X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 6, februarie 2014
 X

▫ Michael Haulică ▫
Succes de critică sau de public? ▫
Mie mi-e clar de mult că nu mai e o problemă publicarea unei cărţi în România de azi.
Poveştile alea cu nu se poate publica, sunt numai găşti, totul e pe bani… sunt spuse de cei care
nici măcar n-au încercat să publice (sau au cam fost refuzaţi – consecinţă a unor conspiraţii,
bineînţeles). Iar prin a încerca să publici înţeleg să ai un manuscris GATA (mare precizare, şi nu
inutilă, câtă vreme unii mai au impresia că dacă trimis un maldăr de texte unui editor – să-şi
aleagă el, să facă el cum crede – înseamnă că ai trimis o carte la editură; nu, stimabililor, o carte
înseamnă o înşiruire de povestiri sau un roman, cu pagină de titlu, eventual prefaţă, cuprins
obligatoriu dacă e vorba de proză scurtă, care să indice şi ordinea textelor etc.) pe care-l trimiţi
unei edituri, iar dacă aceea ţi-l respinge, atunci îl trimiţi altei edituri şi tot aşa până epuizezi lista
pe care ţi-ai făcut-o (ţi-ai făcut o listă cu edituri, nu?). Iar dacă refuzurile sunt prea multe, înainte
de a trece la scrierea următoarei cărţi (cu care, poate, vei avea mai mult noroc – că e nevoie şi de
noroc în afacerea asta cu cărţi) mai pune-ţi o dată întrebarea dacă într-adevăr asta e ceea ce
doreşti să faci în viaţă, dacă ăsta e lucrul fără de care nu poţi trăi.
Problema, deci, nu e publicarea cărţii – în lipsa cărţii publicate nici nu putem vorbi despre
literatură, literatura este ceea ce se scrie şi ajunge în spaţiul public – ci de ce publicăm, ce ne
mână pe noi în luptă, ce urmărim prin publicarea de cărţi.
Bineînţeles că toţi cei care scriu şi publică vor să fie celebri şi bogaţi. Nu cred în fraze de
genul eu nu mă consider scriitor, eu nu vreau să fiu scriitor etc., nici măcar atunci când sunt puse
pe coperta a patra a cărţii (mai ales atunci!). Păi, tată, dacă nu vrei să fii scriitor, la ce scrii? La ce
publici? De ce mai faci lumea să piardă vremea cu tine? Şi nu mă refer aici neapărat la cititori (că
aceşti cititori sunt şi ei de mai multe feluri: de cărţi, de bloguri, de facebook, de etichete, de
pliante etc.), ci la armata de redactori, corectori, tehnoredactori care muncesc să-ţi apară ţie o
carte pe care, de fapt, nu ţi-o doreşti. Şi în primul rând la redactorul care stă şi munceşte pe
manuscrisul tău să-l facă să curgă, să-l facă (uneori) lizibil, alteori să-l traducă din română în
română etc.
Am trăit experienţa asta: să pun suflet şi timp (timp, de-ăla ireversibilul, pe care dacă l-ai
folosit, adio, nu se mai întoarce ca să-l foloseşti mai bine) punând osul alături de autor ca să iasă
textul OK, şi nu numai la un text, ci la două, nouă… iar când am zis gata, acum e vremea să
punem de-un volum, ce-mi zice omul, ce zice el, cel căruia i-am dedicat ore şi zile din timpul şi
din viaţa mea? Zice că pe mine nu mă interesează publicatul, eu nu mă consider scriitor şi nici nu
vreau să fiu… Şi eu? Timpul meu? Viaţa mea? La gunoi, de bună seamă…
Bun. Mai departe.
Publicăm cărţi şi… Iată că o cohortă de scriitori îţi explică oricând ai chef (sau nu ai) că
 X

în România nu se poate trăi din scris, că una, că alta. Nu spune nimeni cât de bine ar vrea să
trăiască din scris: bine ca un director de bancă? Ca un inginer angajat la stat? La patron? Ca un
medic? Ca un profesor? Ca ăla care trăieşte din salariul minim pe economie, el, nevasta şi
copilul? Nu spune nimeni câte cărţi are la vânzare pe piaţă în momentul în care face afirmaţia cu
nu se poate trăi din scris. Nu spune nimeni la ce interval iese pe piaţă cu o carte nouă. Şi nu, în
nici un caz, nu leagă nimeni veniturile personale de vânzarea cărţilor. Toată lumea vrea să fie
plătită pentru că scoate cărţi, nu pentru că vinde cărţi. De parcă ar exista cineva, undeva, cu un
sac de bani din care să plătească scriitorii. Pentru că există. Pentru că au talent.
Am învăţat în anii ăştia mulţi că nu talentul se plăteşte, ci cărţile, atunci când există
cumpărători, când cineva le vrea. Că dacă ele se vând, înseamnă că există cineva care le vrea,
care dă bani pe ele. Şi dacă dă bani, înseamnă că au ce împărţi editorul cu autorul (asta după ce
editorul plăteşte în avans redactori, tehnoredactori, corectori, tipografie etc.).
Aşa că, dacă vrem să muncim ca noi şi să avem venituri ca „ei” nu prea merge în viaţa
adevărată, nu ne rămâne decât gloria/succesul. Care poate fi de două feluri, după cum se vede cu
ochiul liber: putem avea succes de critică sau putem avea succes de public. E drept, uneori se
întâmplă ca unii scriitori să aibă parte de ambele. Dar numai unii, şi numai uneori.
Ce înseamnă la noi succesul de critică? Înseamnă că se scrie despre tine în revistele cu
ştaif (România literară, Observator cultural, Dilema veche etc.), te pomenesc criticii când vine
vorba despre cele mai bune cărţi ale anului, eşti în vederile lor când se dau premiile literare
româneşti (nu cele de popularitate, jurizate de bloggeri, adică de fani), ţi se acordă rânduri/pagini
în istoriile literare şi, chiar dacă nu-ţi cere mai nimeni cărţile pe piaţă, numele tău are şansa să-ţi
supravieţuiască.
Succesul de public este o noţiune ceva mai complicată însă şi e de două feluri: cel
adevărat şi cel fals (artificial).
Adevăratul succes de public nu poate fi despărţit de succesul de vânzări. Dacă ai succes la
public asta înseamnă (trebuie să însemne) că publicul îţi caută cartea, că ai scris o carte pe placul
lui şi atunci ţi-o cumpără. Iar de aici încolo ne înscriem în discuţia despre venituri şi ar trebui să
vedem ce fel de SF sau fantasy ar trebui să scrie un român pentru a vinde 15-20.000 de exemplare
pe an (din toate titlurile lui aflate la vânzare pe piaţă), care să-i asigure un salariu mediu.
Periculos mi se pare falsul succes de public, cel de susţinere. Este succesul pe care o carte
îl are exclusiv online (ei, hai, nu exclusiv, ci în cea mai mare parte) şi care se manifestă prin
comentarii pe bloguri şi facebook unde, nu-i aşa? nu-i musai să citeşti o carte pentru a-i fi
susţinător. Ba o poţi susţine din solidaritate cu autorul, cu grupul de sprijin, cu editorul sau în
ciuda celor care o critică etc. În ce măsură cartea se şi vinde? Câţi dintre cei care au comentat-o
pe bloguri au cumpărat-o şi câţi au primit-o (de la autor sau de la editură)? Se naşte astfel un
paradox: poate fi o carte populară fără a avea şi vânzări? Povestea cu patru, cinci tiraje vândute
aruncată pe cerul internetului ştim bine că nu înseamnă nimic câtă vreme nu ştim cât de mari sunt
tirajele, că dacă acestea sunt de 50-100 exemplare… nu avem decât propagandă. Pardon,
marketing.
 X

Încurcate sunt căile scrisului, încurcată relaţia scriitorului cu lumea.

Proză

▫ Radu Pavel Gheo ▫

Turnul de calcar ▫
…cel mai faimos nume al zilei, Pedro Babel, cerşetorul de la Bon-Homage, acea catedrală
care s-a prăbuşit secolul trecut sub propria ei greutate. Unii spun că ar fi fost blestemul lui Babel,
dar nu-i cazul să-i luăm pe toţi în serios, nu-i aşa?, nu Turnul poartă vina pentru toate relele sau
bunele evenimente care se petrec în orice comunitate, oricât de mică. Sau oricât de mare. Dacă ar
fi să dramatizăm, cum face Terry X, am putea spune că Pedro a fost singurul cerşetor de catedrală
care – într-un fel – a rezistat mai mult decât adăpostul său, deşi e mult mai probabil ca el să fi
murit demult, cu mult înainte ca Bon-Hommage să se prăbuşească, să scârţâie din ziduri şi să se
năruie într-un vacarm de piatră şi lemn, devenind un morman fără formă ghemuit jalnic la poalele
Turnului. Doar că nu e scopul nostru să plângem ruine şi nici nu vrem să-i contrariem pe cei care
cred în eternizarea spiritului lui Babel.
Dacă e să discutăm despre Terry X, cel fără de care probabil că vâlva pe care a făcut-o
Turnul n-ar fi fost atât de mare… credem că Terry X s-a născut prin 2110-2120 şi a fost
funcţionar la o bancă din centrul New Orleans-ului. Avea veleităţi de scriitor şi se pare – după
stilul Jurnalului său – că ar fi urmat chiar nişte cursuri de tehnică a scrisului. Semnalmentele sale
fizice sau alte informaţii biografice în afara celor pe care ni le oferă el, cu destulă zgârcenie, nu-i
aşa?, deci alte informaţii despre Terry X ne sunt cu totul necunoscute. De fapt el ne interesează
acum numai prin acel Jurnal al lui Terry X, cartea care a repurtat zilele acestea un succes
extraordinar şi despre care vom afla mult mai multe chiar astăzi, pe Star 3, la Cultura Lumii
Vechi.
(BLANK. Imaginea se schimbă într-un caleidoscop de culori. O voce voioasă anunţă:
— STAY TUNED! Vom reveni în câteva momente la Cultura Lumii Vechi, cu minunatul,
nemaipomenitul Sammy Lee Jones, doctor în sociologia artei. Urmăriţi un program al canalului
orbital Star 3, retransmis prin StarNet pe toate lumile, iar aici e STAR 3 SUNDAY SHOW!
Imagini din vidul întunecat, punctat de luminiţe slabe, alb-gălbui. O voce şopteşte:
„Tough…”)
L-am remarcat din întâmplare, când m-am întors de la serviciu. Azi am venit pe jos, cum
n-am mai făcut-o de mult. Afară era senin, frumos şi călduţ, iar autobuzele circulă foarte rar după
10 seara. Am stat cam mult peste program, asta pentru nişte afurisiţi de cincizeci de dolari în plus,
contul meschin al unui fermier din suburbii. Problema încă îmi frământa mintea, eram cu creierul
îmbâcsit de calcule şi fum de ţigară şi aveam chef să respir aer curat, să mai văd oraşul, să-l
măsor cu pasul, aşa cum făceau strămoşii mei când le dădea mâna să se sature de automobil. Nici
nu aveam mult de mers: vreo zece minute. Străzile erau luminate şi cerul negru abia se zărea. Ici
şi colo sclipeau două-trei stele, în schimb luceau staţiile orbitale, ele şi Luna deasupra lor, ca nişte
 X

bobiţe de argint lângă un pepene de aur. O frumuseţe! Mai e frumos pe Pământ.

Catedrala mi-era în drum. Acolo am dat peste cerşetorul ăsta patetic şi ciudat: dormea pe
scările abia luminate de nişte felinare electrice, cubice, cu tot felul de înflorituri din metal cromat.
Răspândeau o lumină palidă, rece, direct pe obrazul bărbatului ghemuit în sacul de dormit
autotermic. Sacul era jerpelit, dar destul de scump pentru un cerşetor. M-am apropiat. Îmi auzeam
pantofii cu toc bocănind puternic pe dalele de marmură cenuşie, de parcă numai eu cu insul
adormit am fi existat în pustiul nopţii. M-am aplecat asupra lui şi i-am distins faţa rotundă,
smeadă, bine rasă, ceea ce mi s-a părut ciudat pentru un cerşetor. Părea să aibă vreo 40-45 de ani.
Părul tuns scurt îi era încărunţit bine. Atunci am remarcat şi că nu dormea: a deschis brusc ochii
şi m-a privit. Am tresărit, m-am dat un pas înapoi, dar am rămas. Nu-mi inspira totuşi milă. Dar
şi-a strecurat mâna afară din sacul ăla albastru-cenuşiu şi-a întins-o cu un gest mecanic, îngânând:
— Daţi un ban la un nenorocit fără slujbă şi familie! Daţi, în numele Domnului!
Nu sunt credincios, poveştile astea cu numele Domnului… Şi-apoi, vocea lui nu era aşa
cum îmi închipuiam că ar trebui să fie vocea cerşetorilor, aşa cum o auzisem la alţii. Tonul era
plat, uzat de prea multă folosire şi nu trezea milă. Totuşi m-am scotocit în buzunar şi i-am întins
cinci dolari. Nu ştiu de ce, nu-mi stă în obicei. Fiindcă era altfel? Sau fiindcă venisem să mă
holbez la el în miez de noapte, pe când se străduia să adoarmă? Ca şi cum i-aş fi intrat în casă pe
nepoftite şi m-aş fi simţit obligat să… sau ca şi cum aş fi privit un exponat de muzeu şi trebuia să
plătesc taxa de intrare. E, prostii! Cinci dolari! Şi-apoi, era o noapte aşa de frumoasă, câteva stele
luceau slab, Luna parcă se zgâia din înalt la mine, staţiile pluteau argintate pe negrul cerului şi eu
eram curat, bun, virtuos, limpede ca şi cerul de-afară. Rar m-am mai simţit aşa ca în seara aceea.
Poate când eram copil.
— Să-ţi ajute bunul Dumnezeu! mi-a zis, la fel de indiferent, şi a luat banii.
— Numele Lui fie lăudat! am răspuns şi m-am îndepărtat, un pic prea repede, cred.
Dar era frumos. E frumoasă noaptea asta, lucru rar. O să-mi beau ceaiul şi o să mă întind
în patul încălzit.
…un zâmbet NOU, un om NOU, un chip NOU, VEŞNIC TÂNĂR!
(Imagine studio: acelaşi bărbat, în cămaşă violacee cu irizaţii, ras pe cap şi cu un zâmbet
larg. Voce din off:
— Şi acum ne întoarcem la emisiunea noastră, în direct cu dr. Sammy Lee Jones, despre
Jurnalul lui Terry X!)
— Iată-ne din nou împreună, privitori de pe Geea şi din alte lumi, pentru a lămuri
întrucâtva unele aspecte ale relatării lui Terry X despre ciudatul Pedro Babel. Vă reamintesc că
lucrurile povestite de Terry s-au întâmplat acum peste 200 de ani. Unele amănunte n-au putut fi
lămurite din pricina acelui bombardament care a distrus New Orleans-ul în timpul ultimei
conflagraţii de proporţii de pe planetă. Atunci au fost nimicite principalele clădiri oficiale şi
publice, dar printr-o minune – nu-i aşa? – catedrala Bon-Hommage a scăpat neatinsă, şi abia
recent, în epoca Reorganizării sau Reunificării, ea a urmat nu-i aşa? – calea impusă de blestemul
lui Babel. Asta dacă credeţi în Turn şi în creatorul său. Dacă doriţi să luaţi legătura cu noi şi prin
 X

noi cu umanitatea interesată de subiect, spaţiile de contact sunt pregătite pe codurile 273884,
273885 şi 273886, la Star 3 Sunday Show, complexul orbital Geea… Şi iată un prim interlocutor.
(Bărbat blond, cu barbă patriarhală, deşi tânăr. Poartă o pelerină neagră, iar holograma
transmisă are fluctuaţii de luminozitate, probabil din cauza unui aparat de transmisie învechit.)
— Sunt Jordy Malley, 30 de ani, vă contactez din căminul Universităţii Umaniste Da
Vinci de pe Terrestria. Îmi pare rău dacă recepţia este relativ slabă, dar probabil ştiţi că staţia mea
se află acum în opoziţie cu Geea. Eu cel puţin vă captez cu greu imaginea.
— Nici o problemă, domnule Malley. Dacă doriţi, vă putem cupla pe transmiţătorul-releu
al Orbis-ului.
(Imaginea devine clară, stabilă.)
— Mulţumesc. Acum, eu am luat legătura cu dumneavostră fiindcă subiectul este foarte
incitant şi la ordinea zilei.
— Ce doriţi să ne comunicaţi, domnule Malley? Opiniile dumneavoastră sunt urmărite cu
nerăbdare de câteva milioane de privitori, aşa că vă rog…
— Vedeţi, eu chiar studiez acest jurnal. Deocamdată am doar o bănuială, nu sunt sigur, dar
cred că este o scriere apocrifă. Mai precis un fals, realizat de un autor obscur din secolul nostru,
după transformarea Turnului în loc de pelerinaj. Eu am analizat comparativ limbajul scrierilor
literare din perioada în care se presupune că a fost imprimat acest jurnal, şi în paralel jurnalul
propriu-zis, şi am constatat că o mulţime de expresii ale lui Terry X sunt false, artificiale în
contextul literar al epocii sale sau pur şi simplu prost construite. Majoritatea frazelor-tip sunt
specifice literaturii primei jumătăţi a secolului al 21-lea, nu epocii în care se presupune că a trăit
acest Terry X. De aceea cred că avem de-a face cu un fals creat recent de un necunoscut pe baza
mitului Turnului de Calcar, iar acest autor – probabil contemporan – s-a informat asupra
condiţiilor istorice ale vremii, dar nu şi asupra limbajului folosit de cei care au trăit atunci.
— O opinie interesantă, stimaţi cetăţeni ai Geei şi… şi ai altor lumi, care ne receptaţi la
ora actuală. O opinie interesantă, care aduce o nouă perspectivă şi poate schimba datele
problemei, nu-i aşa? Să-l întrebăm pe domnul Malley dacă are şi alte argumente, mai concrete, de
exemplu discordanţe între text şi realitatea istorică?
— Nu, din acest punct de vedere nu pot spune nimic. S-a spus că CD-ul original a fost
analizat de o echipă de specialişti care am înţeles că i-au confirmat autenticitatea. Studiul meu
este însă abia la început…
27 noiembrie. Cred c-o s-o cuceresc pe Ilona. Ilona e secretara şefului şi azi, cum treceam
pe lângă biroul ei, că mă duceam la şef pentru contul fermierului ăluia, am salutat-o şi mi-a
răspuns, zâmbind. N-o făcea niciodată, cu nimeni. Am intrat în vorbă, am stat cu ea vreo cinci
minute, fleacuri, nimic important. Nu-i prea deşteaptă, dar mi-a prins privirea pe care mi-am
fixat-o în decolteul imens, ce îi dezvelea trei sferturi din sânii globulari, mari. N-a zis nimic, a
plecat privirea şi a roşit. Mi-a zâmbit şi când i-am spus că trebuie să plec. „Îmi pare rău”, a zis.
Mâine o invit la mine la un ceai. Mai am şi ceva cafea.
A murit Perrier, preşedintele Franţei. Palestinienii au încercat iar să ocupe Ierusalimul.
 X

8000 de morţi, de ambele părţi. Trupele de menţinere a păcii se chinuiesc să pacifice Transilvania
şi Ucraina. Europeni idioţi! Au cam 500 de morţi pe zi. Orbitalii de pe două staţii au cerut, cică,
licenţă de export pentru produse alimentare, iar guvernul nostru o să le-o dea mai degrabă decât
să accepte că ăştia o să treacă peste capul lui. În curând n-o să le mai pese de lumea asta murdară
şi prăpădită. O lesbiană, nu-i reţin numele, a încercat să-l ucidă pe senatorul Georgiei. Au prins-o.
Tipa a declarat că a făcut-o din cauza veto-ului senatorului în problema procreării exclusiv prin
ovul, prin modificare cromozomică, apoi s-a sinucis în celulă, cu o capsulă detonantă sintetică
ascunsă chiar în vagin. Lumea e urâtă şi eu îmbătrânesc. Mă doare stomacul după fiecare masă,
dar nu prea tare, doar o arsură, acolo. Un semn. Am început şi să chelesc. Mi-a mai apărut o carie
sus, trebuie să mă duc la dentist. De notat în agendă. A mai trecut o zi pe Pământ.
Am avut şi o întâlnire sau reîntâlnire care m-a emoţionat puţin. Cu cerşetorul de la Bon-
Hommage. Am trecut pe-acolo, individul era tot pe trepte. Alţi cerşetori se duc seara acasă,
oriunde o fi casa lor, prin guri de metrou dezafectate ori mai ştiu eu pe unde, el văd că preferă
locul ăla. Şi parohul bisericii sigur e un ins de treabă că-i îngăduie asta. E foarte credincios,
amărâtul. Pedro Babel îl cheamă, nu cred că-i american nativ, mi-a şi spus că a venit în New
Orleans acum cinci ani, de trei ani stă la uşa catedralei, dar n-a vrut să-mi zică de unde vine. Am
stat de vorbă îndelung, chiar aveam poftă de aşa ceva, cu cineva care să nu fie legat de mine. Nu
prea am mulţi cunoscuţi cu care să pot vorbi. Ilona o să facă ochii mari când o să-i spun de ăsta…
Pedro Babel, un nume ciudat. Cred că a trecut ilegal în State, are figură de sud-american: smead,
cu faţa rotundă, părul negru, puţin cărunt în faţă şi la tâmple. Numai că are fălci puternice, mie mi
se par specifice nordicilor, puternice şi pătrăţoase, şi ochi gri-metalici, nu se poate să nu-i
remarci, parcă lucesc. Credincios înfocat, cum am zis. Mi-a spus că a umblat din stat în stat, a
lucrat pe ici, pe colo când a mai găsit ceva, apoi a început să cerşească şi să caute mila Domnului
prin mâinile oamenilor, a tot umblat până a ajuns odată aici, la slujba părintelui… Gatter parcă.
Atunci a avut o revelaţie, aşa am înţeles, zicea că i s-a arătat un înger în biserică, îngerul ăla îl tot
pândeşte el. N-am înţeles despre ce înger e vorba, nu mă pricep prea bine la asta şi el era destul
de buimac când vorbea de slujba aia şi de înger. Îi spunea „ea”, nu „el”, îngerului, şi am înţeles
că-i apăruse pe o bancă din spatele navei, chiar alături de el, ca o luminiţă albă şi palidă, cu o
aureolă în jurul chipului blând şi bun, deci avea şi faţă lumina aia… mă întreb dacă n-o fi totuşi
ţicnit. De atunci zice c-a înţepenit lângă Bon-Hommage şi tot aşteaptă ca îngerul să-i arate calea.
— Şi l-ai mai văzut de-atunci? l-am întrebat.
— O, da! de vreo sută de ori. Vine, aprinde o lumânare, pluteşte spre altar, pe lângă
icoane. Eu stau în pronaos şi am grijă să nu se stingă lumânarea, măcar că nimeni nu s-ar atinge
de lumânarea unui înger. Ea stă mult, până se termină slujba, câteodată şi mai mult, după aia trece
iar pe lângă mine şi-mi zâmbeşte şi pluteşte argintie afară, ca un vânt de dimineaţă. Lasă în urmă
un miros aşa… nemaiîntâlnit, ceva de zăpadă proaspătă şi paradis… Odată, când o să fiu pregătit,
o să se oprească şi o să-mi spună: „Pedro, e timpul”.
Oare cum o mirosi zăpada proaspătă?
28 noiembrie. Azi-dimineaţă am visat zăpadă. Ningea din cer, cădeau bucăţele de zăpadă
aşa cum am văzut în filme, albe şi curate, iar eu cu Pedro alergam fericiţi şi ne tăvăleam prin ea,
 X

şi după asta m-am trezit brusc, nu ştiu cum, într-o cameră albă, cu ferestre rotunde şi pereţi
curbaţi. Acum eram singur, dar deasupra mea bătea un vânt iscat de ceva. Când m-am uitat, am
văzut nişte aripi mari, fâlfâitoare, şi-apoi un înger cu chipul rotund, al Ilonei, şi cu un cerc
luminos în jurul capului. Ţin minte că m-am trezit tare bucuros. Nu-i ciudat, bătrâne? Cred că
mexicanul ăla sau ce o fi el îmi devine cât de cât simpatic. Fluieram, m-am trezit fluierând în baie
în timp ce mă bărbieream. Fluieram şi mă gândeam la Ilona şi la zăpadă.
…să rămâi acasă? VREI să reînvii planeta-mamă? VREI să câştigi milioane?
Contactează-ne chiar ACUM! Centrul Orbital al Reorganizării TE aşteaptă!
(Flash-uri cu imagini alternative: un deşert roşu-gălbui la apus, urme de explozii, resturi
de clădiri afumate, în ruine, apoi alte imagini cu râuri limpezi în miez de zi, lumina irizând în
apă, câmpuri nesfârşite, verzi, mici orăşele curate, cu case cochete şi peluze în faţa caselor)
E casa NOASTRĂ, a TUTUROR!
E lumea OMULUI! Şi e mare, cu adevărat MARE!
Ea te AŞTEAPTĂ!
(Vocea masculină caldă, prietenoasă, se stinge încet, şoptind ademenitor ultimele cuvinte,
în timp ce imaginea se apropie periculos: copaci înfrunziţi, ploi blânde împrăştiind praful unor
străzi tihnite, valuri line învăluind nisipul curat al unei plaje)
— Şi acum ne întoarcem la Cultura Lumii Vechi, cu Sammy Lee Jones şi noul său
interlocutor… (vocea triumfală din studio e înlocuită cu cea a cunoscutului redactor)
— Iată un nou partener de dialog, domnul… ăă, doamna…
(Imaginea tridimensională a femeii e clară, permiţând să se vadă machiajul impecabil şi
micile implanturi de acceleratoare din zona lobilor temporali, parţial ascunse de colacul de păr
negru ce-i înveleşte chipul mongoloid, zâmbitor)
— Sunt profesor doctor Ramona Muñoz-Grey şi am participat la faza finală a restaurării
textului în discuţie. De aceea v-am şi contactat, fiindcă aş vrea să-i răspund domnului… Malley,
nu? Malley, în legătură cu presupusa inautenticitate a Jurnalului…
15 decembrie. Plouă întruna de trei zile. Altceva important nu mi s-a mai întâmplat. Ilona
mi se confesează despre insistenţele boss-ului asupra „aprofundării” relaţiilor lor. Ce să-i fac? Să
mă duc să-i cer o audienţă, să-l iau la întrebări ca pe un rahat ce este şi să-mi pierd slujba? Parcă
mă văd alături de Babel, dormind într-un sac ca al lui şi cerşind în tandem cu el pe treptele
catedralei. Şi până acum boss-ul nu a fost niciodată „insistent” cu gagica asta, numai de când ne
cunoaştem mai bine? Poate… a zis ea odată că îi plac copiii, al naibii de mult îi plac. Nu, n-aş
mai încerca povestea asta după toate câte am păţit cu Mandy!
L-am văzut din autobuz, în treacăt, pe Babel. Deja îi recunosc umbra cenuşie pe treptele
catedralei. De la distanţă. Întotdeauna stă acolo, între coloana a treia şi a patra, sub portalul din
stânga. Oare de ce nu-şi caută ceva de lucru? Numai fiindcă aşteaptă un mesaj de la viziunea lui
nebunească? Sau poate că n-are nici un act. Sigur că nu are, nu pentru New Orleans. Nu pentru
State. M-am tot întrebat ce găseşte în viaţa asta de câine vagabond. Ar putea găsi ceva de lucru la
 X

negru, dacă ar avea noroc şi perseverenţă. Nu, el mănâncă pe sponci, aprinde lumânări de
parafină sau îşi lasă puţinele fise pe care le capătă în fantele lumânărilor electrice, zace noaptea în
frig sau zăpuşeală şi visează la un înger. Nu-i prea deştept. L-aş include în categoria aia despre
care am văzut o anchetă pe canalul 32, cea a bărbaţilor cu inteligenţă submedie şi cu forţă fizică
slabă, care nu-şi mai găsesc de lucru nici cu mâinile, nici cu altceva, din cauza concurenţei. La
naiba, nici măcar târfă nu poate fi oricine! Apoi actele, credinţa aia oarbă, de subdezvoltat, frica
şi alte motive care-l împiedică – pe el sau pe cei ca el – să facă alte lucruri decât spune legea…
cum le zicea în anchetă? „dezmoşteniţii cetăţeni medii”, cei care nu mai au loc într-o lume de
performanţe şi concurenţă. Suntem prea mulţi. Eu sunt norocos, Babel nu e. Aşa se împart
lucrurile în viaţă, n-ai ce să faci. Eu o duc bine. El crede că nu poate trăi altfel, îmi zicea chiar că-
i fericit, sigur, mi-a zis-o… uite, pe 30 noiembrie: „Cum să nu fiu fericit? Mâine o s-o văd iar la
slujbă, poate o să-mi spună ceva sau cel puţin o să mă mai lase să-i veghez lumânarea. O s-o văd
plutind încet şi aproape de mine, ca o stăpână… Iar după toate astea cel puţin o să mă pot gândi
iar la ea”. Era fericit şi voia să-mi împărtăşească din bucuria lui. „Nu vii şi tu?” mi-a zis. „Poate
Domnul ţi-o va arăta şi ţie. Să-ţi lumineze calea…” Da, el e fericit. Şi-a mai trecut o zi pe
Pământ.
— …este părerea mea personală, domnule Jones, dar ea concordă cu cea a tuturor
specialiştilor care au lucrat în cadrul acestui proiect de restaurare a textului, sub conducerea
distinsului profesor Domingos. Pot şti mai bine decât alţii cum stau lucrurile.
— Şi susţineţi teza veridicităţii jurnalului?
— Bineînţeles (prim-plan pe faţa ovală a femeii, cu părul negru strâns colac peste colac,
asemenea unui turn de şuviţe, cu nişte cercei-emiţător de formă sferică lucind în toate culorile
curcubeului, în timp ce se clatină o dată cu mişcările capului femeii). Nu are sens să despicăm
firul în patru. Turnul există şi nu avem nici o explicaţie raţională sau iraţională mai bună decât
cea din Jurnalul acesta. Ce rost ar avea un fals jurnal? Mai ales că lucrurile se potrivesc prea bine
ca să fi fost elaborate a posteriori. Credeţi-mă, unui specialist în istoria planetei i-ar fi trebuit zeci
de ani ca să reclădească America acelor vremi, să potrivească datele cunoscute, să rişte inducţii şi
extrapolări în cazul unor momente istorice neclare, iar efortul mi se pare că ar fi fost
disproporţionat faţă de rezultat. Mă refer, bineînţeles, la satisfacţia unui presupus plastograf, nu la
impactul pe care l-a avut Jurnalul.
— Şi totuşi nu credeţi că un astfel de personaj, imaginar deocamdată – nu-i aşa? -, nu
credeţi că ar fi putut fi mulţumit numai cu recunoaşterea muncii sale de fals Terry X? Poate
falsificarea în sine, şansa de a mistifica o întreagă umanitate l-ar putea satisface pe un astfel de…
să-i zicem „autor”.
— Nu cred, şi vă explic de ce. Nu putem lua acest jurnal ca pe o operă de ficţiune creată
de un autor. În grupul nostru de cercetare, condus de reputatul profesor Domingos, există şi un
sociolog care şi-a pus această problemă şi a studiat sute, poate mii de scrieri, emisiuni TV şi
radio, acte oficiale… Cred că a strâns tot ce a rămas până la noi despre America acelor ani. După
asta a analizat Jurnalul, exact cum voia să facă domnul acela…
 X

— Malley.
— Da, Malley. Deci s-a făcut şi o astfel de analiză de sincronizare istorică şi pot să vă
spun…
20 martie. A trecut o lună de la nunta Ilonei. Mă întreb de ce mă mai vizitează. Mi-e
ruşine, dar trebuie să recunosc că mă tem: dacă află şeful, aş putea zbura din slujbă. Să ajung ca
Babel. Tot timpul mi se plânge de bădărănia şi mai ales de impotenţa noului ei soţ. Doar a mai
fost măritată. Asta mă face să-l privesc mai cu milă pe omul care are atâta putere în oraş şi care
face pe durul cu angajaţii. Şi-apoi, ce mai e puterea? Azi au fost ucişi trei senatori. Mi se pare că
„libertadores” şi-au asumat responsabilitatea pentru atentate. Preşedintele nici nu mai iese în
public. Noul preşedinte al Franţei e bolnav de SIDA. Au ghinion ăştia, abia anul trecut le-a murit
Perrier. Israelienii vor înapoia Ierusalimul. Azi au executat 6000 de palestinieni. Rusia a declarat
că pactul cu Ucraina este un rezultat al sporirii influenţei NATO în zonă. Cu ajutorul ruşilor,
ucrainienii au mai cucerit vreo 30 de kilometri pe undeva spre Dunăre. Se luptă şi în Transilvania,
ţara lui Dracula, dar nu-mi amintesc cine cu cine. O să fiu mai atent. Jurnalul meu trebuie să fie o
mostră de istorie obiectivă. O, era să uit: staţiile orbitale au primit dreptul de a-şi exporta
alimentele. O să fie rău de noi! A mai trecut o zi pe Pământ.
21 martie. Azi după-amiază am ajuns mai devreme acasă. M-a adus Ilona cu limuzina. Am
făcut dragoste de două ori. Cred că mă ţin încă bine. Să nu uit: în Transilvania se luptă români şi
ungarezi în centru şi catolici cu ortodocşi printr-un nord al lor…
22 martie… l-am vizitat pe Babel. Am fost aşa de şocat de ce mi-a povestit! Până acum
vorbeam – cât vorbeam – calmi, mă asculta cu atenţie şi părea perfect normal. Dar azi a luat-o
razna, mă tem că pentru totdeauna. Şi de ce, nenorocitul? Doar o cunoşteam şi eu pe Lily de
Vinchet, din vedere. Cine n-o cunoaşte, măcar după faimă? Bogată, tânără, frumoasă, căsătorită
cu un om de afaceri mai tot timpul plecat. Blondă, înaltă şi delicată, se îmbracă numai în roz,
albastru sau auriu şi arată ca un copil nevoit să se poarte ca un matur, nevinovăţia cu chip de
fetiţă plimbându-se pe străzile oraşului. Îi plac voaletele şi mănuşile, care o prind foarte bine,
fiindcă are membre lungi şi fragile. Zâmbeşte blând şi cumva încurcat, iar ochii ei mari, albaştri
privesc altundeva, într-o lume mai frumoasă. Trăieşte în alte locuri, asta eşti tentat să spui când o
vezi prima dată. Aşa apare şi în jurnalele de scandal, fiindcă mereu născoceşte câte ceva. În ea
arde un foc aprins de diavol: de câte ori îi pleacă soţul, în cartierul nostru sau altundeva în oraş
izbucneşte un nou scandal în care e amestecată. Nu ştiu să fi fost vreun bărbat pe care ea să fi pus
ochii şi care să-i fi scăpat. Întotdeauna alege cea mai zgomotoasă legătură posibilă: soţi
credincioşi şi respectabili, cum a fost primarul oraşului, puşti de liceu pe care îi ameţeşte cu
chipul său angelic şi cu luxul în care se scaldă (are un Chevro roz, decapotabil, numai al ei;
salariul meu pe douăzeci de ani!), gunoieri de-a valma cu patroni de hoteluri, senatori… Nici eu
n-aş zice „nu”, chiar dacă aş fi căsătorit, dar cine sunt eu? O aşchie roasă, putredă, uitată într-un
birou de bancă. Azi am aflat că de doi ani îl vâna pe părintele Gatter.
— E groaznic, domnule, mi-a gâfâit în faţă Babel şi i-am simţit răsuflarea grea, de
hamburger usturoiat. În altar, în faţa Domnului… aşa cad îngerii, aşa se-ntunecă lumea. Îngerul
meu, îngerul în patru labe, ca o căţea, cu rochia ridicată pe spinare, şi se rezema de-o icoană,
 X

Doamne! Şi părintele, el, tocmai el, descheiat la nădragi şi urlau, gemeau ca porcii la troacă…
Cum de nu s-a crăpat cerul, Dumnezeule Doamne, cum poţi…?
A continuat să îngâne ceva precipitat şi incoerent, cu ochii gata să verse lacrimi pe obrajii
neraşi de câteva zile, arşi şi murdari, maronii şi ţepoşi, mi-a povestit destule ca să pricep. Îi
tremurau mâinile, ciudat de fine mâini, dar pătate de ceară şi bătucite, gesticula haotic cu ele,
zicea că văzuse aureola, globul ăla auriu de pe capul îngerului lui, cum se ridicase spre cupola
bisericii ca un fluture, iar ea rămăsese acolo şi mai dezgolită, frântă de mijloc, cu coapsele lungi
şi neruşinate, fremătând în organul învârtoşat al părintelui, gemând de plăcere în timp ce părintele
ridica ochii spre cer, cocoşat uşor în spatele ei, se mişca înainte şi înapoi şi gâfâia tot mai repede.
Aşa trebuie să fi fost. Ei, iar o să vuiască oraşul. Uite cine-mi era îngerul! Bietul Babel. Dar îmi
pare rău că n-am văzut scena pe viu.
— Atât am iubit-o şi-am crezut în ea! se tânguia nenorocitul, trăgându-mă de rever cu
mâinile alea soioase, suflându-mi pe gât respiraţia aia grea: Trebuia să mă ducă la cer, ea, ea
trebuia să-mi arate calea spre Domnul, şi-acum totul a murit. Au căzut neguri şi nu se mai poate
face nimic, nici pentru mine, nici pentru lumea asta ticăloşită. La grea încercare mi-ai pus
sufletul, Doamne!
Aşa am înţeles eu că Babel, ca toţi fanaticii, era altruist, cu tot orgoliul lui de adorator
privilegiat. El vroia să mântuiască toată omenirea. Mai mult mă interesa totuşi Lily. Scena trebuie
să fi fost cu adevărat picantă. Iar eu, care crezusem că îngerul ăsta al lui Pedro e doar o
halucinaţie a minţii sale bolnave, flămânde de mântuire! Ei, uite că el chiar văzuse ceva, de-aia
credea, săracu'!, de-aia se aciuase la Bon-Hommage. Acum poate o să se care. E ticălos din partea
mea, totuşi îmi vine să râd.
— N-o să-mi pierd credinţa, asta nu! mi-a rânjit el la capătul poveştii. Asta a fost marea
încercare… şi luminarea. Domnul m-a salvat iarăşi: sunt slab, dar mai puternic decât voi. Prin
mine veţi găsi calea spre mântuire, auzi? prin mine, şi tu, Terry, şi toţi ceilalţi vă veţi mântui prin
Pedro Babel!
Mă temeam să nu devină agresiv. N-a devenit. Oare unde şi când s-o spăla?
— O să vă duc la cer, Terry! mi-a spus, mi-a repetat-o de câteva ori (oare de când s-o fi
apucat să-mi zică pe nume?). Pe tine şi pe toţi cei care se tem să ardă în groapa roşie a iadului. Nu
biserica, nu locul ăsta întinat de un popă al Satanei şi de târfa Babilonului cu limbile ei otrăvite.
Ea nu mai are nici o putere, Dumnezeu a plecat de aici. A plecat! Eu o să fiu acela, eu sunt ales!
— Dar existenţa divinităţii nu a fost şi nici nu va fi vreodată dovedită! E pur şi simplu o
problemă de credinţă, domnule Jones, sau – dacă vreţi – de opţiune: cred sau nu cred.
— Şi atunci, domnule profesor, credeţi că Pedro Babel, presupunând că a existat un om cu
un astfel de nume, a fost mai degrabă un bolnav psihic?
— Comportamentul, faptele şi chiar credinţa unui mistic fanatic sunt mai greu de explicat
ştiinţific. O dată pentru că, dacă există o idee sau chiar o imagine pe care doar individul respectiv
o percepe ca fiind reală, asta nu înseamnă neapărat că persoana respectivă este nebună.
Normalitatea e un concept perimat. Apoi, sunt atâtea exemple verificate de inşi cu capacităţi
 X

fizice sau psihice pe care le-am putea numi miraculoase, paranormale, lucruri care nu pot fi
explicate nici astăzi de ştiinţele exacte. Creierul uman are un potenţial nebănuit. N-aş merge până
acolo încât să-i spun „infinit”, dar oricum e mai mult decât ştim noi. În anumite condiţii, de ce n-
ar fi posibil – şi avansez astfel o ipoteză neverificabilă, o pură speculaţie – ca un creier puternic,
ale cărui condiţionări impuse de raţiune au fost distruse de ceea ce la Babel era fanatism, să poată
crea efectiv ceva în realitatea obiectivă? Vă reamintesc însă că aceasta este o pură speculaţie, pe
care eu unul n-aş adopta-o ca ipoteză de lucru.
— Vreţi să sugeraţi – nu-i aşa? – că în mintea omului există un spaţiu neexplorat, care
poate provoca lucruri de genul acesta: capacităţi paranormale, viziuni, amintiri ale altor vieţi…?
— Mai mult sau mai puţin. Ştiţi şi dumneavoastră legendele care circulă şi acum, aşa cum
e cea a cântăreţului care apare ici şi colo, parcă sărind de la o staţie orbitală la alta, pe Terrestria,
pe Geea, chiar pe Lună sau pe Pământ, cel care apare în faţa oamenilor ca să le cânte şi să
propovăduiască. Nu s-a dovedit nimic până acum, nu există date oficial recunoscute sau
înregistrări cu el, dar sunt mii de oameni, din diferite locuri, care pot jura că l-au văzut, auzit,
pipăit.
— Vă gândiţi la Bard, Pelerinul, cel care schimbă destine! Am cercetat subiectul într-o
emisiune anterioară, dar să ştiţi că nu s-a dovedit…
— Nu, ştiu că nu s-a dovedit nimic, chiar dacă sute de persoane, în stare de regresie
hipnotică indusă, au povestit astfel de întâlniri. Nici nu se va dovedi nimic. Aşa se întâmplă şi cu
zvonurile legate de Ghilda Persorilor, acele personalităţi-oracol…
— Chiar marele artist Dornell a sugerat că a fost ajutat de un persor şi a făcut unele aluzii
cum că o imagine sugestivă s-ar afla inclusă în extraordinara sa operă autobiografică Victory.
— Dar, revenind la Babel, ştim că turnul există, iar misterul care-l învăluie a rămas
neatins. Aş vrea să spun că, dacă ar exista posibilitatea ca o fiinţă umană să realizeze, nu ştiu
cum, aşa ceva, acest lucru nu are neapărat legătură cu divinitatea. Putem presupune şi că o zeitate
l-ar fi luminat pe Babel, înzestrându-l cu puterea de a face aşa ceva, de a se transforma…
— …Eu aş zice „malforma”…
— …dar este mai probabil că însuşi Babel a găsit, datorită monomaniei sale ce depăşea
graniţele raţionalităţii de care am pomenit, puterile în principiu ascunse în creierul fiecărui om.
Ar însemna că posibilităţile minţii umane trebuie explorate mai serios, pentru că acolo am putea
găsi răspunsuri la întrebări ce ne macină de milenii.
— Vă mulţumim, domnule profesor Serenyi. Vom lua o nouă pauză pentru reclame, apoi
vom reveni cu noi informaţii şi opinii asupra Jurnalului lui Terry X.
(Flash argintiu. Beznă. O hârcă albă aruncă luciri argintii în întunericul de nepătruns. Voce
groasă, masculină:)
În vid există întotdeauna moarte…
(Alt flash, apoi iarăşi beznă. Muzică simfonică violentă, apăsătoare. Aceeaşi voce:)
În vid există întotdeauna frică…
 X

