. Însă cea mai mare parte a condiţiilor corespund. Domnul
Andrei Ploieşteanu, camera 102 din căminul 3, la ora treisprezece şi zece. Locul, timpul şi
persoana. Toate conform instrucţiunilor de acum 167 de ani.
Un zâmbet de învingător îi flutură pe faţa albă. Mai degrabă o grimasă, dar tot a victorie
duhnea.
Andrei strâmbă din nas. Un plic de acum un secol şi jumătate adresat lui… De cine? Şi cu
ce scop? Nu, nu era posibil aşa ceva… Să-l întrebe pe Alfred? Nu părea să ajute prea mult,
X

individul lăsa impresia că mai degrabă aşteaptă răspunsuri decât e capabil să le dea. Totuşi, decise
să rişte.
— Şi de unde şi până unde sunt eu destinatarul acestui plic?
— Asta speram să-mi spuneţi dumneavoastră. Dar, se pare, toată afacerea v-a luat prin
surprindere.
Şi încă cum… Andrei încă se mai întreba dacă visează sau nu.
— Şi dacă semnez pentru plic…
— O să vi-l înmânez, desigur. Dar grăbiţi-vă să-mi semnaţi.
— De ce?
Individul privi spre Rolexul de la încheietură.
— Livrarea trebuie făcută până la şi un sfert. A rămas mai puţin de un minut.
— De ce?
Fără să vrea, se gândi la copilaşii din parc. Ăia care-şi pisau taţii la cap cu un potop
format dintr-o singură întrebare existenţială: „De ce?”. Uneori, îl amuza să numere de câte ori era
repetată întrebarea care ajutase omenirea să înţeleagă mersul lumii. Cea mai lungă serie fusese de
şaptesprezece.
— Probabil pentru că expeditorul doreşte să citiţi mesajul cât mai curând.
Era o observaţie plină de bun simţ. Şi care stătea în picioare indiferent de unghiul din care
era atacată. Fie ce-o fi.
Luă unul dintre pixurile din vaza de Marginea care slujea de minibirou. Îndatoritor, Alfred
îi arătă unde să semneze. Semnă apăsat.
— Domnule…
Bancherul îi înmână plicul la fel de ceremonios de parcă ar fi fost vorba despre cheia
oraşului. Cheia unui oraş foarte important.
— O clipă!
Vizibil uşurat, Alfred scoase la iveală un telefon a cărui vedere îl făcu pe Andrei să fluiere
uşor. Sculă de sculă, ce n-ar da să aibă aşa ceva şi el. Gagicile… Dă-le încolo de gagici, n-avea
nevoie de ele, o avea pe Geanina. Şi Geanina îl iubea şi fără telefon. Iar sentimentul era reciproc.
— Se poate?
— Ce anume?
— O fotografie. Durează numai o clipă.
Andrei îşi permise un zâmbet suveran. Da, demonstrează-i că ai şi tu intuiţie. De-aia
genială.
— Pentru şefi?
— O, nu. Nu am primit instrucţiuni în acest sens. Dar asta din cauză că nu s-au gândit. Îi
făcu cu ochiul, complice. Asta e pentru mine. Album.
X

Mda, intuiţie? Şi încă de-aia genială?


Alfred îi făcu semn să ridice plicul. Da, cum să nu, la vedere. Reţine, biet student, că nu
eşti din cale-afară de important. Important este plicul.
Bancherul luă rapid trei cadre, privi la ceas şi înclină mulţumit din cap, cu mimica unuia
care şi-a dat seama că timpul este de partea sa. Apoi îl strecură pe Andrei sub braţul său stâng
într-un gest care se voia degajat, dar care studentului îi aducea aminte de îmbrăţişarea unui urs.
Da, cum să nu. Şi o fotografie, poate două, alături de subiect.
— Mi-am terminat treaba pe aici, oftă Alfred, degajat.
Îi apucă mâna şi i-o strânse cu putere.
— La revedere, domnule Ploieşteanu! Dacă vreodată veţi avea nevoie de noi, nu ezitaţi să
ne contactaţi.
Cu un gest amplu, îndelung studiat şi exersat, dar de mare efect, scoase la iveală o carte
de vizită pe care Andrei o apucă şovăitor. El, un student muritor de foame să aibă nevoie de
serviciile unei bănci? No, hai, scuteşte-mă!
— La revedere!
— La revedere, îngână Andrei, nutrind speranţa sinceră să nu-l revadă prea curând pe
gigant. Avea el ceva care nu-l făcea foarte iubit.
O ultimă salutare şi uriaşul se retrase, cu faţa luminată de un zâmbet enigmatic. Andrei
privi ceasul de perete. Un rahat chinezesc, cumpărat de Geanina şi atârnat deasupra uşii. Nu era
nici pe departe la fel de sofisticat ca Rolexul elveţianului, dar îşi făcea treaba la fel de bine. „Până
la şi un sfert”… îi răsunară în minte cuvintele bancherului. „Probabil pentru că expeditorul
doreşte să citiţi mesajul cât mai curând”. Andrei se scutură, înfiorat. Fusese prima lui întâlnire cu
un bancher şi iată, deja se grăbea să-l asculte orbeşte.
Dar Alfred intuise corect. Trebuia să citească mesajul cât mai repede.
Se aşeză pe pat şi începu să rupă marginea plicului. Înăuntru erau trei file acoperite cu o
caligrafie măruntă. Inima începu să-i pulseze nebuneşte în clipa în care recunoscu scrisul.
— 11 – 23 – 26 – 35 – 38.
Bună ziua, Andrei, am reuşit să-ţi atrag atenţia? Bănuiesc că da. Numerele de mai sus
sunt aceleaşi de pe biletul de loterie pe care vrei să-l joci după-amiază. O investiţie minunată;
datorită lor vei deveni un om foarte bogat. Mai exact, vei deveni mai bogat cu două milioane de
euro. Pentru început.
Poate că doreşti să afli cine sunt şi ce este cu acest mesaj care sunt sigur că te va intriga
până în măduva oaselor. Cred… (o ştersătură uşoară, scrisă pe deasupra) sunt sigur că ţi-ai dat
seama de la cine este scrisoarea; ai recunoaşte scrisul ăsta oriunde şi peste o mie de ani, nu-i
aşa? Dar mintea ta încă refuză să accepte realitatea. Te-ai aşezat bine pe pat? Dacă nu ai făcut-
o încă, ar trebui să te aşezi. Ce am să-ţi dezvălui în misiva mea o să te cam bulverseze.
Da, Andrei, sunt tu. Sau eu. Una şi aceeaşi persoană. Sau, mai corect spus, personalitate.
Ştiu că-ţi vine greu să accepţi (sau să accept; pot spune şi asta, nu? În fond, este vorba despre
X

una şi aceeaşi persoană), dar trebuie să mă crezi că vorbesc serios. Foarte serios. Îţi scriu din
trecut. Nu e o glumă, sper ca până la urmă să-ţi dai seama. Cum s-a întâmplat, o să-ţi explic mai
încolo. Deocamdată trebuie să te conving – sau să mă conving, deoarece nu m-am putut obişnui
nici măcar o clipă cu ideea că în momentul de faţă, când scriu aceste rânduri, reprezint o altă
persoană. Sau tu reprezinţi pe altcineva. Altă Mărie cu altă pălărie.
Şi, pentru a răspândi orice urmă de îndoială, o să-ţi spun câteva lucruri pe care numai
noi (urma o ştersătură de toată frumuseţea, dar tot se putea distinge ce fusese scris iniţial) tu le
ştii. O să încep cu numerele de la loto, cele care-ţi vor deschide calea spre o bogăţie la care cei
mai mulţi dintre oameni nici măcar nu îndrăznesc să visezeze de frică să nu cadă din pat – nu-i
aşa că asta este una dintre expresiile de care momentan te simţi foarte mândru? Dar să trecem la
numerele de la loto. Cum le-ai selectat? Ştiu prea bine, deoarece a fost ideea mea. Şi acum ideea
aia sălăşluieşte în capul tău. Şi va da roade.
A început ca o glumă, de când ai cunoscut-o pe Geanina. Mai exact, de când ai început
să te regulezi cu ea. Sau să faci dragoste, deşi nu prea foloseşti cuvântul ăsta. De fiecare dată
când v-aţi culcat ţi-ai notat în minte ora exactă. Şi după orgasmul tău te-ai uitat iar la ceas. Câte
minute de plăcere? Atâtea au fost trecute pe carneţelul tău pe care-l porţi mereu în buzunarul de
la piept (instinctiv, Andrei duse mâna la piept, exact peste carneţelul cu pricina).
Da, numerele de la loto reprezintă, de fapt, durata „numerelor” din pat. Faci treaba asta
în fiecare săptămână de cinci luni de zile. Şase „numere” pe săptămână, şase-s norocoase. Şi
mi-e jenă să-ţi spun ce faci pentru a-ţi completa colecţia de numere norocoase în acea perioadă
din lună când Geanina nu este cooperantă din motive fiziologice. Dar cred că te-am atins.
Aşa ai trecut totul în carneţel şi apoi pe biletele de loto. Cine ar fi crezut vreodată că
până şi jenantul babardit de două minute de săptămâna aceasta poate fi bun de ceva? Dar tot
răul este spre bine, tocmai eşti pe cale să afli.
Înfiorat, Andrei se ridică, scoase sticla cu apă din dulap şi o goli cu înghiţituri prelungi,
fără să-i pese că jumătate din lichid i se vărsa pe piept. După ce se răcori, se întoarse la lectura
scrisorii.
Şi, dacă te nu te-am convins încă – întotdeauna am fost o natură mai degrabă
suspicioasă decât încrezătoare, dar treaba asta a avut avantajele ei, te rog să mă crezi – îţi mai
ofer o mostră din acele lucruri pe care le-am ţinut o viaţă întreagă numai pentru mine. O mai ţii
minte pe Felicia? Ştiu că ţi-o aminteşti; nu era decât o întrebare retorică, uite-aşa, un fel de
introducere în partea cu adevărat interesantă a subiectului. Eu o ţin minte după atâţia şi atâţia
ani şi două existenţe. Ei bine, poate că bănuieşti unde vreau să ajung. Da, exact acolo. Chiar în
ziua aia când ai surprins-o pe Felicia în spatele şcolii cu pantalonaşii pe vine şi ai văzut că
băieţii se deosebesc de fete nu doar prin lungimea părului şi haine. Constatarea te-a şocat. Îmi
vine să râd când mă gândesc la întâmplarea aia, dar ştiu că nu ai spus nimănui, niciodată,
nimic. Şi nici nu o să spui. Este secretul pe care nu l-am împărtăşit nimănui. Doar mie însumi,
peste o sută şi de ani. Acum te-am convinsă că eşti tu? Că tu însuţi scrii rândurile de faţă? Sunt
sigur că da.
X

Ei, şi acum intervine partea cu adevărat interesantă. Bănuiesc că din clipa în care ţi-ai
dat seama că tot tu te afli în spatele rândurilor de faţă te întrebi de ce ţi-ai trimis scrisoarea asta.
Să ştii că am (o tăietură nervoasă, în pripă) ai motive serioase. Nu, această scrisoare nu e pentru
a te ajuta să câştigi banii de care ţi-am pomenit. Deja ai completat biletul câştigător, nu trebuie
să-mi mulţumeşti mie. Mulţumeşte numerelor tale norocoase (sau penibile, dacă „2” e număr).
Nu, e vorba despre o problemă foarte importantă pe care eu nu am putut-o rezolva.
Geanina. Ţii mult la fata asta. E viaţa ta, e singurul lucru pentru care îţi bate inima. O să înveţi
s-o iubeşti şi mai mult, pe măsură ce „tu” o să devii „eu”, dar, din păcate, pentru Geanina va fi
prea târziu. Mult prea târziu. Prea târziu începând de astăzi. Ceasul nu a trecut de jumătate, nu-i
aşa?
Nu, n-a trecut. Mai sunt cinci minute. Aproape şase, mai exact.
Oricum, nu e foarte mult timp la dispoziţie. Geanina a plecat să-şi viziteze mătuşa din
Fălticeni. Şi tu nu te-ai dus cu ea pentru că n-o agreezi deloc pe băbătia aia care miroase a
naftalină. Asta i-ai spus-o Geaninei, dar de fapt în capul tău gândeşti că miroase ca cineva care
a murit de ceva vreme, dar eşti suficient de inteligent să nu-i spui asta fetei de care depinde viaţa
ta sexuală (vezi cum le ştiu eu pe toate).
Din păcate, viaţa Geaninei este pe sfârşite. Când se va întoarce de la Fălticeni, pe seară,
va avea un accident cumplit. Un idiot la o trecere de pietoni şi… Oricum, nu vrei amănunte.
Destul să-ţi spun că e trecerea de la semafor. Care semafor? De parcă ar fi mai multe semafoare
în Fălticeni.
Andrei, asta e viaţa. Ziua în care vei deveni bogat va fi şi cea mai nefericită. Vei câştiga o
avere, dar vei pierde marea dragoste. Nu-ţi ascund. După ce am devenit bogat – prefer să
vorbesc la persoana întâi despre evenimentele pe care ceea ce eşti tu în momentul de faţă încă nu
le-a trăit – am avut parte de multe femei. Foarte multe. Dacă te interesează o statistică exactă să
ştii au fost o mie treizeci. Sunt bărbaţi care nu văd în viaţa lor atâtea femei, dar eu le-am regulat
după ce am pierdut-o pe Geanina. Pe toate, până le-a ieşit pe urechi, doar că niciuna n-a fost ca
Geanina.
Geanina a fost marea mea dragoste. O ştii şi tu. O iubeşti atât de mult, că ai fi în stare să
ucizi pentru ea. Am dus viaţa ta mai departe ca un om bogat, putred de bogat, investiţii deştepte
m-au transformat dintr-un milionar căruia i-a surâs zeiţa Fortuna într-un miliardar cu o bază
mai solidă decât Everestul. Dar ce folos? Am pierdut marea dragoste a vieţii şi n-am fost decât
un miliardar nefericit. Câte nopţi, câte ceasuri am tânjit după dragostea Geaninei? Nu-ţi pot
povesti. Doar că a fost dureros şi clipă de clipă mi-am spus că aş da averea mea, chiar şi averea
aia mare, scrisă cu zece zerouri, pentru a o readuce pe Geanina lângă mine. Chiar şi acum mă
doare.
Ei bine, n-a fost posibil. Chiar şi marile averi au limitele lor.
Aşa că te implor, salveaz-o pe Geanina. O poţi face. Până la accident mai sunt patru ore,
patru ore şi ceva. Timp suficient să ajungi la mătuşa ei şi să-i salvezi viaţa. Ce spui, o s-o
rezolvi? Sunt sigur că te vei descurca. Pe drum poţi să citeşti şi restul scrisorii. O să afli cum a
X

fost posibil să ţi se întâmple aşa ceva. Doar că te rog să te grăbeşti. Geanina este marea mea
dragoste, nu uita. Şi a ta. Nu-ţi doreşti să trăieşti restul vieţii cu un gust amar şi chinuit de
remuşcări pentru că n-ai putut face nimic pentru femeia iubită. Acum poţi s-o faci şi nu uita:
dacă Geanina păţeşte ceva, va fi doar din vina ta. Numai şi numai din vina ta. Şi, spre deosebire
de mine, cel care sunt de fapt tot tu, vei trăi tot restul vieţii cu o dublă povară. Aceea de a fi ştiut
ce anume se va întâmpla şi a nu fi făcut nimic. Grăbeşte-te!
Glumă proastă?!
Ar fi vrut să fie aşa ceva, dar…
Mai văzuse treaba asta într-un film, unul sf, în trei părţi, cu actoraşul ăla… Mic, fâşneţ şi
foarte talentat. Cum îi spunea? Îl văzuse pe ProTv. Michael J. Fox. Da, chiar aşa, „Înapoi în
viitor”. La sfârşitul părţii a doua?! Posibil, nu trebuia să se lege de amănunte. De-a dreptul
antologică faza. Savantul dispare în trecut printr-o explozie strălucitoare şi un minut mai târziu
apare din ploaie poştaşul, cu un plic destinat tipului interpretat de Michael J. Fox prin care Doc îi
confirma că a ajuns cu bine în trecut. Cum naiba îi spunea individului?! Las-o moartă, chiar
contează? Important nu era numele personajului şi nici măcar filmul ca atare, cu toate cele trei
părţi ale sale. O frântură aruncată la înaintare de memorie pentru a-i facilita o comparaţie.
Se întoarse la scrisoare. Era scrisul lui, nu încăpea nici o îndoială. Îşi cunoştea prea bine
caligrafia şi nu concepea că ar putea exista cineva capabil să i-o imite până la cel mai mic detaliu.
O glumă?!
Raţiunea îi spunea că aşa ceva nu era posibil, că nu putea primi o scrisoare din trecut pe
care, culmea, să şi-o fi trimis tot el. Dar erau atâtea amănunte care spuneau raţiunii să se ducă
dracului. Felul în care-şi alegea numerele la loto, faza de la grădiniţă cu Felicia…
Erau prea multe lucruri care se potriveau. Nu, nu putea fi vorba despre o farsă. Dacă era
vorba despre aşa ceva, atunci isteţul care se afla în spatele glumei nesărate investise enorm pentru
o glumă de tot rahatul.
Da, cum să nu, fraiere! Cineva ţi-a folosit caligrafia pentru a-ţi trimite un pretins mesaj
din trecut şi a folosit pentru asta un individ care duhnea de la o poştă a bancher, aşa cum se şi
recomandase. Treaba asta costă. Investiţie zdravănă pentru ce? Pentru vreo cinci sau zece minute
de râs pe seama fraierului?
Nu, tot ce i se întâmpla era adevărat. Şi primise instrucţiuni precise.
Un nod i se puse în gât. Trebuia s-o salveze pe Geanina înainte să fie prea târziu.
— Geanina…
Conform scrisorii, Geanina nu mai avea mult de trăit şi habar nu avea de asta. Dimineaţă
plecase la Fălticeni; era atât de plină de viaţă. Înainte să plece îl mai întrebase o dată dacă vrea să
o însoţească. Da' de unde… N-am nici un chef să mă întâlnesc cu mătuşa ta, să mă îmbib pe
fiecare centimetru de piele cu mirosul ei expirat, să-i ascult interminabilele poveşti despre felul
cum a reuşit să supravieţuiască celor trei soţi de care s-a învrednicit. Tu, draga mea, nu ai decât s-
o vizitezi, e sora mamei tale, sunt şi eu capabil să înţeleg că familia este foarte importantă. Să nu
X

uiţi să petreci două ore în duş la întoarcere, dar în rest nu am nici un fel de probleme.
Geanina!
Trebuia să ajungă la Fălticeni. Cât mai repede. Dar cum să facă asta?
Nu intra în panică… Nu intra în panică… Nu intra în panică!
Până la Fălticeni erau vreo treizeci de kilometri. Ceva mai bine de jumătate de oră de
mers cu maşina. Doar că nu avea maşină. Nu încă, dar o să ai, la ce sunt buni banii?
Şi, chiar dacă ai avea, ce te faci fără carnet de conducere?
Îşi încălţă pantofii în viteză. Trebuia să se grăbească.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât reuşi cu greu să-şi lege şireturile. Deschise uşa şi o
zbughi pe coridor. Îşi aduse aminte în ultima clipă că trebuie s-o şi încuie.
Avantajul cu taximetriştii ilegali este că sunt mereu gata de drum şi au preţuri mai mici
decât concurenţa oficială. Sunt atât de serviabili, încât sunt în stare să pună şi muzică.
Andrei ştia unde să-i găsească pe băieţii care conectau ilegal Suceava cu Fălticeni. În faţa
spitalului, acolo era locul de adunare. Un individ de vreo cincizeci de ani, cu mutră posacă şi
mustăţi stufoase, devenise foarte cooperant când îi auzise intenţiile. Plăteşti cursa întreagă? Păi,
ce mai aşteptăm, nene. Uite-acuma pornim la Fălticeni.
Refuză să se instaleze pe „scaunul mortului”. Stau bine şi în spate. Avea motivele lui să
prefere bancheta din spate.
Acum, că te afli în drum spre Fălticeni, poţi să citeşti şi restul. Sau, dacă încă nu ai pornit
într-acolo, ar fi bine s-o faci. Reţine! Sentimentele tale pentru Geanina vor izbucni abia după ce
vei afla că nu mai este. Dacă acum crezi că o iubeşti, stai să vezi ce iubire vei trăi după ce
Ganina nu va mai fi. Aproape că o vei lua razna de durere. Doare numai să te gândeşti că
Geaninei i se va întâmpla ceva rău, nu? Doare. Simţi junghiul din piept? Simţi disperarea? Să
ştii că se poate de o mie de ori mai rău. Dar poţi evita. Geanina, dragostea ei, e de neînlocuit şi
nu pot accepta să-mi trăiesc restul vieţi – restul vieţii care ţi-a mai rămas – plângând după o
dragoste pe care nu am fost în stare s-o protejez la momentul potrivit.
Acum, pentru că ai puţin timp (citeşte asta numai dacă eşti pe drum, în maşină) o să-ţi
explic cum de eşti protagonistul acestei întrebări pe care încă nu cred că-ţi vine să crezi că o
trăieşti.
Ţi-am spus că am devenit un om foarte bogat. Îmi place să o repet. De la două milioane
la „Top 300, mondial, nu naţional, mondial, reţine asta, e o cale lungă, dar am parcurs-o
fluierând. Fluierând şi cu inima însângerată.
Fiind atât de bogat, mi-am permis orice. Chiar orice. Am călătorit şi în spaţiu – de cinci
ori – şi am fost şi pe Lună, doar o dată, că nu mi-a plăcut, dar am păşit pe Lună, culmea
snobismului, poţi să spui. Dar astea sunt nimicuri, amănuntele agasante ale unei existenţe lipsite
de griji materiale. Cea mai mare realizare a mea a fost contractul cu BackTimeCompany. Nu-ţi
spune nimic acum şi nici nu o să-ţi spună prea devreme. O să afli la timpul potrivit. Nici măcar
nu va trebui să reţii numele companiei; o să te caute ei la timpul potrivit. Şi-ţi vor propune o
X

afacere pe care nu o vei putea refuza. De dragul Geaninei. Ştiu, am fost sceptic, i-am luat peste
picior când am aflat cu ce se ocupă şi ce afacere aveau pentru mine, dar… Până la urmă este
evident că am cedat şi, de vreme ce citeşti aceste rânduri, e evident că au avut dreptate. Ştii, nu
ofereau garanţii, dar, pe de altă parte, ce aveam de pierdut? La nouăzeci de ani sunt o mulţime
de lucruri care nu funcţionează cum trebuie şi excesele tinereţii îţi testează dureros memoria.
Fiecare zi este un chin. Aş putea să-ţi spun o mulţime de lucruri înfiorătoare despre bătrâneţe,
despre bătrâneţea mea şi a ta, dar la ce bun? Vei trăi şi vei vedea.
Să revenim la oile noastre, nu e asta încă o expresie favorită? Pe scurt, cei de la
BackTimeCompany mi-au ofeirt şansa de a trăi viaţa cuiva din trecut. Nu mi-au oferit şansa de a
călători în trecut, ci de a trăi viaţa cuiva din trecut. Încă o viaţă, cum s-ar spune. Trăită în corpul
cuiva. Da, m-am substituit unei persoane care a trăit înainte ca părinţii şi bunicii mei să se
nască. Ce s-a întâmplat cu sufletul, cu personalitatea respectivului? Îngăduie-ţi luxul de nu te
gândi la asta. Să zicem că a dispărut în neant, ce-o mai fi şi aia. Cei de la BackTimeCompany
sunt nişte figuri, o să vezi, au şi catalog. Nu prea ştiu să-şi prezinte marfa şi fac acţiunea în
secret, aşa că par mai degrabă dubioşi decât profesionişti, dar, cum îţi spuneam, ce aveam de
pierdut? Cel puţin tu o să ai şansa de a şti că indivizii chiar pot să facă ceea ce spun; dovada
este chiar în mâinile tale.
Aşa că am acceptat târgul şi am ales să trăiesc viaţa unui fermier vânător din Elveţia.
Unul care, conform datelor din catalog, a avut o viaţă îndelungată şi liniştită, alături de o soţie
iubitoare. Şi aşa a şi fost, mai puţin partea cu iubirea. Nu insinuez că cei de la
BackTimeCompany m-au tras în piept; fermierul al cărui trup l-am invadat îşi iubea soţia. Eu nu.
Dar fii pe pace, măcar am încercat să păstrez aparenţele; era sacrificul acceptat pentru viaţa
mea din viitor. Dar, pe lângă acest neajuns, restul a fost foarte bine. După o viaţă de huzur mi-a
prins bine o existenţă tihnită în vârf de munte, o viaţă de muncă onestă. O să vezi, Elveţia este o
ţară minunată, iar aerul de munte… O să vezi.
Înainte de a trece la executarea contractului cu BackTimeCompany am studiat terenul.
Am căutat o bancă mică, dar a cărei politică era discreţia totală şi se bucura de o reputaţie
extrem de solidă. MalkenBank. Ţi-am trimis – sau mi-am trimis, ia-o cum vrei – scrisoarea pe
care o ţii în mână. Din păcate, după ce mi-am început existenţa de fermier, o parte din memorie
mi s-a alterat. Nu, n-am scăpat de sentimentul de neîmplinire pricinuit de pierdere Geaninei. Aş
fi vrut eu… Dar mi-am pierdut o mulţime din amintirile care m-ar fi ajutat să-mi expediez
scrisoarea „la fix”. Ce folos să trimit o scrisoare într-un moment şi într-un loc în care
reprezentantul băncii să nu te găsească? Şi nu mă leg de faptul că tot aranjamentul m-a costat o
mică avere. Mutrele pe care le-au făcut cei de la bancă atunci când mi-au aflat intenţia făceau
milioane, dar sunt în stare să pun pariu că feţele pe care le vor face cei care îţi vor livra
scrisoarea vor valora miliarde.
Prin urmare, trebuia nu doar să pun scrisoarea la bancă, ci să mă asigur că te va găsi.
Singura amintire clară pe care o mai am înainte de accidentul Geaninei este chiar dimineaţa
fatidicei zile. De fapt, nu ştiu mare lucru, dar ştiu sigur că între ora treisprezece şi treisprezece şi
douăzeci te vei afla în camera de la cămin, completând biletul de loto. Asta e singura certitudine
X

cu privire la viaţa mea înainte de Geanina. Pe asta mă bazez.


