Sunteți pe pagina 1din 63

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 2, iunie 2013
X

▫ Michael Haulică ▫
Despre adecvare ▫
Facem ce facem, ne simţim mândri privind rezultatul, dar… pentru cine facem ce facem?
Pentru ce? Cărui scop ne aservim acţiunile?
Tehnologia dezvoltată în ultima perioadă, în afară de utilitate, mai aduce ceva nou:
democratizează puterea. Este unul dintre momentele de răscruce ale omenirii, acesta în care
deţinătorul puterii se hotărăşte s-o împartă cu cei mulţi.
Probabil următorul mare pas al omenirii va fi făcut atunci când cei mulţi ar folosi această
putere adecvând-o nevoilor de grup sau personale (în cadrul nevoilor de grup).
Am dat vreo două ocoluri în jurul problemei, ar cam fi timpul să sărim drept în mijlocul
ei.
Toată lumea poate face o revistă în ziua de azi. Toată lumea poate scrie o carte şi o poate
publica. Problema e de ce? Pentru cine?
Au fost trei evenimente în nişa F&SF românească în ultima vreme, simptomatice, cred,
pentru ceea ce aş numi lipsa de adecvare. Mai concret: facem un lucru pentru publicul X, dar
încercăm să-l vindem publicului Y.
Şi să vedem concret despre ce e vorba, că altfel n-aş face decât să îngroş rândul celor care
vorbesc despre nimic.
Cazul nr. 1. Anul terminal, de Florin Pâtea. O poveste despre viaţa tinerilor dintr-un
Bronx viitor documentată în mijloacele de transport din Bucureşti. Cui se adresează această
carte? Americanilor? Nu, că n-a fost publicată în America şi, dată fiind documentarea, poate că
tinerii americanu nu s-ar recunoaşte în personajele cărţii, indiferent câte cărţi sau filme despre
Brox are la activ autorul. Cititorului din România? Care cititor? Că ăia care s-ar putea recunoaşte
în personaje (ca preocupări, ca limbaj) nu prea citesc cărţi. Iar ăia care citesc nu văd de ce ar fi
interesaţi de aventurile unor puşti, chipurile de la un liceu american, care mai şi vorbesc precum
piţipoancele de la noi.
Deci?
Ştiu că într-un sondaj de luna trecută Anul terminal a fost cel mai votat roman al anului
trecut. Bine, mai ştiu şi că voturile populare dau seamă despre notorietatea obiectului votului.
Mai ştiu că au fost vreo 80 de voturi – şi mă întreb: au fost 80 de cumpărători? Şi au votat toţi?
Sau a fost un vot gen LIKE, care a însemnat doar că votantului îi este simpatic autorul, titlul cărţii
sau ceea ce a auzit despre ea? Să coroborăm rezultatul votului cu cel al altui vot – câte dintre
romanele româneşti aţi citit? – la care au fost doar doar 26 de răspunsuri, dintre care 14 s-au
plasat în zona „1-2”.
X

Când o să treacă de 500 de exemplare vândute, mai discutăm dacă românii care vor să afle
ceva despre problemele trecute, prezente sau viitoare ale tinerilor americani vor găsi răspunsurile
într-o carte în care un român îşi imaginează despre ce e vorba.
Cazul nr.2. Crux, de Şerban Andrei Mazilu. Roman scris în limba engleză pentru piaţa d
elimbă engleză, exclus piaţa românească pe motiv că, find prea complexă nu s epoate traduce. A
beneficiat de o lansare – după care s-a zis că a fost de fapt, doar o prezentare. Apoi încă o
prezentare. Deci de două ori prezentată unui public căruia nu I se adresează. De ce? De ce să
vorbeşti orbilor despre televizor şi surzilor despre MP3 player? Mister…
Un alt caz de inadecvare a discursului, de plasare pe piaţa greşită.
Cazul nr. 3. Revista SRSFF nr.3, aprilie 2013. Ca revistă a Societăţii Române de Science
Fiction şi Fantasy, ai zice că scopul publicaţiei ar fi promovarea autorilor români de SF&SF şi a
operelor acestora. Şi-atunci de ce nu avem nici o recenzie la cărţile româneşti apărute în ultima
vreme? De ce recenziile publicate nu numai că se referă doar la cărţi străine (unele încă neapărute
pe piaţa românească) – ceea ce, în sine, n-ar fi un lucru rău, dacă ele ar sta alături de recenzii la
cărţi româneşti -, dar nici măcar nu sunt scrise de cronicari români? De ce avem două interviuri,
ambele cu scriitori americani (trec peste „amănuntul” că unul dintre ele este din august 1999)? Ce
promovează, de fapt, revista care vrea să promoveze sefeul românesc? Sigur, avem cele patru
povestiri (sunt oare autori promovaţi din cenaclul Prospect Art? – ca să pun şi o întrebare despre
rostul acestui cenaclu… şi am avea, astfel, cel de-al patrulea caz de inadecvare, dar poate
cenaclul se doreşte a fi mai mult un talk show decât un cenaclu, aşa că rămân la cele trei exemple
pe care mi le-am propus din start), avem foiletonul, articolul lui Despina despre proza scurtă din
revistele online, mai avem chiar şi câteva articole semnate de nume grele ale literaturii SF de pe
la noi. Dar cred că recenzii pot scrie şi ai noştri, iar o revistă chiar ar trebui să-şi crească nişte
cronicari. Ca să nu mai spun că, de interviuri cu autorii străini e plin netul. Dar dacă nici revista
societăţii române de SF&F nu le ia interviuri autorilor români… atunci cine s-o mai facă, cine să
ridice autorul român la rangul de vedetă literară?
Am enumerat trei cazuri de inadecvare, de folosire nepotrivită a resurselor, de adresare
unui public greşit… Or mai fi şi altele. Poate articolele de tabloid strecurate în reviste literare.
Poate autori care preferă să apară ani de zile în publicaţii pentru începători, tot aşteptând ca vreun
editor de la revistele mature să-i remarce, deşi asta e, în primul rând, obligaţia autorului faţă de
sine să încerce promovarea într-un eşalon superior. Ş.a. M d.
Poate ar fi bine ca, atunci când facem ce facem, când ne simţim mândri privind rezultatul,
să ne întrebăm dacă ceea ce facem ajunge la cine trebuie, dacă acţiunile noastre îşi ating scopul.
Pentru că suntem într-un caz în care nu drumul e important, ci atingerea destinaţiei.
Proză

▫ Marian Truţă ▫
Norii, cerul ▫
X

Din cer cădea cu înverşunare o ploaie grea, care mi se strecura perfidă pe după ceafă. Mă
oprisem din săpat şi priveam nedumerit la tovarăşul meu.
— Ce a fost asta? l-am întrebat.
A dat din umeri şi s-a aplecat spre fundul gropii la care săpaserăm amândoi, acolo unde
pârâiaşe de apă noroioasă se adunau în mici băltoace care aproape că ascundeau… ceva. Un bulb
cafeniu, care sunase a gol atunci când îl izbiserăm cu cazmalele.
— Cred că e din os, a spus el, câteva clipe mai târziu. Un craniu sau ceva asemănător…
— Ceva asemănător cu un craniu poate fi orice, i-am spus. O scrumieră sau o veioză, de
exemplu. Sau un castron.
— Un castron din os?
— Nu, o tigvă din coaja unei nuci de cocos.
Nu s-a ostenit să-mi răspundă. Umbla cu mâinile prin apa murdară din fundul gropii,
pipăia calota cafenie, care, acoperită pe jumătate de apa de la ploaie, părea burta unui animal
înecat. Un spasm de vomă îmi dădu târcoale.
— Dă-l încolo, i-am zis. Curând o să se întunece. Hai să ridicăm cortul şi o să vedem
mâine dimineaţă.
— Mâine dimineaţă n-o să mai vedem nimic, a insistat el. La cum plouă, în locul gropii o
să fie un heleşteu plin cu broaşte. Chiar e un craniu, a adăugat mai apoi bâjbâind cu mâinile prin
apă. Îi simt orbitele… Cred că pot să-l scot…
— Lasă, l-am oprit, cuprins brusc de inspiraţie. Hai să întindem o pânză de cort peste
groapă.
Şi, fără să mai aştept părerea lui, am luat beţele de la cortul de rezervă, le-am înfipt în
pământul moale, la marginea gropii, după care am luat pânza de cort pe care o purtam deasupra
rucsacului şi am început s-o întind între cele cinci beţe.
Tovarăşul meu a ieşit din groapă, murdar de noroi, cu părul năclăit, ud până la piele şi
tremurând.
— Stai să te ajut, mi-a zis.
Ne-am chinuit câteva minute, cu degetele înţepenite de frigul înserării. În cele din urmă,
am reuşit să ridicăm un soi de adăpost care să împiedice ploaia să inunde groapa la care
săpaserăm amândoi vreme de câteva ceasuri.
— Acuma să instalăm şi cortul nostru, i-am spus, căutând să-i abat atenţia de la groapă.
— Încă nu, mai e un pic de lumină, a replicat el şi s-a strecurat pe sub foaia adăpostului la
loc, în groapă.
Fireşte, nu avea cum să mai vadă mare lucru pe sub foaia de cort. Abia de se mai distingea
apa, cum licărea uleioasă şi mocirloasă.
— Dă-mi un cancioc, mi-a cerut el nerăbdător. Vreau să scot apa afară din groapă.
— De unde cancioc în pustietatea asta?
X

— Dă-mi o cană de cositor, ceva…


Am improvizat un cancioc dintr-o sticlă de plastic în care fusese, în urmă cu zile, nişte
Coca-Cola. S-a pornit să arunce cu frenezie apa afară din groapă, dar ce arunca, se întorcea
multiplicat de câteva ori. Degeaba ridicaserăm adăpostul, ploaia se scurgea pe margine. M-am
apucat să ridic brazde de pământ în jurul gropii, efort chinuitor, pământul moale, îmbibat cu apă,
numai în brazde nu se lăsa aşezat. În cele din urmă am reuşit, cu chiu, cu vai, să asigur groapa.
— Priveşte, mi-a cerut tovarăşul meu. E un craniu, aşa cum am spus.
Am aruncat o privire în întunecimea de sub pânza adăpostului. Pe fundul gropii se
instalaseră deja umbrele şi întunericul înserării. Abia se distingea calota care sunase găunos sub
cazmalele noastre. Da, era un craniu. Îi distingeam orbitele mari, negre ca smoala, distingeam
fosele nazale, distingeam un rânjet plin de nămol. Da, vedeam toate aceste lucruri plus încă un
detaliu care îmi dădea un fior de nelinişte. Un orificiu, între orbitele goale, în mijlocul frunţii.
— Ăsta ori a fost împuşcat, ori a avut trei ochi, a rostit el.
Nu i-am răspuns. În cele din urmă, a ieşit din groapă, dârdâind şi clănţănind din dinţi.
Şi eu dârdâiam, la rându-mi.
— Drace, s-a lăsat un frig…
Fără să mai comentăm, am început să instalăm cortul în care urma să înnoptăm. Exact
când ultima geană de lumină se risipea pe orizont, ne-am strecurat sub pânza cortului. Am aprins
lampa cu spirt în vreme ce el umplea cele două căni de cositor cu apă dintr-un bidon.
— Ăsta-i ultimul ceai pe care îl bem, m-a avertizat. Am terminat bidonul cu apă.
— O să luăm din fluviu, mâine dimineaţă, i-am spus.
— Cu condiţia să găsim râul.
— La naiba, am izbucnit, tu ai fost cu ideea să venim în tundră! Credeam că ai habar de
locurile astea, că ştii pe unde trebuie să umblăm şi pe unde nu. Credeam că ştii ce avem de făcut!
— Ştiu ce avem de făcut, dar nu ştiu cum, s-a scuzat el.
Am tăcut. Ce aş mai fi putut să adaug?
Plecaserăm în urmă cu două săptămâni.
„Haidem în tundră”, mi-a spus el, „mergem în susul fluviului cale de două sau de trei zile.
De acolo, spre tundră, la o zi de mers, este o aşezare de laponi. Ultimii laponi nomazi, îţi dai
seama?”
„Nu mă interesează laponii”, i-am respins eu oferta. „Ia pe altcineva cu tine”.
„Nu fi tâmpit, pe cine mai interesează acum laponii? Mergem doar să luam nişte artefacte
de la ei. Amulete, brăţări. Ace din os, panglici colorate, traiste din piele de ren, haine din piele de
ren, mocasini din piele de ren… Faci bani frumoşi cu lucrurile astea”.
„Nu faci nimic”, l-am contrat. „Nu faci nimic pentru simplul fapt că laponii nu mai au
reni. Sau, mă rog, nu mai fac nimic cu renii în afară că îi înhamă uneori la sănii. Acum au maşini
de cusut electrice, au pâslari şi gumari, ascultă buletinul meteo la radiouri micuţe, cu circuite
X

integrate şi cu căşti, vânează cu carabina, pescuiesc cu lanseta, gătesc carne din conserve în tigăi
teflonate”.
„Nu”, a căutat el să mă convingă. „Ăştia-s laponii de câmpie şi de oraş. Laponii nomazi
încă mai umblă prin tundră cu turmele de reni, pescuiesc cu ace din os, trăiesc în corturi pline de
fum şi de arome sălbatice”.
M-am tot fasolit, că nu merg, că vine toamna, că încep ploile, că am de lucru… În
realitate, gândul că s-ar putea să ne întoarcem cu nişte mărfuri rare din mijlocul pustietăţii mă
stârnea grozav de tare. În cele din urmă, am acceptat. Am fost de acord să merg pentru că îl
cunoşteam, mai exploraserăm împreună locuri greu accesibile. Am supravieţuit vreme de două
luni în Timbuctu, în căutarea unor cărţi străvechi, cărţi pe care le-am şi găsit. Jumătate de an în
Anzi şi în jungla Amazonului. Trei luni printre eschimoşii din Groenlanda. Un an întreg în
regiunile apusene de lângă Marea Neagră. Deşertul Gobi. Jungla africană. Am umblat împreună
prin locuri sălbatice, nu lipsite de un oarecare pericol, departe de binefacerile civilizaţiei. De cele
mai multe ori, ne înţelegeam cu băştinaşii. Atunci când aceştia nu se lăsau înduplecaţi sau se
arătau suspicioşi sau, pur şi simplu, nu aveau chef de noi, nu insistam. Ne vedeam de drum până
la satul următor sau până în provincia următoare. Aveam mereu la noi mărfuri de mare valoare
pentru oamenii de prin coclaurii pe care îi colindam: bricege multifuncţionale, baterii de diferite
formate, ceasuri digitale, din acelea care costau doi dolari pentru cinci kilograme, lămpi cu leduri
pe baterii solare, radiouri minuscule, cu căşti, încărcătoare solare pentru acumulatori. Şi câte şi
mai câte. Mereu ne întorceam cu obiecte rare, cu „artefacte” pe care le vindeam apoi unor
samsari care, la rândul lor, le distribuiau prin muzeele lumii sau prin te miri ce colecţii
particulare. Se făceau bani frumoşi din negustoria asta, e drept. Dar, uneori, o mai dădeam în
bară. Cum a fost atunci, cu cărţile din Timbuctu. Am fost fugăriţi prin jumătate de Europă de
câţiva fanatici din străvechiul oraş, indivizi care se juraseră să ne facă felul în vreo duzină de
moduri, care mai de care mai cumplit şi mai înfricoşător. În cele din urmă am negociat să le dăm
cărţile înapoi şi să fim lăsaţi în pace.
Aşadar, am acceptat să-l însoţesc prin tundră. O expediţie de maximum cinci sau şase zile.
Floare la ureche.
Ne-am luat doar echipamentul strict necesar: corturile, setul de cuţite, undiţele, câteva
conserve ieftine, ceva schimburi şi o cutie cu aspirine. Fireşte, împreună cu marfa pentru troc.
Şi am umblat… două zile am urcat de-a lungul fluviului. În prima zi am urcat pe
autostrada de Nord, cu un camion care ne-a lăsat la un avanpost. De acolo, cu o şalupă a armatei,
direct pe fluviu până la graniţă. Apoi, pe jos, încă o zi.
Ne-am instalat cortul undeva, în plină tundră, la câteva mile de fluviu, pe un pat de
licheni, lângă un braţ de pădure, unde am înnoptat. Am căutat aşezarea laponilor toată ziua
următoare. Abia pe seară am dat de ei. I-am simţit de departe, am simţit mirosul de fum, mirosul
de jivine domestice.
Aşezarea era formată din cinci iurte mari şi din câteva corturi mai mici. Plus un ţarc în
care ţineau închişi câţiva reni apatici.
X

„Înainte aveau turme de zeci de mii de reni”, m-a informat tovarăşul meu.
Am dat din cap, neîncrezător. Cum putea vieţui mii de reni în pustietatea aceea?
Laponii ne-au primit cu bucurie şi ne-au invitat în iurta cea mare. Era cald în cortul acela
uriaş, cald, fum, miroasea a grăsime de ren, un miros rânced, dar fin cumva, fără să fie neplăcut.
Mai plutea în aer un miros dulceag, a cărui sursă n-am putut s-o identific atunci. Ne-au invitat să
ne aşezăm în jurul focului, pe nişte preşuri aspre, făcute dintr-o pâslă groasă, după care ne-au
oferit de mâncare. Carne de pasăre, nişte biscuiţi tari şi mucegăiţi, un sos alb, acrişor, dar şi iute.
În răstimpuri, ne ofereau să bem un soi de bere apoasă din nişte ulcele de lemn. Mă rog, din nişte
vase de lemn.
Tovarăşul meu îmi tot dădea coate şi-mi făcea semne.
„Avem noroc”, mi-a spus el după ce a schimbat câteva vorbe cu cel care părea să fie
starostele sau căpetenia satului. „Au nevoie de o grămadă de lucruri. Baterii, ace de oţel şi
papiote de aţă, vor şi nişte cuţite. Mi-au cerut şi o busolă şi cred că au pus ochii pe rucsacul
tău…”
Am înţeles că urmau negocierile. L-am lăsat pe el să vorbească pentru că le înţelegea cât
de cât graiul. În vremea asta eu îmi aruncam privirile prin jur, la mutrele celor adunaţi acolo,
laponi de toate soiurile şi vârstele, bărbaţi, femei şi copii care se holbau la noi fără să spună un
cuvânt. Copiii ne iscodeau curioşi, inocenţi, femeile ne studiau prin ocheade rapide, iar bărbaţii
ne fixau încruntaţi. Sau aşa mi se părea mie…
Apoi, de undeva, habar n-am de unde, a răsărit un şaman de-al lor. Cum tovarăşul meu
sporovăia şi râdea cu şeful satului, şamanul m-a luat pe mine ca obiect de studiu. S-a apropiat şi
m-a ţintuit cu privirea mişcând mărunt din buze, de parcă ar fi vorbit în şoaptă cu duhuri numai
de el văzute şi auzite. Avea ochii de un albastru întunecat şi părul de un galben stins. După figură,
putea să fie norvegian sau suedez, nicidecum lapon. I-am adresat câteva cuvinte, dar tovarăşul
meu m-a înghiontit.
„Nimeni nu vorbeşte cu şamanul”.
„De unde era să ştiu? Da' tu de unde ştii?”
„Ştiu şi gata!”
Dacă încălcasem vreo cutumă, lucrurile nu păreau a fi prea grave. Şamanul fie nu punea
preţ pe obiceiuri, fie găsise că îi sunt simpatic. Şi-a vârât o mână pe sub fustele colorate şi
înflorate, a cotrobăit printr-un buzunar ascuns sau printr-o traistă pitită sub haine, ce avea el
acolo, şi a scos-o ţinând între degete o… tabacheră.
„Fumem”, a zis şamanul rânjindu-mi complice.
Am rânjit şi eu la el: „Să fumem”.
Am răsucit ţigarete din foiţele şamanului pe care le-am umplut cu ierburile din tabacheră.
Apoi le-am aprins şi am pufăit spre tavan.
„Ce dracu' faci?” m-a întrebat prietenul meu.
„Fumez, nu se vede?”
X

„De ce dai cu fumul în tavan? Ăştia nu-s apaşi”.


„Da' unde vrei să-l dau? În cur?”
Începusem să mă enervez şi să regret că am pornit în expediţia aceea. Sigur, ne mai
încăieraserăm şi în trecut, nu era pentru prima dată când ne ciondăneam. Dar atunci, chiar nu
vedeam vreun motiv pentru care să-mi reproşeze fiecare gest. Ce naiba caut eu aici, m-am
întrebat. Nu ştiu limba laponilor, deşi am trăit jumătate din viaţă la mai puţin de două sute de mile
de ei. Nu le ştiu obiceiurile. Nu-mi place tundra. Nu-mi place nordul. În ciuda tuturor acestor
lucruri, iată-mă într-un cort plin de fum, înghesuit de un şaman care mă îmbia să fumez, alături de
un tovarăş plin de ţâfnă.
De nervi am mai luat o foiţă şi am mai făcut o ţigaretă cu ierburile din tabacheră. Cred că
asta îl făcea cât se poate de fericit, după cum se hlizea la mine şi mă încuraja să scot fumul, ba pe
gură, ba pe nas.
„Şi coleg fumeze”, mă îmboldea individul.
„Zice că să fumezi cu el”, mi-am atenţionat tovarăşul.
Apoi, nu mai ştiu prea bine cum s-au derulat faptele. Îmi aduc aminte vag de tot că fumam
şi râdeam ca prostul din orice. Un deget dacă-mi arăta cineva, râdeam de mă scăpam pe mine.
Iurta aia ba se mărea şi se făcea cât universul, ba se micşora peste faţa mea de nu mai puteam să
respir. Râdeam şi fumam sau invers, nu-mi era prea clar.
M-am trezit brusc, cu o usturime pe obraji.
„Scoală”, îmi şuiera răstit, dar în şoaptă, tovarăşul meu.
„Ce-i?” am bălmăjit.
„Scoală, trebuie să plecăm”.
„Acum?”
„Da, acum”.
Iurta revenise la dimensiunile iniţiale. Din focul central mai rămăsese o mână de jar care,
lucru cât se poate de curios, lumina ca ziua.
„Ia uite”, am exclamat. „Văd ca ziua”.
„Vezi pe dracu'. Eşti beat, ai fumat din ciupercile şamanului. Trebuie să plecăm”.
Şeful satului, şamanul şi încă vreo doi indivizi dormeau care pe unde apucaseră, pe
preşurile de pâslă sau pe blănuri de ren. Dormeau şi sforăiau. Femeile şi copiii dispăruseră, cine
ştie când, cine ştie de ce. Poate că nu se cădea să vadă nişte adulţi cum se fac vraişte de la câteva
fumuri.
Beat, nebeat, vedeam ca ziua, asta era cert. Am vrut să-i demonstrez colegului ce dibaci
sunt şi ce privire de bufniţă am. M-am ridicat şi am răsturnat o tingire plină cu un lichid
întunecat.
„Încetează”, m-a apostrofat tovarăşul meu.
În cele din urmă, mai mult înghiontit decât de bună voie, am ieşit afară.
X

„Ţi-ai luat rucsacul?”


Am dat din cap că da.
Şi afară era lumină, ca în cort. Mi se părea că e o zi obişnuită de toamnă, cu ceţuri gri şi
verzi. Vedeam peisajul ca în palmă. Cu deosebirea că elementele de decor nu coincideau cu
realitatea. Sau invers, realitatea nu se suprapunea perfect peste ceea ce vedeam eu. Am căzut de
câteva ori, fie călcând în gropi care nu existau, fie împiedicându-mă de obiecte sau de hârtoape
invizibile. Apoi, încet, încet, lumina a pălit şi m-am trezit orb ca un liliac.
„Am orbit!” am comentat cu nelinişte în glas. „Nu mai văd nimic!”
„Fireşte că nu vezi. Nici eu nu văd”, m-a liniştit tovarăşul meu. „E noapte şi suntem în
mijlocul tundrei, ce ai vrea să vezi?”
Mă gândeam că poate avea dreptate. Cine ştie ce fumasem cu şamanul ăla. Nu aveam vreo
stare de rău, nu mă simţeam ameţit. Pur şi simplu îmi era bine. Nu mă durea capul, nu aveam
greţuri. Mă simţeam perfect. Doar că nu vedeam nimic.
„Dar cerul?” am întrebat. „De ce nu văd cerul?”
L-am auzit înjurând scrâşnit, printre dinţi.
„Pentru că e înnorat!” a izbucnit el.
Am rătăcit o vreme, ca orbeţii, izbindu-ne de mestecenii pitici, călcând prin băltoace,
căzând în tufe fără nume, pline de ţepi.
„Unde fugim?” am vrut să ştiu.
„Unde vedem cu ochii”, mi-a răspuns în doi peri.
Ceea ce nu însemna mare lucru. Nu mai vedeam nimic. N-am mai întrebat de ce. N-am
întrebat pentru că nu-mi mai păsa. Mă simţeam perfect împăcat cu mine, cu el, cu tundra, cu
noaptea, cu mărăcinii peste care nimeream, cu băltoacele prin care treceam poticnindu-mă. Pe
scurt şi altfel spus, rezonam cu întreg universul.
Abia spre dimineaţă, când s-a crăpat de ziuă, mi s-a făcut frig.
Îl simţeam cum se foieşte. Nu avea somn. Nici mie nu-mi ardea de dormit. Căscam ochii
în întuneric, ascultând ploaia cum se izbeşte de pânza cortului.
— Te gândeşti la ce am dezgropat? l-am întrebat.
— Da… Fireşte că mă gândesc la asta. Tu nu?
— Puteam să trecem liniştiţi mai departe. Acum poate că eram deja la fluviu, dacă nu ne
opream să săpăm.
— Cu siguranţă că nu ne opream să săpăm dacă nu uitai undiţele în iurta laponilor, mi-a
reproşat el.
— Fii sigur că nu aş fi uitat undiţele dacă nu te apucai să furi arătarea aia, am replicat pe
dată.
— Lasă asta, mi-a spus după o pauză. Arătarea aia o să merite toţi banii, ai să vezi. Cine s-
a mai întors din tundră cu aşa ceva?
X

