CELULA DE TIP POLIMORFONUCLEAR

Leucocitele sau celulele albe ale sângelui periferic sunt unitățile mobile ale sistemului

de apărare al organismului. Se formează atât în măduva osoasă hematogenă unde rezultă din
celulele stem hematopoietice granulocitele, monocitele și o parte din limfocite și parțial în țesutul
limfatic unde rezultă limfocitele și plasmocitele. După ce se formează, leucocitele sunt
transportate pe cale sangvină în regiunile organismului unde acțiunea lor este necesară.
Șase tipuri de leucocite sunt prezente în sânge în mod normal și
anume: polimorfonuclearele neutrofile, polimorfonuclearele eozinofile, polimorfonuclearele
bazofile, monocitele, limfocitele și plasmocitele derivate din limfocitele B. Primele trei tipuri
de celule, cele polimorfonucleare au un aspect granular și sunt numite și granulocite sau,
polimorfonucleare datorită nucleilor polilobulați sau multipli.
Fagocitoza este principalul mecanism prin care leucocitele protejează organismul
împotriva microorganismelor antigenice.
Polimorfonuclearele
Se mai numesc și granulocite și sunt o categorie a leucocitelor care
cuprinde neutrofilele, eozinofilele și bazofilele. Restul leucocitelor, reprezentate de limfocite și
monocite se numesc mononucleare. Polimorfonuclearele sau granulocitele alcătuiesc sistemul
fagocitar polimorfonuclear având rol în eliminarea microorganismelor antigenice cu localizare
extracelulară. Sistemul fagocitar polimorfonuclear se mai numește și sistem fagocitar
microfagic, funcția lui suprapunându-se parțial cu cea a sistemului fagocitar macrofagic, care
este capabil să lupte și asupra antigenelor situate intracelular. Polimorfonuclearele sunt astfel
celule fagocitare profesionale de tip microfag.
Au o durată de viață scurtă, de câteva zeci de ore însă sunt în număr constant în sângele
circulant deoarece producția medulară de leucocite este constantă. Un om obișnuit are în mod
normal în sânge între 5.000 și 8.000 sau chiar 10.000 de leucocite.  Formula leucocitară este o
analiză de laborator care împarte leucocitele în subcategorii și evidențiază în ce procent din total
este reprezentată fiecare categorie. O formulă leucocitară normală arată în felul următor:
- Neutrofile 2.000- 8.000/ milimetru cub sau 54- 62% din totalul leucocitelor din sângele
circulant
- Eozinofile 0- 700/ milimetru cub sau 0-7% din leucocite
- Bazofile 0- 200/ milimetru cub sau 0- 2% din leucocite
- Limfocite 1.000- 4.000/ milimetru cub sau 20 -55% din leucocite
- Monocite 0- 1.000/ milimetru cub sau 0-15% din leucocite
Numărul polimorfonuclearelor din sânge este un indicator al stării de apărare a
organismului.  Când numărul lor crește înseamnă că organismul se luptă cu un proces infecțios
dar creșterea este și un indiciu bun, deoarece înseamnă că măduva este capabilă să mobilizeze
suficiente celule de apărare imună care să lupte cu infecția. În momentul când concentrația
polimorfonuclearelor din sânge este scăzută, prognosticul este în general nefavorabil, deoarece
acest lucru poate indica incapacitatea organismului de a lupta cu infecția

NeutrofileleSunt polimorfonuclearele care predomină în procesul de inflamație

acută fiind cele care determină leucocitoza care apare în faza acută a unei infecții. Se numesc
și celule granulare deoarece au în citoplasmă granulații fine care se colorează cu coloranți
neutri. Nucleul lor este multilobat și de aici denumirea de polimorfonucleare.
Formarea neutrofilelor 2/3 din leucocitele circulante care provin din măduva osoasă
hematogenă sunt neutrofile. Primul precursor al seriei neutrofilelor este mieloblastul care are
dimensiune dublă față de neutrofilul matur. Următorul precursor este promielocitul care este de
2, 5 ori mai mare decât neutrofilul matur fiind cel mai mare dintre precursori. Granulațiile
primare azurofile specifice neutrofilelor se maturează din cisternele Golgi ale promielocitului.
Caracterul azurofil sau ușor bazic al granulațiilor este dat de faptul că se colorează albastru cu
colorantul Wright. Odată cu diviziunea promielocitului încetează producerea granulelor și ele se
distribuie în citoplasma celulelor fiice.

Din diviziunea promielocitului rezultă mielocitul care are aceleași dimensiuni ca și mieloblastul.

Granulațiile secundare sunt specifice pentru mielocit. Aceste granulații sunt specifice pentru
neutrofile.

