Sunteți pe pagina 1din 52

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 7, aprilie 2014
X

▫ Michael Haulică ▫
Insolvenţa scriitorilor ▫
Dacă o fabrică de maşini nu-şi vinde produsele, dacă, deci, nimeni nu are nevoie de ce
produce acea fabrică, ea intră în faliment. La fel cu televizoarele, telefoanele, nasturii sau
pantofii.
La scriitori nu e aşa. Dacă unui scriitor nu i se vând cărţile – adică nimeni nu are nevoie
de ele – degeaba editura nu-l mai publică, omul îşi va găsi repede alta sau, în ultimul caz, va
apela la self-publishing pentru că – nu-i aşa? – să terminăm odată cu cenzura impusă de edituri,
că ştim noi cum e cu publicările astea pe cumetrii etc.
Adică, ajungând la baza problemei, scriitorul nu se lasă de scris, merge mai departe, scrie
în continuare şi publică, plângându-se în interviuri că în România (Noua Zeelandă, Polonia,
Albania etc.) nu se poate trăi din scris. Pentru că, la cele o mie de reviste online şi zece mii de
bloguri care au înlocuit, pentru marele public, ceea ce era cândva presa literară, s-o găsi careva
să-i ia şi lui interviuri.
Cine extinde legea falimentului şi la scriitori? Cine bagă scriitorii măcar într-o insolvenţă
mică, cu planuri de redresare etc.?
Dacă într-adevăr ar funcţiona lucrul ăla despre care scriam cândva (vezi articolul Haulica
srl din Observator cultural nr. 601/2011), poate că falimentul i-ar atinge şi pe scriitori, pentru că,
în lipsa vânzărilor, aceştia n-ar avea bani să-şi plătească angajaţii: redactori, corectori, agenţi etc.
Piaţa ar face să funcţioneze activitatea scrisului şi n-ar mai fi activi decât scriitorii ale căror opere
sunt cerute de cititori.
Dar ar fi bine? Ar fi corect?
Până la urmă, piaţa editorială reglează cumva activitatea în domeniul scrisului, acceptând
şi publicând scriitorii ale căror cărţi se vând şi, deci, aduc bani editurilor şi, implicit, autorilor (de
dragul expunerii, sărim peste cazul particular-generalizat al editurilor care nu-şi plătesc autorii).
Poate că, printre scriitorii valabili, editorul îşi permite să mai publice şi cartea unui
prieten. Dar, dacă iese în pierdere, câte cărţi ale prietenului credeţi că va publica? Nu prea multe.
Iar dacă prietenul vinde suficient cât să-şi scoată editura banii… se cheamă că publicarea a fost
una ca oricare alta, se poate merge mai departe cu următorul volum.
Şi-apoi, cu prieteniile, mai e o problemă: un editor poate deveni prieten cu un scriitor din
copilărie, de când erau colegi de bancă, sau poate deveni prieten cu el de-a lungul timpului,
prietenia înfiripându-se şi bazându-se pe respect reciproc, admiraţie etc. Mai e, în acest caz,
publicarea prietenilor ceva atât de urât pe cât se vrea a se arăta? Iată un exemplu concret: sunt
prieten cu Liviu Radu de vreo 20 de ani, de pe vremea când amândoi începuserăm să publicăm în
X

Jurnalul SF. Ne-am plăcut reciproc, ne-au plăcut unul altuia povestirile noastre, cărţile noastre.
Ar fi trebuit să nu-i public cărţile? Aş fi fost nebun să nu i le public. Puteam să public alte cărţi în
locul cărţilor lui Liviu Radu? Da, sigur că puteam. Dar ca să renunţ la a-l publica, ar fi trebuit să
am în redacţie manuscrisul unui scriitor cel puţin la fel de bun ca Liviu Radu. Ştim cu toţii că nu
abundă asemenea specimene…
Revin la întrebarea de mai devrme: ar fi corect să fie publicaţi numai scriitorii ale căror
cărţi se vând? Cred că singurul răspuns care poate fi dat este că pentru fiecare carte există undeva
un editor. E nesfârşit numărul scriitorilor care, până la urmă, au reuşit, deşi au acasă un pachet
impresionant de refuzuri. Să ne amintim doar de celebra Dune, care a adunat în 2 ani peste 20 de
refuzuri. Un refuz din partea unei edituri nu înseamnă nimic altceva decât că opera respectivă nu
e pe placul redactorului care face selecţia la acea editură.
Şi totuşi, care e limita numărului de refuzuri pe care trebuie să le primească un scriitor
pentru a înţelege că e cazul să-şi găsească altă ocupaţie?
Ştim că românul s-a născut poet, că nu e om să nu fi scris o poezie etc. Nici cu proza nu
stăm prea rău, şi nu mă refer aici la acea nouă specie literară, blogul/însemnarea de blog, care
vine din urmă şi are tendinţa de a înlocui proza, poezia, jurnalul, până şi critica literară. De aceea
nu cred că există o limită a refuzurilor la care scriitorul să intre în insolvenţă şi poate nici n-ar
trebui să existe. Nu puţine cărţi s-au dovedit a fi destinate unor cititori care, la vremea
scrierii/publicării lor, încă nu erau născuţi.
Să zicem că, în materie de scris, insolvenţa se manifestă prin lipsa vânzărilor. Simbolic,
un scriitor ale cărui cărţi nu se vând se cheamă că a intrat în insolvenţă.
Proză

▫ Lucian Merişca ▫
Deratizare (I) ▫
— Da, m-au bătut, răspunse bătrânul. Eu i-am rugat să mă bată… dar m-au lovit atât de
tare, încât nu cred c-aş mai rezista o dată…
Mâinile, aşezate pe genunchi, îi tremurau.
— Săracul de tine, spuse Lenore, scoţându-i masca de pe faţă.
În jurul ochilor, marginile măştii lăsaseră urme vineţii.
Bătrânul Cazal gemu. Abia putuse urca cele câteva scări ale parterului. În capul Lenorei
se mai auzeau izbiturile pumnilor în uşă, care răsunaseră pe palierele blocului pustiu când
bărbatul ei ajunsese în sfârşit acasă.
— Ai blocat uşa? o întrebă el răstit.
— Da, am blocat-o, îl linişti femeia.
Udă o cârpă în ligheanul cu apă şi începu să-i şteargă sângele închegat de pe mustaţă.
Avea un ochi umflat şi un lichid roşiatic i se prelingea dintre pleoapele închise. Îi pansă două
X

degete zdrobite. „Cizmele metalice” gândi ea.


— Grăbeşte-te, Len! ţipă bătrânul. Acuşi vor apărea cei de la Controlul Interior şi ăştia nu
ştiu de milă. Abia i-am convins pe ăia de-afară să nu-mi pună ştampila a doua în carnet, mai bine
să mă bată… Oricum, nu mai aveam nici un bilet de exterior. Nu ştiu ce-o să ne facem… Ai
compostat biletul?
— Mai este timp, nu-ţi fie frică, îi zise ea, privind la ceasul electronic încastrat în perete.
Mai bine mergeam eu. Îmi spuneai unde ai descoperit cartofii ăia şi-i aduceam eu acasă, poate pe
mine nu mă prindeau fără bilet.
— Vorbeşti prostii… dă-mi masca mai repede!
I-o smulse din mână şi-şi trecu cârligele ei prin găurile făcute în urechi. Când n-o purta,
începea imediat să-l mănânce pielea feţei. Încă îi mai curgea sânge din nas. Şi-l şterse de pe barbă
cu mâneca vestonului uzat.
Se întinse cu greu pe somieră şi porni să geamă – durerile începuseră din nou. Lenore se
apucă să fiarbă un ceai verde într-o oală pusă pe reşou.
— Compostează! răcni Cazal.
Bătrâna se aplecă să caute biletele în sertarul încuiat şi începu să tuşească.
— …şi dă drumul dracului la aparatul ăla de radio, poate dă iarăşi vreo emisiune-cadou!
— Ai răbdare, să bem ceaiul întâi.
Lenore găsi două bilete şi le introduse în compostor, înainte ca beculeţul roşu de desupra
aparatului să se aprindă, indicând scurgerea a trei ore, durata cât era valabil un bilet interior.
Băură ceaiul şi bătrâna îi aduse câteva rădăcini – pe care le păstrase până atunci de
rezervă – ca să-l întărească. Apoi Cazal se ridică din pat şi puse în funcţiune radioul. Începu să
caute pe scala aparatului. 974. În timpul zilei nu lăsau acul indicator la această lungime de undă –
ar fi putut observa vreunul dintre controlorii interiori. Noaptea, în mod normal controalele fiind
mai rare, puteau lăsa mai mult timp deschis radioul, dar foarte încet, ca să nu se audă afară. Dacă
se auzea ceva pe la uşă, tuşeau amandoi tare şi schimbau pozitia acului pe scală.
Lenore pregăti totul pentru coborârea în subsol: oala cu ceai, cărţile şi rădăcinile pentru a
doua zi la prânz. Apoi, profitând că bătrânul era întors cu faţa la radio, cotrobăi în noptieră şi
scoase un ou împachetat în ziar, pe care îl ascunse în lădiţa copiilor, sub rădăcini.
— Mâine trebuie să stau mai mult la fabrică. Şi trebuie să-i conving să-mi dea înainte
câteva bilete exterioare, altfel n-o să mai pot ieşi din casă nici măcar ca să merg la serviciu…,
vorbi Cazal.
— Da, făcu nevastă-sa.
La radio se auzeau ştiri.
În seara aceea avură noroc. Nu apăru nici un controlor interior şi emisiunea-cadou veni
repede şi ţinu mult. Odată cu explozia muzicii cunoscute, ceasul electronic de control se blocă.
Cei doi bătrâni împinseră lada de la perete spre mijlocul camerei şi dădură la o parte ţolul. Cazal
ridică dala de ciment, scâncind de durere. Apărură capetele palide, acoperite de rare şuviţe de păr
X

decolorate, al fiului lor şi-al neveste-sii.


— Ce e, tată? întrebă Celin. Te-au bătut?
„Suntem cu voi” spuse vocea suavă de la radio, apoi continuă cu o muzică foarte
frumoasă. Ela îl privea şi ea pe Cazal şi spaima i se citea pe faţa dezgolită.
Bătrânul le povesti că voise să meargă pe înserat în grădina părăsită de la marginea
cartierului să fure cartofi şi că-l prinseseră pe stradă. Mai avea doar un bilet de exterior, dar pe
acela îl păstra pentru a doua zi dimineaţă, ca să poată merge la serviciu. Îi ceruseră carnetul de
identitate. Îi rugase în genunchi mai bine să îl bată decât să-i pună ştampila a doua în carnet. Le
fusese milă de el şi-l bătuseră.
— Te-au prins la întoarcere? întrebă băiatul. Ai adus cartofii?
— Da… La a treia ştampilă, ştiţi, mă condamnă la moarte, zise Cazal. De fapt, suntem
amândoi bătrâni… Eu am patruzeci şi cinci de ani, oftă el. N-o s-o mai ducem mult, aşa că va
veni acuşi rândul vostru să staţi deasupra, în casă… Ţi-am scris în caiet ce noutăţi au mai apărut
la fabrică, să le cunoşti. Cine ştie cum mor… nu trebuie să-şi dea seama că am fost înlocuit.
— Lasă, tată…, zise Celin. Mai bine ai grijă să nu se mai întâmple să te prindă pe stradă.
Compostează corect, că altfel mă laşi şi pe mine fără mască.
— Ce dracu' să compostez?! Tu nu înţelegi că nu mai aveam bilete?
— Uite mâncarea, ai să găseşti sub rădăcini ceva pentru cei mici…, şopti Lenore,
întrerupându-i. Ce mai face Maow? Cum merge cu învăţătura? Lui Maalin i-a trecut eczema aia?
Tare aş vrea să-i mai văd…
— Maow! Maalin! veniţi încoace, vrea să vă vadă bunica, îi strigă Ela, aplecându-se
înăuntru.
Se auziră ropote de paşi în subsol. „Suntem cu voi” repetă vocea plăcută de la radio. Un
băiat sfrijit de vreo zece ani şi o fetiţă ceva mai mică se agăţară de marginea chepengului, în timp
ce părinţii lor se retraseră ca să le facă loc. Bunica le strânse capetele în braţele ei slabe şi-i
mângâie; erau murdari de nămol umed.
— Iar v-aţi jucat lângă conductele de la canalizare, îi mustră ea. Maalin, crezi că aşa îţi
mai trec bubele?
— Gata, intraţi înapoi! le spuse Cazal.
La radio începuse melodia care anunţa sfârşitul emisiunii-cadou.
— Mai aveţi nevoie de ceva?
Celin o trimise pe Ela cu copiii înăuntru şi mai rămase câteva clipe faţă-n faţă cu bătrânul,
care se aplecase deja să pună dala la loc.
— Tată, aş vrea puţină carne, dacă găseşti… Poimâine facem zece ani de la căsătorie.
Vreau…
— Prostii… Bine, o să-ncerc. Un coleg de-al meu are un controlor în familie.
Închiseră trapa şi puseră totul la loc, aşa cum fusese. „Suntem cu voi” spuse vocea de la
X

radio şi emisiunea se termină, lăsând loc paraziţilor. Bătrânul mută acul indicator de pe scală şi
scoase aparatul din priză. Ceasul de reţea începuse din nou să funcţioneze.
2.
În noaptea aceea, Celin rememoră scena căsătoriei sale cu Ela. Şaptesprezece ani
aşteptase, în subsol, ziua când nu va mai fi singur. Ce nuntă tristă, chiar în încăperea asta…
Părinţii coborâseră şi ei pentru câteva minute, în timpul unei emisiuni-cadou. Şi totuşi, ce bine că
se întâlniseră. El nu ieşise niciodată afară. Dar făcea zilnic exerciţii, ca să poată ieşi. Ea ieşise
numai atunci când venise la el, dar asta se întâmplase seara, pe întuneric, aşa că nu văzuse nici ea
prea mult. Bătrânul Cazal aflase de la unul dintre tovarăşii săi de muncă de existenţa fetei, a Elei.
Îi destăinuise că are şi el un fiu, ascuns în subsol. Pentru părinţii fetei fu o uşurare – scăpau de o
gură de hrănit. În seara hotărâtă – acum zece ani – Cazal o luase pe fată, care împrumutase masca
de la maică-sa, şi o adusese la Celin, compostând mai corect ca oricând la fiecare aparat de taxare
pe lângă care treceau pe stradă. Mama Elei riscase mult, ca şi Cazal de altfel, care-i adusese
înapoi masca. La întoarcere, taică-său chiar se certase cu cei doi, care nu voiau sa contribuie cu
nici un bilet exterior la toată afacerea.
Dar Celin se înţelesese foarte bine cu Ela. Citiseră amândoi toate cărţile pe care le
aduseseră bătrânii şi carneţelele cu sfaturi pentru ziua când vor ieşi deasupra, să-i înlocuiască.
Ştiau totul despre lumea exterioară, ar fi putut chiar să meargă până în capătul celălalt al oraşului
fără să se rătăcească, ca şi cum ar fi trăit până acum deasupra. Dar de unde atâtea bilete
exterioare?… Plimbarea asta era doar o închipuire. Tatăl său abia avea bilete să meargă la
serviciu, iar maică-sa nu mai ieşise de foarte mult timp din casă. Masca i se stricase şi nu o mai
înlocuise şi respira tot mai greu, chiar dacă nu deschideau geamul niciodată. Lenore era mai în
vârstă decât Cazal şi bolnavă. Celin ştia că Ela va ieşi aşadar înaintea lui la suprafaţă… Se
gândise deja unde să bage cadavrul bătrânei, când o vor coborî în subsol. Era un canal înfundat,
într-unul din colţurile „încăperii murdare”. N-ar fi riscat s-o îngroape afară – ziua puteau să fie
văzuţi, iar noaptea era oricum interzis să iasă din bloc, cu excepţia celor care erau în tură. Dar la
ce se gândea el, acum? Acum, Ela era lângă el, caldă, pe salteaua de paie. O mângâie pe sâni şi pe
burtă. Adormise. Îşi aduse aminte de ceea ce-i scria Cazal despre naşterea lui. Stabiliseră de mult
timp – de când maică-sa rămăsese gravidă – să facă o gaură de comunicare între apartamentul lor
şi subsolul blocului, unde să crească viitorul copil. Trebuiau să-l ascundă, n-ar fi avut de unde
composta bilete şi pentru el. Cazal găsise într-un depozit abandonat un ciocan pneumatic, dar ar fi
făcut prea multă gălăgie. Ca să nu se dea în vileag, când pe Lenore o apucaseră durerile facerii,
provocase o diversiune, atrăgând cât mai mulţi controlori în jurul lui, undeva departe, la câteva
străzi distanţă de casă. Îi păcălise: mâncase bătaie atunci, dar îl lăsaseră după câteva ore în pace –
avea biletul compostat, într-unul din buzunarele salopetei… Nu înţeleseseră. În timpul cât Cazal
era bătut, Lenore, imediat dupa ce născuse, dăduse radioul la maximum şi săpase cu ciocanul
pneumatic o gaură în podea, lângă perete. Când se întorsese bătrânul, o găsise aproape moartă de
oboseală. Turnase din ciment dala care acoperea chepengul şi mutase deja copilul în subteran.
Uşa subsolului de la intrarea în bloc fusese zidită, aşa că sub ladă era singura comunicare
posibilă. În timp, căraseră acolo două saltele, o parte dintre foliile cu care se înveleau iarna,
X

câteva scaune, montaseră o mică instalaţie electrică. Lenore îşi petrecea zilnic câteva ore în
subsol, lângă copil, mai ales noaptea sau în timpul emisiunilor-cadou, alăptându-l şi îngrijindu-l.
Când acesta crescuse mai mare, începuse să-i povestească despre lumea de afară şi despre
Ultimul Război, ceea ce ştia şi ea de la părinţii ei. Mai târziu, îl învăţase să citească şi să scrie şi
începură să-l pregătească pentru viaţa de deasupra. La şaptesprezece ani le ceruse să-i aducă o
nevastă şi-i aduseseră. Ela dormea liniştită, cu capul pe braţul lui. Dar Celin n-avea de gând să
preia, odată cu masca bătrânului său, şi firea răbdătoare şi îngustimea conştiinţei lui. Trebuia să ia
legătura cu alţii din noua generaţie, care creşteau în subsolurile blocurilor şi ale caselor, ca ei…
Trebuia să găsească singura lor speranţă, locul de unde emitea postul de radio clandestin care îi
încuraja pe oameni: „Suntem cu voi”. Dar era într-adevăr clandestin?… Atunci, de ce se
întrerupeau ceasurile de control în timpul transmisiilor lor? Dacă avea să câştige încrederea
şefilor săi şi a controlorilor, ar fi putut mai târziu, cândva, să ajungă la Biroul Principal… Ce fel
de oameni lucrau acolo? E adevărat că ei nu purtau mască? E adevărat că mâncau în fiecare zi
carne?… Dar erau ei într-adevăr oameni? Părinţii săi aveau un caracter prea slab pentru a mai
putea fi utili Societăţii… El nu. Stinse veioza. O strânse pe Ela în braţe şi-şi lipi buzele de pielea
moale de pe gâtul ei. În încăperea de alături, se auzea apa şiroind încet pe pereţi.
3.
Maow şi Maalin nu mai erau nişte copii. Maow ştia asta şi o pândea pe soră-sa când ieşea
de la „camera murdară” ca s-o tăvălească pe grămezile de moloz. Se obişnuiseră atât de mult cu
întunericul… Erau doar a doua generaţie care stătea în subsol. Taică-su era un egoist – n-ar fi
conceput nici în ruptul capului să-i lase pe el şi pe soră-sa afară, în locul bătrânilor care aveau să
crape în curând. Mai aveau atât de mult de stat acolo, în pivniţa aceea umedă… Se grăbiseră să-i
facă, parcă nu mai putuseră aştepta până ce vor ieşi afară… Maow se întreba de ce le mai
găuriseră urechile pentru agăţătorile măştilor. Cine ştie dacă într-adevăr aveau să mai iasă
vreodată de-aici.
Soră-sa nu zicea nimic când o strângea de sfârcurile ascuţite ori o dezbrăca de zdrenţele
murdare, la lumina slabă a becului din încăperea lor, în timp ce părinţii dormeau sau citeau. Le
dădeau şi lor cărţi, dar nu-i interesau. Maalin voia numai s-o însoţeasca în peregrinările ei prin
partea de subsol inundată de apă, de unde se întorceau întotdeauna uzi şi mânjiţi de noroi.
Cunoşteau ca-n palmă fiecare încăpere şi firidă a subsolului, găsiseră şi ţevile ruginite pline de
spărturi prin care se prelingea apa, şi aerisitoarea care dădea sub trotuarul blocului, şi scheletul de
pisică pe care îl aduseseră părinţilor să le spună ce e. Le explicaseră bunicii. Lenore zicea chiar că
văzuse o pisică adevărată, când era mica. Dacă ar fi fost vie, asta era carne. Lui Maow începuse
să-i placă de Maalin, de câtva timp n-o mai bătea aproape deloc şi, în principiu, primise
aprobarea părinţilor s-o ia de soţie. Crescuseră mari şi trebuiau să se căsătorească. Ei nu mai
puteau avea norocul părinţilor lor, ori ar fi trebuit să aştepte prea multă vreme…
Într-o zi, Maalin descoperi o gaură mică în zidul umed, pe care o lărgi puţin cu o rangă de
fier. Ducea în subsolul clădirii care era lipită de blocul în care locuia doar familia lor. Oare putea
fi cineva şi dincolo?… Îi arătă lui Maow, dar conveniră să nu le spună nimic despre trecere lui
Celin şi Elei. Odată şi-odată aveau de gând să meargă amândoi acolo, să lărgească mai mult
X

comunicarea dintre cele două subterane. Lui Maow i se făcuse somn. Se gândise la toate astea ca
să nu adoarmă. Se sculă de pe saltea şi merse în încăperea cealaltă. Părinţii dormeau. Scotoci în
lădiţă şi scoase oul, apoi se pierdu în linişte pe coridoarele întunecate ca să-l mănânce singur.
4.
Ela ieşi în pragul uşii, tremurând. Prin geamurile sparte de la intrarea în bloc se vedea
compostorul de ieşit afară, năpădit de buruieni, dar funcţional. Bătrânul nu se întorsese încă de la
lucru, deşi ar fi trebuit să apară de o oră. De unde avea atâtea bilete exterioare ca să se plimbe
prin oraş? Presimţea o nenorocire… Tremura, încă. Acum un ceas apăruse un control interior şi
mulţumise cerului că arăta atât de îmbătrânită încât putea fi confundată cu Lenore, pe care o
înlocuise la începutul lunii acesteia. Bătrâna murise de boală şi pentru că mânca prea puţin. De
slăbită ce era, nici nu se mai putea mişca. Ela îi preluase imediat locul deasupra, pentru ca
eventualele controale interioare să nu-şi dea seama de nimic şi să nu raporteze la Centrul de
Statistică. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Cazal se răzgândise, nu mai voia s-o
îngroape în subteran. Se dusese în aceeaşi noapte să caute un loc pe lângă bloc unde s-o bage în
pământ, dar fusese prins de un control exterior. Pe Lenore până la urmă o aruncaseră, aşa cum
stabiliseră de la început, în canalul din subsol.
Iar pe Cazal îl aduseseră într-un asemenea hal acasă, încât parcă ar fi fost zdrobit în
picioare. Dar nu-l bătuseră deloc. Îi luaseră doar carnetul de identitate şi-i aplicaseră cea de-a
doua ştampilă. Cineva urca scările măcinate ale blocului. Două cizme metalice. Ela alergă în
casă. Beculeţul roşu se aprinsese. Răscoli în sertarul de jos şi luă un bilet, compostându-l repede
în taxatorul din perete. Beculeţul roşu se stinse. Pe hârtiuţa albă apăru scris: „orele 15-18 / ziua
5 / luna 9 / 1984”. Un controlor interior îşi făcu apariţia pe uşă, salutând-o. La radio se auzeau
ştiri.
— Biletul dumneavoastră, vă rog!
Bătrânul tresări şi strânse sub braţ geanta în care ascunsese ceapa furată. Apoi le întinse
biletul. Unul dintre controlori îl luă, îl întoarse pe toate părţile şi scoase apoi o cutie de chibrituri.
Aprinse un băţ şi dădu foc biletului. Lui Cazal i se muiară picioarele:
— Ce faceţi?!…
Cei doi controlori îl priveau liniştiţi, îndreptând spre el aceeaşi figură. Aceeaşi mască, de
fapt, pe care o avea şi el pe faţă, aşa cum erau toţi nevoiţi să poarte. Controlorul dădu drumul să
cadă fragmentului de hârtie arzând.
— Biletul dumneavoastră! am spus.
— Dar… vi l-am dat mai înainte! De ce l-aţi ars?…
— Biletul dumneavoastră! Nu aveţi? Spuneţi, nu aveţi bilet? Nu aveţi bilet? Nu aveţi
bilet? Carnetul dumneavoastră de identitate!
— Dar…
— Poate nu aveţi nici carnet de identitate? râseră cei doi controlori.
— Ce-aţi făcut… Aveam două ştampile în carnet… Ce mă fac acum, ce mă fac eu acum?
X