(Flash verde. Lumini încep să clipească în întuneric, apar imagini de stele ce se rotesc. În
colţul imaginii se iveşte încet Pământul, cu centura de staţii orbitale ca nişte boabe de fasole
argintii. Zvuum! Un ecran transparent se lasă peste imagine. De undeva dintr-o pereche de căşti
auriculare porneşte o muzică discretă, dar veselă. Vocea masculină:)
Echipamentul de protecţie în vid TOUGHER!
(Apare un astronaut care se deplasează elegant spre Pământ, propulsat de un jet ataşat
costumului.)
TOUGHER! dincolo de spaime. TOUGHER! Dincolo de moarte! TOUGHER! Omul este
mai dur decât Universul, dar TOUGHER îl face şi mai dur!
— …o să ajung la cer. Şi o să vă duc pe toţi acolo. Toţi cei care vreţi lumină şi bucurie
veţi ajunge la El, prin mine.
Se îmbolnăvise sau avusese un şoc nervos. Obrajii pământii îi tremurau în timp ce vorbea,
iar ochii îi erau lucioşi şi adânci ca un vârtej fără fund. Mi se făcuse chiar frică, putea să mă
strângă de gât sau cine ştie ce-i mai trecea prin minte. Mi-a spus că, atunci când Lily de Vinchet a
ieşit din biserică, a aşteptat-o şi i-a strigat „Târfă! Târfă din Babilon!”.
— Nici nu s-a uitat la mine. Şi-a aruncat pe umăr eşarfa aia roz şi-a plecat, era roşie la
faţă ca focul iadului şi hainele i se mototoliseră, dar nu-i păsa de nimeni, nu mai avea nimic sfânt.
Teatrală, Lily! O, va vui oraşul, de asta sunt sigur! Mi-era iarăşi milă de Pedro, cum
tremura în faţa mea, jegos, cu ceară scursă pe încheieturile degetelor lungi, uimitor de lungi şi de
subţiri în comparaţie cu trupul lui îndesat ca un sac de cartofi. El tot vorbea, vorbea, iar eu mă
întrebam cum de mi-a putut fi vreodată frică de el. Era inofensiv.
— Nu mai stau lângă biserica asta pângărită, mânjită de târfă şi de codoşul ei viclean şi
mieros! Mi-e frică şi scârbă. Aici nu mai e nici o biserică, aici s-a făcut templu al dezmăţului, iar
Dumnezeu nu alege când se supără pe noi! Pedeapsa Lui n-o să întârzie, nuu! Fereşte-te de locul
ăsta, Terry! Ai grijă! Care dintre noi poate zice că e fără de păcat? Mai bine să fii departe de
mânia lui!
Nebun…
21 martie. Azi am venit cu autobuzul. M-am uitat după Pedro: nu mai stă pe treptele
catedralei. S-a mutat. Nu prea departe: i-am zărit sacul lângă gardul metalic ce înconjoară Bon-
Hommage. Cred că el era, cine altul?
Azi la serviciu am auzit şi zvonurile. Femeile mai ales, în pauza de masă nu auzeai decât
gura lor. Toţi ştiu deja o mulţime de amănunte, unele cu totul idioate şi incredibile, cum ar fi
povestea că părintele Gatter ar fi scuipat pe icoane ca să-i facă plăcerea perversei de Lily. Cred că
mintea oamenilor e mai murdară decât cred ei. Mă întreb totuşi cum de se află totul atât de
repede. Poate chiar Lily de Vinchet se laudă cunoscuţilor cu victoriile ei. Îi plac scandalurile. Iar
soţul ei e-o sulă bleagă! Mie Ilona a ţinut să-mi povestească totul, cu sclipiri răutăcioase în ochi şi
cu gura plină de salivă. Făcea pe moralista în timp ce sta trântită lasciv pe o canapea, cu
picioarele dezgolite până la linia chilotului, iar la sfârşit m-a anunţat că ar vrea să treacă pe la
mine azi după-amiază. Trebuie să apară… O, dar ea e discretă! Ea îl plânge pe Vinchet, „bietul
 X

naiv, care îşi rupe oasele ca să aibă grijă de familia lui”, îl împroaşcă pe părintele Gatter,
„curvarul care ne-a luat minţile cu pioşenia aia de faţadă”. Şi ce făcea el în biserică, în lăcaşul
Domnului! Eu mă prefăceam surprins, aşa cum se cuvenea, dar mă gândeam la Pedro Babel. Nu
visase, nici nu aiurase…
…trebuie să termin cu Ilona. Face atâta scandal pe chestia cu Lily de Vinchet, încât cred
că-i mai degrabă invidioasă. Ea o să rămână întotdeauna o curvuliţă de mâna a doua. Îmi vine să
mă urc pe pereţi când începe – a câta oară? – cu „auzi, în lăcaşul Domnului”, în care n-a mai
călcat de la nunta ei. Sper totuşi să nu scap vreodată PC-ul deschis când apare pe-aici sau să nu-i
treacă prin cap să caute prin fişiere. Mai bine aş parola jurnalul. Deşi n-are ea aşa ceva prin cap.
Au mai ucis azi o mie şi nu ştiu câţi emigranţi care încercau să treacă ilegal în State. Un
politician a lansat zvonul că rezervele de combustibil solid ale planetei se vor termina în cel mult
zece ani. De-aia îmi pasă mie! S-au mărit şi pedepsele pentruu distrugerea fondului ecologic: de
la 15 ani la 30, poţi ajunge şi la închisoare pe viaţă. Am auzit că pe ăştia ruşii îi împuşcă direct. Şi
când te gândeşti că era o vreme când fiecare avea maşina lui, când circulai pe şosele tăiate prin
păduri care nu se mai terminau! Israelienii au intrat în Ierusalim, dar se bat ca orbeţii pe străzi.
Mii de morţi, de ambele părţi. Se mai luptă şi în Transilvania, în sudul Ucrainei. În Franţa se vor
ţine alegeri anticipate. Regina Angliei se căsătoreşte cu prietena ei, Delia Moore, ducesă de
Thrusbury. Mi-au mărit salariul – asta da noutate! 800 de dolari în plus. Se zvoneşte că banca o
să-şi deschidă o filială nouă în Canada, cred că la Toronto. Îi merg afacerile şefului! Ruşii au
propus iar un tratat de nonbeligeranţă, plus reducerea armamentului nuclear, dar nu cred să
accepte ai noştri, vremurile sunt prea tulburi…
— …O să vă citesc mesajul unui privitor care a dorit să rămână anonim. Este interesant,
fiindcă dovedeşte impactul pe care l-a avut Jurnalul în rândul oamenilor.
În timp ce vocea realizatorului recită calm şi monoton, pe ecranul alăturat curg litere
verzui, alcătuind cuvintele mesajului: Domnule Sammy Lee Jones, admir FOARTE MULT
emisiunea Dumneavoastră. Vă urmăresc în fiecare săptămână şi sunt încântat de extraordinarele
IDEI pe care discutaţi. De aceea astăzi am îndrăznit şi eu să intru în legătură cu
Dumneavoastră. Eu sunt în drum spre Pământ. Dar am fost atât de interesat de subiectul
emisiunii de azi, că m-am hotărât că treburile mele pe planetă mai pot să aştepte. Mai întâi mă
voi duce, împreună cu soţia mea, să vizitez TURNUL LUI BABEL. Ştiu că unii zic că e un Loc
Sacru. Mai vreau să vă spun şi că eu unul cred că Pedro Babel a fost Ales de Dumnezeu ca să ne
lumineze minţile. De aceea mă duc acolo şi ca mine fac o mulţime de Prieteni de-ai mei. Am şi
iniţiat o Organizaţie care se numeşte MĂRTURISITORII TURNULUI şi îi invit pe toţi Adevăraţii
Credincioşi să ia legătura cu noi pe Starnet la 17295-A-o83-MT. Vă mulţumesc şi vă admir,
domnule Sammy Lee Jones. Sunteţi un Adevărat Om de Cultură.
…ambele cotidiane sunt pline de bârfe de senzaţie pe seama părintelui şi a ticăloasei de
Lily de Vinchet. Părintele a negat, bineînţeles, totul, iar ea nici n-a vrut să discute cu reporterii.
Cred că nici nu are chef să nege zvonurile, îi place să-şi vadă numele pe prima pagină şi să se
vorbească de ea cât mai des. Pun pariu că strânge toate articolele care pomenesc de aventurile pe
care le-a avut şi le lipeşte într-un album din ăla, învelit în catifea roz şi cu şnuruleţ cu găitane. Ce
 X

soţ idiot o mai avea şi asta? Sunt convins că e putred de bogat, dar la ce dracu' i-a mai trebuit
însurătoare?
02 aprilie. Un reporter l-a surprins aseară pe părintele Gatter sărutându-se cu Lily de
Vinchet în faţa porţii de pe domeniul încornoratului. A tras totul pe bandă video. Imprudenţii! Am
văzut instantanee în ziar, iar banda video… am auzit că deja circulă pe InterNet, trebuie să o caut
şi eu. În curând Bon-Hommage va avea alt preot…
03 aprilie. Autobuzele nu au circulat azi. S-a introdus o zi ecologică pe lună, aşa că am
fost nevoit să merg iar pe jos şi m-am întâlnit cu Pedro, de care acum nu prea aveam chef. Stătea
întins pe sacul lui jerpelit, pe trotuarul de lângă gardul catedralei. M-a oprit.
— Am spus eu! mi-a zis cu satisfacţie, dar mai puţin îndârjit.
Ştiam la ce se referea şi nu l-am contrazis. Mă grăbeam: urma să plouă şi nu voiam să mă
mânjesc cu apa aia uleioasă şi usturătoare, măcar că aveam mantaua la mine. Îţi ia o groază de
timp şi detergenţi ca să o cureţi şi nici măcar nu-i perfect etanşă. E şi cam scorojită, trebuie să-mi
iau alta. M-am oprit totuşi, fiindcă am avut impresia că Pedro arăta ciudat.
— O să vină pedeapsa Domnului, m-a asigurat el, dar nu s-a mai ridicat să mă întâmpine,
cum făcea altădată.
Pe lângă noi a trecut un cetăţean grăbit care s-a uitat o clipă la mine, la Pedro, apoi a
aruncat o monedă de jumate lângă sacul cenuşiu. Pedro nu s-a întins s-o culeagă, iar insul a trecut
mai departe. Amărâtul de cerşetor s-a ridicat încet, rezemându-se de gardul din fier forjat. Părea
bolnav: ochii îi erau stinşi şi faţa slăbită, uscată, de parcă nu mai dormise de două nopţi. Nu se
mai bărbierise. Oare înainte cum o făcea? Avea cearcăne vineţii şi perii aspri, negri spre cenuşiu îi
împungeau obrazul.
— Ce-i cu tine? l-am întrebat.
— Nimic. Nu, nimic, m-a asigurat el. Doar că… de atunci, ştii, am început să mă apropii
de o altă lume. Poate că-i semnul pe care îl aştept. Nu ştiu. Dar e altfel, altceva decât…
A arătat cu capul spre catedrală. Eu am vrut să-i ofer nişte bani, ca de obicei, poate să-şi ia
ceva de mâncare. N-a vrut.
— Ce să fac cu ei?
Mi-a explicat că nu mai mâncase nimic din ziua în care îi prinsese pe Lily de Vinchet şi pe
părintele Gatter drăgostindu-se în altar. Nu-i mai era foame. Nici nu înţelegea cum de-i fusese
foame vreodată. E bolnav. Sigur e bolnav, dar ce pot să-i fac? Să-i caut un medic? Cine ar veni?
Nu e înregistrat nicăieri, oficial nici nu există un Pedro Babel. De ce mi-ar păsa mie, atunci?
Mâine o să-i aduc ceva de mâncare, ceva uşor, şi-o să văd dacă poate să mănânce. O să stau lângă
el. Numai să am timp. Acum zace acolo, vârât în sacul ăla al lui, sau poate stă rezemat de grilajul
din spate. Ploaia… acum plouă oribil, mărunt şi aspru, aud în obloane un zuruit ca de bile de fier
rostogolite pe podea. Cum s-o descurca? Trebuie să se fi ascuns pe undeva, poate sub portalul
catedralei. Ce naiba, doar e aici de atâţia ani! De-atunci a plouat de mii de ori! Eu aş fi crăpat de
mult. Sau nu?
 X

Mă supără stomacul. Azi am avut şi-o migrenă enervantă, probabil din cauza vremii. Mă
simt încă puternic. Nu mi-a scăzut potenţa, nici pofta de mâncare, dorm destul de bine şi am chef
de Ilona. N-a trecut pe la mine astăzi, probabil a reţinut-o şeful. Îmi lipseşte. Ea oare? sau o
femeie, să fie acolo? Aş putea încerca la Gina's Hothell, n-am mai dat pe-acolo de… cinci ani?
şase?
Preşedintele a declarat că nu crede în intenţiile de pace ale ruşilor. Totuşi secretarul
general NATO a acceptat un dialog comun cu reprezentanţii CSI şi cu membrii asociaţi ai
Comunităţii. Europenii încearcă o relansare a monedei unice. Parcă nu-s destul de prăpădiţi!
10 aprilie. Mă tem de un nou război. La conferinţa de pace, ruşii au ţinut să amintească de
accidentul ăla nenorocit de acum 70 de ani, cu idiotul ăla, Jegosu' (uite că nu-i mai ţin minte
numele adevărat!), cel care a spart codul Pentagonului şi a lansat un atac rusesc simulat. Iar ai
noştri au răspuns cu adevărat. A fost o greşeală, ce-i aşa de greu de înţeles? E drept că atunci ne-
am înjumătăţit şi noi, doar au răspuns şi rusnacii, asta nu le-a trecut prin cap? Altfel, poate o
duceam şi noi dracului mai bine, şi restul lumii la fel, măcar aşa cum îmi povestea tata că i-a fost
copilăria înainte de război: mergea cu bunicul şi bunica la cinema, la cofetărie, în maşina lor!
Aveau trei maşini personale, TREI! Magazinele erau pline, puteai cumpăra orice îţi poftea inima,
firmele erau luminate cu neoane şi desene colorate, fosforescente, holograme lucitoare, vitrine-
ecran cum nu mai vezi acum nici la sediile de bănci din down-town. Economie, reciclarea
materialelor, reduceri, ecologisme. E prea târziu, serios!…
03 mai. Iar am venit pe jos acasă. E deja enervant. Înainte, când o făceam de plăcere, nu
mă simţeam aşa, dar nu-mi place să mi se impună să umblu. Se zvoneşte că vor introduce două
zile lucrătoare din astea, ecologice. După eşecul tratativelor cu ruşii, au mărit şi fondurile alocate
armatei. Trebuie să ne apărăm, ştiu, dar de ce tot din buzunarul meu? Uite, şeful are şi acum două
maşini, amândouă pe benzină. Şi Lily de Vinchet.
Pe părintele Gatter l-au mutat azi de la Bon-Hommage. A fost scandal mare. Părintele a
primit o parohie la marginea oraşului, ceva oribil, un cartier din ăla, de adunături, târfe, drogaţi,
criminali neprinşi, unde nu-i bine să te plimbi nici ziua. Mi se pare corect; un preot n-are voie să
greşească. Nu în halul ăsta. Dar pe de Vinchet cine o s-o pedepsească?
Imediat ce am ajuns acasă m-am trezit cu Ilona pe cap. Abia am apucat să închid PC-ul.
Mi-a zis că se teme, cică soţul ei ar bănui ceva. Prostii! Poate că s-a plictisit de mine, ori şi-a găsit
pe altul, mai la nivelul meu. Dacă boss-ul bănuia ceva, asta s-ar fi întâmplat mai demult, nu…
— Vedeţi, domnule Jones, nu Jurnalul în sine a stârnit interesul maselor largi, ci povestea
lui Pedro Babel. Fac o paranteză şi le reamintesc celor care se confruntă asupra problemei
autenticităţii relatărilor legate de acest personaj că doar o mică parte din jurnal face referiri la el.
Restul sunt însemnările cotidiene ale lui Terry X, însemnări legate de starea lui fizică, alte
evenimente politice sau probleme locale care l-au interesat pe autor… Aş zice că un ins care ar fi
scris un fals jurnal, cu scopul de a atrage atenţia asupra lui Pedro Babel, s-ar fi ocupat mai mult
de persoana acestuia. Dacă veţi face un calcul simplu, veţi observa că doar 17 % dintre paginile
Jurnalului sunt legate de Babel şi de Turnul lui, chiar în condiţiile în care pentru autor faptul
 X

reprezenta ceva extraordinar, unic chiar. Dar oamenii care au lecturat jurnalul exact la paginile
acelea s-au şi oprit.
— Nu puteţi însă contesta înaltul interes pe care l-a stârnit jurnalul în rândurile
specialiştilor interesaţi de istoria perioadei respective. Dacă avem de-a face într-adevăr cu o
relatare originală, una dintre puţinele rămase din epocă, importanţa ei este inestimabilă.
— Departe de mine gândul de a nega aşa ceva. Eu am spus doar că marea masă a
receptorilor este interesată de Babel, fiindcă are nevoie de sfinţi pentru noua biserică. Povestea e,
bineînţeles, ciudată, dar Turnul nu e la fel? S-a vorbit aici despre Bardul Pelerin, despre Ghilda
Persorilor… Aici nu mă pot pronunţa. Dar Turnul de Calcar există, poate fi văzut, pipăit, vizitat,
cu toate interdicţiile care – fie vorba între noi – mai mult aţâţă mulţimile. Cei mai de seamă
cercetători, de la mineralogi până la bilogi, îl studiază de nu ştiu câtă vreme. A, şi-am auzit şi un
zvon cum că există cineva, o persoană sau o companie, care are drepturile de a scoate pe StarNet
o ediţie prescurtată a Jurnalului, una conţinând doar fragmentele legate de Pedro Babel şi de
Turnul său.
— Doamnă Pälquist, nu vi s-ar părea chiar interesant să vedem câtă autonomie au acele
pasaje după ce le scoatem din context? Eu aş mai vrea să informez privitorii care nu cunosc unele
detalii că la ora actuală Turnul de Calcar reprezintă, după Emerald City, construcţia de pe Lună,
cel mai mare mister palpabil cu care se confruntă omenirea.
— Dar Emerald City e o construcţie extraumană, domnule Jones, pe când Turnul e ridicat
de oameni… de om, vreau să spun.
— Mi-ar plăcea să fim siguri măcar de asta. Oricum, pot să vă confirm că asociaţia
culturală Geea-Star, înfiinţată de generosul domn Landerfield, cel care susţine emisiunea la care
participaţi acum, are drepturile de difuzare a variantei prescurtate a jurnalului, cea de care
aminteaţi mai înainte. Se va face o lansare a lucrării, ce va fi intitulată Povestea lui Pedro Babel,
dar nu vă pot spune cu certitudine când se va întâmpla asta. Ştiu însă că prestigiosul artist Steve
Dornell a declarat că l-ar interesa crearea unei opere cinematice despre Turn şi cei care l-au
făcut… cel puţin faimos.
03 iunie… îngrozitor. L-am văzut azi pe Babel. Zace, tot zace acolo, lipit de gardul ăla de
fier. Mi s-a părut şi data trecută că s-a cam cocoşat, dar credeam că din cauza bolii, oboselii sau
vremii urâte. Nu, Doamne, nu de asta! Azi l-am găsit culcat pe burtă, închis până la gât în sacul
lui gri, slinos şi mai ales bombat într-un mod foarte straniu. M-am aplecat peste capul lui, dar nu
s-a mişcat. Faţa i se făcuse galbenă şi ridată; parcă era un cadavru adus la identificare şi uitat pe
trotuar. Am crezut că murise. L-am strigat. Abia atunci a ridicat uşor capul şi mi-a şoptit chinuit:
— Terry?
— Da, eu sunt, am zis repede şi m-am lăsat pe vine, lângă el.
— Terry…, a articulat el cu greu. Deschide… sacul, eu nu… nu pot…
— Pedro, ţi-e rău? Ai mâncat ceva? Să găsesc un doctor? l-am întrebat.
Faţa lui chinuită, cu barba nerasă, vârstată cu alb, şi ochii gri afundaţi în nişte orbite
urduroase, cu părul lăţos şi nespălat care-i stătea înşirat ca o grămadă de beţigaşe scăpate pe jos,
 X

faţa aia m-a speriat. Însă mi-a trecut cu ticăloşie prin minte că nu era treaba mea, de ce dracu' nu-l
lăsam în pace?
— Deschide… sa-cul…
L-am ascultat. Fermoarul a zuruit lung şi… am încremenit: lui Pedro îi crescuse o
cocoaşă. O cocoaşă? Să-i zic aşa? O excrescenţă ciudată, cum n-am mai văzut, care parcă a ţâşnit
din ascunzişul sacului şi s-a ridicat, albă şi moale ca un melc, printre zdrenţele răpciugoase pe
care le purta Babel. De-aia stătea el pe burtă, în poziţia aia de infanterist la adăpost! M-am retras
repede: mi-era scârbă. Pedro însă a oftat uşurat.
— Ce-i asta? am îngăimat, şi cred că arătam cam prost, îmi venea să vomit.
Dar el nu m-a privit, nu mi-a răspuns. Acum, dacă stau să mă gândesc, nici nu ştiu cum de
m-a recunoscut când m-am oprit lângă el. Mi-a zis:
— Părintele Gatter… a murit, nu-i aşa?
Aflase şi el. Da, părintele Gatter fusese înjunghiat cu o seară în urmă de un drogat din
parohia lui. Murise chiar în altar. Unii au zis imediat că-i pedeapsa cerului. Aşa crede şi Pedro,
bineînţeles. De fapt a şi zis-o, imediat, ceea ce m-a enervat. L-am întrebat de ce n-o lovise
pedeapsa mai degrabă pe cea care îl ispitise.
— Cine, târfa… Ba… bilonului? m-a întrebat cu voce slabă, parcă venită din pământul pe
care îl mirosea. Vine… vine şi rândul ei. Dar… el şi-a… şi-a…
Gâfâia greu şi nu mai putea să vorbească. S-a străduit totuşi:
— …alesul lui… cel care… cuvântul… Dom-nu… – lui…
A tăcut apoi şi iar m-am speriat. Era pe moarte şi mă gândesc că poate era şi vina mea.
Este şi vina mea. Puteam să-l aduc aici, acasă la mine, încă de atunci de când a luat-o razna. I-am
spus că aş încerca să-i aduc totuşi un medic şi mi-a răspuns cu greu să-l las în pace, fiindcă îşi
începuse misiunea. Aiura tot mai rău. Gâfâia încă, dar voia să-mi mai explice, deşi l-am rugat să
tacă, să nu se obosească. A zis că nu ştia cât de grea e lucrarea Domnului, dar că el o suportă cu
bucurie pentru salvarea sufletelor semenilor lui. Mi-era greu să plec aşa, dintr-o dată, fiindcă
trebuia să fac ceva şi nu… da, nu prea voiam, aş fi vrut să scap de povara asta, nu era vina mea,
nu e treaba mea… Mă îngrozesc însă când îmi amintesc de gâlma aia albă, la care mă uitam ca
hipnotizat. Albă ca brânza, cred. Sau ca o budincă, fiindcă părea sau era aşa, gelatinoasă, o
budincă umflată cu pompa, mare de vreo 40-50 de centimetri şi cu vinişoare albăstrui
strecurându-se pe sub pieliţa ei. Dădea impresia că era ceva viu, ca un melc fără cochilie, un melc
gras lipit de spatele lui Pedro. Parcă şi tremura un pic, clisa aia albă şi moale, tremura pe spinarea
cerşetorului, gata să se răstoarne într-o parte, să se reverse peste mine, şi iar mi-a trecut prin cap
că nu era treaba mea, de ce mă amestecam, nici îngerul lui şi nici delirul care cine ştie de unde-i
venea, nu era treaba mea nici… gâlma aia albă şi mare. Ar putea fi un fel de cancer? Cineva ar
trebui s-o studieze, ar fi interesant, poate după ce o să moară Pedro. Pentru ştiinţă ciudăţeniile
sunt întotdeauna interesante, ajută să se scoată legi noi. Dar eu… eu n-am nici un amestec. De-aia
am şi plecat, mai ales că Babel mi-a repetat că n-avea nevoie de nimic. Aş fi vrut să-l ajut cumva.
Preşedintele Rusiei a declarat că e dezamăgit de atitudinea NATO. Ei şi? La dracu' cu toţi!
 X

Sunt întors pe dos şi nu ştiu de ce. M-am certat şi cu Ilona. Nu mai am chef de ea, de sânii ei mari
şi lăsaţi, de porcoşeniile pe care le urlă când o călăresc. În faţă la Bon-Hommage moare un om.
De fapt… de fapt în lume mor destui, mii, zeci de mii pe zi. De ce-mi bat capul tocmai eu? De ce
mă enervez de unul singur?
12 iunie… Şi chestia aia îi creşte. CREŞTE! Azi era să nu-l mai recunosc. Ce era de
recunoscut acolo? Un ghem de cârpe mototolite, murdare până la lipicios, şi un cap negricios cu
şuviţe încărunţite ce-i ieşeau, ca la o broască ţestoasă, de sub un munte de mucegai alb vârstat cu
şănţuleţe albăstrui, veniforme. Scârbos. Totuşi m-am apropiat. I-am vorbit. L-am întrebat cum se
simţea, dacă-i era mai bine, dacă ştia ce era chestia aia de pe spatele lui sau de când o avea. Nu
ştiu dacă m-a auzit sau dacă şi-a dat seama ce voiam să aud. A bâiguit „Terry… Terry…” de vreo
cinci ori, apoi „e calea… drumul… pe care eu… cu voi…”. Mai mult n-am priceput. Bolborosea
doar, încercând să-mi arate ceva, ridica greoi capul înfundat până la gât în gelatina aia, se înfigea
cu bărbia în asfalt ca să se reazeme. M-am apropiat mai tare, nu ştiu de ce, poate voiam să-l
liniştesc cumva, şi i-am atins scârboşenia de pe spinare. Involuntar, sunt sigur. Era greţos… a fost
greţos o secundă, dar după aceea… după aceea am ameţit o clipă, mi-am încleştat mâna fără să
vreau pe pulpa albă şi moale a cocoaşei-gigant şi am simţit o bucurie absurdă care mă învăluia
cald, ca o lumină aprinsă înăuntrul meu. Era greutatea de fericire pe care o simţi în piept atât de
rar… L-am auzit atunci, clar de tot, în adâncurile mele, pe Pedro Babel: „E bine, Terry, vezi? E
bine. Eu sunt ea. Ea e eu”. „N-o să mori?” l-am întrebat, în gând sau în vis, fiindcă mă simţeam
într-o altă lume. „Nu, Terry, nu mor. Eu devin. Sufletul mi-e aici. El nu cunoaşte foame ori sete,
nici boală ori moarte, el Îl cunoaşte numai pe Dumnezeu”. Mi-am amintit atunci, fără nici o
legătură, de moartea lui Lily de Vinchet: fusese înjunghiată de un maniac sexual de 16 ani,
ultimul ei amant. De data asta fusese într-adevăr ultimul: o găsiseră întinsă pe spate, în grajdul
domeniului de Vinchet, cu 27 de găuri de cuţit în piept şi în gât. Am simţit o tristeţe adâncă, o
părere de rău, lumina albă în care pluteam s-a înnegurat o clipă, dar nu am mai auzit nimic.
Ciudat era că în tot acest timp vedeam strada, catedrala, mă vedeam şi pe mine, ştiam unde sunt,
dar nu puteam pleca din învelitoarea caldă ce mă ţinea. Şi deodată am putut. M-am trezit.
Ştiu, toată povestea e cam neclară, nu mă pricep la lucruri din astea. Dar aş prefera să nu
mai trec pe-acolo. Mă întreb cum de n-au dat şi alţii peste Pedro. Cum de l-au lăsat în pace? N-a
observat nimeni că mormanul ăla de budincă vie creşte? Nici ziariştii? Acum o lună şi ceva era o
cocoaşă normală pe spinarea bietului Babel. Acum chestia are peste un metru şi parcă îl suge pe
ins în ea. Creşte repede. O pot vedea din autobuz şi de priceput tot nu pricep. Mi-e frică. Mi s-ar
putea întâmpla şi mie, doar l-am atins. Sau oricui. Poate e o epidemie…
Dacă mă gândesc însă ce bine m-am simţit când am atins-o… Am luat odinioară şi
droguri, dar nici nu se poate compara cu… Nu, poate-i mai bine aşa. Pedro zicea că e calea lui. E
ceva personal. Eu nu cred că o să păţesc aşa ceva. Să rămână el acolo, atât cât îl ţine. Se vor
dumiri unii vreodată, o să-l smulgă şi o să-l facă bucăţi şi nimeni nu va bănui că pe locul grămezii
aceleia de cretă a trăit, nebăgat în seamă, un cerşetor necăjit care s-a transformat sau a fost
înghiţit de ceva dincolo de priceperea mea. Care mi-a fost, într-un fel, aproape prieten. De fapt
eu, numai eu l-am ajutat. Cât am putut. Nu întru totul. Nu, nu am fost chiar… dar cine a făcut mai
 X

mult?
O s-o rup cu Ilona. Cred că şi ea vrea asta, dar se teme s-o spună. Mi-a spus că e gravidă,
că nu mai are atâta timp liber acum… O fi copilul boss-ului?
18 iunie. Pedro e tot acolo. Adică muntele ăla care se tot înalţă deasupra lui. De unde
creşte aşa, fără să se mai oprească? Şi de ce? Are deja vreo doi metri. Mai mult. Mă tem, chiar mă
tem să mă apropii. N-a mai rămas prea mult din Babel la vedere. Doar că… îmi amintesc iar de
senzaţia aia minunată: era un fel de beţie fără mahmureală. Sau un drog… De când sunt pe
picioarele mele m-am ferit cât am putut de lucruri din astea. Ei, dacă aş fi fost tânăr, tânăr şi
liber… Oricum, o să plec, e mai bine. Am fost ales împreună cu doi colegi, Malcolm şi Joshua, să
punem pe roate noua filială a băncii, din Toronto. Canada. Asta înseamnă o deplasare de cel puţin
doi ani. Nu-mi pasă. Nici măcar de Ilona, dacă nu cumva s-o fi amestecat şi ea în alegere. Nici de
atentatele din Washington. De fapt ce contează toate zvârcolirile astea de viermi? Ilona o să nască
peste vreo şase-şapte luni şi habar n-am dacă nu am jucat şi eu vreun rol în naşterea asta. Poate
altădată mi-ar fi păsat. Poate şi acum îmi pasă, dar nu vreau s-o scriu.
20 iunie… municipalitatea, pe care o doare-n cur de curăţenia oraşului. Azi am văzut pe
InterNet un articolaş de două degete despre muntele alb de lângă Bon-Hommage, preluat din unul
dintre ziarele noastre. O povestioară cu tentă de mister, scrisă de vreun pârlit în pană de subiecte.
Dacă m-ar fi întrebat pe mine… Nu, n-a observat nici că „Muntele” creşte fără întrerupere, nici
că nu-i vorba de gunoaie sau de poluarea mediului. Eu cred că Pedro îşi face sau se face propria
sa biserică. Nu ştiu cum, de ce, cum se explică asta, dar nici nu am mai trecut pe-acolo. Parcă mă
tem de ceva… Aşa-i. Mă tem. Azi am văzut vreo opt-zece inşi opriţi în jurul lui, alături de gardul
din fier forjat, holbându-se, apropiindu-se. Făceau ei ceva, dar de ce tocmai acolo? Au văzut şi
ei? Au simţit?
N-ar trebui să-mi bat capul. Sunt bătrân şi tot mai bolnav. Normal, maşina se uzează, n-ai
ce să-i faci. Am arsuri la stomac după fiecare masă, dorm greu, iar dimineaţa mă trezesc ud
leoarcă. Poate din cauză că visez urât. L-am visat pe Pedro, aşa cum îl ştiam dinainte, îndesat, cu
figura lui fălcoasă, cu ochii gri şi adânci, de nebun, cu degetele alea incredibil de lungi, numai că
în vis era alb ca brânza, alb şi imens, un munte uman, şi se târa cumva înspre mine, parcă voia să
mă strivească. Îl întrebam de ce, dar el nu vorbea, numai mormăia ceva gros şi rar, iar eu eram
revoltat – nu ştiu de ce -, mi-era ciudă pe el şi mi-era şi frică. Am vrut să o iau la fugă, dar
înaintea mea nu se vedea nimic, numai beznă, şi, oricât fugeam, fugeam pe loc, nu mă deplasam
nici un pic, iar el se apropia, se apropia şi sufla urât… Nu m-a strivit. M-am trezit înainte de a mă
atinge. Ce vis idiot!
Poimâine plec la Toronto. N-o să-mi iau multe bagaje…
— Suntem acum în legătură directă cu Pământul. José Kemobar, trimisul special al
canalului Star 3, se află acum la New Orleans şi transmite în exclusivitate pentru noi. José, eşti în
direct…
(Hologramă imensă, luminând slab la marginile câmpului proiectat. Se văd câteva
blocuri-oglindă de formă paralelipipedică, nişte vehicule de mare tonaj glisând printre clădiri. În
 X

centrul imaginii se impune un turn imens, alb-gălbui, de formă neregulată, semănând cu un

muşuroi de termite la scară brobdignagiană. Pe lângă el clădirile cu două-trei sute de etaje din
planul doi, cu profilul lor aerodinamic, par nişte jucării de tablă nichelată lângă un munte de
cretă. Un bărbat tânăr, cu pielea întunecată, ţeasta rasă şi perciuni lungi, prelungiţi până sub
maxilarele osoase, apare în faţa Turnului şi începe să-şi mişte buzele, gesticulând mult şi inutil. O
secundă sau două nu se aude nici un sunet – o mică desincronizare de câmpuri -, iar insul
aminteşte câteva momente de un peşte straniu care respiră intermitent, cu gura deschisă. Apoi i se
aude vocea stridentă, piţigăiată…)
— …lângă vestitul turn care, de la publicarea istoricului Jurnal al misteriosului Terry, a
devenit „Turnul lui Pedro Babel”. În miezul evenimentelor, José Kemobar vă aduce mărturii
proaspete despre lumea ciudată care a apărut chiar aici, lângă noi, numai pe canalul Star 3. Vom
lua acum legătura cu câţiva dintre cetăţenii oraşului şi cu turiştii care au venit să vadă sau chiar să
exploreze faimosul turn alb. Pe unii i-a mânat curiozitatea, pe alţii credinţa, dar toţi vor să ştie, să
cunoască adevărul.
(Mişcare rapidă, imaginea fuge de sub ochi. Prim-plan pe un cuplu cu aspect respectabil,
îmbrăcat decent. El are în jur de 40 de ani şi poartă o vestă albă, geacă translucidă de fibră şi
panataloni gri, mulaţi, decupaţi la genunchi. Ea pare de 30-35 de ani, este înaltă, blondă, tunsă
extrem de scurt şi se înveleşte într-un sarong auriu care îi lasă descoperite bustul şi picioarele
lungi, dar îi ascunde spinarea şi ombilicul. Ambii poartă ciorapi de protecţie „Sole”. Nu par să fie
nativi din New Orleans.)
— Domnul şi doamna…
— Joneski, spune femeia.
— Da. Aşadar domnul şi doamna Joneski au acceptat să ne spună ce i-a convins să vină
până aici tocmai din Australia, Sidney, dacă am înţeles bine…
— Da, aţi înţeles bine, răspunde tot femeia.
— Da, domnu', se repede şi domnul Joneski, pentru turnu' ăsta am venit, că auzii că face
minuni. Io aş vrea să văd vro minune, adică… – se poticni în mijlocul frazei –… poa' să ne-ajute
şi pă noi…
— Cum credeţi că o să vă ajute? Din câte înţeleg eu, doriţi să intraţi.
— Nuuu, nouă ne zâsă cineva că nu trăbă, numa' cât să pui mâna pă el şi stai aşa, şi 'cea
că-i destul. Nu cred c-o să dorim să intrăm, cum zâceaţi, numa' dacă… hă-hă (râde gros, forţat).
— Dumneavoastră, doamnă?
— Nu, nu cred c-o să intrăm. Adică… am auzit că lumea nu prea mai iese de-acolo. Poate
că-i periculos. Am auzit de ăia… na, că nu mai ştiu, o sectă era, ăia care s-au băgat toţi înăuntru şi
erau vreo cinci mii. Am văzut pe holo. Cinci mii de oameni! Păi cum au încăput toţi acolo? Şi-or
mai fi şi alţii. Nu ştiu… noi numai să vedem mergem, de-aia am venit. Poate că toţi ăia se duc
înăuntru ca să moară.
— Se calco… se calcaricizează, intervine soţul.
 X

— Calcifiază, îl corectează reporterul.