Aşa că ai primit scrisoarea mea, sunt sigur; nu pot concepe că se poate întâmpla altfel.
Ştiu, există un miliard şi un milion de şanse ca scrisoarea mea să fie uitată în seiful băncii de
vreun funcţionar distrat; e de ajuns ca geniile finanţelor să uite ce anume au de făcut sau, pur şi
simplu, să râdă pe sub mustăţi gândindu-se la mine, cel care scriu acum, ca la un bătrân ţicnit
care a avut o fantezie ciudată legată de viitor şi să facă o economie aruncând la gunoi singura
şansă de a fi fericit în viaţa ta. Cine să-i tragă la răspundere pentru asta? Nimeni. Sunt atâtea
motive pentru care investiţia mea poate sfârşi prost, dar e singura mea şansă, aşa că nu-mi
permit să fac aprecieri probabilistice cântărind argumentele pro şi contra livării conform
contractului încheiat cu banca. Doar sper să-şi facă treaba.
Acum, ai aflat ce trebuia să ştii. Salveaz-o pe Geanina şi arde scrisoarea. Uită că ţi-am
trimis-o vreodată şi, mai ales, nu spune nimănui. Nu de alta, dar nu vreau să fiu cunoscut ca unul
care bate câmpii.
Salveaz-o pe Geanina şi bucuraţi-vă de viaţă. Şi de bani.
Andrei.
Împături scrisoarea şi o strecură în buzunarul interior. Ce aventură, măi frate. Sigur sunt
treaz?
Discret, se ciupi de braţ. Mai aveai îndoieli? Eşti treaz-trezuţ şi trebuie s-o salvezi pe
Geanina. Nu te gândi la bani, la banii care vor veni, gândeşte-te cum s-o salvezi pe Geanina.
Drumul până la Fălticeni dură o veşnicie, doar ceasul de la mână îi arăta că, de fapt, totul
se datora nervilor săi întinşi la maximum; secundele se scurgeau de parcă ar fi avut consistenţa
asfaltului topit.
Fii lucid, Andrei, nu lăsa gândurile negre să te acapareze. O să ajungi la Fălticeni. Mai ai
suficient timp la dispoziţie. Ştii unde stă mătuşa Geaninei. Baţi la uşă şi spui că ai vrut să-i faci o
surpriză. O abureşti, îi spui că nu mai puteai de dorul ei şi te-ai gândit să o vizitezi la Fălticeni.
Găseşti ceva de spus; ea nu trebuie să afle niciodată ce s-a întâmplat. Salveaz-o şi împlineşte-ţi
dragostea. Şi mulţumeşte-le celor de la BackTimeCompany că ţi-au facilitat o asemenea şansă.
Un camion uriaş, încărcat cu fier vechi, depăşi în viteză, stârnind un zgomot infernal.
Andrei se strânse pe banchetă, înfiorat. Ceea ce făcea el în momentul de faţă era să schimbe
viitorul. Şi prezentul. De fapt, treaba asta începuse deja. Dacă nu şi-ar fi trimis scrisoarea, Alfred
Hermann nu l-ar fi vizitat la Suceava şi, în existenţa sa necontaminată, probabil ar fi trăit şi murit
în Elveţia, manevrând banii cu lopata şi fără să bănuiască măcar o singură clipă că există un oraş
numit Suceava. Ce dacă a fost capitala unei ţărişoare numite Moldova?
Dacă…
Nodul din stomac migră spre gât şi rămase înţepenit la jumătatea esofagului.
Dacă prezentul se va opune acţiunii sale? Începu să-şi analizeze cunoştinţele despre
călătoriile în timp şi despre consecinţele lor. Nu erau prea multe. Şi cele mai multe ţineau de
recuzita filmelor sf decât de o teorie serioasă.
X

Mecanisme de autoreglare… Există în univers forţe care se opun intervenţiilor neavenite


în scurgerea timpului, parcă aşa ştia… Parcă. O să intervină ceva anume care să-l împiedice s-o
salveze pe Geanina? O, nu, era prea dureros. Îşi înăbuşi suspinul, conştient că, din când în când,
taximetristul ilegal îl urmărea prin oglindă. Vezi-ţi de treaba ta, moşule…
Şoferul schimbă viteza şi începu să accelereze. Andrei făcu ochii mari. Demarajul pentru
intrarea în Fălticeni. Cine nu dorea să-i moară motorul la jumătatea dealului trebuia să-şi asigure
suficientă inerţie.
— Unde vă las, domnu'? întrebă şoferul, foarte serviabil.
— La semafor, şopti studentul.
— Înainte sau după?
— Poftim?! întrebă Andrei, dar realiză pe dată ce anume dorea individul de la volan.
— După semafor.
— Clientul nostru, stăpânul nostru…
Plăti cursa. Şoferul numără tacticos mărunţişul oferit, mişcând din mustăţi asemenea unei
morse mulţumite. Spuse ceva, dar Andrei nu mai era să-l asculte. Deja pornise în fugă pe aleea
care ducea spre garsoniera mătuşii.
Urcă scările sărind câte trei trepte odată. Geanina, sosesc…
Uşa… Se opri cât să inspire rapid de două ori. Efortul îl vlăguise. Apăsă butonul soneriei
şi gestul îi fu răsplătit cu ciripituri vesele. De unde au babele astea impresia că o astfel de sonerie
face o impresie plăcută musafirilor? Mai degrabă ţin moartea departe de casă.
Ridică degetul după cinci secunde. Era nepoliticos să insiste mai mult. Hai, Geanina,
deschide…
Nimic. Nici după jumătate de minut. Nici o mişcare.
— Haide, odată. Haide!
Apăsă din nou, iritat. Trebuie să audă cineva. Mătuşa Geaninei avea ea multe defecte, dar
surdă nu era, ba dimpotrivă, avea un auz de animal sălbatic; Geanina îl informase de asta chiar de
la prima vizită. Ai grijă cu mătuşa. Să nu chicoteşti sau să şopteşti ceva, te aude chiar dacă e
adormită.
Iar nimic. Inima început să-i pulseze din ce în ce mai repede. Erau în casă, ce naiba, de ce
nu-l auzea nimeni? Trebuie să fie în casă. Ce naiba fac? Băbătia îi destăinuie secretul ei privitor
la succesul nebun pe care l-a avut la bărbaţi? Mai în glumă, mai în serios, Geanina îl informase că
băbătia nu s-ar fi dat în lături de la al patrulea mariaj, mai ales că devenise expertă în organizarea
de parastase şi alte activităţi cu caracter funerar şi postfunerar.
— Hai, răspundeţi!
Într-un târziu îşi dădu seama că bătea cu pumnul în uşă. Nu era deloc politicos, dar nu mai
conta. Viaţa Geaninei era în joc.
Un scârţâit anemic în capătul coridorului. Altă hoaşcă, bună prietenă cu… O cunoştea din
X

vedere, cică era amica mătuşii, mare expertă în ghicit în cafea. Un sac de oase uscate învelite într-
o piele care aducea foarte bine la culoare şi aspect cu pergamentul vechi.
— Nu-s acasă, căscă ofilită mumia. S-au dus în oraş să ia aer.
Să ia aer?! Asta îi mai lipsea.
— Unde anume? Unde s-au dus?
Mumia căscă din nou. Nu prea părea în apele ei deşi, pentru o mumie, încă se mişca
destul de bine şi, pe deasupra, mai era şi lucidă.
— Păi de unde să ştiu eu, măi dragă domnule? Crezi că le ţin evidenţa? În oraş, zi-i
Fălticeni dacă nu te duce capul la altceva.
Da, cum să nu.
Îşi reprimă impulsul de a-şi vărsa nervii pe hoaşcă. În primul rând ea nu era vinovată cu
nimic şi nici nu era de vreun ajutor s-o bage în sperieţi. Îi întoarse spatele fără să mai salute. O
auzi bombănind ceva despre tinerii din ziua de azi. N-avea decât.
Ieşi din nou în stradă.
Ce să fac? Ce să fac? Unde să le caut?
Începu să regrete că nu fusese mai maleabil în problema cu mătuşa. Dacă ar fi acceptat să
o viziteze mai des, dacă ar fi acceptat să participe la mai multe tabieturi de familie… Da, ar fi
aflat cam pe unde se plimbau mătuşa cu nepoata. Bătrânilor nu le place să exploreze, se leagă cu
lanţuri de oţel de un traseu şi de un orar; nimeni nu-i poate îndupleca să-şi schimbe obiceiurile.
Dar aşa…
Păi ce, idiotule, credeai că o să le găseşti acasă? Că Geanina e aşa bătută în cap să se
sufoce cu duhoarea de băbătie? Aerul deschis e mai convenabil.
Unde, unde sunt?
Încercă să descopere chipuri cunoscute, ceva care să-l ajute. Nimeni şi nimic. Câţiva copii
băteau mingea ceva mai departe. Doi liceeni experimentau primele senzaţii ale dragostei
înlănţuiţi lângă trunchiul unui tei.
Geanina, Geanina. Unde eşti?
Să exploreze la întâmplare? Nu, nu era o soluţie. Fă-ţi un plan de bătaie, dobitocule, nu
trebuie s-o iei la fugă pe străzile din Fălticeni. Unde puteau să se ducă? Nu foarte departe,
desigur. Mătuşa nu era o atletă, nu era decât o femeie bătrână pentru care fiecare pas necesita un
efort uriaş.
S-o fi dus la cimitir?
Ei, aş!
Dobitoc ce eşti!
Îşi plesni o palmă răsunătoare peste frunte. Andrei, eşti un dobitoc. Nu trebuie s-o cauţi
prin oraş. Ce spune scrisoarea? O să fie călcată de o maşină la semafor. Nu e decât o intersecţie
semaforizată în oraşul ăsta. Ştii locul, ştii aproximativ şi ora. Trebuie doar să aştepţi în zonă. Şi să
X

fii cu ochii în patru. Ochii în patru, ai înţeles?


Uşurat, se întoarse la semafor. Iată-l! Şi – ce supriză – nu funcţiona. Din cauza asta s-a
întâmplat ce s-a întâmplat. Nodul din gât alunecă în stomac. Idiot! Nu s-a întâmplat nimic.
Urmează să se întâmple. Dar tu eşti aici să previi treaba asta.
Îşi verifică ceasul. Mai avea de aşteptat. Vreo două ore. O veşnicie!
Iat-o!
Era Geanina, fără urmă de îndoială. Ea şi cu mătuşa aia a ei.
Veneau agale, fără nici o grabă, fata potrivindu-şi mersul cu pasul chinuit al bătrânei.
— Geanina!
Încercă să strige, dar din gât îi ieşi un gâlgâit anemic.
— Geanina!
Mai avea câţiva paşi până la trecere şi el, în loc să acţioneze, stătea lipit de asfalt şi se
bâţâia ca un ţânc de grădiniţă care are nevoie la baie. Dar e prea timid să o afirme cu glas tare.
— Geanina!
Cât de tare răsuna vocea în mintea lui şi ce anemic în afară!
Cu coada ochiului surprinse mişcarea maşinii. În plină viteză, de pe bulevard. Un Ford
negru, cu geamuri fumurii. Asta era. Înţelese din prima clipă. Asta era maşina. Şi Geanina era pe
cale să păşească în faţa ei.
— Nu!
Cu un efort colosal, se puse în mişcare. Un pas! Doi paşi! Trei paşi!
Dacă nu putea să strige, măcar putea s-o tragă din faţa maşinii. Aproape că putea simţi în
intestine huruitul motorului turat aiurea; probabil că era vreun bulangiu care ţinea neapărat să
impresioneze vreo poamă la fel de degradată ca şi el.
— Andrei!
Era surprinsă, cum să nu.
O împinse înapoi peste bordură, gata s-o doboare. Mătuşa ţipă surprinsă, gata să-şi piardă
cârja. În spate se auzi scrâşnetul disperat al frânelor. Câţiva oameni începură să urle, apoi totul
explodă într-o tornadă de sticlă spartă şi tablă zdrobită.
— Geanina, iubire!
Geanina se smulse din îmbrăţişare, nu atât surprinsă, cât mai degrabă iritată.
— Hei!
Însă pentru Andrei nu mai conta. Închise ochii şi încercă beţia succesului. Reuşise s-o
salveze. Chiar reuşise! Geanina ar fi trebuit să fie moartă în clipa asta, împrăştiată pe asfalt. Dar
reuşise. Binecuvântată fie scrisoarea pe care mi-am trimis-o din trecut!
— Geanina!
— Cum îndrăzneşti?!
X

Glasul avea o tonalitate atât de înaltă, încât ar fi putut găuri o placă de oţel. Dar era o
şoaptă nevinovată comparativ cu expresia plină de furie de pe chipul tinerei.
— Cine e individul? mormăi o voce plină de testosteron.
Un individ brunet îl privea plin de reproş din dreapta mătuşii.
Andrei clipi nervos. Abia acum realiză că-l mai văzuse pe individ. Cu câteva clipe înainte,
doar că mintea sa, concentrată pe salvarea Geaninei, îl înregistrase ca pe un detaliu supărător,
apoi îl ignorase. Îl văzuse chiar lângă mătuşa Geaninei. Şi nu era un trecător oarecare.
— Hei, cu tine vorbesc, mormăi ursuz brunetul. De ce pui mâna pe gagica mea?
Andrei începu să urle. Era prea mult. Lumea se întorsese pe dos şi ultimul lucru la care se
mai gândea era biletul de loterie.
— O mie treizeci de femei? Da, să-mi bag pula, o mie şi treizeci de femei!
Bombănelile bătrânelului nu mai mirau de multă vreme pe nimeni. Şi singurul care era
deranjat de bombăneală era însuşi bătrânelul. Din când în când realiza că vorbeşte de unul singur
şi atunci, înfiorat, se oprea locului şi privea jenat în jur. Cei care-i cunoşteau obiceiul şi nu doreau
să-l facă să se simtă şi mai prost se prefăceau că nu-l observă. Parcă trebuie să-ţi pui mintea cu un
bătrân pe jumătate dus de acasă, dacă nu şi mai bine?
Andrei Ploieşteanu îşi sălta umerii într-un tic necontrolabil şi pornea mai departe. În
fiecare dimineaţă, fie vară sau iarnă, ploaie sau vânt, arşiţă sau ger, îşi făcea plimbarea de
dimineaţă. De la opt la zece; singurul răsfăţ pe care şi-l permitea de când ieşise la pensie.
La jumătatea plimbării se oprea în faţa intersecţiei semaforizate. Fusese prima intersecţie
semaforizată din Fălticeni, asta pentru cei interesaţi de trecutul urbei. Dar acum era mai mult
decât atât. Era computerizată. Maşinile opreau şi porneau fără ca şoferii să aibă vreo contribuţie.
Sistemul de monitorizare a circulaţiei rutiere prin satelit nu mai era o născocire a scriitorilor
specializaţi în sondarea viitorului. Funcţiona chiar şi în România. Şi, surprinzător, funcţiona
foarte bine.
Cu ochii mijiţi, bărbatul contempla semaforul vechi. Deşi era scos din uz de multă vreme,
fusese lăsat de autorităţile locale la locul lui, ca o mărturie a unui trecut de care din ce în ce mai
puţini îşi aduceau aminte. Semafor?! O chestie care lumina în roşu, verde şi galben şi şoferii se
ghidau după luminiţe? Hai, măi frate, ce porcărie mai era şi asta? Chiar aşa de înapoiaţi erau
oamenii cu vreo cincizeci de ani în urmă? Şi cică satelitul a apărut cu mai bine de o sută de ani
înainte. Nişte troglodiţi din alte vremuri…
— Semafor, zici, trebuia s-o facă ţăndări la semafor.
Parcă putea fi supărat pe cineva? Pe sine însuşi, cine era vinovatul?
Salvarea Geaninei reuşise din plin. Dar cu ocazia asta clarificase lucruri pe care Andrei
Ploieşteanu, cel ajuns miliardar şi mare specialist în călătorii spaţiale şi regulatul femeilor cu
reputaţie îndoielnică, nu avea de unde să le ştie. Dacă le-ar fi ştiut, s-ar mai fi dat de ceasul morţii
s-o salveze pe Geanina Şoancă? Andrei Ploieşteanu, pensionarul de azi putea spune cu siguranţă
că nu merita deloc. Povestea lui de dragoste cu Geanina fusese o minciună. El iubise cu pasiune,
X

cu patimă, sincer şi dezinteresat. Pe când Geanina… Geanina era femeie. Şi femeile au alte
standarde în viaţă. De vină fusese şi hoaşca aia de mătuşă-sa, baba dracului, capul tuturor
răutăţilor. Ea îi schimbase mintea Geaninei, îi pervertise sufletul. Andrei se îndoise multă vreme
de existenţa iadului, dar după nefericitul incident de la Fălticeni îşi dorise cu ardoare ca iadul să
existe şi acolo să-şi petreacă veşnicia Geanina şi mătuşa ei. Plus ţiganul cu care se măritase.
Mda, ce perspective avea un student la Litere? Să câştige la Loto? Da, că pe asta trebuie
să se bazeze o femeie în viaţă. O femeie care ştie ce vrea de la viaţă îţi caută un bărbat care să-i
ofere tot ce are nevoie. Adică să-i ofere casă (de preferat case, că dacă sunt mai multe, e mai
bine), maşină, bani să-i întoarcă cu lopata şi slugi, cât mai multe, că doar n-o să-şi risipească
tinereţea spălând rufe şi cârpind ciorapi, îmbâcsindu-şi plămânii cu mirosuri de bucătărie. Ai o
viaţă, învaţă să te respecţi. Iubire?! Pofta vine mâncând şi, indiferent cât te zbaţi, la un moment
dat flacăra pasiunii tot începe să pâlpâie şi până să-ţi dai seama ce se întâmplă, se stinge dracului.
Şi din toată afacerea nu rămâne decât treaba aia cu confortul şi luxul. Dragostea nu ţine de foame
şi arde repede.
Mintea hoaştei; ea îi băgase treburile astea în cap. Bine, atunci, imediat, scârba de
Geanina încercase să-l scoată tot pe el vinovat. Uite unde a ajuns relaţia noastră pentru că eşti
gelos, pentru că mă urmăreşti. Că eşti insensibil şi prost crescut. Ce cauţi tu aici? Da, am o
relaţie, care-i problema ta? Dacă nu erai cum eşti nu ajungeam aici.
Cele mai penibile momente din viaţa lui. Nu se simţise niciodată mai umilit. Un adevărat
circ, cu hoaşca aia duhnid ca un mormânt infect ţipând la fel de ascuţit ca o sirenă de poliţie. Şi
ţiganul, ameninţându-l cu tot felul de represalii dacă mai îndrăzneşte să se lege de femeia lui.
Femeia lui?! Chiar de dimineaţă, înainte să plece la Fălticeni fusese femeia lui. De unde şi până
unde se schimbaseră aşa de radical lucrurile în viaţa lui?
Geanina pişând ochii şi implorându-l să nu o facă de ruşine… Câtă ipocrizie, câtă
nesimţire! Cine pe cine să nu facă de râs? O curvă! Iubise o curvă şi trăise o viaţă întreagă
venerând un mormânt veşted în care pământul ascundea secrete teribile, secrete care-şi râdeau de
el, biet îndrăgostit nemângâiat.
Viaţa ruinată într-o clipă. Marele Adevăr tuflit în faţă, ambalat într-o remorcă de bălegar.
Dragostea după care cică tânjise într-un viitor care nu se mai putea întâmpla nu fusese decât
distracţia ieftină a unei jigodii, antrenamentul în pat pentru căsătoria cu un interlop. Halal
schimbare de viitor!
Dintre toţi, el ieşise cel mai prost. Cumplit de prost, putea spune. Panicat, gândindu-se
doar cum să salveze viaţa Geaninei, uitase de biletul la loto. Zdrobit, umilit şi deznădăjduit după
Marele Adevăr, nici măcar nu se mai gândise la scrisoarea blestemată sau la biletul care i-ar fi
asigurat câştigul fabulos. Îşi amintise de biletul de loto abia duminică seară, când se anunţaseră
rezultatele. Pierduse nu doar dragostea mincinoasă. Pierduse o avere. Singura avere la care
avusese vreodată acces. Mirajul de la loto. Zeiţa Fortuna îi zâmbise, dar el îi întorsese spatele.
Pentru o curvă.
Faptul că Geanina o dăduse în bară nu-l încălzise cu nimic. Se măritase cu interlopul, dar
X

după doi ani acesta fusese arestat în Germania pentru jaf armat şi alte violenţe, apoi murise în
închisoare. Rudele răposatului o spoliaseră de averea strânsă pe căi ilicite. Nu era de-a lor, n-avea
nici o responsabilitate pentru o curvă parvenită, care nu avea nici un clan în spate să-i apere
interesele. Sula-n cur şi bani de drum! Ajunsese să cerşească la colţ de stradă. Atâta pagubă, nici
o remuşcare.
Se simţise bine în ziua în care-i venise plângând la uşă, implorând să fie iertată. Da' de
unde, târfă penală. Asta ţi-a fost. Cum ţi-ai aşternut, aşa să dormi. Câteva zile mai târziu, poliţia îi
coborâse trupul fără viaţă dintr-un copac din Parcul Cetăţii. Mda, încercase să-i transmită un fel
de mesaj spânzurându-se în oraşul studenţiei lor. Doar că lui nu-i păsase. Din punctul lui de
vedere, Geanina murise de mult. El doar îi oferise o porţie de iad pe pământ.
Lipsit de bani, îşi urmase cursul previzibil pentru un student la Litere. Adică fără prea
mari perspective. Licenţiat în franceză. Mare chestie! Din punctul ăsta de vedere, baba aia lipsită
de scrupule avusese al dracului de multă dreptate. Ce-l aşteaptă pe iubitul ăla al tău? În ziua de
azi şi câinii au facultate. Nu fusese chiar aşa, dar venise şi ziua când chiar şi câinii ar fi putut
obţine o licenţă, dacă stăpânii ar fi ţinut neapărat să le ofere o astfel de bucurie. Şi dacă îşi
permiteau, desigur.
Profesor de franceză la un colegiu tehnic. Adică industrial. Pâine amară. Ce să le ceri unor
elevi impertinenţi şi blazaţi să înveţe franceză când pe ei nu-i durea capul nici măcar de
disciplinele de specialitate? După zece ani de lucru la catedră postul i se restructurase. Lipsa de
perspective demografice, dezinteresul copiilor pentru liceele vocaţionale. Motive nu se găseau?
Şi, dacă îşi închipuise că mai rău decât a fi prof de franceză la un liceu de mâna a şaptea
nu se putea, i se demonstrase cu vârf şi îndesat că se poate. Se reprofilase, cum s-ar spune.
Lucrător la o fabrică de termopane. Muncă epuizantă şi salariu de mizerie. Tot timpul se putea
mai rău.
Ieşise la pensie de la Salubrizare. Şi s-ar fi putut şi mai rău. O viaţă întreagă se spetise
fără nici un fel de folos. Mereu lipsit de bani, mereu cu un gust amar. Mereu pe fugă, mereu la
dispoziţia altora. Care era treaba aia cu o mie treizeci de femei? Nu avusese parte de nici măcar
trei. Cine să se încurce cu un profesor scăpătat?
Călătoriile în spaţiu deveniseră realitate banală. Nu trebuia să fii miliardar să-ţi poţi
permite o asemenea aroganţă. Nici măcar milionar. Şi numărul celor care păşiseră pe lună
depăşise suta de mii pe an. Dar printre ei nu se număra şi Andrei Ploieşteanu. Andrei Ploieşteanu
nu vizitase decât o singură dată Bucureştiul, la un seminar, pe vremea când încă era profesor. Pe
urmă, orizontul personal se limitase la Fălticeni şi în special la groapa ecologică pentru gunoiul
din zonă. Un trecut lipsit de glorie, rezultatul amanetării în pripă a unui viitor luminos.
Şi mai fusese şi trădarea lui Dragoş. Un nemernic, ca atâtea alte persoane în care crezuse.
Porcul dracului!
Găsise biletul de loto completat şi îl jucase. Apoi, după ce câştigase, dispăruse. Fără să-i
ofere lui, cel care intuise numerele aducătoare de bogăţie, nici măcar un căcat de recompensă. Şi
devenise miliardarul care ar fi putut deveni el. Nici măcar nu-l mai căutase de atunci. Câtă lipsă
X

de recunoştinţă…
Cine era vinovatul pentru toate acestea? Andrei nu îndrăznea să îndrepte degetul spre sine.
Era o zi mohorâtă de toamnă, una dintre zilele în care Andrei resimţea din plin regretul
pentru prostia de a-şi fi salvat prietena. O salvase doar ca s-o reguleze altul, iar el suporta cu
stoicism tortura reumatismului. Drumul obişnuit, cât să revadă semaforul blestemat, locul unde
sperase ca viaţa lui să ia o turnură favorabilă, dar cât de dramatică fusese schimbarea…
— Domnul Ploieşteanu?
Abia acum îl observase pe tânărul sobru, cu mapă Samsonite şi ochelari de soare, în ciuda
vremii mohorâte. Ciumegeală, nimic altceva.
— Da?!
— Sunt avocat Irinel Cazacu.
Ei, ce mai era? Parcă aşa începuse şi treaba aia nefericită, cu mulţi ani în urmă. Doar că
atunci fusese vorba despre un bancher.
— Şi… care-i treaba?
— Credeţi că putem sta de vorbă într-un cadru mai adecvat?
Politicos. La fel ca o cobră care-ţi sugerează că o poţi privi de la distanţă, dar nu e bine să
o calci pe coadă.
— Ceva important?
Avocatul zâmbi.
— Bănuiesc că da. Vă surâde ideea de a fi miliardar?
Cu treaba asta, Dragoş îşi spălase toate păcatele. Câteva rânduri, nu mai mult.
„Îmi pare rău. Ştiu că m-ai urât toată viaţa şi sunt primul care să-ţi dea dreptate. Am
jucat la loto biletul tău şi am câştigat. Am vrut să fiu recunoscător, dar parcă mai contează sau
ai să mă crezi? Nu-ţi cer să mă crezi şi nici să mă înţelegi. Diavolul banului mi-a luat mintea. Nu
e corect să dau vina pe diavol, până la urmă ispita există, dar ce ne facem cu liberul arbitru? Am
strâns bani mereu, n-am fost decât un zgârâie-brânză care a mâncat de sub el ca să strângă
bani. Dar toate au un sfârşit şi o răsplată. Am strâns averi pentru nimic. Nu am fost căsătorit, nu
am copii. Şi acum nici banii nu mă mai încântă. Trebuia să fac asta de mult. Îţi donez ţie toată
averea. Dragoş.
P. S. Avocaţii mei se vor ocupa de formalităţi. Chiar că-mi pare rău”.
Cam asta a fost. Târziu, dar cu folos.
A treia vizită nu-l mai surprinse deloc. Deschise personal uşa deşi existau trei valeţi care
ar fi putut s-o facă. Doi tineri, înarmaţi cu mape, zâmbeau stingheriţi în prag.
— De la BackTimeCompany, nu?
— Poftim?!
Supriza de pe faţa lor îi stârni zâmbetul.
X