L-am auzit cotrobăind prin rucsac după care o rază de lumină m-a izbit în ochi.
— Vreau să vezi ceva, mi-a spus apoi pe un ton de rugăminte.
— Am văzut destul, nu dau doi bani pe lemnul ăla…
— E din os… în fine, e ceva ce nu-mi dă pace, uită-te la expresia lui.
Era un idol cioplit. Când l-am văzut prima dată am crezut că era din lemn, că era cioplit
într-un lemn vechi şi murdar. Tovarăşul meu m-a asigurat că este din os. Era o statuetă cam de
două palme. Înfăţişa un om care şedea ghemuit şi care era acoperit cu o pelerină. Chipul statuetei,
îndreptat înainte, era în cel mai fericit caz hidos. Avea o expresie afurisită, surprinsă magistral de
sculptorul anonim. Răutate, depravare, ticăloşie. Asta citeam în lemnul sau osul cioplit. După ce
că era hâd fără măsură, mai şi rânjea. Şi, peste toate astea, mai avea un ochi în frunte, un ochi
holbat, bulbucat, hipertrofiat, care reuşea să împrăştie senzaţia că, indiferent unde şi cum te-ai
ascunde, idolul te poate vedea. Nu numai că te poate vedea… Cu siguranţă că te vede în fiecare
clipă.
Ideea era că nu mă simţeam deloc în apele mele în preajma arătării.
— N-aş da pe el nici o rublă ruginită, i-am spus.
— Nu vezi nimic ciudat la el? a insistat.
— Ce? Că are trei ochi?
— Şi asta… uită-te la arcadele lui. La pomeţii lui…
— Văd o mutră slută. N-ar fi prima…
A oftat resemnat.
— Seamănă cu craniul din groapă, a murmurat el şi a stins lanterna.
Nu i-am răspuns. Un fior mi-a trecut pe şira spinării. Acuma, că-mi spusese, parcă avea
dreptate. Bine, mi-am zis, dar e absurd. Cât se poate de absurd. Nu poate fi nici o legătură între o
statuetă cât se poate de nereuşită şi un cadavru îngropat la limita permafrostului. În fine, un
schelet, nu un cadavru. Altă discuţie: ce să caute un schelet deasupra unui pat de gheaţă? Dacă
nefericitul acela fusese îngropat întreg, ar fi trebuit să-l dezgropăm măcar stafidit. Cu ceva pe
oase. Permafrostul a conservat zeci de mamuţi, darămite un simplu om.
Bine, mai era şi chestia cu al treilea ochi. Idolul avea trei ochi, craniul avea o gaură în
mijlocul frunţii. Dacă în clipa aia colegul ar fi avut un atac de nebunie şi m-ar fi împuşcat
(presupunând că ar fi avut cu ce) în frunte după care m-ar fi îngropat alături de scheletul
descoperit de noi, peste câteva sute de ani, cineva, un oarecare, ar fi ajuns să caşte gura la două
cranii, fiecare cu ochi în frunte. Şi ar fi zis… Tiii… ce de ochi aveau oamenii în trecut. Mi se
părea de prost gust. Individul din groapă fusese împuşcat, cine ştie când, cine ştie unde, şi adus şi
ascuns în pământul îngheţat al tundrei. Terţium non datur. De ce se petrecuse aşa, nici că-mi păsa.
Şi aşa, încet, tot gândindu-mă, am aţipit, apoi am adormit de-a binelea, anesteziat şi de
zgomotul pe care îl făcea ploaia strivindu-se de pânza cortului.
M-am trezit într-o lumină tulbure. Ploaia contenise. Aşa era în fiecare dimineaţă. De când
plecasem, mai bine zis fugisem din satul laponilor, aveam parte de o dimineaţă noroasă urmată de
X

o ploaie rece, agresivă, perfidă şi persistentă. Nu mai văzusem soarele de o săptămână. Nu era
ceva neobişnuit pentru tundră. Nici ploaia nu era neobişnuită. Nici frigul nu era neobişnuit. Nimic
nu era neobişnuit pentru tundră, nici măcar un schelet aşezat pe patul de permafrost.
Eram singur în cort. Mi-am luat hanoracul, jilav, cum altfel, şi am ieşit afară. Era mai frig
decât mă aşteptam. Mai frig decât ar fi fost normal pentru sfârşitul lui septembrie.
Tovarăşul meu era deja în groapă, îl auzeam cum se opinteşte şi cum icneşte pe sub pânza
adăpostului.
— Ai mai găsit ceva? l-am întrebat apropiindu-mă.
— Da, am degajat tot scheletul.
— Şi?
— Şi nimic… Ai să vezi şi singur.
I-am văzut chipul plin de noroi peste marginea gropii. Părea că râde. A împins afară, pe
pământul moale, o vergea lungă, argintie şi un bulgăre de pământ. Vergeaua aceea era, de fapt,
miza întregului joc. Apoi a sărit, sprinten, afară din groapă.
Fugiserăm toată ziua, închipuindu-ne că laponii vin buluc după noi. Prin ploaie, bătuţi de
vânt, flămânzi şi plini de nervi.
„Nu trebuia să furi chestia aia”, îi reproşam în răstimpuri.
„Nu trebuia să te afumi cu vrăjitorul ăla”.
„Ce are una cu alta?”
„Păi are…”
Şi mi-a povestit că mă cherchelisem zdravăn de la ierburile vraciului şi că începusem să
debitez numai prostii. Apoi, ca să vezi ce zace în oameni, am început să fac avansuri muierilor
care sporovăiau liniştite pe lângă foc. Şi că bărbaţii ar fi sărit să mă încaiere, dar şamanul i-a
oprit.
„Cum i-a oprit?”
„Cu asta”, mi-a răspuns el şi a scos idolul din buzunar. „A picat înţelegerea cu mai marele
satului, îţi dai seama din ce pricină, nu?”
Da, zicea el, picaseră înţelegerile, puteam să ne băgăm marfa în cur, laponii nu mai doreau
să facă schimb cu noi. După ce vrăjitorul îmi arătase statueta aceea pocită, îmi povestise el, mă
liniştisem ca prin farmec. Şi toată lumea se liniştise, nu numai eu. Asta fusese tot.
„Cum adică?”
„Păi, mai târziu, după ce au adormit cu toţii, am umblat printre bulendrele vraciului, i-am
subtilizat idolul, te-am trezit pe tine şi gata. Asta a fost tot”.
Nu ştiu dacă laponii ne-au urmarit să-şi recupereze odorul. Presupun că nu sau, dacă au
făcut-o, au făcut-o fără tragere de inimă. Le-ar fi fost uşor să dea de urma noastră. În definitiv,
unde să te ascunzi în tundră? Cert este că nu am văzut umbră de lapon după noi.
Am umblat bezmetici, poticnindu-ne prin smârcuri, speriind păsăretul mărunt care zbura
X

de colo-colo, scoţând piuituri ascuţite, ca nişte avertismente de rău augur. Spre seară, am ridicat
cortul şi ne-am strecurat în el rebegiţi de frig, uzi şi rupţi de foame. În dimineaţa următoare, după
o noapte în care abia de aţipisem de câteva ori, am constatat preţul pe care îl plătisem pentru
idolul acela dezgustător: pierdusem, în graba plecării, undiţele, cuţitele, busola şi conservele.
„Fie le-am pierdut, fie ne-au umblat şi ei prin catrafuse”, a fost concluzia la care am ajuns.
Au urmat cinci zile de rătăcire. Cerul nu ne oferea nimic altceva decât spectacolul norilor
grei, care se târau deasupra noastră şi din care, aproape tot timpul, cădea cu înverşunare o ploaie
grea, insistentă, chinuitoare. Aşadar, habar nu aveam unde sunt punctele cardinale. Habar nu
aveam încotro mergem. Fluviul trebuia să fie la o zi de mers de locul în care îi găsiserăm pe
laponi. După cinci zile devenise clar că ne-am rătăcit. Oriunde priveam, nu vedeam decât bălţi,
mici dâmburi de pământ, pâlcuri rare de mesteceni, tufe de mărăcini. Vedeam dezolarea în cea
mai pură formă a sa.
Apoi, s-a întâmplat. Tovarăşul meu s-a împiedicat de ceva. L-am văzut cum se întinde cât
era de lung pe pământul jilav. În mod normal aş fi izbucnit în râs. Dar nimic din ceea ce trăiam nu
era normal. Sigur, în tundră ţi se pot agăţa bocancii de o rădăcină. Într-un ciot de lemn. Asta sunt
lucruri, să zicem, oarecum naturale. Dar să te împiedici de o tijă cu aspect metalic şi care abia se
iţeşte din pământ, iată un lucru cât se poate de ciudat. Ne-am aşezat pe vine şi am studiat
problema. O tijă argintie, o vergea metalică, netedă, lucioasă ca o bară nichelată, pe care apa de
ploaie nu făcea deloc priză. După câteva minute de deliberări, am decis că trebuie să scoatem
vergeaua aia din pământ.
„Putem încerca să vânăm cu ea”.
Am fost de acord. Aveam o şansă în plus faţă de pescuitul cu mâna goală prin băltoacele
tundrei. Şi am săpat până am dat de un craniu. Ce poate fi mai interesant, în tundră, decât să
găseşti o tijă înfiptă în pământ şi, la capătul îngropat, un schelet?
M-am aplecat spre groapă. În ciuda ploii, reuşise să arunce apa afară, consolidase
marginile cu brazde noi de pământ. În lumina tulbure a dimineţii distingeam perfect scheletul. O
mogâldeaţă cenuşie, cu reflexe cafenii. Un craniu nefiresc de mare pentru restul trupului.
— Arată ca un schelet de copil, mi-a citit el gândurile. Numai că nu sunt rămăşiţele unui
copil.
Mi-a explicat şi de ce. Dentiţia, aspectul oaselor, forma craniului. Însemna că tocmai
descoperiserăm un pitic în tundră. Tot ce doream în acel moment, era să găsesc un adăpost
oarecare, un loc uscat, un loc un pic mai cald, un loc în care să pot bea un ceai sau o cafea
fierbinte. Aş fi dat, pentru asta, toţi piticii de tundră din lume.
— Şi asta nu e tot, mi-a atras atenţia. Uite ce ţinea la piept.
Mi-a arătat bulgărele acela de lut. De fapt, nu era un bulgăre lut, ci un cub plin de noroi.
L-am ridicat şi l-am curăţat cu marginea hanoracului. Apoi l-am clătit, cât de cât, într-o băltoacă.
Era un cub cât să încapă într-o palmă. Era uşor şi călduţ. Ca şi cum ar fi stat pitit în
buzunarul cuiva. Iar pe sub feţele lui translucide, ghiceam o rostogolire vagă de forme şi de
culori.
X

— Priveşte! mi-a zis, dar nu mai era nevoie.


Vedeam deja ape şi fuioare de ceaţă amestecându-se sub feţele cubului. Şi mai ciudat de
atât era faptul că fiecare faţetă arăta altceva, alt tipar, alte vârtejuri, alte culori.
— Ca şi cum ar fi ferestre către alte lumi, a murmurat tovarăşul meu.
Unul dintre colţurile cubului era retezat. Iniţial am crezut că de la cazmalele noastre, dar,
privind mai bine, mi-am dat seama că aşa era el făcut: cu un colţ retezat şi cu un orificiu în locul
colţului lipsă.
Am luat vergeaua de pe jos. Se potrivea perfect în orificiu. În clipa în care am împins-o
prin deschizătură, cubul s-a luminat ca un foc de artificii, iar vârtejurile s-au preschimbat în roţi
de foc şi în cascade de scântei. Pentru o clipă, am avut impresia că întreg peisajul din jur tremură.
Doar pentru o clipă.
— Ce e asta? a murmurat fascinat tovarăşul meu. Ce naiba am dezgropat?
— Ceva care valorează foarte mult, i-am raspuns. Dar nu pentru noi.
Am arătat spre groapă.
— Ai avut dreptate, arătarea de acolo avea trei ochi. Şi mai cred că noi l-am omorât. Mă
rog, tu l-ai omorât când te-ai împiedicat de tija asta sau de antenă, ce-o fi ea. Cred că individul
era un călător, poate un călător în timp, cubul şi antena erau aparatul lui de plimbat prin timp.
Când ne-am opintit să scoatem antena, l-am omorât.
Adevărul era că îmi plăcea să-l văd cum cască ochii la povestea mea inventată pe loc.
— Baţi câmpii, mi-a spus el cu un glas răguşit.
— Gândeşte-te, poate că peste un milion de ani, sau acum un milion de ani, nivelul
pământului era altul. Poate că el s-a întins pe o lespede, la el acasă, în vremea lui, aşteptându-şi
sorocul, lăsându-se îngropat de pământ în decursul erelor, dar apărat de cub. Iar noi l-am omorât
şi carnea i s-a dezagregat cu o viteza de un milion de ani pe secundă. Dacă ai o explicaţie mai
bună, abia aştept s-o aud…
Am privit peste umărul lui, spre nesfârşirea tundrei care ne înghiţise fără să ne dăm
seama. Abia atunci am băgat de seamă… I-am făcut semn să privească în spate, dincolo de
groapă, ceea ce nu observaserăm ieri. Cât vedeam cu ochii, din smârcuri se iţeau alte tije.
Nenumărate.
— Poate că ai dreptate, mi-a spus el. Poate că l-am omorât şi acum, tovarăşii lui vin după
el. Sau poate că noi călătorim spre lumea lui. Şi mi-e teamă că nu ne vom mai întoarce acasă
niciodată.
Mi-a luat cubul din mâini şi l-a ridicat desupra capului şi mi-a arătat norii care fugeau cu
o viteză colosală pe un cer devenit, dintr-o dată, cumplit de străin.
Proză
X

▫ Antuza Genescu ▫
Cei care-şi caută numele ▫
— Doamna!
M-am întors brusc. Era plin de doamne în coridorul spitalului, dar glasul acela numai pe
mine mă chema. Răzbătea ireal, din vremuri cărora le găsisem de mult o încheiere. Onuţ însă era
adevărat şi-mi făcea bezele de lângă un calorifer pe care se propteau trei asistente slăbănoage.
Nu-mi aminteam să-i fi încurajat asemenea gesturi. Trecuse însă prin multe, aşa că i-am
iertat, încă o dată, neajunsul de la capitolul bună-cuviinţă. Îl întâlnisem şi cu câteva săptămâni în
urmă, când mă prinsese de braţ pe stradă şi-mi aplicase două pupături zdravene pe obraz, de
fericire că mă vede după atâţia ani. Primul lucru pe care l-am constatat în timp ce mă ştergeam de
salivă a fost că nu mai mirosea a grajd. Avea o expresie liniştită, rareori întreruptă de o sclipire de
răutate. Poate că răutatea aceea era un mijloc de apărare.
— Am rămas fără tata, mi-a spus, după ce i s-a mai domolit extazul.
Prima mea reacţie, nerostită, a fost „vai, Onuţ, îmi pare rău, ce greu trebuie să vă fi
fost…” M-am oprit, altfel m-aş fi simţit eu însămi ridicolă, chiar dacă fostul meu elev nu ştia să
facă diferenţa între penibil şi sincer. Se trăgea dintr-o familie amărâtă. Îl ţinea, vorba vine, o
mătuşă. Mamă nu avea de mult, iar tatăl lui mai des bea decât respira. Cu toate astea, copilului îi
părea rău după el. „O plecat odată la birt şi n-o mai vinit decât mort. S-o dus de tot. Nici măcar
nu mai miroase a răchie prin casă…” De ce l-o mai fi jelit?
Onuţ îşi amintea că-i fusesem dăscăliţă în anii puţini la număr petrecuţi de el în şcoală,
însă pierduse, în ani şi mai puţini, cunoştinţele pe care mă străduisem să le implantez în mintea
lui încuiată. Mi-a apărut în faţa ochilor şi chipul trist al surorii lui – Mariana, şi ea săracă cu
duhul, dar puţin mai răsărită decât el – presărat în mulţimea figurilor de învăţăcei rurali cărora le
fusesem profesoară peste cinci ani de zile.
La şaisprezece ani, câţi avea când l-am cunoscut, lui Onuţ îi lipsea o doagă. Vorbea gros,
cu pauze mari, râdea şi râgâia nestingherit. Dar venea la şcoală zilnic, cu Mariana de mână,
purtându-şi cu silinţă ghiozdanul cu manuale şi un caiet universal slinos. La mare cinste ţinea
cartea de română, fiind singura învelită într-o copertă de hârtie pe care cineva scrisese cuvintele
„liba românî” şi le încadrase cu linii groase, de creion bont. Onuţ nu ştia să scrie şi să citească.
Am aflat de la colegii lui, dar şi de la ai mei, că în fiecare an relua alfabetul. Azi ştia să facă litera
A, dar mâine, când îl învăţa pe B, îl uita pe A. Nu cred că a trecut vreodată de C. Îi plăcea să
alerge prin şcoală şi să sune din clopoţel. Nu făcea pozne. Acesta să fi fost motivul pentru care se
înduraseră de el alţi profesori înaintea mea şi-l lăsaseră să ajungă până în clasa a cincea?
Soră-sa se juca cu păpuşa în ore şi cânta în surdină. N-au avut rezultat încercările mele de-
a o aduce în lumea elevilor. După-amiaza se plimba aiurea prin sat, oprea babele în drum, le
mângâia pe obraz şi le întreba: „Unde-i Batoru, Ferfeloago?” Două personaje se vede că reţinuse,
totuşi, de la orele noastre, chiar dacă le schimonosea numele.
De la o vreme, Onuţ îşi făcuse obicei să mă aştepte zilnic la poarta spitalului. Îmi zâmbea
X

şi se bucura că stau de vorbă cu el. Purta mereu aceleaşi haine şi-şi ţinea mâinile în buzunare. Să-
i fi fost oare jenă că avea unghii negre, muşcate cu dinţii? Dacă ar fi putut, cred că şi-ar fi ascuns
în pământ şi capul ţuguiat, cu fire de păr scurte şi cărunte. Mai din milă, mai de curiozitate, mai
ca să scap de rutină, l-am chemat într-o dimineaţă la mine în birou.
Lucram în spital de câteva luni bune. Renunţasem la profesorat fără prea multe remuşcări.
Petrecusem apoi patru ani într-o firmă bezmetică, pe postul solicitant, dar neimportant, de
factotum, pentru ca, după aceea, să nimeresc într-un domeniu total nou pentru mine. Sistemul
medical îmi cerea să depun o muncă mai puţin enervantă decât planificările stupide pe care
fusesem obligată să le concep pe vremea când nimic nu se putea realiza în învăţământ fără
obiective operaţionale. Obiectivele acestea, dar şi altele, deveniseră un fel de „logo” al educaţiei
la un moment dat şi erau rostite cu fervoare de inspectorii care aveau un adevărat cult pentru
planurile de lecţie. Nu ştiai ce sunt obiectivele operaţionale, nu erai profesor.
Acestea, dar şi alte amănunte pseudovesele mi-au revenit în minte când Onuţ a intrat
prima oară la mine în birou, nu fără un pic de reţinere. Reţinerea însă i-a trecut îndată ce-a dat cu
ochii de monitor. Nu l-am întrebat dacă ştie la ce foloseşte un calculator. I-aş fi stricat bucuria
dacă i-aş fi explicat că monitorul e legat la cutia gri de sub masă şi de-acolo vin şi valurile de
stele de pe ecran. Mai bine să creadă că e martorul unei minuni. Stătea pe pat înţepenit, cu braţele
de-o parte şi de alta a corpului, cu pumnii strânşi, lipiţi de pantalonii maro, cusuţi în zadar, pentru
că prin găurile din dreptul genunchilor se ghicea o cămaşă prea mare pentru el, ascunsă pe sub
puloverul tricotat. Şi hidos.
— Tu ce faci aici, Onuţ? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Îmi vorbea doar din ochi. Nu i se schimbaseră, îşi păstraseră însemnele
deprimării. Trupul însă i se deformase mai mult, căci era şi acum sfrijit, cu membrele strâmbe,
bătrânicioase.
I-am repetat întrebarea, inutil, a doua şi a treia zi. În loc de răspuns, se apuca să-mi
povestească despre alte lucruri, crezând că-i ştiu pe locuitorii satului său la fel de bine ca atunci
când îl vizitam zilnic. Doftora, nevastă de şef de post, se ţinea cu măcelarul venetic, bărbat de
poştăriţă. Lui Cica Zăluda îi muriseră într-o noapte curcile şi le bocea ca pe copii. A murit Sina,
aia de bolea de… Nu mai ştia numele bolii. Nu-i nimic. Trecea la altele: s-a dat o spargere la
biserica sârbească. Şeful de post vrea să-i prindă pe hoţi, dar numai după ce-o surprinde pe
nevastă-sa cu măcelarul în pat, să le vină de hac deodată. Cunoaşte el (Onuţ, adicătelea) nişte
copii care nu ştiu carte, dar tare ar vrea să înveţe. Nu pot să plece dacă nu „ştie” să scrie şi să
citească. Se întâlneşte cu ei când trece după-masa ori seara pe la şcoală şi-i vede cum se joacă
muţeşte, dar nu înţelege jocurile lor, că de vorbit, nu scot o vorbă prietenii lui şi nici Mariana nu
prea mai stă de poveşti cu el. Dacă vreau, mă duce el să-i ajut la…
De câte ori uita câte-un cuvânt, făcea pauze lungi şi enervante. Nu ştiam dacă se chinuie
să şi-l amintească sau se gândeşte deja la altceva. Pe mine mă oboseau pauzele lui, după cum mă
tulbura trecerea bruscă de la o idee la alta şi repeziciunea cu care vorbea până când vocabularul
sărac îi punea stavilă la gură.
X

Într-o zi, mi-a deschis uşa biroului fără să mai bată. L-am privit reprobator. Ţinea în mână
un caiet dictando nou. Cu ochii în pământ, m-a rugat să-l învăţ să scrie. Rugămintea a fost cu atât
mai neaşteptată, cu cât eu nu credeam că-l mai preocupa gândul de a depăşi stadiul de analfabet.
Nu l-am întrebat unde stă, cu cine sau dacă are din ce trăi. Oare ar fi trebuit? M-am
mulţumit să-l ajut. Am petrecut cu el câte-o oră în fiecare dimineaţă, câteva săptămâni bune. I-am
cumpărat un caiet de clasa I (pe cel dictando i-am spus să-l păstreze până când avea să scrie
cursiv) şi un creion şi i-am arătat literele. Am făcut rost şi de un abecedar. La citit, se mai
descurca. La scris însă, dezastru. Dar persevera. Venea cu temele făcute, ba muncea şi în plus. Era
modul lui de a mă convinge că, dacă el poate să înveţe, pot şi copiii de care îmi tot povesteşte, aşa
că trebuie să mă duc la ei şi să-i scot din rândul analfabeţilor, să-şi găsească şi ei rostul.
Într-o zi, mi-a spus, înainte de a începe lecţia:
— La noi e noros şi ploaie. Copiii se joacă cu mine. Şi ei vrea să scrie şi să citească. O să-
ţi placă de ei.
— Şi ei vor să ştie…, l-am corectat.
— Vor să ştie, a repetat, silitor.
L-am rugat să scrie pe caiet cele rostite. S-a luptat un sfert de oră, dar a reuşit să redea
toate cuvintele, mai mult sau mai puţin ciuntite. Bucuroasă de progresul pe care-l făcuse, n-am
dat importanţă propoziţiilor în sine. Probabil că le-am luat drept un semn că începe să-şi
folosească imaginaţia. I-am corectat greşelile cu roşu, stârnindu-i mici strâmbături de
nemulţumire. Le-a studiat câteva momente, apoi mi-a spus:
— Copiii întreabă de tine, doamna.
Îmi vorbea pe un ton care sugera că aveam o datorie faţă de el. Odată cu ştiinţa de carte,
căpătase şi îndrăzneală. Voia să ştie de ce n-am rămas profesoară, de ce mi-am găsit alt serviciu la
oraş.
Nu i-am dat explicaţii. Puţin supărată, fiindcă îndrăzneala lui devenea uneori
impertinenţă, i-am spus că treaba mea e să-l învăţ, a lui, să înveţe de la mine, aşa că să facă bine
şi să lucreze cu şi mai multă sârguinţă.
— Gâscuinţă? a repetat el. Mariana-i o gâscuinţă.
— De ce?
— De-aia, că-i mai mare ca mine.
I-am spus că e cazul să-şi vadă de-ale lui, fiindcă eu am multă treabă. Vedem noi mâine
ce-i cu sârguinţa aia.
***
Pe izlazul din spatele morii, cinci cornute cu priviri galeş-umede îşi rumegau dejunul
fraged, servit la ora când eu încă stăteam pe gânduri dacă să cedez sau nu rugăminţilor lui Onuţ.
Cu câteva zile înainte, se arătase mai insistent ca altădată. „Când ai de gând să vii?”, îmi repetase
de mai multe ori. „Cred că am să vin, Onuţ, dar încă nu ştiu când”. La plecare, îmi trimisese
iarăşi o bezea asortată cu puţină salivă scursă din colţul drept al gurii.
X

Până la urmă, un imbold nejustificat, faptul că eram singură şi fără obligaţii, dar şi
stăruinţa lui Onuţ, trebuie s-o recunosc, învinseseră. Nu-mi părea rău, dar nici entuziasmată nu
eram.
Făcusem autostopul până la şoseaua care ducea în sat, în maşina unui domn în vârstă pe
care l-am convins că m-am angajat recent la moară. M-a privit întâi bănuitor, apoi compătimitor
şi n-a vrut să-mi ia bani. Am coborât în dreptul tablei cu numele satului, în spatele gării. De acolo
mai aveam de mers pe jos cam trei kilometri până în centru, unde se aflau şcoala, poşta, patru
biserici şi birturi – tot patru. În stânga drumului, asfaltat parţial din generozitatea întârziată a unor
autorităţi locale, creşteau nişte plopi. Pe dreapta, se întindea un lan de porumb. Putea ieşi oricând
din el un tâlhar local care să-ţi smulgă ceasul de la mână sau lanţul de la gât, mă avertizase, chiar
din prima mea zi de şcoală ca profesoară, tanti Mina, cea mai insistentă femeie de serviciu din
mediul şcolăresc.
Am străbătut jumătate de sat fără prea mari emoţii. La început, am ignorat zumzetul care
mă însoţea. Aducea cu un cor bărbătesc susurând un psalm, în preajma slujbei de seară. Am
zâmbit de câteva ori, dar nu pentru că m-ar fi amuzat casele, cele mai multe lăsate în paragină,
sau vreun chip de ţăran prins cu treburi, căci nu răsărise nici un cap de muiere curioasă de după
garduri, ci pentru că mi-am amintit că prima dată când venisem în sat, ajungând la podul de peste
râu, crezusem că dincolo de el începe altă localitate, iar eu nu găsisem încă şcoala şi ce mă fac,
Doamne, am primit repartiţie la o şcoală care nu există… Până la urmă, am trecut podul, am găsit
şcoala, am găsit şi profesorii, şi elevii. Şi m-am împrietenit cu ei. Colegii deştepţi erau puţini,
ceilalţi se limitau la discuţii despre pusul murăturilor şi tricotatul azi pe faţă, mâine pe dos. Un
singur părinte, din tagma neoreligioasă bine reprezentată în sat, a avut de comentat la adresa mea
când l-am lăsat pe Costel, odrasla lui dintr-a VI-a, „curigent” la română, pentru ca, în toamnă, să-
mi trimită o bucată de brânză. I-am returnat-o prin Costel, proaspăt trecut într-a VII-a.
Lucrurile nu fuseseră chiar tragice… Doar extrem de nemulţumitoare. Iar eu nu voiam să
devin pricepută nici la acrituri, nici la mânuit andrele. Şi nici nu mă împăcam cu ideea că, dacă
vreun copil întârzia la oră, era pentru că vaca trebuia dusă la păscut; iar dacă lipsea mai multe zile
la rând, unul dintre animalele casei fătase îndelung şi cu probleme, iar el trebuia să-l păzească, ori
culturile de pe câmp trebuiau strămutate în hambare.
Un gând înfiorat, o avertizare lăuntrică m-a făcut să mă opresc şi de data asta la podul
care, bineînţeles, nu ducea în alt sat, ci îl împărţea în două pe cel în care mă aflam. Când am
ajuns la casa lui tanti Mina, m-am uitat, iscoditoare, pe geam. O recunoscusem, târziu, după
gardul din fier ruginit. N-am desluşit nimic în spatele draperiilor. Am bănuit numai o cergă urâtă,
cu o scenă din „Răpirea din serai”. Cu siguranţă că, la ora aceea, oamenii aveau treburi prin curţi,
grădini ori grajduri. Dar de ce nu se aude nici o mişcare în sat? Nu latră câinii, nu porneşte nici
un tractor? Nu cară nimeni apă de la fântâna vecinului?
În absenţa oamenilor, m-am mulţumit cu privirile pe care mi le-au aruncat nişte curci
bine-crescute, apărute din senin în mijlocul drumului. Erau cam buimace şi nu cloncăneau.
Mergeau agale, una după alta. Proastele satului. Le-am urmărit până când s-au retras în spatele
unei movile de pământ.
X

Apoi am rămas din nou singură. Singură cu zumzetul. Îl auzeam din ce în ce mai aproape.
Am pornit iar spre şcoală. Aş fi vrut să ajung mai repede, totuşi nu-mi venea să grăbesc pasul.
Am trecut încă o dată pe lângă cocioaba cu acoperişul căzut din colţ (ce s-o fi ales de moşul ăla
care spunea că are de vânzare copii de cai pentru profesori navetişti?) şi m-au bucurat câteva raze
de soare zgârcit, bătând pe digul care făcea legătura cu satul vecin. În clipa când mi-am adus
aminte că e vacanţă, am rămas pe loc, cu piciorul în aer. Zumzetul mă urma cu fidelitate. Ce caut
la şcoală? De ce mă luasem după Onuţ, un copil pierdut? N-aveam să găsesc pe nimeni în
cancelarie, dacă n-o fi cumva închisă chiar poarta şcolii. M-am mustrat pentru lipsa de vigilenţă
de dinainte de plecare. Nu-i nimic, o să mă duc la tanti Fiţa, cealaltă femeie de serviciu, cu care
mă împăcasem foarte bine. Dar mai întâi să mă lămuresc ce e cu dunga aceea roşiatică stranie
care separă cerul în două pe verticală şi răzbate până în mijlocul pământului. La stânga, oraşul şi
lumea mea. La dreapta, satul şi lumea lui Onuţ.
Între ele, digul care unea cele două sate şi căruia localnicii îi ziceau dâlmă. Pe dâlmă
venea agale Mariana. Am recunoscut-o după felul în care-şi mişca picioarelor veştejite, în
pantaloni scurţi. Îmi făcea semne cu mâna. Am stat s-o aştept, era primul om care-mi ieşea în
cale. Când a ajuns lângă mine, avea gura deschisă şi obrajii roşii. Nu m-a salutat, probabil
considera suficiente semnele făcute înainte. Nu avea ciorapi, doar nişte sandale prin care-i ieşeau
degetele cu unghii negre, crescute parcă pentru a se agăţa de crengi. În mâna stângă îşi ţinea
ghiozdanul. La întrebarea mea, mi-a răspuns că da, vine la şcoală şi vrea să mergem restul
drumului împreună. Ca s-o vadă ceilalţi copii cu doamna. Mai ales Onuţ, care e supărat pe ea că a
plecat de-acasă înaintea lui. M-a luat de mână şi-am pornit amândouă pe cărarea care ducea direct
la şcoală.
Am încercat s-o opresc, aş fi vrut s-o întreb mai multe. Unde a plecat de-acasă? Unde e
Onuţ? Nu ştie că e vacanţă? N-am fost în stare. Aveam buzele grele, mintea amorţită. La poarta
şcolii, Mariana a luat-o la fugă fără nici o explicaţie şi-am pierdut-o din vedere când a dat primul
colţ. M-a lăsat singură, puţin speriată, ca un copil abandonat temporar de părinţi într-o clasă
goală. Am grăbit pasul, s-o ajung din urmă. Şi m-am oprit brusc, a treia oară.
Zumzetul se auzea acum din spatele zidului care înconjura clădirea şcolii.
Gardul care despărţea şcoala de casa paznicului, a lui nea Lipan, era rupt. M-am aplecat
peste sârma ghimpată ca să arunc o privire în curte. O funie atârna de creanga dudului, a sărăcie
şi-a spânzurătoare. Atât.
Am trecut în curtea şcolii. Din nucul pe care-l culesesem de atâtea ori rămăsese un ciot.
Am deschis o uşă, am intrat în cancelarie. A pierit zumzetul.
Aceeaşi faţă de masă roşie, pătată cu cafea, care nu mi-a plăcut niciodată. Aducea a
şedinţe muncitoreşti. Dulapul de fier în care se ţineau cataloagele era închis, dar nu încuiat, şi gol.
Pe raftul de sus am văzut o hârtie ruptă, pătată cu cerneală roşie, pentru încheiat medii. M-am
aşezat pe scaunul care fusese cândva al meu, mai mult ca să înţeleg ce se întâmplă decât ca să-mi
amintesc câte pauze petrecusem în încăperea cu miros de fum, urâtă fie vară, fie iarnă. Am
alungat din faţa ochilor imaginea directoarei, al cărei nume îl uitasem, dar al cărei prenume îmi
X

suna, şi acum, la fel de caraghios: Eulampia. Se asorta perfect cu costumele ei portocalii.