— Da, calcifiază, aprobă bărbatul, diftongând „ia”-ul. Noi nu ni-s d-ăia nebunii, vrem să-
ncercăm numa'. Tot aveam drum p-aici.
— Vă mulţumim, domnule şi doamnă Joneski. Acum ne întoarcem la emisiunea noastră,
iar eu dau legătura pe Geea, la Sammy Lee Jones.
— Da, mulţumesc, José, sunt aici. Aţi putut vedea deci amploarea pe care o ia fenomenul
„Babel”, şi asta doar în urma descoperirii unui jurnal. Cine îndrăzneşte să creadă că vorbele nu
mai au putere asupra oamenilor? Vom reveni în legătură directă cu dumneavoastră după o scurtă
pauză…
(Trupuri masculine, goale, puternice şi bronzate, se îmbrăţişează languros, plutind într-un
decor argintiu, celest. Se aude o voce masculină, extaziată)
GAY Day! Dacă doreşti să simţi adevărata iubire alături de cineva asemenea ţie…
(Un chip zâmbitor şi totodată melancolic apare în centrul imaginii: un bărbat de vreo
treizeci de ani, gol, rezemat leneş într-un braţ pe o senzisofa)
Dacă vrei să fii cu adevărat iubit sau să iubeşti cu adevărat… (Prim-plan pe un adolescent
cu pielea albă şi fină mângâind un negru voinic, creţ şi zâmbitor. Aceeaşi voce, devenită
insinuantă)
Însoţeşte-ne în GAY Day! Cel mai potrivit loc!
GAY Day! Direct, pe Orbital Earth, la Sala Tron sau (pauză de efect) pe Virtual Reality –
StarNet 23453-S-112-GD!
16 noiembrie. Canadienii au o iarnă oribilă, cum n-am crezut că poate exista: zăpezi
galbene care te îneacă, tornade care te ridică de pe stradă şi te izbesc de pereţi, vânturi care îţi
vâjâie în uşi ziua şi noaptea şi friguri de aproape 100 de grade sub zero. Oricât m-aş înveli în
hainele lor vătuite, tot îngheţ pe drumul până la metrou. Abia aştept să mă întorc acasă…
…În New Orleans se petrec lucruri ciudate. Am aflat abia azi, în timpul unui browsing în
Net. Pedro, săracu'! Până la urmă dobitocii au priceput că movila aia creşte. Ba chiar destul de
repede. S-a calculat cum că ar lua în înălţime cam 10-20 de centimetri pe zi. Se şi lăţeşte, i-au
apărut nişte găuri, ca într-un şvaiţer. Acum are deja vreo 40 de metri. Doamne! Nici nu-mi vine să
cred. Au încercat s-o ia de-acolo, s-o arunce la groapa de gunoi a oraşului, dar n-au reşit. Nu ştiu
de ce, n-au spus-o prea clar. Au început în schimb un fel de cercetări. Movila aia a devenit subiect
de interes naţional. S-au găsit şi nebuni care se duc şi se lipesc pur şi simplu de ea, nu mai vor să
plece de-acolo. Pe unul abia l-au smuls dintr-o gaură din aia, făcută în materia ciudată a
moviloiului, în care se cuibărise ca în burta maică-sii. Stătuse acolo vreo trei zile, fără apă, fără
mâncare. Nu pot să cred. Insul a declarat că fusese ceva minunat. S-a pomenit de extaz mistic, se
zice că insul ăsta bâiguia tot felul de cuvinte neînţelese, deşi în felul lui părea foarte coerent.
Vorbea probabil pe limba lui. Lumea e plină de ciudaţi. Acum îmi pare rău, tare rău, că nu am
rămas acolo! Cred că sunt singurul care ştie ce e de fapt „Turnul de Calcar”, că aşa i-au zis
reporterii. Nu ştie nimeni ce şi cum. Eu, numai eu ştiu. Aş putea trimite un mesaj echipei ăleia de
cercetători, să le deschid puţin ochii. Dacă nu de la mine, atunci de la cine să afle ceva veridic?
 X

De la nebunii care mişună prin jur? Numai să-l fac cât mai coerent şi credibil, oamenii de ştiinţă
sunt atât de suspicioşi… Cât mi-aş dori totuşi să fiu acum în New Orleans!
20 noiembrie. Un maniac s-a căţărat în vârful Turnului de Calcar (aşa îl scriu toţi mai nou,
cu majuscule). Nu ştiu cum a ajuns acolo, doar am citit că s-a instalat pază înarmată, cordoane de
militari care îngrădesc locul. Acum se chinuiesc să-l dea jos, iar idiotul urlă toată ziua şi toată
noaptea blesteme şi înjurături împotriva bisericii corupte şi a popilor curvari. I-o fi şoptit Pedro
ceva? Pedro e mort. Dar ce naiba se petrece acolo? S-a anunţat că toate cercetările alea s-ar putea
să dureze mai mult decât se credea, adică au dat greş. Nu e nimic oficial, dar am găsit pe InterNet
nişte şopârle credibile. Una zice că toate probele luate din turnul lui Pedro se dizolvă la cel mai
mic tratament chimic sau încercare de analiză. Până şi bucăţile puse la păstrare în containere
presurizate s-au dizolvat. Rămâne doar un praf alb, care e într-adevăr un produs calcaros. De-aia
îi zic „Turnul de Calcar”. S-ar părea că e o excrescenţă organică, un fel de materie vie. Pedro,
cerşetorul, imigrant sau ce-o fi fost… ar fi mândru să vadă că a ajuns subiect de interes naţional.
El. Adică o bucată din el… Dar dacă omul se poate transforma aşa, de la sine… poate au fost
nişte forţe necunoscute ştiinţei de astăzi. Sau extratereştri, s-au raportat nişte apariţii de OZN-uri
în oraş şi în întreg statul Louisiana. Numai că oamenii văd OZN-uri din astea ori de câte ori le
vine chef să le vadă. Eu mă bucur că am trimis mesajul ăla. Informativ, coerent, concis, exact
cum trebuie să fie un material informativ.
22 noiembrie… nici măcar nu le pasă! Am primit un răspuns din ăla, politicos: Vă
mulţumim pentru informaţii şi vă asigurăm că ele vor fi studiate cu atenţia cuvenită… Cuvenită!
N-am auzit nimic de Pedro, nici la TV, nici pe Internet. Chiar, ce idee! aş putea arunca povestea
în reţea! Deşi am mai văzut acolo vreo două chestii legate de Turn. Cineva povesteşte cum a
văzut cu ochii lui un OZN care a aterizat acolo acum patru luni şi spune că după asta Turnul a
început să crească exact pe locul unde a coborât nava extraterestră. Altul afirmă sus şi tare că
Turnul de Calcar e primul semn al sfârşitului lumii, că pe acolo o să iasă deasupra pământului cei
morţi, care îşi trimit oasele înainte ca să aibă unde locui la ceasul cuvenit. Turnul ar fi şi un fel de
far al sufletelor, un semn pentru noi să ne pregătim, fiindcă se apropie ceasul. Ce idioţenii! Acum
patru luni, când zice individul ăla că a văzut farfurii zburătoare la Bon-Hommage, Pedro deja se
transformase, murise, şi Turnul avea vreo doi metri. Ticăloşi, proşti şi fanatici! Nu, nu pot să mă
amestec cu ei.
Am primit azi un mesaj de la Ilona. A născut un băiat şi i-a pus numele Terrence. Mă simt
puţin ciudat: măgulit şi frustrat în acelaşi timp. De ce m-a anunţat? A fost un fel ocolit de a-mi
spune că e copilul meu? Bănuieşte aşa ceva sau e chiar sigură? Îi mai pasă de mine? Aş vrea s-o
întreb, dar sunt sigur că mesajul ăsta n-a trecut prin mâinile şefului. Poate când mă voi întoarce…
— …eu nu sunt decât un istoric, domnule Jones. N-aş putea garanta autenticitatea
Jurnalului şi nici a existenţei lui Terry X, atât timp cât nu-i ştim numele întreg şi nu-l putem
căuta în fişierele păstrate de atunci, oricum teribil de puţine şi ele. Dar mă mir că o discuţie legată
de valoarea literară sau documentară a scrierii a alunecat pe o astfel de pantă. După măruntele
mele cercetări, aş putea să vă informez că în acea perioadă a existat în New Orleans un anume
George de Vinchet, al cărui nume e înregistrat printre proprietarii unor firme de produse
 X

electronice şi electrocasnice. A fost căsătorit şi a rămas văduv destul de devreme. Din păcate nu
am reuşit să aflăm prenumele soţiei lui de Vinchet. Ar putea fi această Lily de Vinchet din Jurnal.
Oricum e un prenume destul de rar.
— Ce ne-aţi putea spune despre datele şi evenimentele istorice prezentate acolo? Aţi văzut
că acest Terry făcea un fel de revistă a evenimentelor zilei. Sunt – nu-i aşa? – informaţii
verificabile…
— Am întreprins un studiu preliminar şi pot să vă spun că, după ce am încadrat epoca, am
ajuns la concluzia că datele prezentate acolo sunt fie verificate, fie credibile, acolo unde nouă ne
lipsesc unele date. Bineînţeles că un falsificator talentat ar fi putut însăila în jurul Turnului lui
Babel – sau Turnul de Calcar, cum vreţi dumneavoastră să-i spuneţi – o poveste la fel de veridică,
folosind informaţiile istorice existente legate de acea perioadă. Însă opinia mea este că avem de-a
face cu un document autentic, şi-o să vă dau două argumente. Unul este la mintea cocoşului:
reconstrucţia minuţioasă a unei epoci impune cunoştinţe destul de specializate, puţini fiind
oamenii care ar fi în stare de aşa ceva. Iar al doilea argument este de fapt un mic secret pe care vi-
l dezvălui acum: un coleg al meu de la o altă universitate, dar care m-a rugat să nu-i fac public
numele, a reuşit să acceseze, din greşeală sau intenţionat, un program în care se aflau cópii după
dischetele originale, cele care conţin textul acestui jurnal. Şi ce-a remarcat el? A remarcat că
aceste cópii fuseseră supuse unei operaţii de ajustare primară, ca să zic aşa, adică peste tot unde
în mod normal am fi întâlnit numele de familie al acestui Terry se operase o ştergere fină pentru
computerele acelei epoci, dar uşor de detectat azi, ţinând cont de modul primitiv de lucru al
computerelor amintite. M-am gândit că poate se înşela. Dar mai erau şi dezacordurile gramaticale
din text, golurile care deformau fraza… Acelaşi lucru s-a petrecut şi acolo unde în text apărea sau
ar fi trebuit să apară numele şefului lui Terry, al firmei sale sau – ca să dau un exemplu frapant –
unde am putut citi şi eu „doamna Ilona”. Bineînţeles că textul a fost redactat ulterior într-o formă
corectă, înainte ca scrierea să fi fost difuzată spre consumatori. Aşadar prietenul meu a avut
ocazia să citească forma brută, neşlefuită stilistic, a Jurnalului lui Terry X, care pentru anumite
persoane s-ar putea să nu fie deloc un X.
— Şi ce înseamnă asta, domnule profesor?
— Ei, nu mare lucru! Din perspectiva mea de istoric, faptul nu are nici o relevanţă. Ideea
pe care o avansez este că acea „bancă a boss-ului” de acum două secole şi ceva mai există încă,
ba chiar ar putea fi unul dintre consorţiile existente pe lumile orbitale. Ştiţi că majoritatea
corporaţiilor de prestigiu de aici îşi au originea fie în fostele State Unite ale Americii, fie în
Europa sau Japonia, mai puţin pe alte continente. Iar Jurnalul sugerează undeva că acel Terrence,
fiul Ilonei, nu ar fi urmaşul misteriosului „boss”, ci al unui anonim angajat al băncii. Dacă am
presupune că urmaşii respectivului Terrence îşi păstrează încă numele şi firma, conduc destinele
nu ştiu cărui consorţiu orbital şi fac parte din înalta aristocraţie a lumilor noastre? Mentalitatea
puritan-tradiţionalistă a ultimelor decenii vă este cunoscută, aşa că n-ar fi de mirare ca acestor
urmaşi să nu le convină să fie stră-stră-stră-nepoţii lui Terry X, adică nişte bastarzi care, într-un
fel, au pătruns fraudulos în rândul aristocraţiei noastre. Haideţi să recunoaştem cinstit: lumile
orbitale sunt excesiv de conservatoare şi pun mare preţ pe strămoşii pământeni. O revelaţie de
 X

genul acesta ar ţine capul de ştiri mai mult de o lună şi – măcar că, după părerea mea, faptul e cu
totul insignifiant – nu cred că persoanelor implicate le-ar conveni să vadă cum cifrele de afaceri
le scad simţitor, iar numele lor sunt tot mai rar trecute pe listele de invitaţi la evenimentele
mondene. Fiindcă sunt sigur că aşa s-ar întâmpla acum. Poate peste câteva decenii se vor schimba
şi mentalităţile. Dar acum… sunt sigur că nici prietenii respectivilor nu i-ar mai căuta prea des.
Bolile sociale se iau repede.
— Vă mulţumim, domnule profesor, pentru fascinanta ipoteză pe care ne-aţi prezentat-o.
Aş mai avea o întrebare: dumneavoastră, ca istoric, n-aţi putea cerceta aşa, doar de dragul unei
mici bârfe (domnul Jones zâmbi fin), despre ce familie, bancă sau corporaţie este vorba? Interesul
pentru adevărul istoric v-ar îndemna la aşa ceva.
— Da, din pură curiozitate profesională aş putea încerca o astfel de cercetare. Nu sunt
însă convins că avem dreptul să pătrundem în intimitatea unor oameni şi să răscolim secrete de
familie atât timp cât ele pot afecta persoane încă în viaţă, persoane care, fără a avea vreo vină sau
vreun amestec în istoria Turnului, ar fi serios afectate de rezultatele unui astfel de studiu. V-am
spus că trăim într-o epocă excesiv de puritană, iar eu, vrând-nevrând, mă recunosc ca produs şi
membru al ei. Let bygones be bygones. Mai este şi o problemă de ordin practic: în acea epocă
despre care vorbim, pe Pământ se înregistrase un uşor reviriment economic, menţinut cu forţa, şi
tot atunci zeci, sute de bănci din fostele State Unite ale Americii şi-au deschis filiale în toate
colţurile lumii. În Toronto, într-o perioadă de numai doi ani, am găsit peste 90 de noi filiale ale
unor bănci americane. Asta se întâmpla exact în anii în care Terry a fost trimis în Toronto. Dintre
ele peste treizeci reprezentau filiale ale unor consorţii şi firme asociate existente şi astăzi. Iar
datele pe care le avem despre New Orleans, unul dintre oraşele cele mai afectate de ultimul
război planetar, sunt teribil de puţine. Deci, chiar dacă aş încerca, ar trebui să întreprind un studiu
îndelung, cu şanse de reuşită relativ mici, iar satisfacţiile profesionale n-ar fi nici ele prea mari.
Există probleme mult mai importante care mă interesează la ora actuală. Nu sunteţi de aceeaşi
părere?
— Da. Deci îi mulţumim domnului profesor Herreras, de la Facultatea de Istorie a
Universităţii „Lowell”, secţia de istorie planetară preorbitală, profesor titular aici, pe Geea.
Întrerupem emisiunea pentru câteva momente, pentru un spot publicitar, dar vom reveni.
Rămâneţi cu noi!
15 august. Cred că duc dorul Canadei. Acolo cel puţin eram cineva. Pe de altă parte, sunt
şi singur. Foarte singur. Americanii mei sunt grozav de superficiali, habar n-au să lege o prietenie.
Salut, ce mai faci, bine, trecem pe la o bere?, dar dincolo de asta nu mai afli nimic. Ilona mă
ocoleşte ori de câte ori apare pe la bancă aşa, de dragul vremurilor apuse. Ne-am ciocnit azi în
lift, cu totul accidental. Am văzut că prefera să nu mă întâlnească, se holba mereu la panoul de
comandă. „Ce mai faci”, „Bine, dar tu?”, „Merge”, şi apoi tăcerea aia jenantă, când nu mai ştii ce
să spui, fiindcă nu eşti în stare să spui ceea ce s-ar cuveni şi nici nu mai poţi spune ceea ce era
normal înainte de. „Ce-ţi mai face… copilul?” „Perfect, mulţumesc de întrebare. Creşte văzând
cu ochii. E voinic, îmi seamănă”. Ilona s-a îngrăşat grozav, i-au apărut fire cărunte şi nu se
vopseşte. Nu-i mai pasă cum arată. Sânii i s-au lăsat până la buric, măcar că poartă sutien. Unul
 X

imens. Păşeşte greu, cu un aer important. Doar e mamă. Probabil aşa se întâmplă cu toate.
O duc mai prost decât în Toronto. Preşedintele interimar a născocit a cincea zi ecologică
pe lună. După ora 12 localurile de noapte nu mai vând nici bere. Eu am redevenit un funcţionar
mărunt, într-un birou ca toate celelalte. Mi s-a descoperit şi un început de ulcer. Bănuiam de mult.
Probabil de la mâncarea proastă de aici. Proastă, îngrozitoare, măcar că preţurile au crescut de
două ori de când am plecat. Trebuie să renunţ la hamburgeri. La Cola. Şi la tutun, oricum nu mai
e de buzunarul meu. Dar nu-mi pasă. N-o să mă apuc de gătit acasă tocmai acum, când ne ducem
de râpă. Fiindcă asta e direcţia, orice-aş face. Mă întreb cum de ăştia ca şeful o duc tot mai bine.
Mâine e zi ecologică. M-am decis să-l vizitez pe Pedro. Adică Turnul. L-am văzut iar la
tv, pe Net, prin toate ziarele. Toată lumea vorbeşte despre asta. Are deja vreo 50 de metri, dar
specialiştii spun că şi-a încetinit creşterea. Îi ajunge oare? Oricum, a rămas acolo, nu l-a putut
muta nimeni, acum e un fel de simbol al oraşului. Cercetătorii şi-au cam pierdut interesul faţă de
el. Cred şi eu, dacă n-au obţinut nici un rezultat! Preferă să-l ignore decât să repete toată ziua că
pentru ştiinţa actuală el reprezintă un mister. Mă străbate şi un fel de satisfacţie răutăcioasă, uite
că n-au fost în stare de nimic! Nici nu le-a păsat de mesajul meu. În schimb au apărut mii de
fanatici care se adună acolo, trec de gărzile destul de plictisite de misiunea lor inutilă şi se
strecoară în el. Da, în el! Când ştiinţa renunţă, fanatismul religios se înghesuie. Cică ar exista o
groază de tuneluri şi caverne în care te poţi strecura prin interior, te poţi ascunde şi sta acolo, o zi,
două, trei, cât vrei. Ca la de-a v-aţi ascunselea. Am văzut un ins la tv, i se lua un interviu. Tocmai
ieşise, nu ştiu de ce, era buimac şi avea o figură tâmpă, de fericit cu mintea goală. Spunea că nici
nu simţise cum trecuse timpul, că în Turn nu e timp, nu ţi-e nici foame, nici sete, în schimb ai
nişte viziuni extraordinare. Cel puţin aşa i se păruse lui. Zicea că simţise cum se înalţă la cerurile
lui Dumnezeu. Chiar aşa, la „cerurile lui Dumnezeu”, nu la altele. Vorbea cam împleticit şi mi-a
trecut prin cap că se drogase. Din câte am priceput, nici nu ieşise de bună voie. Zicea că l-a
îndemnat cineva să iasă, i-a spus că a venit timpul. Nu se exprima prea clar. Pomenea însă mereu
de o voce din creier, mai tare decât el, căreia nu i s-a putut opune, oricât de bine i-ar fi fost
înăuntrul Turnului. O fi fost vreo halucinaţie de schizofrenic? Sau… Pedro? Ei da, asta-i o idee
atât de fantastică, încât ar face într-adevăr senzaţie. Oare chiar Pedro să fie cauza întregii poveşti?
Dacă da, atunci, măcar şi-a împlinit visul. Sunt sigur că mult mai mulţi fanatici intră la el, adică
în turnul ăla, decât în catedrala de alături. Măcar de-ar trăi, să vadă, să ştie… Poate chiar vede…
Destul am aiurat. O să mă culc. Mâine mă trezesc devreme, trebuie să merg pe jos. Sper
să am o zi tihnită. Să nu dau ochii cu Ilona.
16 august. Am fost azi la Turn. De fapt la Pedro. Da, la Pedro! Mintea mea nu mai vrea să
priceapă nimic din aiureala ce mi se zbate ca un ţipar sub craniu. Mă întreb dacă cineva ar vrea.
Sau ar putea. Nu cred. Pedro! Pedro Babel? A fost un cerşetor care stătea pe treptele unei
catedrale din New Orleans, numite Bon-Hommage. Sub portalul din stânga. Asta până într-o zi.
Până când îngerul lui a căzut.
Am trecut pe acolo când mă întorceam de la muncă, aşa cum făceam şi odinioară. Se
însera. Cerul era pâclos, cenuşiu, ca întotdeauna în august. Stătea să plouă, ploaia asta nenorocită
şi gălbuie care, dacă te prinde afară, ori te mânjeşte de sus până jos, ori – dacă n-ai mantaua la
 X

tine – îţi irită pielea. Te umpli de bubuliţe roşii, care te mănâncă o săptămână. Aveam mantaua la
mine… o aveam, unde am lăsat-o? Acolo? Sunt sigur că am intrat cu ea. Şi cu servieta. Asta o
mai am. Oricum, am trecut pe lângă catedrală şi am văzut pentru prima dată de aproape Turnul de
Calcar aşa cum este acum. Aproape că m-am înfricoşat: e imens! Privit de aproape, pare un
munte alb şi zgrunţuros răsărit în mijlocul asfaltului. Din unghiul din care priveam, părea să
acopere cu totul turla catedralei, iar gardul de fier care înconjura Bon-Hommage se sfărâmase de
mult sub presiunea lui sau a oamenilor ce roiau prin jur. Azi nu erau prea mulţi: vreo 20-30, dar
arătau exact ca inşii ăia care îşi fac veacul prin mahalale şi guri de metrou dezafectate de zeci de
ani. Doi inşi îmbrăcaţi în albastru, adică Garda publică, cu caschete şi bastoane de cauciuc,
priveau în jur, se plimbau calmi şi plictisiţi, de parcă se nimeriseră acolo din întâmplare. Îşi
făceau slujba. De-aia înfiinţase primăria nişte locuri de muncă. Ce altceva să facă?
Când mă gândesc că eu am văzut muntele ăsta pe vremea când era doar de două palme!
Eu îl dezvelisem din sacul termo atunci când începuse să crească, să iasă din Pedro, să-i sugă
toată vlaga. Nu mă îndoiesc că aşa se întâmplase. Atunci îl privisem cu uluire, cu scârbă… da, a
fost şi senzaţia aia plăcută, dar stranie, de care mi-e frică să-mi amintesc. Da, a fost ceva. Însă
niciodată nu mi-aş fi imaginat… Azi am trecut pe acolo, am înaintat liniştit, aproape nebăgat în
seamă, şi m-am trezit lângă, alături de el. Am pipăit cu grijă piatra aparent sfărâmicioasă sau ce-o
fi fost. Era caldă. Citisem undeva că era întotdeauna caldă şi plăcută la pipăit. Atunci m-a apucat
ceva, nu ştiu ce, amintirile sau o curiozitate de nebun, sau o chemare, atât că mi-am zis: „Hai să
văd şi eu, dacă tot sunt aici. Nu face rău la nimeni” – şi nici nu m-am mai gândit mult. M-am
strecurat într-una dintre zecile de fisuri largi cât trupul unui om care împânzeau poala Turnului,
iar o dată ajuns înăuntru… da, acolo m-am simţit învăluit de o căldură bună, blândă, întunecoasă.
Mi-am amintit dintr-o dată de copilărie, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, când mama mă
strângea la pieptul ei călduţ, înainte de culcare. E stupidă comparaţia, dar aşa mă simţeam acolo,
în alcătuirea aceea stranie. Simţeam că nici un rău nu mă putea atinge. Cine şi-ar dori mai mult?
Sunt sigur că aşa şi era. Nu-mi mai era frică de întuneric, fiindcă aveam senzaţia că ştiu fiecare
colţişor, fiecare gaură din Turn, fiecare tunel sau cotlon ascuns. Nu m-am simţit niciodată aşa
minunat! Călcam sigur pe mine, mă aplecam, mă târam, începusem chiar să urc, fără să ştiu unde
şi cât am de gând să merg. Acum îmi dau seama că înainte n-aş fi făcut niciodată aşa ceva, aş fi
fost sigur c-o să înnebunesc. Azi nu. M-am învârtit înăuntrul Turnului, m-am învârtit mult, fericit
ca un copil în burta mamei, adică aşa cum îmi imaginez că trebuie să fi fost acolo. Era cald,
întuneric, bine. Mă simţeam în siguranţă; ăsta era sentimentul cel mai izbitor, siguranţa că eram
apărat, protejat, salvat. În mine crescuse ceva frumos, o bucurie luminoasă care îmi strângea
inima în gât, nu-mi mai păsa de lume, de Ilona, de slujba mea, de pericolele din lume sau de
stupidele zile ecologice. Nici nu pot să descriu, simt că nu pot să descriu nici pe sfert cum era
acolo. Nu cred că aş fi în stare să găsesc cuvintele. Probabil că nici nu există suficiente.
La un moment dat am început să văd. Cred că mă cocoţasem destul de mult pe dinăuntrul
Turnului, şi zăream în clarobscur trupuri, apoi chipuri de oameni ca şi mine, oameni care îmi erau
dragi. Ei nu-l cunoscuseră pe Pedro. M-am simţit dintr-o dată mândru: nu, ei nu-l ştiau, nu-l
ajutaseră pe cerşetorul pe care acum îl venerau fără s-o ştie. Eu da. Eu am făcut-o. Sunt convins
 X

de asta.
În Turn am văzut bătrâni cu gura îmbăloşată şi ochi holbaţi, puştani tolăniţi pe paturi de
calcar, am auzit voci murmurând cuvinte necunoscute, ca într-o incantaţie barbară, am simţit
trupuri lipite de peretele cald şi moale ca o piele care hrăneşte şi se hrăneşte. Îmi amintesc că într-
un colţ am distins o pereche de tineri, o blondă cu păr lung şi sâni mari şi un brunet slab şi
ciolănos, cu burta scobită în interior; stăteau goi într-un fel de cavernă mică, o cămăruie numai
pentru ei. Stăteau numai, unul lângă altul. Se ţineau de mână şi se priveau. Atât, se priveau, dar
chipurile lor… nu, nici asta nu se poate descrie. Erau fericiţi, nu ştiu alt cuvânt mai bun şi cred că
rareori oamenii l-au folosit într-o situaţie mai potrivită. Era evident că erau fericiţi, parcă
străluminau; îşi ajungeau unul altuia acolo, în încăperea aia micuţă şi albă, ca de nuntă. Vorbeau
ceva între ei, dar într-o limbă ciudată, cu sunete lungi şi grave. N-am înţeles nimic. Poate că erau
străini, nu m-aş fi mirat. Doar că acele cuvinte sau sunete pe care le scoteau sunau a ceva
vrăjitoresc, ca un fel de descântec lung, pe două voci. Am ciulit urechile: parcă ar fi fost spaniolă
sau franceză, parcă ceva suna a germană şi a alte limbi de care habar n-am sau care nici nu există.
Nu numai ei vorbeau aşa. În Turn se auzea un zumzet permanent, melodios şi liniştitor. Simţeai
că, într-un fel, ai ceva în comun cu toţi oamenii ăia şi pe de altă parte erai lăsat în pace cu visele
tale. Ei se găseau acolo, aproape de tine, cu tine, şi era bine. E bine în Turn.
M-am speriat o clipă atunci când am auzit o voce şoptită chemându-mă pe nume. Mi-era
cunoscută vocea, dar nu ştiam de unde. Foarte cunoscută. Apoi am simţit cum îmi creşte ţeasta, se
umflă, creierul vrea să-mi explodeze ca un pepene umflat cu pompa, şi deodată ceva s-a luminat,
iar atunci am văzut. Am văzut altceva: pajişti întinse, lumină de soare auriu şi curcubeie agăţate
de firele de iarbă. Parcă stăteam întins într-un val de iarbă înrourată, moale la pipăit, şi ochii îmi
prindeau curcubeiele de pe firele verzi, fragede, alungite ca nişte lănci. Cineva, acea voce
cunoscută, mi-a şoptit că e bine, că aşa e veşnicia, a pomenit apoi ceva de calea pe care va trebui
să călcăm toţi odată şi-odată, eu am îngăimat „Da” sau altceva? în altă limbă poate? Zău că nu
mai ştiu.
Nu-mi amintesc nici cât am stat înăuntru. O oră, două, cinci. M-am strecurat afară o dată
cu doi bărboşi jerpeliţi care cântau despre Dumnezeu şi amestecau tot felul de cuvinte, unele fără
sens, n-aveau legătură cu nimic, dar erau frumoase. Ce tâmpenii scriu! Totuşi erau frumoase. Tot
ce e legat de Turn e frumos. Ca un vis în culori, luminos şi curat. Altfel. Iar vocea aceea şi tinerii,
doi tineri fericiţi şi ei acolo că sunt împreună, nu ştiu dacă ar mai avea rost să plece din raiul
ăla… Vocea, asta e, vocea era, adică semăna cu glasul lui Pedro Babel, al lui… cea mai
nebunească idee din viaţa mea! Deşi atunci când am ieşit de acolo, cu hainele răvăşite, prăfuit,
murdar, fără mantaua de protecţie (da, acolo trebuie că am pierdut-o!), doar cu servieta
atârnându-mi în mână, inutilă şi absurdă, atunci eram convins că aveam dreptate. O clipă am fost
tentat să azvârl paralelipipedul de plastic negru şi hainele scorţoase de pe mine şi tot ce mă lega
de lumea asta idioată, să mă întorc înăuntru, în căldura şi lumina albă, veşnică a Turnului. O
prostie, desigur. Încerc doar să retrăiesc senzaţiile de acolo. De altfel, gardienii care stăteau şi
fumau lângă Turn m-au privit cu milă când am ieşit. Aveau şi ei dreptatea lor.
— …aţi avut ocazia să vedeţi portretul lui Pedro Babel realizat de specialiştii noştri de la
 X

Star 3 Channel după informaţiile din Jurnalul lui Terry X. Mai aflăm de la corespondenţii noştri
din New Orleans că, dintre miile de fanatici strânşi la ora aceasta lângă Turn, cel puţin 30 s-au
întins pe pământ şi stau nemişcaţi de ore întregi, aşteptând să „nască”, după cum susţin chiar ei.
Există şi o sectă a căţărătorilor sinucigaşi, cei al căror scop este să se caţăre pe Turnul de Calcar
fără dispozitive de siguranţă şi – dacă reuşesc să ajungă pe culme – să se arunce în gol de la cei
1054 de metri ai construcţiei calcaroase. Membrii sectei cred că astfel se vor mântui. Suntem
informaţi că tot astăzi a fost înregistrată oficial gruparea mistică a Mărturisitorilor Turnului, care
propovăduiesc mântuirea prin purificare în interiorul acestui munte halucinant. Pentru ei Turnul
lui Babel este de fapt trupul celui pe care îl numesc „al doilea Iisus Christos”. Iată numai câteva
aspecte a căror motivaţie parţială este – nu-i aşa? – scoaterea la lumină a jurnalului celui care, din
câte se pare, a fost omul cel mai apropiat de misteriosul Pedro Babel. Ştiţi că acest cult al
Turnului a rezistat necontenit vreme de aproape 200 de ani, dar acum nu mai este vorba de câteva
sute de credincioşi, ci de zeci de mii, poate chiar sute de mii de persoane de pe Pământ şi din
lumile orbitale, care fac pelerinaje în noul Ierusalim al omenirii. Pe de altă parte, oamenii de
ştiinţă şi-au reluat cercetările asupra amintitului munte organic. Deşi mijloacele lor sunt mult mai
dezvoltate decât acum două secole, se pare că deocamdată rezultatele se arată la fel de
dezamăgitoare pentru cunoaştere ca şi atunci. Domnul Phillip Sloper, doctor în biologie la
Universitatea din New Orleans, a avansat, pe baza unui studiu mai mult statistic, o ipoteză
interesantă. El a observat că în ultimul timp Turnul creşte cu aproximativ 50-60 de centimetri pe
zi. Doctorul Sloper presupune că Turnul lui Babel se dezvoltă consumând materia vie a oamenilor
rămaşi de bună voie înăuntru, dar modul în care se desfăşoară un astfel de proces rămâne încă
necunoscut. Domnia sa presupune că la fel s-a întâmplat şi cu Pedro Babel la începuturile întregii
poveşti. El aseamănă Turnul cu un fel de plantă carnivoră care îşi droghează vicitimele pentru a le
ţine înăuntru cât mai mult timp, chiar până la extincţie. Doctorul Sloper a cercetat rarele
documente istorice despre Turn pe care le-am putut găsi după ce întreaga poveste a fost uitată de
majoritatea oamenilor, precum şi persistenta tradiţie orală care s-a transmis în rândurile
credincioşilor stabili ai vechii secte a Turnului, adică ceea ce a rămas în ultimii 150-175 de ani, şi
a ajuns la concluzia că rata de creştere a Turnului este direct proporţională cu numărul – dedus
aproximativ – al persoanelor care intră sau rămân înăuntru. Doctorul Sloper îşi desfăşoară acum
cercetările la faţa locului de două săptămâni. Forţa Reorganizării, prin purtătorul de cuvânt al
Înaltului Consiliu al Statelor Unite, domnul Steve Ullman, a declarat că, dacă ipoteza doctorului
Sloper se confirmă, accesul la Turn va fi blocat de trupe speciale, iar cei dinăuntru vor fi scoşi de
echipe de recuperare. Până acum nimeni altcineva nu a menţionat problema în mod oficial. Noi
credem totuşi că nu trebuie să îngrădim libertatea – nu-i aşa? -, libertatea indivizilor de a decide
asupra propriilor lor vieţi. Chiar dacă unii s-ar putea să hrănească într-un mod destul de dizgraţios
o formă de viaţă stranie. Să nu uităm că avem de-a face cu o simplă ipoteză, pe care mulţimile de
credincioşi o vor ignora. Glumind niţel, ce ne facem dacă în Turn se manifestă într-adevăr spiritul
lui Dumnezeu, iar Forţa Reorganizării se ia la harţă cu Însuşi Creatorul?
Oricum, vă anunţăm că o nouă ediţie a Jurnalului lui Terry X, revizuită şi completată cu
comentariile pertinente ale unor autorităţi în istoria literaturii, biologie, sociologie, religie etc., va
 X

fi difuzată mâine, la ora astronomică 16.00, de Star 3 Channel sub egida Fundaţiei „Lowell”.
Pentru bibliofili, Editura Fundaţiei „Lowell” pregăteşte o ediţie de lux PE HÂRTIE, cu coperte
cartonate şi supracoperte, în tiraj redus. Rămâneţi cu noi şi veţi vedea şi auzi mai multe despre
modul în care cultura Lumii Vechi influenţează şi astăzi noua noastră lume…
30 noiembrie. A reuşit, da! De-ar vedea acum Pedro cum catedrala a ajuns un punct de
orientare pentru Turnul lui! El, care îşi dorise să ne ducă la ceruri! Cred că ar fi fost un preot
extraordinar, avea har cu carul. Exact, asta cred că-şi visa. Am auzit recent şi o declaraţie a Papei,
în care acesta proclamă Turnul drept lăcaş al diavolului şi îi numeşte pe cei care îl frecventează
idolatri, adoratori ai viţelului de aur şi eretici care îşi vând sufletul fără să-şi dea seama. Şi-ar fi
visat Pedro o luptă atât de grandioasă?
5 decembrie. Azi un nebun a încercat să arunce Turnul în aer. A plasat explozibil în vreo
douăzeci de locuri din Turn şi – ceea ce mă uimeşte – nimeni, nici măcar paza, Garda Publică, n-a
observat nimic. Totuşi tipul trebuie să se fi muncit ceva acolo. La urmă se pare că s-a strecurat şi
el înăuntru, printr-unul dintre canalele de la poale. Avea în spate o încărcătură mare de dinamită şi
s-a autodetonat. Bubuitura am simţit-o şi eu, de acasă. Au arătat la tv urmele dezastrului: toate
geamurile catedralei Bon-Hommage şi a clădirilor din jur s-au făcut ţăndări, iar nenorocitul a fost
proiectat din interiorul Turnului la vreo 30 de metri înălţime, apoi a căzut jos în episoade, sfâşiat
în bucăţi mari de carne şi oase. Au mai murit vreo treizeci de persoane acolo, am văzut cadavrele
mutilate, sfărâmate, carne şi sânge pe tot asfaltul. O caschetă a gărzilor publice zăcea agăţată într-
o bucată de gard, cu ceva gri-roşiatic atârnând de ea. O femeie se lăţea pe trotuar, prăbuşită pe
spate, cu picioarele frânte sub ea şi crăcite obscen; sărmana, fusese sfâşiată în două de la piept în
jos. Mai erau filmaţi morţi informi sau ghemuiţi în băltoace de sânge, într-o ultimă reacţie de
apărare. Cel mai şocant lucru era însă că Turnul, Turnul în care au explodat toate kilogramele
acelea de dinamită, a rămas neatins! Nu ar fi vorba că a rezistat, nu! Turnul a rămas absolut
intact, ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat. Şi asta chiar cred că e o minune.
La TV s-a anunţat că atentatorul (am şi uitat cum îl cheamă) era preot al unei biserici
oarecare din New Orleans. Mi-am dat seama că, întâmplător sau nu, este vorba de aceeaşi
biserică la care fusese expediat părintele Gatter după povestea cu Lily de Vinchet. Azi am auzit
alt zvon: cum că oficialităţile ar vrea să blocheze accesul la Turn, fiindcă îl consideră primejdios
pentru moralul şi credinţa cetăţenilor. Ce prostie! Dar asta ar însemna că n-o să mai pot trece
niciodată pe acolo… pe la Pedro. E drept, nu ştiu dacă aş avea nevoie. Să mă reîntâlnesc cu el
acolo, înăuntru? Mă simt destul de bine şi aici. Nu extraordinar de bine. Asta e, am avut şi zile
mai proaste, dar aici e lumea mea. Aşa cum e ea. Mâine voi merge iar la serviciu, o să mă
întorc…
Cred că e timpul să mă culc. S-a făcut târziu. Prea târziu.
NOTĂ: Aici se încheie, brusc şi fără nici o explicaţie, Jurnalul lui Terry X.
— Dragi prieteni, ne apropiem de sfârşitul emisiunii noastre de astăzi. Mai avem timp
pentru un ultim interlocutor…
(În studio apare holograma unui ins bărbos, cu ţeasta rasă, trupul învelit într-o rasă lungă,
 X

albă şi ochii de un negru sclipitor, ochi care sunt cu siguranţă capabili să hipnotizeze sau să
pătrundă în adâncul sufletului.)
— Numele meu este George Indura şi reprezint, ca membru al Mărturisitorilor Turnului,
spiritul Sfântului Babel, Cel-Venit-Să-Ne-Mântuiască. Vrem ca, prin intermediul multaudiatei
dumneavoastră emisiuni, să facem un apel urgent. Am dori să anunţăm autoritatea reorganizării
să nu încerce să blocheze cumva accesul la Turnul lui Babel. Dacă dorinţa noastră va trece
neauzită şi libertatea de a crede ne va fi îngrădită în vreun fel, aşa cum s-a mai întâmplat şi în
vremurile întunecoase de dinainte, jurăm pe osemintele sfinte ale lui Pedro Babel, cel care
trăieşte în trupul Turnului şi în sufletul fiecăruia dintre noi, că vom porni la luptă. Vom obliga
prin orice mijloace (ochii bărbatului devin scăpărători, iar vocea îi capătă accente excesiv de
dure, fanatice), repet: prin orice mijloace, să obţinem accesul spre noul Ierusalim al vremurilor de
azi. Îi amintim astfel şi Preasfinţiei Sale Papa Inochenţiu al XXXV-lea că nu are nici o
îndreptăţire să ne acuze de erezie. Acuzaţia nu e nouă, iar rezultatele ei s-au văzut chiar aici, în
New Orleans: catedrala Bon-Hommage s-a prăbuşit demult, ca un bulgăre nemernic de ţărână
întinată ce era. Părintele Gatter, simbol al păcatului şi pângăririi Sfintelor Taine, a murit de
moarte sângeroasă. În schimb Turnul lui Babel e la fel de curat ca şi la începuturi. Nici măcar
războiul care a nimicit tot în jurul lui nu i-a clintit vreo bucăţică. Noi rugăm oamenii bisericii să
fie cu grijă: nu vrem un război religios, dar îl putem câştiga. Ceilalţi ne dau doar vorbe, vorbe şi
iar vorbe, promisiuni sau ameninţări, ca la animale, ca la nişte sclavi nemernici şi nevrednici de
atenţie. Dar noi îl avem pe Mântuitor, pe Sfântul Babel, cel care face minuni, ne curăţă trupurile,
ne purifică şi ne înalţă. Ei au litera, noi avem harul! Să nu uitaţi că Turnul se înalţă, se înalţă
neostoit spre ceruri, unde ne va duce pe toţi cei care credem în El. Iar lucrătura diavolului e
cuibărită oriunde altundeva, numai în trupul sfânt al Turnului lui Babel nu. Aşa să ne-ajute
Dumnezeu! Noi…
— Vă mulţumim! se repezi Sammy Lee Jones, blocând repede accesul pe canal în prima
clipă când i se oferi ocazia, iar holograma se destrămă într-o pulbere sclipitoare. Ne apropiem de
finalul unei emisiuni care se pare că a cam deviat de la scopul său strict cultural, dar care sper că
v-a oferit o imagine interesantă asupra unei realităţi în evoluţie pe planeta-mamă. Sunt convins că
despre Turnul lui Babel vom mai auzi destule. Vă anunţăm că săptămâna viitoare veţi putea intra
în legătură directă cu invitatul nostru de onoare, Steve Dornell, reputatul maestru al artei de pe
Geea şi din întreaga lume civilizată. Domnul Dornell ne va vorbi în principal despre comori
uitate şi redescoperite ale artei pământene. Nu uitaţi, numai la Star 3 Channel, Cultura Lumii
Vechi, Steve Dornell şi comorile ascunse ale Pământului! Până atunci vă urez o viaţă minunată!
(Explozie scurtă, care invadează ecranul. Flash-uri multicolore. Apoi un set de imagini
succesive: pe un fond întunecat, un primitiv îşi rade barba cu o scoică imensă şi se strâmbă de
durere. Acelaşi ins, îmbrăcat în nişte piei ceva mai bine ajustate, îşi pârleşte barba, la fel de
stufoasă ca şi mai înainte, la flacăra unei lumânări. Tot el, în costum victorian, se chinuie cu un
brici care scârţâie sinistru şi taie, o dată cu firele din barbă, pielea obrazului. Sângele se vede
roşu-fosforescent. Ajungem la aparatul electric: bărbatul, într-o pijama aurie, vetustă, de mătase
naturală, îl trece cu îndârjire peste obraji şi bărbie, apoi îşi mângâie obrajii cu căuşul palmei şi
 X

mormăie nemulţumit. Voce din off:)

Dintotdeauna bărbaţii au ştiut ce vor. Dar vremurile erau grele.
(Apare acelaşi bărbat, de data aceasta cu îmbrăcăminte modernă: sandale albe cu talpă
groasă, tricou fără mâneci, pantaloni gri, mulaţi pe coapse şi decupaţi la genunchi, o eşarfă verde
la brâu. Bărbatul prinde cu mâna un obiect mic, lucitor şi îl apropie de barba lungă ce-i umbreşte
obrajii. Barba dispare ca prin farmec pe măsură ce el deplasează aparatul. Bărbatul se întoarce şi
zâmbeşte spre privitori, cu un chip plin de bucurie. Aceeaşi voce:)
Shavetron – perfecţiunea a fost atinsă.
(Spaţiul întunecat se luminează în albastru. Bărbatul îşi mângâie obrajii şi priveşte
entuziasmat aparatul, cu aerul unui descoperitor. Faţa îi radiază de bucurie. Vocea din off:)
Shavetron – demolecular. Ultima generaţie!
(În imagine apare o tânără zglobie, care îşi reazemă sânii goi şi tari de faţa bărbatului,
gemând lasciv, fericită: „SHAVETRON!”. Vocea din off, virilă, aspră:)
SHAVETRON! Bărbaţii stăpânesc din nou lumea!
(Apar date tehnice, posibilităţi de contactare a furnizorilor, adrese, preţ.)
Şi vocea lui Sammy Lee Jones, în timp ce acesta se smulge furios din fotoliu:
— Avea dreptate Joanna. Ce căcat a mai ieşit şi cu Turnul ăsta! Bine că s-a terminat
dracului!
Proză

▫ Aurel Cărăşel ▫
Păianjenul cosmic ▫
Jansen Ansbach se lăsă pe speteaza fotoliului şi îşi frecă ochii cu dosul palmelor. Deşi în
cabina de susţinere biotică temperatura era constantă, simţea cum îi îngheaţă degetele de la
picioare. Poate că i-ar fi prins bine un somn de recuperare. Personalitatea nu s-ar fi opus. Ar fi
preluat supravegherea directă din modulul manual şi ar fi direcţionat un fascicul de unde alfa în
direcţia capului său. Iar Cattaneo nici nu ar fi aflat despre asta, decât dacă, după ce ar fi revenit,
ar fi consultat istoricul fişierelor recente.
Fotoliul se clătină sub el, preţ de o clipă. Poate că adormise şi singur, apoi se trezise
brusc… O alarmă de purpură prinse să licărească deasupra iconului care simboliza zburătorul
individual al lui Monty. Apoi personalitatea îi trimise o imagine cu jetul de hidrogen care
începuse să ţâşnească de sub bătrâna carcasă, profilată în partea stângă a ecranului.
— Infovizare de pericol imediat pentru Monteore Cattaneo, pâlpâiră în aer simbolurile.
Consola de susţinere a artefactului 1112 AN a început să cedeze în punctele de tensiune maximă.
Estimez că efectul de rotaţie al toroidului va duce la fracturarea consolei în 14 puncte, iar
desprinderea artefactului îl va conduce pe o orbită de contact cu „Ospedale” în 12 minute şi 25 de
secunde. Recomand retractarea ghearei de andocare şi trecerea combustiei chimice în faza de
 X

preaprindere. Curs de desprindere 110-ADD108 în planul elipticii.