Granulațiile primare conțin mieloperoxidază, hidrolaze acide și substanțe

bactericide precum lactoferina și lizozimul. Granulațiile secundare sunt mai mici și mai puțin
dense și nu conțin mieloperoxidază dar au în structura lor fosfatază alcalină și lizozim.
Din maturarea mielocitului rezultă neutrofilul. Această maturare nu se face cu diviziune
celulară, ci se realizează prin diferențierea și maturarea componentelor mielocitului care ajung la
structura și morfologia matură a neutrofilului. Neutrofilul matur conține microfilamente de
actină și miozină adiacente membranei plasmatice care se contractă și facilitează procesul de
locomoție și diapedeză al neutrofilelor. Neutrofilul nu are nucleol și cromatina sa este
segmentată, fapt pentru care el nu se divide.

După ce neutrofilul se maturează, gradul de plasticitate al membranei sale va crește, deoarece

sarcina negativă de pe suprafața membranei plasmatice scade. 90% dintre neutrofilele care s-au
maturat se depozitează în măduva osoasă. În momentul în care se produce procesul inflamator,
majoritatea ajung în circulația sistemică.
Funcțiile neutrofilelor 1. Sunt primele care ajung în zona lezată în cadrul procesului
inflamator. Chemotaxia este mecanismul prin care ele sunt direcționate către procesul lezional,
iar deplasarea neutrofilelor se face prin diapedeză.

2. Fagocitoza este principala funcție a neutrofilelor întrucât ele înglobează bacteriile în vezicula

de fagocitoză supunându-le apoi acțiunii enzimelor litice lizozomale. Vor fagocita cantități de
bacterii mult mai mici decât macrofagele, pot îngloba particule bacteriene de dimensiuni reduse
și nu pot fagocita virusuri și paraziți, acestea fiind fagocitate de către macrofage care au
capacitate mai mare de liză.
Eozinofilele Reprezintă aproximativ 2% din totalul leucocitelor fiind fagocite slabe care
manifestă chemotactism însă, spre deosebire de neutrofile ele nu oferă protecție împotriva
infecțiilor obișnuite cu care se luptă organismul. Ca structură, nucleul lor este bilobat sau „în
desagă” și se colorează portocaliu în colorația Romanofsky, având granulații acidofile.

Apar în număr foarte crescut în infecțiile parazitare migrând către țesuturile infectate cu

paraziți. Deși majoritatea paraziților au dimensiuni foarte mari, neputând fi fagocitați nici de
eozinofile nici de celelalte fagocite, eozinofilele se prind pe suprafața lor prin molecule de
suprafață speciale și eliberează substanțe litice capabile să distrugă foarte multe categorii de
paraziți. De exemplu, în schistosomiază, o parazitoză frecventă în țările tropicale și
subdezvoltate eozinofilele se leagă de formele tinere ale parazitului și le distrug în mare
majoritate. Distrugerea se face prin eliberarea din granulele eozinofilelor care conțin lizozomi a
unor enzime hidrolitice, prin eliberarea unor forme foarte reactive de oxigen, și anume peroxizi
care sunt letali pentru paraziți și prin eliberarea din granule a unui polipeptid cu specificitate
foarte mare pentru larvele de parazit pe care le distruge, numit proteină bazică majoră.

În cazul altei parazitoze numită trichineloză, care apare prin invazia mușchilor striați de către
parazitul Trhichinella după consumul de carne de porc infestată și insuficient preparată termic
eozinofilele cresc foarte mult ca număr și distrug larvele prin enzimele litice lizozomale.

Alt rol al eozinofilelor este acela de a se acumula în țesuturile în care apar reacțiile
alergice precum țesuturile peribronșice din plămânii persoanelor care suferă de astm bronțic sau
subcutanat, după o reacție alergică tegumentară. Eozinofilele au în granulațiile lor substanțe ce
mediază procesul de anafilaxie precum histamină, heparină și SRS-A (Slow releasing substance
of anaphylaxis) precum și leucotrienele C4, D4 și E4 care rezultă din degradarea acidului
arahidonic pe calea lipooxigenazei.

În alergii se dezvoltă hipersensibilitatea de tip I și anume hipersensibilitatea imediată mediată

de imunoglobulina E, și în momentul când se eliberează histamină împreună cu alte substanțe
vasoactive din granulele bazofilelor se va produce chemotactismul eozinofilelor care vor migra
către țesuturile fcu inflamație alergică. Dacă eozinofilele nu pot împiedica extinderea excesivă a
procesului inflamator se va produce șocul anafilactic care necesită intervenție rapidă în camera
de urgențe cu adrenalină și hemisuccinat de hidrocortizon intravenos.