Cei doi nu mai râseră. Luară carnetul bătrânului şi-l deschiseră la urmă, la foaia cu
ştampile. Apoi îl aruncară pe stradă.
— Cară-te de aici, hodorogule! Or să aibă alţii grijă de carnetul tău…
— Bine, dar… vedeţi ce mi-aţi făcut… daţi-mi, vă rog, un bilet exterior, nu mai am
altul… Vă rog, împrumutaţi-mi un bilet, mai am mult de mers până acasă… Pe cuvântul meu…
Primi un şut puternic în burtă şi se închirci pe trotuar. Cei doi prieteni controlori se
îndepărtară, râzând. Cazal înălţă capul şi se uită cu spaimă în jur.
6.
Nu le fu greu să-l prindă. Alerga disperat prin parc, dar ei erau mai tineri şi mai bine
hrăniţi. Cizmele metalice răpăiau pe aleile de ciment. Puseră mâna pe el şi-l întrebară de bilet. N-
avea. Unul dintre ei aduse carnetul aruncat la intrarea în parc – avea două ştampile.
Veniră mai mulţi la spectacol. Doi dintre ei îl ţinură de mâini. Bătrânul se lăsă pe vine, se
smuci, se lăsă în genunchi, se lăsă moale. Îi ruga ceva, trancanea întruna. Al treilea controlor îl
ţinu de păr, îi lipi gura pistolului de frunte şi trase. Boşorogul ţipă o dată scurt şi se prăvăli cu faţa
în jos. O şuviţă de sânge spumos se prelinse de pe trotuar pe asfaltul crăpat al aleii. Un controlor
îşi desfăcu de la spate bidonul cu benzină şi-l turnă pe părul şi hainele mortului. Scăpără un
chibrit şi-l aruncă peste corpul delincventului. O flamă puternică izbucni luminându-le măştile,
de parcă şi ale lor ar fi luat foc. Puseră şi a treia ştampilă şi luară carnetul să-l predea la Birou
pentru radiere. Se lăsase seara.
7.
Când intrară în apartament, Ela nu mai era sus. Lada fusese trasă de la perete şi strâmbată
din locul ei, iar ţolul de sub ea se boţise. Se uitară unul la altul şi ochii le zâmbiră, sub măştile
cafenii. Unul dintre ei o împinse cu cizma înapoi, lângă zid, ca să aibă loc. La radio se auzeau
ştiri.
— Ia te uită, în blocul ăsta nu mai locuieşte nimeni! zise unul dintre controlori. Mai era o
familie, dar văd că s-a cam terminat cu ei. Trebuie să raportez.
— Şi ultimul care a ieşit afară se pare că a uitat radioul deschis… Ntzt, ntzt, ntzt…
oamenii ăştia nu ştiu deloc să facă economii…
— N-am mai fost de mult pe aici. Tu ai mai fost?
— Nu. Hai să facem puţină curăţenie.
Îşi scoase bidonul cu benzină şi-l vărsă prin cameră. Celălalt îi urmă exemplul, stropind
pereţii şi hârtiile din geam. Radioul tăcuse. Unul dintre ei se opri în prag şi azvârli un chibrit
aprins. Acum se auzea o muzică stranie. Vâlvătăile izbucniră dintr-odată. „Suntem cu voi”, spuse
vocea de la radio.
— Hai şi afară, am o idee.
Ieşiră şi căutară capacul canalului printre bălăriile care invadaseră spaţiul din faţa
blocului. Îl traseră la o parte, apoi unul dintre cei doi controlori băgă o mână şi deschise robinetul
X

prin care apa de la centrală intra în bloc.


— Ţevile din subsol trebuie să fie sparte… înăuntru sunt şobolani… Învârti la maximum
rozeta robinetului. Se auzi apa gâlgâind pe conducte. Încă un bloc deratizat…, zise el şi îşi
scutură palmele de rugină.
— Astăzi ne-a mers bine. Sper să ne dea de la Birou cel puţin o sută de bilete exterioare
de fiecare. Şi cincizeci interioare, dar din astea mai am. De mâine…
— Da, ştiu. De mâine trebuie să compostăm din nou. Săptămâna noastră de control s-a
terminat.
(1983) proză

▫ Lucian-Dragoş Bogdan ▫
Dincolo de orizont ▫
Sunt nemuritor.
Păşesc de la o stea la alta aşa cum un om obişnuit păşeşte dintr-o cameră în cea alăturată.
Iar în timp ce eu fac un pas, pentru omul obişnuit trec zeci de ani în care a păşit, zi de zi, între
limitele lumii sale.
Universul mi s-a deschis şi am ajuns dincolo de orizont, într-un prezent perpetuu interzis
muritorilor de rând. Dincolo de orizont nu mai există timp sau spaţiu. Universul îmi aparţine.
Sunt nemuritor.
Şi nu sunt singurul.
În proiect am fost implicaţi şaisprezece. Nu mai ştiu cine s-a gândit prima dată la asta –
memoria nu devine infailibilă odată cu nemurirea. Cred că a fost Chiara, sau poate Tristan. De
fapt, nu contează. Unul dintre noi a venit cu ideea de a încerca să depăşim viteza luminii. Pentru
şaisprezece tineri – dintre care cel mai vârstnic nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani – faptul
că Einstein postulase altceva nu reprezenta mai mult decât o informaţie ca oricare alta, cu o
valabilitate limitată. Vremurile se schimbaseră, ca atare şi legile fizicii puteau fi abordate altfel.
Fireşte că, atunci când am trecut de la idee la aplicarea ei, ne-am izbit de consecinţele lui
E=mc2. Creşterea continuă a vitezei ar fi dus la o creştere exponenţială a masei, tinzând
asimptotic spre infinit. Varianta logică a fost să abordăm depăşirea vitezei luminii în salturi. Dar
salturile presupun un transfer brusc de energie din exterior.
Iarăşi a fost cineva dintre noi – oare Kyuzo? – care s-a gândit la găurile negre care nu sunt
chiar aşa de negre. Anumite particule reuşesc să evadeze din ele, contrar tuturor concepţiilor
relativiste. Dar mecanica cuantică susţine că, pentru o perioadă de timp infinitezimal de scurtă, o
anumită particulă poate „împrumuta” energie din afara unui sistem închis pentru a evada din acel
sistem. Desigur, teoria se aplică doar uneia dintre traiectoriile de probabilitate accesibile acelei
particule.
Aveam teoria. Nu ne mai rămânea decât să o punem în practică. În acest punct ne-am
X

împotmolit şi am cedat, unul câte unul. Teoria arăta frumos, dar practica demonstra că era
imposibil ca, pe durata vieţii unui om, una dintre nenumăratele traiectorii de probabilitate ale unei
particule să poată împrumuta energie din afara unui sistem închis pentru a se transfera într-o
poziţie exterioară sistemului.
Eram cu toţii fizicieni străluciţi, dar asta nu ajungea. Cel puţin, nu pentru cincisprezece
dintre noi.
Însă Ingeborg era altfel. Mintea ei părea a fi din altă lume, capabilă să abstractizeze
concepte acolo unde pentru un om obişnuit era teritoriu interzis, iar un geniu doar bâjbâia.
Rotiţele s-au învârtit în mintea ei supraumană şi, după aproape doi ani, au creionat modelul ale
cărui principii permiteau atingerea rezultatului dorit. Ca sursă pentru energia de împrumut s-a
gândit la giganta roşie Betelgeuse, în apropierea căreia se afla colonia ştiinţifică în care locuiam.
A proiectat cu ajutorul nostru două acceleratoare între care să-şi transfere particulele rezultate din
descompunerea corpului: unul în interiorul coloniei, celălalt la vreo 400.000 de kilometri distanţă,
în spaţiu. Apoi a pus la punct sistemul de împrumut nu doar pentru o singură particulă, ci pentru
particulele care formează întregul corp uman. Dificultatea problemei sporea în acest fel, deoarece
mai apărea o necesitate de luat în calcul: după folosirea energiei de împrumut, traiectoriile de
probabilitate ale tuturor particulelor trebuiau să se reîntâlnească în configuraţia iniţială.
Din păcate, cu toată inteligenţa ei fenomenală, Ingeborg nu s-a gândit şi la acest amănunt.
Ingeborg a dobândit un alt fel de nemurire. După ce, preţ de o fracţiune de secundă,
particulele s-au reasamblat în Ingeborg, ele şi-au continuat cursa pe traiectoriile de probabilitate.
Cea mai mare parte a atomilor care formau trupul ei s-au răspândit în spaţiul imens din jurul
stelei Betelgeuse. Un mic nucleu a rămas captiv în acceleratorul spaţial şi nu ştiu dacă el este
suportul pentru conştiinţa încă vie, în contact cu lumea noastră materială, sau dacă acea conştiinţă
captivă în universul nostru este suportul particulelor care-i formaseră trupul. Ahmed consideră un
lucru firesc existenţa conştiinţei lui Inge fără un trup uman, spunând că sufletele noastre se întorc
la Allah după moarte. Dar Ahmed vede în orice un exemplu al lucrării divine.
Cred că Rajiv a fost cel care a dat explicaţia mai raţională: după ce, pentru o fracţiune de
secundă, o particulă a ajuns pe o traiectorie de probabilitate exterioară sistemului cu ajutorul
energiei împrumutate, ea va fi atrasă înapoi pe o traiectorie de probabilitate situată în sistem. Prin
analogie, Rajiv – dacă despre el o fi vorba – a emis ipoteza că traiectoriile de probabilitate ale
particulelor care fuseseră trupului lui Ingeborg vor avea tendinţa să revină la starea iniţială, iar
această structură care caută să se rearanjeze a rămas suport al conştiinţei. Da, acum cred că el a
fost, pentru că a făcut şi un joc de cuvinte:
— Ingeborg se caută pe sine.
Ştiu că ne-am amuzat de dublul sens al exprimării, care trimitea şi la budismul căruia îi
aparţine Rajiv. Ipoteza este interesantă şi sper, pentru Ingeborg, că este corectă. Sunt curios
numai dacă „reasamblarea” ei în interiorul acceleratorului spaţial se va produce înainte ca mintea
să i se alieneze complet.
Chiar şi înainte de accident Ingeborg trăia în sfere înalte, printre abstracţiuni. Noua ei
X

stare o obligă să trăiască doar la nivel mental, abstractizând până la infinit. Asta a afectat şi mai
mult relaţia ei cu lumea materială, iar în ziua de azi e tot mai dificil să-i captezi atenţia şi să porţi
cu ea o discuţie coerentă, care să nu se oprească brusc printr-o cufundare a ei în studiul unei noi
teorii.
Imediat după accident nu a fost aşa. Odată cu depăşirea groazei trăite când am văzut
rezultatul experimentului, am început să ne amuzăm într-un mod macabru comentând că
Ingeborg nici nu sesizase că nu mai avea trup. Nu eram departe de adevăr – pentru ea ar fi fost
mai tragic să-şi păstreze corpul şi să-şi piardă conştiinţa. Oricum, prima ei reacţie nu a avut
legătură cu pierderea corpului fizic, ci cu eroarea comisă în experiment. Îmi amintesc şi acum
şocul pe care l-am avut când i-am auzit vocea în mintea mea, explicându-mi ce greşise şi cum
trebuia procedat pentru a împiedica producerea unui alt accident. Eliberată de condiţionările
trupului, mintea ei a putut să-şi dezinhibe o serie de funcţii, printre care se numără şi telepatia.
Nu mi-a vorbit doar mie, ci şi celorlalţi. Ciudat: nu consider că mi-a transmis un gând, ci că mi-a
vorbit. E interesant că, în mintea mea, vocea pe care o auzeam suna ca vocea ei încă dinainte să
ştiu că ea îmi vorbea. Sau poate că nu mai ţin minte exact acele prime clipe şi, ulterior, am extins
asocierea dintre gândurile recepţionate şi vocea ei.
Nu mai contează. Important este că am abordat subiectul în noua manieră sugerată de ea.
Din acel moment am fost liberi să mergem unde doream în Univers.
Ideea lui Ingeborg era în acelaşi timp simplă şi revoluţionară, dar a necesitat încă trei ani
de muncă susţinută pentru a fi pusă în aplicare. Practic, conform noului model, particulele în care
se descompunea corpul omenesc nu mai părăseau acceleratorul din colonie. Acestea urmau să fie
excitate prin intermediul unui şoc aplicat cu suficientă energie, ceea ce ducea la apariţia unor
particule corespondente de antimaterie. Prima dificultate a constituit-o prelungirea duratei de
viaţă a acestora dincolo de pragul unor fracţiuni de secundă şi, paradoxal, abia când am renunţat
să ne batem capul cu asta şi am trecut la rezolvarea celorlalte aspecte ale modelului ne-am trezit
că am găsit şi soluţia.
Odată aruncate în spaţiu cu ajutorul energiei de împrumut, antiparticulele se dezintegrau
imediat în contact cu materia din jur, dar Ingeborg ne-a atras atenţia că în câmpul magnetic al
planetei pe care se află colonia noastră există o centură de antiparticule. Au urmat o serie de
modele experimentale, care ne-au permis în cele din urmă protejarea antiparticulelor într-un câmp
magnetic care împiedica dezintegrarea lor. Astfel, prin expulzarea antimateriei din accelerator
către un câmp magnetic, am reuşit să rezolvăm şi problema efemerităţii acesteia în prezenţa
materiei.
Partea bună a acestui lucru a fost că n-a mai trebuit să sacrificăm nici un om până am
reuşit să creăm modelul în care antiparticulele îşi regrupează traiectoriile de probabilitate ca să
recreeze corpul iniţial. Particulele rămâneau în accelerator, cu posibilitatea de a fi regrupate
oricând sub forma corpului fizic, în timp ce călătoria o efectuau antiparticulele, cu alte cuvinte
„anti-corpul”. Deşi aparent nu exista nici un risc pentru corp, ne-am temut că teoria şi practica nu
vor coincide, aşa încât doar Serghei a avut curajul să se ofere drept cobai. El a jurat că, dacă avea
X

să rămână în viaţă şi nu împărtăşea soarta lui Ingeborg, avea să călătorească până la capătul
universului.
După o serie de testări soldate cu eşecuri, anti-corpul său s-a materializat pentru prima
dată în câmpul magnetic din apropierea acceleratorului de particule spaţial. În mod surprinzător,
conştiinţa se pare că nu face diferenţa dintre un corp şi un anti-corp, iar proiecţia spaţială a lui
Serghei acţiona ca şi cum ar fi fost el însuşi. Colegul nostru ne-a adresat un salut cosmic însoţit
de o urare de bun rămas, apoi a dispărut, pornind în călătoria sa către capătul universului.
Încă mi se pare ciudat să ştiu că particulele care au format trupul său gonesc nebune
alături de ale mele în accelerator, în timp ce conştiinţele noastre călăresc anti-corpuri aflate la
milioane de ani-lumină distanţă şi care, probabil, nu se vor mai întâlni niciodată.
Senzaţia pe care am încercat-o când trupul meu a fost descompus în particulele
elementare a fost că aş fi aţipit preţ de câteva fracţiuni de secundă. Imediat după aceea mi-am
revenit şi am avut în faţa ochilor un lucru din categoria „să vezi asta şi apoi poţi muri”:
Betelgeuse, mare şi roşie, înconjurată de pânza întunecată a cerului înţepată de milioane de stele.
Doar două planete erau vizibile pentru ochii mei de antimaterie, una dintre ele fiind cea pe care
funcţiona colonia.
Era oarecum surprinzător să constat că nu aveam nevoie să respir şi că nu mă sufocam. În
mod paradoxal, singura care şi-a păstrat conştiinţa legată de trupul real – sau de particulele
împrăştiate care-l formaseră – era Ingeborg. Pentru restul, conştiinţa anima un spectru de
antimaterie suspendat într-un câmp magnetic, cu aceleaşi necesităţi fiziologice ca o proiecţie
virtuală. Acest aspect ne proteja de orice risc pe care îl presupuneau călătoriile spaţiale „în orb”.
Puteam alege orice punct din univers în care să ne transferăm, dar nu aveam de unde să ştim ce
conţinea acel loc – putea fi vid, o planetă, un câmp de asteroizi, o stea, o protostea, sau orice
altceva. Deoarece proporţia dintre eter şi corpurile materiale sau gazoase era net în favoarea celui
dintâi, probabilitatea cea mai mare era de a nimeri în spaţiul cosmic. Dar am păţit şi eu să
contemplu miezul magmatic al unei planete şi, după ce am trecut prin uluire şi panică, a fost
plăcut să am răgazul să calculez noua destinaţie de teleportare care să-mi permită să ajung la
suprafaţa planetei.
Desigur, în condiţiile acestea nu era relevant ce tip de atmosferă avea o planetă şi ce gen
de viaţă putea să susţină. Putem supavieţui în orice fel de mediu, deoarece anti-corpul nostru nu
posedă viaţă în adevăratul sens al cuvântului şi, ca atare, nu e afectat de nici un mediu.
Este interesant ce aplicaţii poate da un om unui asemenea corp. Kyuzo a concluzionat că
nu are sens să apeleze la anti-corp, câtă vreme particulele care gonesc libere prin accelerator,
purtând ceea ce fusese fostul să corp îi oferă cadrul ideal pentru a experimenta adevăratul zazen.
— Vedeţi voi – ne-a explicat – zazenul este asemuit cu un coşciug. Când eşti în zazen, nu
mai există nimic, nici la nivel de acţiune, nici de gând. Lipsa corpului fizic îmi poate oferi
eliberarea de iluzia materială, eliminând astfel un agent perturbator.
— Asta face şi moartea, îi atrăsese atenţia Ahmed.
— În moarte, conştiinţa trece în alt plan. În zazen, conştiinţa rămâne şi dispar iluziile.
X

Au fost ultimele cuvinte/gânduri auzite de la Kyuzo. Spre deosebire de Ingeborg, el nu a


mai comunicat cu noi ulterior. N-am fost niciodată atras de experienţele acestea mistico-
spirituale, dar nu toţi colegii mei savanţi sunt aşa. Alegerea lui Kyuzo, deşi absurdă după
standardele mele, este mult mai inofensivă decât ceea ce au încercat alţii, profitând de eliminarea
oricăror limitări.
Patricia, Tristan şi MacPhearson au ales statutul de zei. O fiinţă care nu este din carne şi
oase, nu mănâncă, nu doarme şi nu poate fi ucisă reprezintă o apariţie menită să stârnească
interesul. Sau să şocheze. Sau chiar să înspăimânte.
Depinde de nivelul civilizaţiei care te vede.
Iniţial, intenţiile celor trei au fost onorabile. Cu un univers atât de vast în care un sigur pas
te poartă dincolo de orizont, descoperirea planetelor populate cu viaţă inteligentă a devenit o
chestiune de zile. Şi, ţinând cont de lipsa limitărilor fizice, au fost eliminate orice bariere legate
de mediu, de viaţă, cultură sau formă. În plus, timpul infinit pus la dispoziţie permitea învăţarea
orcărui mod de comunicare, oricât de străin ar fi părut iniţial.
Patricia, Tristan şi MacPhearson au profitat de asta pentru a-şi transmite cunoştinţele
civilizaţiilor cu care au intrat în contact şi care se aflau la zeci de ani-lumină de spaţiul colonizat
de om. Primele acţiuni au fost pline de bunăvoinţă: avertizarea unui trib în legătură cu acţiunile
rivalilor săi, prevenirea unui popor în legătură cu activităţile tectonice catastrofale depistate
printr-o simplă scufundare în manta, ajutorul dat unui savant pentru realizarea unei descoperiri la
care lucrase întreaga sa viaţă. Uneori au fost implicate şi aspecte mai banale, cum ar fi sfaturi
politice, economice sau referitoare la filosofia vieţii. Chiar dacă suntem savanţi, nu trăim doar în
sfere înalte, rupţi de realitatea cotidiană, cum cred oamenii.
În afară de Ingeborg, bineînţeles.
Principiul relativităţii a avut avantaje şi dezavantaje în această problemă. Avantajul major
a fost acela al posibilităţii de a vizita nenumărate lumi de la o oră sau o zi la alta, permiţând cât
mai multor civilizaţii să beneficieze de ajutor.
Principalul dezavantaj l-a constituit un aspect pe care n-am reuşit să-l înţelegem pe deplin
şi, ca atare, n-am putut descoperi cum să-l controlăm. Accelerarea către viteza luminii duce la o
trecere diferită a timpului pentru călător faţă de punctul de plecare. Dacă pentru cel dintâi timpul
trece normal, pentru cei din punctul de plecare el se va scurge mult mai repede. Sau invers,
depinde de sistemul de referinţă ales. Cu alte cuvinte, un călător care ar accelera către viteza
luminii şi apoi ar reveni în punctul de plecare ar constata că, acolo unde pentru el s-au scurs
câteva ore sau zile, pentru cei de lângă care a plecat s-au scurs ani întregi de viaţă.
Metoda folosită de noi presupunea atingerea sau depăşirea vitezei luminii prin salturi. Am
fost curioşi dacă, în aceste condiţii, se mai aplica relativitatea timpului. Hadiya a sugerat că, fiind
vorba de o călătorie instantanee dintr-un loc în altul, principiile relativităţii nu-şi mai au locul.
Ambele teorii aveau argumente pro şi contra, la fel cum avea şi catalogarea luminii în undă sau
corpuscul. Şi, la fel ca în cazul acesteia, s-a dovedit că se aplică ambele, în funcţie de context.
Un context pe care încă n-am reuşit să-l descifrăm, dar care a influenţat decisiv acţiunile
X