Exact asta le trebuia în acel moment!
Jansen înjură şi îşi desfăcu grăbit centura care-l ţintuia în fotoliu. Doza cu energizant
zbură de pe braţul consolei şi lichidul se împrăştie în bule sferice întunecate, de diferite mărimi,
prin spaţiul strâmt al încăperii. Strâmbă din buze, dar se abţinu. În acel moment, cel mai
important lucru era să facă să se stingă alarma purpurie. Se concentră asupra şirului de iconuri din
dreapta pupilelor şi expedie o serie comenzi servilor exteriori, care-l însoţeau pe Monty. Apoi îi
trimise acestuia raportul personalităţii şi se pregăti de accelerare.
Curat ghinion! îşi spuse, în timp ce calcula cel mai rapid vector de îndepărtare.
Se găseau la marginea Sistemului Ross 154, la nici 10 ani-lumină de bătrâna Terra. El şi
prăpăditul de Monty erau prospectori individuali, dar ajunseseră aici ca urmare a unui serviciu de
curierat rapid pentru o firmă de pe Neptun. Când nu aveau bani să cumpere licenţe de
prospectare, trebuia să se mulţumească cu orice le-ar fi băgat ceva în cont. În afară de
nenorocitele de taxe, „Ospedale” avea nevoie de servicii semestriale de întreţinere. Fără acestea
şi, mai ales, fără capsulele cu carburant, ar fi zăcut andocată prin cine ştie ce port, iar ei ar fi jucat
zaruri pe organe dispensabile.
Când descoperiseră Cimitirul xenoc crezuseră că le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Deşi
nici Jansen şi nici Monty nu erau credincioşi. Şi nici structura de peste 1200 km în diametru nu
era chiar un cimitir, în înţelesul străvechi al cuvântului.
Monty fusese curios şi pierduse câteva minute, pe urmele unui chestor, în Reţea, pentru a
descoperi că un cimitir era un loc special, unde oamenii Erei Prespaţiale îşi îngropau morţii. Un
fel de oraş cu locuinţe subterane din lemn pentru cei care nu mai voiau să locuiască la suprafaţă şi
să respire aer, rânjise el, explicându-i lui Jansen definiţia furnizată de chestor. Ei bine, structura
nu reprezenta pământul folosit pentru a-i îngropa în el pe decedaţi şi nici numărul imposibil de
numărat de nave extraterestre, andocate în interiorul ei, nu erau chiar oameni morţi.
Mai degrabă un fel de muzeu.
În ciuda evoluţiei galopante a sistemelor de stocare a informaţiei, conceptul de muzeu nu
dispăruse. Adevărat că, în prezent, toate muzeele existau numai în mediul virtual, dar ideea conta,
la urma-urmei. Cimitirul xenoc părea mai degrabă un muzeu, decât orice altceva, dar Monty
insistase să rămână la prima denumire, iar el nu găsise motive să se opună.
La urma urmei, numele nu prezenta nici o importanţă, când aveau să facă publică
descoperirea, Administraţia avea să-l cartografieze pe hărţi cu simboluri decagrafice, care să
poată fi citite şi recunoscute de către IA-uri. Nimic nu urma să mai rămână la fel, din acel
moment. Nici măcar situaţia lor de prospectori periodici. Dacă aveau să-şi joace cărţile cum
trebuie, urmaşii urmaşilor lor, de peste 20 de secole, nu mai trebuia să mişte nici măcar un deget
pentru a-şi câştiga existenţa.
Şi ce existenţă! îşi linse buzele Jansen Ansbach, în timp ce plutea prin faţa ecranului
consolei principale, codificând instrucţiunile de pornire a motoarelor auxiliare. Vor fi mai bogaţi
decât oricine altcineva din lunga istorie a umanităţii. Iar dacă vor avea ghinion… Ei bine, nici
 X

măcar nu ar trebui să se gândească la asta.

„Presiune variabilă în rezervorul trei, infoviză personalitatea şi Jansen simţi tremurul
aerului în jurul corpului. Acţiune recomandată: purjarea în spaţiu a elementului instabil,
închiderea şi etanşarea gurii de evacuare, apoi presurizarea containerului cu aer atmosferic”.
Da, al dracului ghinion! înghiţi în sec bărbatul, în timp ce îşi prindea tălpile de un covoraş
de fixare. Dacă decomprima rezervorul cu combustibil chimic, rămâneau fără posibilitatea de a se
mişca în jurul Cimitirului. Dacă trecea peste recomandarea personalităţii, exista o şansă
importantă să provoace o stare de instabilitate în mentalul acesteia, care urma să se reflecte, mai
târziu, în recomandările pe care avea să le facă, cu ocazia diverselor evenimente de pe traseul de
revenire în Sistemul Sol. Şi mai era şi chestia cu calculele complicate pe care trebuia să le
opereze împreună cu computerul de pilotaj pentru eludarea sistemelor de decompensare, care
cădeau în sarcina personalităţii, în mod obişnuit.
— Care sunt şansele de a continua zborurile scurte, în jurul Cimitirului, fără rezervorul
trei?
— 36%, răspunse prompt personalitatea. Se poate folosi Zburătorul de salvare pe post de
booster dreapta. Mai sunt 10 minute şi 47 de secunde până la contactul cu artefactul 1112 AN.
36% era un procentaj acceptabil, în acea situaţie, socoti Jansen şi se uită câteva clipe, pe
coloana holo, la Monty, care se chinuia să-şi desprindă uneltele de costum, înainte de a declanşa
jeturile de ghidare. Cimitirul se rotea extrem de lent, ocultând îndepărtata stea Ross. 36%
însemna că aveau şansa să rămână în cărţi şi că, eventual, puteau să renunţe cu totul la Zburător,
în cazul în care ar fi suferit vreo avarie, din partea meteoriţilor, ori a unei manevre riscante de
apropiere de structură.
— În cât timp poţi purja heliul?
Personalitatea îi trimise un tabel: două minute şi patruzeci de secunde pentru deschidere,
purjare şi inspectare a stării tehnice, după procedură; un minut şi cincisprezece secunde pentru
închidere şi etanşare; cincizeci de secunde pentru presurizare şi un minut şi opt secunde pentru
reiniţializarea întregului sistem. Timp mai mult decât suficient pentru recuperarea lui Monty şi
pentru aprinderea combustiei chimice.
Îşi trimise acordul şi se grăbi să ajungă pe coridorul dintre cabină şi spaţiile de depozitare.
De acolo, folosind inelele de ghidaj îşi repezi corpul către stânga, ocolind modulul de fuziune şi
îndreptându-se către sasul manual de intrare-ieşire din navă. În cabina-tampon, luminile erau pe
verde.
Măcar aici să fie totul în regulă! oftă Jansen şi se grăbi să îmbrace costumul din carbonit.
Îşi legă centura de susţinere de clama de sub tabloul comenzilor şi aşteptă până ce computerul
permise acţiunea de decompresie. Deşi se ţinu cu ambele mâini de bara de susţinere, trupul
aproape că îi zbură spre exterior, odată cu ultimii atomi de aer, care se pierdură imediat în vidul
întunecat. În cele din urmă, îşi desfăcu mănuşile de bară şi se lăsă să plutească spre cadrul uşii.
După cum se aştepta, trei din cei patru servi mecanoizi ce-l însoţeau pe Monty se
prinseseră deja cu ajutorul magneţilor de elementele de ghidare şi trecuseră în modul de aşteptare.
 X

Ultimul era lipit de umărul stâng al lui Monty şi îl ajuta se execute rotirea necesară intrării, cu
ultimele resurse de energie ale bateriei. Întinse braţul, apucă unul din şnururile de tracţiune care
pluteau în jurul camaradului său şi-l trase în interior, după care apăsă pe butonul de închidere.
Trapa tresări o clipă, nehotărâtă, apoi se închise încet, tăind semnătura neagră a vidului exact
deasupra cadrului superior al uşii.
Ochii lui Monty îl urmăreau încordaţi. Jansen îi făcu semn să se grăbească cu pătrunderea
în spaţiul de dezechipare, apoi accesă personalitatea şi îi trecu comanda.
— La dracu'! făcu Monty, după îşi scoase sintetizatorul de aer din gură. Găsisem o
posibilitate de intrare. Un cadru, probabil o evacuare secundară. Cred că servii ar fi fost în stare
să o forţeze.
— Ghinion! bombăni Jansen. Trebuie să părăsim totul, să ne salvăm pielea şi să o luăm de
la capăt. Cât mai avem?
— Şase minute şi treizeci şi două de secunde, infoviză personalitatea. Reveniţi în cabina
de susţinere biotică şi pregătiţi-vă de aprindere.
Se grăbiră să se prindă de inelele de ghidaj şi ţopăiră pe ele până în cabină. Se lăsară în
fotolii şi cuplară centurile. Monteore Cattaneo smulse un plasture de alcool sintetic din punga cu
accesorii şi îl lipi pe încheietura mâinii drepte. Jansen clătină din cap, dar nu spuse nimic.
— Aproape că reuşisem, scrâşni bărbatul cu părul alb, tuns foarte scurt. Dacă mai aveam
un sfert de oră, intram.
— Dacă… se strâmbă celălalt. Suntem aici de două săptămâni terestre standard şi, de
fiecare dată când ne apropiem de un rezultat, ne întoarcem la acest blestemat de „dacă”. În cele
din urmă, va trebui să cedăm şi să punem cap compas către Sistem. Nu vrem să fim consideraţi
dispăruţi de către Autoritatea Zborurilor.
Era cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla unui prospector sau unui negustor.
Deoarece majoritatea navelor nu dispuneau de asigurare, orice întârziere mai lungă de o lună
standard faţă de programul anunţat înainte de plecare era considerată o pierdere a navei şi a
echipajului. Revenirea acesteia, în indiferent ce fel de condiţii, dincolo de acest termen,
presupunea căderea ei sub controlul unei forţe xenoce duşmane şi, în mod automat, forţele
militare de la marginea Sistemului Sol primeau ordin să o elimine.
Dar parcă şi mai rău încă ar fi fost să revină, în timp util, şi să fie nevoiţi să predea copia
după jurnalul de bord automat. O astfel de descoperire, absolut fabuloasă d p. D v. Ştiinţific, le-ar
fi adus, fără nici o îndoială, „Steaua Sudului” cu eghileţi de diamante, titlul de seniori ai
spaţiului, probabil câteva milioane de solari în cont şi multe invitaţii la dineuri prăfuite şi
plictisitoare. Dar norocul politic şi bogăţia fabuloasă aveau să-i ocolească. Alţii mai şmecheri sau
mai cu relaţii decât ei s-ar fi ales cu grosul recompensei, iar ei ar fi trebuit să înghită găluşca.
Aşa se întâmpla întotdeauna, îşi spuse Jansen şi se hotărî să nu comenteze nimic pentru a
nu-l amărî şi mai tare pe prietenul său. Era un fel de lege de neocolit a psihologiei sociale, care-i
punea pe cei care transpirau cinstit pentru un rezultat într-o poziţie imbecilă, iar pe cei care
pândeau la cotitură într-una favorabilă, fără nici un efort şi, mai ales, fără nici un merit.
 X

— Şi acum?
Nu mai apucă să răspundă. Personalitatea le trimise pachetul cu date operaţionale chiar în
clipa în care rachetele chimice iniţiară aprinderea, iar „Ospedale” tresări surprinsă şi prinse să se
mişte încet către partea stângă, îndepărtându-se de marginea Cimitirului.
— O luăm de la capăt, spuse într-un târziu, fără să-l privească. Cred că mai avem timp
exact pentru o tentativă. Dacă nu reuşim nici acum, asta e… O băgăm pe „Ospedale” în carantină,
apoi o vindem la Recuperări Metalice, iar noi ne apucăm de frecat boaşele vreunui magnat de la
Industrii.
Spera din toată inima să nu fie aşa.
Îşi amintea cu neplăcere aproape fizică de acei ani petrecuţi în Solstitium, după ce
părăsise internatul, deoarece împlinise vârsta majoratului. Făcuse de toate ca să supravieţuiască:
dormise prin conducte de vacuum dezafectate, împărţind culcuşul cu şobolani modificaţi genetic;
spălase geamurile exterioare ale zgârie-norilor de la marginea Coloniilor, agăţat în hamul îngust
de la capătul braţului macaralei de ridicare; vânduse droguri sintetice, farina şi chiar arme unor
golani mai mici decât el, care se străduiau să schimbe Administraţia locală; boxase în ring contra
unor foşti campioni regionali şi servise drept sac de ciomăgeală pentru câţiva viitori campioni;
incendiase locuinţele improvizate ale peonilor de la periferia Brasiliei, trăsese în oamenii Forţelor
Speciale şi furase tot ceea ce avea o cât de mică valoare comercială.
Norocul său, singurul, marele, adevăratul său NOROC fusese că se aflase în momentul
potrivit la locul potrivit, o singură dată în toată amăreala aceea căreia cineva neinspirat îi spusese
viaţă: începutul unei revolte spontane a docherilor din Portul Spaţial Alhambra îl surprinsese în
interiorul incintei de securitate, vânzând carduri contrafăcute unor marinari beţi; alarma de
ridicare pe orbitele joase îi determinase pe căpitanii ghinionişti, rămaşi în pană de echipaje, să-i
racoleze fără prea multă vorbărie pe toţi cei pe care putuseră să pună mâna la timp. Iar el fusese
unul dintre aceia care semnaseră contractul, fără ca măcar să citească la ce anume se angaja,
fericit că, în sfârşit, reuşea să scape din cloaca împuţită a Pământului. Dacă ar fi fost nevoie, şi-ar
fi cedat chiar şi un braţ pentru asta. Eventual, chiar pe cel cu care semnase. Dar nu fusese nevoie.
Noroc chior, aşa cum în clipa aceea aveau ghinion curat.
Jansen Ansbach strânse mai tare braţele tari ale fotoliului de pilotaj şi se strădui să închidă
ochii, ca să nu fie atent la mulţimea datelor pe care personalitatea le transmitea cu numai câteva
fracţiuni de secundă mai înainte ca să le aplice asupra comenzilor navei.
„Ospedale” se mai cutremură o dată, atunci când iniţierea arderii fu declanşată şi în
boosterul de pe partea stângă, apoi totul reintră în normalitatea calmă a unui zbor obişnuit de
interior de Sistem.
„Îndepărtează-ne la 250 km de structură, infoviză către personalitate. Apoi plasează nava
pe orbită de revenire, în zona sudică”.
Şi urmară referinţele astronomice de rigoare.
Răsuci capul către Monty. Acesta părea că adormise, cu ochii pe jumătate închişi, sforăind
abia auzit. Jansen clătină din nou din cap: Cattaneo avea cel mai ciudat mod de a se concentra,
 X

dintre toate persoanele cu care lucrase până la el. Şi lucrase cu câteva la viaţa lui, era foarte sigur
de asta.
*
Să încercăm o altfel de abordare, propusese Monteore Cattaneo.
Şi încercaseră.
„Ospedale” plutea acum la 12 km de Cimitir, uşor înclinat în planul elipticii. Fiind atât de
apropiat, părea un neînsemnat grăunte de praf cosmic, nimerit în umbra unei gigantice gazoase,
încremenită în rotaţie.
De fapt, nu chiar oprită, se corectase Jansen, examinând cu coada ochiului şirul de
indicatori de poziţie transmis în mod continuu de personalitate. Structura se mişca. Incredibil de
lent, probabil cu câţiva metri într-un interval de 24 de ore, dar se mişca. Poate că era o mişcare
inerţială, provenită de la viteza de deplasare avută iniţial. Sau poate că era vorba despre efectul
gravitaţional foarte slab al stelei Ross 154.
Abandonul anterior fusese cel de-al treilea.
Primul se petrecuse la numai câteva ore după descoperirea Cimitirului. Se odihniseră în
cuva hipnotică, după oboseala rutinei de zbor, apoi se repeziseră către cel mai apropiat artefact,
andocat de braţul poliarticulat al structurii. Îi spuseseră, la întâmplare, „Vega”, iar Monty, care era
specialistul în EVA al misiunii, sărise direct din cuvă în costumul spaţial, apoi în şaua
zburătorului. Entuziasmul fără margini era amplificat şi de ideea că, pe lângă munţii de solari
strălucitori pe care-i vedeau ridicându-se de jur-împrejurul lor, urmau să devină, probabil, unele
dintre cele mai importante şi impresionante personaje ale istoriei. Dacă nu cumva chiar cele mai
importante. Pedagogiile ambulatorii urmau să aibă secvenţe întregi pline cu informaţii despre
viaţa lor şi cu imagini din trecutul comun de prospectorat. După mai puţin de trei ore de
examinare a uriaşei astronave xenoce, un val de radiaţii apărut din senin dăduse peste cap
senzorii şi-i făcuse să fugă mâncând pământul, către sudul Structurii, punând între ei şi „Vega”
peste cinci sute de kilometri.
O nebunie, apreciaseră de comun acord, după care se consolaseră repede. Milioane de
nave aşteptau cuminţi, agăţate în sistemele mecanice de andocare, chiar sub nasul lor. Nu aveau
decât să întindă mâna. Şi o întinseseră din nou.
„Alpha Centauri” era o navă destul de asemănătoare cu o pisică-de-mare plutind în
vechile oceane ale Pământului. Asta dacă reuşeai să o vezi în toată dimensiunea ei impresionantă.
Pentru aceasta, fuseseră nevoiţi să se îndepărteze aproape o sută de kilometri şi să efectueze un
zbor-şurub pe diagonala imaginară nord-sud a Cimitirului. Atunci consumaseră aproape o treime
din combustibilul chimic necesar prospectării. În mod inutil, apreciase Jansen. Ba absolut cu
folos, ripostase Monty. Dacă nu ar fi efectuat zborul, nu ar fi avut de unde să afle că locul cel mai
bun pentru intrare era acela unde coada ascuţită ca o lance se îmbina cu aşa-zisul trup
semidiscoidal.
Se certaseră şi Monty refuzase să execute o EVA de recunoaştere. Aşa că Jansen fusese
nevoit să îmbrace costumul greoi, să-şi caute minute în şir poziţia cea mai bună în şaua
 X

zburătorului şi apoi să părăsească „Ospedale” cu o strângere de inimă, cum nu mai trăise până
atunci. Evident că Monteore nu-i adresase nici măcar un cuvânt pe toată durata misiunii şi el
trebuise să se mulţumească numai cu sfaturile şi indicaţiile de poziţionare venite de la
personalitate. Iar când, în sfârşit, ajunsese în dreptul punctului de îmbinare, se văzuse obligat să-i
dea dreptate celuilalt: o adâncitură întunecată, cam de dimensiunile zburătorului său, se decupa în
lumina tăioasă a proiectoarelor.
Îi dăduse dreptate, dar nu-i transmisese nici o informaţie cu privire la asta. Ba, mai mult,
îi ordonase şi personalităţii să nu îi comunice nimic colegului său, subliniind că era vorba despre
o surpriză. Personalitatea înţelegea sensul foarte uman al cuvântului surpriză. Şi, oricum, cădea
sub incidenţa Priorităţii Zero, care preciza că trebuie să se supună comenzii celui mai înalt în
funcţie dintre colaboratorii umani. Iar Jansen Ansbach era conducătorul de facto al expediţiei.
Aşa era consemnat în actele navei, dar şi în coordonatele sale mnemotehnice.
Astfel că Monteore nu ştiuse nimic despre aventura colegului său până când alarma
sunase din nou în cabina de susţinere biotică, iar computerul de bord introdusese on-line
imaginile exterioare, trecând peste blocajul impus de personalitate. Şi văzuse. Jansen poziţionase
zburătorul paralel cu intrarea, trăsese cu o ventuză către peretele cel mai apropiat al astronavei,
aşteptase derularea firului, prinsese pe el trăgătorul şi se deplasase spre înainte prin forţa
muşchilor. Când ajunsese la mai puţin de douăzeci de metri de ţintă, o strălucire orbitoare se
iniţiase pentru o miime de secundă, firul de carbonit ce ar fi trebuit să suporte o presiune de până
la 180 de tone-forţă plesnise foarte aproape de punctul de prindere al ventuzei, iar trupul brusc
neajutorat al lui Jansen pornise într-o mişcare haotică de rostogolire, în direcţia opusă navei. Până
ca el să-şi revină din supriză şi să apuce să reacţioneze, personalitatea iniţiase deja rutina
specială de salvare pentru astfel de cazuri şi lansase pe traiectorii de întâlnire patru servi. În mai
puţin de zece minute, se afla în cabina de decompresie a sasului manual, iar Monty, revenit la
sentimente mai bune, îl aştepta deja acolo cu o doză de cafea fierbinte şi un analgezic uşor.
Încercarea lui Monteore Cattaneo de a pătrunde prin aşa-zisa deschizătură se soldase cu
încă un eşec. De această dată, zburătorul îşi pierduse imobilitatea faţă de Structură şi începuse să
se îndepărteze încet, dar constant, derulând firul de legătură până la limita maximă şi făcându-l să
plesnească pentru a doua oară. Spre norocul său, Monty se găsea încă ancorat de el. Aşa că nu
avusese nici o problemă în a se căţăra pe zburător şi a reveni la comenzi. Abandonaseră ideea
unei a treia tentative, la sfatul personalităţii, care îi asigurase că aveau mult mai multe şanse de
izbândă, dacă îşi încercau norocul în altă parte şi după o perioadă de odihnă la activ.
Aşa că se găseau în faţa lui „Gulf Stream”, un cilindru perfect, lung de 12 km şi cu un
diametru de 4 km, prins între două tije enorme pe suprafaţa de andocare. Era cel mai uman
artefact pe care-l văzuseră până atunci. Şi văzuseră aproape zece mii cu ochii lor, în afară de cele
peste o sută optzeci de mii catalogate de personalitate. Era uman chiar şi prin faptul că dispunea
de o trapă de intrare, extrem de asemănătoare cu aceea a lui „Ospedale”, numai că avea formă
triunghiulară şi se deschidea exclusiv manual. Asta după ce-i armai sistemele de presiune, care se
goliseră în urmă cu cine ştie câte secole. Sau milenii.
Monteore Cattaneo trăsese un tub flexibil din cuva cu articole pentru reparaţii urgente
 X

exterioare, reuşise să-l fixeze în conducta aferentă a „Gulf Stream”-ului cu ajutorul unei spume
fluorhidrice rezistente la temperaturile scăzute ale vidului cosmic, apoi pompase heliu-3 vreme de
cinci ore, răstimp în care revenise de două ori în navă, mâncase, băuse o cafea şi un energizant şi
chiar jucase şah cu personalitatea.
După ce sistemul de conducte al cilindrului se umpluse, dăduse comanda de expandare a
heliului şi, cu ajutorul presiunii interne astfel obţinute, activase comenzile manuale şi deschisese
sasul.
Asta se întâmplase în urmă cu mai multe ore, iar de atunci Jansen se chinuia să se menţină
treaz pentru a primi informaţiile transmise din interior şi pentru a realiza interfaţa cu
personalitatea, în vederea rezolvării diferitelor probleme tehnice pe care Monty le întâmpina, în
timp ce înainta prin coridoarele pustii ale astronavei xenoce.
— Cum e? îl întreba din sfert în sfert de oră, plictisit de atâta lipsă de activitate.
— Bine, răspundea invariabil celălalt şi întrerupea legătura.
Era bine. Kilometri de coridoare perfect drepte, întretăiate din loc în loc, conform unei
geometrii arhitectonice greu de înţeles, de tot soiul de conducte curbe, de scări care coborau sau
urcau spre nicăieri, şi de praf. Centimetri de praf, care se înălţau asemenea unei ninsori cenuşii,
depunându-se încet de tot în urma prospectorului şi îndulcind liniile tăioase ale urmelor
încălţărilor speciale.
Jansen vedea tot ceea ce vedeau şi ochii ranforsaţi ai colegului său, personalitatea avea
grijă de asta. Atâta doar că, spre deosebire de el, avea posibilitatea să reia anumite secvenţe şi să
revadă aspectele interesante din mai multe unghiuri. Aşa făcu şi atunci când acesta trecu pe lângă
plaforma roşie, situată la nivelul bustului, fără să o bage prea mult în seamă. Când activă o
vizionare de jos în sus, realiză că era, de fapt, vorba despre un lift pneumatic.
— Funcţionează prin presiune, Monty, îl asigurase el, atunci când acesta bombănise,
nemulţumit că-l silea să se întoarcă. Personalitatea spune că, teoretic, există şansa ca la capătul
său inferior să existe un mijloc de transport automat. Dacă şi acesta ar merge prin sistemul de
presiune, ai putea să scuteşti o groază de timp.
Liftul îl coborâse timp de aproape zece minute, iar la capătul celălalt era o staţie-terminus
pentru un mecanism funcţionând cu gaz sub presiune.
— Cred că termenul adecvat este cel de metrou, îi transmise el, când mijlocul de transport
sosi din întuneric şi încetini pentru a se opri cu totul alături de Monty. Personalitatea spune că,
într-un trecut foarte îndepărtat, constituia principalul mijloc de transport în oraşele pământene. Şi,
pentru o perioadă scurtă, de 30 de ani, şi între coloniile marţiene.
— Nu cred că voi reuşi să ajung prea departe cu el, se strâmbă neîncrezător Monteore, dar
se urcă, totuşi, în capsula acoperită cu arabescuri ciudate. Oricât de mult ar expanda heliul, nu va
reuşi să acopere întreg acest sistem, Jansen. E uriaş. Un fel de microcosm.
— Măcar o să te lase mai aproape de o zonă în care să avem acces la centrul de comandă.
Asta este şansa noastră, Monty, băiatule. Dacă decriptăm câteva din secretele hărţilor lor de
navigaţie, am pus-o! S-ar putea să vină dintr-un sector galactic de unde nu avem nici o informaţie
 X

astronomică.
Mototoli doza de hârtie reciclabilă şi o azvârli în tocător. În sfârşit, aveau o nenorocită de
şansă! O nenorocită de speranţă, mai înainte ca tipii ăia duri din Forţele Speciale să-şi lipească
navetele de spaţiile de andocare şi chiar ei înşişi, formidabilii descoperitori, să fie obligaţie să-şi
cumpere jetoane de intrare şi să nu se poată apropia de Cimitir decât însoţiţi de ghizi şi numai
urmând culoare special trasate între puncte de vizionare, lipsite de orice interes.
— Mai ai aer pentru trei ore şi douăsprezece minute. Iar energie pentru reglajele termice
încă opt ore, îi infoviză el, căutând din ochi sandvişul, uitat în spatele unui bloc-monitor. Mai
funcţionează marcatorul de drum?
Toate costumele erau dotate cu astfel de marcatoare, care pompau din trei în trei minute
cantităţi microscopice de feromoni sintetici, pe locul unde se aşeza talpa piciorului. La întoarcere,
nu trebuia decât să cuplezi detectorul de feromoni şi era practic imposibil să rătăceşti drumul,
indiferent cât de complicat s-ar fi dovedit acesta.
Funcţiona, îl asigură Monty. Se întinsese pe două banchete de plastic şi se străduia să
aţipească. Jansen nu-l condamna pentru asta. Într-o explorare atipică, 80% din timp era o lălăială
prelungită, numai bună să toace mărunt nervii. Aproape că se simţea îndemnat să facă şi el acelaşi
lucru. În definitiv, la ce naiba era bună personalitatea aia, dacă expediţiile de recunoaştere aveau
nevoie de supraveghere umană?
Nu apucă să-şi răspundă însă la întrebare. De altfel, se îndoia că ar fi nimerit varianta cea
bună. Şi nici nu reuşi să găsească sandvişul. Vagonetul se opri brusc, iar Monteore se rostogoli în
genunchi. Se ridică înjurând, apoi se aplecă deasupra bordului. Jansen văzu mulţimea de luminiţe
clipind într-o manieră deconcertantă.
— Cred că mecanismul ăsta e încă funcţional, dar a înţepenit pentru că, pur şi simplu, a
ajuns la capătul drumului.
Apăsă pe o clapetă şi uşa se deschise în spatele său.
— Acum, nu-mi rămâne decât să sper că îl voi putea folosi şi la întoarcere. Dacă nu…
Dacă nu, îi continuă Jansen ideea, ştergându-şi fruntea de transpiraţie, treaba era groasă
rău. Nu mai existau urmele cu feromoni, iar drumul înapoi s-ar fi putut transforma într-un mic
calvar. Prefera să nu se gândească la asta. La naiba, avea tot timpul să o facă atunci! Dacă s-ar fi
dovedit că era cazul.
Monteore Cattaneo părăsi capsula iluminată şi ajunse pe un coridor îngust şi foarte înalt.
— Şi acum?
În spate, vagonul dormita pe şină, torcând uşurel. În faţă, drumul se bifurca spre stânga şi
spre dreapta, fără nici un semn indicator. Şi chiar dacă ar fi fost, se strâmbă Jansen, cine l-ar fi
putut înţelege? Exact atunci se întrerupse legătura şi se trezi singur în cabina de susţinere biotică.
— Monty?!
Strigă, ţipă, infoviză o mulţime de mesaje, dar rezultatul rămase acelaşi, ca la început – nu
dispunea de nici un fel de acces la universul în care se mişca Monty. Şi nici la Monty însuşi.
 X

— Ai două opţiuni, îi comunică personalitatea, atunci când îi ceru sfatul. Să trimiţi un

serv după el sau să te duci tu însuţi.
— Care sunt şansele de a-l găsi?
— Minime. În ambele cazuri, sub 15%. Din cauza metroului. Există o şansă să poţi apela
o nouă capsulă sau chiar pe cea folosită de Monty. Dar nu poţi să ai nici o certitudine că vei
nimeri combinaţia de taste pe care a format-o el pe comenzile acesteia pentru a ajunge exact în
acelaşi loc.
Jansen Ansbach trase un pumn în peretele de sticlă al cabinei. Aproape imediat pielea de
pe degete începu să i se învineţească.
— Al dracului ghinion! blestemă şi îşi frecă locul dureros cu degetele celeilalte mâini.
Care este propunerea ta?
— Una care n-o să-ţi convină prea mult, răspunse plat personalitatea.
— Atunci, mai bine n-o mai spune.
Îşi prinse capul în palme. Litera Regulamentului Ghildei: părăsirea prospectorului care nu
răspunde la apel timp de 15 minute şi continuarea misiunii. Adică a revenirii spre Sistemul Sol, în
siutaţia de faţă.
— Au trecut 11 minute şi 15 secunde de când Monteore Cattaneo nu a răspuns la nici un
apel, infoviză personalitatea. Să încep iniţierea procedurilor de desprindere şi să stabilesc cursul
de îndepărtare de Structură?
— Nu încă, răspunse, după câteva clipe de nehotărâre.
Ce ar fi putut să facă? În cazul în care s-ar fi hotărât să aştepte peste răgazul impus de
regulament, personalitatea ar fi putut să-l considere inapt pentru conducerea expediţiei, l-ar fi
adormit cu un gaz soporific şi ar fi luat deciziile de una singură. Dacă i-ar fi permis iniţierera
procedurilor…
Ghinion, de trei ori ghinion!
Trase o rafală de înjurături, dar fără nici un efect vizibil. Oare Monty cum s-ar fi
descurcat, dacă ar fi fost în locul lui? L-ar fi abandonat, pur şi simplu? Sau ar fi făcut pe dracu-n
patru să-l recupereze?
— Au trecut 12 minute şi 38 de secunde de când nu am mai recepţionat nici un fel de apel
de la Monteore Cattaneo, repetă personalitatea. Care sunt dispoziţiile de comandă?
Trebuia să obţină un răgaz, o întârziere, orice care să-i dea o amărâtă de şansă
camaradului său. Jansen îşi supse dinţii pătaţi de sucurile mineralizante. Nava nu ar fi putut să
pornească decât dacă el ar fi fost în afara oricărui pericol. Adică, dacă de bună-voie sau sedat, ar
fi fost instalat într-un fotoliu şi rutina asigurărilor de zbor ar fi fost declanşată.
— Pregăteşte nava de desprindere, comandă el. Mă duc să mă asigur că sasul manual a
fost închis corect la ieşirea lui Monty.
Plecă, mai înainte ca personalitatea să îşi dea acceptul sau să protesteze împotriva
deciziei sale. Pe coridor, luminile portocalii de atenţionare a personalului clipeau vioi,
 X

suprapunându-şi licărul peste acela albăstrui al iluminatului de fond. Inelele de ghidaj atârnau
inerte în suporturi. Se repezi înspre ele, exact în clipa în care infovizarea îi pâlpâi în colţul drept
al ochilor.
— Jansen Ansbach, mai ai 64 de secunde să ajungi în fotoliul din blocul de comandă.
Părăseşte orice activitate în curs şi îndreaptă-te în acea direcţie.
Şuieră nervos şi se agăţă de primul inel, repezindu-şi corpul cu forţă înainte. Modulul de
fuziune apăru după prima jumătate a rotaţiei. Înşfăcă cel de-al doilea inel.
— Jansen Ansbach, au mai rămas 52 de secunde până la iniţierea procedurilor. Nu te
îndrepţi în direcţia corectă, în vederea desprinderii navei. Repet: nu te îndrepţi în direcţia corectă.
Încercă să scuipe, enervat şi gâfâind din cauza efortului, dar picăturile rotunde de salivă
plutiră foarte puţin înaintea sa, apoi i se lipiră de faţă şi de mâini. Trase cu putere de inele şi
efectuă cealaltă jumătate de rotaţie în jurul modulului.
— Acesta este ultimul avertisment, Jansen Ansbach. Dacă nu te conformezi procedurii
Regulamentului, voi fi obligată să te sedez şi să utilizez doi servi pentru a te aduce în blocul de
comandă. Injectoarele de gaz vor fi deschise în cinci… patru… trei…
Jansen întinse mâna, prinse ultimul inel şi îşi smuci trupul către înainte. Apoi strânse
pleoapele, pentru ca jetul de gaz să nu-i împăienjenească privirile cu lacrimi şi trase puternic aer
în piept. Şansele să reuşească să atingă panoul interior al sasului mai înainte ca afurisita de
personalitate să aibă timp să i le blocheze i se păreau din ce în ce mai mici, acum că se găsea la
nici cinci metri de acesta. Cel mai probabil că avea să atingă peretele şi, până să reuşească să
desfacă protecţia din plastic a comenzilor manuale, gazul avea să-l învăluiască din toate părţile.
Inevitabil, va trebui să respire…
— Atenţie, Jansen Ansbach! Sistez procedurile de desprindere pentru „Ospedale”.
Infovizare în curs de recepţie din partea lui Monteore Cattaneo. Calitatea imaginii este la 63% din
cea normală, iar cea a sunetului la 49%. Încerc să îmbunătăţesc pixelizarea, pe măsură ce fac
retransmisia. Ce curs de rezervă recomanzi?
Curs de rezervă, pe naiba!
Jansen se opri la doi paşi de uşa rotundă a sasului şi se sprijini gâfâind de perete. Luminile
pâlpâitoare nu i se mai păreau tot atât de calme ca la început. Ochii îl usturau deja şi, când închise
pleoapele, infovizarea începu să se deruleze.
Vedea din nou prin ochii lui Monty şi auzea prin urechile lui. Din cauza paraziţilor, i se
părea că imaginile sunt bidimensionale, iar sunetul monofonic. Dar ceea ce zărea depăşea orice
imaginaţie. Orice vis. Sau orice coşmar. Depindea numai de care parte a baricadei te situai pentru
a face aprecierile.
— …habar n-am dacă vedeţi sau măcar dacă mă auziţi… Jansen… îmi pare rău că nu poţi
fi şi tu… aici… Este teribil!
O sală imensă (Jansen bănuia că are cel puţin cinci km lungime şi cam vreo doi km
lăţime), cu un plafon acoperit în întregime de o vegetaţie tropicală luxuriantă, dominată de liane
 X

care atârnau până aproape de jumătatea înălţimii. De parcă o pădure s-ar fi întors brusc cu
rădăcinile în sus, lăsând vârfurile să spânzure către sol. Dacă şi-ar fi încordat privirile, era sigur
că ar fi putut surprinde mişcările furişate ale unor stranii animale căţărătoare, precum şi ale unor
zburătoare mărunte, cu aripi acoperite de piele. Dar Jansen/Monteore nu avea nici un motiv să
facă acest lucru, cu atât mai mult cu cât pe podeaua cavernei artificiale…
— …cred că numai personalitatea ar putea să facă discriminările necesare, în arhiva de
preistorie a umanităţii, ca să confirme asta… eu cred… că… reprezintă evoluţia unei…
încrengături umane, dispărută de pe scena… evoluţiei… Mi se pare neîndoios faptul… că…
înaintea lui homo sapiens sapiens… o altă omenire a atins pragul stelelor…
Brusc, imaginea căpătă claritate şi densitate. În mijlocul cavernei, ochii lui Monty/Jansen
se opriră asupra unei construcţii artificiale, de forma unui dom, cu înălţimea de peste o sută de
metri, acoperită în mare parte de braţele scheletice ale unei iedere spălăcite. Aprecie că 20-30 de
nave precum „Ospedale” ar fi încăput cu uşurinţă sub el. Un lanţ intra în burta sa imensă şi ieşea
în partea opusă. O singură za a acestuia ar fi acoperit o treime din navă.
— Cincizeci de persoane, îi confirmă gândul personalitatea. Atâtea sunt necesare ca să o
poată ridica, chiar şi în condiţii de microgravitaţie, cum există acolo.
Lanţul trebuie că era întins pe toată lungimea sălii, iar la el munceau să-l împingă pe
partea dreaptă a şirului şi să-l tragă pe partea cealaltă probabil un milion de oameni.
De oameni? se întrebă Jansen. Nu ştia cum să-i numească altfel.
— Discriminatorul termic secvenţial apreciază că sunt peste două milioane de fiinţe,
înhămate la treaba asta. Şi este probabil ca Monteore Cattaneo să nu fi cuprins cu privirile
întreaga suprafaţă a sălii, întări personalitatea.
— Sunt oameni, aşa cum crede Monty?
— Sunt entităţi cu structură antropomorfă, da. Posibil terestre. Posibil dintr-un trunchi
comun cu umanitatea actuală. Dar mult mai vechi. Biblioteca nu permite însă prea multe legături
în direcţia aceasta. „Ospedale” este o navă de prospectare, nu una de cercetare ştiinţifică.
Se strădui să-şi limpezească gândurile, dar prezenţa lui Monty în interiorul acelui
miscrocosm viu nu era deloc liniştitoare.
— Jansen Ansbach…
— Mmm, răspunse el, cu gândul aiurea.
— Trebuie să inserezi un curs de rezervă în următoarele două minute. Altfel, intră în
vigoare procedura de urgenţă, care mă obligă să reînscriu nava pe cursul iniţial, către Terra. Faza
de preaprindere va fi iniţiată în secvenţa T+3 minute de rezervă. Energia de fuziune, pentru
deschiderea nodului spaţial, va fi iniţiată în secvenţa T+10. Dacă nu reuşeşti să ajungi în cuşeta
de hibernare, va trebui să…
— Ajunge, la naiba cu toate prostiile astea! ţipă el enervat şi se răsuci în jurul său, în
căutarea unui lucru de care să se agaţe.
Nu găsi nimic folositor şi-şi prinse capul între braţe.
 X