Nu ştiu cât am stat în cancelaria sumbră. Destul cât să deschid fiecare sertar şi să găsesc
manuale îngălbenite şi rupte. Am auzit clopoţelul şi am ieşit pe coridor.
M-am dus la prima sală de clasă, acolo unde mă aştepta Onuţ, cu clopoţelul în mână şi un
rânjet tâmp pe faţă. Avea în ochi sclipirea aceea de răutate pe care o consideram mijlocul lui de
apărare. A întins mâna spre mine şi m-a poftit înăuntru, apoi s-a întors şi-a pornit spre uşa care
dădea în curtea din spatele clădirii. Eu m-am pomenit în faţa a opt copii cu caietele deschise pe
bancă şi creioanele între degete. Pe catedră, un catalog închis.
O fată şchioapă a venit imediat la mine şi mi-a întins un buchet de flori semiveştejite, apoi
a arătat cu degetul spre tablă. Din instinct, m-am aplecat s-o sărut pe obraz, în semn de
mulţumire, însă ea a fugit în bancă şi n-a rămas în urma ei decât o scurtă înfiorare.
M-am proptit de sobă, aşa cum făceam iarna, şi mi-am frecat fruntea, ca să alung senzaţia
de ameţeală neaşteptată. Nici un chip senin nu se iţea printre feţele desfigurate şi capetele căzute
pe-o parte, aşezate pe trupuri sculptate de un nou Moreau. După cum mă priveau copiii, bănuiam
că vedeau în mine o speranţă.
Am pus buchetul pe catedră şi-am deschis catalogul. Nu m-am aşezat pe scaun, pentru că
nu era niciunul. Elevii aşteptau probabil să fac prezenţa. Eu însă nu vedeam decât chenare negre
pe toate paginile. M-am frecat la ochi, mi-am suflat bretonul. Din spatele unei perdele zdrenţuite
se chinuia să pătrundă o rază de soare. Am vrut să deschid fereastra, ca să luminez încăperea, să
dau voie lumii să intre şi să mă trezească din toropeala care-mi înghiţea voinţa. Să sfărâme
liniştea străină care izvora din mintea copiilor şi în care mă aflam, acum, şi eu prizonieră.
N-am putut duce mâna la mânerul ferestrei. Nu mă asculta. În curtea şcolii, Mariana se
maimuţărea, fericită, şi trăgea de haine o păpuşă. Dansa în cerc, fluturând din braţe şi zâmbea
întruna. Semăna cu o păpădie.
Nu voiam să mă uit altfel decât cu coada ochiului la copiii din faţa mea. Dar, cu cât mă
feream mai mult să-i văd, cu atât capul mi se întorcea mai des spre ei. Unul îşi scărpina furibund
o umflătură de la picior, ieşită în evidenţă chiar prin pantalonii prea largi, altul stătea cu capul pe
bancă şi ochii la peretele opus. Fata din ultima bancă de la geam o trase de coadă pe colega
blonduţă din faţă şi rămase cu ea în mână. Blonduţa îşi recuperă părul şi şi-l prinse la loc cu o
şosetă verde.
Atunci mi-am dat seama că trebuie să joc după regulile lor, altfel nu mă voi regăsi. Voi
rămâne captivă într-o clasă unde stăpâneau tăcerea, neputinţa şi boala. Îmi pierise forţa din braţe
şi din minte. Îmi pierise glasul. Eram supusa elevilor din bănci. Nici să râd nu eram în stare.
M-am dus la tablă. Am scris litera A. Când mi-a scârţâit creta între degete, am tresărit. Era
primul sunet din clasă, în afara paşilor mei. Am trecut la B şi nu m-am oprit până când n-am
terminat alfabetul. Copiii se străduiau să-l copieze în caiete. Învăţau să scrie. Erau prima lor oră
de şcoală, iar eu le eram învăţătoare. Concentrarea le adâncea însă trăsăturile sordide. Câte unul
scotea limba de efort, ca un câine toropit de arşiţă. Mâzgăleau mai mult decât scriau, dar nu se
lăsau. Poate că aş fi înţeles mai repede ce doreau de la mine fiinţele a căror prizonieră mă făcuse
X

Onuţ, dacă nu m-ar fi copleşit, deopotrivă, mila şi repulsia faţă de ele.


Un băiat cu şapcă şi fără trei degete la mâna stângă începu să deseneze cu creionul în aer
linii şi cercuri. Îşi scria numele. Imediat au început să-l imite şi ceilalţi, artişti ai unor autografe
slute, din care eu trebuia să ghicesc cum îi cheamă. Am desluşit cu greu că pe băiatul cu piciorul
umflat îl chema Alexandru, cel care stătuse cu ochii în tavan era Ştefan, iar fata care o trăsese de
păr pe colega din faţă se numea Simona. Am mai descoperit un Ioan, un Gabriel şi o Roxană, apoi
un Filip şi un Sabin.
Pe rând, le-am scris toate numele pe tablă. După ce copiii şi le-au copiat, mi-am făcut
curaj să mă apropii de fiecare în parte, ca să-i verific. N-am găsit niciunul scris de două ori. Dar
am simţit că lângă mine nu sunt fiinţe în carne şi oase, ci răsuflări şi senzaţii în haine de copii.
Am luat stiloul de pe catedră – unde fusese până atunci? – şi am trecut cele opt nume în
chenarele negre. Cu multă răbdare, ca să nu greşesc.
Când s-a auzit clopoţelul, am ştiut că era Onuţ. Suna de sfârşit. Copiii şi-au închis
caietele, le-au pus în genţi boţite, scoase la iveală din bănci, şi s-au aliniat în faţa uşii. S-au
îndepărtat doi câte doi pe coridor, legănându-se şi lovindu-se unii de alţii, căutând să-şi mascheze
diformitatea care acum purta un nume. Unde vă duceţi? îmi venea să le strig, uitând că nu le pot
vorbi. Aş fi vrut foarte mult să-mi dea un răspuns, să mă lămurească de ce dispar îndată ce ajung
în curtea din spate a şcolii, ca înghiţiţi de pământ. Şi cred că mi-au răspuns, în felul lor mut.
Stafiile numelor lor, care plutiseră în aer fără rost până atunci, acum se întrupaseră în litere şi
apăreau scrise într-un catalog.
Cred am înţeles bine răspunsul lor. Şi cred că am înţeles şi de ce se îngusta dunga aceea
roşiatică stranie care separa cerul în două pe verticală şi răzbătea până în mijlocul pământului. La
stânga, oraşul şi lumea mea. La dreapta, satul şi lumea lui Onuţ.
M-am întors în clasă. Pe catedră am găsit, cadou pentru mine din ţara numelor nescrise,
clopoţelul lui Onuţ şi păpuşa Marianei. Pe rochiţa ei se întindea, schingiuit, numele meu.
Proză

▫ Dănuţ Ivănescu ▫
Sfântul Grigorie Ciungul ▫
Motto: „Fiecare creatură este umbra adevărului şi a vieţii”.
Honoré d'Autun.
Antimotto: „Şi adevărul e adevărat numai dacă aduce fiinţei umane mai multă ruşine şi
tristeţe, căci dacă arată altceva decât răul, este o iluzie şi nu un adevăr”.
Saul Bellow – Herzog.
Despre tătari, ultima molimă care călca în copitele cailor Europa, sătenii din Blandiana nu
izbutiseră să afle, prin mijlocirea lui Nichifor Trândavul, fost gâde la curtea leşească, decât patru
lucruri: că pădurile şi burgurile le stârneau o inexplicabilă şi mistică febră, că se dădeau în vânt
X

după muieri, că erau piromani din naştere şi că nu le dădea pace năstruşnicul gând de a vizita
Parisul, pe vremea aceea un pâlc de cocioabe doar cu puţin mai arătos decât Hârşova. Din fericire
pentru Ludovic cel Sfânt şi preacreştinii săi supuşi, marele han Ogodai, fiul lui Gingis Han, se
hotărî să-şi dea duhul la vreme, astfel încât oastea lui Kadan prinse a se scurge prin pusta
ungurească, pe la miazănoapte de Dunăre, spre stepele din care-i mânase Cel de Sus într-o de
neînţeles clipă de mânie. Iar în acea zorită retragere, o ceată destul de firavă, de nici o mie de
călăreţi, se rătăci într-o dimineaţă pe valea Timokului.
Cât şovăiră păgânii la Răscrucea Hoţilor, nehotărâţi dacă s-o ia spre Căpitănuţ sau spre
Blandiana, sătenii îşi adunară muierile, plozii şi dobitoacele, dosiră în ocniţe tot ce putea fi
glojdit, băut sau întrebuinţat în oarece fel, îngropară în pivniţa lui Cunimund Gură Seacă clopotul
făurit de însuşi meşterul Dolfin din Wroklaw, sub care înghesuiseră cărţile bibliotecii fondate cu
aproape patru veacuri înainte de Petru Stratiotes, puseră foc caselor, ca să nu se mai ostenească
oaspeţii, şi se ascunseră în Codrul Mucenicilor, aşteptând în tihnă trecerea urgiei, aşa cum mai
făcuseră de-atâtea ori înainte. Până la urmă astfel de răgazuri le priau fără-ndoială, pentru că-n
răstimpurile astea nu dădeau în brânci cu munca, mâncau pe săturatelea şi pe-aleselea şi puneau
de copii cu nemiluita (că seara nu mai erau aşa de osteniţi şi freamătul copacilor te-ndeamnă,
vrând-nevrând, la apropiere). Din păcate însă, se ştie, băieţii zămisliţi prin tufişuri şi scorburi nu
prea ajungeau bărbaţi de bătătură, fiind cu toţii meniţi haiduciei sau pribegiei, iar fetele o luau
razna înaintea vremii de măritiş, având mai degrabă aplecare spre vrăjitorii şi tot soiul de
blestemăţii, decât spre treburile casei.
Când dădură cu ochii de satul încă fumegând, tătarii crezură mai întâi că vreo altă ceată
fusese mai iute decât ei, apoi, lămurindu-se cum stăteau lucrurile, li se urcă sângele la cap. Nu se
aşteptaseră la atâta lipsă de ospitalitate din partea unui neam cu o civilizaţie străveche,
recunoscută chiar şi de fudulii de greci. Pragmatici însă din fire, ca toţi migratorii, nu păstrară
mult timp ranchiună pentru un lucru pe care oricum nu-l mai puteau schimba. Înşfăcară aşadar
puţinul rămas prin ogrăzi – câteva găini porumbace besmetice şi atinse de nepăsare, o oaie capie,
doi porci suferind de trichinoză, lăsaţi la îndemâna lor din răutate, zece saci de făină în care
colcăiau puzderie de sfoiagi şi patru butoaie cu fetească din 1238, cel mai prost an al veacului –
căci, deh, Altaiu-i tare departe, săpară, fără izbândă însă, după clopot şi se repeziră val-vârtej în
biserică, nădăjduind să găsească acolo măcar un sfeşnic, două de aur, cu care să-şi lumineze
iurtele în lungile nopţi de iarnă, când bălegarul fumegă leneş în vatră. Acolo, ce să vezi, un
băietan stătea ciucit în faţa porţilor împărăteşti şi împletea cu migală un ciorap de lână, de parcă
de înfăptuirea fără greşeală a acelui lucru ar fi atârnat împlinirea vieţii lui. Purta o cămaşă cu
mânecile sfâşiate, prin care i se zărea pe ici pe colo pielea scorojită, o bundiţă din care se iţeau
smocuri albe de blană şi nişte iţari de pănură, cândva peticiţi şi probabil albi. De picioarele lui
goale, învelite într-o crustă vineţie de jeg, se freca un cotoi cenuşiu, cu dungi negre, atât de slab,
încât coastele păreau tot atâtea picioare care se străduiau fără spor să iasă prin piele.
— Să nu mergi în pădure cu Agafia lui Zaharia, că-ţi intră şerpii prin buric şi-ţi mănâncă
inima, şopti el în timp ce jungherul lui Olubey îi împungea, deocamdată sfios, jugulara.
Îl snopiră-n bătaie pe rând, îi striviră degetele, falangă cu falangă, la încheietura uşii prin
X

care intra părintele Zenovie înaintea fiecărei slujbe, îi unseră tălpile cu păcură adusă tocmai de la
Marea Caspică şi i le perpeliră la foc mic, ba chiar într-un sfârşit îi turnară pe gât un burduf întreg
de cumâz, doar-doar or afla unde se ascunseseră sătenii, dar mai cu seamă sătencele.
— Mă cheamă Chiril al lui Neica-Nimeni, nu mănânc în veci carne de miel şi sunt
solomonar, precum taica, repeta într-una nefericitul, privindu-i pe rând în ochi pe cei trei tătari
care-i instrumentau sastisiţi supliciul.
Doar când Mârza ridică sabia gata să sfârtece cotoiul care li se tot împleticea printre
picioare tresări violent şi le promise că-i va duce unde doreau dacă-l lăsau în plata Domnului pe
Eiffel. De cotoi era vorba. Două ceasuri încheiate îi târî băietanul prin râpele de pe valea
Timokului, prin tufişuri de scorombar şi măceş, murmurând fără oprire ceva despre săbii care îşi
stricau tăişul când atingeau carnea ca de marmură şi lănci care se frângeau în van, până ajunseră
la o bortă săpată în malul de lut roşu. Înăuntru, nici pomeneală de săteni, ci doar un cufăr putred
din lemn de trandafir, în care găsiră un nasture de fildeş având încrustat chipul lui Alexandru cel
Mare, o pereche de picioare care păreau de cocoş, un piron de bronz, o păpuşă de os cu o bărbăţie
mai lungă decât picioarele şi un inel pe care un cunoscător într-ale latinei ar fi putut descifra „ius
valachicum”.
— Îşi stricau tăişul, mai murmură o singură dată Chiril înainte ca sabia să-i desprindă
capul de trup.
Şi mai mânioşi decât înainte, tătarii năvăliră din nou în Blandiana, acoperiră pereţii
bisericii, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, cu desene neruşinate, ba chiar şi cu inscripţii, iscusit
caligrafiate cu runele învăţate în treacăt de la varegi, mai aprinseră o dată satul, ca să nu
compromită tradiţia printr-un precedent periculos, şi plecară-n galop spre Niş, chiuindu-şi
năduful spre cele patru zări, dar mai ales spre apus.
După o săptămână, ţăranii se întoarseră pe la casele lor sau mai precis pe la ce mai
rămăsese din ele. Nu păstrară nici ei ranchiună, cam din aceleaşi pricini ca şi păgânii. Aşezaţi la
răscruce de drumuri, se deprinseseră de mult cu astfel de oaspeţi: lunea ungurii, marţea sârbii,
miercurea cumanii, joia romeii, vinerea pecenegii, sâmbăta oştenii lui Ioan Asan şi tot aşa. Ce-i
drept, tătarii năvăliseră peste rând, ceea ce nu se prea face, dar până la urmă numai cine nu
trudeşte n-o sminteşte.
Singură Aspra Cucuvaia procedă, ca să zic aşa, în contratimp cu ceilalţi: în vreme ce
tătarii îşi făcură de cap în Blandiana, ea rămase în bordeiul de la marginea satului, aproape de
Râpa Mortului, printre miniaturile aduse într-o bocceluţă tocmai de la poalele Araratului,
văzându-şi de treburile zilnice, iar când ţăranii se întoarseră şi viaţa-şi recăpătă cursul firesc, ea
acoperi focul din vatră cu cenuşă şi luă drumul Pădurii Molălâia, nevăzută şi neauzită precum
pasărea al cărui nume-l împrumutase. Şi nici nu era de mirare, de vreme ce nu se născuse prin
partea locului, ci venise cu ani în urmă, atât de mulţi, încât nici bătrânii nu-şi mai aminteau câţi,
tocmai din Armenia, alungată de arabii lui Abul Aswar. Avea deci o altă percepţie a realului, lucru
care va marca într-un mod aparte soarta ei şi pe-a lui Grigorie. Dumnezeu ştie ce taine ale vieţii a
pătruns în acele zile de restrişte, încât trei ani şi şapte năvăliri n-a mai coborât în vale.
X

În primăvara anului 1245, 6753 de la Facerea Lumii, atât de toridă şi de secetoasă, încât
de-atunci melcii dispărură pentru totdeauna din acel ţinut, poposi lângă sat, într-o furtună de
ţipete şi de culori nemaivăzute, o şatră de ţigani. Doar două săptămâni zăboviră prin împrejurimi,
dar îndeajuns pentru ca ţăranii să înveţe că sub înfoiatele fuste ale balaoacheşelor îşi puteau
pierde urma neînchipuit de multe lucruri, de la tingiri de aramă şi amnare până la purcei de lapte,
iar rufele se uscau în preajma lor atât de amarnic, încât se înălţau la cer de la sine, ca nişte bâtlani.
Ba mai mult decât atât, cailor, răbdători şi supuşi până deunăzi, le crescură peste noapte aripi. Pe
toată chiverniseala lui şi pe viaţa puradeilor se jură Arslan Fofează – strănepotul lui Pepin cel
născut fără mâini pentru că mama lui îşi tăiase unghiile în Vinerea Mare – că văzuse cu ochii lui
cum cei patru armăsari ai lui Radu Năsălie, semeţi şi arătoşi cum nu mai găseai alţii de la Negotin
până la Niş, îşi luaseră zborul spre lună vineri noaptea, la al doilea cântat al cocoşilor, mânaţi cu
harapnice de foc de o ceată de iele. Şi tot Arslan vându sătenilor cantităţi impresionante de
supozitoare contra mătreţii, reţete de licori pentru întors bărbaţii acasă şi cuburi cu feţe colorate,
care se roteau miraculos în toate părţile, vindecând copiii de bâlbâială şi bărbaţii de orgoliu. Ba
chiar izbuti să-l convingă până şi pe Petru Hăţiş să dea doi stateri pe câteva fire de odolean,
culese chipurile tocmai din munţii Transoxianei, a căror mireasmă dobora hoţii la pământ de cum
călcau în bătătură.
Şi poate că lucrurile s-ar fi sfârşit cu bine, lăsând în urmă doar amintirea luminoasă a unui
târg prelungit, dacă de ziua sfinţilor Constantin şi Elena, pe la nămiază, un ţigan firav la trup, dar
iute la mână, nu l-ar fi înjunghiat în piept pe Ioan al Gladului, un flăcău cuminte de felul lui,
umblat pe la şcoli tocmai la Ravenna. Bărbaţii adunaţi seara la priveghi se sfătuiră îndelung şi
hotărâră în cele din urmă ca a doua zi să-l pedepsească pe vinovat şi să alunge şatra, chiar dacă
asemenea fapte ar fi dus la încăierare. Zis şi făcut. Dis-de-dimineaţă toţi sătenii care purtau iţari
înşfăcară, nu înainte de a-şi face semnul crucii, câte-un obiect bun de ciomăgit şi, după ce se
strânseră în faţa crâşmei lui Simeon, porniră buluc spre tăpşanul de la marginea satului, unde
peste mulţi ani se va clădi biserica meşterului Manole. Nu mică le fu însă unora mirarea, iar
altora dezamăgirea, descoperind, în lumina încă sfioasă strecurată printre Creasta Zavistnicului şi
Piscul Câinelui, doar beţele risipite ale corturilor şi vetrele aproape stinse.
Taina le-o desluşi oarecum, în multe şi încâlcite cuvinte, Dobromir Hristos, pierit de
bucurie că i se ivise în sfârşit prilejul de a fi ascultat de cineva. Ocolit de somn, ca în toate nopţile
cu lună plină, când îl munceau fără răgaz gânduri legate de moşu-său, Noe, venit în acele ţinuturi
tocmai din Englitera, ieşise afară, în ogradă, să bea apă şi să ia o gură de aer proaspăt. Seara
mâncase nişte ostropel cu usturoi din belşug, cum îi plăcea lui, şi-l cam ardea gâtlejul. Ei bine,
tocmai când sorbea din ulcior cu înghiţituri mari, zărise peste coada lui o arătare albă, străvezie,
zburând dinspre Pădurea Molălâia înspre apa Timokului, la o palmă deasupra otavei proaspăt
cosite. Luna lumina ca ziua, iar gospodăria lui Dobromir se afla chiar la hotarul dinspre Florentin
al satului, aşa că nimic nu-i împiedica vederea. Arătarea trecuse apoi fără nici o caznă râul, destul
de abraş în acel răstimp al anului, se îndreptase spre locul unde hălăduia şatra şi se pierduse în
spatele căruţelor.
După câteva clipe de chibzuială, curiozitatea se dovedise mai pătrunzătoare decât teama,
X

aşa că Dobromir, strângând în pumn de i se albiseră încheieturile jungherul primit în tinereţe


chiar de la magistrul Strateghios, o vreme domestic al sholelor din Răsărit, se apropiase tiptil de
corturi, repetându-şi întruna în minte că trebuia să fi fost vorba de vreo altă năzdrăvănie de-a
ţiganilor, menită tocmai să-i ţină departe pe nepoftiţi.
— Levitaţie-i zice, îl întrerupse Dionisie, negustor de lână atât de umblat prin lume, încât
oasele i se aşezaseră alandala în trup, schimbându-şi locul între ele şi pocindu-se, astfel încât
singurul lucru pe care-l mai putea face temeinic era să meargă.
Dobromir nu băgă în seamă întreruperea, stăruind netulburat să înnoade cuvinte cu o
expresie pierdută, de parc-o văzuse pe Maica Domnului scăldându-se în apele Mocsei Mari.
Peste vale se lăsase cică o linişte groasă ca laptele covăsit. Până şi păsările păreau că-şi
ţineau răsuflarea, iar frunzele copacilor îşi încetaseră dintr-odată foşnetul. Luna… Luna era plină.
Nimic nu tulbura firea, încremenită în aşteptare. Pe Dobromir nu prea-l trăgea aţa să se întoarcă-n
bordeiul în care doar singurătatea îl aştepta, aşa că scotocise stăruitor cu privirea, o dată şi încă o
dată, prin tabăra ţiganilor. Zadarnic însă, căci nu se zărea nici ţipenie de om. Tocmai când se
hotărâse să plece, convins că nu fusese decât o nălucire pricinuită de insomnie sau poate de
ostropelul înfulecat cu prea multă poftă, auzise şoapte răzbătând dinspre cortul bulibaşei, mai
mare şi mai colorat şi ridicat în mijlocul celorlalte. Se apropiase tiptil, ţinându-şi suflarea şi
încercând să nu-şi trosnească oasele prea tare. Nu reuşise însă a desluşi nici un cuvânt, de parcă
cei care şuşoteau le rosteau de-a-ndoaselea. Începuseră apoi gemetele. Se furişase şi mai aproape,
cu inima cât un purice, şi se ciucise în spatele unei tufe de scorombar, până reuşise să zărească,
printr-o despicătură din pânza cortului, o muiere şi-un bărbat muncindu-se de zor pe-un braţ de
fân, goi cum veniseră pe lume. El mai întunecat decât catranul, de abia-abia îl întrezăreai în
beznă, ea albă, strălucitoare, răspândind o lumină care venea parcă din interior, iscată de un foc
lăuntric. Dobromir, văduv de ani buni şi ajuns la vârsta amintirilor, holbase ochii şi-şi ţinuse
suflarea. Dacă nu mai avea parte de muiere, măcar cu privitul să se-aleagă, ca să aibă ce visa în
nopţile pustii pe care trebuia să le îndure atâta vreme cât mai credea de cuviinţă Dumnezeu să-i
îngăduie.
Şi avusese ce vedea, căci perechea, cuprinsă se vede treaba de fierbinţeala lunii pline, se
iubise în chipuri şi cu o sălbăticie pe care bătrânul nici măcar nu şi le-nchipuise vreodată. Doar
teama de a nu-i tulbura pe cei doi îi oprise mâna dreaptă, pornită să schiţeze semnul crucii, iar
recunoscând în femeia care-şi întorsese chipul către el, fără să-l vadă, pe Aspra Cucuvaia,
degetele-i încremeniseră în dreptul frunţii şi aşa încremenite rămaseră pentru mulţi ani de atunci
încolo. Era primul lucru care i se întâmpla în viaţă prea târziu.
— Drept la mine s-a uitat şi a zâmbit a râde, îndrugă Dobromir cu privirea stinsă.
Frumoasă, Doamne iartă şi păzeşte, ca icoanele lui Manuil din Nicomedia. Lat să cad şi să mă-
nghită pământul de mint vreun pic! Că acuma cred că numai de-aia mi-a dat Dumnezeu ochi, să
văd minunăţia aia de muiere.
Mai departe nu-şi aducea aminte ce se petrecuse, decât că spre dimineaţă, înainte ca zorii
să mijească, ţiganii îşi strânseseră în grabă calabalâcul şi plecaseră spre miazăzi, în frunte cu
X