Patriciei, a lui Tristan şi a lui MacPhearson. Uneori, un circuit de o zi prin lumile pe care le ajutau
îi aducea în locul de plecare după scurgerea aceluiaşi interval de timp ca acela cronometrat de ei.
Alteori îi arunca la zeci de ani în viitor. Iar asta le-a permis să observe că aceia pe care-i ajutaseră
creaseră legende despre ei, pe care reapariţia lor le întărea. Au început să fie adoraţi de grupuri
care-şi transmiteau credinţele şi ritualurile urmaşilor lor, dând naştere unor culte şi credinţe care –
bazându-se pe cunoştinţele primite de la cei trei – le-au permis să capete putere în societăţile lor.
Se spune că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut.
Patricia a rezistat cel mai mult tentaţiei de a poza în zeiţă, dar Tristan şi MacPhearson au
căzut rapid în plasă, mai ales când au văzut că au adunat o serie de adepte care-i adorau şi erau
dornice să le satisfacă orice pofte. Îi înţeleg. Arătaţi-mi un singur bărbat capabil să reziste unei
asemenea ispite şi vă voi râde în nas.
Patricia a fost mai echilibrată. În cazul ei, renunţarea la ajutorul dezinteresat şi acceptarea
poziţiei atotputernice a durat mai mult. Dar, pentru nişte oameni care au eternitatea la dispoziţie,
conceptul de trecere a timpului iese din canoanele rigide. Rămâne faptul în sine, iar acesta este că
şi Patricia a cedat tentaţiei de a fi divinizată.
Nici asta n-a fost un lucru rău la început. Chiar dacă au acceptat statutul de zei – cu
avantajele pe care acesta le aducea – cei trei şi-au continuat munca civilizatoare cu aceeaşi
abnegaţie. O continuă şi acum, doar că ponturile economice, politice sau ştiinţifice sunt oferite cu
parcimonie unor grupuri atent selectate şi contra unor favoruri consistente.
Nu că o formă imaterală ar avea ce face cu bunuri materiale şi cu servicii, dar – după cum
mi-a explicat MacPhearson la un moment dat – plăcerea de a vedea cum cineva se străduieşte din
răsputeri să realizeze ceea ce-i ceri reprezintă o satisfacţie pe măsură.
— Este doar o hrană a egoului, i-am atras atenţia.
— Probabil, a admis el. Dar îţi dă un sentiment de împlinire greu de egalat de altceva.
Am bănuit de atunci că acest sentiment va cere, în timp, eforturi tot mai mari pentru a
deveni satisfăcător. Din păcate, am avut dreptate. Ultima oară când i-am văzut pe cei trei, am
simţit un sentiment de greaţă.
Patricia devenise un adevărat zbir în conducerea unor societăţi construite pe principii
strâmbe, în care opulenţa şi megalomania nu puteau duce decât la ruină. Orice artist care nu o
slăvea în câmpul său de activitate era repudiat sau executat în chinuri groaznice, pentru a da
exemplu. Extravaganţa vestimentară şi arhitecturală secătuia resursele oricărei populaţii şi, odată
ce aceasta sucomba, capricioasa zeiţă alegea alta, căreia îi oferea în schimb firimituri din ştiinţa
sa.
Tristan s-a lăsat sedus de nurii femeilor din rasele întâlnite şi mintea sa a devenit atât de
perversă, încât a ajuns să aprecieze chiar şi spectacolele erotice oferite de civilizaţii care nu aveau
în comun cu omenirea decât prezenţa inteligenţei. Se pare că mintea sa vastă de savant a devenit
capabilă să înlocuiască formulele abstracte complicate cu înţelegerea mecanismelor sexuale ale
oricărei rase, atât din punct de vedere fizic, cât şi al senzaţiilor provocate. Zilinc este înconjurat
de orgii care întrec orice închipuire a unui om normal, iar mintea sa perversă imaginează noi şi
X

noi moduri de împerechere care încalcă principiile bunei-cuviinţe în raport cu standardele oricărei
rase din univers. Dar, pentru un zeu atotputernic, nu contează dacă subiecţii nu supravieţuiresc
ideilor create de imaginaţia sa bolnavă.
MacPhearson s-a lăsat şi el sedus de sexualitate pentru o vreme, dar el este o fire mai
practică. Cu timpul, privirea unor trupuri care se excită a încetat să-l mai atragă. Pasionat de
jocuri de strategie, a devenit obsedat de abilitatea de a conduce armate reale pe planete întregi.
Corectitudinea sa proverbială în rândul savanţilor s-a făcut simţită şi aici, dar mă tem că – în loc
să îmblânzească lucrurile – a dat naştere unor scenarii şi mai groteşti. Departe de a ajuta un
singur popor să devină conducătorul unei planete, el a sprijinit în mod echilibrat diferitele
popoare să câştige o luptă sau alta, extinzându-şi imperiile sau pierzând posesiuni. Acum ajuta
ascensiunea unei naţiuni, pentru ca mai încolo să orchestreze o revoltă, să favorizeze fărâmiţarea
imperiului şi să permită invazia unor triburi externe. Apoi consolida o nouă stare de lucruri, pe
care o dărâma după o vreme. N-am avut timp să-i urmăresc în detaliu acţiunile, dar câteva indicii
m-au făcut să bănuiesc că MacPhearson încerca să recreeze pe planetele administrate de el
diverse episoade din istoria pre-Spaţială a Pământului. Un fel de „cum a fost” combinat cu „ce-ar
fi fost dacă”.
Dezgustător, după mine. Nu înţeleg cum o minte de savant se poate perverti într-atât încât
să decadă la stadiul unui vicios incult. Dar, cum spune o vorbă, inteligenţa şi prostia merg mână
în mână. Dincolo de sentimentul pe care-l am faţă de acţiunile lor, îmi pare rău şi de abilităţile
pierdute ale minţilor lor strălucite.
Din fericire, nu toţi s-au coborât la aşa ceva.
Hadiya este un cotraexemplu pentru acţiunile celor trei. Nu numai că nu s-a complăcut
într-un statut de superioritate faţă de civilizaţii mai puţin evoluate, dar a căutat semne ale
civilizaţiilor mai avansate. Multă vreme, acţiunea a fost sursa unor frustrări din partea ei şi a unor
dispute din partea celor care am rămas asociaţi procesului ştiinţific.
Existau trei ipoteze fundamentale legate de acest gen de civilizaţii. Prima susţinea că nu
există o civlizaţie mai avansată decât noi în univers. Hadiya ne-a atenţionat că principiul
egocentric a fost un element definitoriu şi o frână a dezvoltării ştiinţelor – în special a
astronomiei – de-a lungul îndelungatei istorii a omenirii şi că nu există nici un argument valabil
care să susţină o asemenea posibilitate. Dacă nu mă înşel, Rajiv a fost cel care i-a replicat că, în
mod evident, orice rasă inteligentă din univers poate considera ilogic ca ea să fie cea mai
avansată, dar una dintre ele chiar trebuie să îndeplinească această condiţie. La rândul meu i-am
atras atenţia lui Rajiv că orice ciclul de viaţă al unei civilizaţii urmează o parabolă, cu o perioadă
de creştere urmată de una de declin. Prin urmare, ipoteza unei – sau unor – civilizaţii avansate în
sensul absolut al conceptului poate fi o pistă falsă. De-a lungul istoriei universului, diferite rase
şi-ar fi putut ceda una alteia acest loc şi noi, în acest moment, am putea ocupa poziţia de vârf.
A doua ipoteză împăca nemulţumirile generate de teoria egocentrică, în sensul că admitea
existenţa unor civilizaţii mai avansate ca a noastră, dar localizate la o distanţă prea mare pentru a
ne fi întâlnit până acum – de ordinul sutelor de mii de ani-lumină. Chang Li a observat, în mod
X

corect, că dacă noi am descoperit posibilitatea călătoriei instantanee în univers, o civilizaţie mai
avansată ar fi trebuit să posede deja această tehnologie – chiar mult îmbunătăţită – ceea ce i-ar fi
permis să ne întâlnească. Aici discuţiile au divagat în mai multe direcţii. În primul rând, Escobar
a subliniat că superioritatea unei civilizaţii în faţa alteia nu implica un nivel superior în orice
domeniu, aducând ca argument numeroase civilizaţii de pe Pământul pre-Spaţial care erau mult
mai avansate în unele domenii decât cuceritorii lor, dar complet inferioare într-o sumedenie de
privinţe care s-au dovedit cruciale. Prin urmare, era posibil ca această performanţă tehnologică
realizată de noi să fie un miracol la scara întregului univers. În al doilea rând, vastitatea
universului nu facilita deloc întâlnirea a două civilizaţii îndepărtate – în cazul Patriciei, al lui
Tristan şi al lui MacPhearson era vorba despre civilizaţii aflate la doar câteva zeci de ani-lumină
unele de altele. Această versiune a fost contrazisă de dedicatul nostru tehnician, Jane, care a
argumentat că există o sumedenie de semne după care o civilizaţie avansată şi-ar putea da seama
ce regiune a spaţiului prezintă anomalii în ceea ce priveşte emisiile, restrângând astfel aria de
căutare. Hadiya ne-a atenţionat din nou asupra faptului că porneam de la prezumţia că eram atât
de importanţi încât să suscităm interesul altei civilizaţii, deşi s-a dovedit ulterior că nu a neglijat
observaţia făcută de Jane. Ahmed a dus discuţia în derizoriu, anunţând că Allah ni i-ar putea
scoate în cale pe Serghei şi pe Elena, ca să ne facem o părere despre cât de mult înseamnă paşii
noştri de furnică în raport cu imensitatea universului.
A treia ipoteză deriva din discuţiile purtate pe marginea celei de-a doua, anume că nu
stârneam nici un interes pentru civilizaţiile avansate, iar acestea erau organizate pe principii atât
de străine nouă încât nu le puteam recunoaşte. Deşi părea că o satisface pe Hadiya în ceea ce
priveşte egocentrismul, teoria avea darul de a-i crea cele mai mari frustrări. Una este să ştii că nu
există o civilizaţie mai avansată sau că ea e prea departe ca s-o întâlneşti şi alta e să accepţi că se
află sub nasul tău, dar nu te bagă în seamă.
Dar cele spuse de Jane au rodit în mintea Hadiyei şi femeia a pornit într-o călătorie prin
univers după un algoritm bine definit. Astfel, cineva care ar fi studiat semnăturile cuantice rămase
în urma apariţiilor şi dispariţiilor ei din diversele sectoare ale unui spaţiu bine definit în ceea ce
priveşte volumul, ar fi avut ocazia să descopere tiparele unora dintre problemele elementare
aflate la baza fizicii universului. La un moment dat devenise atât de absorbită de algoritmii ei,
încât am crezut cu toţii că o luase razna.
Totuşi, după mulţi ani – deşi folosirea scalei temporale nu mai are nici o relevanţă în
contextul nostru – efortul i-a fost încununat cu succes. Munca ei a atras atenţia a două civilizaţii
şi, aşa cum bănuiseră unii dintre noi, acestea erau organizate după principii pe care ne-ar fi fost
greu să le recunoaştem. Ambele trecuseră prin ceea ce este îndeobşte cunoscut ca singularitate
tehnologică. Conceptul se referă la faptul că un progres tehnico-ştiinţific accelerat împinge o
civilizaţie către o singularitate dincolo de care viaţa aşa cum era ea înţeleasă înainte nu mai poate
exista. Prin urmare, civilizaţia este condamnată să dispară sau să se schimbe radical, după criterii
complet necunoscute anterior şi probabil incomprehensibile pentru cineva care a trăit înainte de
singularitate.
Hadiya a început un proces accelerat de acumulare de cunoştinţe, dar deja pare că se
X

îndreaptă şi ea spre o singularitate. Baza pe care operează conceptele folosite în ultimele


discuţiile purtate cu ea ne este atât de străină, încât nu mai reuşim să înţelegem decât frânturi din
ideile pe care le expune şi, de cele mai multe ori, acestea ne par fără sens. Doar Ingeborg mai
reuşeşte uneori să ţină pasul, dar şi ea se pierde tot mai mult în filosofii care depăşesc puterea
noastră de înţelegere.
Hadiya a plecat spre viitorul ştiinţei, dar alţii s-au orientat spre consolidarea cunoştinţelor
deja existente.
Kalliope mi-a mărturisit odată – în scurta perioadă în care am avut o idilă – că a rămas
îndrăgostită de astronomie, chiar dacă a urmat calea fizicii. Până la urmă, în domeniul pe care-l
studiem noi, cele două ramuri ale ştiinţei se împletesc una cu cealaltă.
Nou-dobândita abilitate i-a oferit prilejul de a explora orice fenomen astronomic dorit „de
pe primul rând”, cum îi place să spună. Contribuţiile pe care le-a adus ştiinţei prin observaţiile
complexe făcute asupra quasarilor şi a protostelelor au fost extrem de apreciate în cele mai mari
universităţi din spaţiul colonizat de om. Fireşte, nimeni nu ştie cum a ajuns ea la concluziile
împărtăşite, dar cum ele au fost confirmate de toate testele făcute de colegii noştri de pe alte lumi,
au fost acceptate ca atare. În puţinele momente pe care le petrece în colonie în forma corporală,
Kalliope se amuză aranjând diplomele şi premiile trimise de diverse organizaţii ştiinţifice. Deja
camera seamănă mai mult cu un muzeu decât cu un spaţiu de locuit.
Escobar, Rajiv şi Elena au ales să se ocupe de unele probleme… le-aş putea numi
neconvenţionale. După ce am aflat despre paradoxul cu care se confruntau Patricia, Tristan şi
MacPhearson – curgerea diferită a timpului de la un salt între lumi la altul -, o parte dintre cei
rămaşi ne-am dedicat timpul înţelegerii fenomenului. Întocmai ca în cazul paradoxului luminii, n-
am reuşit să găsim o explicaţie mulţumitoare şi, rând pe rând, am abandonat problema. Nu la fel
s-a întâmplat cu Escobar, Rajiv şi Elena. Doar că, după ce au folosit o vreme aceleaşi abordări,
cei trei au decis să urmeze piste diferite.
Escobar crede că răspunsul stă în teoria Einstein-Barnett a relativităţii formelor, pornind
în primul rând de la modului în care obiectele masive curbează spaţiul şi timpul. Deocamdată nu
a ajuns la nici un rezultat, dar cel mai amuzant moment al cercetărilor sale a fost acela în care,
aplicând doar conceptele teoriei relativităţii generale a obţinut demonstrarea saltului temporal, în
timp ce prin aplicarea singulară a teoriei formelor a demonstrat transferul instantaneu.
Rajiv a fost mereu atras de latura matematică a fizicii. Nu ştiu ce plăcere a găsit în
dsfăşurarea aridă a conceptelor abstracte, fără un fundament vizibil ca în cazul fizicii. Într-adevăr,
această înclinaţie a sa ne-a fost de multe ori de folos în cercetările noastre, deoarece doar el era
capabil să se apropie uneori de viziunea lui Ingeborg şi s-o traducă în termeni inteligibili pentru
noi, ceilalţi. A admirat întotdeauna geniul lui Bolyai, cel care şi-a imaginat geometria
neeuclidiană şi a deschis astfel noi orizonturi ştiinţei din ultimul secol de dinaintea Erei Spaţiale.
De aici până la concluzia că abordarea fenomenului enunţat anterior trebuie făcută prin prisma
spaţiilor neeuclidiene n-a mai fost decât un pas.
— Doar într-o geometrie neconvenţională poate fi înţeles spaţiul în care se realizează
X

transferul alter egourilor noastre, a spus el.


Pentru asta, el a mai apelat la două teorii care datează tot din perioada începutului Erei
Spaţiale. Prima dintre ele, teoria super-corzilor, cunoscuse o perioadă de înflorire urmată de
oprirea într-o fundătură, parte dintre conceptele enunţate de ea fiind contrazise de o serie de
măsurători. Teoria trecuse printr-o revizuire substanţială, dar nu mai ajunsese niciodată la gloria
cunoscută în perioada de început, când se credea că va reunifica întreaga fizică. A doua teorie, cea
a universului vălurit, era o abordare atipică a realităţii din perspectiva Meduzei – despre care
părerile sunt şi astăzi împărţite dacă a fost pseudonimul unui singur om sau numele unei
organizaţii.
Abordarea Elenei mi s-a părut cea mai îndrăzneaţă, dar – în acelaşi timp – şi cea mai
lipsită de speranţe. De fapt, ea a trecut dincolo de demonstrarea fenomenului şi a încercat să se
folosească de rezultatele acestuia, pornind de la teoria că o călătorie cu viteze superluminice
înseamnă, de fapt, o călătorie în trecut. Cu cât viteza luminii este depăşită cu un ordin mai mare
de mărime, cu atât se ajunge mai departe în trecut. Elena a fost foarte interesată de paradoxul
inversării cauzei şi a efectului: dacă un obiect călătoreşte din A spre B cu viteză superluminică, va
ajunge la destinaţie înainte de a pleca din A. Presupunând că, în momentul sosirii în B, se trimite
– tot cu viteză superluminică – un mesaj spre A care anunţă sosirea la destinaţie, mesajul va
ajunge în A înaintea plecării propriu-zise a obiectului. Cu alte cuvinte, efectul – mesajul trimis ca
răspuns – va devansa cauza – trimiterea obiectului. Indiferent cât ne-am străduit, n-am putut
determina cu ce ordin de mărime depăşim viteza luminii în salturile pe care le facem şi dacă nu
cumva în timpul realinierii traiectoriilor de probabilitate acest efect este compensat în vreun fel.
Deşi transferul spaţial ne apare ca instantaneu în timpul subiectiv, ne este imposibil să stabilim un
sistem de referinţă universal valabil pentru noi toţi. Toate măsurătorile devin astfel relative şi
depind de subiecţii comparaţi.
Elena a fost de părere că singurul mod în care putea rezolva acest aspect era să folosească
un singur element de referinţă – pe ea – studiind paradoxul inversării cauzei şi a efectului. Din
păcate, nu putem afla dacă a ajuns la vreo concluzie şi care ar fi aceea. După o serie de tentative
nereuşite de a demonstra ceva, Elena a dispărut pur şi simplu şi niciunul dintre noi n-a mai
întâlnit-o. Prin intermediul Hadiyei am cerut o explicaţie din partea civilizaţiilor cu care se află în
contact, dar impresia a fost că ele privesc complet diferit problema şi, ca atare, explicaţiile lor n-
au putut fi aduse la un numitor comun pentru a le înţelege şi noi.
Presupun că o eventuală dispariţie subită a universului ar fi un răspuns evident al reuşitei
Elenei şi al rezultatului pe care-l poate avea încălcarea liniarităţii cauză-efect, dar cred că în acel
context revelaţia ar fi superfluă.
Desigur, există şi posibilitatea ca ea să fi suferit un accident în timpul unui transfer şi să fi
dispărut pur şi simplu – dar experienţa nici unuia dintre noi n-a sugerat că un asemenea accident
ar fi posibil. Sau – şi teoria sună plauzibil din punctul meu de vedere – poate că Chang Li a avut
dreptate când a afirmat că există mai multe universuri paralele şi orice călătorie în trecut implică
transferul într-un astfel de univers, astfel încât universul iniţial să fie ferit de paradox. Ori poate
că timpul curge atât de diferit în călătoria Elenei faţă de cel trăit de noi, încât va mai trece o
X

vreme până când cursurile lor se vor reîntâlni. E drept că ambele teorii mai adaugă alte
necunoscute problemei, contrazicând astfel principiul briciului lui Occam.
Jane e singura care rămas pragmatică şi cu picioarele pe pământ după ce am atins
nemurirea.
— Om fi noi nemuritori, dar aparatele nu sunt.
Nu ştiu ce s-ar fi ales de experiment fără un tehnician de calibrul ei. Noi, ceilalţi, suntem
în primul rând teoreticieni, dar ea are practica în sânge. Şi-a stabilit un program riguros de
reveniri la corpul fizic pentru a face revizii complete ale acceleratorului de particule din colonie
şi chiar a setat o serie de indicatori care s-avertizeze dacă apar probleme şi s-o „trezească”.
Probabil că, fără ea, nemurirea noastră ar fi sfârşit într-o stingere subită cauzată de o avarie a
acceleratorului. Chang Li crede că ne-am fi continuat vieţile non-materiale câtă vreme particulele
noastre ar fi existat în continuare, chiar dacă ele ar fi evadat din accelerator. Tind să nu-i dau
dreptate şi sunt aproape sigur că, indiferent cum ar sta lucrurile, imposibilitatea de a mai
împrumta energie de la Betelgeuse ne-ar păstra blocaţi în locul în care ne-am afla. Cred că aş
prefera neantizarea în locul unei conştiinţe paralizate pe vecie într-o proiecţie spectrală imobilă.
După ce ne-am destrăbălat prin spaţiu profitând de omnipotenţa noastră în materie de
călătorii, unii dintre noi ne-am întors la programul conştiincios al omului de ştiinţă. Rând pe rând,
Chiara, Chang Li, Ahmed şi cu mine am revenit la bază şi am stabilit un algoritm de sosiri similar
celui realizat de Jane. Călătorim prin univers, culegem informaţii care ne ajută să ducem mai
departe cercetările noastre, apoi ne adunăm sub soarele roşu al lui Betelgeuse şi comparăm
datele, le compilăm, le dezbatem, speculăm pe marginea lor şi înregistrăm rezultatele în
biblioteca cuantică.
Fireşte că i-am putea aduce oricând înapoi şi pe Elena, Kyuzo şi Serghei. Ar fi de ajuns să
cerem asta calculatorului şi particulele lor accelerate s-ar materializa în corpurile fizice. Dar un
asemenea gest ar încălca etica, aşa că le respectăm deciziile. Singura persoană care se află
complet în afara oricărui control din partea noastră este Ingeborg. Viaţa ei corporală este în
întregime la mâna destinului.
Escobar şi Rajiv revin şi ei la bază, dar mult mai rar ca noi. În definitiv, ţinând cont că se
concentrează pe un singur subiect, nu au nevoie să iasă din universurile lor decât atunci când
consideră că e cazul să ne consulte asupra câte unei dileme căreia nu-i dau de capăt. Şi Hadiya ne
onorează uneori cu prezenţa, dar vizitele ei s-au rărit foarte mult în ultima vreme şi, oricum,
puntea de comunicare dintre noi e aproape distrusă. Patricia, Tristan şi MacPhearson sunt atât de
absorbiţi de importanţa lor şi de planurile măreţe de a conduce mai multe lumi, încât n-au timp –
sau chef – pentru reuniuni. Singurele întâlniri cu ei au loc în puţinele momente în care vizităm
vreunul dintre sistemele planetare pe care le guvernează, pentru a culege date ştiinţifice.
Kalliope revine la bază relativ des comparativ cu ceilalţi, dar nu şi-a programat în
computerul central un orar de sosiri, ci apare atunci când consideră că a luat sfârşit cercetarea ei
legată de un anumit fenomen. Oricum, nici nu mai are motive să vină pentru orice fleac, acum că
nu mai există cine să-i decerneze diplome şi premii – o joacă de care părea amuzată într-un mod
X