— Nu pot să-l părăsesc pe Monty! spuse el, răguşit. Pur şi simplu, nu pot. Iar acolo,
înăuntru, sunt milioane de oameni care…
Chiar, care ce anume făceau?
Reveni la infovizare. Monteore Cattaneo se deplasase câteva zeci de metri de-a lungul
unui fel de balcon, suspendat la mai mulţi metri deasupra mulţimii. Bărbaţi, femei, copii şi
bătrâni, îmbrăcaţi într-un fel de salopete unisex, cenuşii, se opinteau sub apăsarea zalelor grele,
punând în mişcare mecanismul.
— Cred că e… un fel de… dinam preistoric… o chestie primitivă… care produce energie
electrică, prin lucru mecanic direct… un fel de sclavi ai maşinii… deşi îmi e greu să-mi
închipui… la ce anume… le foloseşte…
Monty vorbea într-una, probabil o descărcare nervoasă, de înţeles în condiţiile acelea.
Stătea ascuns în spatele perdelelor de iederă şi încerca să acopere vizual o suprafaţă cât mai mare
din sală. Totuşi, chiar şi la acea scară redusă, la care primea informaţiile, lui Jansen i se părea
monstruoasă o aglomerare de două milioane de oameni într-un spaţiu fie el şi de dimensiunile
aceluia din jurul dinamului.
— …un fel de sclavi, mă auzi, Jansen? M-am gândit că… situaţia de aici s-ar putea să se
repete la nivelul fiecărei nave spaţiale prinsă în structură… Miliarde şi miliarde de fiinţe…
muncind fizic pentru a produce energie electrică… care să pună în mişcare Cimitirul… o entitate,
ca un păinajen cosmic… care consumă nu victimele prinse în plasă, ci energia produsă de ele… o
ajută să se deplaseze… ca să captureze altele…
Un perpetuum-mobile viu, tresări bărbatul. O entitate cosmică, pornită după pradă. Ce se
va întâmpla când va ajunge în zona Sistemului Sol?
Părăsi în grabă sasul şi se repezi către inele.
— Iniţiază procedurile de pornire a combustiei chimice, infoviză el, către personalitate.
Suspendă orice alte activităţi aflate în curs de desfăşurare la bord. Avem nevoie de toată energia
pe care o putem obţine pentru desenarea unui nod de reţea, cât mai aproape de poziţia noastră
actuală, ai înţeles? Cât mai aproape de…
— Comandă în curs de executare. Informaţii de stare, în curs de inserare.
În timp ce trăgea de inele, în sens invers, Jansen zări cu coada ochiului cum se schimba
culoarea luminii de fond din albastru-deschis în roşu-purpuriu. Alarmă de gradul întâi. Sistemele
inteligente cu care opera personalitatea erau trecute în subordinea directă a computerului de
navigaţie. Asta însemna că…
— Parametrii de rotaţie ai nodului de reţea sunt presetaţi pe axa nord-sud a Galaxiei,
unghi de 112˚/ 14´/ 32´´ în raport cu eliptica. Punctului de pleare de aici îi corespunde o simetrie
spaţială, aflată pe axa de rotaţie a Lunii, pe coordonatele…
Şi urmară parametrii gurii de ieşire.
— În regulă, infoviză bărbatul, în timp ce iconurile cu informaţie care i se scurgeau pe
retină făceau joncţiunea direct cu creierul. Desenează nodul la o sută de metri de structură, în
 X

spatele nostru.
Jansen ajunse în cabină şi se grăbi să se aşeze în fotoliu şi să comande ataşamentele de
fixare. Trăia singura revelaţie pe care nu şi-o dorise vreodată. În cei 867 de ani de odisee spaţială,
omenirea nu întâlnise nici măcar o singură civilizaţie xenocă, fie ea chiar şi mult inferioară ca
dezvoltare tehnică. Numai bacterii, protozoare şi urme ale unor elemente biologice de
complexitatea unor viermi inelaţi. Iar acum avea, la numai câţiva kilometri de botul navei,
rezultatul colectării unui număr cvasiinfinit de astronave, care dovedeau existenţa a tot atâtea
civilizaţii extraterestre, cu care s-ar fi putut întâlni într-un viitor oarecare. Asta dacă nava sa nu ar
fi fost capturată şi pusă să muncească pentru obţinerea energiei acestei structuri neobişnuite, ea
însăşi mărturie a unei supercivilizaţii galactice. Sau, poate, doar un fabulos reziduu cosmic, un fel
de gunoi cauzat de explozia iniţială a Big-Bangului.
Îşi duse palmele la cap şi îşi masă tâmplele. Poate că nu avea să moară totuşi de o banală
durere de cap.
— Care este situaţia navei?
— Operaţiune în curs de încheiere, răspunse personalitatea. Ataşamentul navei la
structură este făcut cu cleme detaşabile. Nodul de reţea este complet conturat pe parametrii
presetării. Care sunt dispoziţiile finale?
La naiba! se strâmbă în şoaptă Jansen şi înghiţi saliva amară ce-i invadase gura. Nimeni şi
nimic nu o să-l facă să-şi abandoneze camaradul în inima neagră a spaţiului. Cu atât mai puţin un
jeg de reziduu, lipsit de inimă şi de creier.
Lumina de fond trecea încet de la roşu-purpuriu la un galben-cremos, aproape tangibil.
Energia dispărea treptat din toate anexele, concentrându-se asupra vectorului la capătul căreia se
iniţia gaura de vierme. Seturile de parametri îşi schimbau pe rând sensul de curgere, aproape
contopindu-se în colţul cel mai îndepărtat al retinei.
— Stăm cuplaţi până în clipa în care „Ospedale” atinge nodul cu modulul destinat
combustibilului chimic. Atunci detaşezi clemele şi rămânem în poziţie de aşteptare. Armează!
Şi ne rugăm la toţi dumnezeii vechi. La toate forţele cosmice noi. La străbuni. Şi la
urmaşi. La tot ce poate ajuta pentru ca gaura de vierme să simtă la intrare un singur obiect, iar la
ieşire două, distincte. Astfel încât să permită evacuarea numai a unuia singur. A primului, adică. A
lui „Ospedale”. În cazul foarte fericit în care teoria ar fi corespuns cu practica, pe Terra ar fi
coborât cel mai bogat prospector sărac al Ghildei. Singurul care ar fi dispus de o avere fără
margini, dar absolut intangibilă.
Jansen Ansbach închise ochii şi se adânci obosit în fotoliu. În timp ce urechile sale păreau
să perceapă bâzâitul din ce în ce mai subţire şi mai ascuţit al vectorului de energie ce contura
nodul dincolo de pereţii opaci ai navei, îşi spuse că, la urma urmei, putea să ducă flori o dată pe
lună, la parametrii fostei găuri de vierme, în interiorul căreia Cimitirul urma să se învârtească
veşnic, nedetectabil şi în sfârşit paşnic. O dată pe lună, cam atât i-ar fi permis pensia de retrgare
din activitate înaintea limitei de vârstă.
Birocraţia asta afurisită… proză
 X

▫ Doru Stoica ▫
Invazie cu Oaie Cheală ▫
Ăştia ne spuseseră pe la teve, pe la radio: bă, vedeţi că de joi într-o săptămână e invazie,
ascundeţi-vă prin beciuri, faceţi provizii, de-astea de-ale lor, spumegau băieţii şi fetişcanele alea
prin microfoane de umpleau bureţii de clăbuci, noi vorbeam prin sat: dă-i dracu', neică, au mai
fost ei d-ăştia: hitlerişti, comunişti, fesenişti, capitalişti – mare frecţie!, extratereştri, lasă ca n-am
murit noi nici pe vremea lui Dej, n-om muri nici acum, nu ne păsa, avea şi ceva de mândrie
naţională chestia asta în ea, adică o istorie întreagă li se rupsese tuturor de neamul ăsta şi acuma,
gata, se găsiseră unii să ne bage în seamă, fugi, tată, de-aici, nu ţine la noi, cine dracu' să vrea
ceva cu marginea Ploieştiului, mai veniseră nemţii prin '43 să fure benzina de la rafinării da'
alţii… nţ, nu-i vorbă că şi la americani se anunţase invazie, şi în toată lumea, dar noi nu credeam
de-astea şi mai era şi aprilie şi înverzise totul, dăduse lucerna cât să ascunzi cioara în ea şi
mirosea a flori de zarzăr şi ăia mai sănătoşi la minte puneau ceapă şi arau câmpurile, iar ăia mai
slabi de înger scriau proză prin şoproane, am aşteptat noi liniştiţi sa treacă şi săptămâna aia, satul
muşuroia leneş cu treburile lui zilnice, fiecare din noi îşi avea tabieturile lui, mersul la pâine de
dimineaţă, micul dejun cu nevestele cicălitoare şi îmbrăcate în ilice tricotate în patru culori,
munca prin curte, ţuica de la ora 10, prânzul şi cina, mai un botez, mai o îngropăciune, în timpul
ăsta restul lumii aduna bombardiere şi lasere experimentale, se muta în buncăre şi golea
supermarketurile, se pregăteau de lupta mileniului, a venit şi joia aia, s-a nimerit să fie chiar de
Sfântul Gheorghe, babele treceau spre biserică cu basmale subţiri, că era călduţ, şi pe deasupra
capetelor treceau navele ălora, ei na, că nu mai puteam noi, stăteam la cârciumă şi ne uitam, se
vedea departe, spre Rachieri, peste plute, cum se încăieraseră nişte miguri cu o drăcovenie de
semăna cu un Saviem altoit cu o Dacie 1100, cu raze, cu rachete, iete bă, ăştia chiar aveau treabă
cu Ploieştiul nostru, spre înserat se liniştiseră migurile, veneau vacile de la păşune şi copiii jucau
ţurca pe mijlocul drumului, în praf, noi ne făceam de lucru cu ţuicile şi mititeii de la cârciuma lui
Săndel Joagăr, avea ăsta o ţuica proastă, ce nu se mai văzuse de pe vremea comuniştilor, dar
nevastă-sa făcea toţi banii, merita sa te duci acolo şi să bei porcarie din aia numai ca să admiri cât
de rotund şi frumos cade lumina neonului pe braţul ei dezgolit şi alb în timp ce îţi toarnă în pahar,
pe la 9 seara, când încă mai vedeai albul ochilor ţiganilor din sat s-a auzit o bubuitură deasupra
cimitirului şi un şuier ca la supapa de la dezasfaltarea de la rafinărie care speria câinii de patru ori
pe an, pe urmă o flacără mare pe cer spre cimitir, babele repejor cruci peste cruci, noi, ditamai
hăndrălaii, hai, neică, să vedem ce e, ne-am dus, care cu o lopată în mână, care cu o găleată cu
apă, am trecut frumuşel pe lângă troiţă – prilej cu care am scăpat de babele enervante care s-au
oprit sa aprindă lumânări, am luat-o pe lângă gardul lui Gheorghe scriitoru' şi ne-am dus la
vâlvătaie, prăpăd era acolo, nu vedeai nimic, ne-am uitat noi de departe, flăcări în faţă, întuneric
în spate şi ciulini la picioare, agăţaţi în ciorapii de sintetic, apoi Fănache a' lu' Spaimă a tras un
fluierat şi ne-a chemat mai într-o margine, să vezi drăcie acolo, botul de saviem al navei se
desprinsese cumva şi se proptise într-o tufă de măceş, dă-i cu o lumânare, înăuntru unu' mai urât
ca Titel Zârnă şi mai slab ca Nelu Isop, o aşchimodie de om cu urechi clăpăuge şi costum de
 X

neopren albastru, viu, na! asta ne mai trebuia, băga-mi-aş, am spus vreo trei dintre noi, era viu
extraterestrul, dar nu-i erau boii pe acasă şi cred că nici prin apropiere măcar, zăcea cu falca pe
butoane şi îi curgea o zeamă portocalie de la tâmplă, acu' eram noi cârcotaşi, da' să laşi omul la
necaz nu se putea, aşa că am vrut să-l ducem la adăpost, să-l încuiem în grajdul lui Gheorghe,
ăsta mai citise prin cărţi, ne-a zis că aşa ceva nu se face, că mai ştia el pe unii care băgaseră un
înger bătrân cu găinile şi le păruse rău după aia, aşa că mai bine l-am duce la dispensar, Săndel
avea cheia, dar nu, că el nu aprinde lumina, că nu e doctora şi îl ceartă că se consumă curent, au
mai venit şi babele, daţi-i, maică, nişte lapte, i-am dat lapte, frecaţi-l cu puţina alifie chinezească
pe la urechi, l-am frecat, dă-i cu oţet, desfă-l la curea, pune-i ventuze, urâtaniei nu-i prea păsa,
zăcea în legea lui şi ofta din rărunchi, mă, oftangiule! îl alintam noi, i-am dat şi cu hrean pe la
nas, nimica-nimicuţa, ne gândeam că se duce pe copcă şi am plecat spre casele noastre, l-am lăsat
cu ţaţa Ioana lui Micşunică – cea mai rezistentă la priveghiuri, îi ţinea lumânarea săraca, se
pregătea să-l şi bocească numai un pic, aşa, de formă, din reflex, ne uitam la ea cum îi picura
ceara pe degetele muncite şi îşi muşca buzele ca să se abţină de la un jam-session ad-hoc, ne-am
scobit în dinţi, ne-am gândit că se făcuse de miezul nopţii şi cocoşii cântau de mama focului, am
adus lumânări de rezervă şi am plecat, ne-am răspândit pe la casele noastre înfruntând vitejeşte
cozile de mături şi cârcoteala muierilor, a doua zi dimineaţă ne-am dus să vedem, toate bune,
numai ca ţaţa Ioana sforăia cu un zâmbet mare pe faţă, iar străinul nicăieri, dă-i şi caută-l,
întreabă popa, întreabă poliţaiul, nimeni nu ştia, peste vreun ceas vin babele de la tămâiat şi ne
spun că ăla era bine mersi, scotocea prin fierătaniile lui după nu ştiu ce drăcie, acu' să lăsăm să ne
scape aşa o minunăţie nu se putea, aşa că ne-am dus toţi după el, l-am găsit opintindu-se cu o
tablă înfiptă în noroi, s-a uitat la noi cum se uitau vacile satului la transformatorul de 20 de
kilovolţi de la colţul străzii, adică nu l-am prea interesat, scosese dintre fiare un pitic de tablă,
măricel, de vreun metru, înalt cam cât un copil de şcoală, dar părea bătrân, că avea dungi multe
pe faţă, mai avea un cap mare cât o găleată, becuri de jur-împrejur şi lucea în soare de ziceai că e
turla bisericii din Şanţari pe care se pusese tablă nouă, stinse erau becurile alea, străinul se uita la
căzănelul ăla de ziceai că e mă-sa, l-a curăţat de pământ şi a început să il gâdile pe la butoane, noi
buluc în spatele lui cu şepcile în mâini, stăteam acolo şi ne holbam, unii fumau şi aruncau
chiştoacele în cimitir, peste gard, Dorel ţiganul se întreba cu voce tare dacă găleată ăla o fi având
cabluri de cupru înăuntru, Marin Hârdău ar fi băut o bere, dar n-avea bani, majoritatea s-au
plicitisit, au încălecat pe biciclete şi au plecat la erbicidat, am rămas vreo câţiva doar,
extraterestrul muncea de zor la butoane, poliţaiul care era mai pasionat de gadgeturi ne-a spus că
îi umbla la setings, bine, mă, că eşti tu deştept, i-am zis noi şi ne gândeam să îl luăm la poceală,
dar ne era lene, se făcuse cald, ne-am aşezat pe arătură scobind cu cizmele în ţărână, am început
să ne dăm cu părerea, unii ziceau să îi ducem la primărie, sa chemăm dracu' pe cineva de la oraş,
poliţaiul ne-a lămurit, n-ai pe cine să chemi, ăştia au cucerit tot pământul, cică acuma se
organizează ca să ne ia impozite şi să ne conducă, măăă să fie ei ai dracu', ce dobitoci, am zis noi,
ne-am mai uitat un pic la cuplul fabulos, omul, că om ziceai că e, cam semăna cu noi, avea ochi
albaştri, dar parcă un pic cam mari faţă de cei normali, era palid ca Stănica lui Mărăcine, care
zăcea de boală de prin '92 şi nu ieşea din casă decât ca sa plătească internetul, era subţirel şi cam
crăcănat, dar părea om bun, avea o gură mare, crescută parcă direct sub nas, doar doi dinţi laţi de
 X

tot în faţă şi în rest nimica, n-avea păr şi nici sprâncene, urât e, Doamne, a zis cineva, da, urât, am
întărit noi, parcă-i o oaie cheală, ne-am uitat unii la alţii că ne ştiam bine, cum zicea unul o
poreclă, aia era, păi Oaie Cheală să-i rămână numele, am zis noi, ia zi, băi Oaie, nu vrei sa-ţi
ducem noi piticul cu galeată-n cap la SMT, să umble băieţii la el să ţi-l repare? da' el n-a zis
nimic, s-a uitat la noi şi ne-a făcut un semn cu mâna de la stânga la dreapta, cum ştergi parbrizul
la tractor de abureală iarna, bine, mă, am zis noi, ia mai bine du-te tu la dracu' şi ne-am uitat
chiorâş la el, ne-am urcat pe biciclete şi am luat-o spre bufet, acolo lume multă, mirosea a drag de
viaţă, a ţuică proastă şi a bere răsuflată, ce frumos, ne-am înghesuit şi noi la tejghea, se dezbătea
aprig, erau informaţi, toţi ştiau că se terminase războiul în trei ore, băgaseră ăia nişte raze cu
gânduri de jale de se apucaseră piloţii avioanelor să plângă şi să plece pe la gospodăriile lor, nici
dracu' nu mai rămăsese să se lupte, aşa că clăpăugii intraseră prin consiliile judeţene şi se
apucaseră de citit documentele să vadă organizarea noastră şi să decidă cum să ne călăuzească
mai bine, am râs de ne-am cocoşat şi am stat la taclale până spre seară când pe drum a început să
curgă cireada satului şi în urma ei, ocolind cu grijă balegile, două siluete familiare, una mare şi
una mică de tablă, ieşea lumea pe la porţi şi se uita ca la circ: Oaie Cheală şi Galeată mergeau
zâmbind şi uitandu-se în jur, piticul fluiera din becuri şi rotea căpăţâna când la o casă, când la
alta, iar omul doar rânjea, am rânjit şi noi politicos de răspuns, dar nu ne-a băgat în seamă, s-au
dus drept în primărie şi s-au apucat de citit, azi aşa, mâine tot aşa, vreo săptămână numai asta au
făcut, iar când am văzut noi asta, ce-am zis: bă, ăsta e om de ispravă, a venit să facă treabă, l-am
lăsat să citească şi ne-am văzut de ale noastre, dar la un timp, ţaţa Ioana lui Micşunică a zis: i-o fi
foame, săracul, şi i-a dus nişte lapte acru şi trei mere, bune merele alea, le ştiam noi bine, a
mâncat Oaie de ziceai că se bat nebunii la gura lui, a arătat cu degetul la alea şi a privit întrebător,
me-re, lap-te, i-a spus femeia şi el a băgat la cap şi a fugit repede-repede la privată, avea mintea
ageră, aveam să ne convingem uşor de asta, a inţeles de îndată cum stă treaba în satul nostru, de
ce nu asfaltează nimeni străzile şi de ce totul arată ca pe un asteroid din bălegar guvernat de
popândăi, nu s-a sfiit să intre în vorbă cu oricine şi de la mere şi lapte s-a pornit să înveţe
româneşte, învăţa uşor şi repede şi tot ce îi intra în cap se ducea cumva şi la Găleată, asta era
chiar simpatic, mai încoace o rupea bine de tot pe româneşte, dar când venea la alimentara şi
cerea un salam în graiul lui stricat leşinam cu toţii de râs, Oaie înţelesese din prima că nu poţi să
faci treabă fără să ai susţinerea maselor, aşa că luase bunul obicei de a ne vizita pe la cârciumi,
prinsese drag de tescovină şi nu se da înapoi de la nici o beţie, mergea până la capăt, îl mai căram
uneori la culcuşul pe care i-l rânduiseră babele în sala de sport de la şcoală, îl lăsam imediat după
uşă trântit pe saltelele de exerciţii, alea de buret îmbrăcat în vinilin maro, nu ştiu cum se face că
dimineaţa el era întotdeauna ca nou, în timp ce noi abia mai vedeam pe unde mergem, ne plăcea
Oaie, ne plăcea şi Galeată, îi luam cu noi peste tot, pe la nunţi erau de tot hazul când se pileau şi
furau microfonul lăutarilor tragând câte-o manea de-a lor cum nu se mai auzise prin satul nostru,
râdeam atunci şi îi trăgeam câte una pe spinare piticului numai ca să auzim cum făcea dang! ca
un ceaun lovit cu linguroiul, ăsta nu se supăra, râdea cu o voce metalică şi rece, a doua zi nici nu
ziceai că făcuseră chef, îi găseai la primărie, Găleată bătea la maşină cu ventilatorul la maxim, în
timp ce Oaie Cheală vorbea la telefon, aranja treburile cu ai lui de la judeţ, se asfaltau străzile, se
turnau trotuare noi, nouă ne părea bine să avem aşa primar gospodar şi deştept, am vrut sa îi
 X

facem un bine, să nu se piardă, să se rătăcească prin lume, să plece la mai bine, i-am zis, într-o zi,
după ce ajunseserăm să ne înţelegem bine cu el, măi Oaie, tu n-ai vrea să te aşezi la casa ta, uite,
mă jur, îţi găsim noi o văduvioară dulce şi durdulie, ăsta râdea, hai bă, lasaţi-mă în pace, nu
vedeţi că nu-s de-al vostru, ba eşti, că tu ne-ai adus gaze, ne-ai reparat căminul cultural, ne-ai pus
smochini pe marginea drumului, cum să nu fii, ne-am pus pe iscodit babele cine s-ar potrivi cu el
şi dupa părerea tuturor singura care s-ar fi putut ridica la înălţimea cerească a lui Oaie Cheală ar
fi fost Gherghina lui Păducel, acum povestea cu Gherghina era lungă de tot şi oamenii o spuneau
cu fereală, că tare era afurisită şi rea, dar era singura cu şcoală mai multă, fusese pontatoare la
balastieră, prin anii '70 era tânără de tot şi umbla în fuste scurte şi ciorapi de plasă de-şi muşcau
mâinile şoferii de basculante când o vedeau, îi recunoşteai că lucrează acolo numai după pumnii
însângeraţi, altfel fată cuminte, se măritase prin '75 cu unu' de i se spunea Ardei, nu era de la noi
din sat, un ăla mustăcios şi repezit, cu mutră de ucigaş, dar în esenţă om bun şi nu exagerat de
violent cu nevasta, ea nu se schimbase după măritiş, rămăsese la fel de frumoasă şi tot despletită
umbla, avea păr lung şi negru, picioare lungi şi şoldurile pline, când zâmbea se dădea lumea la o
parte de parcă ar fi tras un pârţ, dar nu aia se întâmpla, ci doar ne temeam că nu cumva să cadă
vreun fulger de la Dumnezeu şi să o trăsnească expres ca să o ia înapoi, avea un fel aparte de a te
privi între ochi de îţi venea să te iei singur de guler şi să îţi tragi capul în jos prin gâtul cămăşii să
nu te mai vadă, mulţi o bârfeau că e rea de muscă, dar nu era aşa, era credincioasă bărbatului şi
noi toţi ştiam foarte bine asta după istoria cu Vasile Cojoc, ăsta nu era de la noi din sat, era de la
Uniunea Scriitorilor, unul din grupul lui Eugen Barbu zice-se, scriitor tânăr, cu puţin talent, dar
vesel şi grăsun ca un purcel scăpat în noroi, se întâlnise cu Gherghina prin '83, la Mangalia, asta
era plecată cu fabrica la o reciclare, o văzuse Vasile la un cinema grădină de vară şi căzuse cerul
pe el, se umpluse de bubiţe roz de ziceai că e varicelă, trei zile o amuşinase prin nisipul plajei şi
pe la solar, ascunzându-se după tarabele polonezelor, o pândise prin oraş cum râdea cu alte
coţofene îmbujorate de la o gură de vermut ieftin, o aşteptase ore în şir să iasă de la şcolile ei doar
ca să o poată privi în voie ascuns în boscheţii de pe faleză, într-o zi nu mai răbdase, o luase pe
plajă în pantofii lui de lac şi se oprise lângă ea, stătea îmbrăcată în blugi suflecaţi pe un colţ de
prosop împăturit în patru, era frumoasă, desculţă şi cotropitoare, adunase scoici şi le aşeza pe
nisip în forme necunoscute, vântul îi şfichiuia părul negru şi lucios în toate părţile, ridicase ochii
spre el şi Vasile încremenise privindu-i degetele fine de la picioarele de statuie, îi spusese nu ştiu
ce de rămăsese femeia holbată şi suprinsă ca o vacă înţepată brusc cu sula printre coaste când îi
dai drumul la gazele de la lucernă, cât mai stătuse pe litoral atârnase de ea ca o conservă legată de
căruţă zăngănindu-i în urechi poveşti şi abureli, pe vremea aia era bună Gherghina, nu o lăsase
inima să-şi umple poşeta cu pietroaie şi să îi traga una în cap scriitorului în devenire, îi explicase
cu răbdare, ca la nătângi, că doar îi e milă de el, că ea e femeie cinstită şi să o lase în pace, o
lăsase Vasile, dar îl apucaseră nişte draci de ăia mari de scrisese vreo mie de poveşti în două
decenii după aia, îi trimitea nişte manuscrise de se ofileau poştăriţele ca narcisele şi le zburau
minţile ca fulgii păpădiilor când desfăceau scrisorile pe furiş înainte de livrare la destinatar, nu
scria blestemăţii Vasile, doar poveşti triste cu oameni straini de lumea noastră, cu oameni care
trăiau, mureau şi preacurveau în alte sate, din alte vremuri, pentru tine scriu, Gherghino, lua-te-ar
naiba, mai zicea el la sfârsitul poveştilor, asta se ferea de bărbatu-său, se ascundea prin porumburi
 X

ca să citească în linişte, prin beci, prin vie se mai ascundea şi s-a tot ferit aşa până prin '90, când
bietul Ardei s-a dus la Domnul mâncat de o boală de inima, a suferit Gherghina, mult, vreo doi
ani a văduvit cuviincios, nu a mai deschis scrisorile de la Vasile, ăsta scria de zor, nu se lăsa,
veneau scrisori la fiecare săptamână, pâna când totul se oprise, brusc, s-a bucurat atunci
Gherghina, a oftat şi a zis „taci că i-a trecut omului, l-a ajutat Dumnezeu să uite”, nu ştia biata că
ăsta dăduse şi el ortul popii, ca un prost murise, ajunsese mare prin America, lumea îi cumpăra
cărţile pe bani şi se povestea despre el pe la televizor, umbla prin toată lumea şi era plin de bani,
în fine, într-o duminică stătea pe o plajă, în Malibu, răşchira degetele de la picioare în nisip şi se
holba la apa verde-albastră, tocmai îşi aprinsese o ţigară de foi şi de la atâtea margherite i se
păruse că intră în mare o Gherghină despletită, tânără şi ispititoare, nu încăpea îndoială, ea era,
pusese trabucul cu grijă pe marginea măsuţei, se luase după nălucă şi îl scoseseră ăia la mal cu
bărcile după trei zile, negru, umflat şi remorcat ca un submarin defect, un prost Vasile, rămasese
ceva după el măcar, vreo treizeci de cărti pe care la noi în sat nici dracu' nu şi le mai amintea,
doar văduva lui Ardei începuse încet încet să mai prindă gust de viaţa lumească citindu-le, tot
frumoasă rămăsese deşi îmbatrânea şi se înnegura cu fiecare pagină citită, iubea lumea aia din
cărţi şi se regăsea în ea, numai că se făcuse rea la suflet de atâta singurătate, se uita la tine urât şi
dacă încercai să îi spui ceva te repezea cu vorbe complicate şi rostite cu ură, te fulgera cu ochii
ăia frumoşi de îţi venea să rezemi bicicleta de un gard, să o iei la goană pe străzi, apoi pe
scurtătură prin curtea primăriei şi să te opreşti tocmai la Băicoi, de aia o şi ocoleau toţi, acum să
nu ziceţi ca eram afurisiţi de voiam să îl imperechem pe Oaie cu Gherghina asta, ştiam, mă jur că
ştiam că undeva înlăuntrul ei dormea o femeie liniştită şi bună ca o pisică luată din spatele
cuptorului, probabil stătea acolo ciucită într-un colţ de creier visând la nisipurile plajelor, când i-
am spus prima oară despre ea Oaie Cheala n-a vrut să audă, ne-a luat în râs şi ne-a spurcat cu
vorbe grele, aşa că l-am luat într-o după-masă cu noi sub o boltă de viţă deasă şi am turnat în el
vin de buturugă până pe înserat, l-am îmbătat lemn şi l-am dus cu o roabă până în grădina femeii,
l-am băgat uşurel pe portiţă şi l-am răsturnat sub fereastra ei, am fugit apoi strângând din dinţi ca
să nu pufnim în râs, dimineaţa Gherghina a scos pernele pe geam, a scuturat cearşaful şi a văzut
frumuşelul între gladiole sforăind fericit cu capul pe o greblă ruginită şi cu cămaşa udă de la
aghesmuielile nocturne ale căţeilor, nu s-a speriat Gherghina, ştia cine e ăsta, s-a îmblânzit un pic,
a zâmbit chiar şi i-a turnat o glastră de apă rece drept în urechea stângă, aia care era mai la
îndemână, ăsta a fugit mâncând pământul, spre seară l-a trimis pe Găleată scârţâind pe uliţe cu un
bileţel de scuze, dar a regretat imediat pentru că ăla s-a întors ud fleaşcă, scurtcircuitat pe la
auxiliare şi cu toate becurile sparte, dar confirmând triumfător că femeia acceptase scuzele, peste
vreo trei zile s-au întâlnit pe stradă şi lui Oaie i s-a răsturnat puţin sistemul de valori, ar fi vrut
poate să fie un pic mai clăpăugă şi sa aibă ochii mai mari, dar în rest i se părea absolut adorabilă,
vorbiseră puţin despre sat, Gherghina îl sfătuise amabil să-şi ia tălpăşiţa şi să se ducă dracului pe
planeta mă-sii, ăsta îi spusese că s-ar duce, doar că acolo nu prea mai e de trai, că e viaţa scumpă,
că dacă nu lucrezi „afară” nu prea ai ce pune pe masă şi uite aşa, când se întâlneau ea îl mai
bombănea puţin, iar el îi mai spunea câte o poveste de departe, pasămite se prinsese şmecherul că
doamnei îi plăceau istorioarele, aşa că şi-a stors creierii şi s-a apucat să-i spună sau să-i trimită
scrise pe hârtie toate poveştile copilăriei pe care şi le mai amintea din lumea lui, „Povestea lui
 X

Iscki care mâncase patruzeci de şuhmici”, „Povestea iubirii tragice dintre Gogfa şi Izmanga,
încheiată cu o nuntă de pomină”, „Povestea celor trei Trnjei lăsaţi la soare” şi tot aşa, probabil
erau poveşti acceptabile din punct de vedere simbolistic, recunoscută fiind priceperea Gherghinei
la litere, că doar nu degeaba citise toate cărţile lui Vasile, pe unele chiar de mai multe ori, încet-
încet începuse să îl accepte pe chelos în spaţiul ei vital, ca să zic aşa, îl mai primea la o cafea în
grădină printre gladiole, acceptase să îl lase pe Găleată să îi sape via, noi ne bucuram, ne
gândeam că uite, am făcut doi oameni fericiţi, într-un târziu s-au luat, i-a spus Gherghina: eu te
iau, dar fără dragoste, că asta e a altuia, ochei, a zis Oaie, merge şi aşa, s-au luat fără nuntă, că n-a
vrut femeia, s-au închis doar în casă într-o zi şi asta a fost, numai că răul are rădăcini adânci şi
Gherghina nu s-a lăsat uşor îmblânzită, când o apuca afurisenia se auzeau ocările ei până la
marginea satului, fugeau şi Oaie, şi Găleată de nu mai ştiau unde să se ascundă, se opreau lângă
gardul cimitirului, se trânteau în bălării la umbra iederei şi respirau greu uitându-se unul la altul,
apoi pufneau în râs, o luau uşor spre cârciumă şi nu mai ieşeau de acolo decât atunci când vreun
copil le aducea vorbă de la femeie să vină acasă că jar mănâncă, pe drum Oaie îşi amintea sau
chiar inventa o poveste nouă din lumea lui pe care începea să o spună printre sughiţuri de beţiv de
cum intra pe uşă, Gherghina îl asculta până la capăt şi după aia îi trăgea un perdaf cu strigături
ascuţite, Galeată se ascundea în magazia dărăpănată unde fuseseră exilate cărţile lui Vasile Cojoc,
azi aşa, mâine aşa, trăiau, lumea se schimba, dar nu cum ar fi vrut unii, în zece ani extratereştrii
care ne conduceau pe noi cam începuseră să fure fier vechi, să taie pădurile şi să mintă pe la
televizor, îi mai schimbau ei cu unii nou-nouţi aduşi de pe planeta lor, dar încet-încet se dădeau şi
ăştia pe brazdă, ajunseserăm tot ca înainte, râdeam pe la cârciumi, nu v-am zis eu, mă, au trecut ei
şi comuniştii, şi capitaliştii, exageram desigur, Oaie Cheală rămăsese la fel de gospodar şi săritor,
era doar un pic mai trist în ultima perioadă, ca şi cum o umbră grea i-ar fi acoperit minţile, de
câţiva ani Gherghina era bolnavă, o dusese ăsta pe la toţi doctorii de la oraş, dar nu-i găsiseră
leac, se liniştise, nu mai bombănea şi îi privea pe toţi cu o duioşie pe care nimeni nu-şi amintea s-
o mai fi văzut vreodată, se stingea încet-încet, aşa că într-o zi de primăvară nu ne-am mirat
văzând că Oaie Cheală şi Găleată porniseră vechiul lor saviem de luptă, o puseseră pe femeie
într-un scaun, se înghesuiseră amândoi pe celălalt şi decolaseră de pe tăpşanul din spatele
bisericii înălţându-se la întrecere cu fumul miriştilor arse, ne-am uitat după ei ca mocofanii, se
duce s-o facă bine la el acasă, ne-am spus noi, tâmpiţi, nu ne gândeam că nu are cum să reziste
călătoriei lungi de 10 ani până acolo, oricum nu ne-a păsat prea mult, ne-am văzut de porumburi
şi de praşile, de glume şi porecle, şi nu ne-am mai amintit de ei vreo două săptămâni, până în ziua
în care a luat foc magazia Gherghinei, oamenii s-au repezit cu găleţile să stingă vâlvătaia, dar au
rămas cu gurile căscate, grămezile de cărţi şi scrisorile de la Vasile Cojoc ardeau oricâtă apă ai fi
aruncat pe ele, până seara n-a mai existat foicică de hârtie scrisă de ăsta, auzisem că nu numai la
noi în sat, ci pe nicăieri în lume, ca şi cum n-ar mai fi scris niciodată, ca şi cum ar fi fost prea
ocupat şi fericit ca să o mai facă, ca şi cum ar fi avut altă treabă, ca şi cum Gherghina s-ar fi
întors cumva tânără pe plaja de la Mangalia în '83 şi ar fi spus cu totul şi cu totul altceva, ca şi
cum… despre ce naiba vorbeam??
Proză
 X