Aspra, călare pe unul dintre armăsarii negrii ai lui Radu Năsălie, goală aşa cum venise pe lume.
Vara se scurse, ca toate anotimpurile din Blandiana, pe negândite, de parcă toamna,
jinduind meleagurile stăpânite de soră-sa, dar nu din nevoie, ci doar din pizmă, ar fi mânat-o din
urmă. Aşa cum făcuseră vizigoţii cu vandalii, hunii cu vizigoţii, gepizii cu hunii, longobarzii şi
avarii cu gepizii şi tot aşa, în vecii vecilor. După toamnă urmă primăvara, pentru că iarna se
rătăcise pe undeva, pe lângă Novgorod. Nici ea nu zăbovi însă prea mult între crestele care
ascundeau valea Timokului, căci se ştia aşteptată dincolo de Dunăre, unde vlahii negri o cinsteau
ca pe un dar venit chiar de la porfirogeneţi. Pe locul lăsat slobod se întoarse numaidecât toamna,
alungată din stepa Panoniei de urmaşii lui Arpad din pricină că nu-i înţelegeau graiul şuierat. Şi
tot aşa o ţinură anotimpurile într-o horă năucă până în 6756 de la Facerea Lumii.
Dobromir aproape că uitase păţania cu Aspra, ca pe atâtea altele din ultimii douăzeci de
ani, când timpul se oprise pentru el, adăstând într-un prezent continuu, rareori tulburat de viaţa
satului sau chiar de propriile-i trăiri. Doar mâna încremenită în dreptul frunţii îi mai amintea
câteodată de noaptea aceea vrăjită. Şi poate câte-un vis, două, care-i sleiau vlaga şi-i lăsau un gust
sălciu în gură, rebel până şi la anghinarea cu sos alb şi vin de Chios, leacul tuturor bolilor, fie ele
ale trupului, ale minţii sau ale sufletului, transmis în familia lui, din tată-n fiu, încă de pe vremea
primului Hristos, Noe.
La câteva zile după Sânta Măria Mică, bătrânul înhămă la căruţă mârţoaga beteagă de-un
ochi şi atât de bătrână, încât nu-şi mai ştia nici numele, nici rostul, şi plecă la Pietrele Înfierate
după lemne. Desluşise în săptămâna aceea, după mersul împleticit al furnicilor, culoarea tristeţii
celor treisprezece fete nemăritate ale lui Laţcu Zgaibă şi alte semne numai de el ştiute, că iarna
urma să fie îndărătnică şi posesivă, aşa că trebuia să se pregătească s-o întâmpine cu toate cele
cuvenite.
Se întoarse pe la chindie, cu căruţa numai pe jumătate încărcată de buşteni, căci doar cu
stânga anevoie mânuia securea, şi cu o jivină zvârcolindu-se-n sarică. De-abia a doua zi află
satul, din gura Anei lui Veniamin, cea care îşi aşeza dosul în biserică pe două strane, iar la nunţi şi
pomeni nu pleca până nu primea trei porţii, că Dobromir adusese din pădure un pricolici cu cap
de om şi trup de lup.
Pricoliciul nu era, de fapt, altceva decât un ţânc de câţiva ani, sălbatic ca un pui de râs, cu
pletele atârnându-i în şuviţe încâlcite şi coatele şi genunchii bătuciţi ca talpa de opincă. Mai
auziseră sătenii, pe la târgul de la Gâmzova, de prunci crescuţi de jivine, ba chiar Gavril Teleleu,
umblat pe la Trapezunt, istorisea uneori, la crâşma lui Simeon, despre doi gemeni, fiii unei
lupoaice, care cică ajunseseră împăraţi, dar n-avea nimeni ştiinţă să se fi pierdut vreun copil din
Blandiana în ultimii ani.
De când se-ntorsese Caraman Cusici din Ţara Harapilor cu o sirenă bună de vindecat
neputinţele, pe care-o ţinea în butoiul de varză şi-o arăta cui voia pentru trei follis, o găină sau o
strachină de sarmale, nu mai cunoscuse satul atâta vânzoleală. O săptămână întreagă se tot
perindară muierile prin preajma casei lui Dobromir, doar-doar or zări şi ele pricoliciul, dar
moşneagul, arţăgos şi parcă întinerit, le ţinu departe cu sudălmi în patru limbi şi două dialecte, iar
X

pe cele mai îndrăzneţe chiar cu surcele aruncate peste uluci cu mâna sănătoasă, aşa că se văzură
nevoite în cele din urmă să tărăgăneze ostoirea curiozităţii cât credea Dobromir de cuviinţă.
Cum s-ar zice, tot satul era în fierbere. Numai Cunimund Gură-Seacă – uitat de
Dumnezeu pe pământ de pe vremea când Attila treiera Europa până dincolo de Rin, făcând
muierile să lepede pruncii înainte de soroc numai la auzul numelui lui – îşi vedea în continuare de
butoiul lui fără fund, care se umplea de unul singur în cea dintâi zi de sâmbătă a fiecărei luni cu
vin roşu de Burgundia. Aşa spunea el, iar sătenii-l credeau, căci nu ştiau gustul unei licori venite
de pe aşa îndepărtate meleaguri.
Până la Moşii de Sânpetru, bătrânul reuşi să-l deprindă pe copil să umble ca oamenii, în
două picioare, să mănânce cu lingura fără să-şi scoată ochii şi să se ducă în fundul grădinii când
avea nevoie. Harul vorbirii nu izbuti însă să-l stârnească în el şi nici nu-i putu înmuia privirea cu
care-i înspăimântă pe ţânci de cele câteva ori când îndrăzni să tulbure colbul uliţei cu paşi
şovăielnici, de magaoaie adusă la viaţă. După mulţi ani avea să-şi dea Dobromir seama că flăcăul
n-avea nici un beteşug, nici la limbă, nici la cap, ci că pur şi simplu rostul graiului îi era străin. În
ceea ce priveşte sălbăticia şi frica de oameni, acestea se mai domoliră când Zoia Ochioasa îl
descântă de frasul copiilor, punându-i o giurgiuvea pe pat şi bătând în ea de nouă ori, ca să sperie
bântuiala, şi pieiră ca prin farmec când părintele Zenovie îi împărtăşi taina botezului într-o
duminică prăfuită şi mâncată de carii ca lada de zestre a Agafiei lui Zaharia.
Grigorie îi puse bătrânul numele, după bunicu-său, despre care nu-şi mai amintea decât că
purta, fie vară, fie iarnă, o căciulă făcută dintr-o oaie întreagă şi că-i istorisea seara poveşti cu
Baba Dochia şi cu Dragobete, iar când era cherchelit despre Sisinie Fără-Odihnă, care se pare că
mulţumise în viaţa lui mai bine de cinci mii de muieri, din Epir până în Pomerania şi în stepele
sciţilor. Iar odată cu statornicirea acelui suflet în casa lui, pustie de atâta amar de ani, Dobromir
îşi redobândi trecutul. Întâmplări de mult uitate, rătăcite prin cine ştie ce cotloane ale minţii,
ieşiră la suprafaţă ca uleiul, îmboldindu-l să le dea drumul în lume. Aşa prinse a-i povesti lui
Grigorie, în fiecare seară, la lumina palidă a opaiţului, călătoriile lui din tinereţe şi locurile pe
care le văzuse.
Astfel află băiatul, ascultând încruntat din colţul cel mai întunecat al odăii mirosind
deopotrivă a levănţică şi a izmene nespălate, despre mulţimea corăbiilor ancorate în portul
Ragusei, despre podurile fără număr ale Pestei, despre canalele duhnind a alge putrede şi a maţe
de peşte ale Veneţiei şi despre cucerirea Constantinopolului în lunea de după Florii a anului 6712
de către oastea marchizului Bonifaciu de Monferrato, plecată, chipurile, să cureţe de păgâni
Pământul Sfânt. La cea din urmă întâmplare revenea mereu bătrânul, căci se aflase acolo, în
mahalaua vlahilor, când cruciaţii, stârniţi de clevetirile lui Enrico Dandolo, dogele Veneţiei,
pătrunseseră în Oraş, dinspre Cornul de Aur, şi năvăliseră precum uliii spre palatul Blacherne. Îi
vedea încă pe cavalerii franci, normanzi şi flamanzi, cu minţile întunecate, cu feţele şi armurile
stropite de sânge, respirând crima şi ucigând pe oricine le ieşea în cale, fie el bărbat, femeie sau
copil, creştin, evreu sau persan, arhonte sau sclav, jefuind palatele şi deschizând până şi
mormintele Sfinţilor Împăraţi, fără teamă de pedeapsa dumnezeiască şi nici de răzbunarea
oamenilor, căci famenii nu i-au iertat nici pe vii, nici pe răposaţi şi l-au insultat chiar pe Cel de
X

Sus, batjocorindu-i slujitorii şi necinstindu-i slujitoarele, vărsând sânge de om peste altarele


sfinte, pentru ca să se spele apoi, să se primenească în rase curate şi să jelească în genunchi, pe
pavajul străzilor, la lumina pârjolului de ei iscat, moartea lui Isus.
Şi anii se scurseră, fără ca Dobromir să bage de seamă, cufundat cum era în amintirile lui,
tot mai numeroase şi mai bogate în înşelătoare amănunte cu fiecare zi trecută, amintiri care
dobândeau treptat aură de legendă, înstrăinându-se de el şi căpătând parcă viaţă proprie. Până-ntr-
o searbădă seară de sâmbătă când, smulgându-se pentru o clipă din vârtejul luptei de pe zidurile
Constantinopolului – căci dacă la început fusese doar chervanagiul negustorului Bardas din
Rodosto, venit în oraşul basileilor ca să vândă niscaiva miere şi seu de oaie, cu timpul ajunsese
unul dintre cei mai vajnici apărători ai oraşului, luptând umăr la umăr cu varangii purtători de
scut din garda palatului, care „secerau vrăjmaşii cu săbiile lor uriaşe, cu un singur tăiş, precum
parecii spicurile de grâu” – băgă de seamă că Grigorie nu-l mai asculta, pentru că nu se mai afla
la locul său, în colţul dinspre miazănoapte al odăii. Plecase-n zori, ca de-atâtea alte ori, cu oile la
păscut, căci Dobromir făcuse din el unul dintre pastores blachorum din ţinut, şi nu se mai
întorsese. Trezindu-i pe vecini şi iscodindu-le copiii, află într-un târziu că băiatul privise gânditor
curgerea Timokului zi de zi timp de săptămâni întregi, de parcă cine ştie ce mare taină ar fi citit în
unde, iar în acea dimineaţă împinsese în apă, cu gesturile lui molcome, dar hotărâte, barca lui
Pavel Babiţă, rămas în sat pentru că-i năştea muierea pentru a treisprezecea oară, lăsându-se dus
la vale de curent. Înainte de a se pierde după primul cot, se răsucise spre ei şi ridicase puţin mâna
stângă, parcă a rămas bun, cel dintâi, dar şi cel din urmă semn prin care dovedea că totuşi le
observase prezenţa, măcar în acea zi.
Se întoarse în Blandiana în ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir,
când Dobromir îşi luase deja gândul de la el, atât de rătăcit în falsele lui amintiri despre
Constantinopol, încât ajunsese singurul sfetnic al împăratului Alexios Ducas Murtzuplos şi
salvatorul său, căci îl purtase în spate, rănit fiind, până dincolo de Poarta de Aur, unde-l aşteptau
strategul temei Telouch şi domesticul Răsăritului, pentru a-l duce departe de acel „loc al morţii şi
al nenorocirii”. Ars de soare şi de vânturi şi cu o cută adâncă între sprâncene, crestată parcă de
bardă, Grigorie intră fără un cuvânt în bordei şi se aşeză în colţul lui, aşteptând poveştile, de
parcă nimic nu se întâmplase.
Când bătrânul, răscolit de simţăminte de care nu se mai credea în stare, îl întrebă cu
blândeţe pe unde umblase, Grigorie scotoci prin desagă – mişcările îi deveniseră şi mai chibzuite,
urmărind parcă să dobândească din fiecare tot folosul – şi risipi pe pământul bătătorit o jumătate
de duzină de midii, mirosind încă a depărtări sărate. Dobromir le culese de jos, le privi o clipă-n
palmă şi le rândui pe laviţa de lângă cuptor, alături de osemintele vasiliscului moştenite din moşi-
strămoşi. Apoi serile îşi reluară cursul, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întrerupt. Îndelungata tăcere
însă, prea îndelungată poate, încâlcise memoria bătrânului şi în poveştile lui îşi făcură loc noi
personaje şi locuri, răsărite Dumnezeu ştie de unde. Astfel păşi Dobromir printre templele din
Tenochtitlan, la dreapta lui Cortez, plânse pe Câmpia Turzii moartea lui Mihai Bravul, scăpă ca
prin minune de ghilotină pe zece thermidor, îşi scuipă plămânii atinşi de sarin într-un spital de pe
valea Meusei, participă la dărâmarea zidului Berlinului, vână şobolani printre ruinele Sofiei şi
X

votă la Atlanta primul preşedinte negru al Confederaţiei Sud.


— Astea nu s-au petrecut încă! Nu încâlci căile Domnului!
Dobromir tresări şi iscodi cu privirea, cam tulbure de la o vreme, colţul în care şedea
ghemuit Grigorie. Băiatul îl privea zâmbind strâmb, doar dintr-un colţ al gurii, parcă puţin
batjocoritor. Zadarnic îi întinse bătrânul capcane în zilele următoare, cu toată priceperea care-i
mai rămăsese, zadarnic strecură în istoriile lui, pe negândite, întrebări, zadarnic lăsă fraze
neisprăvite agăţate în întunericul bordeiului. Grigorie rămase mut şi răbdător ca şi până atunci,
încât în cele din urmă Dobromir îşi zise că în seara aceea îl înşelase auzul.
Memoria i se descâlci în schimb dintr-odată şi reveni la vechile poveşti despre Ragusa şi
Constantinopol. Celelalte pieiră fără urmă, încât nici nu-şi mai aminti vreodată de ele. În fond,
amintirile sunt ca visele: vin şi pleacă atunci când vor, fără să ne ceară vreodată părerea. În plus,
Dobromir rămase cu obiceiul de a se exprima eliptic, de parcă nu i-ar fi ajuns cuvintele pe care le
cunoştea şi, neputând născoci altele capabile să-i exprime mai exact gândurile, ar fi lăsat spaţii
goale.
După ce soarele străbătu de trei ori crugul unui an, într-o seară năclăită de rarele picături
de sudoare ale cerului, când Grigorie descria arderea pe rug la Milano a trei vrăjitoare, dintre care
una doar de patru ani, auzi din nou glasul:
— Nu există vrăjitoare. Nici lumea asta nu există. Decât Dumnezeu.
Bătrânul tocmai se ridicase să stingă opaiţul. Nici nu tresări. Nu în urechi îi răsunase
vocea, ci undeva, în spatele frunţii.
— Da, Dumnezeu! răspunse după câteva clipe, fără să se întoarcă, şi stinse flacăra cu
degete tremurânde.
Veni apoi acel Paşte al anului 1261, care marcă sfârşitul vieţii lui Grigorie în Blandiana.
Întorcându-se de la biserică muncit de gânduri despre Înviere, Dobromir îl găsi pe flăcău, aproape
bărbat de-acum, cu tuleie mijite ca nişte scame pe obraji şi deasupra buzei de sus, primenit cu
hainele de sărbătoare şi cu o boccea aruncată pe umăr.
— Constantinopol! Mă aşteaptă! zise el, fireşte fără să-şi mişte buzele.
Dobromir ştiu că nu-i putea schimba hotărârea, aşa cum ştiuse tot timpul, încă din acea zi
în care-l găsise în pădure, că băiatul nu-i aparţinea şi că va veni vremea să-l înapoieze.
— Da! încuviinţă într-un târziu, doar pentru a sfărâma tăcerea aşternută între ei.
Îl petrecu apoi cu privirea pe cărarea presărată cu bănuţi mişcători de lumină până când se
pierdu în desişul Pădurii Molălâia, spre miazăzi. În acea clipă mâna dreaptă, de atâţia ani
încremenită la frunte, îi căzu pe lângă trup, eliberată. Apucă furca şi se îndreptă spre grajd.
Cam atât ştim despre prima parte a vieţii lui Grigorie, petrecută între vlahii de la miazăzi
de Dunăre. Două sunt izvoarele şi amândouă pot fi bănuite de părtinire, deoarece consemnează,
cam dezlânat şi pe sărite, un singur punct de vedere, pe cel al localnicilor.
Una este celebra Cronografie de la Blandiana, descoperită în 1995 în Biblioteca
Academiei Comunităţii Est-Europene. Autorul, rămas anonim până astăzi, acordă formei o netă
X

preeminenţă asupra fondului, remarcându-se mai degrabă prin pedanteria expresiei şi prin
precizia construcţiei discursului, decât prin exactitatea datelor. Faptul că relatările cuprinse în
carte, structurate în patru capitole şi acoperind perioada dintre 1218 şi 1267, se bazează exclusiv
pe experienţa personală, nu poate nici el să ne convingă de rigoarea expunerii, deşi la un moment
dat se precizează că „nu simţămintele sau fantasia îndrumatu-m-au să scriu, căci nu subiecte
pentru scenă am pornit a ticlui, ci iubirea nesecată de adevăr şi dorinţa ca faptele petrecute, cu
osebire cele ale săvârşitorilor tainei lui Dumnezeu-Cuvântul, cei aproape îndumnezeiţi şi ajunşi
desăvârşiţi la suflet, să nu ajungă pradă uitării şi trecutul să pălească”. Mai mult chiar decât atât,
istorisirea despre Grigorie nici nu face parte din cronica propriu-zisă, ci constituie o anexă,
singura de altfel.
A doua sursă este Grigoriada lui Ubertinus Nestor, scrisă probabil între 1346 şi 1351, pe
când învăţatul grec, născut pe lângă o mănăstire din Paflagonia şi educat la şcoala apofatică a lui
Grigorie Palamas, deci, important de precizat, susţinător aproape fanatic al credinţei în energiile
divine necreate, era consilierul proedrului Katakalon Nikephoritzes, stabilit provizoriu la moşiile
lui de lângă Thessalonic, Sărună cum îi ziceau vlahii. Întâmplările relatate în prima parte a cărţii
– unele cu lux de amănunte în ceea ce priveşte cadrul – se bazează, după spusele lui Ubertinus,
chiar pe mărturia lui Dobromir Hristos, pe care autorul l-ar fi cunoscut personal într-una dintre
călătoriile sale efectuate cu scopul de a se documenta. Un simplu calcul ne relevă faptul că
bătrânul trebuie să fi trecut atunci de venerabila vârstă de o sută şaizeci de ani, fapt confirmat de
altminteri şi de alte surse, ceea ce pune sub semnul îndoielii exactitatea informaţiilor.
Dar să continuăm povestea vieţii lui Grigorie, aşa cum o întâlnim în aceeaşi Grigoriada.
Hotărârea de a lua drumul apusului, când ţinta sa era, de fapt, Constantinopolul, nu poate
fi explicată în nici un fel. Cert este că, cerşind sau muncind cu ziua în schimbul unui blid de
mâncare şi al unui acoperiş atunci când vremea nu-i permitea să înnopteze în aer liber, tânărul
ajunse în miezul verii la Veneţia. Nu-i treziră interesul nici canalele, nici gondolele graţios
arcuite, nici Palatul Dogilor, nici măcar leii furaţi de dogele Enrico Dandolo din oraşul basileilor
şi aşezaţi pe terasa de deasupra portalului bisericii San Marco. Le cunoştea pe toate din poveştile
bătrânului, care i le descrisese cu atâta limpezime şi forţă de expresie, încât îl stăpânea senzaţia
că le văzuse de nenumărate ori înainte, dacă nu chiar copilărise printre ele. Aşa că nu zăbovi în
oraşul lagunei, o simplă etapă, se pare, în călătoria sa, decât până când i se ivi prilejul de a se
angaja ca vâslaş pe parandoria unui oarecare Girolamo Soligo, negustor de sare şi ţesături din
bumbac în aparenţă, traficant de săbii de Damasc în fapt.
În primele zile, drumul pe mare se scurse fără evenimente demne de remarcat. Marea era
liniştită, iar vântul de la miazănoapte îi ajută să iasă repede din Adriatica. În preajma insulei
Naxos îi aştepta însă o surpriză neplăcută. Tocmai se avântaseră, cu toate pânzele întinse, într-o
strâmtoare, când dintr-un golf, ascuns până atunci privirii, ţâşniră mai mult de zece fustae
(Georgios Phrantzes, în Chroniconul său, vorbeşte de patruzeci), cu intenţia vădită de a-i aborda.
Rapide, uşoare şi cu vânt din spate, în scurt timp se apropiară suficient ca Grigorie să distingă
veşmintele arabe şi turbanele marinarilor. Până să manevreze creştinii parandoria, mult mai
greoaie decât vasele piraţilor, astfel încât să se lase în voia vântului, care oricum ar fi întârziat
X

doar o vreme abordajul, primele săgeţi loviră deja pavezele laterale ale veneţienilor. Se vedeau
clar arabii pregătindu-şi răngile de fier şi cârligele, pentru că nu puteau face altceva decât să
încerce să se urce la bordul parandoriei sau să-i dea foc la carenă. De pe puntea, pupa şi prora
mult mai înalte şi de pe gabii, creştinii începură să-şi reverse săgeţile şi suliţele asupra vaselor
duşmane, apoi chiar foc din acela curgător, pe care Girolamo îl cumpărase de la un grec din
Ravenna. Timp de două ceasuri reuşiră să-i ţină la distanţă pe piraţi. Dar, tocmai când se părea că
nu vor mai izbuti multă vreme să-i respingă, vântul încetă brusc, de parcă cineva i-ar fi trântit uşa
în nas, şi pânzele începură să atârne, leneşe, de catarge.
Vâslaşii creştini prinseră puteri şi măriră ritmul, manevrând şi pătrunzând vijelios în
strâmtoare. Fustaele, care se bazau în primul rând pe pânze, rămaseră repede în urmă, renunţând
la urmărire şi retrăgându-se spre golf, în aşteptarea altei victime, mai puţin norocoase. Numai că
n-avea să fie aşa. Când ajunseră în apropierea ţărmului, soarele trase spre sine un nor aflat
dedesubt, înnegură orizontul, schimbă aşezarea văzduhului şi aduse dinspre răsărit o pală
puternică de vânt, din senin iscată, împungând marea cu vârtejuri şi îndreptând coamele valurilor
împotriva piraţilor. Parte dintre vasele lor se scufundară pe loc sub unda ridicată până-n înalt, iar
celelalte se sfărâmară de stâncile şi de povârnişul pietros al ţărmului, ducându-se în adânc cu
oameni cu tot. În mai puţin de o jumătate de oră nici urmă nu mai rămăsese din ele.
Creştinii îşi lăsaseră vâslele ca să privească uimiţi minunea, căci numai o minune putea fi.
Când ultima fustae luă drumul adâncurilor, izbucniră uralele. Grigorie, care până atunci se rugase
în genunchi lângă banchetă, se ridică în picioare cu gesturi istovite şi se duse spre salteaua lui,
fără măcar să privească înapoi. Ibn Gabinum, în Despre sfinţii creştini, spune că doar trei
marinari arabi au reuşit să scape atunci cu viaţă şi să povestească cele întâmplate.
După două zile, parandoria pătrundea în Cornul de Aur. Grigorie îşi încasă solda şi intră
în Constantinopol pe poarta Fanarului. Nu ne mai apare ca bizar faptul că nu dădu nici un fel de
atenţie oraşului, deşi străbătuse atâta cale tocmai ca să ajungă acolo. Repetă doar atitudinea pe
care o avusese şi în Veneţia, deşi în scara lui de valori cele două oraşe ocupau poziţii radical
diferite. O explicaţie există totuşi, iar Leon Prodromos, în a sa Historia, o demonstrează cât se
poate de elocvent: punctul terminus al călătoriei lui Grigorie nu era Constantinopol, ci Biserica
Înţelepciunii Divine, Sfânta Sofia, aşadar pur şi simplu nu-şi dusese la bun sfârşit căutarea.
Traseul îl ştia pe de rost, ca şi în cazul oraşului lagunei, din nenumăratele seri în care ascultase
poveştile lui Dobromir Hristos. Îl putem reconstitui folosind lucrarea lui Charles Diehl,
Constantinopole, apărută în 1924, la Paris.
Tânărul lăsă deci în dreapta mai întâi Biserica Sfânta Maria Pammakaristos, apoi Sfântul
Ioan in Petra şi ieşi în strada Mese, pavată, largă, înţesată de prăvălii şi locuinţe fastuoase, fără
ferestre vizibile, deasupra cărora se înălţa impunătoarea Catedrală a Sfinţilor Apostoli. Traversă
Forul lui Theodosius şi ajunse în cele din urmă în Piaţa Augusteon, dominată de crucea ridicată
de Manuel Comnenul pe coloana de porfir a Columnei lui Constantin, care împungea cerul ca un
deget. În stânga, în spatele ei, se zăreau ruinele hipodromului, gata să se prăbuşească. În dreapta,
dincolo de clădirea circulară a Senatului şi de sediul Patriarhului, vechiul palat imperial, sinistru,
golaş, cu tabla de pe acoperiş smulsă de Baudouin de Courtenay, împăratul latin care avea să fie
X

ultimul. Iar în faţă, Hagia Sophia, severă, aproape lipsită de ornamente. Cu siguranţă că tot
drumul n-a aruncat nici măcar o privire zecilor de zarafi, negustori şi meşteşugari de toate
neamurile, care-şi aveau tarabele instalate sub portice. Când ajunse deci în Piaţa Augusteon,
punga de la brâu, doldora de keratoni, era neatinsă.
Aici îi descoperi pe cerşetori, foarte numeroşi de altminteri – ca în toate marile oraşe ale
romeilor, unde orice activitate putea deveni o meserie – şi organizaţi într-o corporaţie
profesională, după cum ne-o spune şi Hans Wilhelm Haussig în Storia e cultura di Bisanzio
(Milano, 1964). Îi privi o vreme, apoi îşi scoase punga şi împărţi monedele de aramă, dar nu la
întâmplare, nu tuturor, ci numai acelora care îi cerură pomană în numele dragostei pentru iubirea
cu care ne-a miluit Dumnezeu. Există deci unele puncte comune între Grigorie şi Francisco de
Assisi, lucru cât se poate de firesc, de altfel. Nu trebuie exagerat însă, aşa cum face Ubertinus
Nestor, numindu-l pe Grigorie „un franciscan oriental”. Una dintre diferenţele majore este aceea
că Francisco a trăit şi a murit chinuit de îndoieli şi de suferinţe fizice şi morale, pe când Grigorie
a ştiut tot timpul nu numai ce avea să i se întâmple, dar chiar şi ce curs va lua istoria. O asemenea
constatare schimbă semnificaţia atitudinii şi a faptelor celui din urmă într-un mod atât de
deosebit, încât nu îndrăznesc nici măcar să-l sugerez. Dacă până acum nu am găsit de cuviinţă că
ar fi fost necesare astfel de nuanţări, pentru înţelegerea a ceea ce urmează ele sunt indispensabile.
Deci tocmai împărţea bani cerşetorilor, când în mulţimea pestriţă din Piaţa Augusteon se
iscă o tulburare mai întâi uşoară, aproape insesizabilă, apoi tot mai puternică, precum siajul unei
nave care se apropie. Şi tulburarea crescu până când, dintr-odată, prin cărarea săpată în mulţime,
îşi făcu apariţia, alergând din toate puterile, un puşti, brunet se pare, dar cu trăsături caucaziene,
dacă ar fi să-l credem pe acelaşi Ubertinus Nestor. Din spatele lui se auzeau paşii urmăritorilor,
apropiindu-se cu grabă, zăngănit ameninţător de arme şi glasuri strigând „Hoţul! Hoţul! Prindeţi
hoţul!”. Puştiul, ajuns şi el probabil de curând în oraş, pentru că altfel i-ar fi cunoscut mai bine
topografia, se trezi în postura de a nu mai avea unde să fugă. Evaluă situaţia dintr-o privire, cu
spontaneitatea şi rapiditatea tinereţii. Văzu zidul înalt şi lung al palatului închizându-i drumul. Pe
Grigorie cu punga în mână şi cu cerşetorii înghiontindu-i-se la picioare. Îl prinse atunci pe vlah
de mâneca hainei şi începu să strige cât îl ţinea gura: „Hoţul! Hoţul!”.
Cu greu poate fi explicată logic evoluţia ulterioară a faptelor. Există, ce-i drept, momente
în care acţionăm într-un anume sens, de nejustificat chiar şi în faţa propriei raţiuni, de parcă
altcineva ne-ar împinge să le înfăptuim. Spunem atunci că n-am gândit şi nimeni nu ne acuză.
Dar când acelaşi lucru se întâmplă cu mase mai mari sau mai mici de oameni, orice justificare
apare drept caraghioasă. Este şi cazul întâmplării de faţă.
Urmăritorii puştiului, care ştiau cu siguranţă după cine alergau, îl înşfăcară totuşi pe
Grigorie. Se găsiră imediat şi martori gata să jure că-l văzuseră cu ochii lor pe vlah smulgând
punga din mâna unui negustor, ba chiar câţiva cerşetori dintre cei nemiluiţi strigară în gura mare
că Grigorie privise hăituit în toate părţile şi începuse să împartă banii doar atunci când îi auzise
pe soldaţi apropiindu-se. Este drept că în Rapporto del Superiore dei Franciscani, citat în
Cronica de Bologna, se enunţă ideea că puştiul ar fi făcut parte din corporaţia hoţilor, aflată în
strânsă legătură cu cea a cerşetorilor, iar tovarăşii lui ar fi încercat în acest mod să-l scape de
X