copilăros.
Pe toţi ne-a afectat evenimentul şi ultimele noastre întâlniri s-au desfăşurat sub spectrul
său. Chang Li chiar a considerat că e de datoria lui să preia munca de istoric, deşi activitatea sa
ştiinţifică a avut de suferit din această cauză. Nu-l putem condamna – cred că era inevitabil ca
unul dintre noi să-şi asume sarcina aceasta.
Până la urmă, îi datorăm omenirii măcar rolul de cronicari ai istoriei de după Prăbuşire.
Pare paradoxal că, deşi forăm cele mai adânci enigme ale universului, asistăm la naşterea
şi la moartea unor stele, la formarea planetelor şi călătorim – la propriu – pe aripile vântului solar,
iar unii dintre noi s-au erijat în zei ai altor rase, n-am fost prezenţi la căderea propriei civilizaţii.
Mai mult, nu ştim nici măcar momentul precis al acestui eveniment şi putem doar bănui – din
relatările trunchiate care s-au păstrat în coloniile care au supravieţuit împrăştiate prin galaxie – că
a fost vorba despre un război purtat cu arme neconvenţionale. Având în vedere mutaţiile prezente
în rândul urmaşilor pe care i-am mai găsit, e posibil ca o epidemie virulentă la scară galactică –
răspândită probabil prin intermediul transporturilor umane, comerciale sau cu ajutorul dronelor –
să fi decimat populaţia. Şi, odată ce structurile de bază au devenit nefuncţionale, societăţile au
colapsat una după alta. Puţine au fost norocoase şi au reuşit să păstreze un nucleu de oameni
rezistenţi la boală care să le menţină la un nivel acceptabil pseudofeudal. Multe s-au scufundat în
primitivism şi obscuritate şi vor mai trece încă multe mii sau zeci de mii de ani pentru ele înainte
să redevină ce-au fost. Iar marea majoritate au fost complet pustiite.
În lungile noastre discuţii purtate imediat ce ne-am dat seama de eveniment – şi, spre
ruşinea noastră, probabil că am făcut asta abia la două sau trei reveniri de la momentul în care am
fi putut sesiza Prăbuşirea – ne-am întrebat dacă n-ar trebui să ne canalizăm eforturile spre
reeducarea supravieţuitorilor şi reclădirea societăţilor de pe fiecare lume. Nu ne-a luat prea mult
să înţelegem că acei urmaşi aflaţi probabil la a zecea generaţie de la catastrofă nu mai aveau nici
cele mai elementare cunoştinţe ştiinţifice şi norme de conduită pe care să le putem numi
civilizate. Îşi formaseră propriile structuri cruciale pentru supravieţuire şi se agăţaseră de ele cu
toată hotărârea, fără a dori să iasă din canoanele lor. Timpul revoluţiilor care să le scuture şi să
aducă mici schimbări avea să vină lent, în ritmul care caracterizează zorii oricărei civilizaţii.
Aşa că am renunţat la visul nostru, nu fără o urmă de regret. Chang Li a rămas să vegheze
la căpătâiul rămăşiţelor civilizaţiei umane, înregistrând progresul fiecărei lumi în parte şi, la
fiecare întâlnire, ne face ample prezentări despre ele.
— Am speranţe că, dintre coloniile care au supravieţuit în constelaţia Centaurul, cel puţin
una va înţelege cât de curând principiile mecanicii cereşti fără a apela la superstiţii! ne-a anunţat
vesel la ultima întâlnire.
— Un pas mic, a şoptit Chiara.
Dintre toţi, ea a fost cea mai afectată de veste.
— La ce ne foloseşte nemurirea, dacă civilizaţia din care facem parte este o ruină?
— Suntem cea mai importantă comoară a omenirii, Chiara! i-am atras atenţia. Suntem
rămăşiţele gloriei ei, ambasadorii ei în univers. Nemurirea noastră ne permite să purtăm mai
X

departe visul a ceea ce a fost ea cândva.


După acea discuţie am revenit în cabina mea, ca să-mi redactez rapoartele ştiinţifice. Mă
întreb dacă vor mai fi ele de folos altcuiva în afara noastră.
— Chiar crezi în vorbele pe care i le-ai spus Chiarei? mă întreabă Ahmed din pragul uşii.
— Suntem nemuritori, îi atrag atenţia.
— Trupeşte, da! recunoaşte el. Dar sufletul îmbătrâneşte. Adunăm în el atâtea minunăţii
din universul acesta, dar la un moment dat devine prea plin ca să mai încapă ceva.
— Aşa te vezi? Nemuritor, dar doborât de bătrâneţe?
— Da. După sute de ani, simt nevoia să-mi las sufletul să se odihnească în grija lui Allah.
— Of, Ahmed! exclam exasperat. Încă mai poţi crede în Allah? Indiferent ce descoperiri a
făcut omul, credincioşii au împins zeii mai departe, în locurile necercetate! Cu cât descoperim
mai mult din univers, cu atât ei sunt împinşi şi mai departe, dincolo de alt orizont virgin.
— Cu cât descoperim mai mult din univers vedem că a rămas şi mai mult necercetat! mă
atenţionează Ahmed.
Are dreptate. Acesta este un alt paradox – oare peste tot există doar paradoxuri? Cu cât
mergem mai departe în univers, zona necunoscută nu se împuţinează, ci ne apar în cale şi mai
multe regiuni necercetate. Dar nu despre asta doream eu să dicut.
— Ahmed, am cercetat amândoi atât de mult din acest univers. Spune-mi, unde l-ai văzut
pe acest Allah al tău?
— Peste tot.
— Unde? insist. N-ai văzut că universul este organizat atât de bine pe baza principiului
cauzalităţii? Orice lucru are o cauză, pe care ajungem s-o înţelegem într-o zi. Nu există nimic
aleator, arbitrar. Este o organizare perfectă, legată într-un tot unitar. Zeii pur şi simplu n-au loc
într-un asemenea univers! N-ar avea ce face! Eventual doar să pozeze în impostori ca Patricia,
Tristan şi MacPhearson.
Îmi zâmbeşte cu acelaşi aer jucăuş şi tineresc dintotdeauna – în definitiv, abia dacă a
îmbătrânit cu câteva zile de când am devenit nemuritori şi asta doar din cauza revenirilor la bază.
Nu pare jignit de asemănarea zeului său cu foştii noştri colegi.
— Dragul meu, dar tocmai cele spuse de tine demonstrează existenţa lui Allah! El a
planificat universul acesta atât de bine, încât lucrarea lui se întrevede în tot ceea ce există. Acest
principiu al cauzalităţii este însăşi creaţia sa!
— Dar, dacă recunoşti că universul funcţionează pe baza acestui principiu, de ce mai e
nevoie să-l pui şi pe Allah în ecuaţie?
— Tu vezi în Allah o entitate capricioasă, cu nimic diferită de tine sau de mine, dornică să
intervină în fiecare clipă şi să ajusteze ceva. Dar Allah n-are toane. El a creat universul perfect
din prima clipă, iar esenţa lui transcende fiecare părticică a esenţei noastre. N-o putem găsi în
planul acesta fizic, ci putem doar vedea reflectarea ei. Cum minunat spunea Rumi: „Eram zăpadă,
tu m-ai topit. Solul m-a băut. Ceaţă a spiritului meu, eu mă înalţ din nou spre soare”.
X

— Sună frumos, dar nu înţeleg.


Ahmed mă bate uşor pe umăr.
— Tocmai asta e: tu doar încerci să înţelegi ceea ce e de neînţeles. Eu mă umplu de
frumuseţea sa, în orice formă îmi apare în cale.
Fragment de roman

▫ Laura Sorin ▫
Vincent ▫
Corupţia a fost, într-adevăr, sfârşitul României, deşi nu aşa cum s-ar fi aşteptat lumea.
Ţara în care nişte analize perfecte sau un permis de liberă trecere în vremuri de carantină erau
doar o chestie de bani a fost o victimă sigură a Epidemiei. În numai trei luni, sate şi oraşe întregi
au fost pustiite sub asaltul morţilor vii. Doi ani mai târziu, marile oraşe – Bucureştiul,
Autonomia Cluj, Timişoara Liberă sau Arhiepiscopatul Unit al Sucevei – organizate sub formă
de comunităţi autonome, supravieţuiesc ca nişte insule izolate în mijlocul unei pustietăţi ce nu
mai adăposteşte nici un suflet viu.
Ca să-şi reconstruiască viaţa, românii decid să pună zombii la treabă, în condiţii, spun
ei, de siguranţă absolută. Din cauza dezaprobării comunităţii internaţionale faţă de aceste
metode, România este în carantină pe toată lungimea graniţelor sale.
În acest univers încearcă să supravieţuiască Vali, ziaristă, şi Vincent, un zombi care
redescoperă, dincolo de foame, raţiunea. Fundamental diferiţi, în aparenţă pradă şi prădător, cei
doi au un lucru în comun: curiozitatea care-i bagă în tot soiul de belele.
*
Vincent nu-şi dorise niciodată să viziteze Palatul Parlamentului şi în nici un caz nu se
aşteptase să ajungă acolo ca zombi. Funcţionarii parlamentari grăbiţi să plece acasă îl ocoleau de
la distanţă şi-i aruncau priviri chiorâşe, scandalizaţi să-l vadă în costum şi nu în obişnuita
salopetă portocalie cu dungă reflectorizantă pe piept şi pe spate, uniforma obligatorie a
neadormiţilor. Nici faptul că avea mâinile libere, în loc să-i fie înlănţuite, nu era de natură să-i
liniştească.
Spaimele oamenilor erau greu de vindecat. Mănuşile cu un singur deget, prinse la
încheieturi cu cleme metalice, îl împiedicau să-i apuce, iar inelele care-i prindeau buzele laolaltă
nu-i permiteau să muşte. Cu toate astea, Vincent, în costum, cu braţele încrucişate lejer la piept,
rezemându-se cu umărul de peretele de marmură, trebuie că li se părea periculos de liber pentru
un zombi.
Îşi arcui nările şi adulmecă uşor. Un val de ostilitate emana dindărătul uşii din faţa lui.
Cristian Cristescu clocotea. Vali, la rândul ei, răspundea cu o furie cel puţin egală, arzătoare. Ar fi
putut să asculte ce-şi spuneau, uşa nu era un impediment pentru auzul lui, dar n-avea nevoie;
mirosul, singur, îi spunea tot ce trebuia să ştie. Liderul Partidului Apocalipsei fierbea de enervare,
semn că, din punctul lui de vedere, audierile merseseră prost. Şi puteai conta pe Vali să
X

reacţioneze la ostilitate cu o ostilitate şi mai mare. Încercă s-o citească mai adânc, dincolo de
valul de adrenalină. Voia să ştie dacă pentru ei doi lucrurile merseseră bine. Nu reuşi, însă furia
femeii era ca un val uriaş care îneca orice alt sentiment.
Undeva, departe, uşa unui lift se deschise cu un clinchet. Se auzeau voci înăbuşite şi paşi
ale căror ecouri se stingeau. În ciuda distanţei, auzul său distinse o notă de frenezie: oamenii se
grăbeau să ajungă acasă înainte să se dea Stingerea în tot oraşul.
Holul era pustiu de parcă nu ar fi tropăit până de curând pe-acolo o armată de ziarişti.
Covorul roşu, lat, se întindea cât vedeai cu ochii. Chiar şi la etajul şase, care nu intra în circuitul
de vizitare, clădirea păstra un soi de somptuozitate neobrăzată. Pereţi placaţi cu marmură în două
culori, un gălbui neşlefuit şi poros, care-şi arăta vinele, şi un alb lustruit până la o perfecţiune
orbitoare. Ciorchini mici de cristal înmugurind din loc în loc pe zid – şi aprinşi toţi, în ciuda
restricţiilor la curent. Uşi masive, din lemn roşcat, al căror luciu nu fusese tulburat de trecerea
anilor. Culoarul însuşi era cât o stradă; monotonia şirului de uşi era întreruptă, din loc în loc, de
intrânduri largi, în care fotolii capitonate se răsfăţau în dreptul unor ferestre uriaşe.
Spre deosebire de Vali, care putea aproxima întotdeauna ora fără să se uite la ceas,
Vincent n-ar fi putut spune cât de târziu era. Transformarea îi alterase, printre altele, percepţia
timpului, care, pentru zombi, se măsura numai prin intensitatea foamei. Era însă târziu, o ştia:
clădirea se golise de oameni.
Uşa din faţa lui se deschise şi Cristescu ieşi cu paşi mari. Îi aruncă lui Vincent o privire
furioasă şi se îndepărtă fără s-o salute pe Vali. O funcţionară umilă se strecură în urma lui ca un
şoricel şi încuie uşa, apoi se îndepărtă grăbită.
Vali se apropie. Insistase ca Vincent să se îmbrace în costum – ca o demonstraţie că nu era
atât de diferit de oameni, nici el, nici ceilalţi ca el. Ea însă era ca de obicei: jachetă de piele, blugi
cu manşetele îndoite la nivelul genunchilor, cizme înalte, meticulos lustruite, şi o cămaşă cu
volane la gât, în contrast calculat cu restul îmbrăcăminţii.
— Hai, creatură demonică, vino să mergem acasă, spuse ea şi-l luă de braţ.
— Cum a mers? se interesă el.
Vali îi apăsă uşor braţul, semn că era cazul să se pună în mişcare.
— Speram să obţin o declaraţie a Parlamentului. Un proiect de lege care să reglementeze
statutul vostru va dura mult prea mult… I-ai convins astăzi, dar ştiu şi eu dacă entuziasmul va
dura atâta cât îi ia unei legi să fie elaborată, trecută prin comisii şi votată?
— Ăla ce voia?
— Nu ştiu, spuse ea, mi-a recitat aceleaşi prostii ca de obicei. Zombii sunt pedeapsa
pentru păcatele omenirii, mântuirea vine prin credinţă etc. Haide, că acum se face zece.
Era nervoasă, preocupată. Vincent învăţase când anume trebuia să tacă, aşa că nu insistă.
Porniră. Vali încerca fără succes să-şi potrivească paşii cu ai lui. Era neliniştită, deşi încerca s-o
ascundă, o stare de anxietate care o făcea, inconştient, să se grăbească. El însă nu putea merge
mai repede.
X

— Ce e? o întrebă în cele din urmă, când nerăbdarea femeii devenise palpabilă.


— Nu înţeleg de ce ne-a reţinut, atâta timp cât nu avea nimic nou de spus sau de cerut,
zise ea încruntată. Cred că exact asta a vrut: să ne ţină pe loc. Şi mă întreb ce anume pune la cale.
Vincent se gândi.
— Maşina, poate?
— Da, e posibil s-o fi aranjat. Dar ar fi cam prea pe faţă, până şi pentru ei.
Luminile se stinseră. O simţi încremenind încordată, în alertă. Sigur, se făcuse deja zece,
ora Stingerii, dar cumva dispariţia luminii fusese prea bruscă, asemenea unei sentinţe. O auzi cum
respiră adânc, încercând să se calmeze.
— Cum ieşim de-aici? o întrebă. Există şi scări până la etajul ăsta sau sunt numai lifturi?
— Sunt scări. Lângă ascensoare. Sunt ascunse după nişte uşi. Dar nu ştiu cum o să le
coborâm pe întuneric.
N-ar fi putut să explice de ce, dar vocea ei scăzuse abia la o şoaptă.
— Dacă îmi spui unde să găsesc scările, pot să te conduc fără probleme până jos. Văd
suficient de bine, zise Vincent.
Îşi potrivise tonul după ea. Uneori, instinctele oamenilor chiar se dovedeau utile.
— La dreapta, după colţ, şopti ea.
Vincent o prinse el de braţ, călăuzind-o. Numai un pic de întuneric şi rolurile se
inversaseră. Era noapte afară, dar pentru un zombi noaptea nu era niciodată deplină. Contururile
coridorului se desenau clar în faţa lui, în alb şi negru.
Covorul părea să se fi transformat într-o întindere de nisip ce le încetinea paşii. Ea se
poticnea pentru că nu vedea. El n-ar fi putut niciodată să se deplaseze altfel decât târându-şi
picioarele. Transformarea îi amorţise terminaţiile nervoase. Şi cu tălpile goale abia simţea
suprafaţa pe care călca. Încălţat, mersul devenea şi mai dificil. În plus, nu-şi putea întinde braţele
în faţă, în felul în care zombii îşi asigură echilibrul, pentru că o sprijinea pe ea.
De undeva se auzi un clinchet vag, aproape o părere, ca un mesaj venit din altă lume:
ciucurii de cristal ai candelabrelor se ciocneau unii de alţii, mişcaţi de o pală uşoară de curent. Un
curent provocat de o uşă deschisă?
— Până la urmă putem să ne căutăm nişte fotolii şi să stăm până dimineaţă, îi zise Vali. Pe
scări s-a putea să fie destul de complicat pentru tine.
— Cred că ar fi mai bine să ieşim de aici cât mai repede.
— De ce?
— Pentru că nu suntem singuri, şopti el.
O auzi trăgând aer în piept, dar întrebarea pe care voia să i-o pună rămase nerostită.
— Aooooaaauuuuuuuuuuooauuuaaaa!
Strigătul venea de undeva din spatele lor. Apoi o altă voce îi răspunse, urlând în agonia
foamei, de undeva din faţă, dar nu de la capătul culoarului, ci venind de undeva dinspre dreapta şi
X

destul de departe. O simţi pe Vali încremenind în loc, panica depăşind zăgazurile, gata să măture
totul în cale. „Dacă începe să ţipe şi o ia la fugă, n-o să pot s-o ajung la timp” îşi zise, şi-şi dădu
seama că n-avea decât un lucru de făcut: s-o ţină locului. Îşi trecu braţul pe după talia ei, trăgând-
o aproape. Femeia se smuci în braţele lui, înnebunită. O înconjură şi cu celălalt braţ, trăgând-o
aproape, inexorabil. Ea continua să se lupte cu el, răsucindu-i-se în braţe ca un şarpe. Era greu să-
i ţii, uitase.
Acum era momentul în care, cu o apăsare, i-ar fi putut strivi cutia toracică. Dacă ar fi fost
o pradă. Îi simţea, prin haine, căldura, incredibila căldură pe care o iradiau oamenii. Obrazul ei
era aproape de al lui, mirosul ei îi mângâia nările, copleşitor, dulce, accentuat de frică. La doar o
muşcătură distanţă. Închise ochii, în întuneric. Nu era destul să fie hrănit, să fie sătul; ei nu
înţelegeau că nu doar arsura foamei trebuia potolită, că atâta timp cât nu-ţi supuneai prada, cât
timp nu-i simţeai zbaterea, mirosul, căldura şi nu le înfrângeai, nu erai cu adevărat sătul, că
rămânea în tine o foame adâncă, ascunsă, o foame a minţii, nu a trupului, care se cerea însă
astâmpărată…
O apucă pe Vali de umăr şi o zgâlţâi zdravăn:
— Vali! Ajunge! Scările! Trebuie să ajungem la scări.
Cumva, reuşi să ajungă până la ea, sau la o parte din ea. Femeia încetă să se zbată şi, când
o trase după el, îl urmă împleticindu-se. Coridoarele pustii răsunau de mormăieli şi de paşi
târşâiţi, pe care ecourile le făceau să pară mai aproape decât erau în realitate. Din fericire,
simţurile îi spuneau că făpturile erau departe încă. Îi spuse şi ei asta şi reuşi s-o mai liniştească
puţin. „Îndrăzneţ Cristescu, să dea lovitura chiar în seara audierilor” îşi zise, în timp ce schema i
se desfăşura în minte în toată splendoarea. Un trup sfâşiat de muşcături (deşi numai una şi tot ar fi
oferit un pretext pentru eliminarea femeii). Un zombi ucis alături. Titluri dramatice în presă,
relatând cum o ziaristă care pleda pentru reglementarea statutului acestor creaturi odioase fusese
ucisă de una dintre ele – de protejatul ei, de fapt – tocmai în seara în care participase la o audiere
în Parlament. Ideea era simplă, ingenioasă şi cu şanse mari de succes, deşi liderul Partidului
Apocalipsei uitase – sau poate nu ştiuse niciodată – unul sau două lucruri care se puteau dovedi
de importanţă vitală.
Vali era o umbră în dreapta lui, o tăcere acolo unde înainte fuseseră cuvinte, o respiraţie
precipitată, un ansamblu de gânduri şi idei şi procese vitale ţinute laolaltă şi apărate doar de
integritatea epidermei subţiri. Era de ajuns o singură muşcătură ca toate astea să fie anulate.
Integritatea ei fizică, umanitatea ei erau paşaportul lor spre siguranţă, singura lor cheie de ieşire.
Examină situaţia şi analiză variantele, în timp ce continua să scaneze împrejurimile, simţind că se
apropiau de scări, că adversarii erau în continuare departe, dar că un nou pericol venea să se
adauge celor deja existente.
Zgomotul unei uşi, undeva direct în faţă, îi confirmă că nu se înşelase. De după colţul
unde se aflau scările venea ceva şi foamea acestuia era atât de puternică, încât era un urlet în sine
pe lângă mormăitul specific.
— Vali.
X

O prinse cu amândouă mâinile de umeri şi o sili să se aşeze lângă zid. Bătăile inimii ei
erau asurzitoare.
— E unul singur, îi spuse. Pot să mă descurc cu el. Tu o să stai aici, da?
Chiar dacă nu ştia, se uita direct la el prin întuneric.
— Da? Stai aici. Ceilalţi sunt încă departe. O să mă ocup de ăsta, tot ce trebuie să faci tu e
să nu te sperii şi să nu fugi. Da?
O văzu dând din cap în semn că înţelesese. O lăsă şi înaintă către celălalt, care se ivea de
după colţ, un bărbat înalt, într-o uniformă a serviciului de pază, cu o gaură zdrenţuită în abdomen
şi cu o tăietură care-i prelungea colţul stâng al gurii până la ureche. Pentru făptura înnebunită de
foame şi de prezenţa prăzii atât de aproape, Vincent nu era decât un obstacol, pe care încercă mai
întâi să-l ocolească, apoi să-l împingă deoparte. Căzură amândoi pe covor, într-o încurcătură de
membre. Celălalt încercă să se târască peste el către pradă, dar Vincent îşi încolăci braţele în jurul
taliei lui şi-l ţinu pe loc.
Bărbatul era mai înalt decât el, mai solid, mai puternic, dar foamea îi anulase aceste
avantaje. Nu părea capabil să înţeleagă ce e Vincent, atâta timp cât nu era de mâncare, şi toate
eforturile sale erau concentrate asupra lui Vali. „Probabil că şi eu sunt la fel de idiot când îmi e
foame. Când suntem cel mai periculoşi, atunci suntem şi cel mai vulnerabili”. În cele din urmă,
reuşi să-i prindă capul între palme, strâns, şi să-şi înfunde degetele mari în ochii creaturii, cât mai
adânc, până când aceasta nu mai mişcă.
Împinse trupul în lături şi se uită după Vali. Era tot acolo, ghemuită, apăsându-şi mâinile
pe buze. Creatura din spatele lor ajunsese pe la jumătatea holului, dar la un hol de lungimea unei
străzi asta însemna că era încă departe. Cealaltă făptură înainta constat, dar nici ea nu era încă un
pericol.
— Vali! Poţi să-ţi găseşti mănuşile în rucsac?
Trebuia s-o păstreze calmă dar, în acelaşi timp, s-o facă să se grăbească, să nu piardă
timpul.
— Unde eşti?
— Aici. Sunt bine. Caută mănuşile.
— Trebuie să plecăm, zise ea, întinzându-se prin întuneric după el, orbeşte. Ceilalţi…
— Da, şi asta şi facem. E important să mă asculţi acum. Pune-ţi mănuşile şi pe urmă vino
să mi le desfaci pe ale mele. Trebuie să am mâinile libere şi nici nu vreau să te contaminez.
O văzu panicându-se în timp ce scormonea prin rucsac, pe întuneric, apoi găsind o
mănuşă. Dădu şi de cealaltă. Vincent se apropie de ea şi-i ghidă mâna spre închizătoarea metalică
a mănuşii lui stângi. Femeia bâjbâi câteva clipe, apoi o deschise şi scoase mănuşa. O văzu
încordându-se şi încercând să asculte, prin întuneric.
— Acum dreapta, zise el, ghidându-i mâna. Sunt departe. Dreapta.
Nu erau chiar aşa de departe şi, dacă ea nu se grăbea, puteau să aibă probleme, dar n-ar fi
realizat nimic speriind-o. În cele din urmă avu amândouă mâinile libere.
X

— Bine, zise, acum o luăm spre scări, da? Care sunt?