▫ Florin Purlucă ▫
Observatorul ▫
Uşa cafenelei se deschide lent şi insistă cu un scârţâit strident. Atât de strident, încât se
suprapune multitudinii de voci prezente în local. O matahală de aproape doi metri, care cântăreşte
pe puţin 130 de kilograme, trece pragul. Se opreşte o clipă. Uşa, lăsată slobodă, se opinteşte în
ramă cu putere. Caută atent o masă liberă, însă fără succes. Singurul loc liber îl descoperă la masa
unui bărbat sfrijit, probabil şi scund, neputând să-l observe cu. Cuadratura roş-albă a feţei de
masă se strâmbă cumplit peste genunchii lui.
Bărbatul uriaş se apropie şi, pentru a fi sigur că-i înţeles pe deplin, se apleacă şi-i vorbeşte
uscatului:
— Dacă îmi permiteţi, m-aş aşeza! Nu-i în nici un chip loc p'aci.
— Sigur, îi răspunde foarte surprins tipul.
Se aşază greoi, frecându-şi fundul mare de scaunul rigid.
„Nu-i de mirare că nu îşi găseste locul” se gândeste individul slab.
— Mulţumesc că m-aţi primit. Am o foame de neimaginat şi următorul popas cum se
cuvine nu-i decât la 100 de kilometri de aici, sau poate mai bine.
— Chiar nu este un deranj. Zi-mi te rog pe nume. Pedro! se recomandă amabil uscatul.
— În cazul ăsta, spune încântat uriaşul întinz] nd mâna imensă… Bob!
Cu o mişcare fluidă degetele lui Bob îmbracă complet mâna lui Pedro, învelind-o precum
un sac. Mâneca sacoului se opinteşte în pumnul strâns al matahalei, cutându-se în nodurile
stridente şi tocite ale mâinii.
Nu-l strânge, ci doar scutură uşor mâna lui Pedro. Nu vrea să-l sperie – deşi nu pare să fie
speriat, dar face tot posibilul să nu se ajungă la asta. Mai toţi au reacţii evidente de disconfort
când îl cunosc, fapt pentru care în ultima perioadă este foarte atent la detalii.
O puştoaică purtând uniforma cafenelei apare voioasă, tricoul mulat teşindu-i plăcut sânii
ascunşi sub un sutien din material fin. Se oferă foarte încântată să îşi servească noul muşteriu.
Bob pare absorbit de imprimeul tocit de zecile de spălari ale tricoului. Înelege în cele din urmă că
privirea-i devine evidentă şi comandă: o friptură mare de porc, chiar dublă dacă servesc aşa ceva
aici, cu un maldăr de cartofi pai lângă. Fata pleacă, însă el o întoarce din drum pentru o
completare: O bere rece!
— Bag seamă că eşti după drum lung, spune zâmbind Pedro.
— Cam aşa ceva, ultima oprire a fost acum şase sau chiar şapte ore.
Se uită la ceas. Şase ore şi treizeci de minute în cap. Era şi timpul unei opriri!
— Călătoresc mult, continuă el. Sunt şofer pe camion.
— E bine! Am auzit că aveţi leafă bună.
— Leafă avem, p'acasă nu prea stăm. Mă întorc din curse la trei săptămâni, uneori chiar şi
 X

după o lună. E dificil, mai ales când ai familie. Dar nu ai încotro, pleci şi la capăt de lume, altfel
rişti să rabzi de foame sau să te îngropi în datorii. Tu? Ce lucrezi?
— Momentan nimic. Am avut fel şi fel de slujbe, pe salarii de mântuială. Nu am familie,
aşa că îmi fac veacul mai uşor. Călătoresc la fel de mult, frecventez târguri de vechituri. Am o
dubiţă, se întoarce spre fereastră mare şi limpede, inundată de reflexiile zecilor de faruri care
străbat în mare grabă autostrada învecinată. Cumpăr dintr-un loc, vând în altul. Nu mă
îmbogăţesc, dar îmi scot traiul. E aia albă, cu dungi maro. Chiar lângă Nissanul ăla roşu.
Bob o cercetează cu atenţie şi recunoaşte modelul.
— Ford Camper, din 87'. Astea-s făcute pentru vacanţe, practic este o garsonieră pe roţi.
Cum te descurci cu încărcatul mărfii? Nu-i aşa mult loc pentru depozitat.
— Absolut toată lumea, spune Pedro zâmbind, când aude de vechituri se gândeşte imediat
la mobilă sau alte chestii imense ce trebuiesc transportate în camioane. Decoraţiunile imobiliare
nu sunt specialitatea mea. Cumpăr şi vând cărti vechi, timbre, cărţi poştale, ziare şi reviste.
Chestii dintr-astea, care-şi găsesc cu usurinţă locul prin sertare sau colţuri.
Bob dă din umeri şi îi zâmbeşte. Tocmai la asta se gândea şi el. Unde naiba încap toate
dulapurile ori fotoliile alea vechi. Se pare că s-a înşelat, ca mulţi alţii înaintea lui. Nu-i o tragedie.
Nu va fi nici ultimul. Continuă să-i zâmbească individului.
— Încotro acum? reia discuţia Pedro.
— Duc o încărcătură de haine, răspunde prompt uriaşul. O comandă lucrată chiar de-o
fabrică din oraşul meu, tocmai la 1000 de kilometri. De acolo încarc nişte mobilă, care tre' să
ajungă la peste alţi 800 de kilometri, într-un port. Şi tot aşa!
— Bag de seamă că doar ce ţi-ai văzut familia de curând şi te aşteaptă cele trei săptămâni
de drum.
— Corect. M-am cam săturat, dar n-am încotro. Fică-mea-i la liceu. Anul terminal, se
pregăteşte de facultate. Examene, cheltuieli pentru meditaţii plus alte chestii de genul ăsta. Avem
ceva pus deoparte pentru zile negre, dar ştii cum sunt vremurile de azi. Niciodată nu-i de-ajuns.
Aşa că în următorii cinci ani… slabe şanse să-mi schimb locul de muncă.
— Te cred. Adică încerc, neavând familie…
— Nu te condamn, îl linişteşte Bob. Poate nici eu nu eram însurat, de n-ar fi fost o beţie
cruntă, cu vreo nouăşpe ani în urmă. Am lăsat-o cu burta la gură pe Anda, nevastă-mea, şi pe
atunci erau alte vremuri. Într-un fel era ca la marketurile astea din zilele noastre, te lasă să pipăi
sticla de tărie, să te îngâni cu ea, dar dacă-ţi arde gâtu', tre' să scoţi banu'.
— Cam aşa stătea treaba pe atunci. Cât de mult şi cât de repede se schimbă lumea în care
trăim, îl susţine Pedro pe un ton destul de convingător.
— Dar hai să-ţi spun un secret, revine Bob ignorând afirmaţia colegului de masă. Mă
chinui atât doar cu gândul la Tania, fiică-mea, că-i un copil bun şi merită. Cât despre scorpia aia
de mă-sa, nici să n-aud. De fiece dată când ajung acasă, mă prăvălesc în pat de-mi torn pe gât o
bere rece, uneori chiar două, ea mă freacă la cap unde-s banii şi să nu mai bag în mine alcool ca
 X

răposatu' de socră-miu. C-am să crăp de-atâta băutură. Auzi tu la ea! În loc să m-aştepte cu o
masă caldă şi o vorbă bună. Halal muiere! Aşa or fi toate după ce-s luate? Stau şi mă-ntreb
uneori.
— N-aş avea cum să ştiu eu asta, îi răspunde Pedro uşor amuzat de revolta matahalei.
— Friptura asta nu mai vine? Am senzaţia că trece trenu' prin marginea cafenelei. Aşa-mi
cântă maţele de foame! Cred că le-auzi şi tu, aşa-i?
— Încă nu! şi râde.
Ca prin minune fata apare legănându-se cu un platou printre mese, parcă simţindu-i chinul
intestinal al lui Bob, şi-l serveşte cu o porţie straşnică de friptură şi cartofi. Acelaşi tricou
ademenitor îi imbracă bustul, remarcat de ambii muşterii de astă dată.
— Fata asta îi fantastică, spune zâmbind Bob, apoi brusc devine serios. Uneori mă simt
vinovat când râvnesc la puştoaice de-o vârstă cu fiică-mea. Mă apucă groaza când ştiu că alţi ochi
o privesc la fel de lacomi, aşa cum o fac ai mei acum.
— Ei, omule, intervine grav Pedro, mergi prea departe. Asta-i firea bărbatului. El simte
nevoia să arunce un ochi ici-colo. N-ai ce să-i faci.
— O fi, da' io tot nu-s împăcat cu gândul.
— Trece. Gândeşte-te că-i vine rândul să se ducă la casa ei, unde mai pui că până atunci o
să-ţi bată pragul încă vreo doi sau trei puştani. Ce-ai să le faci? Ai să le iei urma să vezi ce fac şi
unde umblă? Stai în banca ta şi nu-ţi mai fă gânduri. Important este să-şi ducă studiile la bun
sfârşit şi să prindă un loc bun de muncă. Restul…
— De-ar fi aşa usor de făcut! şi Bob îşi răcoreşte gâtul uscat cu un val imens de bere rece.
— Hai să-ţi mărturisesc şi eu un secret, căci te văd om cumsecade şi tare mă macină de
multă vreme. Mă roade precum un vierme şi-mi lasă trupul găunos pradă durerii.
Pedro se opreşte, cercetând cu băgare de seamă ochii albaştri spălăciţi ai uriaşului,
căutând parcă ceva ascuns. Acesta din urmă nu scoate nici un cuvânt, îl priveşte atent pe uscat,
aşteptând docil continuarea.
— Poate ai să mă crezi nebun, face iar o pauză, mai scurtă ce-i drept, apoi continuă: Sunt
nemuritor!
Cuţitul se opreşte brusc în halca suculentă de carne. Ochii lui Bob urcă lent, cautând
privirea interlocutorului, iar buzele i se strâmbă într-un colţ. Zâmbeşte, apoi se lasă pe spătarul
rigid.
— Acu' vreo douăzeci de ani era cât p'aci să devin şi eu nemuritor, asta dacă nu aş fi dat
peste Anda.
— Ne te înţeleg! îi spune Pedro uimit.
— Nimic mai simplu, prietene. Am făcut parte din membrii fondatori ai Chitărilor de
Argint! Nu cei pe care-i ştii probabil de la TV, căci doar Jim mai este activ dintre ei. Zic de
formula iniţială, când încă fredonam prin baruri şi cluburi, mulţumiţi să primim bani cât pentru o
masă bună şi ceva de băut.
 X

— Te referi la formaţia de rock?

— Exact! Chitările de Argint, formaţia care la cinci ani după plecarea mea golea casele de
bilete, adunând zeci de mii de dolari într-o noapte, în vreme ce eu frigeam burgeri la o cafenea
non-stop. Îţi imaginezi ce bucurie pe capul meu, când la finele turelor de noapte, ajuns acasă
dimineaţa, adormeam cu fiică-mea de câteva luni în braţe, tresărind la ţipetele ei disperate de
fiecare dată când îşi scăpa biberonul. Minunat! Vreme de doi ani aşa am dus-o, căci trebuia să
muncim amândoi, eu şi nevastă-mea. Salariul meu lunar de atunci nu era suficient cât să-i permită
nevesti-mii să nu muncească.
— Şi care-i legătura cu nemurirea? întreabă curios Pedro.
— Păi, este! Noi, oamenii, nu putem spera la nemurire decât în modul ăsta. Scrii o carte,
devii un star rock sau de film, şi lumea nu te dă uitării. Amintirea ta dăinuie pentru totdeauna în
istorie. Cum ar fi de exemplu Regele, câţi nu îl ascultă şi astăzi ori îi poartă numele datorită unor
mame ce l-au iubit îndrăcit de mult.
— Oh… asta era legătura! se luminează Pedro.
— Evident! Acum spune-mi, prietene, tu cum ai de gând să rămâi treaz o eternitate? Ai
descoperit vreun document nepreţuit prin perindările tale în târgurile de vechituri din ţară, care pe
lângă invidia muzeelor de pe tot mapamondul, îţi vor umple şi buzunarele cu verzişori?
— N-am să devin putred de bogat. Sunt nemuritor şi nimic mai mult.
Bob îl examinează cu atenţie, căutând semne care să-i scoată la iveală nebunia, semne
clare care să-i demaşte delirul halucinator. N-a văzut un bolnav psihic în viaţa lui, şi nici nu se
aşteaptă ca, atunci când o să-l vadă, acela să se poarte, în psihoza lui, precum un câine turbat – cu
limba atârnată aidoma unei cravate roşii şi bărbia încununată de salivă; însă nici nu s-a aşteptat să
treacă drept un om perfect sănătos, aşa cum părea Pedro până acum câteva minute. Chiar înainte
ca el să-şi afirme aşa-zisa nemurire. Pare totuşi un băiat de treabă şi-o să-i acorde o şansă, fie ea
cât de mică.
— Carevasăzică eşti nemuritor?
— Da! îi răspunde sec Pedro.
— La fel ca-n serialul ăla de-şi retezau ăia capetele, şi-o cunună de fulgere le pârleau
hainele, după care deveneau mai puternici?
— Nu! Nu în felul ăla… sau cel puţin aşa cred. Încă n-am tăiat capul altui nemuritor ca
să-mi infirme asta.
— Deci mai sunt şi alţii ca tine?
— Nu pot spune cu siguranţă, deşi, acum aproape trei sute de ani, am avut o discuţie cu
un tip. L-am întâlnit la Veneţia, într-un mic port. Susţinea că are vreo patru sute şi ceva de ani.
Am vorbit preţ de câteva ore, apoi ne-am despărţit. Peste încă o sută de ani am avut senzaţia că-l
revăd într-un mic orăşel din Franţa. L-am urmărit, însă i-am pierdut urma în vacarmul unei pieţe.
De atunci nu mai ştiu nimic despre el, dacă o fi fost cu adevărat el…
— Ştii ce-i curios în toată povestea asta? Nu înţeleg cum după atâta vreme de trai nu ai
 X

dobândit o avere imensă. Ai fi văzut atât de multe! Ai fi ştiut atât de multe, încât să nu mai fii
nevoit acum să iei cina alături de un camionagiu într-o cafenea aglomerată, plină ochi de şoferi
care poartă cămăşi îmbâcsite de transpiraţie, deşi ei îşi fac toaleta zilnică prin diverse bude ale
localurilor de ocazie.
— Am trecut prin asta, crede-mă, dar nu ajută prea mult. Mai ales în ziua de azi când totul
este inventariat şi urmărit în toate modurile posibile.
— Te referi la cărţi de identitate şi alte documente de genul ăsta?
— Exact! După Primul Război Mondial înregistrarea populaţiei a devenit obligativitate în
mai toate ţările. Au fost şi tentative timpurii, însă nu aveam probleme. Erau simple hârtii
completate cu datele persoanei în cauză. Foarte simplu de falsificat. Odată cu răspândirea tehnicii
fotografierii în lume, treaba s-a mai complicat. Din acel moment nu puteam să petrec mai mult de
câţiva ani la rând într-un singur loc, pentru că riscam să fiu descoperit. În plus, nu poţi trece
neobservat într-o loc atât timp cât toţi se schimbă în jurul tău, fizic vorbind, iar tu arăţi tot ca la
30 de ani, în condiţiile în care ei te ştiu deja de 10 ani, să spunem. Cât despre partea cu vedeta,
nici nu încape îndoială că aş fi fost pus la colţ într-un timp foarte scurt. E mai mult decât riscant.
Singura metodă este să călătoresc mai tot timpul şi să fac tot posibilul să nu ies în evidenţă cu
absolut nimic. Să exist şi cam atât!
Bob îl priveşte cu o expresie uşor tâmpă, gândindu-se că tipul chiar e dus cu pluta. La
dracu'! Ce nu ar da el să fie aşa… nemuritor. Poate nemurirea constă în mintea lui alienată,
nebunia bine mascată conferindu-i o lume proprie. La urma urmei, nu-i nimic rău în asta, atâta
vreme cât nu vântură o sabie în vânt crezându-se Highlander. Poate e mai fericit fără pastile. La
ce bun să aduci la realitatea asta de rahat o minte care trăieşte într-o lume proprie, cât nu-i o
ameninţare pentru nimeni.
— După liniştea aşternută şi după felul cum mă priveşti, continuă Pedro, bag de seamă că
nu îmi dai crezare.
— Cine dracu' te-ar crede!
— Uite! îi zice Pedro şi scoate o hârtie îngălbenită din buzunar, pe care i-o întinde
uriaşului. Primul meu act de identitate cu poză.
Bob apucă hârtia cartonată, o examinează cu atenţie. Cândva fusese pliabilă, dar acum e
lipită neglijent cu bandă adezivă, plină de murdării acumulate în zecile de ani scurşi de la
imprimarea ei. Pe faţa externă e tipărit un vultur cu aripile deschise larg, care strânge cu sete o
cunună din frunze. În centrul cununei e imprimată zvastica nazistă. Inscripţia „Deutsche Reich”
tronează deasupra păsării de pradă. Are lipită o poză, pe una dintre feţele interne ale
documentului: imaginea unui soldat în uniformă nazistă. Nu reuşeşte să-i distingă gradul, dar
semăna izbitor cu Pedro. Numele imprimat e Karlheinz Schuber.
— Foarte impresionantă strădania ta, îi spune amuzat Bob. Dacă nu mi-ai fi mărturisit cu
ce te ocupi, poate m-ai fi pus în dificultate, dar aşa… L-ai fi putut găsi foarte bine prin târgurile
de le frecventezi. Cât despre poză… în zilele noastre tehnologia face minuni.
— Nu credeam că ai să fii convins, însă a meritat încercarea. Mai ales la ce figură ai făcut
 X

iniţial, îi spune Pedro amuzat.

— Recunosc. M-ai băgat în sperieţi pentru câteva secunde. Nu vreau să te jignesc, dar te-
ai gândit vreodată că ceea ce crezi tu că eşti, este doar o iluzie? O scornire complexă şi extrem de
eronată a minţii tale?
— Presupui, să înţeleg, c-aş fi nebun? Un schizofrenic nediagnosticat încă?
— Cu alte cuvinte, da. Asta am vrut să spun, îi confirmă Bob vizibil jenat.
— Am luat în calcul şi posibilitatea asta, însă după câţiva ani buni, când cei din jurul tău
încep să piară treptat, ţi se confirmă că nu este doar o iluzie.
Camionagiul îl priveşte cu milă, jelindu-i condiţia. Vede în ochii lui o mâhnire atât de
reală, încât ai jura că omul ăsta chiar crede în iluzia sa până la moarte. La naiba! Ce are de
pierdut? Camionul îl aşteaptă ascultător în parcarea cafenelei. Liniştea s-a instalat treptat în sala
mică, a trecut ceva timp de când s-a aşezat la masă, şi mulţi dintre clienţi au părăsit. În plus, dacă
ar pleca acum, pe parcursul următoarelor ore o să audă doar radioul înfundat din cabină. O voce
răguşită ar anunţa, când şi când, evenimentele deosebite din trafic prin staţie… şi cam atât! La
asta se vor rezuma următoarele ore din viaţa lui. Deci, n-ar avea nimic de pierdut, mai ales când e
vorba de-o aşa poveste straşnică, fie ea şi scornită de mintea unui lunatic. ŞI, cine ştie, poate o să-
i povestească totul Taniei. Ea este înnebunită după povestirile din revistele de ficţiune. Poate o să
scrie chiar ea una! Trebuie să fie mai atent de acum la ce îi povesteşte Pedro. Tania va avea
nevoie de cât mai multe detalii. Şi fără nici o altă bere, căci alcoolul i-ar tulbura gândirea.
Chiar atunci se apropie din nou tânăra chelneriţă. Îşi comandă o cafea mare.
— Pedro, rupe tăcerea Bob plin de interes, nu mi-ai spus când te-ai născut.
— La 1660, în ţinuturile Valahiei.
— Unde naiba mai vine şi asta?
— Actuala Românie.
— Există vreo şansă să fii vampir? întreabă foarte amuzat Bob. Fiică-mea cred că ar fi
extrem de încântată să audă că am întâlnit unul.
— Îţi par a fi unul? îi răspunde Pedro la fel de amuzat.
— După spusele tale, acum ar trebui să ai mai bine de 350 de ani!
— 353 de ani, ca să fiu exact.
— Atunci, nu pot decât să te felicit, prietene. Arăţi al dracului de bine pentru cele trei
secole şi jumătate de viaţă. Ţi-aş cere reţeta longevităţii tale, dar bănuiesc că nu ai habar de ea.
— Nu am reuşit să desluşesc taina asta. Aş fi la fel de curios ca şi tine de aflarea ei.
— Mă întreb cum ar fi posibil un asemenea caz? adaugă fascinat Bob. Care ar fi cauza
unei asemenea situaţii.
— M-am tot gândit zeci de ani la rând şi, într-un final, am ajuns la o concluzie.
— Vrei să spui totuşi că ştii cauza eternităţii tale? îl întreabă mirat camionagiul.
— Nu pot fi sigur de asta. Este doar o supoziţie. Nimic confirmat încă. În primii 250 de
 X

ani de viaţă am avut, la intervale neregulate de timp, visuri de-a dreptul stranii şi pline de mister
pentru mine, la vremea aceea. Mai târziu am început să înţeleg ce visam.
— Ce anume visai?
— Bob, tu crezi că apariţia noastră pe Pământ constituie un act divin? întreabă pe un ton
grav Pedro, ignorând întrebarea uriaşului.
— Apariţia voastră ca nemuritori ori te referi la întreaga omenire?
— În ambele cazuri!
— Păi…, se poticneşte Bob şi ridică din umerii uriaşi. Habar n-am!
— Ei bine, eu nu cred asta. Sunt prea multe la mijloc care nu se leagă. Dispariţia subită a
dinozaurilor, construcţiile megalitice din cele mai vechi timpuri, evoluţia spontană a umanităţii în
ultimul secol. Bob, toate astea sunt dovada clară că am fost ajutaţi. Prin toate aceste mijloace ne-
au fost create condiţiile să ne putem dezvolta în voie. Cineva se joacă cu noi de-a divinitatea şi
mi-e teamă că nu-i Dumnezeul pe care îl ştim noi!
— În toată nebunia asta, şi te rog să mă ierţi când spun aşa ceva, extratereştrii mai lipseau.
— Ei bine, uite că nu lipsesc deloc, prietene! Asta visam eu periodic. Mă visam pe diverse
nave extraterestre, supus unor examinări al naibii de chinuitoare, până şi în somn, doar că eu nu
aveam noţiunea lor cu sute de ani în urmă. Nu aveam la ce anume să mă raportez. Mai târziu,
când omenirea i-a descoperit accidental şi presa vuia de poveşti stranii cu răpiri şi obiecte
zburătoare neidentificate, toate acele lucruri m-au făcut să cred în faptul că eu sunt un Observator.
O unealtă de supraveghere care era verificată periodic. Extrăgeau informaţiile stocate, apoi eram
eliberat după fiecare vizită.
— Asta chiar le întrece pe toate. Amice, fie ea şi o poveste delirantă, e al naibii de
interesantă, îi zâmbeşte sorbit de consistenţa subiectului şi continuă. Sunt numai ochi şi urechi!
— Cam ăsta ar fi tot misterul, în opinia mea, încheie Pedro lăsându-şi toracele costeliv pe
spătarul rigid al scaunului.
— Ai mai visat aşa ceva recent? Adică te-au mai examinat de curând?
— Nu. De peste 85 de ani, nu! Accidental am descoperit o metodă de a-mi pierde urma.
— Să fiu al dracu', omule! Vrei să spui că tu acum, practic, eşti dat în urmărire generală
de-o rasă de extratereştri? Oho! Frăţioare, scenariul ăsta l-ar da gata până şi pe Spielberg.
Bob aproape că izbucneşte în râs, într-o combinaţie ciudată de bucurie şi uimire.
— Mda, cam aşa ceva, intervine îmbufnat Pedro.
— Scuze, amice, n-am vrut să te jignesc, doar că e foarte greu de crezut!
— Cine te-ar putea acuza? Uneori nici eu nu mă cred, ascultându-mă.
— Păi, cum de ţi-au pierdut urma? insistă uriaşul, atras de intriga poveştii.
— Asta se întâmpla prin 1928, în Rusia, când l-am cunoscut pe admirabilul profesor
Alexandr Bogdanov. Defapt, ne-am cunoscut prin 1925, când a fondat Institutul de Transfuzii din
Moscova. Profesorul era obsedat de mitul tinereţii veşnice şI, după ce am devenit buni prieteni, i-
 X

am împărtăşit secretul meu. Aproape că a înnebunit de grija mea când i-am povestit. Credea că o
luasem razna, dar după câteva teste de laborator situaţia s-a schimbat radical. După insistenţele
sale, vreme de mai bine de şase luni, m-am învoit să accept în secret o transfuzie, sperând astfel
că sângele meu îi va stopa procesul firesc de îmbătrânire. În urma transfuziei, Bogdanov s-a ales
cu o moarte subită, iar eu, cu o modalitate accidental descoperită de a-mi pierde urma.
— Practic, vreme de mai bine de 80 de ani ei ţi-au pierdut urma?
— Exact. Şi pentru a-mi menţine poziţia în favoarea mea, odată la doi ani fac o transfuzie
substanţială de sânge.
— Cum ţi s-a confirmat că asta este cauza şi nu alta?
— Înainte de transfuzie aveam visurile acelea în fiecare an. După aceea, vreme de trei ani,
nu am mai avut nici un vis, apoi au reapărut. La fel de des şi la fel de chinuitoare. În 1935 am
făcut o a doua transfuzie şi bănuiala mea s-a confirmat: visurile au dispărut din nou. Din 1937
până în prezent, la fiecare 2 ani mă îngrijesc să fac câte una.
— Nu înţeleg totuşi, cum doar cu ajutorul sângelui te pot localiza?
— Nu ştiu cu exactitate, bănuiesc însă că sângele produs de organismul meu conţine o
substanţă, necunoscută încă omenirii, care acţionează drept agent de reper. Transfuziile, cel mai
probabil, reduc considerabil cantitatea acelei substanţe, detectarea mea fiind astfel imposibilă.
Imaginează-ţi zece proprietari de maşini. Toţi se întâlnesc în parcarea unui motel. Toate roşii,
toate aceeaşi marcă, acelaşi model, acelaşi an de fabricaţie. Cum pot distinge ei care-i
proprietatea fiecăruia? Excluzând interioarele, în care ar descoperi diversele obiecte personale,
căci ar crea o învălmăşeală de nedescris să verifice fiecare maşină în parte, şi asta ar ridica
semene de întrebare – mai ales când e musai să fii discret.
— Singura modalitate ar fi plăcuţele de înmatriculare, afirmă uşor nesigur Bob.
— Corect! Astfel, fiecare va merge ţintă la vehiculul personal. Cred că acelaşi principiu se
aplică şi în cazul meu. Acum ei urmăresc un automobil de culoare neagră, să presupunem prin
absurd, al cărui număr de înmatriculare l-au pierdut. Puţin probabil să-l descopere în marea asta
globală de maşini negre, până când nu vor redobândi numărul.
— Chiar poti fi sigur, fără nici cea mai mica urmă de îndoială, că transfuziile sunt cele
care te-au scapat?
— Sunt foarte sigur de asta. Alte măsuri nu am luat. Aceasta a fost singura. Şi-n plus,
după 85 de ani în care existenţa nu mi-a fost tulburată, cred că-i evident.
— Atunci, este foarte bine!
— În ce sens spui asta?
Pedro nu primeşte însă un răspuns la nedumerirea sa.
Bob tresare într-un mod ciudat, aproape comiţial, apoi se ridică lent şi, fără un efort
vizibil, îndepărtează scaunul. Mult prea uşor parcă, chiar şi pentru dimensiunea lui. Face câţiva
paşi în spate, ridică braţul drept, palma uriaşă a camionagiului fiind îndreptată către vânătorul de
antichităţi.
 X

O brăţară cu formă stranie, care-i lăsase lui Pedro falsa impresie că ar fi un orologiu, se
deschide precum o antenă de satelit, micile plăci metalice erecte şerpuind în lanţ. Unde stranii
pornesc într-un declin uşor, tulburând ordinea firească a lucrurilor. În clipa când multiplele unde
se înfrăţesc, la aproape jumătate de metru depărtare de sursa lor, un scrâşnet electric vibrează
ameninţător în urechile puţinilor oameni rămaşi în cafenea. Se pornesc neiertătoare spre Pedro,
într-un vârtej continuu, cuprinzându-l fără scăpare. Omul zace acum într-o sferă
semitransparentă, levitând, pesemne supus forţelor necunoscute generate de strania armă făurită
la mii de ani-lumină depărtare, în galaxii spre care mintea omului nici nu visează să cugete.
Ochii lui Bob nu mai sunt azurii, lucesc sticlos, cuprinşi de un alb deplin. Uriaşul, cu o
atingere delicată peste suprafaţa brăţării, rupe legătura cu sfera. Temniţa semitransparentă
pluteşte acum nestingerită, independentă de mâna camionagiului, care porneşte agale spre ieşire.
Sfera se urneşte în urma lui, la doar câteva clipe, mistuind totul în calea ei.
Masa din lemn de fag, bine întărită cu traverse ascunse din fier – meşterită spre a face faţă
cu succes uzurii zilnice, se dezintegrează cu o lejeritate ieşită din comun. Cenuşă şi fum negru şi
dens, doar asta mai rămâne în urma celulei extraterestre. Când geamul ferestrei panoramice se
lipeşte de suprafaţa semitransparentă a sferei, locul de joncţiune se înroşeşte, aşa cum sticla în
lucru prinde culoarea vie a focului, în cuptoarele maeştrilor sticlari. Preţ de câteva secunde pare o
piedică în faţa structurii amorfe, izbucnind apoi în sute de fărâme tăioase.
În traiectoria lor neiertătoare, cioburile se izbesc violent de modestul decor al localului.
Spre marele lor ghinion, puţinii clienţi întârziaţI, ori abia sosiţi în incinta cafenelei, devin ţinte
vii.
Cea mai apropiată masă de fereastra imensă, care s-a dovedit în atâtea rânduri un adevărat
deliciu, prin jocul plăcut de lumini al peisajului oferit ocupanţilor ei nocturni, devine acum o
capcană a morţii.
Gustând bucuria unei cafele amărui, un cuplu de tineri îşi povesteşte aventura plimbării
lor nocturne. Bluza fetei, de-un alb imaculat cu puţine clipe în urmă, este acum străpunsă de o
sumedenie de cioburi, fiecare dintre ele înfipte adânc în carnea fragedă a tinerei. Textura fină a
bluzei, cutată potrivnic sub presiunea fărâmelor tăioase de sticlă, vopsită pe-alocuri cu un roşu-
aprins – plăcuta culoare a florilor de mac – îi conferă trupului un aspect grotesc. Printre firele
bogate şi aurii ce-i împodobesc scalpul, răzbesc ici-colo câteva cioburi mai lungi, înfipte şi ele
adânc în ceafa fetei. Faţa ascunsă a tinerei zace inertă, lipită de masă. Înaintea mesei se zbate,
prăvălit pe pardoseală, iubitul său, chinuit de câteva răni superficiale, căci trupul fetei a servit
drept scut, protejându-l de ploaia de cioburi.
Nu departe de masa celor doi, cu un tricou spălăcit, dar plăcut mulat peste bustul aproape
perfect sculptat de natură, stă rezemată de perete tânăra chelneriţă. Cel puţin aşa lasă de înţeles la
prima vedere, doar că, după felul cum îi atârnă mâinile nemişcate pe lângă corp şi după poziţia
evident incomodă a capului, adevărul este cu totul diferit de ceea ce pare a fi un atac de panică.
Gâtul fin, îmbrăcat de pielea juvenilă, este fixat cu precizie de un ciob uriaş, a cărui margine abia
dacă scânteiază în lumina difuză a neoanelor. Un firişor subtil de sânge se prelinge spre gulerul
 X

tricoului, chiar din baza rănii, pierzându-şi urma sub bumbacul împănat de zeci de ţăndări
lucitoare.
Bob se opreşte în parcarea cafenelei şi acţionează din nou brăţara. O voce metalică se
aude, vibrând la intervale neregulate.
— Comunică status, Vânătorule!
— Ţintă reţinută, răspunde Bob pe un ton sigur. Aştept noi directive, Operatorule!
— Propulsează sfera până în termosfera planetei, revine glasul metalic. De acolo va fi
preluată de o patrulă.
— Recepţionat!
Uriaşul îşi verifică iar brăţara şi, după câteva combinaţii rapide de taste, un suflu
impresionant spulberă praful cenuşiu. Nori de diferite mărimi se înfiripă în toate direcţiile, iar
sfera dispare în abisul văzduhului întunecat.
Bob se apropie de camion, pregătit să urce scara încorporată de la baza portierei.
Vocea metalică revine:
— Un alt Observator pierdut a fost reperat în Italia. Îl căutăm de peste 150 de ani.
Vânătorule, Comitatul este dispus să plătească îndestulat pentru el.
Operatorul se opreşte, aşteptând parcă un răspuns.
— Consideră treaba ca şi rezolvată. Ţine-mă la curent cu poziţia lui, gazda actuală mă mai
poate purta câteva săptămâni bune fără avarii semnificative.
Vânătorul se lasă înghiţit de metalul uşii, apoi porneşte motorul monstrului mecanic şi
astfel, la fel cum venise, se pierde în beznă.

▫ Andrei Gaceff ▫
Domnule Trei Bulgări, du-mă la Porto Moniz! ▫
I.
De vreme ce nu locuiam la oraş, caşalotul nostru mural nu mai fusese schimbat de ani de
zile. Îi era tare greu, şi la câte inundaţii să mai reziste?, când ceaţa se ridica de doi metri chiar în
interiorul casei, iar el tuşea în timp ce opera cu dificultate, să inhaleze cât mai multă otravă în
plămânii-branhii, aşa încât ce rămânea în camere să ne îngăduie nouă să respirăm, după cum scria
în prospectul cu care venise.
Mai avea şi de încălzit apa menajeră, luaserăm cu ani în urmă unul dintre primii caşaloţi
cu opţiunea asta, ţin bine minte cât de încântaţi fuseserăm de lichidul călduţ şi curăţel pe care ni-l
punea la dispoziţie, ni-l vărsa în palme cu un debit mai mult decât rezonabil.
Dar caşalotul nostru a făcut astm şi zguduia pereţii, mai ales în timpul băilor, şi de asta am
ales să fac duş mai rar, numai să nu-l mai aud pe caşalot chinuindu-se atât cu tusea.
André se mai obişnuise cu asta, nu mai sărea de oriunde-ar fi fost să-l latre, să latre spre
 X

perete, spre cazanul de carne hodorogit. Delia, în schimb, oricât m-ar fi iubit, spunea că nu va
mai călca la mine în casă câtă vreme nu rezolvam cu caşalotul, iar vecina Albertina trecea întâi şi
întâi prin holişorul cu creatura pentru filtrat, când venea să mă viziteze; uneori, când îi era cu
putinţă, când avea braţe, se apropia de caşalot şi îl îmbrăţişa, încercând într-un mod straniu (eu nu
întâlnisem manevra asta în manualul caşalotului mural) să preia din vibraţii, din trepidaţiile
instalaţiei, privindu-l în ochi şi spunându-i ceva laudativ.
Cu Delia ar fi trebuit să petrec mai mult timp, dar ea merita şi să o apuc şi să o trag de păr
pentru că încă mai ardea copaci ca să se încălzească în nopţile de martie. Mărturisesc că
încercasem şi eu cândva asta, când aproape că nu mai suportasem să mă uit la Albertina cum
oblojea caşalotul; încercasem să aprind lemne îndărătul casei (de la Delia mai aveam cadoul pe
care mi-l făcuse la aniversarea a trei ani de relaţie: o cutie cu trei chibrituri), dar se dovedise
imposibil, totul era jilav în curte. Acasă la Delia era altceva, în timpul fluxului şi al inundaţiilor la
ea vaporii nu ajungeau atât de sus. Însă n-avea rost să mergem toţi să ardem lemne la ea în
bătătură, la căsuţa ei cât două paturi alăturate – căci atât de mică era anomalia ce îngăduia curţii
ei să fie o idee mai uscată.
Ca să nu mai spun că era în afara legii; erau amândoi, şi Delia, şi focul.
Nu am mărturisit nimănui că dormeam cu dopuri în urechi; starea caşalotului mural nu se
îmbunătăţea deloc şi avea crize mai cu seamă noaptea. Cumva, ceva din purtarea Albertinei s-a
agăţat de mine, aşa că, în compensaţie pentru felul cum alesesem să mai ignor o vreme avarierea
caşalotului, îmi lipeam, înainte să adorm, tălpile de perete, în ideea că aşa creatura va tremura
mai puţin, va simţi că o sprijin.
În minte îmi făceam de mult lista cu tot ce-mi era necesar pentru o călătorie în capitală.
Aveam atâtea să le spun celor de-acolo, aveam să le fac un anunţ vizavi de ceva ce, inexplicabil,
nu apărea la ştiri, dar ni se întâmpla nouă la câmp şi era foarte supărător, trebuia să meargă cineva
în capitala provinciei şi să ceară explicaţii pentru asta. Apoi, desigur că eram nevoit să cer rudelor
mele de la oraş bani cu împrumut, bani să înlocuiesc caşalotul.
Pe acesta urma să îl predau la un centru specializat în pensionarea accesoriilor de carne;
voi achita lunar acolo pensia caşalotului mural până la un moment dat… însă am luat-o mult
înainte cu gândul, mult prea mult.
Din ce aveam trecut pe lista mea primisem – prin poşta rapidă – numai stomacul
unchiului, deocamdată. Iar stomacul lui Arnulfo ocupa cam mult loc în abdomen; toracele meu şi
abdomenul nu erau deloc echilibrate, iar acum organul original al lui Arnulfo aproape că mă
obliga să dorm numai pe partea dreaptă. Mi-l inserasem de o săptămână, dar întotdeauna îmi lua
mai mult de-atât să mă obişnuiesc cu organele unchiului.
Ieşea din discuţie să mă duc în vizită în capitală cu un singur braţ, oricât aş fi fost presat
de situaţia din casă sau de fenomenul de la câmp.
Ca să prăşesc, ca să lucrez puţin câmpul, am împrumutat un picior şi o mână pentru o
săptămână, o săptămână întreagă, dar numai dimineţile; celelalte rude urmau să are şi să
plivească seara târziu, când primeau înapoi de la mine membrele, prin poşta ultrarapidă.
 X

Cu unii săteni aveam necazuri, aveam tot timpul o strângere de inimă când anumite
organe sau membre ajungeau la ei (era imposibil să-i excludem din circuit). Bunăoară Lino, cel
din vecinătatea pădurii, căruia îi plăcea să ne confecţioneze scaune sculptate. Când se lovea la un
deget sau se frigea, obişnuia să se demonteze, să-şi scoată mâna şi să o ţină minute bune departe
de corp, aiurea, ca să evite să simtă durerea, deşi îi tot spusesem să nu o mai ţină detaşată; pe el
nu mă supăram că se lovea la mâna mea, ci că o desprindea şi nu o mai oxigena minute în şir, iar
mai apoi, când socotea că nu mai doare, se reapuca brusc de lucru, fără vreun interval de
acomodare, de încălzire.
Adevărul era că mâinile şi picioarele, dar mai ales picioarele, se stricau incredibil de uşor,
cel mai uşor, cine ştie de ce erau atacate primele de mutaţie, de evoluţie, iar satul meu nu avea
nici pe departe suficiente picioare, era nevoie să ţin gestiunea, să ajut la păstrarea unor jurnale de
folosire a membrelor şi să fac recomandări privind utilizarea a ceea ce ne mai rămăsese.
Nu se ştia precis de ce, dar situaţia păsărilor era chiar mai proastă; era ceva obişnuit să
scoatem în braţe găinile din adăpost dimineaţa, să le aşezăm câte o zi în lucernă şi ziua următoare
într-o groapă însorită cu nisip curat. Cele mai multe păsări de curte îşi pierduseră picioarele şi nu
puteau decât să privească la noi cu mulţumire că le aduceam aproape tăviţele cu seminţe şi le
aranjam de jur-împrejurul locurilor de interes pentru ele. Dădeau des din aripi, însă nu se
descurcau cu direcţia, aveau mari probleme cu precizia zborului; într-un final, oboseau, şi de fapt
asta li se întâmpla foarte repede, căci cele mai multe se îngrăşaseră exagerat.
Aşadar, pasiunea lui André vizavi de ele se stinsese cu totul, jocul cu alergatul lor prin
curte fusese anulat genetic, iar să fie plesnit de aripile lor nu-l amuza deloc. Trecea uneori totuşi
să le miroasă, apoi să mă înştiinţeze dacă vreuna făcuse ou acolo unde se afla, iar eu mergeam să-
l ridic; dacă nu era posibil să o fac pentru că nu aveam nici un picior, îmi notam să culeg oul mai
târziu sau să îi cer asta consăteanului care ar fi venit primul să mă viziteze.
Pe câine îl rugasem să mă lase cu faţa în jos când pleca în curte şi să mă lovească mai rar
cu coada, îndeosebi la încheieturi, la îmbinări, la valve. Dacă se întâmpla să fiu imobilizat mai
mult timp, porneam televizorul şi ajungeam să filosofez alături de cei de la emisiuni vizavi de
evoluţia asta accelerată care dădea să ne facă să renunţăm la membre, deşi încă nu eram
telechineţi. Fireşte că acest subiect ţinea vii o sumedenie de talkshow-uri şi se discuta la orice oră
despre el măcar pe un canal, se încropeau tot soiul de grupuri care să speculeze despre ce ni se
întâmplă. Problema era, aşa cum am mai spus, că se concentrau pe necazurile pe care ni le
pricinuia evoluţia genetică (or asta era ceva relativ uşor de administrat, dacă nu de tratat), însă
omiteau complet noua nenorocire, despre problema de la câmp nu se sufla nicăieri o vorbă.
Odată cu rugămintea mea de împrumut aveam să le dau celor din capitală şi vestea asta cu
pământul şi să le cer nişte explicaţii. Să îi întreb ei cum se descurcă.
Atunci când îmi revedeam planurile pentru Porto Moniz, chipul Deliei îmi apărea automat
undeva deasupra tuturor notiţelor, reauzeam rugăminţile ei de a o duce acolo, să o aşez în picioare
pe digul capului de vest, goală pe pietrele negre, unde să aştepte cu spatele către ocean să fie
izbită de valuri. Acolo, în piscinele naturale, cineva părea că face mereu frişcă de valuri.
 X

Câteodată luam în minte hotărârea că Delia a înnebunit şi că o să-i comunic asta în drum
spre Porto Moniz. Sau într-un bileţel pe care urma să-l ataşez cadoului cerut de ea, fiindcă îşi
dorea o trusă de vrăjitoare şi nişte haine potrivite, complicate. Măcar să-i spun că nu era normală
dorinţa asta a ei de a fi stropită de valuri şi poate înecată, plus pasiunea de a cultiva plante cu
flori, amândouă aceste chestiuni în timp ce dădea în mod destul de regulat foc arborilor.
Apoi mă gândeam la Lino şi la Albertina, cu visul lor de a organiza în cele din urmă o
petrecere. Îmi aminteam cum la un moment dat îmi pierdusem cumpătul şi o întrebasem pe
Albertina, în casa ei dărăpănată, unde şi cu cine să dea bairamul, iar ea făcuse ochii mari, de
vinovată, şi totuşi îmi zâmbise cu toată faţa ei şi aşa excesiv de rotundă când îmi răspunsese:
Aicea! Cu toată lumea, nu?
Delia nu era cea mai nebună, nu, nu.
Şi oricum n-aş fi putut să uit cererea ei de-a mă însoţi la Porto Moniz. Numai că eu acum
aveam nevoie să mă duc acolo, acum, iar iubita mea nu putea călători o perioadă, întrucât nu era
completă; am sunat-o ca să mă interesez de piesele ei, însă din gestiunea mea pentru sat şi din
conversaţia cu ea am realizat că era imposibil să procure tot ce-i trebuia mai devreme de două
săptămâni, or primăria îmi eliberase bilet de călătorie cu data zilei de poimâine.
Eu însumi eram incomplet. Ţin minte – în ziua aceea deţineam doar mâna dreaptă şi nici
un picior – covorul de râme modificate, de care mă ajutam ca să merg la baie, îmi trăgeam puţin
sufletul pe el, înainte de a mă bărbieri. Un covoraş de omizi sigur că ar fi fost mai bun, însă era
prea scump; totuşi chiar şi moliciunea odihnitoare şi ajutorul râmelor ca să mă întorc pe altă parte
erau de nepreţuit, nu-mi părea rău nici un moment că îmi cumpărasem câte un asemenea covor în
fiecare cameră şi nu regretam nici că trebuia să mă îngrijesc de covoraşe, să le ud zilnic şi din
când în când să le stropesc cu o anumită soluţie.
Mă trăgeam cu mâna dreaptă mai aproape de chiuvetă şi de ustensilele mele de ras, când
am auzit soneria de la poartă.
Venise poşta şi suna, şi doar ştiau cât mă enerva să sune cineva la poartă în loc să intre,
mai ales că miercurea aveam întotdeauna împrumutate altcuiva picioarele.
Cu o mână şi o chingă m-am prins de câine, André sosise deja alături de mine, speram că
pe poştaş nu-l deranja să vin şi să conversăm aşa, eu culcat pe spinarea câinelui.
Desigur că cei de la poşta rapidă nu vorbeau mult, iar mie nu-mi plăcea să-i ţin din treabă.
Poştaşul mi-a prins bine recipientul în mâna mea dreaptă şi mi-a spus La revedere! chiar în timp
ce demara în vehiculul său ca un glob de zorbing, umplut trei sferturi cu pachete.
Eu am strâns mânerul recipientului primit, l-am strâns cât de tare simţeam că e posibil şi i-
am cerut lui André să mă ducă înapoi în casă, în dormitor. Mă aşteptam să fiu hurducat bine,
încetasem să mă mai supăr pe André pentru felul lui săltăreţ de a traversa curtea şi de a recapitula
tufişuri şi rădăcini puţin ieşite din pământ, iar el era totuşi rezonabil de atent când urca trepte.
Ne întorceam aşadar în casă, eu şi câinele, eu în spinarea câinelui, dar oh, Doamne, pe
câine îl lăsa un picior, oh, Doamne, Doamne!, şchiopăta groaznic, atunci n-am crezut că vom mai
ajunge în locuinţă.
 X