pedeapsă. Rapiditatea cu care au acţionat însă, ca şi convingerea neclintită a martorilor din clasa
de mijloc şi lipsa oricărei ezitări din partea soldaţilor sunt greu de explicat astfel.
Poate că ajunşi aici n-ar fi de prisos unele precizări sumare cu privire la justiţia şi la
împărţirea dreptăţii în Constantinopolul acelor vremuri, care nu ajunsese încă „un adorator
deşănţat al banului, al trândăviei şi al luxului”, după părerea lui Leon Prodromos. Influenţate
substanţial de doctrinele stoice, neoplatonice şi creştine, codurile de legi bizantine – cel al lui
Justinian, Corpus Juris civilis, dar şi cele mai târzii, al lui Leon al III-lea Isauricul sau al lui
Vasile I Macedoneanul, ca să dăm doar câteva exemple – aveau un caracter mai umanitar decât
cel roman, limitând de pildă pedeapsa cu moartea la câteva cazuri considerate extrem de grave în
epocă: adulterul, omuciderea şi practica vrăjitoriei. La rândul său însă, şi furtul era pedepsit cu
severitate. Hoţul prins în flagrant delict trebuia să plătească în mod normal cuadrupul valorii
obiectelor furate. Dacă însă pentru a fura dăduse foc casei, era ars de viu, iar dacă obiectul
delictului îl constituise un cal al armatei, i se tăia mâna. În caz de recidivă, pe vinovat îl aştepta
spânzurătoarea. De altminteri, astfel de măsuri erau, de secole, practici curente, iar abuzurile nu
lipseau nici ele, căci societatea bizantină era departe de a fi perfectă.
Probabil năuciţi de vehemenţa mulţimii şi de siguranţa martorilor sau poate speriaţi de
eventualitatea unor complicaţii, căci, nu-i aşa, de la greci te poţi aştepta la orice, soldaţii, se pare
doi normanzi din garda palatului, îl pedepsiră pe loc pe Grigorie, fără judecată. Unul dintre ei îi
întinse braţul drept pe o tarabă cu mărunţişuri, iar celălalt i-l reteză cu spada. Unele surse (cum ar
fi Chroniconul lui Georgios Phrantzes şi mai puţin cunoscuta Fragmenta historicum vlahorum,
scrisă, se pare, pe la 1295 de un oarecare Ioan din Târnovo, la porunca judelui Farcaş, căsătorit cu
o nepoată a lui Căliman al II-lea, ultimul pe linie bărbătească dintre Asaneşti) mai precizează un
fapt, imposibil de verificat, şi anume că în aceeaşi clipă securea lui Dobromir Hristos, care
tocmai cioplea – cu stânga, căci obişnuinţa de ani şi ani nu pierise încă – o grindă pentru bordeiul
lui din Blandiana, şi-a schimbat în mod nefiresc traiectoria, ca şi cum ar fi căpătat viaţă proprie,
retezându-i şi lui mâna dreaptă. Nu trebuie uitat însă că Ubertinus Nestor, singurul dintre autori
care l-a cunoscut pe Dobromir, precizează că „matusalemicul vlah era ciung, ca şi fiul său
adoptiv, dar, spre osebire de acesta, şi-a pierdut braţul, după spusele lui, într-o luptă cu aragonezii
din Marea Companie Catalană, împinşi de duhul răzvrătirii împotriva lui Andronic al II-lea
Paleologul să treacă la jaf şi fărădelegi în tot cuprinsul Traciei”. Greu de crezut o asemenea
explicaţie, pentru că incidentele cu pricina s-au petrecut în 1305, când vlahul trecuse de 120 de
ani, vârstă la care în nici un caz nu putea participa la lupte.
În ceea ce priveşte comportamentul lui Grigorie în faţa nedreptăţii suferite, care-i putea
oricui schimba în mod esenţial viaţa, toţi contemporanii sunt întru totul de acord că nu s-a opus în
nici un fel. Faptul că Bardas din Naupactus, în Fragmenta historicum graecorum, trece sub tăcere
momentul executării pedepsei este absolut firesc, pentru că, să nu uităm, istoricul bizantin a
urmărit în toate scrierile sale să-şi demonstreze cu orice preţ presupunerile şi punctul de vedere,
adaptând de multe ori faptele şi interpretându-le astfel încât să slujească scopului său. Întâlnind
însă aceeaşi tăcere şi la Ubertinus Nestor, şi la Ibn Gabinum, autori de incontestabilă rigoare,
ajungem la concluzia că Grigorie a întâmpinat nedreptatea care i se făcea fără cel mai mic gest de
X

revoltă. Poate pentru că, dacă ar fi să-l credem pe primul dintre ei, „în afară de Dumnezeu, abia
mai nădăjduia în oameni, căci între el şi ceilalţi se săpa clipă de clipă un hău tot mai adânc”.
Despre următoarea perioadă a vieţii lui, cea de-a treia pentru cei interesaţi de astfel de
catalogări, tristă şi întunecată, ştim extrem de puţin. Se pare că după pierderea mâinii, Grigorie îşi
amână o vreme întâlnirea cu Înţelepciunea Divină, o amânare programată, ca să folosesc un
eufemism drag contemporanilor noştri. Eu aş spune că urmărea pur şi simplu un scenariu, aflat
mai presus de înţelegerea oamenilor de rând.
Doi ani petrecu printre cerşetorii din Piaţa Augusteon, la câţiva paşi de una dintre cele
nouă uşi ale Sfintei Sofii, fără ca măcar să încerce să intre. Leon Prodromos este singurul care
face o corelaţie între acţiunile sfântului şi alte evenimente istorice, şi nu una oarecare. El remarcă
printre altele că scurta dispariţie a lui Grigorie din Blandiana în 1256 coincide cu perioada în care
a fost asasinat Mihail Asan, regele bulgarilor şi al vlahilor din sudul Dunării, că intrarea lui în
Constantinopol s-a petrecut în 1261, cu câteva zile înainte ca Mihail al VIII-lea Paleologul,
împăratul Niceei, să smulgă capitala ortodoxiei din mâinile occcidentalilor, punând capăt pentru
totdeauna nefirescului Imperiu Latin al Constantinopolului, fondat în 1204 de către Baudouin de
Flandra, şi că a pătruns în Sfânta Sofie în 1263, când romeii erau practic asediaţi din toate părţile,
în Balcani de Guillaume de Villehardouin, de veneţieni şi de Baudouin de Courtenay pe de o
parte, de Mihail al II-lea al Epirului, pe de alta, şi în plus de ţarul bulgar Constantin Tich, care nu
putea pierde o asemenea ocazie, iar în Anatolia de gâzâii turci şi de selgiucizii din Konya. Iar
dacă la aceste evenimente adăugăm şi modul aproape miraculos în care s-au petrecut ele,
corelările lui Prodromos nu pot fi trecute cu vederea nici de cei mai perseverenţi detractori.
Pentru că, să nu uităm, Mihail Asan a fost găsit înjunghiat în spate în dormitor, deşi numeroasele
străji se juraseră că nu văzuseră pe nimeni intrând peste noapte, Constantinopolul a fost recuperat
de un minuscul contingent niceean, care, trecând întâmplător pe lângă zidurile oraşului şi aflând
că garnizoana era plecată, a pătruns pur şi simplu noaptea printr-una dintre porţi, iar Mihail al
VIII-lea Paleologul a spulberat pe rând toate armatele duşmane, ca în vremurile bune ale lui
Vasile al II-lea Bulgaroctonul, deşi avea la dispoziţie doar o mână de oşteni, iar visteria era
aproape goală. Prodromos nu îndrăzneşte însă să meargă mai departe şi să dea o semnificaţie
„coincidenţelor”, mulţumindu-se doar să sădească un bob de grâu acolo unde ar fi putut creşte o
pădure de stejari.
În cei doi ani de dinaintea intrării în biserica Sfânta Sofia, petrecuţi printre cerşetori, se
pare că sfântul nu s-a remarcat prin nimic deosebit, rămânând acelaşi individ tăcut, aparent străin
de tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Zile întregi ţinea post negru, iar când mânca, se mulţumea
cu un colţ de lipie sau câteva fructe.
Obişnuiţii pieţei îl numeau pur şi simplu Ciungul, fără ca această poreclă să dea naştere
vreodată vreunei confuzii, deşi oraşul era plin de oameni fără un braţ sau chiar fără amândouă.
Cerşetorii, în schimb, i se adresau cu „frate”, uitând cât de mult contribuiseră la starea lui. Singur
Culan, fondatorul de mai târziu al Ordinului Tăcerii, i-a fost alături, unic discipol.
Spiritul confreriei, Regula ei, va cuprinde trei precepte specifice, strâns legate între ele:
tăcerea absolută, lipsa oricărei comunicări cu semenii, sărăcia extremă. În ceea ce priveşte actul
X

iniţierii, acesta va presupune retezarea mâinii drepte, obicei înlocuit, începând cu secolul al XVI-
lea, cu aplicarea pe umărul drept a unui tatuaj complicat, a cărui semnificaţie s-a păstrat până
astăzi secretă. În 1754 ordinul va fi interzis în urma conciliului de la Novgorod, unde a fost
declarat eretic, ceea ce bineînţeles că n-a dus la dizolvarea sa, ci doar la adoptarea de către
membri a unor precauţii suplimentare şi la înăsprirea condiţiilor de admitere, transformându-l,
aşa cum bine spune Belizarie Choniates în Vieţile a trei sfinţi, „dintr-un râu, năvalnic ce-i drept,
dar care lesne putea fi iscodit şi, la nevoie, îndiguit sau călăuzit într-o anume matcă, într-un
curent subteran anevoie de stăpânit”.
Revenind la Grigorie, acesta intră în cele din urmă, în 1263, în prima duminică a postului
Paştelui, în biserica Sfânta Sofia, târându-se în genunchi, cu mâna rămasă dusă la piept şi cu
capul plecat a umilinţă. Străbătu nartexul, pătrunse prin poarta care timp de două secole îi va
purta numele şi ajunse în nava centrală. Rămase acolo nemişcat, rugându-se, până spre seară,
când repetă drumul în sens invers, dar tot cu faţa la porţile împărăteşti. Timp de nouă luni, „de
trei ori câte trei”, după cum ţine să precizeze Ibn Gabinum, urmă acelaşi ritual, zi de zi.
La început, credincioşii murmurară, contrariaţi că un cerşetor a avut îndrăzneala de a
tulbura puritatea lăcaşului, dar o predică a preafericitului patriarh Iosif, fervent adept al lui
Maximos Mărturisitorul, despre sărăcia lui Isus şi despre mântuirea prin renunţare şi rugăciune îi
obligă să-şi schimbe atitudinea. Phrantzes afirmă că şi imaginea însăşi a omului înveşmântat în
zdrenţe, încremenit ore întregi, cu capul plecat, în spaţiul imens al navei centrale, copleşitoare
prin grandoare şi fast, o scenă tulburătoare deci prin forţa sugestiei, a contribuit substanţial la
acceptarea lui Grigorie.
Veni apoi acea dimineaţă limpede de Crăciun, când fratele Culan se trezi singur în nişa pe
care o împărţea de sute de nopţi cu Grigorie. Buimac încă de somn şi zgribulit de frig, intră în
biserică, deschisă de-acum tuturor. Parcurse cu privirea spaţiul central, scotoci printre coloane,
căută chiar şi prin galeriile destinate femeilor. Negăsindu-şi maestrul, se îndreptă spre poartă,
gata să plece, dar tocmai atunci simţi ceva ca un val cald izbindu-l în ceafă, pătrunzând prin os şi
răscolindu-i mintea atât de adânc, încât se întoarse ca ars. Mai întâi nu văzu nimic, năucit de
intruziunea aceea în intimitatea sa şi speriat de noutatea senzaţiei. Apoi privirea i se limpezi dintr-
odată şi putu distinge, la capătul unor raze de soare care pătrundeau nefiresc pe una dintre
ferestrele dinspre miazănoapte, pe Sfântul Grigorie, privindu-l dintr-un mozaic, aşezat în poziţia
lui preferată, cu picioarele strânse sub şezut. Zâmbea, aşa cum n-o făcuse de prea multe ori cât
timp vieţuise pe pământ.
Trei zile fratele Culan nu se clinti de acolo, fără să mănânce, fără să bea, fără să doarmă.
După Ubertinus Nestor, atunci i-ar fi împărtăşit sfântul Grigorie, cu „glasul sufletului”, învăţătura
şi calea ce trebuiau urmate. De altfel, acel „glas al sufletului” s-a făcut vinovat de interzicerea
ordinului, pentru că nu puţini i-au acuzat pefraţii tăcerii de amestec în treburile politice.
Prima imixtiune de acest gen cunoscută este legată de Matteo şi Niccolò Polo, unchiul şi
tatăl lui Marco Polo, care s-au întâlnit cu câţiva dintre magiştrii ordinului la Acra, în aprilie 1269.
Aflând cei doi veneţieni, purtători ai soliei Marelui Han Qublai către papa Clement al IV-lea, că
acesta din urmă răposase cu un an înainte, căutară şi găsiră sfat la magiştrii din Regatul
X

Ierusalimului şi din Comitatul Tripoli, care i-au îndrumat către Tebaldo Visconti di Piacenza,
„prelat peste toată ţara Egiptului”. Întrevederea, desfăşurată în mare taină, era amintită în
manuscrisul autograf al celebrei Divisament dou monde, mai cunoscută sub numele Il libro di
Messer Marco Polo Cittadino di Venezia detto Milione dove şi raccontano Le Meraviglie del
Mondo, redactată, după cum bine se ştie, în închisoarea genoveză Superba de Marco Polo şi
Rustichello da Pisa între 1298 şi 1299. Din păcate aceasta s-a pierdut, iar în copia notată de
specialişti O1, parţial coruptă, din care au derivat toate manuscrisele ulterioare, întâlnirea de la
Acra este omisă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în textul publicat în 1928 la Florenţa de Luigi
Foscolo Benedetto şi considerată – iată, pe nedrept – adevărata carte a lui Marco Polo. Mai
trebuie precizat că în septembrie 1271 Tebaldo Visconti di Piacenza a devenit papă sub numele –
întâmplător oare? – de Grigore al X-lea.
Pe de altă parte, este bine cunoscut scandalul provocat de Conspiraţia Mută, volum tipărit
în 1732 la Milano, în care autorul, Ioannes de Salonic, fost membru al ordinului, după propria-i
mărturie, făcea dezvăluiri senzaţionale. Într-un întreg capitol se ocupa de modurile de manifestare
ale acestei abilităţi de a comunica fără grai, întâlnită destul de rar şi care constituia principala
condiţie de a intra în ordin, considerat de Consiliul Maeştrilor o elită, singura capabilă să conducă
destinele omenirii. Folosită iniţial doar pentru comunicarea între membri, ea a devenit cu timpul
o metodă de manipulare a celor din afara ordinului. Ioannes de Salonic publică, chiar la sfârşitul
cărţii, o anexă cu personalităţi contemporane lui aflate sub influenţa „fraţilor” şi un plan, destul
de amănunţit, de acaparare a puterii în Imperiul Otoman, zona în care activa el.
Dar să revenim la anul 1263. Vestea minunii de la Sfânta Sofia se răspândi cu mare viteză
mai întâi în mahalalele dinspre Cornul de Aur, apoi în satele din împrejurimile
Constantinopolului, încât ajunse, în mai puţin de o lună, în cele mai îndepărtate colţuri ale
imperiului, la Dyrrachium, pe coasta Adriaticii şi la Cherson, în Crimeea. Atât de mulţi oameni se
perindară prin biserică, încât săptămâni întregi şirul lor se scurse fără întrerupere. Belizarie
Choniates susţine că atunci au fost racolaţi zeci de „fraţi”, punându-se bazele ordinului.
Aproape două sute de ani tăcerea se aşternu asupra confreriei, până în 1453, când ienicerii
lui Mahomed al II-lea pătrunseră în Constantinopol prin poarta Kerkoporta şi începu, în viziunea
lumii elenistice, domnia lui Antihrist. În acea nefastă dimineaţă de marţi, 29 mai, în care
Constantin al XI-lea Paleologul căzu răpus în luptă, iar flamurile islamului se înălţară pe turnurile
de la Blacherne, acolo unde fluturaseră vulturul împărătesc şi leul Sfântului Marcu, marinarii
turci năvăliră prin poarta Plataea, se alăturară primelor cete de ieniceri care veneau dinspre ziduri
de-a lungul văii râului Lycos şi se îndreptară către Sfânta Sofia. Iată ce ne povesteşte Phrantzes în
Chronicon:
„Preoţii s-au retras, slujind, către altar, până ce au fost şi ei prinşi. Dar, în cea din urmă
clipă – aşa spuneau credincioşii – câţiva preoţi, apucând odoarele cele mai venerate, s-au
îndreptat către zidul dinspre miazăzi al altarului. Zidul s-a deschis şi i-a cuprins şi acolo au să
rămână până ce clădirea cea sfinţită va fi iarăşi biserică”.
Iar în Cronica Slavă se spune:
X

„Sultanul a pătruns în oraş târziu, după-amiază, cu puţin înainte de apusul soarelui, prin
poarta Charisidiană. Escortat de cei mai chipeşi şi mai viteji dintre ienicerii lui şi urmat de
sfetnici, a străbătut călare strada Mese până la biserica Sfânta Sofia. În faţa porţilor a
descălecat şi s-a aplecat să ia o mână de pământ, pe care şi l-a presărat peste turban, în semn de
smerenie faţă de Dumnezeul său. A intrat apoi în biserică şi a rămas gânditor o clipă. Apoi, pe
când păşea către altar, privirea i s-a oprit asupra unui oştean turc care încerca să scoată cu
barda o bucată din pardoseala de marmură. S-a întors furios către el şi i-a spus că îngăduinţa de
jaf nu înseamnă să prăpădeşti clădirile. Pe acestea şi le păstra pentru dânsul.
Mai rămăseseră pitiţi prin colţuri câţiva greci pe care turcii încă nu-i legaseră să plece
cu ei. Sultanul a poruncit să li se îngăduie să meargă în pace pe la casele lor. Au ieşit atunci şi
câţiva preoţi din culoarele tainice aflate în dosul altarului şi i-au cerut îndurare. Sultanul le-a
dat şi lor voie să plece sub proteguirea sa. A stăruit însă ca biserica să fie pe dată prefăcută în
moschee, icoanele şi odăjdiile creştine să fie îndepărtate, iar frescele şi mozaicurile distruse.
Atunci Isak Paşa, comandantul diviziilor din Anatolia, a îngenuncheat şi l-a implorat să nu
distrugă mozaicul cu Sfântul Grigorie Ciungul, căci această faptă nenorocire ar aduce. Mehmet,
mânios din pricina îndrăznelii, l-a întrebat de unde ştie asemenea lucru. Paşa i-a răspuns cu
voce tremurată că însuşi Grigorie i-o spusese, cu o clipă înainte. Apoi sultanul, furios din cale-
afară, a poruncit ienicerilor să-l descăpăţâneze pe loc pe mişel. Până să se oprească din
rostogolit capul lui Isak, Mehmet a mai poruncit ca acel mozaic să fie pe loc distrus. Zadarnic l-
au căutat însă oştenii pe pereţii bisericii, căci Sfântul Grigorie dispăruse fără urmă. Locul arătat
de preoţi era gol”.
Nici o ipoteză privind aceste întâmplări nu poate fi temeinic susţinută, chiar dacă
cercetările au fost numeroase şi amănunţite. Mai mult chiar, există mii de mărturii, întinse pe
cinci secole, privind apariţia mozaicului, pentru scurtă vreme, în biserici din întreaga lume: în
1489 în Biserica Panaghia Gorgoepikos din Atena, în 1531 în Bazilica Sfântul Apollinare Nuovo
din Ravenna, în 1601 în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, în 1773 în
Capela Carmen din Ciudad de Guatemala, în 1815 în Biserica San Francisco din Buenos Aires, în
1816 în Biserica Sfântul Mihail din Moscova, în 1940 în Catedrala Marienkirche din Berlin, în
1988 în Biserica Sfântul Gavril din Belgrad. Cea mai bizară apariţie a fost însă cea din 18 aprilie
1945, când mozaicul a fost văzut în trei locuri diferite, aflate la distanţe de mii de kilometri,
respectiv la Washington, Berlin şi Moscova, constituind singura mărturie a ubicuităţii Sfântului
Grigorie Ciungul.
Cam acestea ar fi toate datele pe care am reuşit să le culeg despre Sfântul Grigorie şi fraţii
tăcerii. Nu are rost să enumăr dificultăţile întâmpinate în timpul cercetărilor, atât datorită lipsei
surselor, cât şi a atitudinii celor de care depindea accesul la ele. Trebuie să precizez însă că au
fost numeroase şi că a trebuit să dau dovadă de nemăsurată răbdare şi diplomaţie pentru a le
surmonta. Nu-mi pot încă explica – sau nu vreau s-o fac – suspiciunea celor din jur, nu de puţine
ori transformată în ostilitate sau în compasiune în momentul în care dezvăluiam obiectul
studiului. Cert este că îndoielile de la început m-au părăsit una câte una, cu fiecare pas străbătut
luându-le locul teama, deşi unii spun că aş fi tare de rânză. Oricât m-aş strădui, nu pot uita însă că
X

Ioannes de Salonic şi-a sfârşit zilele într-un sanatoriu, culegând flori de pe tapiserii, că Ubertinus
Nestor s-a spânzurat de clanţa uşii de la intrare a mitropoliei Atenei, că Leon Prodromos s-a
declarat eretic şi a străbătut mai bine de o mie de kilometri pentru a se preda inchiziţiei sau că
Belizarie Choniates s-a ridicat de la masă în timpul unei cine în familie, a ieşit din casă şi dus a
fost.
Pe deasupra, atitudinea colegilor şi a tuturor celor care mi-au citit însemnările înainte de
publicare mă fac să cred că doar Ordinul Tăcerii le va lua în serios, ceea ce nu este deloc de
natură să mă liniştească. La fel faptul că în ultima vreme am impresia că identific trei personaje
aflate permanent în preajma mea, în ciuda strădaniilor mele de a scăpa de ele.
Poate că n-ar fi trebuit să dau niciodată publicităţii ceea ce am aflat. Poate că tăcerea este
virtutea supremă. Poate că ar fi fost mai cuminte să uit. Poate că viaţa-i doar o lumină muribundă
la capătul unor scări tocite. Poate. Dar nu pot. Datoria mea faţă de semeni şi dragostea faţă de
adevăr mă împing să proză

▫ Andrei Gaceff ▫
Călătorul de plumb ▫
M-am apropiat fără emoţie de avizierul de pe acest etaj al buncărului: astăzi acolo apărea
doar Rafael Ontar, numele meu, 810, numărul cabinei mele, un 50 încercuit, fix vârsta mea, apoi
o săgeată spre capătul rândului, ceea ce arăta că azi trebuia să plec.
Eram liber să ies, să mă plimb oricât la suprafaţă. Nici n-aveam voie să mă mai întorc
aici, nu mi-ar fi deschis. Nu m-ar fi auzit dac-aş fi ciocănit, iar uşa foarte solidă a adăpostului nu
are vizor.
Am trecut pe lângă culoarul care ducea la ecluză. Dintre paznici, Mitsumi m-a zărit şi s-a
înclinat, invitându-mă la ieşire. I-am făcut semn că nu, că nu ies încă, iar el s-a întors să
urmărească înregistrarea unei întreceri de tir cu arcul, din urmă cu trei secole.
Purtam cele mai comode încălţări ale mele, căci astăzi urma să fie pentru mine ziua cea
mai lungă. Câţiva cunoscuţi mi-au urat multă sănătate când m-au întâlnit pe culoare. Le-am
răspuns, asigurându-i că n-o să-i uit, indiferent cât de pitoreşti vor fi împrejurimile locului unde
mă voi stabili afară.
Am ajuns la lifturile care coborau; mă aflam la ultimul etaj, bineînţeles că de aici toate
lifturile coborau. Trăiam la etajul 50, alături de persoane care aveau aproximativ aceeaşi vârstă ca
mine, indivizi de 49 de ani care mergeau spre 50. Dar nimeni nu s-a mai născut în aceeaşi zi cu
mine, la aceeaşi dată, să fie serbat tot astăzi, aşa că urma să părăsesc adăpostul singur.
Liftul mi-a cerut cartela, probabil pentru ultima oară. La vârsta mea, aveam destule puncte
să fac călătorii mai lungi între etaje. M-am gândit puţin pe ce buton al liftului să apăs, iar în cele
din urmă am ales etajul 23. Clara nu locuia acolo, nu la 23, dar am zis să trec mai întâi să-i procur
pastilele, ea ar fi considerat că îi fac un imens serviciu.
Cât a durat călătoria cu liftul, am stat pe podeaua cabinei, să-mi menajez picioarele. Liftul
X

nu a scos nici un sunet, decât la deschiderea uşilor. Eu m-am ridicat atunci şi am păşit pe etajul
celor care se apropiau de vârsta de 23 de ani.
Şi dintre aceştia m-au salutat mulţi; nu ştiau că astăzi e ziua mea, însă mi-au făcut
complimente vizavi de pantofii mei sport vişinii, frumos recondiţionaţi.
Lumina de pe acest etaj era un pic cam palidă pentru ochii mei; cred că aşa votaseră, aşa
le plăcea celor de aici. Ridicaseră, în schimb, orice interdicţie vizavi de muzică pe holuri, iar la
momentul trecerii mele am avut senzaţia că dominau ritmuri indiene. De-abia am auzit vocea
unei femei anunţând din tavan:
— Este ora zece. Rafael Ontar, poţi pleca.
Ştiam, ştiam.
Mă pensionau.
Voi vedea în sfârşit arbori în jurul meu, câmpii care să mă hipnotizeze şi râuri care să mă
stropească, voi lăsa în urmă colecţia mea cu înregistrări video cu campionate de golf.
Am avut mult de mers pe etaj până la cabina lui Hansen, se afla la depărtare maximă de
coloana lifturilor. Am ciocănit şi mi-am rostit în şoaptă numele cât mai aproape de uşa cabinei.
Hansen mi-a deschis, întâi pe jumătate, apoi cu toată încrederea.
Hansen arăta… bine. Consuma opusul substanţei după care venisem eu; pentru el îşi
prepara un derivat al ciproheptadinei şi îl consuma regulat, ca să-şi încetinească îmbătrânirea. Iar
asta avea efect, nu spun că nu avea; părul lung al lui Hansen era superb, pielea îi era lipsită de
orice defect şi înţelesesem că era un amant neîntrecut. Faţa lui, însă, o găseam un pic imobilă,
anesteziată – ceea ce consuma el deprima, îl îndemna la mult somn şi îl împiedica să fie foarte
vesel.
În fine, eu, pentru Clara, venisem să iau celelalte pastile. Hansen le producea ca hobby
împerecheat cu filosofia şi nu cerea nimic în schimb.
— Ştii, Hansen, este ziua mea. Cincizeci.
Ca semn de curtoazie, chimistul şi-a aranjat pletele ca pe nişte draperii, în aşa fel încât să
mă poată vedea perfect, să ne privim în ochi. S-a gândit un pic ce să-mi spună.
— Te duci afară?
— Peste puţin timp, da.
Ce-am văzut atunci la Hansen m-a mirat, nu se potrivea deloc cu pastilele pe care le lua.
— Hansen, tu mă invidiezi! Cum se poate una ca asta?
— Nu contează că te invidiez pentru că te muţi, pentru că ieşi la aer. Nu vreau să fiu
niciodată bătrân.
S-a rotit să privească peretele din stânga, să nu se mai uite la mine.
— Hansen, ascultă. Mi-ar plăcea să treci pe la cabina mea să îţi alegi din lucrurile pe care
le las, din lucrurile mele. Ştii că, de mâine, toate bunurile mele se distribuie.
— Mulţumesc, dar vorbeşti prostii, Raf. Şi tu ştii că nu-mi permit o călătorie dus-întors cu
X