Vali se împotrivi. Vincent nu ştia cum s-o liniştească suficient cât s-o facă să gândească
din nou.
— Ascultă-mă! Pe scări nu mai e niciunul. Iar omul care l-a adus pe ăsta n-a stat aici,
pentru că altfel zombiul ar fi încercat să-l mănânce pe el. Întotdeauna iei prada cea mai la
îndemână. Trebuie să plecăm de la etajul ăsta şi nu putem decât pe scări. Care sunt?
— Două uşi albe, cu geamuri până jos, şopti ea.
Vincent o luă de mână şi cotiră. Până la uşi erau numai vreo cinci paşi. Se dovediră însă a
fi încuiate.
— Probabil voiau să fie siguri că zombii or să vină să ne vâneze pe noi şi nu pe ei, îi
spuse lui Vali.
Îşi înfăşură degetele în jurul clanţei şi smuci cu putere. Uşa rezistă. Trase din nou de ea.
— Sparge geamul, şuieră Vali de lângă el.
Într-adevăr, altă soluţie n-avea. Broasca rezista. În beznă, de neoprit, creaturile se
apropiau. Geamul se spulberă într-o ploaie de cioburi. Vali îl împinse într-o parte şi, bâjbâind,
scoase din ramă câteva cioburi mai ascuţite, cu mâinile ei înmănuşate. Păşi prin cadrul gol al uşii
şi-l prinse de braţ. Vincent se sprijini de ea, admirând, încă o dată, coordonarea inconştientă a
mişcărilor şi uşurinţa cu care oamenii îşi păstrau echilibrul. Constată, totodată, că femeia începea
să-şi recapete controlul, ceea ce era de dorit.
Examină locul în care se afla. Trepte înguste se încolăceau în jos, printr-un tunel vertical
de marmură. Balustrada din fier forjat promitea soliditate, dar era, inevitabil, poziţionată pe
partea unde scările se îngustau, ceea ce promitea o coborâre complicată. Mai ales pentru el.
— Haide, o îndemnă. O să mă ţin de balustradă, tu ţine-te de mine. Nu vorbi. Sunt oameni
mai jos, oamenii care i-au adus pe ăştia. Sunt ascunşi la alte etaje. Supraveghează.
— Dacă ne aud…
— O să-i păcălesc. Vino!
Era extrem de important s-o scoată teafără din clădire. Şansele nu erau de partea lor, dar,
după cum îi spusese ei de-atâtea ori, un zombi nu încetează să încerce decât când e mort de-a
binelea.
Coborârea se dovedi exact atât de dificilă pe cât anticipase. Puţul scărilor nu avea ferestre,
aşa că în curând întunericul deveni complet, până şi pentru el. Lipsa reflexelor îl făcea să se
clatine periculos, gata mereu să cadă, prinzându-se în ultima clipă de balustradă. Pentru Vali
tocmai reflexele erau capcana, făcând-o să se ferească mereu sau să se oprească brusc, când nu
era nevoie. De deasupra lor veneau mârâieli flămânde, dar asta îi permitea să vorbească în şoaptă
fără să fie auzit de oamenii care pândeau în dosul uşilor.
— Acum am să-i păcălesc, îi spuse. Am să fac pe flămândul şi ei or să creadă că sunt
zombii lor când or să ne audă trecând. Să nu te sperii, da? O să mă prefac doar.
Asta însemna, îşi spuse, să-i ceară lui Vali mai multă încredere decât avea dreptul, dar era
X

singura soluţie.
Îşi arcui gâtul. Vertebrele-i trosniră, alunecând în poziţia familiară. Îşi descleştă fălcile şi
dădu drumul sunetului, cum făcuse de atâtea ori pe străzile pustii, printre blocurile părăsite,
înainte să fie prins de oameni, în vremurile când lumea era mai simplă, iar viaţa se reducea doar
la foame şi la mers.
— Aooooaaauuuuuuuuuuooauuuaaaa!
*
De deasupra lor se auzeau mârâieli flămânde. Ecourile se loveau de pereţii scării ca nişte
lilieci într-un puţ.
…era Epidemia din nou, monştri venind prin întuneric, de neoprit, fuga bezmetică, atunci
când direcţiile nu mai existau, când alergai nu pentru a scăpa, ci pentru a mai trăi o clipă, şi
încă una, când clipele pe care înainte le risipiseşi cu atâta nepăsare deveneau preţioase. Când
nici nu-ţi mai doreai lumină, ca să nu vezi că oroarea care venea după tine avea un chip
familiar…
Vali încercă să se adune, să se facă măcar cât de cât utilă. Inima-i bătea atât de bezmetic
în piept, încât îi era rău. Genunchii îi tremurau. Universul ei se reducea la umărul lui Vincent şi la
braţul lui înconjurându-i talia, la treptele nevăzute de sub picioare şi la peretele pe care-l simţea
sub degetele mâinii drepte. Uneori i se năzărea că lângă ea nici nu e Vincent, ci celălalt, cel care-i
atacase pe culoar, păcălind-o ca s-o ducă cine ştie unde. Asta era o prostie, fireşte că era Vincent,
un zombi flămând nu era capabil de prefăcătorie. Ştia asta, dar mintea ei se încăpăţâna să-i spună
că nu era aşa şi, ori de câte ori el dădea drumul geamătului său flămând, se aştepta să simtă dinţi
înfigându-i-se în carne. De câteva ori i se păru că vede, în întunericul din faţa ei, o siluetă
întunecată şi se feri, numai ca să constate că i se năzărise: pentru ochii ei, tot întunericul era la fel
de negru. Ştia sigur că erau într-un spaţiu vast. În acelaşi timp, o parte din mintea ei ştia la fel de
sigur că erau într-o cutie ai cărei pereţi se îngustau în jurul ei, până când aveau s-o lase fără aer.
Se luptă cu disperare să nu intre în panică, să-şi readucă mintea sub control. Cu braţul
strângându-i mijlocul ca un cerc de fier, el o trăgea în jos pe treptele nevăzute. Nu-i mai vorbise
de când începuse să urle şi ea se pomeni întrebându-se dacă, după scufundarea în vechiul său
sine, el avea să mai descopere drumul înapoi, către raţiune, către interesul faţă de lucrurile şi
întâmplările din jur, către existenţa pe care şi-o construise, cu tenacitate şi migală, de când
drumul i se intersectase cu al ei.
N-avea nici măcar o armă. Pistolul ei era la intrarea de jos, conform normelor de
securitate ale Parlamentului…
Ăsta era testul suprem, înţelese, în timp ce se poticnea pe scările lunecoase. Nu le putea
cere oamenilor să-i accepte ca fiinţe cu raţiune dacă ea însăşi nu era capabilă să aibă încredere
într-unul dintre ei. Trebuia să-i acorde încredere până la capăt şi să-şi asume consecinţele, în bine
sau în rău. Şi trebuia s-o facă imediat.
Nu putea să strige ca el, dar începu să mormăie gutural, imitând cât putea de bine un
zombi. Strânsoarea braţului lui Vincent se accentuă pentru o clipă: un semn de apreciere. Uşurată,
X

Vali îşi târî picioarele pe trepte. Eliberată de paralizia fricii, mintea începuse să-i funcţioneze din
nou. Dacă urmau scările până jos…
— Vincent, şopti. Unde sunt oamenii?
Abia îşi mişcase buzele, dar el o auzi.
— Mai sus. Am trecut pe lângă ei acum două etaje. Mai sunt doi jos de tot.
— Stai.
Erau în capătul unui palier ce preceda un nou şir de scări. Vali se ridică pe vârfuri şi pipăi
peretele, căutând cifrele aurite care indicau fiecare etaj. Mâna simţi, prin întuneric, o formă: I.
Pipăi în lateral. I. I.
— Ceilalţi zombi?
— Sunt ocupaţi, zise el.
Vali ascultă. Mârâielile de deasupra se intensificaseră, dar nu mai coborau.
— Prada cea mai apropiată, ţi-am spus, zise Vincent. Oamenii care stau ascunşi la cinci.
— Bine. Trebuie să reintrăm pe coridoare.
— Or să ştie că am intrat.
— N-or să ştie, zise ea.
Se lăsă în genunchi şi pipăi după piedica ce fixa uşa dublă în podea. O trase şi se ridică,
bâjbâind după cea de sus.
— Ştii, problema cu uşile astea duble e că se deschid mai uşor din interior. Împinse
ambele uşi. Vincent i se alătură şi se poticniră înăuntru.
— Până la urmă or să-şi dea seama că am intrat, spuse el.
— Da, dar n-or să ştie unde ne-am dus.
Odată ieşită din puţul de întuneric, cu ecourile mormăitului zombilor estompându-se, Vali
se simţi uşurată. Deşi erau în continuare în pericol. Bâjbâi după cele două uşi, făcându-le să se
îmbine din nou.
— Şi acum? întrebă Vincent.
— Culoarul e la fel ca acela de la etajul şase. Mă duci înapoi, la stânga, şi mergem până la
jumătatea lui. Acolo sunt alte uşi ca astea şi alte scări. Odată ce le coborâm, ajungem în zona sălii
de plen.
Zâmbi prin întuneric:
— Şi-atunci începe distracţia. Nu cred că oamenii ăştia şi-au dat seama, dar eu chiar
cunosc clădirea. Mai jos sunt atâtea holuri şi atâtea posibilităţi. Trebuie doar să rămânem în viaţă
până dimineaţă, când se schimbă tura la ieşire.
Vincent se împiedică de covor şi ea îl susţinu, mecanic, urmându-şi ideea:
— S-ar putea ca nici paznicii care sunt acum la ieşire să nu ştie de planul lui Cristescu. Cu
cât ştiu mai puţini, cu atât mai bine. Dar n-aş risca.
X

*
Urechea lui Vincent prinse sunetul unei împuşcături înfundate, undeva departe. Urmă o a
doua.
— Nu trebuie să te mai temi de zombii ăia. I-au împuşcat, îi şopti lui Vali.
— Ce proşti, pufni ea. I-ar fi putut folosi ca să ne ia urma. Să sperăm că nu au alţii la
îndemână.
Exista mitul unui ţarc uriaş cu zombi în subsolurile Palatului Parlamentului, de unde
creaturile erau scoase ca să continue lucrul la clădirea care părea sortită să rămână veşnic
neterminată. Aveau să afle pe pielea lor dacă poveştile erau adevărate sau nu.
Coborau printr-un nou puţ de marmură, prin beznă, dar femeia îşi recăpătase controlul. O
simţea în mersul ei, în respiraţie, în vocea în care panica fusese înlocuită de amuzament. Era
obosită, era înspăimântată – chiar dacă ea îşi uitase probabil frica, el o simţea gonindu-i în
continuare prin vene – dar credea că putea supravieţui şi abia aştepta să-l bată pe Cristescu pe
propriul lui teren. De fapt, de-abia aştepta.
— Să vezi ce le-o tragem noi ăstora, zise ea, strângându-l de braţ.
N-avea să-i povestească niciodată despre căderea lui, despre momentul în care, cu ea în
braţe, se gândise la vremurile simple în care lumea se împărţea în pradă şi prădător. Acum
înţelegea pentru prima oară minciuna. El, care-i spusese de atâtea ori că zombii nu mint, avea
acum ceva să-i ascundă.
Coborau prin întuneric sprijinindu-se unul pe altul, ea fiind echilibrul lui pierdut când
aluneca pe trepte, el fiind stabilitatea ei când femeia se ferea de obstacole inexistente, nu un
zombi şi un om, ci Vincent şi Vali, supravieţuind împreună.
(Romanul Vincent este publicat în serial, în fiecare marţi, pe site-ul www. suspans ro.)
*
Laura Sorin (pe numele real Laura Ciobanu) s-a născut în data de 7 august 1975, la
Buzău. În 1997 a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii
Bucureşti. A lucrat ca jurnalist în presa centrală – din 1995, la Cotidianul, apoi la Evenimentul
zilei – şi ca PR politic, în perioada 2006-2011. În prezent este din nou jurnalist la Evenimentul
zilei.
A debutat cu povestirea „Copiii Diavolului”, publicată în antologia Dincolo de noapte: 12
feţe ale goticului, editată de Oliviu Crâznic (Millennium Books, 2012). Alte două texte – „O zi
obişnuită după sfârşitul lumii” şi „Foamea” – au fost publicate în antologia Zombii: cartea
morţilor vii (Millennium Books, 2013).
Colaboratoare a revistei online Suspans, a editurii Nemira, a publicat recenzii şi eseuri,
remarcabilă fiind, mai cu seamă, seria dedicată literaturii gotice clasice.
Blog: Biblioteca Babel (http://bibliotecababel wordpress com).
Proză
X

▫ Florin Spătaru ▫
Pixeli zdreliţi ▫
Calculatorul emite un bâzâit uşor de bondar pe moarte. Mă uit absent de vreo câteva
minute bune la monitorul cu câteva ferestre deschise simultan. Linii de cod, noduri de întâlnire a
mii de semne şi elemente apelate mai mult sau mai puţin dibace. Imi ridic privirea spre sala mare
care se termină cu un hol lung şi pricăjit. Cu douăzeci şi cinci de afişe în care firma noastră a
crescut, a câştigat, s-a hrănit cu vieţile noastre. Pe hol şi în sală sunt fix patruzeci şi cinci de
oameni care stau pe scaune, zece care merg şi şase care leorpăie din pahare cafea sau apă
evitând momentul în care trebuie să-şi alipească fiinţa de un dreptunghi omniprezent. Uneori mi
se pare că toate aceste feţe, siluete şi vorbe formează un cod simplu de înţeles, chiar primitiv.
Sunt momente epifanice în care plutesc de la excesul de cofeină. Imi revin repede pentru că e o
iluzie grosolană. Sunt atât de timid şi de ermetic pentru cei din jur, încât nu am cum să cred că-i
pot înţelege. Sau poate e vreun bug în limbajul de programare. Dacă e, sigur e foarte bine
ascuns. Nu l-am gasit în douăzeci şi ceva de ani.
Existenţa de programator nu necesită foarte multe elemente: răbdare şi pricepere
matematică, experienţă, râuri de cola, o mutră de popândău, grăsime asimetric alocată şi un
calculator care să zbârnâie şi pe care-l vei omorî nu cu mii de compilări de cod, ci cu filme şi
torente downloadate la greu. Fiind un programator bun, primul lucru pe care-l faci e să găseşti
căi de ocolire a firewallurilor interne sau de control.
Oricum, dacă îţi ari cu prisosinţă bucata de ogor pe care să crească un site mândru ca
porumbul, nu te bagă nimeni în seamă. E destul de simplu să găseşti scuze pentru a nu
interacţiona prea mult cu colegii. Ceilalţi programatori nu se pun la socoteală, bancurile
răsuflate şi hăhăitul lăbărţat la glume porcoase devin la fel de previzibile precum site-urile mici
instalate de începători. Tratez toate cerinţele celor de la marketing cu un fel de sadism
minimalist pentru că am învăţat de mult timp lecţia: dacă cineva vorbeşte prea mult timp, adică
mai mult de două minute, sau îi zâmbeşte unui programator înseamnă că o să-l pună cel mai
probabil la o muncă titanică.
Problema e că acest autism social se extinde şi în afara serviciului. Nu ştiu de ce. Am
avut parinţi tăcuţi şi corecţi. Am trecut prin şcoală neobservat. În facultate mi-am dat seama că
poate am destinul unui Cănuţă, om sucit, dar fără mintea lui puţină. Mă cred deştept, dar am
aflat cu regret că nu sunt genial, pentru că trebuie să lucrez ca să mănânc, să citesc, să joc. Nu
am ajuns la nivelul la care să pot face ce vreau când, cât şi cum vreau.
Am crezut că problema sexuală e insolvabilă până când am aflat că un coleg adorat de
toate fetele se duce la curve. Toate fetele voiau să-l agaţe şi să-l aibă, iar el nu le băga în seamă.
Într-una din rarele dăţi când am vorbit, l-am întrebat ce fel de iubită are el, mă gândeam că una
superbă din moment ce refuza atâtea avansuri, dar el mi-a răspuns sec: Geta din E3. Te duc la
ea dacă vrei. Luat prin surprindere, îmi aduc şi acum aminte drumul acela bifat de un dialog
parcă tras cu cleştele.
X

Lucrul cel mai bun la un programator gras cum sunt eu e că am tot timpul bani la mine.
Aşa că îl aşteptam pe holul unui apartament din Drumul Taberei pe Adonis să termine în
sufragerie. Acea oră petrecută pe hol cu urechile lungite mi s-a înscris pe vecie în memorie. La
început a fost linişte. Apoi au început să se audă plesnituri şi apelative din ce în ce mai feroce,
curvă proastă, deschide-ţi gura, fiind cuvinte dintre cele mai blânde, totul asezonat cu buşituri.
Înlemnisem şi nu ştiu de ce, dar mi se făcuse frică, deşi sunt destul de masiv. Parcă urmam eu la
consultaţia unui doctor nebun. Transpirasem tot când colegul rău de gură a ieşit fumând, iar
Geta îl urma spăşită.
Ajuns în cameră mă uitam peste tot după urme de sânge sau după mobilă făcută praf.
Incredibil, dar nu vedeam nimic. Nu m-am putut abţine şi am întrebat-o cum de nu are pe faţă
urme de la lovituri şi cum de a reuşit să facă aşa de repede curăţenie. Mi-a zâmbit părinteşte şi
mi-a spus că de fapt era doar o înregistrare de mai demult. El vine, punem înregistrarea şi-l fut
în cur în timp ce el scoate ochii ca de melc. Nu ştiu cât de experimentat am plecat de acolo, dar
mi-am dat seama că nici curvele nu sunt de mine.
Un programator e condamnat la o viaţă petrecută în obscuritate, tot pieptănând linii de
cod şi transformând calculatorul, dar mie îmi place uneori să mă pierd prin păduri, deşi e cam
greu să convingi oamenii că nu eşti nebun dacă araţi ca un Yeti spălat numai cu cola şi mut mai
tot timpul. Oricum ai incerca sa formulezi vrăjeala, tot pici în derizoriu şi cel mult ţi se serveşte
un zâmbet rece şi un refuz fugitiv. De cele mai multe ori însă nu eşti nici măcar băgat în seamă.
Eşti un fel de cuier mai gras.
Nefiind cel mai autist dintre programatori am încercat să mă mai îndulcesc social şi am
crezut că un psiholog mă poate ajuta. O doctoriţă frumoasă foc m-a tot ascultat o vreme şi mai
apoi mi-a spus că nu toţi trebuie să socializăm intens. Când credeam că o să mai îndulcească
hollywoodian pastila a început să-mi spună că ar avea nevoie şi de un nou calculator, dar că nu
ştie ce să-şi ia. Am tot căutat pe internet o soluţie pentru a nu abandona definitiv speranţele unei
relaţii să-i zicem. Am dat peste nebuni, peste perverşi şi peste oameni mult mai singuri şi mai
inadaptaţi decât mine.
Cei doi poliţişti luară o pauză de cafea. Reporterul se uita tâmp la ei, numai că ei se
plictisiseră să tot râdă de el şi acum îi răspundeau tărăgănat la întrebări.
— Da, nu ştim în continuare care e motivul crimei, bănuim oarecum că nici condamnatul
nu ştie.
— Nu puteţi căuta prin datele, ăăă, imaginile, mă scuzaţi, dar tot nu am înţeles prea bine
ce face calculatorul ăla mare din sală.
— Pentru a zecea oară: e un calculator puternic pus la dispoziţia serviciilor de poliţie din
întreaga lume de Google, noi l-am primit pe ăsta nou anul trecut. Putem indexa tot ce a trăit acest
om. E un update la o versiune mai veche prin care aveam acces doar la toate gândurile
suspectului.
— Deci acum aveţi acces la tot ce ţine de el. Păi nu mai e nici o problemă cu doveditul
crimelor, nu?
X

— Nu e chiar aşa simplu, puştiulache.