Îmi menajasem câinele pe cât posibil, dar oh, Doamne, vom cădea, vom cădea amândoi,
ah, atât ne-a ţinut ADN-ul câinelui, am căzut, am căzut!, i-au cedat ambele picioare din faţă, pană
pe faţă.
Abia m-a adus pe covor lângă pat, l-am văzut apoi alături pe André cum mă privea
avariat, stând ca o focă.
L-am eliberat din chinga cu care mă legasem de el, iar pentru câteva clipe am cochetat cu
ideea să telefonez echipei de intervenţii speciale, însă ajutorul lor m-ar fi costat mult, aşa că am
preferat să aştept vizita obişnuită a Albertinei, avea să sosească la 5 fix, Albertina nu concepea o
societate fără punctualitate.
Mi-am privit cu drag pancreasul (pe care-l împrumutasem o săptămână) – sclipea atât de
atrăgător prin gemuleţul recipientului poştal! Cât stătea la mine, aveam să consum câteva dulciuri
când mergeam în vizită, la oraş; sigur, ele urmau să uzeze un pic pancreasul, dar acesta era al meu
în fond.
Am zăbovit mult aşa, pe covor, speculând despre ce urma să descopăr în capitală, despre
ce produse nou-apărute foloseau cei de acolo. André nu a mai avut răbdarea să mă secondeze, de
vreme ce nu-l mângâiam şi nu-i adresam nici o vorbă, s-a dus din nou pe-afară, chinuindu-se,
împingându-şi cu picioarele din spate toată partea din faţă, labele de dinainte doar îi mai
tresăreau, atât.
Foarte curând am auzit-o pe Albertina cum se adresa mângâietor caşalotului mural; de
multe ori îl saluta înainte să mă salute pe mine. Mi-am dat ochii peste cap ca să o văd, i-am
strigat că sosise şi pancreasul şi că eram aproape gata să călătoresc – toate membrele care-mi
lipseau aveau să-mi parvină mâine de la Gilberto, care astăzi şi toată săptămâna lucrase la câmp.
Omul ăla era aproape obsedat de cartofi, şi i-o spusesem şi lui, chiar nu-i era de folos aşa o
recoltă. L-am rugat să fie atent în perioada asta şi să nu se rănească. Poimâine eu plecam în vizită
pe picioarele şi cu mâna stângă de la el.
Albertina a venit iute lângă mine, mi-a pus palma ei sub ceafă, drept sprijin, şi împreună
am privit cu împărtăşită încântare la termosul cu organul abia sosit. Pancreasul meu era mult mai
bun decât al Albertinei, eram renumit dincolo de comună că aveam mare grijă de organe.
Am fost până la urmă luat în braţe de Albertina şi aşezat confortabil în pat, iar ea şi-a
petrecut din nou fluxul aerian la mine acasă, s-a întins alături şi niciunul dintre noi nu a mai
vorbit din clipa când ceaţa violetă s-a ridicat deasupra covorului, înghiţindu-ne încălţările, am
încercat să ne relaxăm cât mai mult ca să economisim aerul şi să-i uşurăm caşalotului munca.
Desigur că ne-a fost milă să auzim cum îi şuiera pieptul şi cum se abţinea să tuşească,
pentru că o criză de tuse ar fi însemnat pentru toată lumea o lungă pauză în respiraţie şi nişte
ameţeli şi usturimi de nedescris. După vreo jumătate de oră, când oricum ceaţa urcase până la
întrerupătorul lustrelor, munca de filtrare l-a obosit şi iritat pe caşalot, tuşea din trei în trei
inhalări; nu ne-am putut supăra pe el. Ne uitam spre tavan la jocul culorilor chimice şi ne
străduiam să găsim în el ceva frumos.
Albertina, conştiincioasă, m-a asigurat în şoaptă că nu mai rămăsese nici o găină pe
 X

pământ în curtea din spate, pe unele le găsise deja orânduite pe etajerele coteţelor, cele mai suple
şi cu aripile mai odihnite, iar pe restul le culesese ea şi le plasase la adăpost.
Iar acum, când aburii otrăvitori se risipeau sau se retrăgeau spre mare, ea se pregătea să
mă roage ceva, o simţeam după cum mă ţinea de mână.
Era vorba până la urmă de întâlnirea ei cu iubitul, iubitul din satul învecinat, care prinsese
o ocazie să se întregească; avea să vină încoace a doua zi după plecarea mea spre capitală; de
fapt, Albertina îmi mai vorbise despre această vizită aproape conjugală, dar eu le aveam pe cap pe
ale mele şi credeam că se va descurca singură.
Însă în microconcediul pe care avea să şi-l petreacă cu dragul ei Rigoberto îi va lipsi ceva:
posibilitatea să consume dulciuri, întrucât ea avea un pancreas foarte prost şi mai mult i-l
împrumuta mamei ei decât să-l poarte ea însăşi.
Albertina îşi dorea ca în zilele de miere să fie totul cât se poate de perfect, aşa încât fireşte
că ar fi apreciat mult dacă aş fi ajutat-o, dacă i-aş fi dat eu cu împrumut ceea ce tocmai se
întorsese la mine prin poştă. Ar fi susţinut-o la tortul de ciocolată pe care îl comandase deja să îl
pape cu Rigoberto.
Eu mai ezitam, strângeam instinctiv mânerul recipientului cu glanda responsabilă de
insulină, o înţelegeam perfect pe Albertina şi totuşi şovăiam, iar atunci Albertina îmi spuse din
nou lucrurile despre care ştia că or să funcţioneze întru a mă convinge – că ea când era mică a
fost foarte urâtă, atât de urâtă încât întotdeauna când se descopereau fotografii cu ea din acea
perioadă afirma că în pozele acelea era un verişor, un băieţel rotofei simpatic dar totuşi nu o fată,
şi că avusese atâta noroc să-l întâlnească pe Rigoberto la un curs pentru cultivatorii de roşii.
Am cedat, am trecut termosul cu pancreasul din mâna mea într-a ei, iar ea mi-a promis de
îndată că va recupera glanda de la mama ei şi nu mă va lasa să plec la Porto Moniz complet
descoperit vizavi de zaharuri.
Înainte ca Albertina să se ridice de lângă mine şi să plece, am tuşit împreună minute bune,
caşalotul se străduise să filtreze otrăvurile de mare însă vârsta lui îşi spunea cuvântul. Ce-aş fi
putut să fac ar fi fost să dorm chiar în bucătărie lângă el, unde aerul era într-adevăr mai curat,
numai că asta ar fi însemnat să-l ascult îndeaproape cum respira ca un astmatic şi cum se chinuia
pe perete, în poziţia aceea probabil incomodă.
Uneori, Albertina deşuruba acasă la ea suportul caşalotului ei, demonta carcasa
transparentă şi îl lua pe caşalot de pe perete, îl spăla în cadă – ceea ce a şi pricinuit pierderea
garanţiei, echipa de întreţinere nu a mai vrut în ruptul capului să aibă de-a face cu Albertina – şi îl
mai ţinea la orizontală cât îl mângâia cu un burete.
O nebunie în plus a ei, iar asta mi-a amintit să îi telefonez Deliei şi să întreţin cu ea
obişnuita conversaţie despre druizi şi vrăjitoare, să o întreb pentru a mia oară ce şi-ar dori de la
Porto Moniz, iar ea să se întristeze din nou că nu poate merge cu mine, că mie îmi sosesc
picioarele mâine în zori, pe când ea mai are mult de aşteptat până să poată să meargă în plimbări.
Şi cum de prefectura şi primăria mi-au aprobat tocmai acum deplasarea la Porto Moniz? ce
ghinion al naibii.
 X

Cum spuneam: din cauză că aveam corpul mai gol pe stânga, mă simţeam mai bine să
dorm pe o parte, ca să realizez un echilibru interior.
Când am simţit că m-am aşezat cum trebuia şi că toate pernele erau la locul lor, mi-a fost
imposibil să nu mă gândesc la rudele din capitală.
Pe vremea când părinţii mei trăiau şi vărul meu Valerio nu începuse bine şcoala, era
adeseori trimis să stea la noi, vacanţe întregi, şi îmi amintesc cât de dificil fusese să-l conving să
părăsim curtea şi să ne îndepărtăm de casă, să depăşim curbura drumului asfaltat şi să o apucăm
pe cărări unde tufele ne erau rivale şi se luau de noi, de orice haină am fi purtat.
Pe acele poteci, de multe ori mâloase, Valerio îşi privea picioarele în fiecare minut şi se
îngrijora teribil dacă tuna, căci cel mai tare se temea ca apa de ploaie să nu ne pătrundă pe la
încheieturi, printre inelele de prindere a membrelor.
Oare cum se mai descurca vărul meu, de când interfaţarea organelor complicase şi mai
mult lucrurile? Iar el era atât de sensibil, în permanenţă îngrijorat. Singurul mod prin care
izbuteam să-l liniştesc era să-i arăt pene colorate de păsări, cu cât mai numeroase, cu atât mai
bine. Nu-l mai văzusem de foarte mult timp pe Valerio, atât de mult, încât nici n-aş fi putut afirma
cu certitudine că-mi era dor de el.
Cam la lucrurile astea îmi era mintea când poşta rapidă a sunat la poartă, dimineaţa
următoare devreme, şi mi-a adus tot ce îmi mai lipsea. Poştaşul a intrat în casă când l-a văzut pe
André mergând târâş, a venit cu pachetul la mine şi m-a ajutat să-mi montez picioarele şi mâna
dreaptă.
Apoi l-am luat eu pe André în braţe să-l trec de trepte, şi l-am condus pe poştaş înapoi la
automobilul său globular, unde el s-a suit pe restul coletelor şi ne-am urat unul celuilalt drum
bun, căci ştia de voiajul meu care urma.
Mi-am amintit să verific starea câinelui înainte să mă întorc în casă şi să mă pregătesc de
călătorie, şi desigur că André se împotmolise într-o groapă din curtea din spate, nu ştiu precis
dacă el o adâncise, cert era că se scufunda în ea, iar eu l-am tras de acolo cu braţele mele, dintre
care măcar cel drept era deosebit de bine antrenat; am căutat să bătătoresc apoi cât mai temeinic
pământul în locul acela, şi oricum aveam să o rog pe Albertina să-l ţină pe câine la ea sau să-l
ducă Deliei, iar una dintre ele să nu-l scape din ochi cât aveam să lipsesc.
Până una-alta l-am dus pe André înăuntru şi l-am aşezat pe marginea patului, ca şi când aş
fi pus un aparat de fotografiat pe trepied, în aşa fel încât să poată vedea tot ce făceam eu la baie,
cum mă spălam şi cum mă primeneam, îngrijindu-mă de barbă şi de unghii, pieptănându-mă şi
îmbrăcându-mă relativ complicat faţă de cum eram amândoi obişnuiţi, eu să mă prezint, iar André
să mă vadă.
Costumul îmi stătea uşor strâmb, fiindcă nu toate membrele mele erau de la aceeaşi
persoană, dar n-aveam ce-i face.
Albertina a venit mai devreme, căci o chemasem special, şi înainte să-l ia pe André dintre
perne am rugat-o să îmi facă o fotografie pe care să o ducă Deliei; mă vedea atât de rar în costum.
Apoi vecina m-a părăsit împreună cu câinele, se grăbea să îşi termine rondul şi
 X

comisioanele; îl aştepta pe Rigoberto la noapte.

Eu am rămas să ţin companie valijoarei pe care mi-o pregătisem pentru călătorie şi nu am
apucat să mă plictisesc cu adevărat; auzind claxonul la poartă, chiar m-am simţit întrerupt brutal
din gânduri. Mă temeam tare de zvonuri – că cei de la oraş aveau multe părţi sintetice.
Primăria îmi alocase şi îmi trimisese microbuzul să mă ducă la gară. Şoferul m-a instalat
cum s-a priceput (presupunea corect că eram complet dezobişnuit de vehicule); mi-a fixat mai
multe legături de siguranţă în jurul corpului.
Era tot un autovehicul globular, unul cu gravitaţie condiţionată, şi deşi de obicei şoferul
circula cu gravitaţia dată tare ca să îl ţină bine în scaun la viteze mari, pentru mine se gândise să o
regleze pe dos, aşa încât să îmi uşureze şederea cu un corp atât de încărcat de membre şi organe,
plin.
După o vreme, după câteva zeci de kilometri, şi-a dat seama că mai rău îmi făcea şi a oprit
cu totul instalaţia de gravitaţie condiţionată. Nu mă descurcam la curbe sau când punea uneori
frână, nici măcar să ţin frumos braţele pe lângă corp nu izbuteam mereu. Şoferul a ales atunci să
lase de la el şi să circulăm cu instalaţia oprită, deşi se vedea că nu-i surâdea.
Mai mult: în drumul nostru spre gară, cupola microbuzului s-a murdărit îngrozitor; fiindcă
majoritatea păsărilor aveau probleme cu picioarele, se găinăţau aproape numai în zbor, se temeau
să mai aterizeze.
Şoferul nu era deloc încântat, şi totuşi m-a predat însoţitoarei la tren cu un zâmbet onest
pe buze, îmi împărtăşea sincer bucuria voiajului la Porto Moniz; iar eu am transmis mulţumirile
mele primăriei.
Trenul şi-a urmat destinul, ghidat de şina care nu întotdeauna rămânea pe pământ. Am
urmărit ce mi se oferea la geam: părea că cineva trage diverse modele de draperii, iar unele se
întâmpla să fie ornate cu arbori. Nu m-am plictisit. La urmă am fost depus în capitală, pe un
peron.
În aglomeraţie, m-a bucurat mult că nimeni nu s-a sinchisit de prezenţa mea, de faptul că
trupul meu nu avea o simetrie grozavă.
II.
Ah, da, blocurile de locuinţe din centrul nou de la Porto Moniz, începeam să mi le
amintesc. Se prezentau ca nişte cartuşe, obuze azurii înfipte în pământ, fără vreo urmă de uşă, de
intrare. În funcţie de activitatea celor din apartamente, benzi în culori fluorescente se iveau, se
aliau şi păreau că vor să alcătuiască un porumb electric gigantic, dar asta se petrecea sus, mult
mai sus. Cred că motivul celor mai jucăuşe lumini de sus erau persoane care se fâţâiau prin
sufragerii.
Am stat potolit la poalele clădirii ce purta numărul din adresa unchiului meu, foarte
aproape de perete, sperând ca asta să fie suficient să declanşeze ceva. Sau să mă remarce cineva,
eventual de la un balcon (deşi pentru asta i-ar fi trebuit un binoclu), şi să-mi dea un sfat.
Într-un minut, am auzit cum se apropia un lift, aluneca uşor în diagonală pe zidul albastru,
 X

ca să îşi deschidă uşile exact în dreptul meu.

Ceva a început să piuie teribil la vasele mari dintr-o parte a clădirii, pe când un vehicul
burtos de salubrizare se apropia şi eu păşeam înăuntrul liftului; mi-am dorit atunci să nu uit să-mi
întreb sus rudele în legătură cu chestiunea asta, a gălăgiei de la tomberoane.
Dar când, la etajul corespunzător, vărul meu Valerio mi-a deschis şi a apărut în prag, mi-
am dat seama că era foarte probabil să uit să-i pun multe din întrebările pe care-mi propusesem să
i le adresez.
Era mai înalt decât mă aşteptam, mai înalt decât mine şi de o simetrie aproape perfectă,
da, îmi părea o balanţă umană, o statuie din faţa unei instituţii de învăţământ.
Valerio mi-a pus o mână pe umăr, şi la început am avut senzaţia că o face ca să îmi
echilibreze mânecile costumului, să mi-l aranjeze, căci nu încăpea îndoială că un om ca el îmi
observa toate imperfecţiunile.
N-a avut însă decât vorbe calde să-mi adreseze, probabil că din copilăria noastră comună
nu păstrase în memorie decât momentele plăcute; m-a dus mai întâi la bucătărie şi şi-a chemat
tatăl, scuzându-se că mătuşa Agata fusese obligată să plece din localitate tocmai atunci.
Mi-am amintit cum şi mătuşa în a cărei casă locuiam în sat era absentă, şi recunoşteam că
îmi doream tare mult să o aduc înapoi, dar asta urma să se întâmple doar cu un nou caşalot, dacă
primeam împrumutul…
Cum sunetul deranjant de mai devreme, de la tomberoane, se auzea chiar şi la etajul ăsta,
am îndrăznit totuşi să-mi întreb rudele ce îl provoca, iar unchiul Vergilio mi-a servit explicaţia cu
multă naturaleţe, mi-a spus că era o alarmă a maşinii de gunoi, iar alarma asta se pornea când era
detectat un organ uman în tomberoane. Cum ajunsese acolo, unchiul şi vărul meu nu se hazardau
să motiveze, însă îmi era clar că nu îi mira peste măsură.
Valerio a propus să-mi aducă ceva de mâncare, iar unchiul s-a scuzat că nişte piese ale
unei machete de corabie din camera de zi nu mai pot sta mult aşa cum le lăsase când venise să mă
salute, şi eu aş fi cerut să văd macheta, însă în acele momente am simţit mişcare în spatele meu şi
am conştientizat respiraţia discretă – ori numai rară – a caşalotului dindărăt, din colţul bucătăriei.
Cum îi acordam întreaga atenţie, mi-am dat seama cât era de diferit şi de straniu, mă
mirau tentaculele pe care le punea la dispoziţie când te apropiai, iar Valerio m-a lămurit că era un
hibrid, caşalotul lor de condiţionare a aerului şi a apei nefiind doar cetaceu, ci şi cefalopod.
Mi-a oferit un tentacul şi m-a învăţat să-mi fixez ventuze la nas şi la gură, ventuză verde
pentru aer şi ventuză roşie (mult mai rară) pentru apă, apa nu era tocmai rece, însă trebuia să
admit că o primeam la o temperatură plăcută. Mi-a spus că tentaculul nu-i obligatoriu decât dacă
închizi o uşă sau mai multe între tine şi caşalot.
Valerio părea mândru de ceea ce îmi prezenta, însă eu aveam un sentiment general de
nemulţumire, de complicare, găseam că toate acele ventuze şi tentacule îndeajuns de lungi pentru
a le trage oriunde prin casă încurcau. Şi doar ne descurcam şi fără ele, nu-i aşa, Valerio?, dar m-
am întors prea brusc de la caşalotul-caracatiţă spre masă şi am dărâmat ceea ce în primul moment
am crezut că era o simplă cutie cu scobitori, scobitori multicolore. Mi-am cerut scuze şi, deşi le
 X

adunam să le pun la loc, am opinat că poate ar fi bine să nu le mai bage vreodată în gură, ci să le
arunce pe acestea vărsate, numai că Valerio a apărat scobitorile, zâmbind, informându-mă că pe
balcon ei ţineau un canar, iar acestea erau picioruţe de schimb pentru biata pasăre de apartament,
picioruţe de plastic.
Ceea ce i-a amintit lui Valerio să schimbe şi minusculele butelii de oxigen pentru canar.
Fiindcă nu avea stare, pasărea nu putea fi legată la vreun tentacul de caşalot modern (iar respiraţia
acestuia nu bătea în nici un caz până acolo), şi atunci era nevoie să poarte în spinare mici rezerve
de oxigen – trebuiau schimbate chiar mai des decât se făcea curat în colivie.
Vărul a executat toate aceste corvezi şi s-a întors la mine într-un suflet, iar când eu mă
pregăteam să întreb cum se împăca pasărea cu noile picioruţe, albe cu spirale roşii, cum mai sărea
pe leagănul din colivie purtând în spate butelia de oxigen, Valerio mi-a oferi o întreagă farfurie cu
miniecleruri.
A sesizat ezitarea mea amestecată cu poftă şi atunci m-a întrebat dacă puteam mânca aşa
ceva, dacă aveam alergii, la ce anume eram alergic şi hai să citim împreună o listă cu ingrediente,
dar mie mi-a fost ruşine să îi spun că până la urmă plecasem de acasă fără pancreas. Am luat o
pastilă din buzunar şi am mâncat totuşi o prăjitură, regretându-le pe toate celelalte.
Cât timp am consumat eclerul, căci l-am mâncat într-adevăr foarte, foarte încet, Valerio
m-a atras spre subiectul fierbinte, cerându-mi opinia despre evoluţia prost sincronizată, despre
cedarea membrelor înainte de dezvoltarea completă a telechineziei, fiindcă el nu reuşea mai mult
cu gândul decât să perturbe radioul ori televizorul, nici măcar să schimbe canalul sau să modifice
volumul.
M-am alăturat lui spunând că nici eu nu izbuteam, de pildă, să aprind becurile din casă cu
gândul şi n-am simţit vreodată că aş fi fost pe-aproape să mişc sau să clatin vreun obiect numai
gândindu-mă la asta, că nu aveam idee când urmau să se întâmple toate aceste minuni în fond
fireşti, cerute de situaţie. Ca un fel de răsplată pentru că îi împărtăşeam sentimentele, Valerio a
trecut să-mi vorbească despre covorul nou, despre covorul care detecta când un trecător urma să
cadă, urmărindu-i atent paşii, eventual anunţând pe altcineva când survenea accidentul, aşa m-am
gândit eu, dar Valerio a spus că un asemenea covor ar putea face mai mult de-atât.
Se pregătea să îmi dea cel puţin un exemplu concret, păcat că taman atunci ceaţa violetă s-
a infiltrat vizibil în încăpere şi am sesizat amândoi că trecea de glezne, iar caşalotul-caracatiţă a
devenit oarecum neliniştit, respira într-un ritm accelerat şi întinsese deja singur mai multe
tentacule.
La această inundaţie aeriană oarecum neaşteptată pentru mine, am întrebat – deşi
cunoşteam prea bine răspunsul – cum se putea să fim ajunşi chiar şi la etajul ăsta, fir-ar să fie.
Probabil din politeţe de orăşean, Valerio mi-a servit toate explicaţiile necesare, cum că anomalia
electromagnetică era deosebit de puternică la Porto Moniz, aşa-zisele flux şi reflux aerian, apa şi
restul substanţelor toxice nefiind doar evaporate sau condensate la schimbările brutale de
temperatură, ci şi trecute prin orice pereţi, ocolind cele trei dimensiuni, ceea ce se întâmpla de
altfel şi în satul meu.
 X

Ca să nu complic discuţia, căci bănuiam că nu vom mai putea vorbi multă vreme, nu am
pomenit despre căsuţa Deliei, unde o contra-anomalie se petrecea aproape de fiecare dată,
împiedicând anomalia-vedetă să aibă loc şi dându-i iubitei mele iluzia că e vrăjitoare. Hm, fireşte
că nu ne puteam muta cu toţii acasă la Delia, erau atâtea motive împotrivă.
Vărul meu avea chef să-mi mai spună câte ceva, aranja pe jos câteva tentacule fără să pară
din cale-afară de grăbit, şi mi-a zis de grămezile de vieţuitoare marine eşuate în gropile care erau
de fapt marea brusc fără mare, de acea strivire în care cine ştie câte fiinţe piereau sufocându-se
simultan, reciproc. Unele fotografii triste existau, fuseseră făcute de vase de pescuit care se
nimeriseră în zone cu evaporare şi teleportare masivă de apă de mare.
Ne era amândurora milă, cu acele imagini în minte, iar eu aproape că hotărâsem să nu mai
cer nici un ban, văzând şi cum sistemul lor de filtrare din acest apartament îi dădea totuşi lui
Valerio bătăi de cap, caşalotul modern pufăia extraordinar de rapid, nu-mi închipuiam cât va
putea rezista în ritmul ăla. Vărul însă m-a şocat anunţând că merge să se odihnească puţin la
orizontală, că am putea să ne petrecem fluxul oceanului aerian chiar dormind un pic şi că m-aş
putea întinde şi eu într-un dormitor.
Şi-a tras după el două tentacule, a mers pe hol, i-a dus unul tatălui său în sufragerie, apoi a
trecut în dormitorul mare.
Eu am rămas pe culoar, cam până la brâu în ceaţa colorată, întrezărind şi uitându-mă la
cele două tuburi de carne care intrau fiecare în câte o cameră. Ştiam că duceau la rudele mele,
ştiam ce se întâmpla şi totuşi eu nu simţeam nevoia să mă folosesc de un tentacul.
Am găsit că acest caşalot nou făcea o treabă acceptabilă chiar şi excluzând tentaculele,
acum respiraţia lui de maratonist pe final de cursă se justifica pe deplin. Respiram binişor alături
de el, iar starea mea bună s-a menţinut şi când am trecut în dormitorul mic. Am remarcat cum
spuma colorată, otrăvitoare, a coborât până aproape de podea şi, deşi dădea la răstimpuri să se
înalţe, caşalotul compensa în acele clipe forţându-se audibil.
M-am aşezat pe pat, probabil al lui Valerio. Pe noptieră am găsit o carte din secolul trecut;
am deschis-o la întâmplare şi am dat peste un pasaj despre o masă de la Nerja, la o terasă, o masă
la care prânzeau o mulţime de persoane cu handicap şi râdeau. Asta scrisese povestitorul într-un
mesaj către iubita lui, o educatoare, însă nu era deloc adevărat, recunoştea el până la urmă: doar
oamenii întregi de la acea masă râdeau de se prăpădeau, deşi oricine ar fi putut gusta glumele
care se spuneau acolo.
Sub carte am aflat un plic cu fotografii: vărul meu, evident într-o excursie undeva departe,
alături de un om de zăpadă. Sigur undeva departe de tot, căci zăpada nu ajungea niciodată în satul
meu. În prima fotografie, Valerio se mândrea alături de primul bulgăre al omului de zăpadă,
ceilalţi doi nefiind deocamdată în cadru. Următoare poză îl arăta pe Valerio lângă doi bulgări,
sprijinindu-i; peste alte câteva fotografii, vărul meu era însoţit de un om de zăpadă complet, pe
care el îl forţase să zâmbească, folosindu-se de un set de năsturaşi.
M-am ridicat din pat când am simţit că mă sufoc, iar când am privit la perdeaua din
cameră mi s-a părut că avea poalele pătate în culoarea otrăvii, a ceţii. Totuşi, fluxul aerian se
 X

încheiase, iar Valerio şi unchiul au sosit la mine.

Le-am dat atunci vestea mea din sat, le-am spus că la câmp se întâmpla acel fenomen care
ar fi trebuit să îngrijoreze orice post de televiziune, şi totuşi toţi îl ignorau.
Solul dădea să te înghită de îndată ce păşeai pe el. Simţea imediat carnea.
Aproape mi-am stropit vestea cu lacrimi, iar rudele mele au fost de două ori mai
surprinse. Au susţinut că nici vorbă să se fi petrecut ceva similar în oraş, şi poate că mă lăsau pe
mine picioarele ori nu mă echipam corespunzător când ieşeam să muncesc, dar că televiziunea ar
fi trebuit să fie bine informată. Peste o clipă, intrigat, Valerio a menţionat termenul cenzură, însă
mai mult ca fapt divers, iar starea lor generală de linişte, de statui aflate într-o vitrină, m-a dus
mai departe – am cerut bani cu împrumut.
Au rămas la fel de liniştiţi şi când am pomenit o sumă anume, ba chiar unchiul Vergilio şi-
a amintit că mătuşa Agata alesese împreună cu Valerio haine bune de mine şi să trec în celălalt
dormitor, să le probez.
M-am şters la ochi încurcat, mă temeam un pic să mă dezbrac în faţa lor. Totuşi pantalonii
şi bluzele pe care mi le-au arătat în camera vecină nu erau deloc urâte. Unchiul şi vărul m-au
ajutat la nevoie cu dezbrăcatul şi îmbrăcatul, să bag mâinile pe mâneci şi fiecare picior pe câte un
crac de pantaloni. Valerio mi-a admirat exagerat picioarele, aş spune.
În loc să pierd o mulţime de timp prin magazine, vânând pentru Delia ceva ce sigur avea
s-o dezamăgească, am hotărât să merg la piscinele naturale de la diguri, să stau puţin acolo în
bătaia stropilor şi să-i povestesc apoi iubitei, cu toate amănuntele.
Dar mă simţeam obligat să inventez. Aproape că nu m-am udat. Pe marginea unui dig,
pentru că oceanul era liniştit în acea zi şi la ora aceea, nu am simţit mare lucru. Poate fiindcă mă
stăpânea teama că orice aplecare a mea va fi ultima. Schimbasem picioarele mele personale cu
cele sintetice ale lui Valerio, vărul îşi dorise atât de mult picioarele mele! În acelaşi timp, mă
simţeam din ce în ce mai ţeapăn.
III.
Trenul s-a întors lin în provincie, cu mine înăuntru ca într-un cinematograf comod, şi mi-a
arătat aceleaşi lucruri ca la venire. Nu le-am mai urmărit cu aceeaşi plăcere – mă străduiam să fiu
atent clipă de clipă la noile mele picioare, să simt ce îmi transmiteau. Întrucât îmi păreau atât de
străine, de parcă nici n-ar fi dorit să mă bage în seamă, mi-am suflecat pantalonii de câteva ori în
timpul călătoriei, să le văd că sunt acolo.
Şoferul primăriei mă aştepta cu atâta veselie, încât mi-a fost jenă să-i spun ceva de
picioarele mele cele noi, n-am vrut să ne simţim amândoi prost tot drumul cu microbuzul
globular. Eram teribil de încurcat, mă temeam să nu sesizeze ceva în felul cum urcam pe locul de
lângă el. Probabil că şoferul a pus mişcările mele curioase pe seama faptului că mă pregăteam
pentru gravitaţia condiţionată din automobil.
Pe lângă tarlaua lui Gilberto, i-am cerut şoferului să oprească. Să mă lase acolo. El a privit
cerul, a numărat câţiva nori, cu toţii albi, şi a încuviinţat. După ce am coborât din microbuz,
căutând să dau impresia că păşesc fără nici o problemă, şoferul a plecat cu noi mulţumiri din
 X

partea mea pentru primărie.

Gilberto nu era la câmp; nu ar fi avut cum să vină şi nici ce să facă – îi luasem ultimul set
de picioare şi una dintre mâini, iar din registrele mele ştiam că va mai dura până ce-i va veni
rândul să poarte din nou destule membre ca să lucreze pământul.
Când m-am aflat printre cuiburile de cartofi, am avut cea mai mare surpriză din ultima
vreme. Pământul nu mă înghiţea, nu mă scufundam. Atunci ce mă dusesem eu să reclam la oraş?
Pentru ce plânsesem eu în patul rudelor mele? Şi totuşi… am recunoscut gropiţele lăsate de
picioare. Ici-colo. Ale mele, ale lui Gilberto, ale altor agricultori, nu conta prea mult, ni se
întâmplase tuturor şi era din ce în ce mai rău. Gilberto nu înnebunise când se smiorcăise la mine
că se aştepta ca, data viitoare când va mai săpa, să nu-şi mai poată scoate piciorul din pământ. Nu
şi-l va mai putea recupera. Venise să mă avertizeze, ştia că ţin registre, iar eu mă dusesem imediat
cu el pe teren să verific.
Atunci n-am mai înţeles nimic şi m-am prăbuşit în genunchi printre plante, descumpănit,
mare păcat de hăinuţele mele, dar necazul adevărat a fost că, vrând să mă proptesc cu palmele de
pământ, am intrat în el, în două clipe am fost în ţărână până la umeri.
M-am tras înapoi dintr-un oarecare reflex, iar una dintre valvele umerilor s-a tânguit.
Numai picioarele sintetice de la oraş mă mai ţineau la suprafaţă. Probabil.
Folosindu-mă de ele, am pornit spre casă, mergând numai şi numai pe şosea, de frică. M-
au încurcat teribil pe asfalt, aveam senzaţia că nu comunicau deloc cu mine şi că nu le păsa de
zdruncinături.
La mine la poartă, câinele a apărut ca o focă, împingând pe piatra din curte labele moarte
din faţă cu cele dindărăt, care încă rezistau. (Aveam să-l mai păstrez totuşi pe André chiar şi cu
acest defect.) Pentru că patrula ca un mic buldozer, plugul fiind lăbuţele lui din faţă, aveam acum
prin curte multe grămăjoare de frunze, André construia fără să vrea moviliţe, piramide.
L-am mângâiat pe creştet, iar el a căutat să îmi miroasă picioarele cele noi. A rămas
contrariat, dar nu aveam chef să mă explic, apoi am şi observat părul Albertinei într-un colţ al
curţii, aproape că numai moţul ei mai rămăsese la suprafaţă, şi mi-am amintit de dăţile când
glumeam şi spuneam că s-ar cădea să i-l pudrăm, căci ţinea prea mult la moţul ei cârlionţat.
Albertina a auzit veselia lui André şi mi-a auzit paşii pe piatră, şi atunci s-a ajutat de
bărbie să-şi scoată binişor capul deasupra pământului şi l-a rotit uşor spre mine; şi-a suflat moţul
de păr de pe ochi şi mi-a zâmbit larg.
La mică distanţă de cap, de locul cu pământ în care intrase, căci nu toată curtea mea era
pietruită, se vedea recipientul pentru organe; ştiind că mă întorceam astăzi, Albertina venise –
oare de câtă vreme? – să-mi înapoieze conştiincioasă pancreasul, dar se înfundase în sol, căci nu
păşise numai pe dale.
Am mers până lângă ea pe picioarele sintetice, iar acolo nu m-am putut abţine: i-am
mângâiat un obrăjor grăsuţ înainte să încep să sap pentru a o elibera. A căutat să mă ajute
dinăuntru, însă nici eu, nici Albertina nu ne-am descurcat prea bine, iar picioarele Albertinei s-au
desprins de corp când ne zbăteam să o dezgropăm. Probabil era în pământ de multe ore, iar ea,
 X

draga de ea, a suspinat delicat când membrele au scos sunetul unei sticle de vin destupate şi au
ieşit din valve.
Aproape instantaneu – am mai pierdut puţin timpul să îi mângâi iar obrajii şi să-i aranjez
cât mai aspectuos moţul de păr – i-am oferit picioarele mele de la oraş. Mi le-am scos şi i le-am
dat ei pe loc.
Mai departe, Albertina mi-a propus să-mi ridice trupul în braţe şi să mă ducă în casă, să
mă odihnesc cum se cuvine după călătorie, dar eu am insistat să mă aşeze aproape, pe jos, proptit
de treptele magaziei, să o pot privi cât scurma furibund alături de André, săpa să-şi dezgroape
picioarele adevărate la care ţinea atât de mult.