— Intraţi!
— De unde ştiţi?
— Am şi eu sursele mele… proză

▫ Mioara Musteaţă ▫
Un stei cu vârful retezat ▫
Se pregătea de ploaie.
De la adăpostul sigur al balconului – ca un neg de oţel şi sticlă iscat pe faţada netedă a
casei – privea norii gălbui, plini de apă, care stăteau să-şi sloboadă şuvoaiele asupra oraşului.
Nu-i plăcea ploaia, deşi era nevoită să-i accepte utilitatea. Soarele dur al miezului de vară
înfierbântase asfaltul străzilor, copsese zidurile oraşului şi făcuse din locurile de joacă ale copiilor
generatoare de praf. Aerul tremura fierbinte – deasupra aleilor, îmbâcsit cu mirosuri răscoapte.
Cei câţiva copaci din faţa casei aveau frunzele pleoştite şi prăfuite. Totul în jur invoca ploaia ca
pe o purificare.
Căscă prelung, cu poftă şi se cuibări în fotoliul mare şi încăpător în care-ar fi încăput fără
probleme încă două ca ea. După gradul de somolenţă în creştere îşi putea da seama că ploaia stă
să-nceapă. Totuşi, nu putea adormi încă. Era stăpânită de încordare, aştepta eliberarea adusă de
primul fulger.
Norii, tot mai întunecaţi, coborâseră deasupra oraşului – părând la un întins de mână.
În tăcere, cupola de nori păru să se spargă în bucăţi, crăpăturile luminoase cuprinzând tot
cerul. Din urmă, bubuitul grav al tunetului anunţă dezlănţuirea artileriei celeste. Prima picătură
căzu cu un plesnet înfundat. Florile de lumină ale fulgerelor cuprinseseră tot cerul. Bubuitul
tunetelor făcea să zuruie geamurile.
Se ghemui în fotoliu, cu capul pe unul din braţe şi – peste ochii plini de lumina fulgerelor
– pleoapele coborâră, grele.
Se făcea că era la munte, în satul din care plecaseră părinţii ei să-şi caute norocul la oraş.
Stătea pe prispa casei bătrâneşti şi privea norii ce începeau să umple cerul îngust dintre munţi.
Bunica ei ieşi din casă şi se aşeză lângă ea. După un timp, o mângâie blând pe păr şi-i zise:
— E timpul. Ploaia o să-nceapă în curând.
Ea încuviinţă, ştiind – cumva – ce avea de făcut.
Ocoli casa, îndreptându-se spre grădina din spatele ei şi, de acolo, spre pădure. Deşi
coasta era abruptă, urca cu uşurinţă găsind fără greş cele mai bune puncte de sprijin, afundându-
se în pădure spre un loc binecunoscut. Ajunsă în vârful coastei, se opri o clipă ascultând liniştea.
O chemare îi atinse mintea.
— Grăbeşte-te! îi spunea, deşi nu în cuvinte.
Începu să coboare, grăbind pasul. Foşnetul paşilor săi era singurul sunet ce tulbura
liniştea. Şi totuşi, simţea în jurul ei o aşteptare înfrigurată, un sentiment de anticipare a ceva
X

plăcut şi dorit.
O poiană ascunsă se deschise între copaci. În mijlocul poienii, un stei de piatră cu vârful
retezat se înălţa spre cer. În jurul steiului, şapte pietre rotunde cu simboluri stranii săpate pe
partea îndreptată spre cer. Pe o parte a steiului, trepte netezite de îndelungată folosire deschideau
calea spre vârf. Sub poala pădurii se ghiceau fiinţe în aşteptare.
Urcă treptele steiului. Un simbol cioplit acoperea suprafaţa netedă de deasupra. În mijloc,
conturul unui corp omenesc. Se întinse pe piatră, potrivindu-se cu atenţie în conturul cioplit.
Capul i se odihnea în căuşul săpat în piatră iar ochii aţintiţi spre cer pândeau apariţia primului
fulger.
De parcă n-ar fi aşteptat decât sosirea ei, primul fulger umplu cerul de lumină.
Pietrele rotunde, ce înconjurau steiul, prinseră acea lumină şi-o adunară în simbolurile
săpate pe ele care începură să lucească blând. Simbolul din jurul ei începu să lucească şi el.
Fiecare fulger aducea un adaos de lumină în simboluri. Şi, cu fiecare adaos de lumină, conştiinţa
ei se lărgea. Cuprinse mai întâi doar vârful steiului, ajunse apoi la cercul pietrelor, se-ntinse peste
poiană, apoi atinse vietăţile de sub copaci şi copacii înşişi.
Lumina celor şapte pietre se tot înălţa, până ce atinse lumina din vârful steiului. Atunci, o
cupolă de lumină se înălţă în mijlocul poienii şi ea ştiu cine era şi care-i erau îndatoririle.
Se trezi amorţită, căutând să-şi amintescă ce visase. Dar razele soarelui, care umpluseră
balconul de lumină, alungară ultimele crâmpeie din vis. Cerul era senin, fără urmă de nor, părea
că ploaia însăşi fusese doar un vis. Deschise fereastra şi aerul reavăn ce năvăli în balcon îi dovedi
că într-adevăr plouase. Rămăsese totuşi o amintire din vis. Avea impresia că bunica ei este pe
moarte. Se înfioră de idee şi-şi promise s-o sune chiar în acea seară. Îşi trecu mâna prin păr şi
privi mirată la frunza ce pluti alene spre pământ.
Plecă spre satul de munte a doua zi după ce vorbise la telefon cu bunica ei. Îşi aranjase
plecarea mânată de o grabă nedefinită, dar imposibil de stăpânit. Mama ei se oferise s-o
însoţească dar, cumva, ştiuse că trebuia să meargă singură.
Bunica o întâmpină vioaie, ca de obicei, netrădând nici un semn de boală. Şi totuşi, nu-şi
putea alunga impresia că timpul bătrânei era pe sfârşite.
Stăteau împreună pe prispa casei, privind stelele. Vorbiseră până atunci despre multe
lucruri. Despre familie şi despre prieteni, despre viaţă şi despre planuri de viitor. Se vedea însă că
bătrâna nu spusese încă ce avea pe suflet. Părea c-o tot învăluia, căutând o cale să-nceapă.
În răcoarea nopţii, înconjurate de miresmele pădurii, glasul bunicii prinse să depene o
poveste.
— În vremuri de mult trecute, când oamenii erau mult mai puţini şi alte fiinţe stăpâneau
pământul, în aceste locuri s-a stabilit o familie. Se afundaseră în sălbăticie, fugind din calea celor
ce le atacaseră satul şi le luaseră neamurile în robie. Se îndreptaseră spre aceste meleaguri, căci le
ştiau temute de toţi, umblând vorba că ar fi bântuite de oarece spirite. Poate că nu s-ar fi
încumetat la asta, dacă bărbatul n-ar fi cunoscut unele taine, când se-ntâmplase necazul el fiind
ucenic al vraciului din sat. Ştia, de pildă, că într-un loc bântuit de spirite, trebuie mai întâi să le
X

ceri îndurarea. Spiritele nu sunt bune sau rele după înţelesul omenesc şi de aceea de cele mai
multe ori oamenii nu pot să le priceapă, ajungând să se teamă de ele – aşa cum se tem de orice
lucru neînţeles. În fiecare seară şi dimineaţă, bărbatul căuta să intre în legătură cu acele spirite
bănuite că ar bântui pe-acolo dar, dacă l-au auzit, nu i-au dat nici un semn. Pe de altă parte, nici
nu i-a supărat nimeni în drumul lor. Ajungând în aceste locuri, s-au hotărât să se oprească.
Bătrâna se opri, privind satul ce abia se ghicea în lumina săracă a stelelor. Avea o privire
îndepărtată şi oarecum mirată – de parcă s-ar fi aşteptat să vadă altceva. Îşi privi apoi nepoata şi-i
zâmbi cu căldură, ca şi cum ar fi revenit din locuri îndepărtate.
— Se spune că prima colibă a fost ridicată chiar aici – pe locul casei mele. Pe-atunci
pădurea ajungea până la râu şi ascundea coliba de ochii iscoditori. După cum vezi, apa nu era
departe, pădurea gemea de vânat şi – coliba fiind chiar sub coastă – lesne te puteai ascunde în
pădure dacă apărea oarece primejdie.
Bunica se opri din nou, privindu-şi cu luare-aminte nepoata.
— O, Doamne, se vede că m-au ajuns bătrâneţile! Că altfel aş fi văzut mai devreme că eşti
vânătă de frig. Haidem în casă. O să-ţi fac un ceai şi, dacă nu eşti obosită, o să-ţi povestesc mai
departe.
Odaia bunicii nu se schimbase prea mult de la ultima ei vizită. Aceleaşi perdele de
borangic ascundeau fereastra înaltă şi largă, soba de teracotă din colţ – în care ardea un foc
molcom ce răspândea în odaie un miros plăcut de răşină – era tot cum o ştia. Pe pereţii spoiţi cu
alb erau întinse scoarţe ţesute în casă, iar din salteaua patului de lemn se răspândea miros
proaspăt de fân. Fata îşi amintea cât se chinuise maică-sa s-o convingă să schimbe patul de lemn
cu ceva mai modern. Bunica doar clătinase din cap şi spusese că ştia ea mai bine ce le pria
oaselor ei.
Cu cana de lut plină cu ceai de măceş în mână, se ghemui într-un colţ de pat şi-şi îndemnă
bunica să-şi continuie povestea.
— Anotimp după anotimp, timpul trecea şi nici picior de om nu se abătuse prin părţile
astea. Femeia era mulţumită, aveau mâncare din belşug, copiii îi creşteau sănătoşi şi plini de
vigoare, de parcă o vrajă era stăpână asupra ţinutului. Văzuse multe mame ce-şi plângeau pruncii
ucişi de boală şi-i fusese frică să n-o ajungă şi pe ea asemenea pacoste. Când se stabiliseră în acel
loc avea doar un băiat care nu învăţase încă a merge, între timp mai născuse încă doi băieţi şi apoi
mezina ce-i lumina privirile şi-i trezea temeri nelămurite căci se născuse cu părul alb, ca
moşnegii.
Fata tresări, privindu-şi cu luare-aminte bunica. Din câte îi spuseseră, şi ea se născuse cu
părul alb, cu toate că după aceea se mai închisese, trecând prin galben spre blond-cenuşiu. Bunica
clătină din cap, zâmbindu-i:
— Da, da. Aşa te-ai născut şi tu. Cu părul alb ca zăpada, cu pieliţa obrazului albă şi ochii
ca cerul – un înger ce privea lumea cu ochi serioşi. Eram acolo când te-ai născut şi n-ai scos nici
un ţipăt, de credeau doctorii c-o fi ceva cu tine. S-a dovedit însă a nu fi nimic. Copil mai sănătos
ca tine n-am văzut, să nu ştie ce-i aia boală. Dar să ne întoarcem la poveste. Femeia – cum
X

ziceam – era mulţumită, deşi se gândea că va veni timpul să pornească iar în pribegie. Nu de alta,
dar băieţii creşteau şi cum ar fi putut ei să-şi întemeieze o familie în acea pustietate? Iar a le da
drumul să plece de capul lor, nu-i era la îndemână. Bărbatului însă, de la un timp, începu să i se
urască. Îi plăcuse să vâneze, dar acum i se părea că vânatul i se aşază singur în bătaia săgeţii, de-
ar fi putut până şi feciorul cel mai nevârstnic să-l săgeteze. Încercase el să intre în legătură cu
spiritul acelui loc – cum învăţase cândva de la vraciul căruia îi fusese ucenic – dar, deşi uneori
simţea ceva, nu primea nici un semn c-ar fi fost auzit. Nici acasă cu ai săi nu-l prea îndemna
inima să stea – firea bărbatului fiind mai puţin aplecată spre bucuriile domestice. Şi-a găsit atunci
un mod de petrecere – fără să-şi dea seama că, astfel, chema nenorocirea asupra lui. Nu mai
săgeta vânatul ce-i apărea înainte, ci căuta în cotloane şi văgăuni să găsească puii cu carnea
fragedă. Şi, cu cât căuta mai mult, cu atât îi creştea înverşunarea. Aşa că, atunci când găsea
vizuina, nu se mulţumea să ia doar un pui ci-i ucidea şi pe ceilalţi – ba mai stătea la pândă să
ucidă şi mama. Femeia vedea că omul ei nu mai era cum îl cunoscuse şi îşi tot muncea mintea
căutând să-şi dea seama ce duh rău a pus stăpânire pe el. Căutase să-l iscodească, dar el o
repezise cât colo. Se gândise că poate-ar fi fost bine să plece, să caute alţi oameni. Dar era încă
prea devreme, copiii erau încă prea mici şi n-ar fi putut face faţă unui drum prin sălbăticie. Apoi,
apropierea de oameni s-ar fi putut dovedi cu primejdie; în acele timpuri, când vedeai străini mai
lesne puneai mâna pe arme decât să-i aştepţi cu masa-ntinsă. Îşi puse deci nădejdea în milosârdia
Mamei Pământ – cum le era credinţa pe vremea aceea – şi continuă să-şi vadă de gospodărie şi
să-şi îngrijească pruncii. Mai avea ea o supărare – şi-i venea şi mai greu când vedea că nu se
poate sfătui cu bărbatul: mezina se dovedise a avea o fire tare capeşă şi întortocheată. Una-două,
se afunda în pădure şi nu-i mai ştia de urmă cât era ziua de lungă. În loc să stea cu ea – învăţând
toate câte trebuie ştiute într-o gospodărie – pleca hai-hui pe coastă şi se-ntorcea la lăsatul serii cu
fragi sau ciuperci, sau doar c-o legătură de vreascuri; ciufulită şi zgâriată, dar cu ochii strălucind.
Când o-ntreba pe unde-a umblat îi răspundea moale „prin pădure” şi privea parcă dincolo de casă,
spre lucruri numai de ea ştiute. Şi-o privea parcă neîncrezătoare când îi spunea că pădurea
ascunde primejdii. Apoi o liniştea sfătos – de parcă i-ar fi fost mamă, nu fiică – spunându-i că
pădurea le era prietenă şi n-o păştea nici o primejdie.
Sub vraja glasului molcom al bunicii, fata îşi simţea pleoapele tot mai grele. Se cufundă în
vis, uşor, trecând din realitate în poveste.
Se făcea că ea era acea fată din poveste şi, cu roua dimineţii udându-i picioarele se avânta
fericită pe coastă. Se opri o clipă, admirând o floare – pe care o picătură de rouă părea un diamant
tremurător. Se aplecă să soarbă mirosul picant al unei garofiţe sălbatice şi râse când o boare de
vânt o stropi cu roua de pe frunzele unui copac. Se afundă în pădure, ascultând încântată ciripitul
păsărilor, şi foşnetul frunzelor, şi paşii tupilaţi ai animalelor. Un pui de căprioară se apropie
curios de ea, când fu întors din drum de un muget grav al mamei – care era mai puţin
încrezătoare. Râse iar. Căprioara îi amintea foarte tare de propria ei mamă. De ce-or fi mamele
mereu îngrijorate? Cum poate fi pădurea primejdioasă?
Găsise un loc, în adâncul pădurii, pe care-l numise „al ei”. Era o poiană micuţă, care avea
în mijloc un stei de piatră cu vârful retezat. Pe o parte a steiului, crăpăturile şi asperităţile pietrei
X

îngăduiau unui om agil să se caţăre până-n vârf. Întinsă în vârful acelui stei, cu ochii închişi şi
încălzită de razele calde ale soarelui, stătea ore în şir ascultând glasul pădurii. Alteori se ridica în
picioare şi privea pădurea ce se întindea în jur ca un amfiteatru, privind-o la rândul ei. Cânta
atunci pădurii, căutând să-i arate cât o face de fericită. Şi i se părea ca pădurea o ascultă. Găsise şi
nişte pietre rotunde, pe care le aşezase în jurul steiului şi pe care-şi imagina că, nevăzute, spiritele
pădurii se aşezau s-o asculte.
Se trezi dimineaţa, în lumina soarelui îmblânzită de perdelele de borangic. Adormise în
patul bunicii şi în nări îi mai stăruia încă mirosul de fân. O adiere răcoroasă pătrundea prin
fereastra deschisă. O auzea pe bunica ei trebăluind prin curte, însoţită de cotcodăcitul găinilor.
Pesemne că le dăduse drumul din coteţ şi acum le dădea de mâncare. Se ridică din pat şi se duse
în camera de baie. Deşi refuzase să renunţe la patul de lemn, bunică-sa apreciase cum se cuvine
confortul unei căzi de baie şi al apei curente – totuşi nu acceptase să se lege la reţea ci preferase
ca apa să fie extrasă din puţul săpat în curte.
Când terminară treburile de dimineaţă, se aşezară amândouă sub umbrarul de trandafiri
agăţători şi bunica îşi continuă povestea.
— Femeia îşi făcea deja socoteala că ar cam fi sosit vremea de plecare, când se-ntâmplă
nenorocirea. Cel mai mare dintre băieţi avea vreo optsprezece primăveri, iar mezina împlinise
treisprezece. Cumpăni în sine şi-şi spuse că ar fi potrivit ca-n acea vară să înceapă a aduna
provizii pentru drum pentru ca în primăvara următoare s-o pornească în căutarea altor oameni.
Cel mai mare dintre băieţi îşi însoţea uneori tatăl la vânătoare, deşi acesta nu prea era dornic să-l
îngăduie în preajmă. Plecaseră într-o dimineaţă şi la lăsatul nopţii încă nu se întorseseră. Când şi
a doua seară se lăsă fără ca ei să se întoarcă, peste sufletul femeii coborî presimţirea unei
nenorociri. A doua zi în zori, însoţită de copii, se afundă în pădure. Bântuiră coclaurile, strigându-
le numele. Dar numai ecoul le răspundea. Fata era la fel de îngrijorată ca mama. Peste pădure
coborâse parcă o întunecime. N-o mai simţea prietenoasă şi primitoare. Simţea în jur mânie şi
ameninţare, umbre răuvoitoare pândeau pe sub copaci. Sfârşiţi de oboseală, se opriră într-un
târziu pe malul unui pârâiaş. Şi, în liniştea ce-i înconjura, fetei i se păru că aude un scâncet. Nu
era omenesc, dar era plin de atâta durere, că i se frânse sufletul. Se ridică şi-o luă pe urma
sunetului. Văzând-o că se ridică, ceilalţi o urmară. Puţin mai jos, pe malul pârâului, dădură cu
ochii de-o privelişte ce le încrâncenă inima. Aruncate cu nepăsare prin iarbă se vedeau rămăşiţele
a trei pui de căprioară măcelăriţi, din care fuseseră luate numai părţile cele mai cărnoase. Mama
puilor îi mirosea şi scotea acel scâncet sfâşietor ce-i atrăsese acolo. Din acel loc, o dâră de sânge
se afunda în pădure. Fata privea şi nu putea să înţeleagă. Nu era cu putinţă ca acela care făcuse
asta să fie tatăl ei! Şi totuşi, nu putea fi altcineva. Înţelegea acum mânia pădurii. Şi mai înţelegea
că acea mânie nu putea fi ostoită uşor. După legea pădurii, se cerea viaţă pentru viaţă. O cuprinse
frica de ceea ce li s-ar putea întâmpla mamei şi fraţilor săi. În acelaşi timp, era sfâşiată de mila
căprioarei ce-şi jelea puii. O chemare îi atinse mintea. „Vino în poiană” îi spunea. „Prin
sacrificiul fiicei, vina tatălui a fost iertată. Oamenii pot să-şi plângă morţii”. Şi atunci fata ştiu că
tatăl şi fratele ei erau morţi. Luându-se după dâra de sânge, ajunseră în curând la ei. Bărbatul era
deja mort, sfâşiat cu sălbăticie. Puţin mai departe, fiul mai mare îşi dădea ultima suflare. Doar că
X

el nu era sfâşiat, ci murise săgetat chiar de tatăl lui. În braţele mamei, cu ultimile puteri, repeta:
„Am încercat să-l opresc, am încercat…” Urletul neomenesc de durere al mamei stârni ecouri în
toată pădurea. Părea că pădurea însăşi jeleşte alături de ea. Dar inima mamei mai avea încă de
îndurat o suferinţă. Fata se ridică şi-şi privi familia, apoi se afundă în pădure. Oricât au căutat-o
după aceea, nu i-au mai dat de urmă. În primăvara următoare, femeia îşi luă cei doi fii rămaşi şi
plecă departe de pădurea care-i adusese atâta suferinţă.
Bunica rămase cu ochii în zare, cu o privire tristă, de parcă-ar fi trăit aievea suferinţa
acelei femei de demult. Fata aşteptă ce aşteptă şi, văzând că bunica n-are de gând să continue, o
întrebă:
— Dar fata, bunico, ce s-a-ntâmplat cu fata?
Bătrâna clipi, revenind parcă de departe.
— Păi, fata s-a dus să-şi împlinească sacrificiul. Că doar asta fusese înţelegerea, chiar
dacă ea nu s-a legat cu glas. Viaţa ei, pentru viaţa alor săi.
Aruncă o privire pe fereastră, cercetând înălţimea soarelui. Apoi se ridică deodată, grăbită.
— Ei, mai bine am mânca ceva. Suntem în crugul amiezii şi eu tot meliţ din gură, ca o
moară stricată.
Nepoata râse.
— Ştii bine că-mi place să te ascult. Şi povestea asta nu mi-ai mai spus-o niciodată.
Fu rândul fetei să rămână pe gânduri. Îi dădeau târcoale nişte amitiri, parcă în povestea
bunicii era ceva teribil de cunoscut – nu povestit de alţii, ci trăit de ea însăşi. Şi, ce era cu
adevărat ciudat, este că avea senzaţia că ştia ce-a făcut fata din poveste după ce s-a despărţit de ai
săi.
Scutură din cap râzând, alungând fantasmele. Era cam în vârstă pentru a mai crede că
poveştile sunt adevărate. Şi-n lumea modernă, cu sezoane de vânătoare şi exploatarea mai mult
sau mai puţin ştiinţifică a pădurilor, nu prea mai era loc pentru spirite.
Bunica plecase şi-o auzea trebăluind pe la bucătărie. Fata alungă gândurile şi merse s-o
ajute.
La lăsatul serii, nori grei începură să se adune acoperind stelele ce abia începuseră a se
ivi. Stăteau amândouă pe prispă, iar între ele se lăsase un moment de linişte. Gândurile fetei se tot
întorceau la întrebarea pe care i-o pusese bătrâna în acea după-amiază.
I-ar fi plăcut să locuiască acolo?
Atunci, întrebarea o luase prin surprindere. Nu se gândise niciodată la asta. Acum, era tot
mai sigură de răspuns. Toată viaţa ei a trăit în oraş. Acolo îi erau prietenii, acolo era locul ce
însemna pentru ea acasă. E drept că-i plăceau vizitele pe care le făcea în satul de munte şi-i
plăcea să se plimbe singură prin pădurea din apropiere, dar erau doar vizite. Un timp mai lung sau
mai scurt, după care se-ntorcea acasă. Iar acum stăteau amândouă pe prispă şi fata căuta o
modalitate de a-i da bunicii răspunsul la întrebare. Bătrâna însă nu dădea semne c-ar mai vrea să
discute despre asta. Stătea doar acolo şi arunca câte-o privire, când la norii din ce în ce mai
X

întunecaţi, când la fata ce stătea tăcută alături.


Într-un timp, se ridică.
— Vino, îi spuse fetei. Să mergem să bem o cană de ceai.
Fata o urmă. Ceaiul i-ar fi prins bine. Serile înnorate sunt reci la munte.
În odaia bunicii, ţinând în mâinile reci cana fierbinte, fata privea pierdută aburii ce ieşeau
din ceai şi se îmbăta cu mirosul lor.
— Bea, o îndemnă bunica. Îţi va face bine. Totul va fi bine.
Ridică capul s-o privească, mirată de tonul ciudat ce i se strecurase în voce. Dar îi urmă
îndemnul, căci mirosul ce se ridica din cană avea o savoare căreia nu-i putea rezista. Goli cana
dintr-o singură sorbitură prelungă. Realitatea părea să se retragă de lângă ea, făcând loc visului.
Înainte de a se cufunda în vis, o auzi pe bătrână murmurând:
— O să-ţi placă aici. Ai să vezi c-o să-ţi placă.
Despărţindu-se de ai săi, luă calea dreaptă spre poiana ascunsă. Mergând, băgă de seamă
că nori negri şi grei de ploaie se strânseseră deasupra pădurii. Primul fulger scăpără chiar în clipa
când puse piciorul în poiană. Doar că nu fulgeră doar în înălţimi, ci se prăvăli peste unul dintre
bolovanii puşi de ea în jurul steiului. Şi, când lumina lui se stinse, pe faţa bolovanului rămase
săpat un simbol. Fulger după fulger, fiecare bolovan fu încrustat de focul ceresc. La urmă, două
fulgere, unul după altul, căzură pe vârful steiului. Şi steiul lumina în întunecimea furtunii, iar fata
ştiu că acela era altarul pe care trebuia să-şi ducă la capăt sacrificiul. Doar că se dovedi că
spiritele pădurii nu-i doreau moartea. Se tot loviseră de oameni şi nu-i puteau înţelege. Aceste
fiinţe ciudate, când fugeau din calea lor urlând, când îi sfidau. Aveau nevoie de un tălmaci, de
cineva care să-nţeleagă şi pădurea, şi pe oameni. Şi fata era taman ce le trebuia. Îi dădură puterea
lor şi îi lăsară în grijă pădurea şi toate vietăţile ce vieţuiau acolo. Dar o puseră sub jurământ ca, în
fiecare generaţie, o fată să-i fie juruită pădurii. Şi, atâta timp cât oamenii îşi vor ţine jurământul,
pădurea va dăinui în pace, şi oamenii de asemenea. Din acea fată se născu neamul bunicii. Cu
puterile pe care le căpătase, fetei nu-i fusese greu să atragă şi alţi oameni spre acest loc. Şi fusese
mereu în stare să-i apere de cei cu gânduri vrăjmaşe. Şi neam de neamul ei îşi ţinură făgăduiala
alegând-o, atunci când venea timpul, pe fata menită pădurii.
Fata deschise ochii. În faţa ei, bunica stătea dreaptă, aţintind-o cu privirea. O aură de
putere o înconjura pe bătrână – putere căreia fata nu-i putea rezista. Se ridică şi ea, pregătindu-se
să-şi accepte destinul. Ştia ce are de făcut. Visul pe care-l visase de câte ori adormise pe furtună –
şi pe care nu şi-l amintise niciodată până atunci – îi arăta calea.
Era protectoarea pădurii, paznic şi îndrumător. Era doar una dintr-un şir, toate de acelaşi
sânge, unse în negura vremilor ca mame ale pădurii. Chicoti în sine. Mai erau numite şi Muma
Pădurii, şi nu chiar fără temei. Cei ce căutau să distrugă fără pricină, nu o dată avură de-a face cu
această faţă a lor. Putea fi şi zâna cea bună care-i ajuta pe cei necăjiţi, satele de sub poala pădurii
fiind tot sub mâna ei. Putea privi în trecut la amintirile înaintaşelor căci, deşi carnea era
muritoare, spiritul mamei pădurii era nemuritor şi se întrupa mereu, din generaţie în generaţie,
risipindu-se în neant doar o dată cu moartea ultimului copac al pădurii. Şi mai ştiu un lucru, care-i
X

cernu cenuşă-n suflet. Ştiu că zilele bunicii ei erau numărate, căci numai atunci când ultimul
înveliş muritor se apropie de trecere, spiritul mamei pădurii îşi căuta un alt purtător.
Undeva, în adâncul pădurii, un stei cu vârful retezat îi aştepta sacrificiul.
Proză

▫ Radu Romaniuc ▫
Tatăl revoluţionarului Ghiţă ▫
În cabinetul de metal lăcuit al psihiatrului domnea o linişte cu care domnul Trancăt nu era
obişnuit defel. Fiind inginer, alese soluţia cea mai eficientă şi o sparse.
— Noi facem oameni, dom' doctor, zise domnul Trancăt.
Pe scaunul de lângă el, fiul său îşi dădu ochii peste cap.
— Mă rog, zise repede domnul Trancăt, aşa-mi place mie să spun. Ştiţi, feauri. Fiinţe
artificiale.
Din spatele biroului, doctorul încuviinţă binevoitor şi sorbi puţină cafea. Domnul Trancăt
se simţi încurajat să continue.
— Deci, toate feaurile care umblă, rulează sau zboară prin Flota România sunt de la noi,
afacere de familie. Şi avem şi exporturi, să ştiţi, peste tot prin Flota Euro-Dolar.
Ghiţă iar îşi dădu ochii peste cap. Tatăl său îi aruncă o privire prelungă pe care tânărul o
evită, uitându-se la un perete.
— E o mare mândrie, spuse domnul Trancăt doctorului. Şi mai mult, avem onoarea de a
participa la competiţia pentru construirea noului pilot fea al Navei noastre.
— Parc-am auzit ceva la ştiri, spuse doctorul.
— Ei, se mai aude şi de numele nostru, spuse domnul Trancăt, roşind. Dar vedeţi, dom'
doctor, tocmai de aceea noi nu înţelegem ce e cu…
Făcu un gest spre băiatul lui, care examina în continuare peretele.
— Cu Ghiţă. Ce are, ce nu-i convine? De ce nu vrea să lucreze cu noi?
Doctorul se legănă uşor în scaun.
— Trebuie să auzim şi ce zice Ghiţă, nu?
Tânărul ignoră tonul empatic al doctorului. După un scurt moment jenant de tăcere,
doctorul i se adresă din nou tatălui.
— Bineînţeles, există o solu…
Îl întrerupse un fâsâit. Uşa se dilată şi o mica fiinţă artificială cam cârpăcită intră
zumzăind în încăpere. Doctorul citi ceva pe display-ul de pe figura feaului.
— Ah, ia uite, spuse relaxat. A făcut secretarul meu o încurcătură. Se pare că noi aveam
întâlnirea programată abia pe 77 sânandrie, nu astăzi. Îmi cer scuze, dar…
Domnul Trancăt se înroşi la faţă altfel decât înainte, pentru el ruşinea având o nuanţă
X

violet. Sau cel puţin aşa îşi închipui.