— Aşa e, multe dintre crime se rezolvă rapid, dar la noi ajung cele mai complexe. Iar noi
ne confruntăm cu o problemă arzătoare: avem prea multe informaţii. Nu putem să ne uităm la tot
ce a văzut el o viaţă întreagă, iar dacă vine vorba de gânduri, nici atât. Totul se învârte în jurul
căutării, trebuie să ştii cum să cauţi.
— Acum, oricum am găsit prin amintirile lui descrieri amănunţite ale crimelor şi e
suficient pentru condamnare.
— Motivul ne intrigă. Dar nu cred că o să-i mai acordăm prea mult timp. Îl trimitem la
subsol.
— Ce e la subsol?
— Pensionarii, zise unul dintre poliţişti afişând un rictus îngheţat. Colegii noştri care
trebuie să caute ca nişte şobolani de bibliotecă toate detaliile crimelor, ale motivelor şi eventuale
alte legături infracţionale.
— Mda, hai să-l mai scormonim un pic pe idiot.
Calculatorul este o extensie minunată a corpului. Mă hrăneşte pe mine ca programator,
dar mai ales îmi hrăneşte toate fanteziile, orice idee sau linie de cod poate să fie legată de altele
cu o căutare reuşită. O căutare reuşită pe Google îmi descoperă lumi întregi, mă stropeşte peste
tot ca o ploaie de vară, aşa de plăcută.
Într-o duminică am primit un mesaj de la o colegă, prin care îmi cerea să o ajut cu
laptopul, pentru că i s-a virusat. Am crezut că e o şansă nesperată să dau peste cineva care să
mă bage în seamă. Din păcate, tot timpul în care am curăţat C-ul de tot felul de râle de
progrămele şi viruşi, ea a vorbit la telefon, iar mai apoi mi-a spus că-mi mulţumeşte mult şi cam
atât. Cred că aceea a fost ziua în care am aflat ce gust are sângele amestecat cu cola şi că să
omori pe cineva e mult mai uşor decât să rezolvi nişte JS-uri buşite de alţi programatori.
*
Florin Spătaru (n. 1983) a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul
Universităţii Bucureşti. A debutat editorial în revista Dilema Veche şi s-a numărat printre
câştigătorii concursului literar „Fotografiaţi de Bresson” (2013), ale căror proze vor fi publicate
în volum la editura Humanitas.
Proză

▫ Cosmin Briciu ▫
Două dimensiuni ▫
When it comes to technology, the brain still functions, but in everything else degeneration
has begun (Isaac Bashevis Singer, „The Cafeteria”)
Îl strigau – Marta, şi Iuliana, şi Rareş – şi i-ar fi ajutat dacă ar fi crezut că pot fi ajutaţi.
Sunt primii ani de şcoală, semnele că nu eşti cu nimic special se înmulţesc. Taică-tu îţi
X

pare un om resemnat, strivit de întâmplări despre care nimeni nu pomeneşte. În schimb, se


deapănă amintiri cu tine. Maică-ta a şi început să trăiască din ele, ai şi tu o vârstă cu două cifre, se
vădeşte că nu eşti cu nimic special şi ea povesteşte din copilăria ta. Te uiţi, asculţi. Deşi taică-tu
mai mult tace. Îţi petreci pubertatea în ruşine şi ură. Te prefaci că-ţi iubeşti aproapele ca să nu îţi
pierzi minţile. Apoi. Părul, dinţii, pielea. Se vor strica, au început.
Puterea gândului? Doar dacă zici şi te pufneşte râsul. Academia planetei Pământ nu se
opreşte nici măcar aşa, la 50 de ani, la 100, din incontinenţa de formule, de fraze, să râdă. De
numele cărţilor, de numele străzilor, de numele şcolilor, să râdă cu simpatie. Din când în când, un
academician iese din conferinţă, se uită spre orizont, ridică degetul şi spune, cu vocea răguşită de
spaima îndrăznelii: nu cred că Soarele se învârteşte în jurul Pământului. Ceilalţi îl aud prin
peretele sălii supraîncălzite, tresar din vraja picotitoare a încăperii duhnind a subsuori şi a
picioare. Vor să-l ardă pe rug. Apoi strigă hail, hail. Academia supremă a planetei Pământ
seamănă puţin cu maică-ta, se spun poveşti cu speranţa că n-o să le poată nimeni verifica, aşa
cum ea ar fi preferat să nu creşti.
Charterul părăseşte oraşul dimineaţa devreme, locuinţele şi străzile şi aşezările devin
leduri şi scrijelituri luminoase pe hublou. Călătoreşti – dar toată hărăbăraia de pământ şi de ape
nu duce nicăieri. Un purice pe spinarea unui câine care se roteşte în jurul cozii. Ritualul hipnotic
dintre rândurile de scaune e alcătuit, în fapt, din instrucţiuni simple pentru o supravieţuire
improbabilă. Soseşte mâncarea fără gust, ambalată în caserole de plastic şi foiţe de aluminiu.
Termini de mestecat şi priveşti răsăritul. Pământul nu se mai zăreşte, reţeaua de leduri s-a stins.
Cum ar fi să nu mai fie niciodată întuneric. Să deviezi Pământul înspre soarele generos, în care-ar
încăpea un milion de bulgări de aceeaşi mărime. Eşti la 11.000 de metri. Maică-ta n-a văzut nici
măcar Bulgaria înainte să moară. Sub stratul de nori, miliarde de copii şi de adulţi negri şi galbeni
şi uneori albi cântă „avion cu motor, du-mă şi pe mine-n zbor” şi tu i-ai călăuzi înspre Soare sau
înspre altă stea, de câteva zeci sau sute de ori mai mare sau una mai aproape de centrul galaxiei.
Pe ei nu-i interesează centrul galaxiei, ar vrea locul tău strâmt de lângă geam şi mâncarea fadă
ambalată în plastic şi aluminiu.
Şi pe Sebastian a încetat să-l intereseze. Mulţi ani, ar fi vrut doar să fie ceva mai deştept.
Nici el nu ştie când a încetat să-i pese de ce se întâmplă dincolo de următorul semafor. Fiecare
nouă informaţie n-ar fi făcut decât să-i demonstreze, iar şi iar, că e purice şi e fir de praf. Înainte
să iasă – taxiul trăsese de câteva minute în faţa casei – s-a întrebat dacă s-o sărute de plecare pe
Marta. Gestul i s-a părut deplasat, risca s-o trezească. Cu o seară în urmă, Marta intrase în cameră
chiar când el împacheta, se uitase câteva secunde la bărbatul străduindu-se să aranjeze lucrurile în
bagaj şi apoi, fără un cuvânt, plecase la duş.
Sebastian i-a lăsat un mesaj înainte să pună telefonul pe modul pentru avion, a ajuns cu
bine la bord şi o îmbrăţişează, pe ea şi pe toţi trei.
Marta a fost întâmplarea lui norocoasă. Când a cunoscut-o, el avea 44 de ani şi se
resemnase cu ideea celibatului. În fiecare zi de joi din prima săptămână a fiecărei luni, se întâlnea
cu Sofia. Sofia îşi păstrase câţiva clienţi vechi, printre care se număra şi el. Actele sexuale
deveniseră, de-a lungul anilor, din ce în ce mai lipsite de rezerve, aproape tandre, iar în celelalte
X

zile ale lunii nu se gândea la ea niciodată.


Marta chiar era inteligentă. Asta ar fi putut să devină o problemă. Aparţinea altei generaţii
deşi nu putea să fie la mijloc doar atât. Sebastian era singurul de la masă care nu râdea, câteodată,
la glumele ei, nu le înţelegea. Pierderea nu părea capitală, când o preocupa ceva şi devenea
serioasă, Marta devenea mai atrăgătoare. Marta l-a plăcut la prima vedere. Sebastian nu se
gândise nici măcar în tinereţe la sine ca la acest bărbat de râvnit. Marta a preluat iniţiativa. I-a
cerut numărul de telefon la capătul unei discuţii de jumătate de oră, s-au cunoscut la o petrecere
unde amândoi ajunseseră prin prietenul unui prieten. În weekendul următor, l-a invitat la un
spectacol de balet şi apoi acasă la ea, pentru un cocktail. Marta s-a culcat de la prima întâlnire cu
el. Poate singurul lucru care nu-i plăcea la ea erau anumite accente, felul în care i se spărgea
vocea atunci când construia electrizată, în stilul ei, o argumentaţie mai lungă şi mai complicată.
Brusc, se făceau auzite inflexiunile asemănătoare cu gustul metalului coclit, ca atunci când pui
limba pe o baterie uzată.
Nu s-au certat niciodată grav, nu aşa cum auzise la prieteni şi la vecini, cum poţi vedea la
TV. Dar Sebastian a continuat să simtă că nu are acces la o parte din ea. Poate mai importantă
decât părea iniţial. Cariera ei se desfăşura spectaculos, în timp ce el încremenise în slujba de şef
mărunt într-o companie de telecomunicaţii. Ea era consultant economic pe cont propriu şi lipsea
frecvent din oraş şi din ţară. Sebastian nu s-a plâns niciodată şi răbdarea a părut să-i fie răsplătită
într-o bună zi, când Marta, fără semne sau discuţii prevestitoare, i-a mărturisit că îşi doreşte copii.
De la naşterea Iulianei, apoi a băiatului şi până la sfârşitul copilăriei mici a lui Rareş, în viaţa lor
s-au instalat seninătatea şi tandreţea. Sebastian a fost fericit când Marta şi-a luat concediu şi,
împreună, aveau grijă de nou-născuţi. Din nou, altfel decât majoritatea celorlalţi soţi pe care-i
cunoştea sau de care auzise. Plânsetele, urletele, trezitul în toiul nopţii, schimbatul scutecelor,
deprivarea de sex sau toanele Martei nu umbreau mulţumirea că sunt toţi laolaltă şi orice
neplăcere urma să se rezolve. Iuliana şi Rareş au început să vorbească şi să meargă devreme.
După ce l-au dus pe Rareş la grădiniţă, Sebastian şi-a dat seama că tocmai au intrat în cea mai
rece etapă din istoria lor conjugală. Marta lipsea mai des decât înainte, trăgea din greu să-şi
recupereze poziţia, iar el s-a simţit brusc bătrân, ca un bunic al propriilor progenituri. Nu era,
oricum, mult mai tânăr decât părinţii Martei. Ai lui muriseră înainte s-o cunoască, în accidentul
ăla înfiorător cu centrala de gaze improvizată.
Sebastian începuse să întrevadă ziua în care Marta, pe acelaşi ton ca atunci când a deschis
discuţia despre copii, o să-i comunice că a iniţiat divorţul, când compania i-a dăruit cele două
săptămâni de vacanţă. Bonusul cel Mare. Aşa era supranumit visul oricărui angajat fidel. Sau
Piciorul lui Dumnezeu, dacă discuţia lua o tentă ironică. Firma se străduia să găsească un bonus
personalizat pe profilul angajatului, aşa cum era descris în dosarul departamentului de resurse
umane. Acolo erau specificate cu atenţie hobby-urile, istoria şcolară, cu materiile şi profii
preferaţi, situaţia familială, erau transcrise discuţiile anuale cu psihologul firmei. Din dosarul lui
lipsea orice aluzie la lecturile din prima tinereţe, în general ştiinţe ale naturii şi epistemologie,
mai degrabă excentrice pentru un angajat mediocru într-o multinaţională. Dacă ştiau, poate m-ar
fi trimis în spaţiu, acum, că biletele au scăzut la 100.000 de dolari, şi-a spus, cu sarcasm,
X

Sebastian. Oricum, lăsase în urmă cărţile alea şi uitase cele mai multe dintre lucrurile învăţate. A
ridicat din cutia poştală cele două bilete de avion, voucherul pentru hotel, un cec cu diurna şi o
scrisoare semnată de CO, în care acesta îşi exprima gratitudinea pentru contribuţia lui Sebastian
Vesteş în mai bine de 35 de ani de activitate.
Bonusul l-a surprins, nu doar că uitase că are dreptul, dar nu i-a plăcut niciodată în mod
special să călătorească. Văzuse câteva oraşe occidentale în concediile cu Marta (fără să-i
împărtăşească entuziasmul) sau din goana mijloacelor de transport în comun, în deplasările cu
jobul. Concediul la Oslo a picat bine, fie că n-au ştiut ce altceva să-i dăruiască, fie că resursele
umane aveau un sistem de monitorizare mai competent decât şi-ar fi închipuit el vreodată. Deşi ar
fi fost cam ciudat totuşi să bănuiască ceva din problemele lui domestice. Ar fi fost frumos să
meargă cu Marta, să reîncerce apropierea, însă ea nu avea cum să-l însoţească, avea lansare de
carte. S-a gândit o vreme la Iuliana, deja în grupa mare şi arătându-se impresionant de autonomă
şi matură. Iuliana era febleţea lui, deşi n-ar fi recunoscut-o în faţa nimănui, cu atât mai puţin a
Martei, care-l tachina uneori pe tema asta. S-a temut că, abătut cum este, n-ar putea să aibă grijă
de aia mică în oraşul complet străin, s-o ducă în parcurile de distracţii, să rămână doar ei doi, fără
Marta, fără Rareş, fără bonă. Ar fi trebuit s-o învoiască de la şcoală. Poate că aveau să-i prindă
bine nişte zile de izolare activă.
Gândul rupturii cu atmosfera mohorâtă de la Bucureşti fusese mai degrabă plăcut, dar, în a
zecea zi de Oslo, se simţea mai alienat ca oricând. Jumătate din oamenii ăia nu arătau mai rău
decât manechinele din afişele publicitare. Poate impresia era exagerată de impactul noutăţii. Nu
schimbase aproape nici o vorbă cu nimeni dincolo de strictul necesar. Cu recepţionera croată
fusese cât pe-aci să lege o conversaţie. A întrebat-o unde e localizat cel mai apropiat mall.
Trebuia să cumpere cadouri. Ea a apucat să-i spună că a fost în România, unde a văzut câteva
mănăstiri frumoase, când a sosit un grup numeros de oameni şi de bagaje şi Sebastian s-a văzut
nevoit să se îndrepte către ieşire. Cu o zi înainte vorbise pe Skype cu Marta şi puţin cu piticii,
proaspăt întorşi de la grădiniţă. Lansarea a ieşit excelent şi Marta se grăbea la petrecere, amânată
pentru vineri, ca să poată rămâne lumea târziu.
Abia intrase în mallul de la periferia capitalei norvegiene, copleşit puţin de impresia că
populaţia e încă şi mai strălucitoare, cine ştie de ce, decât în centrul oraşului, când s-a întâmplat.
La început, confuz, a crezut că tresare la vederea unei fizionomii contrastante cu mulţimea ariană
sau exotică, dar apoi inima a început să-i zvâcnească. La aproximativ zece metri distanţă, lângă
fântână, o siluetă părea să-l aştepte, aproape lipită de panoul electronic cu numele şi distribuirea
pe etaje a magazinelor. O siluetă mai măruntă decât trecătorii, într-un trenci grena, cu cizme de
cauciuc, negre, obişnuite. Şi fără nici o figură, cu un fel de ţeastă de plasmă nealterată de
contururi, lipsită de orice trăsătură.
Sebastian s-a oprit din mers sau mai degrabă emoţia violentă l-a înşurubat în spaţiul în
care se afla. Încet, toate detaliile decorului au început să se şteargă, în timp ce momâia părea să-l
aştepte răbdătoare pe Sebastian, să se urnească sau să reacţioneze cumva. Primul a dispărut
fundalul, toate balustradele, până sus, s-au şters ca sub apăsarea unei radiere, cu tot cu firmele
luminoase spânzurate la fiecare etaj. Celelalte laturi ale clădirii au continuat să păstreze
X

consistenţă doar cât a durat până ce scara rulantă, suspendată în gol pentru câteva secunde încă, s-
a strâns ca într-un pachet de cărţi. Apoi şi ultima treaptă rămasă s-a îngustat, devenind o linie, şi a
dispărut într-o mânecă invizibilă. Cei doi pereţi laterali au început să se decoloreze undeva în
zona periferică a privirii. Pentru că Sebastian nu mai putea să se concentreze la altceva decât
căpăţâna de plasmă. Mai erau şi alte ciudăţenii legate de prezenţa de lângă fântână (doar jeturile
de apă continuau să-şi perpetueze arcuirea, soclul dispăruse).
Sebastian şi-a dat seama că silueta a rupt tăcerea, a început să-i vorbească. Să-l facă să
înţeleagă, mai precis. Şi totul devenea clar ca un desen. Dacă stătea să se gândească mai bine,
silueta chiar avea doar două dimensiuni, era ca un contur aplicat pe fundalul tot mai auster, pe
cale de a deveni complet alb. Un contur uşor de schiţat şi pentru un copil, un balonzaid grena
peste o pereche de cizme de ploaie şi în vârful siluetei o gogoaşă de plasmă. Sebastian nu se
îndoia, ar fi putut să arunce o privire, dar era sigur că aşa stăteau lucrurile, nici nu avea nevoie să
verifice aşadar, dacă şi-ar fi aplecat privirea nu şi-ar fi întâlnit vârful încălţărilor pentru că ele nu
mai aveau bombeu, el însuşi nu mai apărea, la fel ca silueta nepământească alteterestră, decât în
două dimensiuni. Şi toate transformările astea mai degrabă îl încântau, şi-a dat Sebastian seama,
decât să-l sperie, cum se întâmplase în primele secunde.
Ceea ce se petrecea era fabulos pentru că silueta îi transmitea informaţii vitale, îl făcea să
acceadă, într-un ritm ameţitor, niveluri nebănuite ale înţelegerii. Şi apoi îi dezvăluia ce este
gândirea însăşi. Gândirea, se dumirea Sebastian, este un fel de suprafaţă, şi nu avea nevoie să
întrebe cum adică, pentru că imediat pricepea că, de exemplu, scrierile metafizicienilor au fost
deformate în urma discuţiilor din plimbarea lor de dimineaţă, conversaţiile cu lăptăreasa, cu
grădinarul, că s-au molipsit, fără să-şi dea seama, de cuvinte reziduale din schimburile de
informaţii mărunte cu oameni din anturaj şi astfel echilibristica gândirii lor s-a prăbuşit.
Metafizicienii se fereau să-şi contamineze gândirea, astfel încât ea să nu devină o suprafaţă, dar
niciunul n-a reuşit, oricât de ascetic ar fi fost programul de meditaţii: impresiile schimbate cu
grăjdarii, cu profesorii de scrimă s-au strecurat în gândire şi au infestat-o.
Sebastian era antrenat într-un salt infinit al cunoaşterii, înţelegea toate lucrurile acestea
datorită prezenţei siluetei şi ştia că el străpungea această suprafaţă.
Şi nu doar gândurile sunt plate, Sebastian. Între toate fenomenele există o influenţă şi o
transmutaţie subtilă prin care orice devine orice altceva, şi toate împreună sunt una şi aceeaşi, şi
de aceea nimeni nu se poate smulge din acest amestec şi nu poate reflecta la altceva ci, deîndată
ce devine atent la un lucru, el devine acel lucru şi astfel devine orb şi neputincios.
Sebastian era în sfârşit conştiinţa de sine a acestui întreg, a acestui amestec plan, şi putea
privi din exterior, era lumea întreagă şi o putea străpunge şi astfel se putea zgâi la neant.
Sebastian se edifica şi cunoaşterea părea să nu mai aibă limite, devenea una cu ea, cu
mersul ei implacabil, când şi-a dat seama că ceva şicanează totuşi expansiunea cunoaşterii
depline. Detaliul sabotor se înfăţişa în trei dimensiuni şi acest ceva nu putea fi decât bolul de
plasmă, doar că nu era sâcâitor până la capăt, pentru că acest bol de plasmă începuse să capete
înfăţişare şi n-a durat mult până ce Sebastian şi-a dat seama că e maică-sa. Şi atunci Sebastian s-a
X

bucurat şi s-a întristat puţin, pentru că ar fi putut să-i arate Oslo şi să-i spună că-i cel mai frumos
oraş din lume şi ea n-ar fi ştiut cum să-l contrazică, ar fi fost primul oraş străin pe care-l vede şi
cel mai frumos.
Însă Oslo tocmai se sublimase în acea suprafaţă fără limite care era cunoaşterea, şi era
lumea, şi era Sebastian, şi era orice altceva. De aceea, oraşul ca atare încetase să mai existe.
Apoi, chipul mamei devine chipul Martei şi Marta e supărată şi încearcă să-i zică ceva lui
Sebastian, doar că nu reuşeşte să articuleze printre spasmele plânsului. Când, până la urmă,
reuşeşte să bâiguie ceva, nu mai este ea însăşi, ci este Iuliana, Iuliana care a crescut mare şi
poartă ochelari şi are cearcăne, cum Sebastian nu a mai văzut vreodată pe faţa ei gingaşă şi, iată,
îi spune lui Sebastian să nu plece şi acelaşi lucru i-l spune şi Rareş, care în clipa aceea seamănă
cu maică-sa mai tare decât atunci când era mic, deşi trăsăturile lui sunt, fireşte, mai aspre, şi-a
lăsat barbă şi iată, îi spune să nu se ducă, îi cere asta din interiorul globului de plasmă.
Sebastian e tot mai trist şi ar vrea să-i ajute sau să-şi ceară iertare pentru că Rareş a
devenit deodată vehement, mai degrabă strigă decât se roagă, urlă mânios, îi porunceşte să se-
ntoarcă şi Sebastian nu pricepe de ce, cu puterile nelimitate pe care tocmai le-a dobândit, nu-l
poate face pe Rareş să înţeleagă atâta lucru, că nu se mai poate întoarce la ei. Însă Rareş se
potoleşte şi zice „o să facem cum a lăsat, îl scoatem din priză, nu mai are rost, stă de prea multă
vreme în starea asta oribilă” şi Sebastian se bucură, e puţin mâhnit că n-o să-i mai vadă, dar
mulţumit că o să poată cerceta până la capăt suprafaţa în care lumea şade comprimată, acum este
evident, şi dragostea lui, şi dragostea lor, toate se contopesc în acest zid în afară de care nu mai
există nimic, care tranşează două neanturi, zidul ăsta care este cuvântul şi care se află la început şi
apoi nu mai urmează nimic.
*
Cosmin Briciu s-a născut la 11 martie 1977 în Bucureşti. Are un doctorat în sociologie şi,
în prezent, este cercetător în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, al Academiei
Române.

▫ Michael Haulică ▫
Altfel despre traduceri şi traducători ▫
Am scris cândva un articol despre cei fără nume pe copertă. Pentru că asta sunt
traducătorii, nişte autori ale căror nume nu apar pe copertele cărţilor.
Apoi am devenit unul dintre militanţii prezenţei traducătorilor pe copertă, şi cărţile de la
Milenium Books, precum şi cărţile din colecţiile pe care le coordonez la Paladin au numele
traducătorilor pe coperte.
Da, ştiu, tarifele pe care lucrează traducătorii sunt mici, de multe ori editurile uită să-i mai
plătească, traducătorii buni au de făcut faţă invaziei de pseudotraducători (pe vremuri, în
informatică, echivalentul acestora erau „băieţii care se pricep” – şi bănuiesc că nu numai în
informatică, şi bănuiesc că nu numai pe vremuri), în general traducătorii au o viaţă grea.
X

Dar asta nu mă poate face să nu văd şi partea cealaltă a monedei.