▫ Antuza Genescu ▫
Istorii alternative (II) ▫
Intelectualul „parşiv”
Laurenţiu Nistorescu este un autor prea puţin cunoscut în fandomul românesc actual, în
pofida vocii sale auctoriale puternice. Din acest motiv, rândurile de mai jos vor avea ecou mai
degrabă în rândul celor care i-au citit măcar o proză de la început până la sfârşit, dacă nu cumva
chiar cartea intitulată Trei zile la Naucratis, amintită în preambulul primei părţi a acestui articol.
Spuneam acolo că volumul respectiv este atipic şi nu sugerează comparaţii evidente cu scrierile
lui Liviu Radu şi Marian Truţă. De fapt, de istoria alternativă se ocupă doar povestirea care dă
titlul cărţii, însă autorul a publicat, în ultimii ani, în reviste literare bănăţene (Orient latin,
Banatul, Paralela 45, Paradox), fragmente dintr-un proiect de istorie alternativă mai amplu,
Statuia. Trei zile… conţine încă două povestiri, Ipostazele sinelui şi Ghilgameş, definitorii pentru
scriitura şi modul particular de a privi creaţia, personajul şi relaţia lor cu scriitorul.
După propriile-i mărturisiri, făcute, în şedinţele de lectură, prietenilor şi criticilor săi de la
cenaclul „H. G. Wells”, Laurenţiu Nistorescu îşi asumă riscul de a scrie pentru un public restrâns
(în ziua de azi, şi mai restrâns decât ne-am închipui), de a nu fi înţeles, chiar de a intriga. Nu o
dată, a fost întrebat dacă scrie pentru sertar, pentru cenaclu, pentru o anumită categorie de cititori,
cei avizaţi. Întrebarea nu este una dintre cele „care se aud, însă nu se ascultă”, cum spune un
personaj din Ipostazele sinelui, ci are un răspuns, ce-i drept, prea fin sugerat, în definiţia actului
scrierii din mottoul aceleiaşi povestiri: „Am ucis deşertul alb al foii neatinse, în care cele nescrise
ameninţau să-mi rostească numele: am scris”. Iată şi de ce scrie Laurenţiu Nistorescu: pentru că
„scrisoarea mă zideşte sub rânduri, lumina mă prinde printre ele ca într-un străfund de fântână.
Din ce în ce mai dens, întunericul ameninţă să devină materie. Să-mi plătesc astfel vina?” Să fie
răspunsul care mi se cere plata pentru vina de a fi scris aşa cum mi-a dictat lumina?
Nu poţi pătrunde povestirile lui Laurenţiu Nistorescu dacă nu te apleci asupra lor cu
creionul în mână, conştient că primul contact cu ele nu e suficient, că profunzimea şi frumuseţea
lor se dezvăluie a doua sau chiar a treia oară când le parcurgi. Desigur, dacă eşti dispus să faci un
asemenea efort. Altfel, vei rămâne cititorul care se mulţumeşte cu puţin, care-şi dă seama că
 X

povestirile respective spun foarte multe, şi trimit la şi mai multe, dar nu va putea preciza ce
anume şi, până la urmă, nu va şti să se bucure de ele.
Rugat să-şi explice scrierile în cât de mică măsură pentru „neofiţi”, Laurenţiu Nistorescu
ar putea răspunde tot prin replica unui personaj al lui: „Nu am eu calitatea să vă spun ce trebuie şi
ce aveţi căderea să înţelegeţi…”. Astfel suntem îndemnaţi să găsim singuri calea spre înţelegere,
să vedem ce putem desluşi „neînsoţiţi” din cele petrecute timp de Trei zile la Naucratis.
Localizarea spaţială pare uşoară: portul Naucratis, colonia greacă din Egipt. În spatele
acestui toponim se ascund însă mari surprize. În tot textul, toponimele nu sunt altceva decât
ancore înşelătoare în realitatea la care simţi nevoia să te raportezi permanent, pentru că teritoriul
pe care calci abundă în necunoscute.
Povestirea se desfăşoară pe două planuri: fluxurile de ştiri aşezate înaintea fiecărui scurt
capitol şi acţiunea propriu-zisă. Cele dintâi specifică întotdeauna, parţial codificat, locul şi data
când au loc diverse evenimente: PERSEPOLIS, 21, HELIOPOLIS, 22 nefast, NAUCRATIS, 23
etc. Sunt cunoscute Persepolis, Knossos, Babylon şi Heliopolis; Urartu trimite la Araratul
pomenit în Biblie, dar Tarquinis, Paranarang, Silicabad, Hattusisson, Atlasinitas există numai într-
un spaţiu alternativ. De remarcat aici e talentul deosebit al autorului de-a inventa nume de locuri
cu sonoritate veridică, himere care nu atrag spre ieşirea dintr-un labirint geopolitic, ci-ţi încurcă
mai mult paşii. Unde se află oraşele sus-amintite? În Transarrya sau Arrya centrală.
Dacă cititorul nu s-a rătăcit cumva până acum, atunci cu siguranţă va fi buimăcit de ştirea
transmisă de „nucleul de transviziune Nenumitul lui Yah”: „mnemonautul radical dextrogir
Devotantul-lui-Serapis, acuzat de incitare la apocrifări intersinaptice în Transarrya, şi-a părăsit
locaţia de două-trei săptămâni, pentru a se refugia în Arrya”, „luând cu el mai mulţi acceptaţi din
mişcarea pe care o conduce”. Frapează, în toate fluxurile de ştiri, discordanţa dintre sonoritatea
antică a numelor de instituţii şi organizaţii, pe de o parte, şi lexicul rigid, tipic limbajului
jurnalistic, pe de alta. Respectând canonul – fără sensuri figurate sau figuri de stil – ştirile sunt
înţesate de neologisme care însă par mult mai blânde în comparaţie cu termenii inventaţi şi
adjectivele substantivizate: „sciziune”, „imunizare”, „facţiune energonică”, „extremişti”,
„apocrifări intersinaptice”, „entităţi cu umanitate atestată sau neatestată”, „subsecvenţe”,
„espadassini” „terra-scribi”, „levitanţi”, „mnemonauţi”, „mnemogiri”, „racordaţi” şi alţii, la fel de
zăpăcitori.
Ideea principală a acestor ştiri este conflictul cauzat de deplasarea de trupe atlante
suplimentare în Transarrya, în cadrul planului de imunizare pus la punct de prim-magistrul En-
Kron, în lupta împotriva apocrifărilor intersinaptice din Transarrya. Pe acest fond, au loc atentate
cu „caserole quarkonice”, arestări în cadrul operaţiunilor antitehnofile, manifestaţii care
comemorează asasinate etc. Se conturează un univers supratehnicizat, în care entităţile sus-
amintite circulă cu teluromobile, terramobile, perimobile sau aerodine, fac tranzacţii cu unităţi de
credit etc. Mai-marii acestui univers se adună în Congregaţia Clanurilor Atlante sau în Conclavul
Minor. Există şi un Înalt Echipaj, iar espadassinii, luptători de rând, reprezintă armata.
Nu e clar ce e cu datele acestor evenimente. Sunt doar trei – 21, 22, 23 -, evident, cele trei
 X

zile din titlu, şi sunt, din când în când, nefaste. Alte specificaţii despre ele nu ni se dau, deşi în
text timpul se măsoară şi conform calendarului de azi. Avem ani, săptămâni şi date fixe. De
exemplu, comandorul Imhotep al XVII-lea a fost „asasinat la 14 februarie anul trecut”. Se pot
căuta interpretări de simboluri, sensuri multiple ale numelor şi numerelor, asocieri cu fapte
istorice reale, dar asta înseamnă o cercetare exhaustivă, specializată, care să explice, de exemplu,
de ce în text pare a domina componenta egipteană, prin menţionarea repetată a simbolului
scarabeului.
Povestirea se poate citi în mai multe feluri, dar eu îmi permit să sugerez un algoritm de
lectură pentru cei dispuşi să depună efortul unui studiu mai cuprinzător: 1. Se parcurg
fragmentele în ordine; 2. Se citesc întâi fluxurile de ştiri, urmărindu-se ce s-a petrecut în 21 (ziua
cea mai aglomerată), 22 şi 23, apoi povestea propriu-zisă; 3. Se recitesc toate pasajele, în ordinea
în care au fost scrise. În felul acesta, posibilele asocieri dintre evenimentele din fluxurile de ştiri
şi povestea în sine vor fi mai uşor de sesizat.
Unde şi când ne aflăm, totuşi? În lumea filmului Tron sau în cea din Brainstorm? Nu, într-
o istorie pseudoalternativă abstractizată la maximum, în care se derulează şi acţiunea povestirii, la
rându-i desfăşurată în două direcţii ce vor converge în final: zalmesul Trezen de la Musaion vine
la Marele Hypnosium din Naucratis, având ca destinaţie Casa Sarcofagelor de acolo, unde se află
clona lui, pe care vrea s-o activeze şi spre care pleacă însoţit de un neofit cu rol de călăuză prin
oraş. Ajuns la Casa Sarcofagelor, Trezen fuge în Casa Apei-Vieţii, printr-o fantă „deschisă la
marginea umbrei flăcăului”. Acolo se recompune în spaţiu şi trece dincolo de colonadele
Neatinsei. Între timp, La Vestitorul Templului lui Amun-Ra este adusă sclava care urmează să
aibă grijă de clona lui Trezen, iar prim-vestitorul Federaţiei Templelor lui Amun-Ra, Ank-Amun,
anunţă sosirea zalmesului la Naucratis.
Acum începe intriga adevărată, pe care va trebui s-o savuraţi citind-o singuri. (Trei zile la
Naucratis e un text sacru şi nu îngăduie sacrilegiul de a fi povestit în totalitate.) E incredibil câte
întorsături ia povestea doar în câteva pagini. Avem, în acest text, o sămânţă de roman poliţist.
Sau, din alt unghi privindu-l, o foarte scurtă istorie a căderii unui imperiu, cu eternele-i
ingrediente militare, politice şi religioase (iscusit sugerate prin denumiri ca Înalt Echipajul,
Păzitorii Incoruptibilei Regresiuni sau Conclavul Minor): crime, comploturi, înşelăciuni, spionaj,
amor. Există şi indicii de ordin economic care contribuie la conturarea lumii naucratice: la
Templul Central al Federaţiei lui Amun-Ra se discută, pe lângă chestiunea însemnată a celor ce
vor fi declarate de trimişii templului la Conclavul Minor, treburi mărunte, ca invazia de lăcuste de
pe malul drept al fluviului şi dublarea producţiei de teluromobile – se simte aici un umor subtil,
foarte necesar într-un text atât de dens.
Importante sunt tipologiile de personaje, una din reuşitele mari ale povestirii: neofitul care
va dobândi un nume, sclava care-şi va câştiga statut de soţie şi mamă, intrigantul mărunt, iscoada
şi, cel mai însemnat, mentorul – numit zalmes, Trezen, păstor sau principe.
Fragmentul final confirmă bănuiala care se menţine pe tot parcursul lecturii: acţiunile
zalmesului reflectă sau se reflectă în evenimentele celor trei zile. Trebuie să existe o legătură între
ele, ştirile nu sunt menite doar să descrie o lume. Iar ultimul flux explică ce consecinţe are
 X

activarea clonei zalmesuolui.

Sfârşitul este, ca să mă exprim cât de cât în spirit naucratic, apotropaic şi propiţiatoriu.
Zalmesul îşi îndeplineşte misiunea, generând un şir de întâmplări care trebuie să aibă loc şi să se
încheie într-un anumit fel, pentru a lăsa loc altora, atunci când principele, izbăvitoarea şi
scutierul, noile ipostaze ale personajelor principale, ajung cu bine la casa lor, iar izbăvitoarea
naşte un fiu menit să se aşeze cândva pe tron, în locul principelui.
În contrast absolut cu aglomeraţia periculoasă şi, trebuie recunoscut, cel puţin
tulburătoare, de termeni inventaţi, „clonaţi”, trunchiaţi sau compuşi care domină fluxurile de ştiri
scrise de un bun cunoscător al canoanelor meseriei de jurnalist, se întâlnesc în Naucratis
întorsături de fraze aparent incomplete, născocite de un scriitor… parşiv – statut pe care el şi-l
asumă, fără îndoială. Câteva exemple: „primul gând care-i trecu [prin minte] atunci
templotierului fu că pe drept…”; „iar el… nu avea [nu cunoştea] nici măcar un nume. I-l dădu,
cu lipsă de grijă, uriaşul însuşi: «Păi… dac-aş şti cui şi pentru ce, poate că m-aş supune: eu sunt
Trezen şi vin la voi de la Musaion»”.
Unele exprimări sunt însă de o rară delicateţe, graţie topicii particulare a autorului: Trezen
îl vrăjeşte pe neofit „cu numele ascuns înăuntrul celui de Ioan”; „un gest fără putinţă de a fi altfel
înţeles decât ca aşezare a lucrurilor la locul lor”. Altele încântă prin forţa unui cuvânt banal
înzestrat cu un sens neaşteptat: „mai mult pentru a se zaharisi cu imaginea pulpelor ei
dezgolindu-se în zbatere de sub voaluri”. Iar altele au forţa unei cugetări din străvechime: „Cum
se simte nenăscutul nostru? Ca pruncul în pântec, nu ştie primejdia, dar o simte”.
Laurenţiu Nistorescu e scriitorul care nu se dezminte, rămânând fidel stilului pe care-l
cultivă constant încă din adolescenţă. I se pot reproşa codificarea absolută a ideii, exagerarea şi
exacerbarea metaforelor – dar nu va renunţa niciodată la ele (fac excepţie prozele cu tentă
umoristică, mult mai scurte, care demonstrează că poate scrie foarte bine în mai multe registre.
Dar ele sunt doar nişte intermezzouri, simple exerciţii de idei.) E-adevărat, nu scrie texte
relaxante, dimpotrivă. Cititorii de duminică nici nu se pot apropia de ele. Există însă o cheie
specială de citit povestirile sale şi ea trebuie neapărat găsită, pentru că e foarte posibil să-ţi
deschidă chiar „Poarta Cerului”, spre care aspiră una din Ipostazele sineului.

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Literatura speculativă românească în 2013 ▫
Dacă ne uităm peste centralizarea extrem de folositoare a cărţilor SFF apărute în
România, pe care revista Galileo Online o face în fiecare an, se observă că în 2013 au fost
publicate aproximativ 130 de cărţi SFF, dintre acestea doar 35 fiind volume de literatură
speculativă românească.
La o primă vedere, cele 35 de volume de literatură speculativă publicate anul trecut în
România (cu 4 mai multe decât în 2012), nu par a declanşa motive de îngrijorare. Cred însă că
numărul e înşelător. Majoritatea cărţilor de la Nemira sunt reeditări ale unor volume apărute în
 X

anii '60 şi '70. Tot reeditări sunt şi cărţile lui Florin Pâtea sau Dănuţ Ungureanu. Anul trecut pe
vremea aceasta număram volume noi de Liviu Radu (2), Michael Haulică, Florin Pâtea, Ana-
Veronica Mircea, Sebastian A. Corn, Sergiu Someşan, Ciprian Mitoceanu, Narcisa Stoica, Marian
Truţă, Silviu Gherman.
Rămânem astfel cu doar aproximativ 25 de volume originale. Dintre acestea aş spune că
science-fiction sunt două – 8% (Adnana şi Instince Umane, deşi ultima e nuvelă, nu roman),
fantasy patru – 16%, ceea ce domină fiind de departe antologiile şi culegerile de povestiri.
Spre deosebire de România, în SUA, revista Locus a primit la redacţie în 2013
aproximativ 3000 de cărţi de literatură speculativă, dintre care aproximativ 2000 au fost apariţii
originale şi 1000 reeditări. Dintre cele 2000, o treime au fost lucrări fantasy, o şesime romane
science-fiction, tot o şesime paranormal romance, iar restul antologii, culegeri, studii critice etc.
Dacă acum 30 de ani în lumea de limbă engleză dominau romanele science-fiction, în secolul
XXI situaţia s-a schimbat radical, fantasy-ul ajungând la un număr cel puţin dublu de cărţi
apărute anual faţă de cele SF.
La noi domină proza scurtă; voiam să scriu „încă”, dar asta ar însemna să avem o evoluţie
de la an la an şi să întrezărim lumina de la capătul tunelului, numai că romanele originale au fost
din ce în ce mai rare, cel puţin în ultimii ani. Observând faptul că science-fictionul lipseşte
aproape cu desăvârşire, stau şi mă întreb dacă a fost vreodată altcumva. În perioada comunistă,
un anumit fel de literatură de anticipaţie era încurajată pentru a evidenţia realizările ştiinţifico-
tehnologice şi e tare greu de spus dacă acele lucrări s-ar fi scris şi dacă al Doilea Război Mondial
nu ar fi existat. Apoi a venit invazia calculatoarelor şi moda cyberpunkului, un curent în care le-a
plăcut să experimenteze multor tineri autori de după '90. Şi comunismul, şi cyberpunkul au trecut
şi ne aflăm acum în 2014, când romanul science-fiction pare că e pe cale de dispariţie. Rămâne
însă întrebarea dacă a trăit vreodată cu adevărat. Are scriitorul român vreo înclinaţie spre science-
fiction sau acum nu facem decât să reintrăm încet pe făgaşul acelui dulce realism fantastic
românesc al cărui exponent genial a fost Mircea Eliade şi ale cărui aripi au fost tăiate atât de
brusc după 1945?
Raportat la cifrele Locus (o cifră mult sub numărul real de cărţi de literatură speculativă
publicate în SUA, de fapt), în România se publică anual cam de o sută de ori mai puţine cărţi SFF
autohtone decât în Statele Unite ale Americii. Însă dacă raportăm totalul cărţilor SFF publicate în
România la cel din SUA, ajungem la o diferenţă mult mai rezonabilă, de aproximativ 20 de ori
mai mică. 20 este exact raportul dintre numărul de cărţi originale publicate în SUA – 300.000 şi
în România – 15.000. Pare o diferenţă uriaşă, nu-i aşa? Ei bine, dacă ne uităm că americanii sunt
de 15 ori mai mulţi decât românii şi câştigă de 6 ori mai bine, această diferenţă devine normală.
Deci industria de carte românească pare că oferă destule cărţi pentru a satisface nevoile de lectură
ale unei ţări ca România.
Însă unde pare să fie problema, sunt tocmai aceste nevoi. Conform Eurobarometrului
pentru anul 2013, doar 51% din români citesc cel puţin o carte pe an, cu mult sub media
europeană de 68%. Şi vecinii noştri stau mult mai bine, 55% din bulgari şi 60% din unguri citind
cel puţin o carte pe an. Iar dacă numărul de europeni care citesc o carte pe an a scăzut cu 3% faţă
 X

de 2012, în România scăderea a fost mult mai dramatică, de 7%. Mai mult, românii citesc în
medie doar o singură carte pe an, cu mult sub cele 5 ore şi 42 de minute, pe care le petrec, de
exemplu americanii, în fiecare săptămână în faţa unei cărţi (şi nici SUA nu stă grozav dacă o
comparăm cu ţările asiatice, Cehia sau Rusia, în care se citeşte săptămânal între 7 şi 11 ore). Să
spunem că achiziţia de cărţi şi lectura se regăsesc poate exact acolo, în diferenţa dintre nivelul
salariului mediu din România şi cel din SUA. Dar atunci de ce toate ţările din jurul nostru, care
raportate la nivelul de trai al SUA sunt tot un fel de Românii, citesc mai mult decât noi? De ce
Ungaria, care are o populaţia de două ori mai mică decât cea a României, are o piaţă editorială
mai mult decât dublă?
Astfel, în ciuda faptului că editurile oferă, românii nu citesc. Aici găsim şi una dintre
explicaţiile pentru care apare atât de puţin SFF românesc. Mulţi dintre scriitorii de limbă engleză
pot să trăiască rezonabil numai din scris şi activităţile conexe scrisului, ceea ce nu se poate spune
despre majoritatea autorilor români. Şi chiar dacă mai au câte un alt job, creaţiile scriitorilor din
afară ajung la destul de multă lume, încât să se întoarcă înapoi pentru a da satisfacţii spirituale,
dar şi pecuniare, satisfacţii care le oferă şi liniştea, dar şi imboldul de a scrie câte o povestire în
fiecare lună sau câte un roman pe an. În SUA domină cărţile scrise de scriitorii de limbă engleză,
acelaşi lucru fiind valabil şi pentru România, unde traducerile din engleză sunt de departe cele
mai publicate şi cele mai citite. Dar dacă autorii de limbă engleză vând destul de mult pe piaţa
anglofonă pentru ca vânzările de subzistenţă din România să nu mai conteze, acelaşi lucru nu mai
este valabil pentru scriitorii români, care vând aproape în exclusivitate în România şi pentru care,
faptul că românul nu este interesat de cărţi, este, pratic, condamnare la moarte.
Acesta nu este un articol care să caute soluţii, ci doar unul care priveşte în urmă la 2013 şi
oferă câteva posibile explicaţii pentru starea cărţii SFF româneşti. Dar soluţii există. În primul
rând românii, după 25 de ani de la Revoluţie, trebuie să redescopere plăcerea lecturii. Suedezii au
reînceput să citească datorită bibliobusurilor care se opreau în faţa cârciumilor şi nu văd de ce în
România nu s-ar putea implementa un astfel de program. Iar dacă va fi mai greu cu adulţii,
speranţa stă în copiii şi adolescenţii pentru care lectura nu trebuie să fie o corvoadă, ci o plăcere,
indiferent dacă citesc Cireşarii sau Crimă şi pedeapsă, Jocurile foamei sau Ion.
Deci pe de o parte soluţia stă în mâinile şcolii, ale profesorilor şi părinţilor, dar şi în cele
ale Statului.
Pe de cealaltă parte însă, am mai spus-o şi altă dată, editurile nu fac destule eforturi pentru
ca volumele publicate de ele (care nu sunt puţine) să ajungă să fie citite.
Dar despre asta se pot scrie zeci de pagini. Voi spune doar că Ne vom întoarce în
Muribecca, ultimul roman al lui Sebastian A. Corn, are peste 800 de pagini şi a fost publicat doar
pe hârtie. Eu mai cumpăr extrem de rar un roman care trece de 500 de pagini şi am mari emoţii că
voi putea să citesc din această carte mai mult de câteva pagini pe zi. Ne vom întoarce în
Muribecca este cartea pe care acum doresc cel mai mult să o citesc, însă este cartea de care îmi
va fi cel mai greu să mă apuc şi cred că îmi va lua o eternitate până să-i întorc ultima pagină de
hârtie.
 X

Surse:
Eurobarometrul Cultural pe 2013 – Romania.
Readers Around the World.
Worldometers – Books Published in the World.
Locus February 2014 Issue – 2013 Year in Review.
Galileo Online – Retrospectiva editorială 2013 (2): cărţile autorilor români

▫ Michael Haulică ▫
USRSFF ▫
Cam multe litere, dar cu înţeles. Să le desluşim, aşadar!
Cum e cu literatura SF&F în Uniunea Scriitorilor? Cum e cu scriitorii de SFF în USR?
După noile norme de admitere a dosarelor de înscriere în USR, catindaţii trebuie să vină
cu cel puţin câte două recenzii de fiecare volum (iar volumele să fie minimum trei), „apărute în
reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de U. S. R.) şi să fi fost semnate de
critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional” (am citat din Statutul USR).
Ştim cu toţii că majoritatea recenziilor publicate în revistele literare au ca obiect traduceri.
Deci din start probabilitatea ca un scriitor român să aibă ce pune la dosar scade.
Iar dacă ne referim strict la cărţile F&SF… ce reviste acreditate scriu despre F&SF? În
câte astfel de reviste aţi văzut recenzii la cărţi de gen? Luceafărul de dimineaţă, Orizont, Dilema
veche, Observator cultural, Cultura, Familia… publică, într-adevăr, cronici la cărţile care ne
interesează, aşa, de vreo două ori pe an (Observatorul mai des, având o rubrică specializată, chiar
dacă aceasta pare a fi într-o comă indusă în ultima vreme). Şi probabilitatea despre care vorbeam,
mai scade o dată.
Nu, acum serios, cu ce se poate prezenta un scriitor de F&SF în dosarul cu care bate la
poarta Uniunii Scriitorilor? (Ramura pe care discuţia o ia punând întrebarea „dar de ce să intre
cineva în USR?” mi se pare o fundătură, aşa că n-am s-o iau pe-acolo.)
Mi se pare că, din start, scriitorii de literatură aşa-zisă de consum (fie ea poliţistă, fie
F&SF) au un handicap, câtă vreme pătrunderea lor în asociaţia scriitorilor este condiţionată de
nişte activităţi care, practic, nu prea există. Pentru că nu poţi să-i ceri unui scriitor să vină cu
recenzii, câtă vreme criticii nu citesc genul respectiv de literatură. Poate că, aşa cum scriitorii de
F&SF sunt obligaţi să vină cu recenzii scrise de nume celebre şi publicate în reviste la fel de
celebre, ar trebui ca şi celebrităţile să fie obligate să citească (să publice articole despre) literatura
F&SF. Ne jucăm, nu?
Pe de altă parte, e cam nedrept să acuz critica „oficială” că nu scrie despre cărţile F&SF,
câtă vreme nici măcar în revistele de gen (şi sunt vreo zece, nu?) recenziile la cărţi româneşti nu
abundă, ba chiar le putem număra pe degete.
În ultimele apariţii ale celor opt reviste (SRSFF nr. 9, Argos nr. 5, Gazeta SF nr. 35,
 X

Helion Online nr. 39, Nautilus nr. 73, Ficţiuni ro nr., Galileo Online – articolele din februarie – şi
CPSF nr. 14) au fost publicate opt recenzii plus două articole despre proza scurtă. Mai adaug la
acestea Egophobia 39-40, care are un articol despre trei cărţi (dintre care două româneşti) şi alte
două articole despre proza scurtă românească.
Dar, evident, revistele de gen nu sunt pe lista celor agreate, aşa că oricum nu ar ajuta prea
mult.
Mai departe.
Intrăm în Uniune. Dacă nu eşti bucureştean, e OK, se intră în filiala din zona geografică
respectivă. Dar dacă eşti din Bucureşti, spre ce secţie să te îndrepţi? Unii, mai norocoşi, au
nimerit uşa Filialei de Traduceri Literare (cei care scriu despre traduceri sunt şi mai puţini decât
cei care scriu despre cărţi F&SF, iar dacă traducerile sunt F&SF… dumnezeu cu mila, aşa că nu
ştiu de ce i-am numit norocoşi pe traducători). Alţii, care scriu proză, au de ales între Filiala de
Literatură pentru Copii şi Tineret (există o idee că aici ar fi locul sefiştilor, deşi conducerea
Uniunii afirmă că fiecare e liber să intre unde vrea) şi Filiala de Proză.
Varianta cu tineretul am încercat-o eu şi vă sfătuiesc să uitaţi de ea. Se ştie că, în general,
minoritarii sunt discriminaţi de majoritari. Ferească dumnezeu de discriminarea minoritarilor
numeroşi! Literatura F&SF nu există pentru membrii acestei filiale. Aşa că singura posibilitae
rămâne Fliala de Proză, ceea ce, la urma urmei, ar fi şi calea normală de urmat, pentru că
literatura F&SF este, de obicei, proză pentru adulţi.
Şi? Ce-am făcut cu asta? Suntem noi, scriitorii de F&SF, scriitori ca toţi ceilalţi? De pildă
avem noi vreo şansă ca, într-o bună zi, unul dintre noi să ia premiul Uniunii Scriitorilor pentru un
roman? Cred că dacă Să nu mă părăseşti ar fi fost scris de un român, ar fi fost citit numai de fanii
F&SF. Dacă 1984, dacă Algernon, dacă Fahrenheit… etc. Ş a. M d. Ş c. L l. Ş u. P r. Şiastae.
Şi-atunci? Poate o filială transunională, în cadrul Uniunii, care să reunească toţi scriitorii
de F&SF ar fi o soluţie. Poate Uniunea să acorde nişte premii speciale pentru literatură F&SF şi
mystery&thriller. Poate cineva s-o gândi că, la export, s-ar putea încerca şi cu astfel de cărţi, câtă
vreme în ţările vorbitoare de limbă engleză, de pildă, există probabil mai mulţi cititori pasionaţi
de aventuri galactice sau de regate ale magiei decât pasionaţi de poveşti despre comunism. Zic şi
eu. Hai, unul din 20 de scriitori promovaţi ar putea fi sefist.
Sau poate că soluţia ar fi o Asociaţie a Scriitorilor Români de Science Fiction şi Fantasy.
NOTĂ: Reviste editate de USR: România literară, Viaţa Românească, Luceafărul de
dimineaţă (Bucureşti), Apostrof, Helikon (l. Magh.), Steaua (Cluj-Napoca), Convorbiri Literare
(Iaşi), Orizont (Timişoara), Ramuri (Craiova), Vatra (Târgu Mureş), Euphorion (Sibiu). Alte
reviste acreditate: Acolada, Antares, Arca, Argeş, Ateneu, Bucureştiul cultural, Conta,
Contrafort, Convorbiri literare, Cultura, Dilema veche, Discobolul, Familia, Hyperion, Korunk,
Lato, Observator cultural, Poesis, Poezia, Revista 22, Secolul XXI, Szekeyfold.
Niciuna de F&SF? Chiar niciuna?
Interviu
 X

▫ Horia Nicola Ursu ▫

„Avem obligaţia să ne luăm la trântă cu sistemul”,
Interviu în exclusivitate cu Sebastian A. Corn ▫
Sebastian A. Corn este pseudonimul „oficial” al lui Florin Chirculescu, medic de
profesie, specialist în chirurgie toracică şi posesor al unei biografii spectaculoase: s-a născut în
1960 la Bucureşti, a copilărit în Guineea, la Conakry, a studiat medicina şi, la începutul carierei
profesionale, a fost medic de bord şi a navigat de-a lungul şi de-a latul Pământului, la fel ca unul
dintre eroii săi preferaţi, Corto Maltese. A debutat în 1993 în Jurnalul SF, fiind probabil cel mai
cunoscut exponent al unei generaţii literare de excepţie. Alături de grupul informal al „celor care
nu” (numiţi şi „grupul de la Ploieşti”: Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica, Michael Haulică
etc.), a revoluţionat felul de a scrie şi de a percepe literatura SF, punând accent pe valoarea
literară mai presus de orice şi eliberându-se de constrângerile stilistice ale genului. Scrierile sale
i-au adus numeroase premii, între care se cuvin amintite un premiu pentru debut la Eurocon 1995
(Glasgow), premiul editurii Nemira, două premii Colin (în 2006 şi 2010) şi peste treizeci de
distincţii la diverse concursuri literare de gen. A fost redactor al primei serii a revistei Nautilus, a
editat o pagină de SF în cotidianul Curierul Naţional şi, împreună cu Alexandru Mironov,
antologia bilingvă Nemira '96.
Volume publicate: 2484, Quirinal Ave. (Nemira, 1996); Aquarius (Olimp, 1996); Să mă
tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (1998); Cel mai înalt turn din Baabylon (Nemira,
2002); Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006); Vindecătorul (Cartea Românească, 2008);
Adrenergic! (Millennium, 2009); Skipper de interzonă (Millenium, 2012).
Prezenţă online: Împricinatul de Corn – adică eu însumi.
*
Horia Nicola Ursu: Ai o biografie similară cu acelea, misterioase şi aventuroase, pe care
le citeam, invidioşi, pe coperta patru a cărţilor de aventuri: ai crescut în Conakry, ai navigat, ai
scris o căruţă de cărţi, eşti chirurg… Ce citea tânărul Florin Chirculescu?
Sebastian A. Corn: Ce să citească? La început citea chiar acele cărţi de aventuri pe care
le citeam cu toţii, pe timpuri… Winnetou… cred că l-am citit de 7-8 ori; După douăzeci de ani de
Dumas (mi-a plăcut mai mult decât Cei trei muschetari!) l-am citit cam tot de atâtea ori. Cireşarii
– i-am recitit şi la 45 de ani. Revenind la copilărie însă, pe la 12 – 13 ani, am încasat un şoc
literar, că nu ştiu să-i zic altfel: i-am citit pe E. A. Poe şi pe Dino Buzzati, iar cărţile lor m-au dat
peste cap. Gordon Pym şi Secretul pădurii bătrâne… Ce texte! După ce i-am descoperit pe cei
doi, am căutat alţi şi alţi scriitori care să se situeze pe undeva prin arealul imaginar deschis de Poe
şi de Buzzati. La un moment dat, pe la 16 ani, i-am descoperit pe Marquez şi pe Faulkner, şi, din
clipa aceea, „imaginea” de literatură dorită a căpătat o consistenţă care nu m-a lăsat nici până azi.
Îmi mai plăceau, teribil de mult, cărţile de călătorii şi de explorări geografice. De altfel, cel mai
mult şi mai mult, mi-ar fi plăcut să fiu explorator sau arheolog. Apropo de asta, cartea primită de
la tine, The Abominable [cel mai recent roman al lui Dan Simmons – n red.], se referă din plin la
 X

personajele care m-au emoţionat cel mai mult în copilărie: George Mallory şi Sandy Irvine, cei
despre care n-o să aflăm niciodată, poate, dacă n-au cucerit Everestul încă din 1924…
HNU: Cum s-a produs debutul tău şi care e povestea pseudonimului Sebastian A. Corn?
SAC: Debutul a fost prin 1993, în Jurnalul SF, cu o povestire, „Snorky”, despre un delfin
folosit în misiuni militare. Povestea pseudonimului e ceva mai elaborată şi puţin mai veche. Eram
la Breaza cu vărul meu – pictorul din Iovik [nuvelă de Sebastian A. Corn, aflată în curs de apariţie
în seria Novella de la Millennium Books], ca să fiu mai precis -, iar el mi-a anagramat numele şi a
ieşit… F. C. Cornul. Mult mai târziu, pe când am început să particip la concursurile literare SF
din anii nouăzeci, mă tot gândeam la un pseudonim şi mi-am amintit de episodul de la Breaza.
„Sebastian” se trage de la prima mea încercare de a publica un poem în proză, în România
Literară, prin 1976, când semnasem o scrisorică adresată redactorului-şef al publicaţiei cu
numele de… nu râde, Sebastian Gard. Mi se părea mie că sună mai misterios aşa, că sunt mai dat
dracului, dar chestia asta nu l-a impresionat pe redactorul-şef. Mie mi-a plăcut însă, aşa că am
cuplat Sebastian cu Corn şi a dat pseudonimul meu, la care am adăugat A., de la Aaron, un nume
evreiesc care îmi place foarte mult.
HNU: Cum ai ajuns să colaborezi cu JSF şi cum de-ai devenit unul dintre „cei care nu”?
Şi, chiar aşa, de ce tocmai SF?
SAC: În 1993 a avut loc Ploconul de la Ploieşti – ce nume mai tare de convenţie
românească, decât… Plocon? În fine… Acolo luasem premiu cu „J. Hristo Ltd”. După ce-am
primit premiul, am început să trimit texte într-o parte şi în alta, iar cel care a răspuns primul a fost
Adi Bănuţă, de la JSF. Ne-am întâlnit, i-am dat „Snorky”, de care a fost vorba mai sus, la care am
mai adăugat câteva povestiri şi nuvele. Eu habar n-aveam de „cei care nu”, la fel cum nici ei
habar n-aveau de mine, numai că textele pe care le scriam făceau parte din aceeaşi „trasă”
literară, aşa că a fost cât se poate de normal să mă alătur lor – lui Mike, lui Yvone, lui Don
Simon, lui Doru Stoica… Cât despre SF… Ştiu eu dacă noi scriam SF? SF-ul era, pentru noi,
doar un areal imaginar permisiv pentru genul de literatură pe care îl practicam. Dacă ne întrebai
pe vremea aceea ce anume scriam, n-am fi fost în stare să spunem că scriem un SF standard şi
niciodată n-am pretins acest lucru, chestie care ne-a costat şi încă ne mai costă din punctul de
vedere al „puriştilor”… Mai degrabă aş circumscrie felul în care scriam (şi scriem) unui concept
pe care l-aş denumi „fusion”…
Dar ce contează opinia mea, sau a „celor care nu”? Noi scriem. Punct.
HNU: Ai fost unul dintre răsfăţaţii generaţiei JSF. Ai luat o grămadă de premii şi ai
publicat cel dintâi dintre congenerii tăi, şi nu doar un volumaş de povestiri, ci mai multe romane,
toate la edituri prestigioase. Te-ai gândit vreodată să te laşi de meseria ta de baza şi să te ţii doar
de scris?
SAC: Mereu mă gândesc la asta când am mult de scris, pentru că n-am timp suficient, dar
cum aş putea s-o fac? Chirurgia este, şi ea, o obsesie. Este adrenalinică. Este o meserie… utilă.
Îmi place prea mult ca s-o abandonez. În plus, am părerea că un autor – sau scriitor, cum vrei să-i
spui – trebuie să trăiască în direct o sumedenie de experienţe, aşa că-i trebuie şi un job, măcar ca
 X

să vadă cum se câştigă banii în mod obişnuit.

HNU: Ce-mi poţi spune despre cărţile pe care le-ai publicat sub alte pseudonime decât cel
consacrat? Care-s acelea? Şi de ce un alt pseudonim? Sunt cărţi de care eşti mai puţin mândru
decât de celelalte, cele publicate sub pseudonimul „oficial”?
SAC: Au fost cărţi scrise la comandă editorială. Aveam nevoie de bani şi am intrat în
acest joc cu finalitate financiară. Prefer să uit de ele; dacă nu m-ai fi întrebat acum despre
episoadele cu pricina, nici nu mi-ar fi venit în minte. Dar am făcut asta, n-am cum să spun că n-
am făcut-o. Literatura însă n-ar trebui să aibă finalitate financiară, adică nu trebuie să te apuci să
scrii o carte cu gândul că vei face bani de pe urma ei. A scrie e altceva, e un ritual care îţi serveşte
ţie, scriitorului, pentru a-ţi aşterne lumea în faţa cititorilor, e un fel de „exhibiţionism” elaborat,
remixat cu creativitate, ţine de dorinţele tale adânci… (Ce fiţos m-am exprimat!). Ca să-ţi
răspund la întrebare însă, o să-ţi zic aşa: nu, nu sunt mândru de acele cărţi. Din păcate nu sunt
mândru nici de anumite cărţi pe care le-am scris fără motivaţie financiară.
HNU: Noul roman apărut la Nemira, Ne vom întoarce în Muribecca, este, după spusele
tale, „un prilej ca să discut despre comunism vs. Capitalism, consumerism vs. Morală”. Poţi să
elaborezi un pic?
SAC: Dacă mi-ai fi spus acum 20 de ani că voi scrie o carte care să pună în balanţă
dreapta cu stânga, aş fi zis că eşti un pic cam nebun: pe atunci îmi imaginam că sunt… de fapt
nu-mi imaginam, chiar eram libertarian de dreapta, sans peur et sans reproche, am scris şi un
articol în Dilema pe tema asta: „Insule în reţea” se chema, citându-l pe Bruce Sterling. Între timp
însă am devenit critic cu societatea din jur, societatea noastră, şi nu mă refer doar la cea
românească, nu seamănă deloc cu ceea ce speram eu că se va întâmpla cu noi toţi, în după-amiaza
de 22 decembrie, când porneam spre centrul Bucureştiului, fericit că se prăbuşise comunismul.
De aici, fundalul ideologic al romanului de acum, în care a trebuit să vâr personaje ruseşti, cu
descendenţă amestecată, evreiască, pentru a susţine acest conflict: comunism vs. Capitalism. Este
şi motivul pentru care mi-e teamă de acest roman: noi, românii, avem o reacţie de „mai bine nu”
când vine vorba de ruşi, e o reacţie pe care o cunosc bine, căci am avut-o şi eu, multă vreme. Pe
de altă parte, arta rusă, literatura, filmul, muzica, ne emoţionează foarte mult – dar rusul ca actor
politic, ca să zic aşa, ne trezeşte o senzaţie de rejet. Ei bine, m-a interesat să analizez Rusia, ruşii
şi senzaţia lor de mesianism imperial, ca model fundamental de gândire care a găzduit
comunismul, şi mi-am mai propus să-l contrapun modelelor de gândire sudamericană, care şi ele
au o idilă îndelungată şi sinuoasă cu comunismul.
Opoziţia cu pricina venea ca o mănuşă pe conflictul celor două personaje SF din text, unul
mânat de colectivism, iar celălalt de individualism. Aşa s-a plămădit fundalul conflictului din Ne
vom întoarce în Muribecca. În fine, ăsta e doar un plan al romanului, n-o să mă apuc acum să
detaliez…
HNU: În ultimii cinci ani te-ai implicat cât se poate de activ în lupta pentru demnitatea
profesiei de medic, ai fost o voce lucidă şi critică in agora, eşti preşedintele unui sindicat medical
puternic. Merită să te implici? Are rost să te iei la trântă cu sistemul? Mai avem vreo speranţă?
 X

SAC: Sunt sceptic. Sincer, sunt sceptic. De meritat să te iei la trântă cu sistemul, merită
oricând şi oricum, îmi vine chiar să zic că, la modul în care sistemul se poartă cu noi, avem
dreptul şi obligaţia să ne luăm la trântă cu el, indiferent de mijloacele pe care le-am adopta. Din
păcate, suntem prinşi într-o paradigmă nefastă şi ipocrită, care, iarăşi, nu este specifică României
– noi trebuie să jucăm după regulile unei atitudini politically correct, care, de prea multe ori,
reprezintă un ultraj la gândirea liberă, oferind establishmentului tot armamentul de care are
nevoie pentru a ne dirija, mult mai subtil decât înainte de căderea comunismului, spre nişte
scopuri care nu aduc beneficii publice. Noi nu trăim într-o lume… ecologică din punct de vedere
mintal. Suntem minaţi de gunoaie ideatice şi de superficialitate socială – pentru asta, e oricând
benefic să te iei la trântă cu sistemul. Din păcate, şi acum mă reîntorc în România, reacţiile
noastre sociale sunt anemice, iar dacă vor fi vreodată mai pertinente, vor fi doar consecinţa unui
„import”. Dacă în Occident vor avea loc mişcări sociale serioase, le vom avea şi noi, dar numai
atunci. Marea problemă este că mişcările sociale ample vin la pachet cu riscuri pe care noi,
românii, le-am trăit… Dar, pe de altă parte, cum să lăsăm lucrurile aşa? Clasa politică nu are
viziune, este incapabilă de gândire empatică. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie
zguduită. Ştiai că doar 2% din copiii români din mediul rural pot să urmeze o facultate? Cum ţi se
pare că politicile sanitare actuale din România aduc a „soluţie finală” (neprogramată, că nu-i duce
pe ai noştri capul), dacă iei în considerare accesul la sănătate al populaţiei în vârstă, sau al celei
sărace, şi asta în condiţiile în care aceiaşi politicieni nu sunt în stare să ofere oportunităţi de
muncă în care angajatul să nu fie furat? Merită să lăsăm lucrurile aşa?
HNU: Şi, dacă tot veni vorba de implicare, cum vezi aşa-numita „mişcare SF&F” de la
noi? Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani, de când ai început să scrii şi să publici?
SAC: Mi-e greu să dau un răspuns. Ce-mi plăcea înainte, în era JSF, erau întâlnirile în
care discutam literatură şi nu numai. Interacţionam direct. Nu-mi plăcea un anume dirijism de pe
vremea aceea. Era aceea a apus, unii plâng după ea, dar eu nu mă regăsesc printre ei, pentru că a
apărut altceva ce îmi place: opiniile pulverizate online, pe varii site-uri şi bloguri. Genul ăsta de
interacţiune nu face apel la întâlnirea şi la discuţia directă, face to face, care mie unuia îmi făcea
mai mare plăcere, dar tot reprezintă un creuzet ideatic care, treptat, se coagulează într-o tendinţă
insuficient de bine definită, dar care fiinţează, cere, critică, se bucură, chiar şi aşa, sub protecţia
avatarurilor. Nu cred că mişcarea SF de la noi e mai bună sau mai rea decât în alte părţi – de fapt,
cred că SF-ul în general duce lipsă de ideile mari de odinioară, s-a cam hollywoodizat, a devenit
mai superficial, trezind critici chiar şi în sânul mişcărilor puternice, în USA şi UK, de pildă.
Revenind la noi, ai văzut, de pildă, pe CititorSF, criticile tinerilor la adresa nominalizărilor de la
BSFA?
Din păcate, money rulz there too, în marile mişcări SF. Iar ideile libere fac rău genitorilor
de bani.
HNU: Carte pe hârtie sau carte electronică? Care-ţi sunt tabieturile de lectură?
SAC: Dă-mi un text bun pe hârtie igienică şi-o să-l sorb şi pe acela, cu ochii scoşi! Ce-mi
place cel mai mult însă e să citesc noaptea, după ce se culcă fiică-mea şi nevastă-mea, în bezna şi
liniştea din apartament, un text bun de pe un kindle iluminat discret. Mi se pare cea mai intimă
 X

experienţă a lecturii.
HNU: La ce lucrezi acum? Ce titluri de Sebastian A. Corn vor apărea în viitorul apropiat?
SAC: Mă pregătesc să scriu Greva Păcătoşilor – n-am de ales! Va fi o docudramă în care
o să povestesc toată mizeria trăită în ultimele 9 luni de scandal sindical în care am fost tăvăliţi şi
înfrânţi, exact aşa cum am văzut-o, cu toate tranzacţiile dâmboviţene mizere la care am asistat
nemijlocit, cu trădări, scăderi şi cu tot ce mai înseamnă azi România. Dar, pentru că îmi plac
Mallory şi Irvine, personajul principal al textului (faţă de care voi fi la fel de critic ca şi faţă de
ceilalţi) va avea de rezolvat o problemă de suflet cu fratele lui geamăn, cel cu care dorise cândva,
demult, să escaladeze Nanga Parbat, muntele ucigaş.
Interviu realizat de Horia Nicola Ursu, 13-14 februarie 2014