— Nu, nu, noi ne… eu, în numele familiei, îmi cer scuze că a greşit feaul. E un model de-
al nostru, un Creeron Şaişpe, se mai întâmplă, ştiţi cum e cu asamblarea manuală, şi orele astea
de lucru aşa… dar noi nici n-avem sindicat sau o ghildă ceva, deşi pare ciudat…
Domnul Trancăt nu mai contenea cu scuzele în timp ce doctorul îl conducea spre uşa care
se dilată din nou.
— Nu vă faceţi griji, spuse doctorul în urma celor doi, exact aşa funcţiona şi… adică, aşa
se purta şi angajatul uman pe care-l aveam înainte. Nu e nimic…
Pe coridorul îngust care ducea de la clinică la artera principală a navei fură întâmpinaţi de
propaganda trăncănind din difuzoarele hârâite cu vocea aceea de babă binevoitoare, dar
insistentă.
— Să nu uităm, dragi cetăţeni – dragi etăţeni – agi cetăţeni de ziua când naţia noastră s-a
ridicat către stele. Cu ajutorul fraţilor noştri americani – ricani – arirri…
Ghiţă chicoti şi spuse ceva cu siguranţă răutăcios. Domnul Trancăt clătină din cap. Şi cu
americanii avea ce avea băiatul ăsta, şi cu ruşii, şi cu familia, şi cu feaurile, ce şurubu' mă-sii era
în capul lui?
— Măi Ghiţă, spuse domnul Trancăt, şi puse o mână pe umărul fiului său, oprindu-l. Uite,
să-ţi zic o chestie de n-o ştie nici mă-ta.
— Ne-am înălţat bloc cu bloc, suflet cu sufle – fletfletflet.
Difuzorul din coridor scoase un sunet confuz şi se înecă.
În liniştea puţin cam sinistră care se aşternu, domnul Trancăt spuse:
— Toată flota e pe butuci. Înţelegi? Piloţii sunt prea vechi şi ne ducem toţi dracului, o să
ne bage printr-un roi de asteroizi. O sa se facă ţăndări nu doar Flota România, ci toată Flota Euro-
Dolar.
— Chinejii n-au problema asta, spuse Ghiţă privindu-l cu o sclipire în ochi.
— Ce caută chinejii în discuţia asta? (Domnul Trancăt îşi pierdu răbdarea.) Tu nu înţelegi
că avem ceva important de făcut?
— Tu nu înţelegi, tată, se oţărî şi tânărul. Eu fac ceva important. Cel mai important lucru.
Ghiţă porni spre artera principală. Domnul Trancăt se uită câteva clipe la mâinile lui late,
mereu îmbibate de ulei, timp în care îşi aduse aminte de vremurile tinereţii lui, când încercase să-
şi convingă familia să-l lase să devină pilot de transportor. Oftă şi porni după fiul său.
— Păi, şi care e lucrul ăsta aşa important, măi băiete? îl întrebă când îl ajunse din urmă.
Erau la ieşirea în arteră, unde o mulţime de navetişti protestau împotriva administraţiei
locale. Din habitaclurile de deasupra lor, holograme cu caricaturile diverselor personalităţi se
întreceau în lozinci cu hologramele personalităţilor reale. Ghiţă îi arătă tatălui său mulţimea.
— Tată, nu vezi că Nava nu mai merge aşa? Eşti orbit. Uite cum funcţionează feaurile
voastre, de la secretari la piloţi. De când am părăsit Pământul, nu faceţi altceva decât să refolosiţi
X

aceleaşi şi aceleaşi materiale, să cârpăciţi şi să însăilaţi. Imperiul americano-rus, care se


îmbogăţeşte din tehnologiile pe care trebuie să le folosiţi, ne conduce pe toţi către moarte. Dar
există o altă cale, poporul simte asta. Da, spuse Ghiţă, ridicându-şi bărbia avântat, vrei să ştii care
e lucrul acela important pe care-l fac? Învăţ chineza!
Apoi se întoarse pe călcâie şi intră între demonstranţi.
Mai târziu în acea seară, domnul Trancăt îi povesti necăjit întâmplarea soţiei sale.
— Trebuie să pui piciorul în prag, Mirele, spuse aceasta. Auzi, şi mie de ce adică nu mi-ai
zis de pericolul ăla? Ce treabă are Ghiţă al nostru cu chinejii? Are prieteni printre activiştii ăia de
la demonstraţie?
— Nu cred că aşa trebuie procedat, nu ţi-am zis ca să nu te sperii, chinejii fac ei
biotehnologii de-l interesează pe el, are o gaşcă de asta de tineri studenţi.
Doamna Trancăt îşi recalibră tirul.
— Ba sigur că aşa trebuie procedat, să-l iei puţin de guler. Eşti prea moale, Mirele.
Băiatul ăsta n-a pus piciorul în atelier de şase rotiri.
Domnul Trancăt se îndureră când realiză că soţia lui avea dreptate.
— Lasă că ştiu eu ce trebuie făcut, spuse doamna.
Prin urmare, la următoarea reuniune de familie, doamna Trancăt îl lua puţin de urechi pe
Ghiţă, dându-i-l drept exemplu pe Cristi, un verişor al lui de gradul al doilea. Modelul de fea
inventat de acesta, PlimbăBerea s100, era cel mai bine vândut în România, iar upgrade-ul
AduVotca fusese cumpărat de Federaţia Navelor Rusia încă din faza alfa. Domnul Trancăt se
împotrivise ideii, dar soţia sa era ferm convinsă că o şedinţă de responsabilizare în faţa familiei
avea să-l pună pe Ghiţă pe calea cea bună.
Din păcate, Cristi, un ochelarist nesuferit, tocmai o curta pe Tina, o altă verişoară, de care
îi cam plăcea şi lui Ghiţă. În timp ce maică-sa îl lăuda pe tâmpit, care o ţinea de mână pe fata
aceea drăguţă, Ghiţă îşi rodea dinţii de nervi.
— Băi anacronicilor, strigă el la un moment dat, lăsându-şi mama să se uite ca o curcă la
el. Vouă vi se pare că sunteţi aşa tari numai pentru că nu ştiţi ce fac chinejii! Habar n-aveţi de
revoluţia bioculturală şi de ultraom şi astea… voi, tot cu tărădăicile voastre, fierătaniile alea cu
creiere de cristal, cu fraţii voştri ruşi şi americani, 'vă dreacu' de anacronici…
Lumea se retrase prin alte camere, cu ajutorul discret al doamnei Trancăt.
— A servit nişte psihoactive de astea de casă şi nu trebuia… la vârsta lui… de, e şi el
obosit.
— Ghiang hi cio pnam, spuse Ghiţă din mijlocul camerei. Tina, asta înseamnă ceva…
După ce petrecerea se fâsâi şi Ghiţă adormi surescitat cu dicţionarul de chineză aprins în
faţă, domnul Trancăt convocă o discuţie în atelier cu soţia, cele două fiice şi fiul mai mic.
— Nu aşa trebuie să ne comportăm cu o persoană tulburată, spuse el. Unitatea familiei nu
se poate păstra fără libertate individuală.
X

Impresionaţi de filosofia paternă, membrii familiei fură de acord cu domnul Trancăt ca


Ghiţă să primească o bursă cu care să-şi urmeze propriile proiecte.
Acesta, fără să arate cine ştie ce recunoştinţă filială, îşi închirie numaidecât un habitaclu
lângă cel al familiei, unde îşi amenajă un laborator de cercetări. În curând, pe adresa de acasă
începură să sosească tot felul de pachete cu caractere chinezeşti pe ele.
— Auzi, spuse doamna Trancăt soţului ei într-o zi, când curierul de la navetă le descărcase
o platformă plină de pachete cu chinezării în faţa habitaclului. Să ştii că a citit ăla micu' în Spaţiul
Copiilor că chinejii ăştia sunt ciudaţi rău, şi n-au feauri deloc. Dar deloc, Mirele.
— Au mutanţi! se băgă şi fratele cel mic, care se holba fascinat la pachete.
— Vorbiţi prostii. Familia e tot familie.
Cu toată răbdarea sa, domnul Trancăt începu să simtă un sentiment emasculant de
neputinţă. Proiectul prototipului de Pilot stagna. Piesele necesare nu prea se găseau pe la licitaţii
sau erau prea scumpe, dar domnul Trancăt punea lipsa de satisfacţie a muncii la atelier pe seama
absenţei fiului său cel mare de acolo. Se înarmă însă cu răbdare şi bunăvoinţă, şi îşi vizită fiul în
laboratorul acestuia.
Descoperi că laboratorul era plin de sticlărie, bună parte din ea conţinând diverse feluri de
muci. Fiul său îl primi cu o dispoziţie sumbră.
— Vezi unde… uff… nu pune haina acolo… nici acolo… nu, dă-o la mine, dă şi şapca…
nu pune mâna pe ăla, vezi… uff.
Domnul Trancăt nu avea vocaţie de balerin şi nici gravitaţia fluctuantă a câmpului Navei
nu-l ajuta. Se aşeză uşurat pe primul taburet.
— Ghiţă, n-o scoatem la capăt fără tine. Îţi zic pe şleau, n-o să terminăm Pilotul la timp.
Cine ştie cine-o să câştige proiectul ăsta, iar noi o să facem mai departe cărători de bere şi sudori
de carcasă.
— Tată, spuse tânărul, avem o problemă.
Tatăl său îl privi plin de speranţă.
— N-avem şobolani, spuse Ghiţă.
— Ba da, Ghiţă, spuse tatăl său, neînţelegând despre ce era vorba. Modelul Chiţector 299,
capabil să ronţăie oţel.
— Nu, vii! spuse Ghiţă. Să ştii că m-am interesat. Pentru făpturi din carne şi oase, celule
şi gene, îţi trebuie o mulţime de aprobări, vizite de la sanepid şi consiliere. Iar asta numai ca să
închiriezi o râmă pentru două zile.
— Da' pentru ce teslacoilu' mă-sii îţi trebuie o râmă două zile? întrebă domnul Trancăt.
— Îmi trebuie şobolani pentru experimentele de recombinare a adeneului. Chinejii aşa
lucrează.
Ghiţă îşi avântă iar bărbia.
— Dar revoluţia nu poate fi oprită de conspiraţia ruso-americană prin simpla… privare de
X

şobolani! Tată, m-am decis, şi-ţi mulţumesc pentru ajutor. Voi experimenta pe mine însumi.
Domnul Trancăt plecă de acolo complet confuz. Se retrase în atelier ca să-şi pună ordine
în gânduri, dar acolo nu se putu linişti din cauza prototipului neterminat care zăcea pe bancul de
lucru. Doamna Trancăt se îngrijoră din cauza nopţilor sale nedormite.
— Mai e o rotaţie până la prezentarea proiectului, îi spuse domnul Trancăt drept răspuns.
Şi şase până ne buşim de asteroizi, îşi spuse în gând. Domnul Trancăt începuse serios să
suspecteze că şi celelalte familii de ingineri aveau probleme cu asamblarea unui prototip
funcţional.
— Numai la proiectul ăla te gândeşti? spuse doamna Trancăt. La băiatul ăsta care are
probleme, nu? La familia noastră, nu?
— Băiatul, familia, oftă domnul Trancăt. Familia e familie… o să fie bine.
La câteva cicluri după vizita domnului Trancăt la laborator, Ghiţă anunţă că e pregătit să
discute cu familia despre viitor; al lui, al lor şi viitorul în general. Domnul Trancăt adună cât de
multe rubedenii putu şi îl întâmpinară cu toţii pe Ghiţă în sufrageria habitaclului. Ducu, feaul de
casă învechit şi cam tâmpit, adunase scaunele din casă şi amenajase un mic amfiteatru.
Domnul Trancăt, doamna, surorile şi fratele mai mic se aşezară prudenţi mai în spate.
Ghiţă nu se lăsă aşteptat. Intră cu pieptul bombat şi mâinile împreunate la spate şi se postă în faţa
tuturor. O vreme îi măsură pe fiecare în parte, cu un zâmbet pe buze. Privirea i se opri asupra
tatălui său.
— Ştii, tată, ai câştigat, spuse Ghiţă.
— Aha, făcu domnul Trancăt.
— Mâinile astea – şi Ghiţă îşi flutură degetele – sunt mâini de inginer. Da, în timp ce
mintea visează gene şi mutaţii, mâinile visează topitoare şi seminţe cuantice.
Domnul Trancăt se uită la soţia lui.
— Vezi, ţi-am zis eu! Familia tot familie…
Ghiţă râse scurt.
— Of, tăticule, spuse, dar mintea e mai tare decât… mâna.
Urmă o clipă de tăcere în care rudele sale manifestară diverse grade de încruntare.
— Mă rog, ce voiam eu să spun. Am indus un set de mutaţii controlate în propriul meu
corp…
— MU-mutantule! îi scăpă fratelui său mai mic.
Ghiţă ignoră întreruperea.
— Care-mi permit să fac lucruri pe care voi sau Imperiul vostru americano-rus nici măcar
nu le visaţi!
— Parcă ne-ai mai zis ceva de genul, dragă, spuse doamna Trancăt.
Ghiţă zâmbi.
X

— Aşa e. Dar acum vă pot arăta.


Îi făcu semn lui Ducu. Feaul se apropie. După o privire aruncată familiei, ca să se asigure
de atenţia completă a tuturor, Ghiţă îşi înfipse degetele de la ambele mâini în panoul de comandă
din spatele feaului.
— Aoleu, spuse fără să vrea domnul Trancăt.
Ghiţă scotoci o vreme cu degetele, apoi făcu aha! şi trupul i se lăsă inert pe spatele
feaului. Acesta însă începu să se comporte ciudat.
— Mmmmrrreusmunt! făcu feaul, deşi fiind model vechi nu avea instalat un modul de
voce. Mmmeu! Mmghita… mmmghiţă!
Feaul ridică o mână şi flutură din ea.
— E mmreu smmă morbesc aşa… Mu mv-mocea asta mmmai mine mânt!
Feaul se porni să fluiere şi să mormăie cu sunetele sale normale, dar sub forma unui
cântecel vesel la modă. Apoi, feaul se porni să şi danseze, cu trupul inert al lui Ghiţă
bălăngănindu-i-se în spate.
— Mai mino în macheta mmmmea, mmm-mm-m, un mic mic, cântă feaul şi făcu o
piruetă.
Piciorul stâng al lui Ghiţă îl pocni pe vărul Cristi peste obraz, aruncându-i ochelarii cât
colo.
Fratele cel mic începu să plângă.
— Du-te să te culci sau gura, spuse domnul Trancăt.
Feaul se opri brusc din activitate şi Ghiţă se scutură de pe spatele lui. Îşi privi triumfător
familia.
— Biotech, sau mai bine zis, şân u ţi şu.
Cu excepţia scâncetelor celui mic, în încăpere nu se auzea nici un zgomot.
— Asta a fost tot? spuse doamna Trancăt după o vreme. Că l-ai bălăngănit pe aici niţel pe
Ducu?
— Mamă, nu l-am bălăngănit, spuse Ghiţă. Eu am fost creierul lui. Înţelegi? Mă pot
contopi cu maşina.
Domnul Trancăt îşi privea fiul gânditor, fără să spună nimic.
— Asta nu e o maşină, e o făptură artificială, spuse un unchi. De ce nu mai mişcă?
— A trebuit să şterg una-alta ca să-mi fac loc, spuse Ghiţă.
— I-ai şters creierul?
Ghiţă ridică din umeri.
— Un sacrificiu pe care am fost dispus să-l fac. Eu am băgăt în mine nişte chestii de nu
m-ar crede nici chinejii.
Între rudele sale se iscă rumoare.
X

— O ruşine… de aia pierdem proiectul… bani băgaţi în ce?… păi să te duci la chineji, bă
băiatule…
— Staţi, nu aţi înţeles!
Ghiţă părea descumpănit de reacţia familiei.
— Huo, nesimţitule! spuse Cristi, care abia îşi recuperase ochelarii. Feaul ăla pe care l-ai
scos din uz era munca bunicului Tinei. Nu fi tristă, iubito, memoria bunicului tău va trăi altfel de-
acum.
O strânse în braţe pe frumoasa Tina care, într-adevăr, era tristă.
— Tina…, spuse Ghiţă stins.
Domnul Trancăt se gândise destul. Se ridică în picioare.
— Gata, spuse el. Hai, fiecare pe la casa lui.
Cu toţii îl priviră însă domnul Trancăt nu mai avea nimic să le zică. Mai târziu, după masa
de seară, îi spuse doamnei Trancăt că o să mai poarte el o ultimă discuţie cu băiatul. Apoi se culcă
şi dormi tun, deşi în ciclul următor avea loc prezentarea proiectelor de Pilot, iar prototipul lor
zăcea încă inert în atelier.
Prezentarea proiectelor se desfăşură în cel mai mare hangar al Navei, în prezenţa
Comandantului, a diverselor personalităţi, a vizitatorilor de pe Nave vecine, a trimişilor de la
Nava Mumă a României şi a emisarilor altor ţări din Flota Euro-Dolar. De asemenea, era prezent
un sobor de preoţi şi un ansamblu de dansuri folclorice, cu cai.
Dincoace de cortine, între familiile de ingineri, atmosfera era însă sumbră. Domnul
Trancăt, ale cărui predicţii în privinţa nereuşitei generale de a completa un prototip funcţional se
dovediseră complet adevărate, se plimba printre carcasele competitorilor săi, cu un aer ciudat de
relaxat. Privi cum familiile de ingineri îşi prezintă rând pe rând eşecurile, apoi scuzele. Când veni
şi rândul său, la final, se prezentă în faţa adunării fără nici un prototip. În jur se aşternuse o linişte
încordată. Fiecare chip îl privea încordat, de la cel al Comandantului la cai.
Domnul Trancăt îşi drese vocea şi spuse:
— Noi avem un prototip funcţional. Ghiţă?
O vreme nu se întâmplă nimic. Apoi, nava se zgudui de câteva ori. Difuzoarele publice
pârâiră şi prinseră viaţă, dar în loc de vocea propagandei, din ele se auzi vocea lui Ghiţă.
— Am intrat. Munt Mava! spuse acesta. Mevoluţi… Mdeci e muşinos. Ar mrebui mă mie
instalat un mmodul me moce me Milotul ăsta!
Şi alte zgomote se auzeau de acum prin boxe, iar inginerul ridică vocea pentru a explica:
— Nişte tineri studenţi au, ehh, ocupat Centrul de Comandă, numai temporar. Ca să vă
putem face demonstraţia asta. Nici nu le-a fost greu, că toţi gardienii sunt aici…
În vreme ce lumea, cu cai cu tot, se holba uluita la inginer, Nava îşi schimbă cursul ca o
bătrână balenă amorţită. Apoi încetă să fluctueze câmpul gravitaţional.
— Vedeţi, e o the… o biotehnologie, adică, dezvoltată la noi în familie. Celulele nervoase
X

ale omului, legate la creierul cuantic al Navei, deci un nou tip de pilot. De fapt, un nou tip de
Navă.
Iar mai târziu, după ce felicitările fură acceptate şi înţelegerile semnate, (şi caii hrăniţi, de
asemenea), iar Ghiţă primi o scrisoare parfumată de la Tina, scrisă în chineză, doamna Trancăt îi
spuse soţului ei, în intimitatea dormitorului conjugal:
— Una peste alta, noi un lucru trebuie să învăţăm din toate astea, ca părinţi. Că trebuie să
avem mai mare încredere în revoluţiile copiilor.
— Şi în mevoluţiile lor, fu de acord domnul Trancăt.
Fragment de roman

▫ Ştefana Czeller ▫
Transformarea ▫
Capitolul 2 – Oroarea1.
Aşezată strategic de-a dreapta lui Alex, Cristina îi zâmbi complice lui Val Basarab. Fostul
său coleg primise un loc în primul rând, cum i se cuvenea unui angajat al oficiosului
guvernamental, iar Cristina îl fixase deseori în timpul discursului lui Alex. Nu avea însă nevoie
de prea multe indicii ca să-şi dea seama că şarmul preşedintelui funcţiona încă la perfecţie.
Veştile se dovedeau oricum foarte bune – investiţii străine de proporţii, programe de susţinere a
fermierilor şi a micilor afacerişti, negocieri pentru redeschiderea graniţelor europene faţă de
români. Efectele nu aveau cum să fie imediate, dar se vor vedea pe termen lung. Cristina îşi privi
discret ceasul. Timpul alocat conferinţei era pe sfârşite şi abia aştepta să se întoarcă în liniştea
relativă a biroului ei. Uitase cât de obositori puteau să fie gazetarii, mai răi decât câinii când
prindeau un os zemos. Alex îi citi privirea şi dădu din cap aprobator.
— Ultima întrebare, vă rog! zise Cristina.
Din rândul din spate se ridică un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu favoriţi stufoşi şi
unghii murdare. Cristina îşi notă în minte să dezinfecteze microfonul pe care-l folosise şi se
încordă. Rânjetul lui anunţa o întrebare incomodă.
— Ghiţă Hâncu, de la „Deşteptarea”, zise bărbatul. Domnule preşedinte, am primit o
informaţie potrivit căreia relaţiile dintre dumneavoastră şi şeful Departamentului media sunt…
foarte apropiate. De asemenea, surse de încredere confirmă că domnişoara Man a stat la vila
dumneavoastră în ultimele săptămâni. Cum comentaţi?
Cristina îşi simţi obrajii înfierbântându-se. Duhul ieşise din lampă mai devreme decât
sperase. Ar fi fost însă nepermis de naivă să creadă că nu se va întâmpla până la urmă. Îşi
controlă respiraţia şi-şi impuse să nu ocolească obiectivele camerelor. Dacă afişa o mină vinovată
doar înrăutăţea lucrurile. Alex îi surâse degajat şi o prinse de mână. În încăpere se lăsă o linişte
mormântală.
1
Capitolul 1 a fost publicat în revista Suspans nr.27, august 2012 (http://suspans ro/literatura/proza/transformarea-fragment-de-
roman) recenzie
X

— Este adevărat, am petrecut vacanţa de iarnă împreună, spuse Alex. De altfel, cred că-i
momentul potrivit să fac un anunţ. Domnişoara Man şi cu mine ne-am logodit de Crăciun.
Alex făcu o pauză scurtă, iar Cristina îşi dădu seama că-şi înfipsese unghiile în palma lui
de parcă s-ar fi temut că alunecă de pe o stâncă. Încercă să-şi relaxeze degetele, dar nu reuşi.
Strânsoarea lui Alex rămase însă uşoară, liniştitoare.
— Unii vor considera gestul pripit, continuă Alex. Faptul că nu ne ştim de foarte multă
vreme nu înseamnă însă că sentimentele noastre nu sunt autentice şi profunde. De asemenea,
relaţia noastră nu are nici o legătură cu evoluţia profesională a domnişoarei Man. A fost numită în
acest post de preşedinte, fiindcă e un ziarist experimentat şi un bun comunicator. Farmecul ei l-a
cucerit pe bărbatul Alex Corbu.
Din primul rând, Val îi privea siderat. Nici măcar el nu bănuia cât de departe am ajuns!
Cristina rezistă cu greu cacofoniei întrebărilor rostite de toţi gazetarii în acelaşi timp. Pixurile şi
carneţelele fluturau prin aer ca o armie de lăcuste flămânde. Dar Alex ridică palma dreaptă şi
agitaţia încetă imediat.
— Atât voi spune pe acest subiect. Cred că oricine a fost îndrăgostit ştie că sentimentele
nu pot fi explicate. Vă mulţumesc!
Alex se retrase de la pupitru, ignorând graţios zumzetul gazetarilor. Cristina însă nu-şi
putea permite asta, deşi camera de presă semăna tot mai mult cu un salon din spitalul de nebuni,
după ce s-au terminat toate medicamentele. Vacarmul creştea, iar odată cu el tentaţia Cristinei de
a-şi astupa pur şi simplu urechile. După doar o clipă de şovăială, îl urmă pe Alex. Ştia însă că
trebuia să se întoarcă. Era convinsă că nimeni nu avea să se mişte din sală până n-o interoga.
Făcu vreo doi paşi împiedicaţi pe hol, iar Alex se întoarse spre ea.
— Nu te simţi uşurată, acum că a ieşit totul la iveală?
Cristina zâmbi strâmb. Nici pe departe totul.
— Ştii că eu n-am scăpat de întrebări, nu-i aşa? Doar cu poliţia să scoţi acum hienele de
aici! Vor vrea să ştie cum ne-am cunoscut, cum m-ai cucerit, amănunte intime despre tine… În
locul lor, şi eu aş avea o mie de întrebări. Iar orice răspuns va stârni alte o mie.
Alex o trase spre el, fără să-i pese că pe lângă ei trecea o funcţionară cu un braţ de hârtii.
Bucuria lui era molipsitoare, alungând spaimele nopţii, iar Cristina se lăsă în voia ei.
— Tu ai vrut să te întorci la treabă, murmură Alex, mângâindu-i umerii. Spune-le cât de
fermecător sunt. Ai să te descurci de minune! Ai asta în sânge.
O sărută întâi pe obrazul drept, apoi buzele lui alunecară spre gura ei. Trupul Cristinei se
trezi din amorţeala surprizei şi-i răspunse pătimaş. O vreme, se pierdură în gustul şi în
fierbinţeala celuilalt, uitând unde erau. Palmele lui trecură peste spatele ei şi Cristina îşi reţinu cu
greu un geamăt. Se desprinse, aproape ameţită de dorinţă. Nu puteau continua, nu acolo. Dacă l-
ar mai fi lăsat să-şi împletească limba cu a ei, ar fi început să-l dezbrace. Orice ziar ar da
milioane pentru o asemenea poză. Din capătul holului, funcţionara se holba la ei, dar o zbughi în
birou când Alex o privi fix. Cristina îi şterse o urmă de ruj de pe buze şi el îi sărută delicat podul
palmei.
X