Traducătorii sunt plătiţi cu 2 – 2,5 – 3 euro (am auzit şi de cazuri în care s-au făcut
contracte pe 3,5 euro) pe pagină.
Nenorocire! De 5-6 ori mai puţin ca în restul Europei! Cum se poate aşa ceva?! Vrem
tarife europene!
Acuma, ce să zic eu? Având în vedere că toate salariile din România (da, sunt şi excepţii,
dar ele chiar sunt excepţii) sunt mai mici de 5-6-10 ori decât cele similare europene… ar rezulta
că traducătorii au tarife normale.
Şi-atunci? Care ar fi soluţia? Cum să faci să trăieşti din tradus, aşa cum inginerul trăieşte
din inginerit, medicul din medicit şi profesorul din profesorit?
Unii traducători au găsit soluţia şi o aplică perseverenţi, fără milă şi fără jenă: traduc o
carte pe lună (indiferent dacă ea are 300 de pagini, 500, ba chiar şi mai multe). Bravo lor! Dar…
Dar! Trecând la primire, adică mutându-ne în pieleea redactorului care primeşte o astfel de
traducere, ce găsim? Un text care ne scoate peri albi până îl transformăm într-o carte de distribuit
în librării, exclanaţii gen „dacă voiam să traduc, mă făceam traducător, nu redactor” sau
„domnule coordonator de colecţie, dacă mai vii cu traducătorul ăsta, n-ai decât să-l redactezi tu”
etc.
Traducătorii ăştia, care procedează aşa, nu-şi pun problema că s-ar putea ca o editură,
bazându-se pe faima lor de traducători, să sară peste etapa de redactare şi să arunce pe piaţă
traducerea aşa cum a venit ea? Ce explicaţii vor da atunci? Vor spune că e vina redactorului?
Cum rămâne cu respectul faţă de sine, faţă de editură, faţă de cititori?
Aici îşi au locul şi traducerile fuşerite, cele în care traducătorul nu mai caută echivalentul
ideal, care să sune cel mai bine, ci se mulţumeşte cu prima variantă care-i vine în minte sau prima
pe care o găseşte în dicţionar. La ce bun chiţibuşăraia, că doar tot atâta va încasa la final, nu? Şi-
apoi oricum, eu sunt Cutare, mare traducător.
Au început să mă amuze formulările de genul „în traducerea excelentă a lui…”, „marele
traducător…”, „excepţională traducere”… Dragi bloggeri, dragi neredactori, netraducători.
Singurii în măsură să aibă păreri despre calităţile traducătorului Cutare sunt redactorii care au
lucrat pe cărţile lui. Pentru că doar ei ştiu ce a trimis omul la editură, ei ştiu ce a tradus
traducătorul. În rest… sigur că pot exista păreri despre versiunea respectivă, dar ele se referă la
ediţia în sine, la ce avem între coperte. Care, de destule ori, e muuult mai bun decât ce a ajuns în
editură.
Altă problemă. Contractul de traducere prevede un termen de predare. În general,
traducătorii se ţin de el. Respectarea termenului de predare face ca editura să se poată încadra în
planurile editoriale făcute cu ceva vreme în urmă (eventual şi anunţate public) şi cei care au cât
de cât habar de cum merg lucrurile în edituri ştiu că una, două cărţi ieşite din plan dau peste cap
luni de zile din ceea ce ar trebui să fie o frumoasă relaţie editură – cititori. Se întâmplă ca, din
când în când, să apară câte un traducător (sau un traducător cunoscut să-şi schimbe brusc
comportamentul) care nu numai că nu respectă termenul – o săptămână, două, trei de întârziere se
X

mai întâmplă, că nu întotdeauna poţi aproxima de la început dificultatea unei traduceri – dar
întinde predarea pe luni de zile, uneori se poate întârzia chiar un an şi peste. Ce se întâmplă? Un
an întârziere? Nimic nu justifică aşa ceva. Dar NIMIC! Doar o uşoară nesimţire, un uşor
sentiment de putere, de „ei, şi ce-o să-mi facă? Eu sunt Cutare, ei au nevoie de mine, nu eu de ei,
eu îmi găsesc oricând altă editură”. Oricând? Poate, dar ca editura care nu-şi plăteşte tipografii şi-
apoi se tot mută din tipografie în tipografie la fiecare titlu publicat, până se află în toată breasla că
X, editorul, e ţepar.
Să mai pomenesc de cazul în care, după luni de întârziere, redactorul/coordonatorul
colecţiei ia legătura cu traducătorul pentru a afla un termen, aproximativ măcar, de predare şi
traducătorul se face că plouă, se dă greu de găsit? Sau răspunde în doi peri? Sau se obţine doar
încă un termen, în care nici cel care l-a oferit nu crede, pentru că, al noul termen, totul se ia de la
cap?
Şi totuşi cea mai năucitoare justificare a unei întârzieri pe care am auzit-o a fost asta: fata
s-a ars cu editura X şi de-aia a rămas traumatizată… Adică faptul că a luat ţeapă de la editura
precedentă a determinat-o să ţepuiască şi ea, la rândul ei, o editură? Păi să nu se mai angajeze la
tradus, dacă a rămas cu traume, să nu mai încurce lumea… Sau o fi ăsta sărutul leprosului în
domeniul traducerilor?
Dar cum e cu tradcătorii care iau avansul prevăzut în contract, apoi dispar? Cum e cu cei
care spun, cu nonşalanţă, „băi, n-ai ce face, mergem mai departe, că n-am de unde să returnez
avansul”? Cum rămâne cu cei care sar propoziţii, alineate, ca nişte supercenzori ce sunt, cu
justificarea „nu era nevoie de fragmentul ăla şi n-am de gând să traduc cuvânt cu cuvânt,
important e să înţeleagă cititorul despre ce e vorba şi să-i sune bine”?
Repet: ştiu că sunt edituri care nu-şi plătesc traducătorii, netul e plin de bloguri, forumuri
şi grupuri de discuţii pe tema asta, cu nume şi date concrete. Ştiu că sunt editori care cer traduceri
cu termene inumane, ştiu că sunt edituri care nici măcar pe pagina cu titlul nu pun numele
traducătorului, ci îl pun undeva, pe pagina de gardă, alături de copyright, ISBN şi alte infirmaţii
pe care nu le citeşte nimeni, ştiu că tarifele – fie şi proprţionale cu restul salariilor – sunt totuşi
mici şi nu reflectă munca depusă, ştiu toate astea şi încă multe altele.
Dar le ştiu şi pe cele semnalate mai sus şi cred că e bine să le cunoaştem cu toţii. Tocmai
pentru a putea aprecia mai bine munca traducătorilor cu care ţi-e drag să lucrezi, care-şi fac
treaba atât de bine, încât nu prea ai ce îndrepta în urma lor (şi pe ale căror texte se bat redactorii
în edituri), care respectă termenele din contracte, iar calitatea traducerilor te fac într-adevăr să te
gândeşti că, uneori, traducerile sunt mai reuşite decât originalele şi lipsa numelui lor de pe
copertele cărţilor este o mare nedreptate.
Recenzii

▫ Antuza Genescu ▫
Fascinaţia Ozz ▫
X

Ştefana Cristina Czeller – Ozz.


Editura Tracus Arte, 2013.
Spre deosebire de Ştefana Czeller, eu n-am fost niciodată foarte atrasă de povestea
vrăjitorului din Oz, a lui Frank Baum, apărută la 1900. Nici măcar în copilărie. Atunci mă deranja
că nu avea nimic din aura străveche şi, implicit, fermecătoare a basmului care trebuie neapărat să
vină de demult, din vremea când nu se ştia atâta geografie şi era destul să străbaţi nouă ţări şi
nouă mări ca să-ţi găseşti alesul/aleasa inimii şi să fii fericit. Deşi nu duce lipsă de vrăjitori şi
vrăjitoare, Oz era, şi este, departe de stilul Fraţilor Grimm sau al seriei Poveşti nemuritoare, din
care are ce învăţa un copil. Cred că, de fapt, mă şoca ideea de basm modern, ne-european,
desfăşurat pe teritoriu american. Din musicalul cu Judy Garland (fata cu freză stil sarmale sau cu
breton stil cârnat, departe de orice frumuseţe de basm, care în nici un caz nu putea fi considerată
„frumoasă ca o cadră” – superlativul fraţilor Grimm), plicticos de lung pentru un copil, fie el şi
din 1939, m-a impresionat doar prestaţia căţelului Toto. Nici acum nu consider Vrăjitorul din Oz
un basm adevărat, ci un melanj între tradiţional şi modern, fără suficient suspans şi mai ales
fără… tâlc. Tâlc care, culmea, nu lipseşte din Oz, închisoarea federală (1997), serialul HBO
brutal şi dezgustător de real care împrumută de la naraţiunea lui Frank Baum un slogan puţin
modificat – „It's no place like home” -, numele Oz, prescurtare de la Oswald, şi metafora
„oraşului de smarald” pentru închisoare. Sigur că este un serial violent şi vulgar, fără nici o
legătură cu ideea de poveste şi erou de basm. Dar cel puţin nu e un melanj şi are o morală.
Nu ştiu dacă Ştefana Czeller a urmărit acest serial antibasm în care curge mult sânge şi
binele nu învinge niciodată. Citindu-i mărturisirile de la finalul romanului Ozz, înclin să cred că
nu, dar nu neapărat fiindcă n-ar fi fost pe gustul ei. Îmi asum riscul de-a face presupuneri greşite,
dar protagonistul din Ozz, detectivul H. L. Simons (pe tot parcursul lecturii am simţit nevoia să
dublez „m”-ul din numele lui) nu seamănă cu niciunul dintre personajele lui Frank Baum. Mai
degrabă se înrudeşte cu cele din serialul amintit. Ştim că e fiu de prostituată şi vampir, deci are o
sorginte nesănătoasă, potrivită perfect cu lumea periculoasă în care se şi învârteşte. Şi se vâră în
belele din proprie iniţiativă, de la bun început. E drept, nu ca să se grozăvească, ci ca să-şi
rezolve dilemele existenţiale.
N-am citit foarte multe cărţi şi n-am urmărit foarte multe filme cu vampiri. M-am
rezumat, în adolescenţă, la Dracula al lui Bram Stoker, iar mai târziu, am avut şansa să văd
Ultraviolet, un serial de televiziune britanic din 1998, care abordează tema vampirilor în stil
modern şi ştiinţific. Îl recomand Ştefanei, şi nu numai ei. Nu recomand Buffy, spaima vampirilor,
din care am văzut, cu forţa, un episod şi-am început să plâng la ideea că s-a putut concepe aşa
ceva. M-a distrat Leslie Nielsen în Dracula: Dead and Loving It. Având deci la bază cunoştinţe
destul de sumare despre vampirism, mi-am pus, începând să citesc Ozz, câteva întrebări de
ignorant: de ce, dacă e fiu de vampir, H. L. Nu e şi el tot vampir? De ce, dacă e muşcat de lordul
Julien, nu se vampirează şi el, automat? Răspunsul vine singur: autoarea schimbă datele
consacrate ale mitului. Nimeni nu devine vampir împotriva propriei voinţe, declară chiar Julien,
vampirul-şef. Nu se pomeneşte nimic despre faptul că vampirii nu se văd în oglindă. Gorila
Samuel spune la un moment dat că „acuşica se luminează şi omul trebuie să mai şi mănânce…”
X

Sigur nu se referă la victima pe care tocmai o şifonase. În Ozz, pe vampiri nu-i afectează chiar
atât de grav lumina zilei, încât să fie nevoiţi să doarmă în sicrie până la venirea nopţii. Pot ieşi la
plimbare şi după răsăritul soarelui. Şi mai sunt amănunte care dezvăluie micile modificări aduse
de autoare canoanelor vampirice clasice.
E foarte bine că lipsesc din Ozz scenele lung-descriptive, pasajele pseudofilosofice şi
dialogurile explicative. Nu cred că, în procesul scrierii propriu-zise a romanului, autoarea a stat
prea mult să se gândească la reacţiile cititorului. N-a avut timp, cu o acţiune atât de dinamică. În
momentul când scrie, orice autor, captiv în propria-i minte, de obicei pierde din vedere cititorul.
Îşi aminteşte de el de-abia în etapa de purificare a textului, etapă care Ştefanei Czeller probabil că
nu i-a luat prea mult timp. De mare ajutor i-a fost naraţiunea la persoana I, relatarea subiectivă a
întâmplărilor din perspectiva protagonistului care porneşte ancheta personală a unei dispariţii
aproape de la zero. El ştie că, intrând în bârlogul vampirilor, nu-i va fi bine, dar acţionează în
baza instinctului. Iar justificarea acestui act, doar sugerată pe parcurs, vine, lămuritoare, de-abia
la final, aşa cum trebuie. Şi tot persoana I e cea care facilitează inserarea replicilor autoironice,
absolut necesare într-o atmosferă atât de însângerată.
Ştefana Czeller a scris un roman energic, care nu trenează, pentru că se întâmplă mereu
ceva palpitant, încă de la primele alineate. I-a reuşit un personaj care îndeplineşte toate condiţiile
pentru a se menţine şi a se dezvolta. Că e mulat pe tipologia detectivului particular american nu
deranjează, cel puţin nu acum, când e la primul caz rezolvat sub ochii noştri.
Un ciclu de romane poliţiste cu acelaşi protagonist este soluţia ca H. L. Simons să nu
dispară prea repede din memoria noastră. Sunt convinsă că nu doar eu îmi doresc acest lucru. Pus
la treabă şi în alte romane, ar ajunge foarte cunoscut şi simpatizat. De ce nu? Ar putea deveni un
fel de Philip Marlowe. Un Andrei Mladin, pentru cei ce l-au citit pe George Arion – ca să mai
atenuăm nuanţa profund americană a lui H. L. Ar prinde contur un om, nu doar un personaj. Am
fi convinşi că trăieşte cu adevărat pe undeva, printr-un oraş american bântuit de gangsterii zilelor
noastre, că descoperă singur, plătind, evident, cu sânge, cine-i de vină şi de ce, şi că, printre
pericole şi cafteli cu ăia răi, se contrează „pe bune” cu sergentul hispanic care ţine neapărat să-i
vină de hac, fiindcă nu suportă ideea de detectiv particular, de concurenţă.
Un singur lucru am să-i reproşez lui H. L. Simons, şi anume atitudinea exagerat de servilă
faţă de lordul Julien. Prea îi răspunde întruna „Da, lordul meu”, şi nu pentru că s-ar preface sau ar
avea de gând să i-o coacă. E prea devreme, îi lipseşte orice atu. Da, ştiu că e la cheremul lui, că
Musiu Colţi îl poate perfora oricând. Dar tot se revoltă prea neconvingător.
Avem şi alte tipologii în Ozz, în afară de detectivul particular isteţ şi înzestrat cu abilitatea
pisicii de-a cădea în picioare, dacă nu cumva şi cu mai multe vieţi: poliţistul cel rău intenţionat şi
mai puţin dotat cu creier, probabil bine înzestrat la capitolul burdihanului îndesat cu gogoşi;
femeia-victimă; femeia dominatoare sexual care, în cazul nostru, vine cu atuul poziţiei de
protejată a vampirilor; clasicele gorile ale mahărilor; fratele mai mic şi mai neputincios sau
nebunul aflat în pericol, care oferă indicii investigatorilor.
H. L. Simons trebuie să supravieţuiască, iar şansa lui e o serie de romane scrise cu aceeaşi
X

vervă şi aplomb. Simte lucrul acesta şi autoarea, pentru că apelează la formula finalului deschis, a
ecuaţiilor cu multe necunoscute şi rezolvate doar parţial: „Nu părăsisem lumea vampirilor, iar
echilibrul ei tocmai se schimbase radical”, mărturiseşte un H. L. Dărâmat psihic şi stors (de
sânge) pe ultima sută de metri din roman. „Nu ştiam […] câţi duşmani pândeau încă din umbră,
ce nou dezastru se putea întâmpla săptămâna viitoare”. E limpede că am pătruns într-o lume a
evenimentelor periculoase, a senzaţiilor trăite cu gheara morţii apăsându-ne vena. Spre deosebire
de protagonist şi chiar de Kat, cea destinată să-i devină pereche, despre ei având deja o imagine
destul de clară, mafia vampirilor apare doar schiţată în Ozz. I-am cunoscut pe capii şi pe slugoii
lor dresaţi să cotonogească. Ştim, în general, cum acţionează aceştia toţi: poruncesc, beau sânge
şi omoară. Dar nu ştim, de exemplu, ce relaţii există între ei. Personal, de-abia aştept să-i văd
păruindu-se. Aş vrea să aflu de ce vampirii au nume franţuzeşti, Julien, Marcel, Antoine, şi unde
sunt vampiriţele care să-şi exercite, şi ele, dreptul de-a porunci pungilor cu sânge să le ofere
venele zâmbind.
Ozz reuşeşte să atragă. Nu poţi crea o astfel de lume fără să ai măcar ideea că trebuie să
spui mai multe despre ea. Un singur pahar de sânge nu e de ajuns pentru un vampir flămând.
Aşteptăm tremurând, cu colţii mijindu-ne dintre buzele vineţii, o nouă întâlnire cu H. L. Simons.
Recenzii

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Cu toţii ar trebui să ne întoarcem în Muribecca ▫
Sebastian A. Corn – Ne vom întoarce în Muribecca.
Editura Nemira, 2014.
Colecţia Nautilus.
Trebuie să mărturisesc că de când am început să citesc majoritatea cărţilor în format
electronic, o carte pe hârtie de mai mult de 500 de pagini mă sperie. De când m-am învăţat cu
comoditatea lecturii electronice, mă deranjează aproape fiecare gest asociat cu cartea în format
tradiţional, care îmi întrerupe de multe ori lectura: greutatea asupra mâinii şi degetelor,
nereţinerea automată a locului unde ai rămas, mişcarea mâinii şi zgomotul pe care îl face datul
paginilor, amplificat dacă partenerul sau copilul doarme lângă tine, imposibilitatea luminării
perfecte cu o lampă de citit. Din această cauză bucuria pe care am resimţit-o aflând vestea că vom
avea parte de un nou roman scris de Sebastian A. Corn a fost anulată aproape în totalitate când
am văzut că numărul de pagini este de peste 800, iar ediţia electronică a cărţii nu există. Însă cum
aş fi putut să rezist unei cărţi science-fiction româneşti de 800 de pagini? Mă şi gândeam că voi
citi ceva asemănător cu romanele fluviu ale lui Peter F. Hamilton, dar în limba mea natală.
Cu aceste gânduri am început să citesc Ne vom întoarce în Muribecca şi, după primele
pagini, toate gândurile, toate durerile de mână, tot SF-ul lui Peter Hamilton au fost spulberate.
Este ultimul roman al lui Corn o carte science-fiction? Da, dar asta nu contează. Poţi să spui că
este de fapt mainstream cu un uşor parfum de literatură speculativă? Cu siguranţă că da, dar nici
X

asta nu contează. Se citeşte ca un roman de aventuri în genul acelora care ne-au încântat
copilăria? Bineînţeles, dar tot nu are importanţă. Ne vom întoarce în Muribecca este o creaţie
aproape imposibil de definit, ceea ce până la urmă este un lucru care se poate spune despre
majoritatea lucrărilor literare de calitate. Când, după primele câteva zeci de pagini, nu mai
contează faptul că citeşti un roman realist, istoric, de aventuri, science-fiction sau fantasy, ştii că
te afli în faţa unei experienţe literare minunate, despre care singurul lucru care se poate spune cu
certitudine este că e o creaţie marca Sebastian A. Corn.
Ne vom întoarce în Muribecca este o combinaţie halucinantă de oraşe pierdute în jungla
amazoniană, comunism, capitalism şi trecerea sălbatică de la o orânduire la alta, cuvintele şi
efectul lor asupra fiinţelor umane, meditaţii lingvistice, jocuri pe calculator, fiinţe care transcend
spaţiul şi timpul, conştiinţe străine vaste sau fascinaţie a naturii sălbatice.
Însă există un mortar care leagă toate aceste lucruri aparent atât de diferite şi care face ca,
împreună, acestea să compună un tot unitar aproape perfect: familia. Familia este de fapt
personajul principal al acestei cărţi. Mai precis familia Perelman, care ajunge într-o expediţie
arheologică în jungla amazoniană pentru a găsi misterioasă cetate Muribecca şi care e formată de
mama – Marusia „Maşa” Andreevna, tatăl – Vladimir „Volodia” Sergheevici şi fiul – François
„Fran” Perelman. Aceştia trei sunt şi punctele de vedere principale prin care cititorilor li se spune
povestea, firul narativ pendulând între prezentul dominat de internet şi lumea digitală, şi trecutul
comunist cu universul lui analogic. Capitolele care se petrec în trecut sunt foarte lungi, dar
reuşesc de minune în a da o mare profunzime celor trei personaje şi acţiunilor lor din prezent.
Vedem cum evenimente aparent banale au repercusiuni, uneori majore, asupra prezentului, dar
nimic nu are importanţă mai mare decât ceea ce se petrece în microcosmosul micii familii
Perelman. Şi aflăm până la sfârşitul cărţii că familia nu produce doar efecte interioare, ci şi
exterioare, influenţând toate familiile cu care vine în contact, de la cele ruseşti până la triburile de
pe malurile Amazonului. Fiecare dorinţă, fiecare gest, fiecare acţiune, fie că se petrece în Rusia
comunistă sau Brazilia pseudocapitalistă, au loc ca urmare la relaţiilor dintre oameni. Fran,
Marusia şi Volodia, ajung în jungla amazoniană ca urmare a influenţei familiei şi fiecare gest le
este ghidat de această influenţă şi de dorinţa de a fi împreună. Astfel, vindecarea universului stă
în nevoia personajelor de a-şi reface familia. Legăturile acestea dintre problemele universului şi
cele de zi cu zi ale unei familii (în familia Perelman va intra şi Kiaui, un indian de un farmec
aparte, atât de savuros, încât veţi povesti de el şi nepoţilor) fac toată savoarea cărţii.
Aici stă, zic eu, motivul pentru care acest roman reuşeşte atât de bine în ceea ce-şi
propune. Universul e pus în balanţă, este adevărat, dar această balanţă nu striveşte deloc
personajele alături de care trăieşti clipe minunate, clipe de care nici noi, cititorii, dar nici autorul,
nu ne mai săturăm. De fapt, uneori pare că Sebastian Corn s-a simţit chiar prea bine alături de
personajele lui. Nici antagonistul din roman şi nici chiar fratele mai mare al lui Fran nu sunt, până
la urmă, nişte personaje esenţiale acestei poveşti. Părţile în care apar ei nu sunt mai puţin reuşite
decât celelalte, doar că lipsa lor nu ar fi contat deloc. Însă, în definitiv, are voie şi autorul să se
desfăşoare dacă aşa simte şi, de fapt, viaţa este plină de astfel de oameni, care par esenţiali, dar
care până la urmă se dovedesc prea puţin importanţi.
X