liftul între etajul meu şi al tău. Nici pomeneală să am pe cartelă atâtea puncte. Nici pomeneală. Şi
să le consum pe nişte pantaloni de-ai tăi… Şi nu am nici pe cine să vizitez la ultimul etaj.
— Tu ai dreptate, Hansen. Dar uite, ai putea să treci pe la tatăl tău, pe drum. Locuieşte pe
la etajul patruzeci şi ceva, nu?
— Nu mă interesează celelalte etaje, Raf, decât în măsura în care veniţi voi la mine.
Am luat plicul cu tablete şi l-am vârât într-un buzunar al treningului. Mi-am tras
fermoarul, iar atunci Hansen şi-a dezvăluit din nou chipul dindărătul pletelor.
— Deci te duci afară chiar astăzi.
— Sigur că da. Am de gând să călătoresc mult şi îţi promit că, pe oriunde voi trece, îţi voi
trimite un gând bun. N-o să vă uit.
— OK, Ontar, îţi jur că odată şi-odată am să trec pe la cabina ta de la cincizeci.
Mi-a părut bine să aud asta. Mi-am luat la revedere de la Hansen bătându-l pe umăr, apoi
m-am întors la lifturi. Am chemat unul şi, până a venit, am ascultat mai departe melodii indiene.
Printre şerpuirile sitarelor, am distins din nou vocea din tavan anunţând ora exactă şi
plecarea mea.
În sinea mea, am mulţumit celor care făceau anunţul. Mi-am scos de la gât cartela pentru
lift şi am aşezat-o în dreptul senzorului. Am cerut etajul 33; comanda mi-a fost acceptată, dar o
voce din lift, de data asta, m-a înştiinţat că mai aveam foarte puţine puncte de deplasare şi că nu-
mi ajungeau să mă întorc la etajul meu, la 50. N-am băgat-o în seamă.
Uşile liftului s-au închis şi am pornit să urcăm. M-am aşezat din nou pe podea; am dus
mâna la buzunarul unde pusesem plicul pentru Clara, plicul cu pastile de îmbătrânit. Nu eram de
acord cu tratamentul ăsta, dar Clara avea să-mi fie iarăşi teribil de recunoscătoare, ea asta îşi
dorea.
Vocea liftului a spus că ne apropiam de nivelul 33; m-am ridicat şi m-am pregătit. Mă tot
gândeam cum anume să-mi iau la revedere de la Clara. Mă aştepta la lifturi, disperată. Îşi
epuizase cartela ei de lift, făcuse prea multe drumuri la sora ei mai mică, operată săptămâna asta
la un rinichi.
Clara se tunsese rotund.
— Spune-mi că observi.
Ştiam că nu se referă la tunsoare. Clara îşi aşezase mâinile în palmele mele; era vorba de
mâinile ei şi de faţă.
— Spune-mi că ridurile se văd bine.
Au trecut atunci pe lângă noi şi ne-au salutat câteva femei, de asemenea de 32 de ani.
Chipurile lor au făcut să-mi fie şi mai uşor să admit:
— Se văd. Tabletele au efect.
Avea riduri, avea destule riduri noi. Pielea mânuţelor ei începuse să semene cu ambalaje
de ciocolată recuperate, după ce te-ai chinuit puţin cu ele să le îndrepţi. I-am spus iarăşi Clarei că
X

nu sunt de acord să se grăbească aşa. Să convingă o comisie că a îmbătrânit destul şi să fie dată
afară din adăpost.
— Te rog, am hotărât de mult să vin cât mai repede după tine.
— Dar eu n-aş vrea să cazi bolnavă, Clara.
— Eu sunt foarte rezistentă. Mi-am vegheat sora, nu am dormit, n-am mâncat şi nu am
păţit nimic. Tot ce vreau eu este să ajung să trăiesc cu tine, să ne culcuşim într-o căsuţă de lemn.
Şi să avem cai – poate găsim, poate încă se mai găsesc.
M-a tras spre cabina ei să îmi arate ceva. Pictase. Pictase toată noaptea trecută.
— Uite! Câteva săptămâni vei umbla pe-afară fără mine. Aş vrea să iei asta cu tine. Ştiu
că-i incomod fiindcă nu se poate împături – încearcă să-l faci sul.
Pictura ei era foarte reuşită. Reprodusese mai multe decoruri vegetale din fotografiile cu
vechi terenuri de golf, iar în mijloc pusese uşa buncărului. Chepengul era deschis şi în interiorul
întunecat al ecluzei apărea autoportretul – imaginea Clarei până la umeri, cu noua tunsoare.
— Da, îl voi lua, e singurul meu bagaj. Dar, Clara, cum ne vom întâlni?
A început să plângă imediat. Mă înţelesese greşit.
— Vrei să spui că nu ne vom revedea? Eu iau de mult pastilele, şi de săptămâna asta o să
grăbesc lucrurile, voi înghiţi mai multe.
— Voiam doar să stabilim un plan, Clara. Uite, voi căuta să revin la fiecare trei zile la uşa
buncărului, şi tot nu mi se pare ceva suficient de sigur.
Mi-a zâmbit cu lacrimi pe buze. Am continuat să o liniştesc:
— Se spune că după prima uşă a adăpostului este o anticameră mare. O să-ţi las acolo
mesaje, în cel mai rău caz să-ţi scriu unde mă vei putea găsi.
Am rulat tabloul Clarei şi m-am aşezat cu el în pat, ţinându-l sub braţul drept. I-am făcut
semn Clarei să vină şi ea, să petrecem un timp îmbrăţişaţi.
A trecut, probabil, cam o oră. Apoi i-am şoptit să mă lase să plec, să nu mă conducă. Şi să
fie sigură că am să respect aranjamentul nostru.
M-am ridicat şi am lăsat-o pe Clara în patul ei, cu faţa spre perete. Am auzit cum foşneşte
plicul cu pastile de îmbătrânit – îl pusesem pe pernă – şi cum Clara mestecă şi înghite câteva. Am
luat tabloul ei şi, în timp ce închideam uşa cabinei în urma mea, am mai auzit:
— Te iubesc foarte mult, să ştii. Voi veni şi eu repede.
Fireşte că pe drumul către lifturi am hotărât să iau cu mine şi obiectul pe care mi-l
pregătisem eu pentru călătorie, pentru orice eventualitate, da da.
Am apropiat cartela de senzorul liftului şi am cerut să fiu dus la etajul 50. Ca răspuns,
liftul întâi a bâzâit, apoi vocea obişnuită mi-a dat un anunţ excepţional:
— Această cartelă nu mai este activă.
Am apăsat un buton care-mi făcea legătura audio cu cineva de la administraţie. I-am spus
cine sunt, iar operatorul mi-a indicat să mă îndrept către liftul de serviciu şi să aştept; cineva o să
X

vină urgent să mă ia.


Urgent a însemnat, într-adevăr, foarte repede. M-am şi speriat să văd că preşedintele
adăpostului a venit chiar el după mine. Dar ce puteam să păţesc? Era ultima mea zi în buncăr.
Eric, preşedintele, mi-a făcut semn să vin la el, în lift.
— Încă mai eşti înăuntru, Ontar? Şi ce cauţi la etajul ăsta?
Cumva, preşedintele îmi era simpatic, ne era tuturor, şi îmi venea foarte uşor să-i vorbesc.
Să-i spun aproape numai adevărul.
— Am trecut pe la iubita mea. Mărturisesc că azi n-am fost foarte atent să-mi las destule
puncte pe cartelă pentru drumul de întoarcere.
Eric şi-a aranjat părul roşu, deşi oricum îi stătea perfect.
— Nu cunosc câte puncte mai aveai pe cartela pentru lift, dar te-am văzut cu ochii mei de
dimineaţă, te îndreptai spre Mitsumi, am crezut că ieşi imediat din buncăr. Când am ajuns în
biroul meu, am dat indicaţii să-ţi fie dezactivată cartela. De unde era să ştiu că-ţi mai trebuie?
Atunci am îndrăznit:
— Aş putea să mai trec pe la cabina mea? Fiindcă aş dori să mai iau cu mine un lucru.
— Ontar, noi ţi-am pregătit rucsacul cu apă şi hrană pentru trei zile. Crede-mă, afară o să
găseşti de toate; cei care rămân aici, în schimb… Dar arată-mi ce vrei să iei, poate voi aproba.
Am intrat cu preşedintele la mine în cămăruţă. I-am arătat cu mâna către masă.
— Statuia asta de bronz? O fată care poartă o pălărie mare.
— Cred că voi avea nevoie de ea. Pot să o iau?
— Dacă ţii la ea atât de mult… Restul laşi aici, da?
Mi-am părăsit cabina, iar preşedintele a încuiat-o. Duceam într-o mână statuia fetei cu
pălărie, iar în cealaltă tabloul Clarei.
Pe culoarul spre ecluză, Eric mi-a aşezat în spate rucsacul cu merinde.
— Să călătoreşti mult, Ontar! Şi îţi urez să trăieşti cât mai mult afară.
— La cât să mă aştept?
— Nouă ani. Poate doisprezece. Nu-i nevoie să fii prea precaut, iradierea va fi un proces
foarte lent. Trăieşte, simte-te bine în peisaj.
— Pot să vă mai întreb ceva? După ecluză există încă o cameră de beton?
— Da, nu vei ieşi imediat în câmp. Contează? Haide, vin cu tine în ecluză.
Mitsumi şi încă un bărbat au învârtit împreună robinetul primei uşi, iar eu şi preşedintele
Eric am trecut în camera albă a ecluzei. Neoanele de acolo clipeau obositor. Gărzile m-au salutat,
apoi au închis la loc şi au asigurat uşa.
Am scăpat din mână statuia fetei cu pălărie, iar zgomotul a fost teribil.
— Ontar, fii serios, nu vrei să laşi asta în buncăr?
— Aş prefera să nu mi-o confiscaţi. Haideţi, cum se deschide următoarea uşă?
X

Preşedintele avea de introdus un cod.


— Ah, este şi aici o încuietoare…, am suspinat.
De îndată ce preşedintele Eric a întredeschis acea ultimă uşă a ecluzei, a intrat la noi aer
de afară, presupun, aer natural. Îmi era imposibil să-l descriu, dansau în nările mele prea multe
arome. Nu puteam asemui senzaţiile acelea cu nimic; îmi aminteau întrucâtva de momentele
imediat următoare unei injecţii intravenoase cu vitamina C.
— Ştiţi la ce mă gândeam să folosesc statuia de bronz? Dumneavoastră să vă întoarceţi
acum în buncăr, iar eu să aşez statuia fetei cu pălărie în pragul acestei ultime uşi, să nu se închidă
după mine. Să o ţină blocată. În caz că mi-aş dori să mă întorc, să mă întorc puţin.
Abia atunci l-am văzut pe preşedinte enervându-se.
— Nu te prosti, Ontar, dă încoace statuia şi pleacă. O să-ţi placă mult afară.
Avea dreptate, aşa că i-am întins obiectul greu de bronz şi am trecut dincolo. Eric m-a
salutat şi a tras uşa.
Era într-adevăr lipsită de vizor şi de sonerie.
Iar eu mă aflam în ultima cameră. Ultima cameră exista. Nu avea becuri, dar uşa
următoare era dată de perete şi de afară primeam lumină naturală; era atât de intensă, încât mi-a
fost imposibil să privesc într-acolo mai mult de câteva clipe. Trebuia să îmi mai acord timp.
Era tare greu să rezist tentaţiei de a face curat în acea cameră precum un depozit al unei
case de amanet. Pe măsură ce înţelegeam ce conţine, începeam să fiu deranjat de bucăţile de
faianţă, de maldărele de fiare, de… Am distins pe jos chiar şi o ramă de tablou, fără pânză.
M-am îndreptat spre un perete. Acolo trebuia să îi las Clarei mesaje, indicaţii, însă am
observat că pereţii erau aproape plini, plini de text, umpluţi cu desene. Inimioare, ţinte, „În ce
dată suntem? Scrieţi aici, vă rog”, „M-am trezit dimineaţa, de ce este noapte afară?”, „Aş vrea să
mă întorc. Luis”.
Dar de afară venea un miros nemaipomenit. Am reuşit să mă acomodez şi să privesc prin
spaţiul uşii, sa concep că acolo mişcau crengi şi frunze, că existau pe lume pietre rotunde de toate
mărimile, că în partea de sus era un fond albastru.
Am călcat pe nişte resturi şi am păşit afară. Natura începea imediat, imediat după uşă. Tot
ce mi se promisese era adevărat. Câmpie la câteva sute de metri – căci ieşirea din buncăr se făcea
pe un deal – câmpie cu iarbă şi tufişuri, în care se juca vântul sau poate iepurii. Era întreruptă
numai puţin la un moment dat, cred că era întreruptă de un pârâu. Auzisem un pârâu într-un film,
dar nu puteam fi absolut sigur.
Am închis uşa anticamerei adăpostului, am derulat pictura Clarei şi am fixat-o în locul
geamului spart al uşii. Am simţit nevoia să mă aşez – m-am întins în iarbă, cu privirea către
desenul cu Clara, de pe uşă. Îmi plăcea să îmi închipui că iubita mea mă privea prin fereastra
căsuţei noastre şi că eu mă aflam în curte, în grădină. M-am rostogolit puţin prin verdeaţă, apoi
am scos din rucsac o brioşă şi, culcat, am început să mănânc.
Vocea care m-a întrerupt era drăguţă, dar m-a speriat tare:
X

— Haide, haide, ridică-te din iarbă.


Mă zorea. Această femeie care cobora din stânga către mine. Era foarte încotoşmănată.
Nu se pricepea deloc să se îmbrace şi nu arăta grozav; se strânsese în multe locuri pe corp, pe
haine, cu şireturi.
Când a fost lângă mine, m-a lovit cu un baston ca să execut ce-mi ceruse.
— Rigoberto te-a zărit prin binoclu, iar eu m-am oferit să vin să te iau. Sunteţi daţi afară
din buncăr la tot soiul de ore; tu ai apărut mult după prânz. De asta supraveghem locul şi seara,
nu ne permitem să vă ratăm. Dacă ieşeai şi nu te întâmpina cineva, sigur ai fi apucat-o într-o
direcţie complet aiurea şi te-am fi pierdut.
— Să ştii că nu-mi eşti foarte simpatică.
— Mă numesc Juana Noriega.
I-am întors spatele. Dar ea s-a apropiat de urechea mea.
— Cel puţin te-ai sculat din iarbă. Este puternic radioactivă, să ştii. Încă este.
Juana m-a văzut că priveam galeş pajiştile şi pădurea din vale.
— Tu vrei să trăieşti mai mult de o săptămână?
— Încă şapte ani. Sau zece.
— Doamne, Dumnezeule, cât vrei să vorbim aiureli? Tu nici măcar nu eşti îmbrăcat
corespunzător, nu ai nimic care să te protejeze. Haide, trebuie să mergem imediat spre munte.
Toţi sunt acolo. În peşteră. A fost şi mină de metale, o să trăim mult. Vino la noi.
— Văd nori frumos coloraţi, am încercat eu să mă opun. Nu am stat niciodată în ploaie.
— Nici n-o să rezişti la mai multe ploi.
Priveam tot înspre întinderile de iarbă.
— Dacă te duci acolo, vei fi singur. Tu şi insecte, numai insecte. Haide, fii rezonabil,
suntem afară de mai bine de o jumătate de oră. Trebuie să ne retragem în peşteră imediat, în
puşculiţa de metal.
— Dar tot ce mă interesează se află în direcţia opusă.
A venit şi m-a luat de braţ, fără să mă bruscheze.
— Haide, nu fi încăpăţânat. Din când în când, vei putea să ieşi din peşteră, în scurte
plimbări.
— Juana, uite un cal. Cred că stătea culcat în iarbă şi acum s-a trezit. M-ai minţit, pe
câmp este un cal maro, aproape roşu.
Juana a privit într-acolo, apoi mi-a acoperit ochii cu palma.
— Se poate, este unul dintre caii noştri care au fugit din mină. Te rog să nu te uiţi la el.
I-am îndepărtat palma cu care încerca să mă împiedice să privesc.
— Calul ăsta are o culoare deosebită…
Era din cauza pielii care pe alocuri îi lipsea. Iar în loc de ochi părea să aibă două ciuperci.
X

M-am întrebat în minte câtă vreme apucase să pască înainte să devină el însuşi hrană, hrană
pentru iarbă.
M-am smuls de lângă Juana şi m-am întors în anticamera buncărului. Am recuperat
pictura Clarei şi am închis uşa. Am dibuit pe jos un lemn ars la un capăt, cu care am adăugat pe
perete: „Nu intraţi în vorbă cu Juana Noriega”.
Juana Noriega mă urmase, dar nu a vrut să dea buzna peste mine; mă păzea prin rama
geamului de la uşă.
— Ce ai de gând? Ce aştepţi aici? Cum te numeşti? Am să întreb în mină şi am să găsesc
un cunoscut de-ai tăi, să vină să te convingă.
— Eu sunt Rafael. Peste două zile, Albert Foltz împlineşte şi el 50 de ani. Va ieşi din
buncăr. Îl aştept aici. Este un tip foarte deştept, mă voi sfătui cu el.
— Rafael, dar eu nu te mint. Ai văzut calul muribund de pe câmp.
— Da, probabil n-ai minţit. Când m-ai ţinut de braţ, am simţit metalul pe care-l ai în
haine. Eşti doldora de plăcuţe, chiar încerci să te aperi de radiaţii. Dar cred că exagerezi, eşti o
fricoasă.
— Rafael, trebuie să vii în mină. Aici, în camera asta, nu eşti destul de protejat.
— De ce ţii la mine aşa mult?
Juana a păşit în anticameră şi a venit către mine; mă temeam că va trebui să fac un gest
complet necavaleresc, să o împing ca să plece, să îi dau un şut.
— Juana, eu îl aştept pe următorul pensionat.
Am simţit că mă acoperă, am simţit-o cum căuta să aranjeze mai bine haina pe mine,
halatul ei cu metal.
— Juana, de ce ţii la mine aşa de mult? am întrebat-o pe când dădea să se îndepărteze.
S-a oprit, dar nu cred că mi-a răspuns – a spus o prostie.
— Pentru că eşti un puşti. Iar eu mă apropii de şaizeci de ani.
Am crezut că pune mâna pe perete la întâmplare, să se sprijine, dar îmi arăta ceva. În
dreptul degetelor ei, literele FΩ, mari.
— Ai trăit într-un buncăr Omega. Tu nu ai cincizeci de ani. S-ar putea să nici nu fie ziua
ta astăzi.
— Aiurea.
Ştiu că a fost o replică de puşti, dar ce-aş fi putut să spun contra tâmpeniei ei?
— Când s-au înfiinţat buncărele Omega, deja se ştia că nu prea mai sunt locuri, resurse, că
oamenii trebuie daţi afară mai repede.
Continua să vorbească în dodii.
— Dar cum să arunci din adăpost oameni tineri şi toată lumea să accepte că au trăit
destul? Ai douăzeci de ani, cel mult douăzeci şi cinci. V-au băgat în apă prafuri de îmbătrânit,
care au funcţionat întrucâtva. În buncăr ziua a fost aranjată să dureze douăsprezece ore, poate opt,
X

deşi s-a numărat tot pâna la douăzeci şi patru. Minutele voastre au fost mai scurte.
Am aruncat după ea cu o bucăţică de cărămidă.
— Juana, cum poţi să spui aşa ceva?
— În câteva ore o să ţi se facă somn, teribil de somn. Dar vei dormi puţin. Te vei trezi cu
mult înainte de răsărit.
— Asta nu dovedeşte nimic.
S-a apropiat să mă mângâie pe creştet. Da, era foarte zbârcită Juana. Mi-a fost şi milă
când am plesnit-o peste mână, să înceteze cu mângâiatul.
— Eşti smintită.
— Cât ştii tu că este pulsul obişnuit?
— Treizeci, patruzeci de bătăi pe minut?
A scos dintr-un buzunar un ceas electronic care mai păstrase doar jumătate de brăţară. Mi
l-a întins:
— Eu am să plec. Când simţi că te-ai mai liniştit, începe să numeri. Am să mai trec pe la
tine. Să ţii şi mâncarea sub haină, te rog.
Desigur că nu am avut răbdare să iasă. Mi-am aşezat două degete la încheietura mâinii şi
am privit ceasul. Am ţipat după Juana:
— Ceasul tău este prea lent!
Proză

▫ Felix Tzele ▫
Drumul spre Lună este pavat cu intenţii rele ▫
Fane.
…aşa e cu bişniţa pă romnet, cum spunea Gili, dai ţepe, fratele meu, îi prosteşti pe proşti,
iei de la chinezi mai ieftin, dai la guşteri mai scump.
N-ai de ales, frăţică, ai intrat în joc, te zbaţi să faci mălai, altfel beleşti cariciul, te
jerpeleşti şi nu te mai bagă nimeni în seamă. Păi cine o arde cu săracii, ajungi să dormi cu câinii
şi să stai toată ziua cu nasu' lipit de geamu' de la Dristor Shaorma, cu boschetarii, să îţi arunce
şmecherii o pungă cu juma de kebab în scârbă. Tu nu eşti făcut să întinzi mâna, Fane, nu, ai şi tu
mândria ta, măcar atât să ai, că situaţie nu ai avut niciodată. Ce bine dacă erau şi ai tăi cu munca
prin Chinezia, acolo pe mări, la asamblat electronice pă vapoare, n-ai fi avut tu treabă, ai fi stat
într-un cartier d-ăsta rezidenţial cu blocuri-turn cu acoperişuri ţuguiate şi dragoni din piatră la
intrare, iarna la Sinaia, să moară mă-sa, şi toată vara numai terase şi cluburi prin Ploieşti, droguri,
băutură şi femei.
Ce-i drept, nu ai trăit tu chiar ca un cerşetor şi nici nu ai alergat ca o furnică să ai ce să
bagi în gură, n-ai murit de foame, ce să mai, ai fost întreţinut douăşcinci de ani, că babalâcul cât a
X

trăit s-a zbătut, da, s-a chinuit el cu calculele lui, cu contabilitatea lui pentru bişniţarii dă pă
romnet. Cine ştie, poate acum nu erai în aşa căcat dacă nu murea babalâcul, îţi dădea el să acoperi
gaura, săracu', îţi dădea, da.
Te-a îngrijit, putea să nu o facă, după ce a luat-o razna mama şi au internat-o la nebuni, el
putea să te dea la un centru pentru minori, că ăia au nevoie de oameni să le muncească pe gratis.
Îţi mai trecea cu vederea că mai băgai la poker pă internet, te mai lua la perpulis câteodată. Venea
seara la tine în cameră, îşi aprindea o ţigare şi începea să turuie cu vocea lui de brotac. Bă Fănele,
lasă mă dracu' jocurile astea, eu ştiu matematică, probabilitatea să câştigi este extraordinar de
mică, parcă sunteţi apucaţi, voi, tinerii, doar loterie aveţi în cap, ce credeţi că se întâmplă acolo
pe lună?
Da, a avut capu' pe umeri babalâcu, te-a crescut atâţia ani. Şi ce, nu l-ai cinstit pentru
asta? Ai fost acolo cu el până când şi-a dat duhul, te-ai luptat pentru el până la sfârşit, îndopându-
l cu medicamente şi perfuzii şi spălându-l. Măcar dacă l-ai fi luat în serios tot timpul, nu doar
când abia mai sufla.
Babalâcul greşea grav la o chestie, oriunde e mai bine ca aici, unde trebuie să ieşi cu
masca de gaze pe faţă să îţi cumperi o pâine de la magazin. Pe Lună nici nu îţi trebuie pâine,
mănânci direct banana din bananier şi nuca de cocos din cocotier. Plaje cu nisip, artificiale, ce-i
drept, dar măcar sunt curate şi pustii, nu vezi picior de om. Te doare direct la bască, ai sera ta
proprie pe care eşti stăpân, dacă vrei să îţi aduci vreo pizdă să mai fuţi şi tu ceva, bine, dacă nu,
stai toată ziua cu puţa în sus şi fumezi iarbă d-aia cosmică, nu căcat d-ăsta din Titan stropit cu
otravă de şobolani.
Şi unde mai găseşti tu o şansă ca asta? Mai ales în situaţia în care eşti?
Tu ai datorii, bă băiatule, tu eşti jumătate în groapă, ţiganu' nu te roagă să îi dai banii,
când ai depăşit termenu' de plată, ţiganu' te taie direct, nu stă la discuţii. Păi dacă ştiai că nu îţi
merge mâna la afaceri de ce te-ai băgat, ă, de ce te-ai băgat să închiriezi pagină pă romnet, că
aduci plastice şi că faci rost de orice din China? Aşa o să te ia ţiganu Tatuat şi tu ce o să îi spui,
păi să vezi, frate, că am avut nişte cheltuieli, am pariat la loteria-morţilor-mă-sii şi m-a mai
păcălit şi umflatul ăla de Bobiţu cu o cutie prezicătoare şi s-au cam dus banii de mărfuri, frate,
îmi pare rău!
Să nu uit de Bobiţu, îi bat eu obrazu' când îl prind. Bobiţule, ce mi-ai vândut, bă
bulangiule? Să te caci în ea de cutie, am băgat eu în memoria ei tot ce am găsit despre ziua
extragerii, mai puţin cât purta la sutien gagica aia de prezintă, să moară mă-sa dacă mi-a nimerit
vreun număr, fi-ţi-ar harneala să-ţi fie, că mi-ai zis că vede viitorul ca în filmul ăla cu fluturele
care face mare furtună la capătu' celălalt al lumii.
Aşa că să nu te apuce frica tocmai acum, că ce o să se întâmple, că dacă nu iese, că labă.
Că trebuie să iasă, altfel eşti mâncat. Oricum, Cetăţenii ăştia sunt sălbatici, n-au ieşit din Casa aia
a lor din centru, habar n-au pe ce lume sunt. N-ai văzut cum scrie Fawkes ăla (ce nume o mai fi şi
ăşta, eşti nebun), când ţi-a dat mail pă romnet vorbea de zici că îl posedase regina Angliei, dacă
binevoiţi a rezolva problema în timp util, auzi şi tu, dacă binevoiţi, păi cum să nu îl iei de prost,
X