— Premierul mă aşteaptă, zise Alex. Batem în cuie primele iniţiative legislative ale
Guvernului. Ne vedem diseară.
— Poate-ar trebui să mă întorc în apartament până ne căsătorim. Acum că s-a aflat…
— Prostii! Va părea că ne ruşinăm de relaţia noastră. Iar mie nu mi-e ruşine! E prima oară
când mă căsătoresc în cinci sute de ani, Cristina. Asta ar trebui să-ţi spună totul.
Cristina îşi aranjă maşinal părul.
— Uneori, mă întreb de ce eu, şopti. În atâta timp, trebuie să fi întâlnit sute de femei mai
frumoase ca mine, mai pricepute în aşternut. Eu sunt doar…
Alex îi puse un deget pe buze şi se lipi din nou de ea.
— Te iubesc! Aş vrea să te vezi aşa cum o fac eu, Cristina. Ţi-am mai spus asta, nu?
— Poate, într-o zi, am să reuşesc.
Se sărutară încă o dată, mai liniştit, iar Cristina făcu primul pas înapoi. Inima îi bubuia,
dar toate provocările păreau mai simple când trupurile şi sufletele lor vibrau ca unul.
— Du-te! spuse. Mă-ntorc printre fiare, înainte să-şi roadă pixurile şi degetele de
nerăbdare.
Când intră în sală, ziariştii se buluciră în jurul microfoanelor. Cristina se uită la cei din
primul rând. Pe unii îi cunoştea, se întâlnise cu ei des. Alţii, ca Ghiţă Hâncu, erau veniţi din
vechea capitală. Multora nici măcar nu le reţinuse încă numele. Toţi însă aveau aerul cuiva care,
după ce a mâncat o lună doar pâine uscată, e invitat să savureze un festin regesc. Pregătindu-şi un
surâs neutru, Cristina se întrebă cui aveau să-i cadă greu bucatele, ei sau gazetarilor. Apoi trase
adânc aer în piept şi aşteptă salva de întrebări. Glasurile condeierilor se împletiră într-un cor
nerăbdător.
— Cum v-aţi cunoscut?
— A fost dragoste la prima vedere?
— Când v-aţi sărutat prima oară?
— Ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă?
— Ce inel ţi-a dăruit?
— Cum e să fii iubita preşedintelui?
— Ce planuri v-aţi făcut pentru nuntă?
— Ce spune familia ta despre asta?
— Unde veţi petrece luna de miere?
— Pe când un copil?
Cristina desfăcu palmele în semn de predare.
— Lăsaţi-mă să respir! ceru.
Nimeni nu părea însă dispus să facă asta, iar Cristina simţi apropierea parşivă a unei
migrene. Alex are încredere în tine. Surâse cât mai larg şi-şi fixă privirea pe Ghiţă Hâncu. Deşi
X

era convinsă că doar grăbise inevitabila dezvăluire, tot îi venea să-i tragă un pumn în nas. Îşi mai
turnă o lingură vârfuită de zahăr în zâmbetul fals.
— Am să vă spun câte ceva, dar vă rog să ţineţi minte că relaţia noastră rămâne în sfera
vieţii private. Nu are legătură cu reformele preconizate de preşedinte.
Era ca şi cum ar fi vorbit cu o grămadă de surzi. Blitzurile se declanşau unul după altul,
întrebările continuau, privirile tuturor erau lipite de ea. Cristina rezistentă tentaţiei de a-şi pune
două degete în gură şi de a fluiera, făcându-i să se oprească. În schimb, îşi drese sonor glasul şi
liniştea se instaură încet. Cristina şi-o imagină pe Alissa, colega ei cea bârfitoare, urmărind în
direct conferinţa şi asta o făcu să se simtă mai bine.
— Eu şi Alex am făcut cunoştinţă la un banchet, pe ultima sută de metri a campaniei
electorale. Ţineţi minte că la Iaşi a fost un miting al PNP? Am schimbat câteva vorbe, am dansat
împreună… Cred că pot spune că pentru amândoi a fost dragoste la prima vedere. N-am vorbit
însă despre sentimentele noastre decât în ziua alegerilor.
Vedea pixurile alergând pe foi şi încerca să nu-şi imagineze ce articole vor meşteri foştii
ei colegi. Ce-ar zice dacă ar şti cum te-a pipăit Alex în baie? Cum l-ai lăsat să o facă, deşi nici
măcar nu erai sigură că-i el? Doamne, ar fi deliciul oricărui ziar de scandal! Îşi compuse o mină
sobră şi minţi cu neruşinare.
— Alex mi-a făcut curte ca un gentleman desăvârşit, fireşte! Nu mai avea însă nevoie de
acele superbe buchete de trandafiri ca să mă cucerească. În rest… Sigur veţi înţelege dacă păstrez
tăcerea în legătură cu aspectele intime ale relaţiei noastre. Nu vrea să aştepte, nici eu nu cred că-i
nevoie. Alex e tot ceea ce şi-ar dori orice femeie, un bărbat tandru, puternic, inteligent, cu simţul
umorului. Cât e de sexy, nu cred că-i nevoie să mai spun…
Hohote răzleţe punctară ultima ei replică.
— Ce mai, pot spune că am parte de prinţul meu pe cal alb! Planurile pentru nuntă sunt
încă vagi. Pentru Alex, pe primul loc rămâne bunăstarea ţării, şi ştiţi cu toţi ce perioadă dificilă
traversăm. Fiţi convinşi însă că vă vom ţine la curent odată ce le vom pune la punct.
— Ce părere aveaţi despre Alex când era doar candidat la preşedinţie? Înainte să vă
întâlniţi… Iar el? Auzise deja de gazetarul Cristina Man?
Tonul lui Hâncu sugera destul de clar că o credea o oportunistă a dracului de norocoasă,
dar şi că se întreba ce găsise Alex la ea. Ochii care o măsurau de sus până jos spuneau că,
probabil, era foarte bună la pat, dar nu i se părea de ajuns pentru partida secolului. Cristina îşi
permise o clipire şăgalnică şi un chicotit scurt.
— Cred că-l priveam la fel ca majoritatea femeilor din România. Nu trebuie să uităm cu
ce procentaj a câştigat alegerile!
Îi răspunse un cor de râsete şi Cristina înţelese că mai toţi din camera presei erau cuceriţi.
Vorbi înainte ca trimisul „Deşteptării” să insiste.
— Asta a fost tot, mulţumesc! CV-ul meu detaliat l-aţi primit odată cu numirea în funcţie.
Pentru amănunte suplimentare, aştept cereri pe mail ori pe fax.
X

Ieşi, ignorând orice altă întrebare, convinsă că asistase doar la începutul furtunii. Nu-i
plăcea Hâncu, deşi nu-l cunoştea. Iar dacă avea surse bune, putea afla şi alte lucruri, menite să
rămâne ascunse. Despre copil, de exemplu. Pentru binele tuturor, ar fi fost cazul să nu-şi mai vâre
nasul unde nu-i fierbea oala! Însă ar fi fost o greşeală să încerce să-l sperie, n-ar fi făcut decât să-l
îndârjească. Trebuia totuşi să afle urgent cine era şi ce-i putea pielea. Probabil, încă se socotea cu
un cap deasupra plevuştii din provincie, deşi Iaşul era acum capitala. El şi restul mă vor hăitui
măcar câteva zile. Trebuie să fiu atentă la orice mişcare.
Puse mapa pe birou şi-şi văzu degetele tremurând. Nu mai era loc de întoarcere după
anunţul lui Alex. Dar oare, până atunci, încă fusese loc în mintea ei pentru o schimbare de plan?
Doar îl iubeşti, ce-i cu tine? Mai ţii minte ce-ai simţit când te-a cerut de nevastă? Dar atunci nu
ştiai ce e. Brusc, îşi dori cu disperare să ceară sfatul cuiva care ştia exact prin ce trecea. Dar în
toată ţara exista o singură candidată, şi pe aceea o dezamăgise. Tentaţia rămânea însă mare şi
Cristina mângâie mapa, cu gândul aiurea. Trăia, poate, ultimul ei ceas de libertate, înainte să se
transforme într-o ţintă pentru orice paparazzi. Ridică receptorul şi formă interiorul lui Adam.
— Poţi veni la mine, te rog? îl întrebă.
— Sigur! Am urmărit conferinţa prin circuitul închis. Te-ai descurcat minunat!
— Mda, până la proba contrarie… Vino!
Într-un minut, Adam bătea la uşa ei, iar Cristina căută pe chipul său urmele crizei de
dimineaţă. Nu zări însă decât aşteptarea calmă a poruncii ei.
— Crezi că ne putem furişa de aici? întrebă. Nu vreau ca vulturii să ne ia urma. De fapt,
n-aş vrea nici ca Alex să afle… Ne întoarcem repede.
Adam se încruntă.
— Ce vrei să faci? I-am promis lui Alex c-o să am grijă de tine.
— Păi vii cu mine, nu? Nu-i nimic periculos. Vreau să vorbesc cu cineva. Ne putem
strecura ori ba?
Adam îşi miji ochii şi nu se clinti din prag. Parcă încerca să desluşească o imagine
îndepărtată, prevestitoare de necazuri.
— Cred că da. Însă nu-s deloc sigur că-i o idee bună.
— Îţi promit, totul va fi în regulă! Hai, să mergem!
Ieşiră pe uşa din spate, într-o stradă tăcută şi surprinzător de curată. Cineva se gândise să
trimită acolo utilajele de deszăpezire chiar în acea dimineaţă. Nu eu. Trebuie să-mi reintru în
ritm! Şi cea mai mică scăpare va fi întoarsă pe toate părţile. Deja, nesimţitul ăla de Hâncu părea
să sugereze… Hai, fii cinstită! În locul lui, n-ai fi gândit la fel?
— Nu maşina oficială, murmură Cristina.
Adam îi arătă un Volkswagen gri, care părea să fi depăşit toate recordurile la kilometraj,
iar Cristina îşi zise că n-avea nevoie de sisteme de alarmă, deşi stătea la loc dosnic. Nimeni nu s-
ar fi obosit să-l fure. Părea o întreprindere la fel de inutilă ca a descoase o măicuţă despre
plăcerile sexului.
X

— Nu te lua după aparenţe, şopti Adam, ci după ce-i sub capotă. E a dracului de puternică
şi nimeni nu s-ar gândi s-o urmărească.
Cristina ridică din umeri şi îl aşteptă să-i deschidă portiera. De data asta, se aşeză pe locul
din dreapta şoferului. Nu mai erau şef şi subordonat, ci complici. Dar numai el riscă să fie
pedepsit cu biciul. Nu uita asta! Vocea lui Adam o scăpă de remuşcări.
— Unde mergem?
— La Trei Boieri.
Degetele lui Adam zăboviră câteva clipe înainte de a învârti cheia în contact. Cristina se
aştepta să-l audă protestând, dar Adam dădu resemnat din umeri. Maşina începu să toarcă şi se
înscrise ascultătoare pe direcţia potrivită. Tocmai tăcerea lui Adam o făcu pe Cristina să-şi
dorească să se justifice.
— N-avem de ce să ne facem griji, spuse mai tare decât trebuia. Ce se poate întâmpla?
Am să schimb doar câteva vorbe cu o bătrână inofensivă.
Un oftat scăpă de pe buzele lui Adam.
— O bătrână inofensivă care ţi-a oferit singura armă ce-l poate ucide pe Alex.
Cristina se posomorî, însă nu-l putu contrazice. Degetele i se strânseră în jurul unui mâner
invizibil şi îşi simţi pielea încleiată de sânge. A fost doar un vis. Trebuia să-şi repete de cât mai
multe ori asta.
— Ştii şi alte amănunte despre ea? Ceva ce m-ar ajuta? întrebă.
— N-nu, murmură Adam, cu ochii fixaţi pe oglinda retrovizoare.
Minte. Doamne, cât m-am săturat să disec fiecare vorbă auzită, chiar şi de la oamenii în
care am încredere! Dar tocmai lecţiile aspre pe care le primise o făcură să nu dea de înţeles că a
ghicit minciuna.
— Atunci dă-i bătaie! zise cu optimism prefăcut.
Se lăsă pe spate şi închise ochii. Volkswagenul zbura pe şosea, măcar în privinţa asta
Adam avusese dreptate. În ritmul ăsta, aveau să ajungă mai repede decât îşi planificase. Baba o
să mă ajute. Baba ţi-a dat cuţitul ca să-l ucizi pe Alex. Ştii măcar că te va primi? Mă va primi şi
totul o să fie bine. Am nevoie de asta. Am nevoie de puţină fericire. Dar Alex… Întrerupse gândul
definitiv, ca şi cum ar fi tăiat un cordon ombilical, dar nu-şi putu opri palmele să se adune pe
pântece. Strânse din dinţi şi-şi privi unghiile, aproape aşteptându-se să le vadă săpând, căutând,
smulgând. Însă degetele îi rămâneau cuminţi, nemişcate, sângele năboia doar în amintirea ei. Îşi
încrucişă braţele pe piept şi ignoră privirea întrebătoare a lui Adam. Nu se simţea în stare să
discute cu el despre coşmaruri. Şi ce rost ar fi avut? El trebuia să-i slujească, dar nu era
psihoterapeut.
— Sunt curioasă ce spun acum cei de la ziar, aruncă o replică doar pentru a sparge
tăcerea. Alissa cred că-i în pragul infarctului. Era topită după Alex! În toamnă, a adus un poster
cu el. Când l-am văzut, mi-am zis că-şi putea folosi energia pentru o cauză mai bună.
Sprâncenele lui Adam se arcuiră, dar nu-i răspunse. Avea şi de ce! Nu fusese o expresie
X

prea fericită, dar ar fi devenit un citat minunat pentru orice gazetă de scandal. Maşina coti la
stânga şi Cristina zări în sfârşit capătul mahalalei, îngropat fără speranţă în zăpadă, ca un schior
prins de-o avalanşă. Pe aici nu trecuse nici un utilaj. Cristina tuşi şi îşi dori să fi luat o sticlă de
apă minerală. Ar fi ajutat-o să scape de nodul din gât.
— În fine, continuă febril, cred c-ar trebui s-o invit la nuntă. Măcar ca să-i văd expresia!
M-a tachinat atâta vreme…
Îi făcea bine să se gândească la viaţa de dinainte de Alex, viaţa de care, la sfârşitul lui
noiembrie, ar fi dat orice ca să scape. Câte se întâmplaseră în aproape două luni? Prea multe.
Adam frână şi studie dezgustat troienele care acopereau uliţa. Cristina nu făcu decât să
dea din mână a lehamite. Pentru oamenii de acolo, alegerea lui Alex nu schimbase cu nimic
lucrurile.
— Mai departe nu intrăm cu maşina, zise Adam. Eşti sigură că vrei să faci asta?
— Nu-i nimic, e aproape! Pot merge pe jos fără probleme.
— Vin cu tine.
— Nu! Vreau să fiu singură cu ea. Ce am să-i spun…
Nu decisese încă dacă avea să-i mărturisească totul babei.
— Uite ce-i, nu se lăsă Adam, am dat greş o dată! Mi-am jurat că n-am s-o mai fac. M-am
bucurat când Alex mi te-a dat în grijă. Azi dimineaţă nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu se va repeta,
îţi jur! Nu voi permite ca tu sau copilul să fiţi în pericol, orice-ar fi!
Mă convinge pe mine sau pe sine?
— Nici nu vom fi. Nu aici! Adam, nu-ţi poruncesc, fiindcă te consider un prieten, ci te
rog. E important pentru mine să fim singure.
— Te conduc măcar până la poartă!
— Bine. Nici măcar nu ştiu dacă mi-o va deschide.
Merseră în tăcere, cu zăpada hârşcâind sub încălţări ca un strat de oase de uriaş măcinate.
Din hornurile câtorva case fumul ieşea sfios să-şi deseneze spiralele pe cerul de-un albastru
perfect. Câinii rămâneau tăcuţi, iar pădurea îşi întindea spre ei braţele strălucitoare, parcă mai
aproape după ultima ninsoare. Nici un pericol nu părea să pândească din spatele gardurilor ale
căror contururi ascuţite fuseseră îndulcite de cuşmele de omăt. Încrâncenarea de pe chipul lui
Adam se topi încet, chiar şi Cristina respiră mai uşor. Poate va înţelege. Poate mă va ajuta. Am
nevoie doar de un cuvânt bun.
De la casa babei nu se ridica nici un fuior gri, dar Cristina încercă să-şi păstreze
optimismul. Absenţa focului putea însemna multe. Nimic bun. Adam o prinse de cot şi arătă spre
horn.
— Nu cred că-i acasă.
— Am să încerc totuşi! N-am bătut atâta drum degeaba.
Încet, degetele lui Adam se desprinseră de mâneca ei. Cristina îşi scoase mănuşile, suflă în
X

palme şi privi în jur. Nimic nu se mişca până la poala pădurii.


— Un sfert de oră! zise Adam. Apoi vin după tine.
Cristina înclină scurt din cap şi bătu în poartă. Zdrăngănitul metalului ar fi putut trezi şi
un mort, dar din casă nu răzbătu vreun sunet. După aproape jumătate de minut, Cristina apăsă
clanţa şi poarta se deschise, fără să scârţâie. Adam se încruntă, dar Cristina păşi înainte.
— Va fi totul bine, murmură.
Intră pe alee. Movilele de pietre care o uimiseră la prima vizită erau acoperite de un strat
alb, pufos, un fel de gardă de onoare a oamenilor de zăpadă. Casa rămânea tăcută, ferestrele erau
acoperite de perdele groase, pe care nu şi le amintea. Degetele Cristinei se chirciră în mănuşile
groase. Se întâmplase ceva rău. Foarte rău. Primul impuls fu să fugă, să-l cheme pe Adam în
ajutor. Picioarele i se mişcară însă înainte pe poteca şerpuită. Te-ai chinuit atât să-l convingi şi
eşti sperioasă ca un iepure… Unde-i Cristina care dădea buzna în ograda unui necunoscut, ca să
vadă cadavrul înaintea poliţiştilor? Acea Cristină a sângerat, prizonieră într-un salon de
frumuseţe, aşteptându-şi moartea.
Păşi spre casă, nedându-şi timp să se răzgândească. Uşa se apropia de ea cu încetinitorul,
ca într-un film oribil pe care nu-l poţi uita nici la luni întregi după ce-ai plecat de la cinema.
Înainte să scape de impresia că rolul i-a fost deja scris, era deja în faţa ei.
— E cineva acasă? întrebă.
Avusese de gând să strige, dar îi ieşi doar un murmur tremurător. Uşa era întredeschisă.
Tăcerea se lăsa pe umerii Cristinei tot mai grea, silind-o să se aplece. Încă o dată, îşi învinse
dorinţa să-l cheme pe Adam şi împinse uşor uşa.
— Asta e…
Încă putea da înapoi. N-o făcu. Trecu pragul, scuturată de frisoane. Casa era întunecată şi
rece, iar ei îi era tot mai greu să se convingă că nu se afla în primejdie, să înţeleagă de ce trebuia
să continue cercetarea singură. Intră în bucătăria cufundată în umbră. Focul nu ardea, geamul era
acoperit, nu se auzea nici miorlăit de motan, nici pas de om. Cristina simţi deodată un miros
cunoscut, uşor dulceag şi se clătină. Trase cu fereală aer în piept, dorindu-şi să i se năzare. Dar
izul persista.
— Nu, gemu Cristina. Nu din nou!
Aproape fără să ştie c-o face, se îndreptă spre fereastră. Ocoli mai mult instinctiv plita şi
masa, prinse pe pipăite şnurul perdelei şi trase de el, cu ochii pe jumătate închişi. Voia să vadă şi
voia să fugă. Deşi descoperise geamul doar pe jumătate, lumina o lovi neîndurătoare. Preţ de alte
câteva secunde, Cristina rămase în faţa ferestrei, fixând doar mogâldeţele din ogradă. Merse ca
racul vreo doi paşi, tot mai speriată.
— Haide! Vremea trece.
Se întoarse în doi timpi. Credea că e gata pentru orice, dar când privi înspre masă, îşi dădu
seama că nu era. Nu pentru asta. Scena fusese pregătită de un regizor sadic pentru spectatori
nebuni, după reguli doar de el ştiute. Capul babei era aşezat în centrul mesei, pe o farfurie
X

încadrată de cuţit şi furculiţă, cu o ceaşcă în faţă. Trupul rămăsese pe scaun, cu mâinile


împreunate ca pentru rugăciune. Vârfurile degetelor erau acoperite de o crustă purpurie. Chiar şi
ţipătul i se ascunse Cristinei în străfundurile minţii, ca să se apere de oroarea priveliştii.
Cu buzele pecetluite, Cristina se dădu înapoi până atinse cu spatele tocul ferestrei. Era
gata să leşine, de spaimă şi de scârbă. Gemu şi alte trupuri trecură rapid prin faţa ochilor ei, într-o
sarabandă a măcelului. Oameni pe care-i văzuse ucişi, pe care-i omorâse, într-un fel sau altul.
Cumva, procesiunea de monştri şi fantome îi conferi o linişte îngheţată. Se apropie de masă şi
studie capul. Cozile lungi erau aranjate de o parte şi de alta a obrajilor însângeraţi. Fruntea fusese
împodobită cu o salbă de galbeni din care lipsea unul, chiar în mijloc. Ochii căprui încă se holbau
înainte sub sprâncene groase, buzele încremeniseră la jumătatea unui cuvânt pe care doar asasinul
îl auzise. Baba nu avea să-i mai facă reproşuri ori să-i dea sfaturi.
— De ce? şopti Cristina.
De ce înseamnă cine. Se agăţă de detaşarea jurnalistului. Dacă n-ar fi făcut-o, dacă ar fi
fost doar o femeie însărcinată privind un cadavru decapitat, ar fi înnebunit. Iar ziaristul trebuia să
caute indicii, explicaţii. Se sili să examineze scena crimei cum ar fi făcut-o un poliţist. Ceaşca era
plină cu un lichid roşu. Sânge? Al ei? Se curmă de mijloc, gata să vomite, dar îşi înfrânse
spasmul şi continuă cercetarea. Cămaşa altădată imaculată a babei era purpurie, scorţoasă.
Dulapul din spatele cadavrului era împroşcat de sânge. Ierburile uscate ce atârnau din tavan aveau
o strălucire stacojie, ochii de animal din borcanul lăsat pe podea, la picioarele babei, păreau că-i
veghează somnul de veci. Bătrâna fusese ucisă acolo. A luat-o pe nepregătite? Cum? Nu e legată.
Poate a fost… hipnotizată. Despre cine ştim că poate face oamenii să i se supună fără crâcnire?
Cristina îşi înfipse unghiile în încheietura mâinii drepte şi reuşi cumva să facă numele să
dea înapoi. Supunându-se amintirilor, căută un mesaj, dar nu vedea nimic scris în carnea moartei.
Iar ea una n-avea de gând să o dezbrace ca să verifice tot trupul. Nu zărea fire de păr, de om ori
de lup. Lucrurile nu fuseseră răvăşite, mobila nu era răsturnată. Parcă baba ar fi venit singură la
bucătărie, să se roage. Să-şi înfulece capul. Dar după ce şi-l tăiase, îi pierise pofta de mâncare.
— O, Doamne! se auzi şoptind Cristina. Nu poate fi adevărat!
Revino-ţi! E adevărat. Uită-te peste tot şi cară-te de aici! De data asta n-avea să cheme
poliţiştii. Istoria nu trebuia să se repete. Zvonul ar fi transpirat, şi numai gândul să fie supusă unui
alt tir de întrebări îi făcea palmele să asude. Auzi poarta scârţâind şi-şi privi ceasul. Sfertul de oră
trecuse. Paşi grăbiţi se apropiară de casă.
— Cristina? auzi vocea nerăbdătoare a lui Adam. Unde eşti?
Nu era nevoie să tropăie şi el pe acolo.
— Adam, sunt în regulă! îi strigă. Mai lasă-mi doar cinci minute!
— Eşti sigură? E sânge pe tocul geamului.
— Da, sunt.
— Două minute!
Trase de tot perdeaua, deschise geamul, se aplecă în afară şi icni. Două cuvinte erau scrise
X

cu litere mari, roşii, pe lemnul alb. Убъю всеx.