A fost o coincidenţă că am citit această carte acum, când Rusia şi Putin au din nou porniri
grandomane şi psihopatice. Dar nu am putut să nu mă gândesc cât de bine explică ceea ce citesc
în această ficţiune evenimentele din aceste zile. Ne vom întoarce în Muribecca mi-a fost ca un fel
de ghid care-mi şoptea dedesubturile multor evenimente din Ucraina şi nu cred să fie un test mai
dificil de trecut pentru un roman care încearcă să reconstruiască o lume dispărută, decât acesta –
faţă în faţă cu întâmplările reale pe care le trăieşte cititorul, evenimente care sunt consecinţa
acelei lumi dispărute.
„Vezi, Maşa? Vezi câte legături tainice există între ce simţi tu ca om, când faci ochi de
dimineaţă, şi întinderea patriei tale? Vezi în ce fel ajunge să te influenţeze pe tine, cetăţean de
rând, puterea ţării în care locuieşti? Mă întreb: oare ce amploare au gândurile unui cetăţean din
Andora? Dar ale unuia din insulele Tonga? De ce sârbii n-au un Ceaikovski? De ce afganii nu au
un Dostoievski? De ce mongolii nu am un Iliuşin? Pe de altă parte, de ce n-am reuşit noi, ruşii, să
naştem un Einstein sau un Niels Bohr? De ce n-avem nici un Columb? (…) Gândurile astea mă
făceau să înnebunesc. Mă înfuriam – cum de-a decăzut ţara noastră într-atât? Când vom da noi
lumii un Stravinski? Dar un Tolstoi? (…) Când o să punem din nou la bătaie un Stalin, care să
toarne gogoşi pe gâtul unora ca Churchill şi Roosevelt, iar ăştia să zică şi mersi, pe deasupra?
Când? N-am rămas decât cu Teatrul Bolşoi şi cu o echipă de hochei care a început să scârţâie – să
ne mulţumim cu atât?”
În ultimii ani parcă tot mai mulţi scriitori de ficţiune speculativă sunt interesaţi de limbaj
şi de efectul acestuia asupra a tot ceea ce înseamnă devenirea fiinţei umane. Numai 2013 ne-a dat
cel puţin două romane excelente, Lexicon şi Strange Bodies, care explorează această temă extrem
de diferit, dar la fel de interesant. Explorarea limbajului a fost una dintre preocupările mai vechi
ale lui Sebastian Corn, dar ceea ce doreşte să facă în cartea de faţă este dovada unui mare curaj şi,
chiar dacă uneori ambiţia cred că este prea mare pentru putinţa limbajului ficţiunii de a descrie cu
adevărat limbajul uman, încercarea este minunată. Majoritatea ficţiunii foloseşte puterea
cuvintelor pentru a fermeca, hipnotiza şi, până la urmă, pentru a schimba cititorul. O parte foarte
mică a literaturii foloseşte această putere pentru a explica de ce cuvintele ne farmecă, ne
hipnotizează şi ne schimbă. Majoritatea cititorilor sunt fascinaţi de întrebări care încep cu
vocabula „Cum”. Cum gândim? cum iubim? cum urâm?, iar aceste întrebări sunt elucidate mai
mult decât satisfăcător de literatura realistă. Însă există cititori care vor să meargă mai departe,
cititori pentru care cele mai interesante întrebări încep cu „De ce”. De ce gândim? de ce iubim?
de ce urâm? şi aici este locul unde science-fictionul a fost, este şi va rămâne mereu rege.
Asta face şi Corn, care se întreabă de ce limbajul este atât de important pentru noi şi de ce
ne defineşte şi cele mai profunde colţuri ale minţii. Suntem obişnuiţi ca meditaţiile şi explorările
lingvistice să se găsească în cărţile non-fiction ale lui Noam Chomsky, de exemplu, dar ele se
simt la fel de bine şi într-o carte de ficţiune speculativă, cu condiţia de fie mânuite de un scriitor
atât de talentat ca Sebastian A. Corn. Unul dintre motivele pentru care îmi place science-fictionul
este faptul că aceste gen literar poate da o nouă dimensiune unor gesturi sau lucruri banale care
trec pe lângă noi în mod normal neobservate (cel mai bun exemplu este ceea ce face Dune cu
plânsul). Chiar dacă limbajul nu este centrul acestei cărţi, centru unde rămâne mereu familia şi
X

legăturile dintre oameni, scriitorul român ne face să privim limbajul din alt unghi şi să ne dăm
seama cât de important şi definitoriu este pentru toate fiinţele umane.
Ne vom întoarce în Muribecca este o carte pe care o recomand din suflet tuturor, atât
români, cât şi străini. Este adevărat că noi, românii, ne vom simţi mult mai apropiaţi de
personajele cărţii şi de evenimentele prin care trec, viaţa lor din Rusia nefiind deloc departe de
ceea ce am trăit şi de ceea ce trăim şi noi acum. Dar cititorii de limbă engleză cu siguranţă că se
vor delecta de minune cu ineditul şi exotismul acestei cărţi, care sper să se găsească în traducere
cât mai curând, măcar în ediţie electronică. Şi ar fi mare păcat ca una dintre cele mai bune cărţi
pe care le-a dat literatura română în ultimii ani şi, pentru mine, cea mai bună carte de literatură
speculativă pe care am citit-o în primele luni din 2014, să nu ajungă la cât mai mulţi cititori.
Interviu

▫ Horia Nicola Ursu ▫


„Categoric, avem sf bun de export” – un interviu
în exclusivitate cu Marian Truţă ▫
Marian Truţă s-a născut la 24 aprilie 1960, în Bucureşti. A debutat în Almanahul
Anticipaţia 1987. A publicat povestiri în CPSF Anticipaţia, Almanahul Anticipaţia, Galileo,
antologiile Alte ţărmuri (SRSFF, 2009), Steampunk: A doua revoluţie (Millennium, 2011),
Călătorii în timp (Nemira, 2013). Este redactor-şef al revistelor CPSF-Anticipaţia şi Nautilus. A
publicat volumele de proză scurtă Vremea renunţării (Bastion, 2008) şi A doua venire (Nemira,
2013).
Premii: Premiul pentru schiţă, Romcon 1986 (pentru „Noapte bună, Tereza”); Premiul
Uniunii Scriitorilor din România la Romcon 1987 (pentru „Început de anotimp ploios la Ezary”);
Premiul special al juriului la Concursul „Vladimir Colin”, organizat de Editura Nemira, în 1993
(pentru „Nu ne putem abţine să nu vă iubim”). Este membru fondator al Societăţii Române de
Science Fiction şi Fantasy (SRSFF).
Site: http://www mariantruta ro.
Horia Nicola Ursu: Ce citea tânărul Marian Truţă? Cum ai ajuns la F&SF?
Marian Truţă: Tânărul Marian Truţă citea cam tot ce apuca. Am descoperit SF-ul într-o
duminică dimineaţă pe la ora 9, cred că era prin primăvara lui '66 sau '67, când am văzut la
televizor un episod dintr-un serial numit Meteor XL5, (Fireball XL5, realizat de Sylvia şi Gerry
Anderson). Era un film cu păpuşi cărora li se vedeau sârmele atunci când se mişcau, dar asta nu
conta, important era că în filmul respectiv se întâmplau lucruri ieşite din comun: oamenii se
plimbau nestingheriţi prin spaţiul cosmic, pilotau nave grozave, se luptau cu forţele răului şi le
învingeau de fiecare dată. Fabulos, nu-i aşa? Mai ales că în filmul acela am văzut pentru prima
oară un robot. Părea făcut din pahare de plastic transparente, lipite cap la cap şi în care cineva
aruncase un pumn de beculeţe, dar pentru mine robotul Robert a fost, la vremea respectivă, o
revelaţie.
X

Apoi, după Meteor XL5, în 1969, a urmat întâlnirea cu H. G. Wells. Am citit Primii
oameni în Lună şi Omul invizibil. Restul, Jules Verne, Beleaev, Colin, Mihu Dragomir, Radu Nor,
Gerard Klein, Cecilia Dudu, Viorica Huber, Adrian Rogoz şi mulţi, foarte mulţi alţii, au venit cât
se poate de firesc.
HNU: Faci parte dintr-o generaţie scriitoricească ce a avut parte de „vremuri interesante”.
Ai fost activ în fandom şi ai debutat înainte de 1989. Care crezi că sunt cele mai semnificative
diferenţe între fandomul pre-1989 şi cel de acum?
MT: Coeziunea. Înainte de '89 exista un soi de „frăţie”, aveam sentimentul că fac parte
mai degrabă dintr-o familie decât dintr-un grup. Sigur, ca în oricare familie mare existau ierarhii
şi cutume, oameni luminoşi, dar şi oameni întunecaţi. Erau întâlniri la cenacluri în care sângele
ţâşnea până-n tavan, textele citite erau făcute praf şi pulbere cu minuţie şi aplicaţie, dar cât se
poate de argumentat. Nu te puteai supăra atunci când CTP, sau Cristian Lăzărescu, sau Cristian
Tamaş, sau oricine altcineva te încondeia, pentru că toţi oamenii aceia recurgeau la argumente. Şi
aveau un fundament cultural de care nu aveai cum să nu ţii seama. Acea minunată camaraderie şi
frăţie se prelungea şi în afara cenaclurilor, eram prieteni zi de zi şi ceas de ceas.
Mi se pare că astăzi lucrurile stau altfel. Lipseşte coeziunea. Sigur, condiţiile sunt altele.
Nu sunt nostalgic după acele vremuri, doar constat nişte fapte. Spre exemplu, înainte de '89 exista
un liant care aduna la un loc, anual, câteva sute de fani SF din toată ţara: banii UTC-ului. Astăzi,
o mulţime de oameni vor să facă bani din SF, ceea ce, în opinia mea, este un lucru foarte greu, un
pic ridicol şi neinspirat, pentru că România tinde să devină o ţară de analfabeţi funcţionali, în care
consumul de carte apare majorităţii ca o ciudăţenie de prost gust. Are vreun rost să comparăm
tirajele din 2014 cu tirajele dinainte de 1989? Încercările, lăudabile şi eroice, ale unora şi altora
de a aduna la un Romcon sau un Festival fani din toată ţara reuşesc doar să arate cât de mult a
involuat fandomul faţă de ce era el înainte. Repet, nu-s nostalgic după acele vremuri, nu stau să
înşir aici cauze şi motive. Doar observ câteva lucruri.
HNU: Deşi ai publicat îndeajuns de multe poveşti înainte şi după 1989, debutul editorial
propriu-zis s-a petrecut abia în anii din urmă (2007, la Bastion). De ce atât de târziu?
MT: Se putea şi mai târziu. Sau chiar niciodată. Aproape că renunţasem la scris, mă
rupsesem de câţiva ani de fandom. Meritul îi revine lui Cornel Secu, el mi-a spus prin 2007 să-i
dau un volum. Venise la Bucureşti special pentru asta. Nu doar pentru mine, venise pentru mai
mulţi autori din Bucureşti, printre care Dănuţ Ungureanu şi Cristian M. Teodorescu. Fără prea
multe parlamentări, mi-a pus în faţă un contract pe care l-am şi semnat şi, ce să vezi, m-am trezit
că trebuie să scriu din nou. Să reformatez texte mai vechi, să imaginez altele noi. Şi aşa a apărut
Vremea renunţării, în 2008.
HNU: Cel de-al doilea volum al tău a văzut lumina tiparului abia anul trecut, la Nemira, şi
e o colecţie de povestiri cu tematică ucronică. E una dintre temele care te pasionează, dupa cum
poate constata oricine te-a citit. Cum te documentezi pentru a scrie o istorie alternativă?
MT: Istoriile contrafactuale, ucroniile, universurile paralele sunt teme spectaculoase, care
permit o desfăşurare formidabilă de mijloace de expresie. Cred că aici se regăsesc cel mai bine
X

zonele în care SF-ul difuzează în mainstream şi se lasă îmbibat, la rându-i, de mainstream.


Documentarea unui astfel de text este relativ uşoară. Internetul se dovedeşte a fi o unealtă
puternică. Mie, cel puţin, îmi oferă o rezoluţie la care nici nu visam în urmă cu douăzeci de ani.
Orice scriitor care explorează o istorie alternativă îşi poate stabili acum, după cum doreşte,
fineţea granulaţiei unui text, săpând atât cât consideră de cuviinţă în această reţea gigantică
numită Internet.
HNU: Ai fost unul dintre „stâlpii” reînfinţării cenaclului Prospectart şi eşti
vicepreşedintele SRSFF, o organizaţie care a trecut prin multe schimbări – spre bine, dacă e
îngăduit să-mi exprim opinia – de-a lungul celor, iată, cinci ani de activitate. A fost această
evoluţie una forţată de împrejurări sau plănuită? Care mai este relevanţa unei astfel de organizaţii
– şi a fandomului în general – în epoca internetului?
MT: SRSFF a apărut în 2009. Evoluţia organizaţiei a fost marcată şi de împrejurări, nu
numai de planuri precise. Dar, trebuie să atrag atenţia, împrejurările favorabile apar numai în
calea celor pregătiţi. Spre exemplu, antologiile SRSFF care apar acum la Nemira, după ce, la un
moment dat, fusesem lăsaţi baltă de o altă editură care iniţial îşi asumase ferm proiectul.
Seriozitate dâmboviţeană, deh.
Despre relevanţa unei organizaţii de acest tip se poate discuta mult şi bine. Se poate spune
orice, de la inutilitatea existenţei până la necesitatea fiinţării ei. Dincolo de ceea ce se poate
spune, argumentat sau dictat doar de simple umori, SRSFF şi-a indeplinit toate obiectivele
asumate. În ciuda tălpilor, în ciuda cârcotelilor, în ciuda ranchiunelor. Mi-aduc aminte de un
domn care trâmbiţa prin diferite locuri că dacă SRSFF realizează măcar un sfert din ceea ce ne-
am propus, atunci el vine şi ne pupă mâna. E un exemplu din declaraţiile caraghioase cu care am
tot fost întâmpinaţi, în decursul timpului, de unii şi de alţii.
Aşadar, este relevantă SRSFF? Sincer, habar n-am. Şi nici nu-mi bat capul cu asta. Prefer
să-mi văd de lucru. Slavă Domnului, avem prea destule de făcut ca să ne pierdem vremea cu
fleacuri.
HNU: Esti redactor-şef la Nautilus şi ai preluat de curând frâiele CPSF-Anticipaţia. Cum
te descurci cu amândouă? Sunt acestea complementare sau concurente? Cum anume decizi ce va
merge spre una sau cealaltă dintre publicaţii?
MT: Sunt mai degrabă complementare decât concurente. Nici n-ar avea cum să fie altfel,
n-am puterea să mă disociez în mai mulţi, aşa cum unii politicieni, spre exemplu, o au. În fine.
Revista Nautilus este antecamera CPSF. Ceea ce înseamnă foarte mult pentru autorii care abia
acum îşi fac simţită vocea. Selecţia textelor este activitatea care consumă cel mai mult timp.
După primul triaj, în care sunt eliminate textele care nu respectă nimic, care nu au diacritice sau
au formatări aberante, rămân textele care merită studiate. Primul lucru pe care îl caut la un autor
nou este sonoritatea şi muzicalitatea frazei. Literaritatea textului primează în faţa ideii sau a
temei. Dacă există aceste calităţi chiar şi în stadiu embrionar, textele trec în Nautilus. În CPSF
este ceva mai complicat, acolo ne străduim să avem doar calitate şi încă de un nivel cât mai
ridicat.
X

HNU: Te ştiu adept al cărţii electronice şi ai publicat pe blogul tău unul dintre cele mai
comprehensive „ghiduri” pentru cei dornici de afirmare pe această cale, via self-publishing. Cu
toate acestea, n-ai urmat propriile sfaturi şi ai ales să publici pe căile tradiţionale. De ce? Şi care-i
opţiunea cea mai potrivită pentru un tânăr autor talentat (nu vorbim acum de veleitari)?
MT: Am fost şi rămân partizanul cărţii digitale. După cum cred, în continuare, în
potenţialul conceptului de self-publishing. Să le luăm pe rând:
A. Cartea digitală a câştigat deja bătălia cu cartea tipărită. Oricât s-ar agita unii şi alţii, că
iată cât de bine miroase o carte tipărită (un argument discutabil, în realitate o carte abia scoasă din
tipar pute şi are o anumită toxicitate), că foşnetul hârtiei… Oameni buni. Gata. Game over.
Cartea pe print o să devină, mai devreme sau mai târziu, un obiect de lux, apreciat de cunoscători
şi de colecţionari. Fireşte, acolo unde oamenii încă vor mai şti să citească. Nu pot să nu remarc şi
o anumită ipocrizie. În realitate, nouă din zece auto-martiri ai cărţii tipărite, care declară că ar
adulmeca-o de trei ori pe zi, nu ştiu cum să descarce mai iute de pe Internet versiunea piratată a
cărţii „ics” sau „pics”.
B. Despre self-publishing sau auto-publicare au vorbit oameni mai isteţi decât mine. Nu
pot decât să mă bucur pentru că există această variantă. Auto-publicarea nu înseamnă în mod
necesar dispariţia editurilor ci oferă acestora posibilitatea de a-şi diversifica serviciile. Astfel, un
autor care doreşte să se auto-publice poate recurge la serviciile unei edituri pe partea de redactare
după care, odată stabilizată opera, autorul devine propriul editor, distribuitor, PR ş a. M d. Auto-
publicarea poate fi o foarte puternică unealtă de promovare a noilor scriitori. Se poate stabili,
aşadar, o relaţie simplă: lansare prin auto-publicare, consacrare prin editură. Vezi, spre exemplu,
cazul lui Hugh Howey, care şi-a publicat singur, pe Amazon, seria Wool. Rezultatul? Hugh
Howey a ajuns pe val şi a început să fie tradus. Primul roman din serie a apărut şi în România, la
editura Nemira, este vorba despre Silozul, şi, din câte cunosc, urmează să apară cât de curând şi
celelalte romane. Sigur, e cât se poate de adevărat că auto-publicarea nu atrage după sine şi
celebritatea.
Cât despre mine, nu am decât două volume pe print, primul a apărut pe vremea când, în
România, conceptul de self-publishing îmi era total necunoscut, iar al doilea a apărut la Nemira
ca urmare a unei promisiuni mai vechi. Trag nădejde ca într-un viitor cât mai apropiat să ajung să
folosesc şi această resursă grozavă oferită de self-publishing.
HNU: Scriitorul Marian Truţă? Editorul Marian Truţă? Promotorul Marian Truţă? Cine-i
„cel mai tare din parcare”?
MT: Nu mă consider promotor, nu am calităţile necesare pentru aşa ceva. Nici editor nu
sunt, doar dau o mână de ajutor la câteva proiecte literare. Aşadar, mai rămâne doar scriitorul,
dar, din nefericire, în ultima vreme a trebuit să facă pasul înapoi, alungat de împrejurări
exterioare mai puţin prielnice scrisului. Îmi doresc să se întâmple cât mai repede revanşa
scriitorului în faţa lucrurilor care s-au pus împotriva sa.
HNU: Ştiu că lucrezi la un roman în colaborare cu Dănuţ Ungureanu. E mai uşor în
tandem? Cum decurge această colaborare efectiv: v-aţi făcut un plan şi v-aţi împărţit sarcinile?
X

MT: Nu este nici mai uşor şi nici mai greu să scrii în tandem, este doar o experienţă
diferită. Sunt lucruri noi, de care trebui să se ţină seama pentru a obţine, la sfarşit, un produs
literar unitar, echilibrat şi armonios. Maniera de lucru a fost simplă. Am inventat un sinopsis cât
mai amănunţit, am imaginat scenele obligatorii din roman, am stabilit uneori detalii la nivel de
frază. După care am început să scriem. Şi, inevitabil pentru mine, am ieşit din sinopsis. Asta este
partea cea mai frumoasă a scriiturii în doi, să-l surprinzi pe celălalt cu fragmente de text care n-au
fost planificate. Fireşte, planul general a fost respectat, dar detaliile au tot fost modificate pe
măsură ce scriam. Pentru mine, atunci când textul îşi revendică o anumită independenţă, este
semnul că lucrurile sunt pe drumul cel bun.
Romanul a fost deja predat la Nemira, ar urma să apară în această primăvară.
HNU: La ce anume mai scrii? Ce ne pregăteşti?
MT: Din lipsă de timp, deocamdată nu scriu nimic. Am câteva nuvele începute mai
demult, poate voi reuşi, totuşi, peste vară, să închid măcar una dintre ele.
HNU: Care-ţi sunt autorii favoriţi din F&SF-ul românesc şi în ce măsură crezi că aceştia
(sau alţii, care nu-ţi sunt neapărat pe plac, dar al căror potenţial îl recunoşti) ar putea fi citiţi cu
aceeaşi plăcere (şi percepuţi la justa valoare) şi de un cititor din altă cultură? Avem F&SF bun de
exportat?
MT: Încep cu ultima parte din întrebare: da, categoric, avem SF bun de export. Cu
condiţia să fim atenţi unde anume exportăm. Aici este vorba de o anumită sonoritate, de o
anumită structură a culturii noastre. Un text scris de un autor român poate fi perfect perceput în
Bulgaria sau în Ungaria, să zicem. Dar când luăm proza respectivă şi o aruncăm peste ocean, în
America, constatăm că nu prinde şi nu este înţeleasă. Nu este vorba de calitate, ci de alţi factori.
Nu avem o cultură inferioară altora, avem doar alte repere interioare pe care alţii nu le pot
percepe. Asta nu înseamnă că scriem mai prost sau mai bine ca alţii, înseamnă că, uneori, nu
avem universalitate. Unii autori de la noi pot fi universali, spre exemplu Cristian M. Teodorescu,
autorul cu cel mai autentic SF de la noi. Alţii n-au deloc fibra aceasta. Eu, spre exemplu, nu cred
că am vreo proză care să poată fi apreciată mai departe de ţările vecine. Ai vedea „Cu Gagarin pe
Calea Victoriei” gustată de americani? Nu cred.
În afară de Cristian M. Teodorescu îl mai văd perfect exportabil pe Liviu Radu. Mai sunt
o serie de autori care caută dimensiunea aceasta, a universalităţii, şi uneori chiar reuşesc s-o
prindă: George Lazăr şi Florin Pâtea, spre exemplu. Apoi mai sunt nişte autori care, lucru foarte
interesant, ar căpăta universalitate dacă ar renunţa la SF: Dănuţ Ungureanu şi Michael Haulică
sunt doi care îmi vin acum în minte.
Nu pot da sugestii sau sfaturi cum să scriem ca să fim exportaţi. În SF-ul nostru se
înţelege prin „export literar” pătrunderea, mai ales, pe piaţa nord-americană. Nu cred că ar trebui
să facem din asta un ţel unic. Cred că lucrul cel mai important este să ne exprimăm în scris cu
maximă onestitate şi să nu căutăm cu tot dinadinsul să repetăm formule şi reţete dintr-o anumită
piaţă de SF. Există temerari care chiar renunţă la limba română şi scriu direct în engleză, sperând
astfel să reuşească să fie receptaţi şi apreciaţi peste ocean. Mi se pare un efort complicat, dubios
X

şi lipsit de şansă. În fine, nu-s eu vreo instanţă să emit judecăţi în privinţa asta. Fiecare face cum
doreşte. Dar, atâta vreme cât ne păstrăm decenţa şi onestitatea în demersurile noastre literare, nu
vom avea decât de câştigat. Aici, la noi, sau în Bulgaria, sau în Polonia, sau în China.
(Interviu realizat via e-mail, între 6 şi 9 aprilie 2014, de Horia Nicola Ursu)