mirosea de la o poştă a biban. Atât ţi-a trebuit, să agăţi peştele, că după aia l-ai şpreiat cu vrăjeala,
mai întâi dă-i şi caută despre inhibitori corticali la băieţi, întreabă în stânga şi în dreapta, cum ţi-a
zis Fănel ăla de aduce imprimante care îţi fac prize şi cuţite şi câte şi mai câte, ăsta mereu e la
curent cu tot ce se întâmplă în Chinezia, pfuuai, păi ăştia sunt încă în fază de testare, tăticu, şi
sunt trecute la arme biologice, nu se bagă firmele serioase să producă aşa ceva, da' pe lângă
Taiwan, în laboratoarele roşii, cică deja ies pe bandă rulantă. Deci ştia ceva Fawkes ăsta, d-aia a
apelat la o prăvălie dă pă romnet. Ce s-o fi gândit el, noi aducem pe naşpa orice de la gălbejiţi, la
o adică de ce să nu binevoim să-i aducem şi drăciile astea de inhibitoare?
Apoi, ca la carte, i-ai dat momeala. Am găsit un producător de inhibitori, domnule
Fawkes, dar să ştiţi că vă costă, că e periculos, ştiţi bine despre ce vorbesc, o să vă lipsesc de
câteva mii de yuani. A răspuns în câteva ore băiatu', cică nu vă faceţi absolut nici o grijă în
privinţa banilor şi, dacă se poate, cumpăraţi-mi, vă rog, un bilet la Loteria Lunii de săptămâna
aceasta care să conţină numerele următoare.
Dacă nu o să mă dea frica asta tâmpită de gol, o să îi dau eu inhibitori câţi vrea, nici nu o
să poată să îi care pe toţi.
Fawkes.
Da, totul va decurge bine, îi deschizi uşa, îl saluţi, îl întrebi cât face, plăteşti, iei fiolele şi
gata. Scurt şi la obiect.
Nu vrei complicaţii, ba chiar ai face bine să îi plăteşti în plus, să îşi ţină gura închisă.
Douăzeci de ani de pregătiri intense, douăzeci de ani în care nu ai făcut nimic altceva
decât să lupţi pentru un ideal într-o lume în care dacă vrei mai mult decât o vilă la marginea
oraşului eşti considerat nebun de legat. Blestemul banilor, asta porţi tu pe umeri, blestemul
lăcomiei celor care te-au adus pe acest pământ.
Cei la care ţineai te-au respins primii, le-ai vorbit cunoscuţilor şi prietenilor până când nu
a mai rămas niciunul pe lângă tine. Ce să ştie copiii aceia plini de bani care preferau să îşi piardă
timpul prin ţări exotice, nu să pună la cale, ca el, planuri de redresare a ţării! Spilcuiţi, deştepţi,
tobă de carte toţi, informaţi despre tot ce mişcă în lume în prezent, dar atât de ignoranţi faţă de
realitate erau copiii ăştia de bancheri, şi manageri, şi afacerişti. Dar nu uita totuşi că şi tu ai fost
unul dintre ei!
Şi dacă tot ai trăit cu ei, ai încercat să le explici. Staţi, oameni buni, eu nu sunt vreun
proroc al Apocalipsei, eu militez pentru o elită capabilă să genereze coerenţă în realitatea noastră,
o elită care să ne lege de trecut şi să ne repună pe făgaşul istoriei, nu vedeţi că am devenit
generaţia X? Avem nevoie de o elită detaşată, rece, care să unifice statul şi să educe masele în
armonie cu valorile noastre naţionale. Eu, spre deosebire de toţi chinezii aceştia care ne-au
cumpărat pământurile, nu caut să mă îmbogăţesc (ar fi culmea!), ci urmăresc un profit identitar de
care să beneficieze întreaga societate.
M-au privit ca pe un nebun când le-am vorbit despre soluţia importului de creiere, mi-au
râs în faţă, staţi oameni buni, ascultaţi înainte să respingeţi o părere, căci soluţia aceasta a mai
fost adoptată în istorie. Când România trecea prin perioade de criză, când nici un voievod nu
X

părea să aducă linişte, atunci intelectualitatea a propus înscăunarea unui rege străin, dintr-o
familie nobilă apuseană.
În ziua în care Carol a ajuns în Bucureşti, o ploaie a căzut din ceruri, încheind o perioadă
lungă de secetă. Asta se întâmpla în o mie opt sute şaizeci şi şase. Peste patruzeci şi opt de ani, în
zorii primului război mondial, regele Carol I închidea pentru ultima oară ochii şi lăsa în urmă o
ţară independentă, modernizată, la care alipise teritorii noi.
Nu vezi nuanţele, Andrei, nu totul a fost pe roze în timpul domniei lui Carol I, viaţa
politică era dominată de familii înstărite, liberali şi conservatori cu afaceri mari în agricultură,
diferenţele între ceea ce se înţelegea atunci prin pături sociale erau uriaşe, nu uita că situaţia
ţăranilor nu era una tocmai fericită, caută pe romnet despre răscoalele de la începutul secolului
douăzeci, Andrei, şi ai să înţelegi că domniile acestea au fost idealizate în timp, e doar un discurs
naţionalist, răsuflat şi, după cum bine ştii, naţiunea este doar un concept vag, realităţile se
schimbă.
Cum te aşteptai, inteligenţi, plini de argumente, dar pasivi, nehotărâţi. Vă este frică să
luaţi o poziţie, ştiţi doar să faceţi trimiteri şi contextualizări, v-aţi blocat în postmodernism şi îmi
spuneţi mie că sunt învechit!
Sunt de acord cu voi, le-ai zis, perfect de acord cu voi în privinţa corupţiei de tot felul din
epocă, dar pentru toate aceste probleme nu poate fi acuzat direct un conducător, el nu poate să
controleze chiar toate variabilele care guvernează viaţa politică a unei ţări. Într-o democraţie, nici
nu este posibil aşa ceva, nici măcar într-o dictatură, şi apoi mai sunt tot felul de alte variabile
numite latente, de la factori demografici şi de gen până la catastrofe naturale. Acestea
influenţează istoria la fel de mult ca liderii. E adevărat, îi pot fi puse în cârcă multe lucruri, căci el
este cel mai vizibil în piramida decizională, dar, să ne înţelegem, nu poţi învinui un singur om
pentru tot ce se întâmplă.
Eu v-am dat un exemplu de lider care a reuşit să aducă sub control un număr impresionant
de variabile în istoria poporului român. Acum nu am să fiu absurd, nu o să propun să reinstaurăm
o monarhie de tip constituţional, ar fi inadecvat situaţiei în care ne aflăm, dimpotrivă, soluţia mea
vine din viitor, din ce am descoperit deja în domeniul geneticii.
De ce să nu cumpărăm un lider care să ne redea încrederea în ziua de mâine?
Apoi ai lansat ideea în presă. Ai fost bagatelizat în fel şi chip pentru ideile tale, ai fost
acuzat de corupţie (doar ai avut ghinionul să fi fost urmaşul unui petrolist care a falimentat câteva
companii de profil autohtone). Degeaba te-ai dezis de el în tabloide, de deciziile lui în afaceri (nu
de statutul lui de părinte), părerile nu s-au schimbat, tot un clovn erai, ba chiar unul de bani gata.
Un circar bogat care dorea să învie guvernarea românească după zeci de ani de la dizolvarea
statului. Imposibil, spuneau ei.
Dar nu ai renunţat la plan, dimpotrivă, ai decis să te implici total în proiect.
Câteva luni ai căutat un spaţiu suficient de mare care să adăpostească organizaţia. Soluţia
a venit din senin, fără romnet sau intermediari imobiliari.
După dizolvarea structurii politice a ţării, Casa Poporului a rămas pustie. Cum nu mai
X

exista o autoritate care să se ocupe de întreţinerea ei, clădirea a ajuns, în câteva zeci de ani, o
dărăpănătură.
Ai închiriat de la administratorii chinezi o aripă a clădirii. Ai cerut corpul în care se aflase
odinioară muzeul de artă contemporană. Nu s-au opus propunerii, până la urmă aveai să îngraşi
bugetul primăriei cu câteva de mii de yuani anual.
La început, te plimbai prin Casă ca o furnică într-un muşuroi părăsit. Erai doar tu, o fostă
sală de expoziţii, câteva camere şi un bar la etaj. Şi aşa ai trăit ani de zile, bântuind de unul singur
prin muzeu, până când ai reuşit, în urmă cu patru ani, să conving alţi oameni să ţi se alăture.
Câteodată te mai cuprind îndoielile. Oare nu ai mers prea departe? Oare nu te zbaţi în
zadar? Pentru cine o faci? Şi de ce?
Sunt nopţi în care uiţi scopul, nu mai ştii de tine după ce te priveşti câteva minute în
oglindă. Nu vezi, porţi o cămaşă de in şi în picioare opinci din piele legate cu sfoară de cânepă.
Un tradiţionalist! Eşti departe de medie, mult prea departe.
Dar ai mers atât de departe, încât nu mai e loc de îndoială, nu te mai poţi întoarce acum,
mai ales că Liderul este aici de patru luni.
Lasă frica şi nesiguranţa. Acesta este doar începutul.
Fane.
Să moară mă-sa, urâtă e. Zici că au aruncat-o ăştia de pe Marte la cât e de roşie. Numai un
nebun poate să stea aici, în căzătura asta.
O sonerie nu putea să pună şi el, zici că trăieşte în epoca de piatră, să mor. Ia uite-l,
credeam că e mai tânăr, da' cred că e mai bătrân ca babalâcul, cel puţin e mai gras, bună ziua,
unde dracu' o fi găsit rochia şi cureaua aia lată, aha, uite, are şi borsetă, acolo o ţine marafeţii.
De când nu ai mai dormit, nene, ai cearcăne cenuşii ca gândacii de bucătărie, e clar, p-ăsta
îl mănâncă multe care nu sunt de pe lumea asta. Dar lasă că îl iau eu în primire şi îl aduc cu
picioarele pe pământ.
— Aveţi aici prima comandă. Sunt exact numerele alea pe care le-aţi cerut. Uitaţi şi
comanda, una albastră şi una roşie.
Hopa, nu întinde, măi nene, mâinile la ele, că te arzi! Puţină frecţie la piciorul de lemn
mai întâi. Că doar nu vrei să îţi spun direct că am amestecat coloranţi cu apă şi am turnat în fiole.
— Eu vă înţeleg că vă grăbiţi, dar să o luăm şi noi metodic. În primul rând, vă costă zece
mii de yuani. Deci sunteţi de acord cu preţu', foarte bine. În al doilea rând, trebuie să îmi mai
plătiţi o mie de yuani pentru preparare şi aplicare. Cum adică care preparare şi aplicare? Păi ce,
credeţi că ăsta e vaccin antigripal, să înfigi acul în braţ şi gata? E un anumit procedeu de dozare a
substanţei şi nu se ad-mi-ni-strea-ză cu orice fel de seringă, sunt unele speciale. Direct în cap
trebuie să vă înţep! Dar dacă vă descurcaţi… daţi-mi zece mii şi am plecat de-aici. Dar o faceţi pe
riscul dumneavoastră, dacă nu respectaţi paşii dozării, efectul poate fi fatal…
Actor trebuia să te faci. Ce emoţii, au trecut toate! Aşa e, cum spunea Gili, după prima
minciună trece şi frică, şi tot, prinzi curaj şi mândrie, vrei să îl îngenunchezi de tot pe biban şi îl
X

joci mai ceva ca la Hollywood.


Ptiu, ce mai miroase, zici că a tencuit hălci de carne în pereţi. Vai de capul lui, îi picură
apa în cap, păcat de lustra aia aurie. Ditamai bogătanu' şi nu se îndură să ia nişte meşteri să-i
repare zidurile. Aşa sunt ăştia, avari, să ţină yuanii în casă, să se scalde în ei. Şi la curăţenie stă
prost moşu', poate d-aia nici nu mai e deschis muzeu', dacă ar mai şterge şi el prafu' prin sala asta,
poate ar veni lumea să se mai uite la tablouri, şi scluptură, ce dracu' e asta, zici că e om făcut din
circuite integrate, să moară mă-sa zici că e marţian de la verdele ăla. Hopa, ce se întâmplă, ce
uruie aşa, sunt chinezii domnule, au cumpărat câteva părţi din Casă, vor să facă un depozit de
unelte, haideţi, urcaţi în lift, vă rog.
Măcar are panoramă nebunu', că vezi tot Bucureştiu' prin pereţii ăştia de sticlă, toate
fabricile chinezeşti le prinzi în poză de aici, ia uite ce mai scoate fum furnalele, zici că scuipă
sânge.
— Vă sfătuiesc să vă puneţi masca pe faţă când ajungem pe acoperiş.
Da, băi politicosule, păi crezi că dacă îmi pun masca nu simt mirosul ăsta de oţet?! Ce
dracu' or pune chinezii ăştia în chimicalele lor, şi ce vânt s-a lăsat, rece şi greu, mamă, ce-ai făcut,
nene, aici, ai omorât o mie de vaci, ce e cu roşeaţa asta? Aha, tot de la fabrică e şi roşeaţa, pe uşa
asta să intrăm, după tine, bibane!
Ce ai aprins aici de miroase aşa bine, lumânări parfumate, parcă e altă viaţă, mult mai
plăcută vanilia decât oţetul. Să mor io, dacă nu trebuia să dau lovitura, m-aş fi întins puţin în
bârlogu' ăsta al tău, da' nu e timp de dormit, tre' să dau de seiful plin cu yuani, unde-l ascunzi, ce
spui, să tac, de ce, e cineva în camera de lângă, imediat după uşa din pânză, Liderul zici, lui
trebuie să îi administraţi inhibitorii corticali.
Deci nu pentru tine sunt drogurile astea, afurisitule, mă şi miram eu, păi cine vrea de
bunăvoie să îşi paralizeze mintea, da' am crezut că la tine orice este posibil, că tu eşti deja
trilulilu. Păi, hai să intrăm, ce să fac, să port masca asta, nu plănuisei să mă aduci aici şi îţi e
teamă că femeile se vor speria, o să le spui că un Anonymus a venit să le ungă Liderul, eşti
palalelia grav, prietene!
Tocmai bine, şi aşa nu vreau să mă vadă prea multă lume când o să fac ce o să fac. Păi, ce
caută femei acolo, aha, membri ai organizaţiei, călugăriţe a căror mânăstire a ars. Să nu spun la
nimeni că am fost aici, cum să spun, da, sigur, înţeleg că e important, du-te-n pula mea de nebun!
Zici că sunt muşchetar cu masca asta pe faţă, parcă mă pregătesc să intru la un bal mascat.
Sau jaf mascat? Fawkes merge ca pe cărbuni încinşi în faţa mea, şi eu ar trebui să fiu atent pe
unde calc, abia văd prin găurile astea. Nu mai chiuiţi! Aşa, Fawkes, gesticulează, explică-le cum
stă treaba.
Crispate mai sunt femeile astea, zici că le-a înfipt cineva cu forţa în rochiile albe. În
mijlocul lor e o fetiţă, e chinezoaică, ce-i mai fug ochii negri ca perlele. Nu pare speriată, e doar
curioasă. N-are mai mult de şapte ani, ce-o face p-aici?
De ce or fi îmbrăcat-o aşa? Cămaşă înflorată roşie, i-au pus şi voal în cap, de culoarea
ţuicii învechite, zici că e din o mie nouă sute toamna, să mor. Şi ce le-a dat prin cap, să îi
X

deseneze trei puncte pă frunte, roşu, galben şi albastru, fostul triclor sau cum căcat îi zice. Ai
dracu' de dubioşi. Gata, cred că ne-am jucat destul, acum trebuie să fiu stăpân pe mine, cum zicea
Gili, numeri până la cinci şi la cinci…
— Ia, gata cu şmecheria, toată lumea mâinile sus!
Pe Fawkes îl ţintesc cu pistolul, da' parcă l-am îndreptat spre femei. Au început să ţipe şi
s-au retras într-un colţ.
— Unde ţii ascunşi banii, trebuie să ragi ca să îţi ştie de frică, să ştie că nu te joci.
— Unde, mă??? să fii insistent, aşa zice Gili, şi omu' rar se înşală în probleme d-astea.
Aşa, Fawkes, fii băiat ascultător, nu mai tremura că nu nimereşti fermoarul borsetei.
— Nu mai scotoci, dă-mi, mă, ăla, numai nimicuri ai prin el, a, uite, portofelul.
— Tu îţi baţi joc de mine? Ce să fac cu hârtiile astea galbene ale voastre? Mă cac în
moneda voastră! Unde ţii yuanii?
Cred că vrea să mă omoare nenorocitul, auzi la el, nu am yuani, am schimbat toată averea
în urşi, auzi la el, şi ce calm a zis-o muistul.
— E hârtie igienică moneda asta a voastră, cine o foloseşte în afară de voi? Da, o să
câştige valoare în viitor. Sanchi! Lasă-mă cu viitorul. Mă piş pe el!
— Şi ce te umfli şi te dezumfli aşa, ca un acordeon, crezi că mă sperii? Mă, stai acolo, am
zis, că trag, mă auzi, te omor!
Liderul.
Încă de când am auzit că are de gând să-mi administreze inhibitorii corticali am prevăzut
că cineva o să moară. Şi nu prin vreo putere supranaturală am intuit deznodământul, ci doar
calculând seturi de probabilităţi şi observând greşelile pe care le face. Dar nu am spus nimănui,
am continuat să îmi joc rolul de salvator al României.
Andrei Fawkes merita să moară. Şi la fel şi cauza lui absurdă. Avea de gând să îmi
administreze nişte substanţe care, în imaginaţia lui, urma să îmi restrângă deciziile. Să nu cumva
să gândesc lucruri care să pună ţara în pericol, asta era marea lui obsesie. Dar, până la urmă, ideea
nu era chiar atât de aberantă. Cine şi-ar permite să ţină liber un om care, de exemplu, face
diferenţele între probabilităţi şi posibilităţi de câteva zeci de ori mai rapid decât media?
Dar Andrei nu a luat în considerare riscurile deciziei sale.
Nu s-a gândit o clipă că este periculos să îi administrezi unei fetiţe de şase ani o substanţă
încă în teste, obţinută prin te miri ce metodă îndoielnică pe nişte bărci insalubre ce se pretind a fi
laboratoare. Lui Andrei nu-i păsa de mine ca fiinţă, mă primise de la Anonimi ca pe o marfă
învelită în ţiplă care urma să îi repare lucruri prin casă.
Nici acum nu reuşesc să îmi dau seama cum au avut încredere să mă lase pe mâna lui.
Cred că nu au avut alt om de legătură şi, cum Andrei era singurul activist în care aveau încredere
în zonă, s-au gândit că nu ar strica să rişte. Pe banii lui Andrei, evident.
Nu a respectat nici o măsură impusă de Anonimi. Clădirea în care locuieşte Liderul
trebuie să fie securizată, oamenii care intră şi care ies verificaţi minuţios, căci oricine poate
X

urmări răpirea sau asasinarea Liderului. Scria clar în instrucţiuni. Dar Andrei îşi pierduse minţile
odată cu venirea mea în Casă, nu mai avea timp şi de altceva în afara obsesiilor lui naţionaliste.
Nu i-a mai păsat de planul Anonimilor.
Aşa că nu am simţit absolut nimic când arma lui Fane s-a descărcat şi i-a împrăştiat
creierul în zeci de bucăţele pe podea. Călugăriţele au început să plângă şi cea care avea mereu
grijă de mine, cea pe care am convins-o să îmi spună toate planurile lui Andrei, m-a strâns
puternic în braţe şi mi-a acoperit ochii cu mâinile. Lasă-mă să văd, mă sufoci, dar nu părea să fie
conştientă, încă era sub şoc. Până la urmă mi-a dat drumul şi am fugit de lângă ele.
După ce am golit buzunarele lui Andrei, m-am oprit în faţa lui Fane şi am început să îl
ciupesc de picioare. Avea nevoie de cineva care să îl trezească şi eu aveam nevoie de cineva care
să mă scoată de acolo.
Ne-am oprit într-un Dristor Shorma din apropierea Casei Poporului. După ce mi-a repetat
să nu plec nicăieri, Fane a fugit la toaleta din spatele restaurantului, unde cred că a vomitat şi ce
nu a mâncat astăzi. Când s-a întors la masă, parcă îi revenise culoare în obraji, nu mai aducea, ca
în liftul Casei, cu o mumie abia trezită la viaţă.
— Ştii, n-a fost doar vina ta, şansele lui de deces erau ridicate încă de la început, de când
i-a venit ideea să-mi injecteze substanţa aceea. Dacă nu erai tu, poate că erau alţii mai răi.
Da, fii uimit Fane, ai în faţa ta o fetiţă de şase ani la fel de deşteaptă precum computerul
tău. Hai, nu te mai gândi, o să îţi treacă. Disonanţele cognitive au tendinţa de a se reduce cu
timpul. Nu o să poţi trăi cu toate gândurile de vinovăţie pe care le ai acum, apăsarea asta o să
dispară.
Linişteşte-te, ai făcut o faptă bună. Ai salvat un copil taiwanez de nişte sectanţi siniştri. Ar
trebui să fii mândru de tine.
Şi să nu te mai gândeşti la prostii. Acum, că ai înţeles ce sunt, îţi trec tot felul de idei
stupide prin cap. Ba să mă pui să lucrez pentru tine, ba să mă vinzi pe câteva milioane de yuani
unor interlopi. Planurile acestea sunt absurde.
Ce interlop serios ţi-ar da ţie zeci de milioane de yuani pe un copil-geniu când îl poate
avea pe gratis? Şi ăştia nici nu ar avea mustrări de conştiinţă, te-ar omorî fără să spună apoi că a
fost o greşeală.
Mai bine fii atent la televizor, Fane, acolo, deasupra tejghelei. Începe extragerea la Loteria
Lunii. Priveşte decorul selenar! Ce lac frumos, parcă este o cometă de ametist. Şi Alice din Ţara
Minunilor, cu ce delicateţe sparge cu arătătorul baloanele de săpun din jurul ei! Din stropii
fostelor sfere înfloresc fluturi albaştri care se topesc, după ce fâlfâie de câteva ori din aripi. Nu-i
aşa că e minunat?
— Douăzeci şi patru, citeşte Alice de pe bileţel.
Aşa, Fane, ciuleşte urechile, pentru că nu ţi se pare, chiar este adevărat. Sunt chiar
numerele alea. Tragic că i-ai dat biletul, nu?
Nu dispera, Fane. Nu ai de ce. Imediat după ce l-ai împuşcat pe Fawkes, când pe tine te
X

încercau sentimentele de vinovăţie şi nu puteai să vezi altceva decât sânge în faţa ochilor, eu am
luat biletul albastru din buzunarul pantalonilor lui Fawkes. Uite-l, verifică dacă se potriveşte cu
ce a extras Alice.
— Patruzeci şi unu, nouăzeci şi unu, douăzeci, doisprezece.
Mintea ţi se linişteşte. Nu îţi mai pasă de nimic, visezi cu ochii deschişi la plajele de pe
Lună. Nu te mai gândeşti la posibilitatea ca, în urmă cu două zile, fetiţa asta care stă în faţa ta şi
soarbe dintr-un pahar de ayran să îi fi spus lui Fawkes numerele câştigătoare.
Acum putem să visăm împreună.
Recenzie

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Un povestitor fără pereche ▫
Liviu Radu – Armata Moliilor.
Nemira, 2012.
Nu cred că are nici un rost să-l mai prezint pe Liviu Radu. Mă îndoiesc că există cineva
între cititorii acestei reviste care să nu fi auzit de el sau să nu-i fi citit măcar vreo două, trei
povestiri. O să spun doar că în ultimii doisprezece ani a publicat zece romane şi şase culegeri de
proză scurtă. Sunt curios care alt membru al Uniunii Scriitorilor se poate lăuda cu această
performanţă. Calitatea, cantitatea şi diversitatea operei l-ar fi făcut în orice ţară normală să poate
trăi liniştit doar din scris, la fel ca alţi scriitori prolifici şi care scriu bine în orice subgen al SFF-
ului, ca, de pildă, Charles Stross sau Elizabeth Bear.
Pot spune cu mâna pe inimă că Armata moliilor este cea mai delicioasă, cea mai plină de
gust carte pe care am citit-o în ultimul an, aici întrând şi cele mainstream şi SFF-ul şi non-
ficţiunea. Însă nu voi face un sumar romanului din două motive. Primul este că un sumar nu poate
să descrie nimic din pitorescul şi bogăţia de delicii care îl aşteaptă pe cititor, iar cuvintele de pe
coperta a patra a cărţii chiar îi fac un deserviciu (deşi e greu de spus cum s-ar fi putut face altfel).
Citiţi primul capitol, pentru că este de departe cea mai bună prezentare a cărţii. Al doilea motiv
pentru care nu pot face un sumar este că nu există o intrigă principală despre care să pot vorbi.
Până la urmă, din faptul că zeii se joacă la întâmplare cu viaţa oamenilor şi din lipsa liberului
arbitru nu se poate construi un roman adevărat, cu o intrigă bine pusă la punct şi cu personaje
credibile, iar Liviu Radu face foarte bine că nu se concentrează pe aceste teme. Cine nu l-ar
cunoaşte de scriitorul nostru, ar spune că e nevoie de un curaj nebun să scrii un roman de 350 de
pagini care nu e ţinut împreună decât de predeterminarea sorţii omului. Însă atât calităţile de
povestitor formidabil, cât şi uşurinţa cu care Liviu Radu jonglează cu temele fantasticului, fac din
Armata moliilor o carte pe care oriunde ai deschide-o ai găsi personaje, fiinţe de care să te
îndrăgosteşti pe loc, întâmplări atât de savuroase, încât nu pot să le compar decât cu cele găsite în
lucrările lui Creangă, sau tot felul de teme folosite în combinaţii explozive.
Vom întâlni în Armata moliilor un curier independent şi caftangiu contractual, o iubită
X

care nu doreşte decât puţină atenţie, un pegas fără o aripă care nu poate să zboare, dar care face
salturi fabuloase, un vrăjitor cu un trecut măreţ, un altul care face pe curierul şi are legată de gât o
traistă ciudată, un dragon cu o aripă scrântită care nu scoate flăcări, ci unde sonore, un preot
simpatic şi cam beţiv, un zeu plictisit şi iubitor de flori, un bancher grăbit, doi bătrânei grădinari,
un îndrăgostit afon şi cred că aş putea să mai găsesc cel puţin vreo zece personaje, fiecare cu
povestea şi farmecul lui. Ce formează acest roman sunt tocmai relaţiile, interacţiunile, conflictele
şi iubirile dintre toate aceste personaje: dintre Taravik, curierul şi caftangiul, şi Marieţa, iubita lui,
dintre Taravik şi Kostik, pegasul său foarte inteligent, dintre Taravik, preoţi şi zei, dintre caftitori
şi cei caftiţi, dintre un vrăjitor şi celălalt, dintre muşteriii unei cârciumi, dintre pegaşi şi balauri
sau dintre un amorez, domnişoara care îl face să suspine, rudele şi vecinii ei. Nu se întâmplă
nimic deosebit în această carte, pentru că de fapt se întâmplă totul, se întâmplă viaţa în tot
pitorescul şi în toată gama ei cromatică. Rar se poate citi în vreo scriitură de ficţiune speculativă
atâta viaţă, atâtea vieţi, atâta umanitate şi atâţia oameni vii. Nu am ştiut, până nu am citit în
Armata moliilor, că o banală călătorie pe spatele unui pegas olog poate să fie atât de interesantă şi
de savuroasă, faptul că un balaur care cade din cer poate să declanşeze discuţii aproape filosofice,
că un personaj negativ poate să fie atât de simpatic, că meseria de caftangiu poate să fie atât de
tandră sau că o cursă între curieri poate să fie aşa de palpitantă.
Armata Moliilor are şi două cusururi. Primul este lipsa aproape totală a oricăror personaje
feminine. Există un singur personaj feminin, Marieţa, care şi ea se emancipează abia când
primeşte aur de la iubitul ei. Sigur că această discrepanţă este parţial voită, pentru că toate numele
bărbăteşti (Taravik, Kostik, Mosolik, Borovik etc.) se termina în ik în contrast evident cu numele
Marieţei. Cu toate acestea, după ce majoritatea romanelor fantasy citite în 2012 (The Drowning
Girl, The Killing Moon, The KingBlood, The Scar) au avut personaje feminine fabuloase, nu a
putut să nu fie puţin deranjant faptul că majoritatea personajelor, începând cu oamenii, trecând
prin lighioane şi ajungând până la vrăjitori şi zei, au fost masculine. A doua critică este titlu –
Armata moliilor. Probabil să s-a ales acest titlu din motive de marketing, dar are tot atâta logică
pe cât ar fi avut să ne numească Dune – Trupele Sardaukar.
Să scrii un basm reuşit pentru adulţi este un lucru extrem de complicat. De multe ori, cum
au făcut mulţi scriitori români în povestiri sau Catherynne Valente în Deathless, se iau basmele,
se adaugă personaje gri în loc de albe şi negre, şi o proză cât mai poetică şi mai complicată, iar
ceea ce rezultă se vrea un basm nou, pentru adulţi, îmbunătăţit pentru secolul XXI. Numai că
basmele şi ficţiunea speculativă nu au mai multă legătură între ele decât au crocodilii cu oamenii.
Basmele au ajuns la această formă şi structură după mii de ani de evoluţie, iar proza speculativă,
deşi poate că are câteva gene comune cu basmele, s-a născut doar acum câteva sute de ani. Să
crezi că poţi scrie un basm cu haine noi este ca şi cum ai îngropa un om cu picioarele în pământ,
i-a lipi frunze şi te-ai aştepta să facă fotosinteză. Basmele au evoluat de-a lungul istoriei pentru a
fi perfect compatibile, pentru a percuta maxim cu mintea copilului, pentru a-l introduce într-o
lume fabuloasă din care să iasă puţin schimbat. Un basm cosmetizat pentru adulţi este o
construcţie artificială, indiferent dacă e scris de Gaiman, Valente sau Popescu. Literatura pentru
adulţi nu poate face ceea ce fac basmele pentru simplul motiv că este un cu totul alt animal, cu o
X

cu totul altă evoluţie şi cu nişte organe interne complet diferite. Dar din când în când se nasc nişte
scriitori cu totul aparte, nişte mutanţi dacă vreţi, al căror talent de a povesti are capacitatea de a
înmagazina toate basmele şi legendele pe care le-au auzit vreodată, de a le transforma, de a le
repovesti adulţilor şi astfel, de a-i răpi pe aceştia pentru câteva ore şi de a-i duce în acea lume pe
care au vizitat-o când au fost copii. La noi în ţară aceşti scriitori se pot număra pe degetele de la
maximum două mâini, iar Liviu Radu face cu siguranţă parte dintre aceştia, fiind fără putinţă de
tăgadă unul dintre marii povestitori ai românilor.
Recenzie