— Habar n-am ce înseamnă asta, şopti Cristina.
Începea să ameţească. Scoase telefonul mobil şi fotografie mesajul, apoi scena crimei.
Adam avea dreptate, timpul li se sfârşea. Chiar dacă mahalaua era amorţită, oricând un vecin
putea bate la uşa babei. Se întoarse spre leş, ruşinată că, odată trecut şocul, începea să-şi facă
iarăşi griji doar pentru sine.
— Îmi pare rău, îi şopti capului. Am să aflu cine ţi-a făcut asta, promit!
Ceva plescăi în burta bătrânei şi Cristina strigă pentru prima oară. Înainte să priceapă că
erau doar gazele de putrefacţie, se împleticea spre uşă, cu voma ridicându-se din gâtlej. Îi fusese
de ajuns.
Se aruncă drept în braţele lui Adam.
— Cristina, ce…?
Îl împinse într-o parte şi o zbughi spre poartă. Nu voia să-şi deşarte stomacul acolo, să
lase încă o dovadă a prezenţei ei. Reuşi să iasă din curte şi să treacă drumul înainte să se
încovoaie deasupra unui şanţ. Adam ajunse lângă ea când elimina cafeaua băută înainte
conferinţă. Se ridică şi-şi şterse gura cu un şerveţel, iar el o sprijini.
— Ţi-ai lăsat amprentele pe uşă? şopti Cristina.
Încă nu putea să-l privească în ochi. Bănuiala izbucnise odată cu eliberarea de greaţă. De
ce insistase atât să nu meargă acolo singură? Ce ştia despre femeia ucisă cu o asemenea
bestialitate?
— Nu, răspunse Adam pe un ton nedumerit, am purtat mănuşi. De ce mă-ntrebi?
— Să plecăm de aici, până nu ne vede cineva! Vorbim în maşină.
Cristina avu nevoie de foarte multă energie ca să nu fugă până la Volkswagen. Tremurul
reîncepuse şi ştia că, dacă ar închide ochii, ar vedea doar capul babei. Abia când maşina ieşi din
mahala, Cristina vorbi, studiind trăsăturile lui Adam.
— E moartă.
Adam păru cu adevărat surprins, iar Cristina oftă. Unde ajunsese? Se bucura că-i dădea
prima vestea unei crime! Adam dădu scurt din cap.
— Nu vrei să anunţăm poliţia.
A înţeles repede. De fapt, pare să îi convină ideea. Cristina râse fără urmă de veselie.
— Ne putem permite s-o facem? Credeam că am văzut toate ororile, dar asta…
Adam trase de volan şi opri maşina la marginea drumului.
— Adică?
Cristina îşi simţi inima accelerându-şi ritmul. Sunetul sângelui pulsându-i în urechi
semăna cu vuietul unui tren ce trecea prin măruntaiele munţilor. Un tren încărcat cu coşciuge.
— Uite! şuieră şi scoase telefonul. Cine putea face aşa ceva?
X

După o secundă, Adam îşi îndepărtă privirea. Se albise la faţă, iar Cristina îşi adună
curajul pentru a pune întrebarea al cărei răspuns îi putea întoarce încă o dată viaţa pe dos.
— Ce ştii despre asta? Spune-mi adevărul! Nu mai am nevoie de minciuni.
— Vezi tu, Vera era ceea ce ai numi o… vrăjitoare. Noi îi zicem ohraniţa. Apărătoare.
— O cunoşteai?
— Nu personal. Ştiam însă ce e, care-i rolul ei în marea schemă a lucrurilor. Cele ca ea
veghează la echilibrul forţelor din vremuri străvechi. Binele şi răul, ştii tu… Îi înarmează pe
luptători. Doar ele pot făuri cuţite ca să ucidă monştri…
E prima oară când îl numeşte pe Alex aşa. Cristina icni, iar Adam îşi scrută pentru o
vreme genunchii.
— Deci era o apărătoare, spuse în fine Cristina. În afară de stirpea lui Alex, mai ameninţă
cineva echilibrul? Cineva care s-o lase fără cap?
— N-a fost Alex! Aş fi ştiut…
— Oare? Crezi că mai are încredere deplină în tine?
Mi-a promis. N-a fost el! Adam spune adevărul.
— Are destulă încredere cât să lase în paza mea cele mai preţioase fiinţe pentru el, spuse
ţâfnos Adam.
— Dar Volodea?
De data asta, Adam tăcu. Porni motorul şi maşina se înscrise iarăşi în traficul leneş al
oraşului care încă nu se obişnuise cu rolul său de capitală.
— Ei? insistă Cristina.
— Nu ştiu… El e… altfel. Dar Volodea-i la Londra.
Cristina suspină. Avea senzaţia că tot mai rămâneau lucruri nespuse şi se săturase să
scoată informaţiile de la el cu cleştele.
— Felul cum era aşezat cadavrul e foarte ciudat. Parcă ar fi vrut să se devoreze. Ai mai
văzut vreodată ceva asemănător?
Adam amână din nou răspunsul.
— Parcă-mi aduce aminte de ceva, şopti. Un manuscris… De la mănăstire…
Cristina aşteptă, dar Adam se opri de parcă i s-ar fi pus căluş. Obrajii i se înroşiră, apoi
păliră din nou. Degetele care ţineau volanul începură să tremure, iar maşina o luă brusc spre
mijlocul străzii şi abia evită un camion rablagit. Sunetul pătrunzător al claxonului o făcu pe
Cristina să-şi ţină răsuflarea. De data asta, chiar c-o să ne omoare.
— Gata, nu mai încerca să-ţi aminteşti! zise tăios.
— Îmi pare rău. Nu pot…
Adam părea gata să izbucnească în plâns, iar Cristina nu ştia dacă să râdă ori să se înfurie.
Alese prima variantă, deşi mintea îi mustea de întrebări. Ce secrete periculoase ascunde Adam?
X

A mai rămas cineva în jurul meu ale cărui taine să nu mă poată trage în mormânt?
— Nu mi-ai spus niciodată ce s-a întâmplat cu mănăstirea ta, zise pe un ton neutru.
— A fost distrusă. Nimeni şi nimic n-a supravieţuit, nici măcar amintirea misiunii noastre.
Dar vezi tu, nu doar fraţii mei se întâlneau cu ohraniţele. Ele credeau că, uneori, nu binele, ci răul
trebuie ajutat pentru ca lumea să păşească în lumină. Cine ştie dacă n-au mers prea departe…
— Minunat! Ăsta-i un caz pe care poliţiştii îl vor rezolva în doi timpi şi trei mişcări. A,
dar stai, noi nici nu vrem să-l rezolve!
Înainte ca Adam să-i poată răspunde, telefonul Cristinei ţârâi. Cristina privi numărul afişat
pe ecran şi îşi impuse să-şi păstreze calmul. O căuta Alex.
— Da? zise precaută.
— Unde eşti? Mi-au spus c-ai ieşit.
— Am simţit nevoia să iau puţin aer, după conferinţă. Nici măcar nu-i o minciună. Mă
întorc acum.
— Vocea-ţi sună ciudat. Totul e-n regulă?
— Da, sigur! E şi Adam cu mine. A fost doar o zi agitată, iar eu îmi pierdusem obişnuinţa.
Am petrecut prea mult timp doar cu tine, la vilă. Nu că n-a fost frumos…
— Trebuie să-ţi mai dau o veste. Dar promite-mi că nu te vei speria! N-ai de ce.
Cum să nu mă sperii după un asemenea îndemn? Credeam că mă cunoşti mai bine!
Cristina începu să asude, dar vocea îi rămase calmă.
— Da?
— Volodea e-n oraş. Trece diseară pe la noi. Era şi timpul să vă cunoaşteţi!
Cristina îşi surprinse privirea disperată în oglinda retrovizoare. Sosirea lui Volodea nu
putea fi doar o coincidenţă. Nu era pregătită pentru asta.
— Aaaaa, ce… neaşteptat! articulă cu grijă cuvintele. A sosit demult?
— Nu ştiu exact. Măcar de ieri, cred. Dar aşa-i el, a vrut să se ocupe de afaceri întâi.
Moartea lui Kim a lăsat lucrurile puţin… dezorganizate. Însă despre asta vom discuta mai târziu.
Nu-ţi face griji, o să-i placi! Nici nu poate fi altfel.
Dar eu îl urăsc. E monstrul din spatele lui Kim. Fiecare lovitură pe care mi-a dat-o ea a
venit de la el. Nimic nu poate schimba asta.
— Va fi o cină simandicoasă? Să fac nişte aranjamente speciale?
— Nu, nici pe departe! Îi plac lucrurile simple. Am să încerc să ajung şi eu mai devreme.
— Sigur, şopti Cristina cu buze care începeau să amorţească. Ne vedem diseară!
— Te iubesc.
— Şi eu.
Închise telefonul şi întâlni privirea întrebătoare a lui Adam.
— Volodea e-n oraş, spuse alb. Îl aşteptăm la cină.
X

Chipul lui Adam se crispă şi degetele îi trosniră pe schimbătorul de viteze.


— Trebuia să se întâmple şi asta.
— Da, zise Cristina şi ascunse telefonul în poşetă ca pe un obiect indecent. Ne aşteaptă o
seară minunată în familie. Eu, logodnicul meu şi, poate, cel care a decapitat o bătrână. Ce poate
fi mai plăcut? Doar să-mi aşeze şi mie tărtăcuţa pe o farfurie.
Capitolul 3 - Volodea
Soneria se auzi prea tare, iar Cristina pur şi simplu ştiu că era el. Venise mai devreme. Îşi
şterse maşinal mâinile şi îşi înfoie părul. Nu era singură în vilă, dar Alex încă lipsea. Buzele i se
uscară instantaneu şi inima începu să-i bată mai repede. Se ridică de pe canapea şi stinse
televizorul. În sufragerie, masa încă nu era întinsă, dar în salonul mic fuseseră aşezate pe servantă
nişte dulciuri, mizilicuri sărate, sucuri şi vin. Zvonul de glasuri dinspre uşă se apropie şi Cristina
îşi compuse un surâs cu meticulozitatea artistului care lucrează la un mozaic cu mii de piese.
Când Adam îl introduse pe Volodea, era pe cât de pregătită avea să fie vreodată.
Fratele lui Alex se opri în prag, lăsându-se studiat şi preţăluind-o cu delicateţea unui
geambaş. Cristina căută în el copilul din vis, dar în afară de părul castaniu, lăsat să acopere
fruntea, nu regăsi mare lucru. Ochii lui Volodea erau ascunşi de ochelari cu ramă aurie şi lentile
fumurii, o mustaţă subţire făcea pereche cu barbişonul rar. Purta blugi negri şi un pulover de
mohair de aceeaşi culoare, mulat pe trupul vânjos. Pe inelarul de la mâna dreaptă se zărea un inel
cu agat. Negru şi auriu, din nou. Vrea să spună ceva cu asta?
Volodea surâse şi făcu primul pas spre ea. Cristina îi ieşi în întâmpinare, deşi îşi simţea
zâmbetul crispat. Volodea era mai înalt cu un cap decât Alex, dar avea acelaşi aer de eleganţă
naturală, combinată cu o siguranţă de sine ce-ar fi inhibat pe oricine. Fără îndoială, Volodea ştia
ce voia şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru a obţine fructul dorit.
— Cristina, iată că ne vedem în sfârşit! Am auzit atâtea lucruri despre tine, încât am
impresia că te cunosc de o mie de ani!
Vorbea perfect româneşte, fără urmă de accent, iar glasul îi era ceva mai jos decât al lui
Alex. Şi uşor batjocoritor. Nu-i mai compara! Nu ajută la nimic. Nu-ţi va răspunde la întrebarea
pe care te temi s-o rosteşti.
— Numai lucruri bune, sper! murmură Cristina.
— Păi, cam la fel de bune ca acelea pe care le ştii tu despre mine.
Cristina nu se putu hotărî dacă răspunsul lui era o ironie. În tăcere, îi făcu semn să se
aşeze. Deşi nu-i putea vedea ochii, Cristina îşi dădu seama că emoţiile ei erau străvezii pentru el.
Apariţia lui Adam, cu două ceşti de ceai verde, o salvă de momentul de confuzie. Adam aşeză
ceştile pe măsuţa joasă dintre canapea şi fotoliul ei, iar Cristina observă cu întârziere că evita să-l
privească pe Volodea în ochi. Se teme. Volodea nu se atinse de ceaşca sa, ci se aplecă spre
Cristina, peste masă. Îi prinse galant palma şi o sărută, dar Cristina tresări ca un câine lovit de
cizma stăpânului. Strânsoarea degetelor lui spori. Îmi simte frica şi-i place.
— Vizita asta e-o surpriză, trebuie să recunosc, spuse încet. Nu credeam că ne vom vedea
X

aşa de repede…
— Sinceritatea ta-i minunată, dragă Cristina! Am venit ceva mai devreme decât îi
spusesem lui Alioşa, tocmai ca să ne cunoaştem în linişte. Sper că nu te-am supărat…
O, abia aşteptam să dau ochii cu tine! Şi nu cumva ţi-ai început vizita la Iaşi decapitând
pe cineva? Cristina îşi smulse un mic zâmbet politicos în timp ce încerca să-şi elibereze degetele
fără să pară că o face. Volodea nu era doar fioros, ci şi parşiv.
— Nu, sigur că nu! zise. Văd că nu te atrage ceaiul… Îţi ofer o cafea? Poate un suc, un
pahar de vin?
Buzele lui se desfăcură într-un nou surâs, cu o vagă nuanţă de ameninţare. Încă nu-i
dăduse drumul, iar Cristinei începea să i se facă greaţă.
— Altceva? şopti.
Îi privi degetele care în fine se descleştau de ale ei şi se întrebă când uciseseră ultima
oară. Nu se îndoia că Volodea era-n stare de crimă, deşi nu petrecuseră decât cinci minute
împreună.
— Gazda perfectă! spuse Volodea. Îmi ştii doar băutura preferată…
Se lăsă pe spate, îşi scoase ochelarii şi-i aşeză în poală. Se uita fix la ea, mai degrabă
amuzat, dar Cristina îşi înfrâna tot mai greu dorinţa de a o lua la fugă.
— Cred că-l voi lăsa pe Alex să se ocupe de asta, şopti răguşit. Mă descurc mai greu cu…
— O, dar te-ai descurcat de minune în alte situaţii… delicate! Cred că nu va fi o problemă
să umpli un pahar.
Uimită de rapiditatea cu care tigrul îşi arăta ghearele, Cristina nu găsi răspunsul care l-ar
fi îmblânzit. Nimic nu-i repugna mai mult decât gândul de a-l servi cu sânge, dar pricepea foarte
bine de ce-i cerea asta. Îi reamintea că el şi fratele său nu erau doar bărbaţi puternici. Nu, sunt
creaturi hrănite cu sânge de om şi de animal. Nici o femeie nu poate supune o fiară. Ce mă fac?.
Rămas în cadrul uşii, Adam tuşi uşor.
— Aduc eu imediat, stăpână!
— Te rog, murmură uşurată Cristina.
Volodea se întoarse spre Adam şi îşi miji ochii, studiindu-l de parcă îl vedea pentru prima
oară. Îl va pedepsi pentru asta. Nici măcar nu ştie că Adam e vinovat pentru… Ar fi oare în stare
să-l ucidă sub ochii mei? Tăcerea i se părea încă strategia cea mai bună şi aşteptă ca Adam să se
întoarcă, amestecând în ceaiul care se răcea. Privirea lui Volodea era fixată undeva deasupra
capului ei, degetele îi băteau darabana pe genunchi. După un minut, Cristina renunţă să se mai
prefacă interesată de băutura al cărei gust nici măcar nu-l simţea şi se ridică. Abia atunci Volodea
se uită la ea, iar Cristina îşi dori să nu se fi clintit. Ochii lui împrumutaseră duritatea diamantului.
Cristina se trezi făcând un pas înapoi. Volodea rânji şi mişcarea degetelor sale se opri. E şi mai
rău aşa.
Paşii lui Adam umplură liniştea îngheţată dintre ei, iar Cristina nu-şi putu opri oftatul de
uşurare. Zări pe tava lui Adam un pahar înalt, plin cu licoare sângerie, şi-şi făcu de lucru cu
X

gustările. Un icnet o făcu însă să se întoarcă imediat. Paharul fusese aşezat pe masă, dar degetele
lui Volodea erau înfipte în cotul lui Adam ca nişte gheare.
— Ei! murmură Cristina.
Glasul îi suna neajutorat, iar Volodea n-o învrednici nici măcar c-o privire. Adam începu
să tremure uşor, dar nu ceru îndurare. Cristina încercă să vorbească iarăşi, însă scoase doar un
orăcăit. Ochii lui Volodea căpătară irizări purpurii iar gura i se strâmbă furioasă. Adam gemu şi se
clătină.
— Tu ai fost! strigă Volodea. Cum ai îndrăznit, slugă?
Pielea obrazului lui Volodea se zbârci, se lipi de craniu, iar Cristina strânse pumnii, gata
să se apere. Adam căzu într-un genunchi şi închise ochii. Pe chipul său, ororarea şi uşurarea se
amestecau bizar.
— Vei plăti pentru asta! zise Volodea.
Fiecare vorbă a sa părea un cui înfipt în carnea lui Adam. Dacă nu intervii acum, va fi
prea târziu. Cristina făcu un pas înainte.
— Mă apăra pe mine, spuse cu glas tremurător. Kim îţi ieşise din cuvânt. Alex l-a pedepsit
deja…
— Alioşa ştia despre asta? întrebă Volodea.
Ochii lui se prefăcură în crâmpeie de întuneric.
— Da. Te rog, iartă-l! Ar fi un dar de nuntă minunat. Ne va face pe mine şi pe Alex
fericiţi.
— Pe tine şi pe Alex. Sigur că da! Cadoul perfect pentru cuplul perfect.
Îl eliberă pe Adam din strânsoare, iar Cristina se aşeză înapoi pe canapea. Adam se ridica
şovăielnic şi Cristina încerca zadarnic să-şi păstreze calmul. Întâlnirea era chiar mai complicată
decât se temuse. Din nou calm, Volodea luă paharul, îl apropie de gură, dar nu sorbi din licoare.
Nările îi fremătară. Ce nu-ţi mai place? Bea, ticălosule! Ai cerut sânge.
Cristina îşi drese glasul. Venise timpul să se întoarcă la o conversaţie normală, dar era
greu de găsit un subiect care să nu aducă aminte de isprăvile ei. Adam, alb la faţă, se retrase
câţiva paşi, dar se opri. Ochii lui îi spuneau că tot ce-şi dorea era să fugă, dar nu îndrăznea.
— Nu mai avem nevoie de tine, spuse Cristina. Poţi pleca.
Buzele lui Volodea se strânseră, dar nu-i întoarse porunca. Aşeză paharul înapoi pe masă
şi îşi încrucişă braţele pe piept. Tăcerea lui o făcea pe Cristina să se simtă tot mai inconfortabil, în
vreme ce el arăta tot mai destins.
— Ai sosit de mult în oraş? puse prima întrebare care-i veni în minte.
— Zilele trecute. Ştiu că de-abia aşteptai să mă vezi, dar am fost al dracului de ocupat!
Am avut destule de pus la punct…
O gheară îngheţată începu să i se plimbe Cristinei pe şira spinării. Cum îşi putea respecta
Alex promisiunea, dacă fratele său dădea ordinele? Ce însemna pentru Volodea să pună lucrurile
X

la punct?
— Ai vizitat deci oraşul nostru, spuse şovăitor.
Se temea să-l tragă de limbă. Dacă ar fi aflat prea multe, ar fi trebuit să reacţioneze şi asta
se putea termina doar cu o baie de sânge. Nu mai avea voie să se gândească doar la ea şi la Alex.
Îşi atinse pântecele, iar Volodea îşi fixă privirea pe mâna ei.
— Vizitat e cam mult spus, zise tărăgănat. Am fost pe ici, pe colo… Dar acum am
terminat! Iau o pauză, mă relaxez… Îţi pot acorda toată atenţia mea, aşa cum meriţi!
Cristina se înfioră. Te chinuie. Nu putea decât să-şi păstreze calmul, să nu-i dea satisfacţia
de a o transforma într-o victimă.
— Ai fost prin toate cartierele sau doar prin centru? se interesă. În mahalaua Trei Boieri,
de exemplu?
Volodea se încruntă uşor. La asta nu se aştepta.
— Ce să caut acolo? Răpirile au fost ideea lui Kim, şi încă una proastă. Au atras prea
multă atenţie. În ultima vreme, toţi şi-au dorit să iasă ca păduchele-n frunte. Chiar şi Alioşa, deşi
credeam că l-am învăţat mai bine…
Nu ştie de babă. Sau doar se preface? Oricum, n-avea rost să insiste asupra subiectului.
Dacă Volodea minţea, n-avea să recunoască. Dacă nu era amestecat în crimă, l-ar fi făcut doar
curios. Cristina înghiţi cu noduri nişte ceai. Licoarea lui Volodea era tot neatinsă.
— Aşadar, Alioşa a făcut anunţul, zise după o pauză Volodea. Viitorul tătic fericit n-a mai
rezistat! O să jucăm la nuntă.
Ochii lui păreau s-o străpungă. L-am sfidat dejucându-i planurile lui Kim, dar şi mai rău
e că i l-am furat pe Alex. Niciodată n-o să mă ierte! Era foarte greu să pară calmă, încrezătoare,
când tot ce-şi dorea era să nu-l mai vadă niciodată. Încercă să-l îmbuneze.
— Am greşit în multe privinţe, dar am să-i fiu alături lui Alex. Îl iubesc.
— Sigur că-l iubeşti, drăguţă!
Tonul lui o supără cât să uite de frică.
— Te îndoieşti de sentimentele mele? N-ar trebui!
— Cristina, m-ai înţeles greşit! Departe de mine gândul să mă îndoiesc. Alioşa e ca mine
măcar în privinţa asta. Poate vrăji orice fustă în câteva secunde. Nu ţi-ai pierdut capul imediat ce
l-ai văzut? Pun pariu c-a folosit vechiul truc: întâi un dans lent, apoi te-a lipit de primul perete şi
ţi-a umblat pe sub rochiţă. Mă tem că frăţiorul e destul de previzibil în materie de cuceriri…
Cristina răsuflă adânc şi numără în gând până la cinci ca să nu-l pălmuiască. Avea
dreptate, măcar într-o privinţă.
— A fost mai mult decât un truc, spuse răspicat. Nu-i doar dorinţă între noi. Îl iubesc, dar
am avut întotdeauna controlul situaţiei! Sper c-ai să vezi asta, după cum sper să-mi ierţi greşelile
şi s-o luăm de la capăt, ca o familie, fără să mai fie vărsat sânge nevinovat. Dar n-ai băut deloc…
Licoarea nu-ţi e pe plac?
X

Volodea îi dărui un surâs la fel de vesel ca o poză de la autopsie.


— Mai târziu. Vine vremea pentru toate.
Cristina simţi gustul fierii şi înţelese că nu mai putea suporta multă vreme discuţia lor.
Palmele pe care le împreunase în poală o mâncau, de parcă ar fi îmbucat ceva stricat. Nici măcar
nu se mai putea convinge să-i surâdă.
— Alioşa! zise Volodea. E fratele meu şi i-am stat alături sute de ani. Crezi că-l înţelegi
mai bine ca mine? Întotdeauna s-a temut să-şi recunoască esenţa. Eu nu sunt aşa! Am să-ţi fac un
serviciu şi-am să-ţi deschid ochii. Un cadou de nuntă… Adam, vino-ncoace!
Deşi nu ridicase vocea, Cristina fu convinsă că se auzea până în cel mai îndepărtat cotlon
al vilei. Adam apăru după două minute, târşâindu-şi picioarele ca un moşneag. Chipul său îşi mai
recăpătase din culoare, dar ochii aveau o fixitate care o speria pe Cristina. Ar fi încercat să
pledeze din nou pentru el, însă cuvintele nu mai voiau să iasă de pe buzele pe care şi le simţea
reci ca ale unei moarte.
— Rămâi acolo! porunci Volodea când Adam ajunse în mijlocul încăperii.
Nu uşurare simţi Cristina când îi auzi ordinul, ci groază. Ceaşca începu să tremure între
degetele ei. O aşeză pe masă, dar descoperi că nu mai avea ce face cu mâinile. Nu îndrăznea să-şi
desprindă privirea de a lui Volodea, deşi zâmbetul lui satisfăcut o îngreţoşa. Încet, degetul mare al
lui Volodea începu să se plimbe pe marginea paharului. O tăcere bolovănoasă se înstăpâni în
încăpere şi Cristina descoperi că n-o putea sparge. Ceva se mişca în ea, şi nu era nici furie, nici
frică. Vru să se mişte şi nu reuşi. Până şi gândurile îi deveneau cleioase, numele lui Alex începea
să-şi piardă semnificaţia. Uşa se îndepărta de ea, se pierdea printre umbre, în vreme ce chipul lui
Volodea se apropia. Simţea în pântece o căldură bizară.
Degetul lui se cufundă în licoare, ieşi şi alunecă într-o dungă umedă, de la buza paharului
în jos. Volodea era în faţa ei, şi totuşi îl simţea lângă ea. Degetele lui nu lăsau paharul, dar îi
treceau încet, aproape hipnotic peste gât, peste sânul drept. Ce faci? Întrebarea rămase doar în
mintea ei. Palma lui Volodea mângâia sticla transparentă. Cristina se zbătu, dar nu reuşi să iasă
din capcana ochilor lui. Sfârcul i se întărise, sânul tresălta în căuşul lui, care se strânse, îl eliberă
pe jumătate şi apoi răsuci dureros. Termină! Din nou, nici un sunet.
Palma lui stângă atinse catifeaua fotoliului. Te rog, nu! Îl simţi despărţindu-i picioarele şi
îşi auzi respiraţia grea când şi le desfăcu larg pentru el. Vocea lui răsună şfichiuitoare în urechea
ei, cuvinte rostite de buze nemişcate. Ţi se pare cunoscută atingerea asta? Mai crezi că ai
controlul situaţiei? Eu măcar mă uit în ochii tăi când o fac. Palma lui se duse spre genunchi,
tachinând-o cu o retragere înşelătoare, iar Cristina icni. Degetele lui se ridicară de pe trupul ei
doar pentru o clipă, apoi îi maltratară iarăşi sfârcurile. Durerea o făcu să tremure, dar fiecare undă
a ei năştea plăcere. Mişcările lui aveau o doză de perversitate care o ameţea. Volodea îi atinse
pubisul cu dosul palmei şi, iute ca o bestie ieşită la vânătoare, îi rupse mătasea lenjeriei. Cristina
lăsă capul pe spate, gâfâind uşor. Undeva, în fundul minţii, cineva îi spunea să se oprească, dar
nu-i păsa de lamentaţiile acelea stupide, de faptul că Adam vedea totul, de posibilitatea să fie
surprinşi de Alex. Degetele lui Volodea intrară în ea.
X

Cristina îşi auzi geamătul reverberând în minte când el află cât de tare se umezise. Mai
vrei să mă opresc? Lui Alex avusese puterea să i-o ceară, dar atingerea poruncitoare a lui Volodea
o făcea să se zvârcolească, o halcă de carne care ţipa de dorinţă. Nu, nu, nu! Volodea o întoarse cu
spatele şi o pătrunse brutal, iar ea se înălţă spre el, oferindu-i-se toată. Volodea zvâcnea între
coapsele ei, iar Cristina îi era recunoscătoare pentru asta. Eu nu sunt Alex! Iau tot ce vreau, când
vreau. Ieşi din ea deodată, iar Cristina scânci dezamăgită. Abia atunci putu închide ochii.
Când îi redeschise, Volodea muşca relaxat dintr-un pişcot. Adam era încă nemişcat, la doi
paşi de ea. Nimic din atitudinea sa nu arăta că ar fi asistat la ceva ieşit din comun, însă Cristina se
îmbujoră.
— Acum întinde-o, Adam! spuse Volodea. Dar nu te bucura! N-am terminat cu tine.
— Ticălosule! şopti tremurător Cristina când rămaseră singuri.
Propria-i voce o făcu să tresară. Era încă ameţită, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn
foarte lung. Chiar fusese a lui Volodea sau doar delirase? Pulsaţia din adâncul ei îi sugera că se
dăruise omului pe care învăţase prea repede să-l urască, dar ceasul de pe perete îi spunea că nu
trecuseră decât trei minute. Aşezat degajat, la fel de impecabil în ţinută, Volodea îşi termina
fursecul. Totul a fost doar în mintea mea. Doamne, dă să fie aşa!
— Cum ai îndrăznit?! scrâşni Cristina. Am să-i spun lui Alex…
Volodea îi rânji.
— Ai să-i zici şi cât de mult ţi-a plăcut? Sau mai bine să-l lăsăm pe Adam să-i
povestească! Ar face istoria şi mai picantă.
Cristina reuşi să scoată doar un geamăt sugrumat.
— Ar trebui să te împrospătezi puţin, drăguţă! Duhneşti a plăcere vinovată.
Cristina făcu un efort ca să-şi înghită saliva. Ruşinea o potopea. Ar fi vrut să-l scuipe în
faţă pe Volodea, dar ştia că vina nu era doar a lui. Alex nu trebuie să afle despre asta. Se ridică şi
trupul o trădă pentru ultima oară. Carnea atinsă de lenjerie se înfioră, iar rânjetul lui Volodea îi
dovedi că ghicise şi asta.
— Dacă apare, am să-i spun că ţi s-a făcut greaţă, zise Volodea. E doar de aşteptat, la o
femeie însărcinată. Vom discuta şi despre copilul vostru. Dar ajunge pentru moment, nu?
Nu reuşi decât să dea din cap şi să iasă. Începu să plângă înainte să ajungă în dormitor. Îşi
acoperi gura cu palma, pentru ca suspinele ei să nu răzbată până la Volodea. Prea târziu plângi!
Ce-i făcut e făcut.
Închise uşa cu un pocnet asurzitor, dorindu-şi să nu mai iasă din dormitor până când
Volodea nu pleca din oraş. Se dezbrăcă şi aruncă hainele cât mai departe. Nu avea să le mai
poarte vreodată. Le simţea aproape la fel de murdare ca pielea ei. Nu-i da şi mai multă putere. N-
a fost decât un vis. Fă un duş şi uită!
Se săpuni îndelung, silindu-se să se gândească la capul tăiat al babei. Avea nevoie de
imaginea aceea cruntă, nu doar fiindcă oroarea făcea să se topească orice urmă de plăcere.
Descoperi că nu-i era prea greu să şi-l închipuie pe Volodea decapitând-o cu un rânjet pe babă,
X

chiar dacă nu avea nici un motiv să creadă asta.