Bazofile Bazofilele circulante mobile sunt similare ca structură și funcții mastocitelor

staționare aflate în țesuturi. Atât mastocitele, cât și bazofilele
eliberează bradikinină și serotonină din granulațiile lor care sunt bazofile (albastre) în colorația
Wright. Joacă unr rol important în anumite categorii de reacții alergice determinate
de imunoglobulina E care are proprietatea de a se atașa de mastocite și bazofile. Când un
antigen specific anticorpului IgE reacționează cu IgE, se va produce legarea antigen-
anticorp care va determina distrugerea mastocitelor sau bazofilelor și eliberarea de histamină,
bradikinină, serotonină, heparină, substanță lent reactivă a anafilaxiei și enzime lizozomale.
Rezultă astfel reacții vasculare și tisulare locale care determină o mare parte dintre reacțiile
alergice, bazofilele având rol atât în hipersensibilitatea de tip I sau imediată mediată de IgE, cât
și în hipersensibilitatea de tip IV sau întârziată precum dermatita de contact.

Sistemele bactericide ale polimorfonuclearelor După ce un polimorfonuclear

fagocitează un microorganism în vezicula de fagocitoză, sunt activate mecanismele responsabile
de liza celulei ingerate. Aceste mecanisme sunt reprezentate de sistemul bactericid independent
de oxigen și sistemul bactericid dependent de oxigen.

Sistemul bactericid independent de oxygen Cuprinde ca enzime proteazele acide, proteazele

neutre  și lizozimul.  Lor li se adaugă mediul acid existent în vezicula de fagocitoză și lipsa
substanțelor nutritive, condiții incompatibile cu viața bacteriei ingerate. Mediul acid al vacuolei
de fagocitoză are efect bactericid datorită metabolizării anaerobe a glucozei cu producere de
acid lactic. Ca rezultat, pH-ul va scădea în câteva minute și celula bacteriană va fi distrusă.

Granulațiile neutrofilelor conțin proteine bazice bogate în lizină denumite fagocitine. Acestea au

activitate litică.

Proteazele neutre sunt enzime care se găsesc tot în granulațiile neutrofilelor și au un pH optim al

activității cu valoarea 7. Elastaza aparține acestei categorii și este o enzimă care clivează proteine
ale țesutului conjunctiv precum colagen, reticulină, elastină dar și fibrinogen.

Hidrolazele acide sunt reprezentate de catepsinele B, D și E și sunt situate în granulațiile

azurofile realizând digestia finală a proteinelor.

Lizozimul este o enzimă bactericidă localizată în granulațiile primare și secundare ale

neutrofilelor. Ca structură este o muraminidază cationică ce atacă mureina, proteină din
alcătuirea peretelui bacterian care reprezintă structura de rezistență a peretelui celular. După
distrugerea mureinei celula bacteriană se lizează deoarece nu mai este protejată osmotic. Pe
lângă acest efect bactericid, lizozimul are și un efect bacteriostatic deoarece perturbă procesele
de oxido-reducere bacteriană și blochează procesele de creștere și diviziune.

Lactoferina  este o enzimă bazică, funcționând la un pH de 8, 7 având funcția de sechestrare a

fierului, prin urmare inhibă activitățile vitale bacteriene dependente de ionul de fier. Are efect
bacteriostatic.

Defensinele sunt enzime proteice cu greutate moleculară mică bogate în cisteină care formează
30 -50 % din structura granulațiilor azurofile ale polimorfonuclearelor. Au spectru larg de
acțiune fiind linie de apărare împotriva bacteriilor gram pozitive, gram negative, fungi, celule
maligne, virusuri. Acționează prin formarea de canale în membrana acestor microorganisme.

Oxidul nitric rezultă în urma acțiunii oxid-sintetazei ce se formează în urma dezaminării

aminoacidului L-arginină. Acționează asupra agenților patogeni intracelulari, însă spectrul său de
acțiune este larg cuprinzând apărarea împotriva: Mycobacterium Tuberculosis, Leishmania,
Toxoplasma gondii, Mycobacterium Leprae și Chlamydia Trachomatis.

Sistemul bactericid dependent de oxygen Este esențial pentru funcționarea

polimorfonuclearelor. Intensificarea bruscă a respirației celulare se produce în neutrofil imediat
după ce acesta a ingerat o bacterie. Metabolismul oxidativ mitocondrial este mult intensificat și o
parte din oxigen este folosit pentru producerea radicalilor liberi de oxigen, toxici pentru
microorganismul fagocitat în vezicula de fagocitoză. Prin acceptarea unui electron, ionul de
oxigen fie se transformă în anionul superoxid, fie în radical peroxi (OH) . Acești doi radicali ai
oxigenului acționează într-o reacție de dismutație în care unul se reduce și celălalt se oxidează și
rezultă oxigen și peroxid de hidrogen (apă oxigenată) care sunt toxici. O enzimă toxică ce
acționează pe cale aerobă este mieloperoxidaza lizozomală care are efect litic asupra bacteriilor,
fungilor, protozoarelor, helminților, celulelor normale și celulelor maligne.
Deficitele sistemului fagocitar polimorfonuclear
În momentul în care polimorfonuclearele sunt incapabile să participe în reacția imună, rezistența
organismului contra infecțiilor este mult scăzută.

Bibliografie

1. Guyton C Arthur- Tratat de fiziologie a omului, editura Callisto, 2007

2