▫ Oliviu Crâznic ▫
Distopia Dawson sau Unde ne poate duce Legea ▫
Ciprian Mitoceanu – În sângele tatălui.
Ed. Millennium Books, 2012.
Profesorul Ciprian Mitoceanu (născut în 1976, la Suceava; absolvent al Facultăţii de
Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava; studii
aprofundate în domeniul istoriei statelor din sud-estul Europei, în cadrul aceleiaşi Universităţi;
studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti) se numără în prezent
printre autorii consacraţi din domeniul literaturii de groază şi al celei ştiinţifico-fantastice
româneşti, aflându-se deja la al treilea volum propriu publicat – romanul În sângele tatălui (după
romanele Colţii, Ed. Tritonic, 2008, şi Amendamentul Dawson, Ed. Millennium Books, 2012 –
fără a-i uita şi prezenţa semnificativă în reviste şi antologii de gen, unde s-a remarcat prin proză
scurtă). De asemenea, Ciprian Mitoceanu este şi proprietarul site-ului http://mitoceanu com, pe
care publică, între altele, recenzii de carte.
După această scurtă prezentare a autorului, necesară mai cu seamă datorită faptului că
avem de-a face cu un scriitor tânăr şi, din acest motiv, poate insuficient cunoscut în afara
fandomului F&SF, să ne oprim asupra romanului În sângele tatălui.
Acţiunea cărţii se petrece în acelaşi univers în care are loc şi acţiunea redată în
Amendamentul Dawson, un univers distopic, în cadrul căruia Ciprian Mitoceanu se axează pe
drama cetăţeanului confruntat cu societatea ostilă. Interesant este că, spre deosebire de numeroase
alte distopii, avem aici ocazia să descoperim începuturile unei dictaturi, şi nu o dictatură gata
formată.
Întrucât avem sub lupă o operă de ficţiune speculativă (aici aş dori să menţionez faptul că
nu sunt de acord cu folosirea acestui termen pentru a delimita operele ştiinţifico-fantastice în
general, dar consider catalogarea în cauză a fi mai mult decât adecvată pentru cazul distopiilor ori
pentru cel al operelor care tratează, spre exemplu, teoria conspiraţiilor), nu mă voi opri să
analizez punctual verosimilitatea universului Dawson, opinia mea fiind, de altfel, că ne aflăm mai
degrabă în faţa unui decor menit a potenţa o idee şi nu în faţa unei creaţii gen „construcţii de
lumi” – prea puţine amănunte privind viaţa de zi cu zi în societatea tratată ne sunt prezentate,
X

accentul poveştii căzând pe drama individului „atacat” (ori, dimpotrivă, tolerat) de sistem, pe
reacţie şi pe contra-reacţie. Ca o remarcă personală, mi se pare, în fapt, că societatea se îndreaptă
în direcţia indicată de prologul cărţii (dacă ar fi să ţinem cont fie şi numai de problema
dezincriminării unor infracţiuni precum incestul şi de tendinţa generală modernă de reducere a
pedepselor), nu în cea indicată de firul narativ ulterior, truc literar interesant realizat de Ciprian
Mitoceanu prin conturarea iniţială a unui traseu nu doar înşelător, ci realmente opus celui pe care
se va mula acţiunea romanului. Consider însă necesar să menţionez că, din punct de vedere al
ideii de aberaţie legislativă cel puţin, propunerea avansată de autor stă în picioare. Prin natura
meseriei mele, mă confrunt des cu situaţii care demonstrează că în lumea actuală orice se poate
legifera, dacă sunt trasate, voluntar sau involuntar, anumite coordonate procedurale, în unele
cazuri nici măcar iniţiatorul unui proiect neprevăzând şi nemaiputând opri ulterior evoluţia
propriei iniţiative. De asemenea, instituţia precedentului judiciar, oricât de stranie ar putea să ne
pară (şi oricât de străină ar fi de sistemul nostru de Drept), a început să ia amploare în ultimii ani
inclusiv în ţara noastră, deciziile instanţelor europene şi chiar ale celor naţionale tinzând tot mai
tare a fi luate în considerare în cadrul proceselor din România, măcar la nivelul orientării în
momentul pronunţării unei soluţii.
Subiectul romanului, mai concret? În sângele tatălui ne prezintă în ritm alert evoluţia
paralelă a două personaje centrale, pe fundalul distopic amintit – un ucigaş în serie inspirat de un
ucigaş real din vremurile noastre, şi un simplu cetăţean, acesta din urmă victimă a primelor
proceduri determinate de straniul şi controversatul „Amendament Dawson”, amendament aflat
aici într-un stadiu incipient şi substanţial diferit de versiunea prezentată în celălalt roman din
cadrul seriei (a cărui acţiune se petrece ulterior). O lectură plăcută şi intensă, cu rarul avantaj dat
de faptul că, în operele lui Ciprian Mitoceanu, se petrece câte ceva la fiecare pagină.
Recomandat în special amatorilor de „cyberpunk” (cu toate că nu este un cyberpunk…)
ori de „noir”.
Recenzie

▫ Dan Doboş ▫
Cartea de şifonat americanii ▫
Dan Tomorug – Ktistai.
Editura Samia 2012.
Să fie SF? Nu prea, fiindcă romanul nu porneşte de la un accident tehnologic, deşi e plin
de explicaţii ştiinţifice, de la cele cosmogonice, la cele de ştiinţa materialelor. Să fie fantasy? N-
am zice, fiindcă epicul abundă în amănunte ale tuturor soiurilor de concret pe care ni-l putem
imagina: geografic, istoric, arheologic sau teologic. Să fie thriller? Nu e tocmai clasic, fiindcă
acţiunea e întreţesută cu pasaje în care informaţia joacă un rol fundamental. Şi atunci ce este?
Este Ktistai, un roman de Dan Tomorug.
Anul trecut, prima lectură a fost intensă fiindcă m-a furat acţiunea, dar şi fiindcă a fost
X

condimentată cu o curiozitate cum rar mi-a fost dat să simt. Când mersesem la lansarea
volumului, fusesem ferm convins că Dan Tomorug, director în primăria Iaşi, va lansa un volum
de specialitate şi chiar mă întrebam de ce insistase să vin. M-a intrigat şi titlul: Ktistai. Nici nu
ştiam că există un asemenea cuvânt. Mi-a sunat mai degrabă a cristai, cuţitul fremenilor de pe
Dune, şi, vicios cum sunt, am devenit brusc interesat. Mai ales că o consultare rapidă a wikipedia
pe telefon mi-a adus o definiţie năucitoare: sectă de anahoreţi daci, amintită de Strabon, care
constituia un ordin sacerdotal paramonastic de celibatari vegetarieni.
Am mers la lansare aşteptând să văd vreo broşurică din soiul acelora care însoţesc debutul
vreunui veleitar. Aş! Era ditamai tomul, un cărţoi considerabil care conţinea un roman. După ce
am ascultat şi vorbitorii mi-am dat seama că mor de curiozitate să-l citesc. Ceea ce am şi făcut,
lăsându-mă condus într-o lume a solomonarilor şi a ritualulilor secrete, a ordinelor discrete şi a
unui melanj savant de mitologie dacică şi celtică, a unui soi de basm esoteric fracturat
postmodern de pasaje consistente cu o incontestabilă tentă realistă.
Povestea porneşte din Crugul Pământului, undeva la Pojorâta, unde nouă tineri sunt
iniţiaţi în scrierea limbii vechi, pentru ca apoi să poată interacţiona cu câţiva bătrâni care vorbeau
doar această limbă. Lucrurile se complică atunci când „cel rău” vrea cu tot dinadinsul un artefact
care ajunge accidental în posesia unui profesor ieşean. Intriga se dezvoltă clasic, în logica unei
urmăriri, apare şi un personaj feminin, iar toată acţiunea pare a fi pusă în slujba devoalării
treptate a alcătuirii unui univers fantastic extrem de bine articulat. Aşa cum vinul bun are
„postgust” şi Ktistai îţi lasă amintirea caldă a unei excelente lecturi de divertisment şi satisfacţia
cunoaşterii unui creator a cărui viziune integratoare despre lume poate oferi adeseori perspective
extrem de interesante.
Am petrecut patru zile încântătoare în compania cărţii şi, la final, am ajuns la ideea că e
un fel de cod neaoş al lui Da Vinci. Singurul lucru care mi-a zgâriat uşurel răbdarea a fost
integrarea nu tocmai elegantă a pasajelor cu rol de informaţie, dar ăsta e un păcat care se
estompează odată cu experienţa.
După vreun an, am fost prins în vâltoarea unei discuţii despre superioritatea incontestabilă
a literaturii de consum americane în faţa celei româneşti şi m-a indignat afirmaţia: prefer să
citesc în englezeşte. În momentul acela, am realizat că Ktistai e genul de roman care combinat cu
Codul lui Da Vinci ar putea constitui etalonul perfect al unei asemenea comparaţii între literaturi.
Am recitit cartea şi zău dacă americanii nu ies şifonaţi din comparaţia asta! Nu există nimic mai
prejos în Ktistai decât în romanul lui Dan Brown. Cârcotaşii vor strâmba desigur din nas şi vor
zice că nici americanul nu e rupt din soare. Ceea ce desigur e o prostie, fiindcă numai un om care
nu are nici o legătură cu literatura ar putea susţine că succesul poate săruta şi pe cei săraci în
harul scrierii.
Rândurile de mai sus sunt fireşte subiective şi spun destul de puţine despre carte. Dar asta
doar fiindcă vreau să vă invit să citiţi Ktistai, ca să descoperiţi nu numai un scriitor surprinzător,
apărut parcă de niciunde, dar şi un roman românesc dintr-un fel din care aş fi tare bucuros să
existe mai multe.
X

▫ Michael Haulică ▫
Sefeul românesc cel viu ▫
Ce înţelegem prin SF românesc? Scriitori, editori/edituri, reviste. Opere publicate (să
ţinem minte asta: literatura nepublicată nu există). Traducători poate, dar nu şi traduceri. Deşi
influenţează sefeul autohton. Desenatori/ilustratori – aceştia mergând fie pe drumul propriu, fie
completând produsul literar care ajunge la public.
Mai e ceva? Cam asta.
Fanii? Nu, ei sunt consumatorii de SF românesc. Ei sunt cei pentru care există sefeul
românesc. Cel puţin într-o primă etapă, aceasta în care ne aflăm, deşi se întrevede deja
următoarea etapă (care n-a început ieri, nici acum zece ani), în care scriitorii români se adresează
publicului larg, începând să scrie pentru piaţa de limbă engleză (ei, subetapa asta e cam nouă
totuşi) sau pătrunzând, prin intermediul traducerilor, în reviste şi antologii de pe alte pieţe.
Ce face ca o literatură de gen să fie puternică? Probabil conlucrarea între cele trei
categorii enunţate, scriitori – edituri – reviste. Fiecare dintre ele are nevoie de celelalte pentru o
dezvoltare normală, pentru că scriitorii ajung mai uşor în planurile editurilor dacă se afirmă în
reviste, îşi fac un nume, îşi fac un public.
Să includem în SF românesc şi cenaclurile? Acele organizaţii care adună la un loc fani,
veleitari, amatori, uneori chiar scriitori consacraţi cu scopul de a produce operă?
Evident scoatem din categoria cenacluri întâlnirile-spectacol, talk-show-urile, lansările,
conferinţele, evenimentele de orice fel (inclusiv festivităţile de premiere), care au şi ele rolul lor,
dar numai ca modalităţi de expresie a vieţii literare, menite să atragă ori să consolideze publicul.
După cum se vede, până şi enumerarea elementelor componente este dificilă, lasă loc la
interpretări personale, poate fi influenţată de politici de grup, de estetici, de interese materiale
chiar.
Câte din toate astea există, sunt vizibile în peisajul SF românesc? Evident, toate. Ce
importanţă are fiecare? Evident, una majoră.
Numai că dacă ajungem să ne punem întrebarea „pe ce te bazezi?” când vorbim despre
sefeul românesc, descoperim că deodată totul devine mult mai dificil.
Pentru că da, avem 8-9-10 reviste sau câte or mai fi, dar ce fel de reviste, cui ajută, la ce
ajută? „Pe Pământ avem de toate”, cum zicea poetul, şi avem reviste care publică număr de
număr texte de un nivel scăzut, de multe ori neredactate, care nu ajută nimănui, nici măcar
autorilor pe care nu-i vedem cu anii ajungând să publice într-o revistă mai de doamne-ajută, fie
pentru că nu-i cheamă nimeni acolo, fie pentru că nici măcar ei nu cred în forţele lor suficient cât
să încerce publicarea la un nivel superior. Avem reviste transformate în tabloid de aşa-zise
articole polemice/pamflete, care, uşor-uşor, au îndepărtat cititorii, în ciuda percepţiei că fanul
oricum citeşte tot (percepţie falsă, pentru că s-a văzut cu ocazia voturilor pentru diverse premii şi
clasamente că textele votate nu vin din toate revistele – deşi asta ar putea însemna doar că unele
X

reviste publică în general texte mai slabe ca alte reviste, nu neapărat că nu sunt citite, dar asta ar
atrage după sine o întrebare venită pe un fir logic: de ce aş citi lună de lună, an după an, o revistă
din care nici un text nu-mi atrage atenţia?). Şi avem, în sfârşit, reviste de citit, reviste care publică
suficient SF românesc de o calitate care să impună, în timp, nume de scriitori, să-i poarte spre o
notorietate care să le deschidă uşile editurilor.
Poate că o oglindă a adevărului ar fi o antologie anuală de Best of… dar cine s-o facă?
Pentru că asta e mai greu de făcut decât antologiile cu care am fost obişnuiţi în ultima vreme, de
texte noi, în care treaba antologatorului a fost doar să dea nişte telefoane, să convingă câţiva
autori să producă texte (de multe ori doar pentru a scăpa de insistenţele celui de la celălalt capăt
al telefonului) şi apoi să selecteze 15 din cele 20-25 primite. Un Best of… presupune un
antologator al cărui nume să însemne ceva în sefeul românesc şi mai înseamnă ca acesta să
citească TOT ce apare într-un an, făcând o selecţie de 12-15 texte din cele aproape 300 câte se
publică anual în România în ultima vreme. Poate când vom avea un Best of anual vom avea şi o
imagine mai aproape de adevăr a ceea ce înseamnă sefeul românesc viu, proaspăt şi vom putea
face, prin comparaţie cu textele nominalizate la Hugo, Nebula sau Locus, o evaluare corectă a
stadiului în care ne aflăm.
Foarte des citim prin articole sau auzim de-a dreptul în discuţii oficiale sau doar prin
comentariile online că avem un SF competitiv, că avem povestiri de nivel internaţional etc.
Avem-avem, dar unde? Care-i povestea aia? Dacă cineva vrea s-o vadă unde-o găseşte? Cred că o
antologie anuală Best of… ar putea fixa aceste povestiri, ar putea impune în faţa publicului
povestirile şi scriitorii reprezentativi pentru literatura de gen autohtonă.
Mai departe, cărţile îşi au drumul lor, ajung sau nu ajung la inimile cititorior, îi conving
sau nu pe aceştia să scoată banul din buzunar – pentru că, adevărata competiţie, adevărata măsură
a scriitorului o dă cifra vânzărilor, iar editurile îi caută, în primul rând, pe scriitorii care vând.
Bine, ne-am obişnuit ca, în România, scriitori foarte buni să nu facă mari vânzări (şi nu mă refer
doar la scriitorii români). Dar pentru asta există istoria literară care, desigur, le va rezerva capitole
speciale, de obicei mult mai întinse decât ale celor care beneficiază de aprecierile publicului.
Până la urmă viaţa îi răsplăteşte pe toţi, într-un fel sau altul.
Se spune că nu eşti scriitor dacă nu ai nişte cărţi publicate, dacă nu ai raftul tău de cărţi
(deşi cunoaştem cazuri celebre în care pe acest raft tronează o singură carte). Se spune că o
literatură o măsori prin cărţile care o poartă în lume.
Până acolo însă literatura vie este cea din reviste, este aceea care se scrie şi apare pe piaţă
sub ochii noştri, lună de lună. Iar literatura SF (sper că s-a înţeles că în tot acest articol m-am
referit la totalitatea literaturii de gen, nu numai la SF, care şi el poate fi mai hard, mai soft etc.)
este una privilegiată în România, pentru că se publică periodic în 8-9-10 reviste, pentru că
revistele noastre sunt reviste de literatură, încă n-au ajuns, ca majoritatea revistelor mainstream,
„reviste despre literatură”.
X

▫ Dan Doboş ▫
Interviu realizat cu Vlad T. Popescu: „Nu cred că
noi, latinii, putem da un bestseller internaţional în
SF” ▫
1. În România există o dezbatere acerbă în jurul includerii sau neincluderii literaturii SF
în demersurile criticii literare. Odată cu depărtarea de activitatea editorială, dvs citiţi
SF/Fantasy? Care a fost primul contact cu acest gen de literatură? Dar ultimul?
Nu cred că putem, ba mai mult, nu cred că avem voie să scoatem din literatură nici un
gen, subgen sau specie pentru că am trunchia într-un mod artificial fenomenul artistic. Cred că
există literatură bună, care spune ceva despre om, şi literatură proastă, care se preface că spune
ceva despre autor. Aşa că eu continui să citesc şi romane SF, şi romane poliţiste, şi tot felul de alte
genuri considerate populare, comerciale. Pe unele le înjur, pentru că sunt proaste, dar pentru cele
bune nu am un raft separat în biblioteca mea.
Primul roman SF pe care l-am citit conştient de apartenenţa lui la acest gen şi pe care l-am
cumpărat din banii mei a fost Seniorii războiului, al lui Gérard Klein. Se întâmpla asta prin 1975
şi eram în cantonament la Olăneşti. Citisem Omul şi năluca, Nebuloasa din Andromeda,
Cântecul Cibenei şi alte cărţi pe care le găsisem în bibliotecă, dar altcineva decisese pentru mine.
Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la scurt timp am primit câteva sute de reviste din Colecţia de
Povestiri Ştiinţifico-Fantastice şi prima citită a fost numărul 333, în care se afla prima parte din
Poarta care duce dincolo a lui Clifford D. Simak. Seniorii războiului este o carte la care mă
întorc, pe care am reuşit să o citesc şi în altă cheie, să-i spunem iniţiatică, iar Poarta care duce
dincolo este pentru mine nu doar titlul unui roman, ci şi un loc, un concept pe care-l caut poate
chiar începând de atunci.
Cel mai recent contact cu ceea ce poartă eticheta SF a fost cel cu The Exegesis of Philip
K. Dick. Şi de aici ar fi să începem o lungă discuţie despre ceea ce este, de fapt, SF-ul, indiferent
că-l condamnăm sau nu…
2. Cum aţi defini literatura comercială? Intră ea în coliziune cu criteriile româneşti
actuale de apreciere a literaturii şi cu preceptele estetice clasice?
Criteriile româneşti actuale de apreciere a literaturii sunt bolnave aşa cum mai toate
sistemele noastre de valori sunt bolnave şi marcate de demagogie, prefăcătorie, impostură şi
oportunism. Şi ele pornesc prin a jigni publicul, bănuit a-şi dori doar lucruri facile şi kitsch-oase,
continuă prin a jigni autorul, considerându-l superficial şi lacom doar pentru că, în mod evident,
nu face parte din coteriile literaţilor şcoliţi la grămadă, apoi termină prin a jigni editorul, care
publică astfel de „mizerii” comerciale şi continuă să existe pe piaţă, refuzând să dea faliment
eroic publicând exclusiv literatura „adevărată”…
Nu cred că există genul „literatură comercială”, ci că unele cărţi au succes, se vând mai
bine, iar altele nu. Şi, da, cred că există excepţii, cărţi apărute prea devreme, al căror succes
X

comercial va veni la mult timp după momentul publicării. În cadrul a ceea ce unii numesc
literatură comercială sunt cărţi care nu se vând, aşa cum şi literatura „mare” se vinde uneori
foarte bine.
Doar că autorul care nu are talent şi nu are succes, deşi are studiile necesare şi este
membru în coteriile potrivite, trebuie să-şi justifice eşecul cărţilor lui, care spun nimic despre
nimeni, mimând literatura „adevărată” şi atunci găseşte, ca tot românul, un vinovat…
3. Nicolae Manolescu, în recenta sa Istorie…, nu alocă nici măcar o pagină acestui gen.
Puteţi comenta această stare de fapt?
Nicolae Manolescu are scuza apartenenţei la o altă generaţie şi probabil că şi-a drămuit
timpul studiind cărţile şi autorii despre care era sigur că poate spune ceva interesant. Cred că mai
degrabă a considerat că nu este pregătit pentru analiza domeniului şi a lăsat asta în sarcina
generaţiilor mai tinere. De altfel, literatura SF autohtonă a dat prea puţine cărţi valoroase, apărute
mai ales după 1989…
4. În România, raportul între apariţiile editoriale mainstream şi cele SF&F este exact pe
dos faţă de cel din SUA. Cumva la mijloc, între aceste extreme, se află peisajul editorial
european. Găsiţi o explicaţie pentru acest fenomen?
Explicaţia este simplă, poate… Noi suntem în urma pieţei de carte europene, care şi ea se
află în urma celei americane din punctul de vedere al genurilor care au succes. În plus, la noi şi în
Europa, spre deosebire de SUA, este posibil ca păguboasa cultură umanistă care încă
supravieţuieşte în faţa pragmatismului tehnologic să ofere acest raport între mainstream şi SF&F.
Marele succes îl are şi acolo literatura fantastică, nu ceea ce numim noi science-fiction…
5. Este oare poporul român unul care nu are puterea de a se minuna? Ne-a condamnat
comunismul la o perpetuă strivire a corolei de minuni a lumii?
Nu cred că românii refuză literatura SF&F pentru că nu au puterea de a se minuna… Şi nu
cred că asta este, sau trebuie să fie, principala calitate a acestui gen.
6. Imaginaţia bogată şi lumile fantastice sunt asociate la noi cu o anumită imaturitate a
spiritului. De pildă, la USR Bucureşti, scriitorii SF fac parte din secţiunea de copii şi tineret.
Care credeţi că sunt rădăcinile acestei credinţe?
Pentru că, iată, chiar şi un reprezentativ autor român de literatură SF cum sunteţi asociază
genul mai întâi cu imaginaţia bogată şi cu lumile fantastice, adică îl legitimează printr-un decor, îl
limitează la un spaţiu fantastic în care se întâmplă lucruri relativ simple, oarecum arhetipale, şi
asta seamănă mult cu literatura pentru copii, nu-i aşa?
Şi, dacă punem limita tineret/adulţi pe la 21 de ani, şi facem o analiză a vârstei cititorilor
care consumă cărţile SF&F, o să descoperim că USR are dreptate… Nu ştiu care sunt criteriile
după care s-a făcut clasificarea administrativă, dar poate că nu a existat o intenţie „malefică”, ci
doar s-a copiat structura asociaţiilor de prin ţările prietene…
7. Are nevoie spiritualitatea română de o muncă precum cea făcută de Tolkien pentru
britanici, de inventariere a bestiarului mitologic şi de creare a unei substanţe epice care să îl
susţină? Este posibilă la noi o asemenea lucrare?
X

Este posibilă, dar sortită eşecului. Bestiarul mitologic, aşa cum îi spuneţi, este cunoscut
astăzi doar unui cerc restrâns de pasionaţi, marea masă a cititorilor nu a fost crescută în preajma
acestui univers şi îl ignoră. Fantasticul autohton nu mai circulă, iar literatura populară nici nu a
fost foarte bogată, mai ales în zona epică, aceea care a lăsat o moştenire atât de bogată în lumea
anglo-saxonă. Românul mai medita el la vasilisc, dar nu prea spunea poveşti cu el… Iar astăzi ni
se va părea un univers desuet, sămănătorist cumva, şi cititorii o să-l refuze.
În plus, Tolkien aparţine unei epoci şi nici nu era singurul în spaţiul lui cultural. Ca să fi
recuperat şi noi câte ceva era bine să avem înaintemergători cam în aceeaşi apocă. Fără ei, o
astfel de încercare o să rămână o construcţie artificială…
8. Care credeţi că sunt cele mai ofertante atribute ale genului SF? Dar cele mai
păguboase estetic?
Pentru mine, aşa cum am mai spus-o, fără să fiu original, este important ca acel S din SF
să fie mai mult decât o ştiinţă exactă cu aplicaţiile ei practice. Să acopere şi gramatica, teologia,
agronomia şi orice alt domeniu al culturii umane privită în sens larg. Şi să-şi permită să speculeze
pe marginea ei dincolo de realitatea imediată. Ăsta ar fi avantajul genului SF! Altfel, cât timp se
va limita la space opera, va rămâne probabil la categoria literatură pentru copii şi tineret. Pe
urmă, mi-aş dori ca pornind de la acea speculaţie, sau folosindu-se de acea speculaţie, să-mi
spună ceva despre om, ceva important, ceva semnificativ. Nu să fie o poveste de tip western
amplasată pe o navă cosmică…
9. Unul dintre reproşurile aduse literaturii SF este acela că imaginează un viitor extrem
de „străin” populat de oameni a căror substanţă e neschimbată. Este aceasta o chestiune căreia
trebuie ca un creator SF să îi dea importanţă?
Da, este o greşeală pe care autorii, nu doar cei români, o fac frecvent. Utilizează genul nu
pentru că au o speculaţie interesantă de făcut şi nu o pot amplasa în decorul contemporan, ci
pentru că SF-ul „se vinde”. Aşa se ajunge la un decor artificial, populat de oameni care sunt
simple păpuşi şi care joacă roluri copiate la modul cel mai rudimentar de prin manualele de
scriere creativă.
Dar greşeala asta au făcut-o şi alţi autori alegând să scrie romane poliţiste, sau horror, şi
lista poate continua, fără să fie pasionaţi de enigme şi anchete, fără să fie capabili să sperie un
copil, doar pentru că păreau a fi genuri la modă, oricum vandabile.
Cred că literatura SF a dat suficiente opere literare importante pentru a-şi merita locul
cuvenit în literatura pur şi simplu, dar că, atraşi de mirajul succesului facil, destui autori o
parazitează fără a avea vocaţia SF-ului, ci doar pentru că au ratat în alte genuri… Nu cred că noi,
latinii (nu doar românii), putem da un bestseller internaţional în acest domeniu (mă refer strict la
SF) pentru că nu avem speculaţia în sânge. Pe noi ne interesează prea mult omul şi tortura lui
interioară pentru a putea susţine un plot consistent mai ales într-un decor cu totul nou, sau marcat
de ceva cu totul nou, de acea speculaţie ştiinţifică în sens larg. SF-ul va rămâne un gen protestant,
ca şi romanul gotic, horrorul, thrillerul, cultura catolică sau ortodoxă din ţări de origine latină
nepermiţând aşa ceva.
X

Asta nu înseamnă că pledez pentru abandonarea sau marginalizarea SF-ului, ci doar


pentru rafinarea şi transparenta evaluare a operelor autohtone pentru a evita permanenta
amplasare a romanelor într-o lume exclusiv anglofonă, uneori de-a dreptul anglofagă. Romanul
SF preocupat de religie, de politică, de amor, acolo, la S, va fi de interes în spaţiul latin. Romanul
SF scris la noi şi preocupat de cosmologie, tehnologie, economie, acolo, la S, nu va avea acelaşi
viitor, mai ales că va fi tarat de faptul că autorul nu este realmente preocupat de aşa ceva, dar
excepţiile sunt posibile.