Se schimbase când auzi paşi înceţi apropiindu-se de dormitor. Nu se poate! N-ar îndrăzni!
Nu încă o dată… Dar ştia că Volodea ar face orice, că o marcase ca pe o vită, chiar şi fără fier
înroşit. Se ghemui lângă uşă, neîndrăznind nici măcar să respire. Ochii lui Volodea parcă o
urmăreau prin lemn, spunându-i că-i doar o târfă. Cineva bătu uşor, iar Cristina îşi înghiţi
lacrimile. Volodea n-ar fi ciocănit la uşă.
— Intră, şopti.
Era Adam. Îi întinse pumnalul şi Cristina îl luă smucit. I se părea mai greu decât atunci
când îl folosise pe pielea lui Alex. Degetele ei încă tremurătoare nu reuşeau să ţină bine mânerul.
— N-a fost vina ta, murmură Adam. Volodea e… Te poţi răzbuna! Îi voi spune lui Alex c-
a încercat… Că te-ai apărat… Nu trebuie să ştie totul.
Pentru o clipă, Cristina fu tentată să creadă c-o putea face. Apoi se întrebă cum s-ar mai
uita în ochii lui Alex.
— Nu, murmură.
— Cristina, e singura ta şansă! Crede că te-a învins, nu se aşteaptă…
— Nu! Lasă-mă-n pace!
Zgomotul uşii îi smulse un strigăt uşor.
— Alex, murmură Adam.
— Să nu îndrăzneşti să-i spui ceva! Pregăteşte masa!
Îşi scutură părul şi îl împinse pe Adam spre scări. Auzi glasul lui Volodea întretăindu-se
cu cel al lui Alex şi luptă cu nevoia tot mai puternică de a se întoarce sub duş. Era la jumătatea
holului când îşi dădu seama că încă ţinea pumnalul.
— Cristina, te simţi bine? veni de la parter vocea lui Alex.
— Da, acum cobor!
Nu avea decât un minut să scape de pumnal. Cea mai bună tainiţă-i la vedere. Cu un
surâs, Cristina se opri în faţa panopliei. Ultima parte a colecţiei lui Alex fusese adusă abia de
câteva zile. Aşeză pumnalul în spatele unui jungher tătărăsc şi fugi pe scări.
Se opri să-şi tragă sufletul la intrarea în salon. Alex era aşezat pe canapea, lângă Volodea,
iar Cristina văzu în sfârşit asemănarea acolo unde până atunci zărise doar deosebiri. Era limpede
că se simţeau bine împreună. Logodnicul ei chicotea copilăreşte, iar ochii lui Volodea se mai
îmblânziseră. Cristinei i se puse un nod în gât. Legătura dintre ei era prea puternică pentru a putea
măcar spera să o distrugă. Îşi impuse să îngroape amintirea seducţiei cât mai adânc şi îi zâmbi lui
Alex. El se ridică şi o sărută pe obraz, iar Cristina inspiră parfumul lui, simţind pentru prima oară
gustul trădării.
— Cristina, mă gândeam să urc la tine! şopti Alex. Volodea spunea că ai avut un puseu
de…
— Da, dar mi-am revenit. Presupun că slăbiciunea şi greţurile vor fi o obişnuinţă în lunile
X

care vin.
— Ţi-am zis doar, frate! interveni domol Volodea. Cristina are controlul situaţiei! Iar de-l
va pierde, dacă nu vei fi tu acolo, eu voi avea întotdeauna grijă de ea. Suntem doar o familie, nu?
Privirea lui Alex se mută de la Cristina la Volodea, redevenind serioasă.
— Recunoaşte, ai venit special mai devreme! Nu era nevoie… N-am vorbit oare despre
asta de prea multe ori?
Cristina îl prinse de braţ pe Alex, în vreme ce Volodea se uita surâzător la ea. Privirea lui
era aproape ca o invitaţie să se destăinuie, iar Cristina îşi dădu seama că în clipa aceea pierdea
încă o bătălie.
— Am vrut să ne cunoaştem fără să văd privirea asta a ta de viţeluş bolnav, spuse
Volodea. Te temeai că ţi-o fur, Alioşa?
Cristina se încordă. Nu doar ea ştia ce adevăr sinistru şi pervers era în spatele glumei.
Dacă Adam vorbeşte… M-a îndemnat să-l ucid pe Volodea ca să mă salveze ori ca să se apere de
pedeapsa promisă?
— Volodea, răspunse voios Alex, nu sunt un băieţaş căruia să-i furi jucăriile.
Cristina nu îndrăzni să se uite la el ori să se înfurie fiindcă o comparase cu o jucărie.
Trebuia să pună capăt scenei aceleia până nu era prea târziu.
— Volodea a fost inspirat, iubitule! şopti. Ne-am înţeles de minune.
— Nici cu credeam că va fi altfel! sunteţi singurii oameni care contează din viaţa mea.
O îmbrăţişă şi o sărută tandru, fără să-i pese că Volodea se uita la ei. Pentru o secundă,
Cristina îşi spuse că era doar un stăpân care-şi reafirma posesia, dar remuşcările pentru
capitularea ei în faţa lui Volodea erau prea puternice ca să-i îngăduie să se supere pe Alex.
— Cred că-i gata cina, murmură. Ce-ar fi să mâncăm?
Fraţii se îndreptară, umăr lângă umăr, spre sufragerie, iar Cristina rămase cu doi paşi în
urmă. Îi era frig şi o durere surdă i se cuibărise în pântece. Îşi apropie mâinile de şemineul în care
focul trosnea, dar nu reuşi să se încălzească. Privi în jur, încercând să amâne momentul când se
va afla din nou în faţa lui Volodea. Remarcă paharul aproape gol de pe măsuţă. Până la urmă,
Volodea băuse licoarea. Sau Alex? Oricât ai vrea să-ţi spui că sunt diferiţi, greşeşti.
Când se aşeză la masă, între Volodea şi Alex, parc-ar fi păşit într-un congelator. Fu cât pe
ce să dea vina pe greaţă ca să scape de corvoada de a-i asculta tachinându-se, dar Adam apăru cu
o tavă de antreuri şi momentul trecu.
— L-ai pus să servească în seara asta ca să-mi faci în ciudă? întrebă Volodea. Sau chiar nu
credeai că voi afla cine a ucis-o pe Kim?
Alex îl privi scurt şi ridică din umeri.
— Mi-ai spus că facem tabula rasa.
— Şi mă voi ţine de cuvânt, frăţioare! Noi doi avem întotdeauna grijă unul de altul. Aşa
cum ar fi vrut mama…
X

Umerii lui Alex căzură puţin şi Cristina îşi învinse greu oftatul. Marfa nu-şi dorise pentru
copiii ei să devină monştri mai mult decât voise să-l transforme pe tatăl lor, omul care-o salvase
din mâinile ţarului Ivan cel Groaznic, într-o creatură însetată de sânge şi lacrimi. Dar lucrurile îi
scăpaseră de sub control, iar Cristina înţelegea prea bine ce însemna asta. Nu putea să-i ceară lui
Alex moartea lui Volodea. Nu după ce-şi ucisese tatăl pentru a-şi salva fratele. Ca să accepte un
asemenea deznodământ, ar fi trebuit să devină ca el şi atunci bărbatul pe care-l iubea ar fi
dispărut cu totul.
O vreme, Cristina îi lăsă pe fraţi să vorbească despre oameni şi evenimente cunoscute
doar de ei. Cuvintele lor treceau pe lângă ea, dădea din cap şi zâmbea atunci când se cuvenea,
mai arunca o vorbă care nu spunea nimic. O parte a creierului ei amorţise, ca şi cum n-ar fi vrut
să mai afle nimic despre vieţile lor fără ea. Puhoiul de amintiri, unele de acum două sute de ani,
altele de trei decenii, făcea ca legătura ei cu Alex să pară tot mai firavă.
Cristina ridică privirea de la friptura pe care o tăia abia când auzi un cuvânt ce-i iuţi
pulsul.
— Sânge pe bani, murmură Alex. Sigur că da, cum de nu m-am gândit şi eu la asta?! În
străinătate e benevolă donarea, dar cu sărăcia de aici…
— De ieri, centrul de la Bucureşti funcţionează la maxim, zise Volodea. Simplu, curat,
fără să încalce legea. În prima zi au fost zeci de amatori. Plătim bine. Avem şi o unitate de
cercetări medicale pe animale.
Alex clipi spre Cristina. Îşi primise răspunsul la întrebarea de dimineaţă.
— Ce spui de ideea mea, Cristina? o întrebă Volodea.
Nu mai putea să pretindă că nu-i acolo. Încercă să-şi facă vocea să sune cât mai normal.
— E foarte bună. Presupun că de centru se ocupă o organizaţie caritabilă. Una ce nu poate
fi legată de Alex.
Volodea aprobă din cap, cu un surâs caustic.
— Sigur că da! Te pricepi să faci şi să desfaci planuri! Am să te consult mai des…
Vorbea cu ea de parcă i-ar fi fost soră, dar Cristina îi putea simţi din nou degetele
atingând-o cu neruşinare. Se foi pe scaun şi senzaţia dispăru.
— E doar o chestie bun simţ. Te vei ocupa şi de restul aranjamentelor? Rămâi la Iaşi sau
la Bucureşti?
Adam, care aduna farfuriile, se răsuci abrupt. Cristina îşi opri privirea pe faţa de masă.
Spera că pusese întrebarea la momentul potrivit. Ca Volodea să-i refuze un răspuns ar fi însemnat
să-şi dovedească neîncrederea de faţă cu Alex şi era sigură că încă nu voia să facă asta. Volodea
bătu cu palma în masă.
— Draga de ea, se gândeşte la toate! Eu am făcut destule. Nu, de restul se va ocupa cineva
pe care nici Alioşa nu-l cunoaşte. Un băiat foarte eficient. Locul lui nu era însă la o cină de
familie atât de agreabilă, nu-i aşa? E şi mâine o zi…
Ar trebui să mă simt uşurată? Oricine ar fi fost, noul acolit primise desigur porunci
X

amănunţite în privinţa ei.


— Dar am vorbit destul despre planurile mele, Cristina, tărăgănă vorbele Volodea.
Trebuie să ne gândim la tine acum! Şi nu vorbesc despre rochia de nuntă sau alte aiureli de-astea
femeieşti. Ai nevoie de un doctor care să ştie totul despre noi, iar eu am adus unul de la Londra.
Cristina simţi cum se învârte încăperea cu ea. Nu se putea lăsa pe mâna lui Volodea, nu-i
putea încredinţa soarta copilului ei. Se uită însă nu la el, ci în ochii lui Alex. Nu văzu nici măcar o
urmă de suspiciune. Ce mă fac? Dacă i-aş spune despre ce s-a întâmplat mai devreme… Dacă i-
ai spune, nu ştii cine dintre voi trei ar mai fi în viaţă mâine.
— Nu vreau să plec la Bucureşti nici măcar pentru o zi! murmură. Am nevoie de Alex, şi
el de mine.
Surâsul lui Volodea se subţie, ochii îi sclipiră triumfător. Ridică mâinile, într-un ironic
gest de predare.
— O, nici nu ziceam asta! Doar c-am găsit cel mai bun doctor pentru tine. M-a îngrijit şi
pe mine în ultimii douăzeci de ani. A sosit la Iaşi zilele astea, cu echipamentul necesar. Nu-i doar
foarte priceput, va păstra secretul nostru fără să fie nevoie de… măsuri speciale.
— Dar n-aş vrea să te las fără…
— Volodea are dreptate, draga mea! o întrerupse Alex. Sarcina ta e o experienţă nouă
pentru noi toţi, şi vei avea cea mai bună îngrijire posibilă. Îl ştiu şi eu pe doctorul Liu. Crede-mă,
ai să fii mulţumită!
Învinsă, Cristina mimă un surâs recunoscător.
— Mulţumesc.
— Cu plăcere, draga mea, răspunse Volodea. Voi fi mereu lângă femeia care l-a făcut
fericit pe fratele meu. Dar cred c-ai înţeles deja cât de hotărât sunt în privinţa asta.
Da, şi mă îngrozeşte gândul ăsta. Prăjitura cu portocale glasate căpătă deodată un gust
amar. Îl urmări pe Alex umplând paharele cu şampanie şi ciocnind cu Volodea. Cum de nu simţea
că fratele său o dispreţuia? Nici măcar n-o ura, o considera o cantitate neglijabilă, un recipient
uman. Dragostea pentru el chiar îl orbea pe Alex? De ce nu? Doar şi eu am putut să-i ascund
destule.
— Ce ziceţi, ne uităm la ştiri? propuse Alex. Logodna noastră ar trebui să deschidă
jurnalul.
— Distraţi-vă fără mine! zise Volodea. Vă las, porumbeilor… Am multe de făcut mâine.
Cristina nu-şi putu opri un mic oftat de uşurare când îl văzu ridicându-se. Nu mai avea
putere nici măcar să se întrebe ce treburi aveau să-l ţină aşa de ocupat pe Volodea şi dacă o
priveau şi pe ea.
— A fost o seară memorabilă, spuse Volodea, aplecându-se ca să-i sărute mâna de
despărţire. Nu crezi, Cristina?
Îşi controlă glasul cu ultimele puteri. Politeţea uşor afectuoasă era tot mai greu de jucat.
X

— Ba da. Mi-a părut bine să te cunosc în sfârşit, Volodea.


— Ei bine, plăcerea a fost a mea! Şi cred că vom avea parte de multe alte întâlniri ca
aceasta.
Cu o strâmbătură în loc de surâs, Cristina se dădu la o parte, lăsându-l să-l îmbrăţişeze pe
Alex.
— Mai vorbim, frăţioare! Ştii că te poţi baza oricând pe mine.
Alex se întoarse spre Cristina la ceva timp după ce uşa se închise. O prinse după umeri,
trăgând-o spre el.
— Te temeai de întâlnirea asta, mi-am dat seama din tonul tău la telefon. N-a fost chiar
aşa de rău, nu?
Cristina nu mai găsi resurse pentru încă o minciună elaborată.
— Se putea mult mai rău, mormăi.
— Bine că s-a terminat! Volodea a fost dintotdeauna reazemul meu. M-a iubit
necondiţionat, m-a apărat de duşmani, m-a învăţat tot ce ştiu. Sute de ani, am fost ca două
jumătăţi ale aceleiaşi monede. Lumea s-a schimbat în jurul nostru, dar noi am rămas neclintiţi.
Poate ţi s-a părut mai aspru, dar nu se dezvăluie uşor. Îl vei cunoaşte în curând ca pe mine. Nimic
nu mă face să mă simt mai bine decât gândul că voi doi vă înţelegeţi.
— Îmi pare bine. Şi-a pus ochelari de cal ca să scape de remuşcări. Nu-şi putea ucide
tatăl pentru a salva un monstru. Niciodată nu va gândi altfel. Ies puţin la aer, dragă.
— Vrei să vin cu tine?
— Nu! Am să fac doar câţiva paşi… A fost o zi obositoare.
Alex o sărută pe frunte şi se aşeză fluierând pe canapea. Cristina auzi declicul
televizorului care se deschidea şi se grăbi să tragă uşa după ea. Pur şi simplu, n-ar fi îndurat să se
vadă surâzând, alături de Alex. Deşi imaginile erau filmate doar cu ore în urme, parcă trecuseră
ani de atunci.
Se împletici pe alee, nelăsând amintirile s-o mai potopească. Demult, foarte demult, Adam
o adusese cu maşina pentru o cină cu preşedintele. Emoţia de dinainte de întâlnirea lor, abandonul
în braţele lui Alex fuseseră însă într-o altă viaţă. Femeia care călca pe aleea atent curăţată avea
multe secrete şi griji îngrozitoare. Nu ştia câte poliţe se pregătea să plătească Volodea. Oare era
cineva cu adevărat în siguranţă? Mama, Amalia, biata Steluţa, care şi-a pierdut întreaga familie,
Adam, Rodica Mihăilescu, încă închisă într-o mănăstire… N-am cum să-i apăr pe toţi! Nu mă
pot apăra nici pe mine.
Ceva foşni în tufişurile de pe partea stângă a aleii. Cristina se opri, oscilând între râs şi
plâns. Era greu să vadă dincolo de cercurile de lumină ale felinarelor. Aşteptă, îşi miji ochii şi
rememoră alte seri în care se simţise pândită. Istoria se repeta prea repede! O creangă trosni, şi
mai aproape. Ceva se mişca spre ea. Închise ochii, adunându-şi toată furia. Aşteptă să-i fie
cotropită conştiinţa, se pregăti să lupte cu duşmanul, oricine ar fi fost. Nu se întâmplă însă nimic
şi Cristina clipi, convinsă deodată că Volodea se juca iarăşi cu mintea ei. De ce? Ca s-o ţină
X

închisă între patru pereţi, supravegheată de medicul lui.


— Du-te dracului! mormăi.
Un mârâit jos răzbătu dinspre tufişuri. Cristina înţepeni în mijlocul aleii, iar mânia ei îşi
căută altă ţintă. Ce face Alex? Nu se miră că întârzii? Şi Adam… Parcă trebuia să stea cu ochii
pe mine. Nu-i bun de nimic! Dimineaţă era să mă omoare. L-am înfruntat pe Volodea pentru el…
Un mieunat îi întrerupse monologul furios. Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, Cristina făcu un
pas înainte. O umbră ţâşni dintre boscheţi şi i se încurcă între picioare. Cristina duse palma la
gură pentru a-şi opri strigătul. Pisica vărgată se freca de pantalonii ei, caldă şi inofensivă. Râzând,
Cristina se lăsă pe vine şi o mângâie pe creştet.
— De unde-ai apărut şi tu?
Animalul îi răspunse cu un mieunat prelung, oarecum ultragiat, iar Cristina îl luă în braţe.
Îl ridică şi-l privi câteva secunde, căutând o zgardă. N-o găsi, dar mângâierile ei făcură destul de
repede felina să toarcă. O examină şi mai atent.
— A, eşti băiat! Te-ai furişat aici ca un pui de drac. Te-ai pierdut? Sau, poate, eşti o
haimana?
Motanul se uita fix la ea, de parcă i-ar fi înţeles întrebările, iar Cristina se trezi
ascultându-i cu atenţie torsul.
— Ce prostie! Doar n-ai cum să răspunzi, băiete!
Motanul mieună şi o atinse cu nasul pe obrazul drept. Părea flămând şi obosit, dar Cristina
oftă. Îl invidia pentru lipsa lui de griji, chiar dacă n-avea culcuş.
— Ia stai…
În ultimele luni, văzuse un motan care-i semăna leit. Ar fi fost însă o nerozie să creadă că
tocmai cotoiul acela o găsise. Totuşi, Cristina îi pipăi atentă blana. Nu avea urme de sânge, însă
când îl atinse la lăbuţele din faţă, animalul tresări de durere.
— De ce-ai venit la mine? Ce vrei? Stăpâna ta e moartă, nimeni n-o poate aduce înapoi.
Pufni şi privi cu fereală în jur. Dacă era într-adevăr animalul răposatei, nu era o idee prea
bună să fie văzută cu el. Ţi-ai mai găsit o grijă? Câţi motani ca el or fi în Iaşi? În ritmul ăsta,
până la sfârşitul lunii ai să ajungi în cămaşă de forţă. Cotoiul o linse uşor, de parcă voia să-i
atragă atenţia că se pierde în gânduri. Părea mulţumit în braţele ei, dar Cristina simţi prima
muşcătură a frigului. N-avea rost să stea afară până începea să dârdâie, pierzându-şi timpul cu
dileme ce nu puteau fi rezolvate.
— Bine, bine! Nu-ţi lua nasul la purtare!
Motanul slobozi un mieunat încărcat de reproş. Cristina ridică din umeri şi se întoarse
spre vilă.
— Uite ce-i, poţi rămâne numai dacă vrea şi logodnicul meu. În fond, şi eu sunt oaspete
aici. Deocamdată, nu-ţi promit mai mult de un castron cu lapte, un culcuş peste noapte şi, mâine
dimineaţă, o vizită la veterinar.
Motanul se scutură şi scuipă, iar ghearele lui ascuţite se înfipseră în palma Cristinei.
X

— Ei! exclamă indignată Cristina. Chiar că-l ai pe dracu' în tine. Uite ce-ai făcut!
Cotoiul ţâşni din braţele ei şi ateriză în zăpadă. Deşi şchiopăta, o zbughi printre tufişuri
înainte ca ea să se dezmeticească. Cristina pescui din buzunar un şerveţel şi-şi şterse mâna
zgâriată.
— Ce te-a apucat, nebunule? întrebă întunericul. Întoarce-te!
Motanul însă se topise printre umbre. Doar vântul subţire îi răspunse cu o şoaptă
batjocoritoare. Întorcând spatele tufişurilor, Cristina decise să nu-şi mai bată capul cu un animal
vagabond. Ferestrele vilei clipiră ademenitor spre ea şi Cristina văzu perdeaua de la dormitor
mişcându-se. Alex o privea, iar Cristina îi făcu semn cu mâna. Gândul veni cu întârziere. Asta l-a
alungat. Alex. A simţit un pericol.

▫ Oliviu Crâznic ▫
Action SF: „Pundiţi, imami şi alchimişti”
(Sebastian A. Corn – Skipper de Interzonă) ▫
Ed. Millennium Books, 2012
Sebastian A. Corn, cunoscut, printre altele, pentru Imperiul Marelui Graal (roman al cărui
titlu este constant vehiculat de cititori în contextul competitivităţii literaturii române relativ la cea
universală, numele lui Corn fiind, cu aceste ocazii, deseori asociat unor nume precum Frank
Herbert ori Philip K. Dick) este un scriitor deopotrivă talentat şi prolific, chiar dacă în ultima
vreme fanii lui au avut parte de mai puţine noutăţi decât şi-ar fi dorit. De altfel, Corn pare a-şi
concentra strategia pe volume proprii şi consistente, mai degrabă decât pe publicarea în antologii
şi reviste, unde apare destul de rar (Galileo Science Fiction&Fantasy reprezentând una dintre
excepţiile notabile şi cât de cât recente).
Anul acesta, Sebastian Corn a lansat pe piaţă, la editura Millennium Books, Skipper de
interzonă, un roman de dimensiuni reduse, dar compact şi incitant, în care autorul nu a coborât
nici o clipă ştacheta atât de sus ridicată cu prilejul scrierilor anterioare. Fără să atingă
complexitatea Imperiului Marelui Graal (dimensiunile cărţii nu ar fi permis acest deziderat, şi
cred că autorul nici nu şi-a dorit acest lucru) şi fără să insereze acea atmosferă fantasy care a
făcut furori prin povestea Imperiului (atenţie – vorbesc de atmosferă fantasy, nu de un roman
aparţinând genului fantasy!), Corn îşi îndeplineşte încă o dată pe deplin obiectivele, oferind spre
lectură o poveste incitantă, bine închegată, cu personaje atractive şi convingătoare, ticsită cu
elemente ştiinţifice şi combinând problematica Timpului cu o intrigă policier-action.
Mai exact, Skipper de interzonă îl aruncă pe cititor direct – în stil cornian clasic – într-o
lume coerentă şi provocatoare, unde mercenari numiţi skipperi „depanează” problemele omenirii
încă de la începuturile acesteia, utilizând o misterioasă şi, poate, iluzorie Interzonă despre care
nimeni nu ştie nimic sigur, nici măcar aceia care o locuiesc. Două fire narative se împletesc
inteligent, unul parcurs la persoana întâi de skipperul-vedetă „Mors. Tristan Mors”, fost boxer,
celălalt, urmărind la persoana a III-a pe dubiosul Cain Barone, ale cărui acţiuni pun toată
X

Interzona pe jar. Ce legătură să fie oare între cei doi jucători de mare calibru şi cum se încheagă
mişcările lor pe tabla de şah a unui Timp inegal, Timp care curge în jurul unor morţi misterioase,
cititorul va trebui să descopere singur.
Se pot spune multe despre Skipper de interzonă. Eu îl consider a fi unul dintre cele mai
reuşite romane ale lui Corn, şi asta nu înseamnă puţin, având în vedere cele menţionate în primul
paragraf al prezentei recenzii. Este recomandat tuturor iubitorilor de spectaculos, dar mai cu
seamă acelora care agreează lumi viitoare (sau paralele…) complete, universuri în care prea
puţine noţiuni ne sunt familiare, ceea ce nu ne împiedică însă (datorită măiestriei autorului) să le
intuim esenţa. Iar pentru a trece dincolo de esenţă, trebuie să citim şi să recitim operele lui
Sebastian A. Corn… iar asta nu poate decât să ne facă o deosebită plăcere.
Recenzie

▫ Tudor Ciocârlie ▫
„Er Ist Wieder Da” (Sergiu Someşan – Apocalipsa
după Ceauşescu) ▫
Editura Vremea, 2012
Sergiu Someşan este de patru decenii o prezenţă constantă printre lecturile de proză scurtă
ale iubitorilor de science-fiction din România. Din păcate, poate că este o prezenţă chiar prea
constantă. Cititorii sunt atât de obişnuiţi cu scriitura lui solidă pe care oricând te poţi baza, încât o
nouă povestire de Someşan este „doar” o nouă povestire bună de Someşan. Dacă ar fi scrise de
altcineva, probabil că lucrările ar declanşa mai multe discuţii şi ar genera mai multe laude, dar
aşa, aşteptările noastre pentru proză de calitate sunt pe deplin satisfăcute, fără mare vâlvă şi fără
surprize. Era nevoie de o schimbare pentru a scoate cititorii din această obişnuinţă şi, din fericire,
această schimbare a venit cu primul roman al scriitorului ardelean.
M-am tot gândit cât din poveste să pun în sinopsis şi am ajuns la concluzia că această
carte, din nefericire, nu a avut un sumar bun, care să-l facă pe cititor să vrea să o citească. Aşa că
voi vorbi mai pe larg despre evenimentul central al acţiunii, fără însă a depăşi primul sfert al
romanului.
Ce poţi să-ţi doreşti mai mult în momentul în care devii un profesor proaspăt ieşit la
pensie, decât să citeşti întreaga mie de cărţi adunate şi necitite timp de câteva zeci ani… Şi cât de
naturală este dorinţa de a trăi cât mai mult pentru a reuşi să le termini pe toate… O dorinţă atât de
simplă cu siguranţă că nu-ţi va face rău nici ţie, nici restului locuitorilor României. Însă vei
descoperi că drumul de la mica dorinţă până la Apocalipsă nu este deloc unul lung. Vei descoperi
că dorinţele, temerile şi nostalgiile tale vor rezona şi vor spori cu cele ale restului românilor şi vor
declanşa Apocalipsa după Ceauşescu.
Apocalipsa după Ceauşescu se foloseşte de o temă foarte uzitată în science-fiction: cea a
universurilor paralele infinite (deşi o temă extrem de veche şi de răspândită, ea trăieşte, odată cu
fizica cuantică, o nouă tinereţe). Astfel, Virgil, prietenul inginer al profesorului pensionar, vrând
X

să-l ajute pe acesta şi să-i găsească un leac care să-i prelungească viaţa şi să-i ofere posibilitatea
să citească în linişte, reuşeşte să călătorească în alte universuri, unde oamenii trăiesc mai mult.
Numai că printre aceste călătorii dă şi peste Ceauşescu, care în unele universuri a supravieţuit la
putere şi după 1989, ba mai mult, a reuşit să aducă România între cele mai dezvoltate şi bogate
ţări ale lumii.
Şi lui Virgil îi vine ideea să-l aducă în România noastră, a anului 2012, pentru a scoate
ţara din colapsul economic şi politic în care se află. Astfel revin Ceauşeştii în România. Numai că
nu sunt aceiaşi Ceauşeşti pe care îi cunoaştem noi, pentru că el este un bătrânel inteligent şi încă
în putere, iar Elena este o „simplă” şi sensibilă profesoară de desen, pe care nu prea o interesează
politica.
Aceasta este premisa de la care porneşte Sergiu Someşan şi, folosindu-se de ea, creează o
primă jumătate a cărţii interesantă şi plină de gentileţe, despre îmbătrânire, dragoste de cărţi şi,
mai ales, despre nostalgia de toate felurile. Este o primă jumătate spusă cu mare talent de
povestitor, plină de personaje pe care le simţi că trăiesc şi care, chiar dacă apar în numai câteva
paragrafe, nu vor fi uşor de uitat, pentru că sunt oamenii din jurul nostru, cu toate calităţile,
pitorescul şi defectele lor.
A doua parte a cărţii însă parcă se concentrează prea mult în a satiriza tot ceea ce
înseamnă clasa politică actuală, dar şi presa, poliţia sau serviciile secrete, de exemplu. Nu este o
satiră prost realizată, doar că pe mine nu prea mă încântă acest tip de literatură. Poate că pentru
alţi cititori această a doua jumătate va fi mai savuroasă şi mai fascinantă.
Din fericire, sfârşitul cărţii este extrem de reuşit şi de surprinzător, lăsând în umbră
aproape toate micile defecte anterioare. Cu siguranţă că nu am prevăzut deloc unde vrea să ducă
Someşan povestea şi nici planurile lui pentru continuare, iar acesta este un minunat sentiment,
când surpriza este tot mai greu de găsit în literatură. Acest sfârşit a făcut ca Apocalipsa după
Virgil, a doua carte a seriei, să devină pentru mine una dintre cele mai aşteptate continuări ale
unei serii SF, alături de cărţile seriei The Quantum Thief scrisă de Hannu Rajaniemi şi Poseidon's
Children a britanicului Alastair Reynolds.
Au trecut 68 de ani de când Adolf Hitler s-a sinucis până în momentul în care a apărut
prima carte despre A Doua Venire a dictatorului german. La fel ca în Apocalipsa după Ceauşescu,
în S-a Întors (Er Ist Wieder Da), Timur Vermes îl satirizează pe Hitler şi întreg cultul
personalităţii. Nouă ne-a luat mai puţin să vorbim despre A Doua Venire a lui Ceauşescu, doar 23
de ani. Din fericire, Ceauşescu a fost departe de Hitler şi nu a lăsat acelaşi fel de cicatrici
mentale. Într-un fel însă ar fi fost mai bine să semene mai mult cu Hitler; poate aşa interveneau şi
la noi americanii şi ne reveneam economic la fel de repede ca nemţii după regimul nazist. Însă
diferenţa majoră între Er Ist Wieder Da şi Apocalipsa după Ceauşescu, este că romanul lui
Vermes este cea vândută carte a anului în Germania. Cartea lui Sergiu Someşan merită şi ea să fie
citită de mult mai mulţi oameni, pentru că este un roman bine scris şi interesant. Însă nu numai
această carte merită să fie citită, ci şi noi, românii, merităm o astfel de poveste, care să ne facă să
ne reevaluăm atât trecutul, cât şi prezentul, şi care să ne determine să discutăm şi să dezbatem
lucruri mai importante şi mai fascinante decât ceea ce face clasa politică actuală.
X

▫ Dan Doboş ▫
Narcisa Stoica – Un debut canonic ▫
Ceva nu se lega. Citeam Taxidermie, romanul de debut al Narcisei Stoica, şi în creierul
meu, incapabil să se mai bucure pur şi simplu de o carte fiindcă e otrăvit cu obsesia decelării
canonului, bâzâia supărător umbra neclară a unei idei. Percepeam silueta cioplită a romanului,
simţeam tuşele clasice, vedeam urmele uneltelor (pe care le puteam identifica uşor), vedeam chiar
şi locul în care ansamblul era ciobit sau poate insuficient finisat, respiram esenţa feminină a
scrierii, care impregna deopotrivă carnea personajelor dar şi logica intrinsecă unei lumi
spectaculoase, iar dimensiunile ambiţioase ale ansamblului îmi solicitau deopotrivă memoria şi
muşchiul braţului drept, în care ţin de obicei cărţile. Dar mai era ceva…
Am continuat să citesc: taxidermie, arta de a împăia ceea ce a fost odată viu, a cărei
pomenire are ca joc secund meditaţia interesantă la o opoziţie politică inventată şi goală de
conţinut; satrapii, despărţăminte politice a căror esenţă mozaicată e metoda (ambiţioasă ca
întindere, dar cumva banală ca abordare) autoarei de a crea un univers în care se poate apoi
cuibări cu uşurinţă o întreagă serie de romane; un plot centrat pe personaj şi pe devenirea lui în
timpul realizării unei misiuni care îl plimbă printr-un univers vast, îndeajuns de cunoscut pentru
a-l potenţa, dar destul de insolit pentru a-l şi schimba.
Am remarcat stilul, abundent în descrieri care oferă amănunte ce se joacă inteligent (dar
periculos uneori) la limita redundanţei, dozarea interesantă a dialogului şi cursivitatea generală a
textului. Am zâmbit când am văzut construcţia politică a lumii, una animistă şi impregnată de
feminitate, în care întregul e menţinut de dependenţe carteziene, dar şi de voinţa unei autorităţi
supreme. De ce „impregnată de feminitate”? Fiindcă, din experienţa mea, doar femeile găsesc
soluţii politice cu un grad atât de mare de echilibru şi de stabilitate aproape consensuală. Ca
urmare, premisele evoluţiei spre o asemenea orânduire nu sunt foarte clare, deşi se poate ca
obscuritatea asta să fie elementul autorial care să permită conturarea unei serii viitoare, a cărei
miză poate fi şi aceea a explorării istoriei lumii fascinante create în Taxidermie.
Trecut bine de mijlocul cărţii şi ţinut strâns de ceafă de o intrigă bine conturată, am
continuat să am sentimentul acela că îmi scapă ceva important pentru ansamblul construcţiei. Nu
notez aici toate elementele difuze care au condus la această senzaţie pentru că ar însemna fie să
distrug plăcerea celor care vor să citească romanul, fie să mă aventurez în domeniul analizei
literare, unul pentru care nu am nici căderea şi nici cunoştinţele necesare. Rămâne să spun că am
înţeles mai bine ceea ce mă preocupa atunci când am văzut că volumul fusese îngrijit de Ştefan
Ghidoveanu, un om ale cărui gusturi, intransigenţă şi rigori le cunosc destul de bine.
Şi am ştiut atunci că Narcisa Stoica fie are o înţelegere excepţională şi o acceptare matură
a rolului modelului, al canonului în literatura fantasy, fie a făcut ceea ce tinerii noştri autori nu
prea vor să facă: a acceptat că, la debut, e bine să primeşti şi sfaturi, din cărţi de creative writing
sau de la maeştri, cu privire la alcătuirea romanului. Indiferent care a fost situaţia, această
atitudine de respect pentru rigorile unui gen care prin însăşi natura lui îţi impune să fii disciplinat
X

şi creativ deopotrivă e cea mai importantă valoare a romanului Narcisei Stoica.


Privit dintr-o perspectivă eminamente scriitoricească şi subiectivă, romanul Taxidermie al
Narcisei Stoica mi-a plăcut fiindcă nu îşi propune să reinventeze genul şi fiindcă inerentele
stângăcii ale debutului (deşi am constatat pe propria-mi piele că nici experienţa nu te scuteşte
total de ridicol) sunt compensate de o ştiinţă a ansamblului care promite pentru literatura noastră
de gen a anilor viitori o voce cu o personalitate încântătoare.
Narcisa Stoica scrie fantasy şi ştie bine ce face, iar eu unul abia aştept seria ei următoare.
De ce următoare? Fiindcă, de la o vreme, mă tot obsedează reproşul pe care mi-l fac tot felul de
editori şi traducători de dincolo: de ce oare nu reuşim noi, românii, să scriem într-un univers
profund românesc? Anul acesta se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui Victor Kernbach, omul
care a organizat un bestiar românesc, care aşteaptă să fie populat cu poveşti aşa cum a făcut-o
Tolkien peste mări şi ţări… Asta e o însă o altă problemă, o altă discuţie.

▫ Michael Haulică ▫
SF sau fantasy? ▫
Ce-ar trebui să scrie autorul român de ficţiune speculativă (să-i zicem aşa, generalizând)
ca să aibă succes la public, poate chiar să se gândească serios să renunţe la prea îndelungata
văicăreală pe tema „nu se poate trăi din scris în România”?
Poate că lucrurile sunt legate între ele, poate există o legătură mai profundă decât ne place
sau am vrea să credem între ce scrie scriitorul, ce cumpără cititorul şi banii care ajung înapoi la
scriitor. Evident, undeva, pe drumul ăsta mai apare şi editorul, cel care publică ce-i place şi ce
crede că o să placă şi publicului, adică o să aducă bani atât pentru el, cât şi pentru scriitor. Pentru
că e foarte clar, da? Dacă publicul nu cumpără, editura nu încasează. Şi dacă nu încasează, e din
nou evident că n-are de unde să-l plătească pe scriitor (am sărit peste cazul în care cartea se
vinde, dar librarul „uită” să vireze banii editorului). Sau hai s-o spun şi mai clar: 7 sau 10 la sută
din preţul ÎNCASAT pe o carte (adică drepturile de autor) înseamnă ceva numai dacă acea carte
ESTE VÂNDUTĂ. Iar ca autorul să încaseze contravaloarea unei cărţi – adică vreo 30-40 de lei,
trebuie să se vândă 10 -14 exemplare. Şi acum imaginaţi-vă o lansare de carte la care vin 30 de
inşi (mare înghesuială, nu?). Ca autorul să primească ăia 30-40 de lei, ar trebui ca 10 din cei 30 să
cumpere cartea. Acuma: aţi văzut multe lansări la care să se vândă 10 exemplare? Câte lansări de
carte aţi văzut, la care NU s-au vândut 10 exemplare? Gândiţi-vă la asta când mai mergeţi la o
lansare de carte (eventual vă mai trece prin cap şi că sunteţi prieten cu autorul, măcar o carte să
vă dea şi el acolo…). Vreţi să mai scrie? Vreţi să-l mai publice vreo editură? Cumpăraţi-i cărţile.
Să ne întoarcem acum la întrebarea din titlu. Ce-ar trebui să scrie autorul român de F&SF
ca să convingă publicul să-i cumpere cărţile? SF? Fantasy? Ce se vinde mai bine? Ce i-ar putea
asigura popularitatea şi statutul de producător de bestesellere?
Unde ar trebui să ne uităm? La tradiţie (tradiţia sefeului românesc…) sau la trendurile de
pe piaţa mondială de carte?
X

Ani de zile s-a practicat în literatura română proza SF, scrisă de ingineri, pentru ingineri, o
proză cu idei uneori năstruşnice, dar în limita bunului-simţ tehnico-ştiinţific. Fără mari pretenţii
literare, dar plină de idei, cum spuneam.
A, mai prin anii '80 au început să apară (promovate cu mare osârdie de cenaclurile vremii)
povestirile „cu poantă”, care făceau deliciile auditoriilor cenaclurilor de noapte de le convenţii
sau ale redactorilor şi îndrumătorilor/şefilor de cenacluri. Tot fără mari pretenţii literare. Dar cu
lipici la publicul ascultător.
Scriitorul de SF al anilor '80 nu avea un statut, el mai că nici măcar nu exista, decât pentru
ceilalţi sefişti, pentru fanii care ştiau cine şi ce. Despre succese de public, aşa cum îl înţelegem
azi, cu greu putem vorbi, pe vremea aia nu prea se tipăreau cărţi, iar tirajele de zeci de mii de
exemplare acopereau o foame de lectură generalizată. Pe vreme aia şi poezia se tipărea în zeci de
mii de exemplare…
Prin anii '90 inginerimea s-a văzut diluată în procentele ei de apariţia informaticienilor,
medicilor, filologilor etc. Şi, ce să vezi?! Duse-au fost ideile SF (mai bine zis ideile politehnico-
ştiinţifice)… şi, în schimb, povestirile parcă-parcă au început să mai semene a literatură. Asta nu
înseamnă că brusc au apărut starurile printre scriitori. Deşi s-a liberalizat piaţa de carte, a apărut –
de parcă n-ar fi fost şi aşa prea multe criterii-beţe-în-roată pe care editorii le foloseau – ideea de
vandabilitate. Editorul investea într-o carte, dar voia şi el un oarece profit (asta după – DUPĂ –
ce îşi scotea banii daţi deja pe redactare, tehnoredactare, tipar, distribuţie etc.). Adică nu era
suficient să ai o carte, să ajungi la un editor care s-o accepte fie că-i plăcea cartea, fie că aceasta îi
stârnea senzaţia că va obţine ceva bani din ea (din vânzări adică). Subiectele cărţilor F&SF s-au
diversificat, stilurile s-au diversificat, cititorul a început să găsească fel şi fel de scrieri şi scriituri,
din care să-şi aleagă.
Şi? Ce-a ales? Între sefeul doctorului Sebastian A. Corn, al inginerului Dan Doboş, al
informaticianului Liviu Radu şi al filologului Florin Pâtea – ce a ales cititorul român?
Fantasy? În anii '90 şi la începutul anilor 2000? Cam puţin… După 2005 am avut
Testamentul de ciocolată, volumul lui Marian Coman, posibil de încadrat în fantasy/horror, ceva
pe-acolo. A fost acea carte un bestseseller? A vândut 5000, 10.000 de exemplare? Nu. Aşa cum
nici cărţile SF n-au ajuns la astfel de cifre. Şi nu ştiu, zău, câte cărţi traduse au trecut de 5000…
Oricum, anii '90 şi începutul anilor 2000 tot ai sefeului au fost şi, probabil, singurul
bestseller al vremii s-a numit Abaţia, trilogia lui Dan Doboş, din care s-au vândut câteva mii de
exemplare. Era deja vremea în care tirajele normale pentru o carte românească ajunseseră spre
500 de exemplare. Scriitori care să vândă peste 1000 de exemplare? Greu, greu de găsit.
Care e situaţia acum? Mia de exemplare este în continuare o limită la care editorii nu pot
decât să viseze. Ar fi de remarcat totuşi că, spre deosebire de confraţii din maistream, prea
ocupaţi cu a fi geniali, treaba asta cu vândutul nederanjându-i prea mult, nici în timpul scrierii
operelor, nici după, scriitorii de F&SF au o legătură mai puternică cu publicul, fie datorită
existenţei fandomului (chiar aşa rarefiat cum pare a fi în ultima vreme), fie conectării permanente
cu ceea ce se publică AZI în lume, conştienţi că marea concurenţă nu o reprezintă cărţile colegilor
X

de breaslă autohtoni, ci traducerile.


Aşadar, ce mai scrie scriitorul român? SF mai greu, mai complex (în cazul lui Dan
Doboş), SF care să prindă publicul prin poveste, prin acţiune (George Lazăr), SF speculativ
(Liviu Radu), de toate, dacă publicul sau editorul o cere (Ciprian Mitoceanu), istorii mai mult sau
mai puţin SF, dar luate ca atare de public (Sebastian A. Corn). Sigur, se mai scriu şi romane
haioase, pastişe după filme sau cărţi americane, se mai scriu cărţi care nu aduc nimic nou, nimic
în plus, nici ca idei, nici ca scriitură. Ca peste tot.
Marea schimbare adusă de ultimii ani o reprezintă cărţile fantasy. De la încercările
Mihaelei Cogălniceanu şi Oanei Stoica-Mujea, un fantasy aşa cum se înţelege în lume când se
vorbeşte despre fantasy, la Oliviu Crâznic, care a abordat zona fantasy-ului cu vampiri, vârcolaci
etc., până la Liviu Radu, aflat deja la a doua trilogie fantasy (după cărţile cu Waldemar), una care
poate concura oricând cu ceea ce se publică afară în domeniu (trilogia începută cu Armata
moliilor), şi la debutanta Narcisa Stoica, al cărei roman, Taxidermie, a apărut pe piaţă ca şi când
noi am avea o îndelungată tradiţie în a scrie fantasy.
Care dintre cele două direcţii se va impune în perioada următoare? Spre ce se va îndrepta
publicul, un public nostalgic după sefeurile de odinioară, dornic de space opera, dar împătimit şi
de fantasy-ul lui George R. R. Martin…? Vom vedea în următorii ani, la viitoarele târguri de
carte… Vom vedea ce zic şi editorii, care stau mai mult cu ochii pe vânzări, încercând să prindă
tendinţele pieţei cu o carte măcar înaintea concurenţei.
Deocamdată aşteptăm ca un scriitor român de F&SF să treacă de pragul celor 1000 de
exemplare vândute.
Mizez pe 3 autori: Olivu Crâznic (fie cu următorul roman gotic, fie cu primul roman SF
din seria Ermengaarde), Dan Doboş (orice va scrie), Liviu Radu (cărţile fantasy din seria nou
începută).
Sau… – de ce nu?
— Narcisa Stoica, supriza editorială din 2012.

▫ Dan Doboş ▫
Interviu realizat cu Ioan Holban: „Literatura SF a
rămas mereu într-un no man's land” ▫
Ioan Holban este cel mai important critic ieşean care abordează problematica literaturii
contemporane.
A absolvit Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Litere, secţia Română – Franceză
(1974- 1978). Este doctor în ştiinţe umaniste (1998) şi, actualmente, director al Teatrului
„Luceafărul” din Iaşi (2006 -). Printre alte activităţi a fost director general al Teatrului National
„Vasile Alecsandri” (1996 -2006), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (1990 – 1996),
redactor-şef al revistei Cronica (1990 – 1996). Recent a lansat volumul Literatura română de azi.
Poezia. Proza, o lucrare de dimensiuni monumentale, extrem de bine primită de mediul artistic şi
X

academic.
Abordaţi în lucrările dvs. critice genul SF? Care a fost primul contact cu acest gen
de literatură? Dar ultimul?
În adevăr, speciile literaturii SF nu au o istorie a lor, iar critica de întâmpinare abordează
rareori cărţile genului; chiar şi când se întâmplă, textul critic nu apare la rubrica de „cronică
literară”, ci, mai degrabă, în reviste „de specialitate”, cum era odinioară, azi, pe Internet, mai ales.
Paradoxal, totuşi, pentru că fiecare cititor a început lunga sa aventură printre cărţi cu literatura
care lucrează cu structurile imaginarului, ale fantasticului, ale basmului, chiar. În ce mă priveşte,
am început cu Jules Verne şi cu literatura de călătorii: în echipajul lui Nemo, împreună cu
căpitanul la 15 ani, printre sclavii din Africa, în jurul lumii cu Magellan, Mikluho Maklai şi
Căpitanul Cook. Pasul către SF-ul propriu-zis nu l-am făcut pentru că, în anii şaizeci ai secolului
trecut, nu erau nici cărţi de gen, în biblioteca din casa părintelui meu, un învăţător al vremii, sau
în biblioteca şcolii (un loc foarte vizitat pe vremea aceea), nici filme, nici Internet şi nici măcar
zborul pe Lună nu avusese loc: doar cerul înstelat de deasupra şi cărţile care îndemnau la visare şi
transfer în lumi fantastice. Copilul de azi e altfel; el face pasul spre SF, se imaginează călătorind
pe Lună sau pe planete îndepărtate, prin găuri negre, ocolind exploziile supernovelor. Ştiu asta de
la nepotul Rareş, pe care îl însoţesc adesea în aceste aventuri; recuperez, cum se vede, literatura
SF, strecurându-mă, alături de copilul de azi, în naveta spaţială, în calitate de copilot, în maşina
timpului, despre care am citit în tinereţe.
Care credeţi că este locul literaturii de consum în peisajul cultural actual?
E foarte multă literatură comercială, dar „marfa” nu provine atât de la autorii de literatură
SF, cât de la alţii, autori de romane „poliţiste”, sex, drog, trafic, (tele) novele siropoase,
manufacturi, producţie pe stoc. Oricum, producţiile de acest fel nu intră în preocupările criticii de
întâmpinare decât, eventual, pentru amuzament, ironii fine ori demolatoare, câteodată, la rubrici
gen „nu scrieţi ca ei” sau „nu citiţi asta că dăunează grav sănătăţii”. La noi, criteriul de apreciere
rămâne cel definit de Titu Maiorescu; celepatru generaţii de critici postmaiorescieni au comentat
literatura română în orizontul valorii şi autonomiei esteticului; cu excepţii, desigur, puţine
altădată, mai multe în perioada proletcultistă.
Inevitabil, nu pot să nu vă întreb ce părere aveţi că Nicolae Manolescu nu pomeneşte
nici un cuvânt despre literatura SF în cea mai recentă lucrare a sa de istorie literară.
Nu doar Nicolae Manolescu, dar nici Eugen Simion, Laurenţiu Ulici, Gh. Grigurcu,
Constantin Ciopraga, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ion Simuţ, fără
modestie, nici chiar eu în Istoria literaturii române de azi, şi nici chiar Ovid S. Crohmălniceanu
care este, totuşi, unul dintre autorii de literatură de gen: cu Istorii insolite pe care le-am
comentat, iată, la rubrica de „cronică literară”, în 1980. Explicaţiile sunt mai multe. Literatura se
numeşte ştiinţifico-fantastică. Componenta fantastică a îndepărtat pe oamenii de ştiinţă care au
văzut aici „scorneli” ale unor ficţionari; componenta ştiinţifică a îndepărtat, deopotrivă, pe
criticul literar care a văzut aici un corp străin literaturii, imaginarului. Percepută astfel, literatura
SF a rămas mereu într-un no man's land. O vină au şi autorii de SF, lăsând impresia că sunt nişte
X

fizicieni, ingineri, matematicieni, astrofizicieni eşuaţi în literatură, la frontierele ei sau, altfel,


nişte scriitori care au ratat temele „grave” ale literaturii „serioase”, preferând farfuriile zburătoare
şi omuleţii verzi. Un munte de prejudecăţi greu de îndepărtat.
De ce credeţi că la noi, raportul din apariţiile editoriale F&SF şi cele mainstream
este inversat faţă de ceea ce se întâmplă în America?
Cele câteva mii de ani de literatură în Europa. Cum i-or fi chemând pe Orfeu, Amphion,
Hesiod, Homer, Sofocle, Euripide, pe continentul american? Orice am face, trecutul determină, în
chip decisiv, configuraţia prezentului.
Ne-am pierdut cumva, ca popor, capacitatea de a ne minuna?
Nicidecum. Poporul român, cum spuneţi, stă mereu pe corola de minuni a lumii de la
Eminescu încoace.
Imaginaţia bogată şi lumile fantastice sunt asociate la noi cu o anumită imaturitate a
spiritului. Scriitorii SF sunt încadraţi adeseori la secţiunea literatură pentru copii şi tineret.
Care credeţi că sunt rădăcinile acestei credinţe?
Cu prima propoziţie nu pot fi de acord. Altceva e însă statutul autorului de SF, care
practică specii ale literaturii fantastice, în centrul literaturii şi nicidecum la periferia ei. Autorii de
SF au fost expediaţi, altădată, în colecţii gen „cartea de vacanţă”, creând impresia că asemenea
producţii editoriale sunt pentru o lectură în tren, pe o plajă sau în foşnetul pădurilor de brazi.
Apoi, toată „literatura pentru copii şi tineret” (ca şi „secţia” de la USR) este un capitol greşit
abordat de multe zeci de ani, mai ales în perioada contemporană a literaturii noastre. A spus
cineva, vreun eminescolog serios, că Somnoroase păsărele sau Călin (file de poveste) sunt
„literatură pentru copii şi tineret”? Sau Prisaca lui Tudor Arghezi? Sau povestirile fantastice ale
lui Vasile Voiculescu? La noi, după 1950, a apărut această „secţiune”, fără a fi însă şi un gen
literar distinct, unde au fost introduşi, când au intrat în lumea literaturii, şi autorii de SF. Sunt aici
o discriminare şi, în subtext, chiar o urmă de calomnie, la adresa cititorului, în primul rând; altfel
spus, tânărul (naiv, prostuţ, needucat, lipsit de discernământ) să citească anume cărţi; cele
confecţionate, în fond, iar nu create, într-o nivelare valorică intenţionată, unde să nu conteze
mărcile stilistice, cele care fac valoarea estetică.
Are nevoie spiritualitatea română de o muncă precum cea făcută de Tolkien pentru
britanici, de inventariere a bestiarului mitologic şi de creare a unei substanţe epice care să îl
susţină? Este posibilă la noi o asemenea lucrare?
Inventarieri ale „bestiarului mitologic” s-au făcut şi la noi; lângă prea des citatul dicţionar
al lui Kernbach, adaug pe cele ale lui Ivan Evseev, Simion Florea-Marian, Vulcănescu, Elena
Niculiţă-Voronca. Inventarul există. Aşteptăm povestea.
Care credeţi că sunt cele mai păguboase estetic atribute ale genului SF?
Productivitatea structurilor imaginarului; excesul de „ştiinţă”.
Unul dintre reproşurile aduse literaturii SF este acela că imaginează un viitor extrem
de „străin” populat de oameni a căror substanţă e neschimbată. Este aceasta o chestiune
căreia trebuie ca un creator SF să îi dea importanţă?
X

Câţi nu ne vom fi imaginat în oastea lui Agamemnon, cavaleri într-o cruciadă, camarazi
cu Robin Hood sau, altfel, pe o planetă străină, fie ea şi Pământ peste cinci sute de ani, iubind o
vizitatoare din lumile îndepărtate ale universului mereu în expansiune?