Sunteți pe pagina 1din 3

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

Tema şi viziunea despre lume


(var. 42, 43, 49, 50)

Sub imperiul direcţiilor impuse prozei româneşti de către E. Lovinescu în


studiul „Creaţie obiectivă”, problema intelectualului va deveni o ipoteză de
gândire şi de lucru pentru scriitorii români. Aceasta va avea două consecinţe:
naşterea romanului superior, subiectiv, de analiză psihologică, al experienţei
sau ionic, după N. Manolescu şi naşterea personajului intelectual profund
elevat.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” ilustrează
net ambele consecinţe mai sus amintite. Camil Petrescu, teoretician al
romanului subiectiv, conştientizează necesitatea sincronizării literaturii cu
filosofia. Camil Petrescu spunea „cunoaştem doar răsfrângându-ne în noi
înşine”, adică actul de creaţie este un act de cunoaştere, de descoperire şi nu
de invenţie.
Viziunea despre lume a scriitorului, articulată prin personajul Ştefan
Gheorghidiu, este una cu preocupări filosofice, accentul căzând pe factorul
psihologic şi nu pe epic, acesta fiind diminuat.
Romanul lui Camil Petrescu propune mutarea vieţii româneşti pe alte
coordonate, dând naştere unei proze analitice, de factură subiectivă, cu
narare la persoana I singular, iar perspectiva narativă este „împreună
cu”, adică naratorul este şi personaj.
În primul rând, acest roman subiectiv se caracterizează prin
autenticitate, după cum spunea şi Camil Petrescu: „Eu nu pot să scriu onest
decât la persoana I”. Autenticitatea presupune ilustrarea realităţii prin propria
conştiinţă „singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei
mele.” (Camil Petrescu) Autenticitatea constituie esenţa noului adus prin
creaţia sa, fiind „un mod de a vedea sensibil lumea” (N. Manolescu). Tehnica
narativă presupune personajul implicat, alegând persoana I singular pentru
narare „să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce gândesc eu” (Camil Petrescu).
O altă trăsătură a romanului modern, subiectiv este substanţialitatea,
conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa vieţii: iubirea, războiul,
boala, orgoliul, dreptatea.
Noul roman al secolului XX, inclusiv „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” vizează domenii ale spiritului: iubirea, moartea, boala, ideile,
iar personajul devine un exemplar al unor principii, el este o conştiinţă
individuală, romancierul însuşi văzând romanul ca pe un dosar de existenţă.
Un alt element definitoriu pentru romanul subiectiv este introspecţia
psihologică. Ea este o metodă psihologică bazată pe observarea propriilor
trăiri psihice. Contează observarea interioară a personajului–narator şi, mai
mult, analiza conştiinţei acestuia. Romanul urmăreşte traseul interior al
personajului, de la stări difuze ale eroului la exaltarea trăirilor până în zonele
adânci ale subconştientului. O metodă specifică introspecţiei este monologul
interior, vorbirea adresată sieşi.
În altă ordine de idei, modernitatea romanului este susţinută şi de
observaţia realităţii şi ecoul acesteia pe care îl are în eul personajului.
Observaţia socială prezintă Bucureştiul ca o societate plină de constrângeri
nefireşti, ca un loc total nepotrivit, incompatibil cu ideile intelectualului
Gheorghidiu. Societatea judecă omul după false criterii: bani, avere, iar
căsătoria este doar un contract social, adică o modalitate de a parveni.
Realitatea familială are în centru familia ca un paravan al afacerismului. O
realitate total diferită de cea a Bucureştiului este cea a frontului, care schimbă
radical individul.
Un element de modernitate este şi tehnica jurnalului, introdusă în
literatura universală de M. Proust şi A. Gide. Personajul-narator Ştefan
Gheorghidiu reactualizează experienţa trăită alături de Ela ca un mod de a uita,
ca un act de purificare „Sunt îmbrăcat tot în costum ofiţeresc, subţire…
ordonanţa îmi aducea aminte…”
Camil Petrescu, asemenea lui L. Rebreanu, când tratează tema războiului
se detaşează de clişeele patriotice, densificând imaginea catharsismului „de pe
scena istoriei, războiul se mută pe cea a conştiinţei” (N. Manolescu), devenind
astfel o experienţă de viaţă decisivă a intelectualului. Jurnalul de campanie al
lui Gheorghidiu este mărturia unui combatant care-şi confesează propria
mutilare morală.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” parafrazează
sentimentul care încremeneşte soldaţii care „umblă aşa, fără cap… apoi
îngenunchează”, alteori au „trupuri de găini moi”. Această parte tratează tema
războiului asemeni romanului „Mănăstirea din Parma” al lui Stendhal.
Tema iubirii, prezentată majoritar în capitolul I, prezintă povestea lui
Ştefan Gheorghidiu şi a Elei, soţia sa, cu scopul de a afirma o anumită
concepţie despre iubire. Reactualizarea evenimentelor trăite de personajul-
narator pentru a se elibera de ele are la bază sentimentul orgoliului de a se fi
ştiut admirat de cea mai frumoasă fată de la Litere; el crede că iubirea se
înrudeşte cu preceptele morale: „iubeşti mai întâi din milă, apoi din datorie,
apoi fiindcă ştii că asta îi face plăcere”, încercând să se păcălească pe sine că
acest sentiment ar putea fi poruncit raţional. Gheorghidiu este convins că
„iubirea este un proces de autosugestie… voluntar la început, patologic pe
urmă”. El e convins că raţiunea poate fi împăcată cu cele ale inimii. La început
Gheorghidiu consideră iubirea lor absolută „sufletele noastre pluteau deasupra
cuvintelor”. Dacă la început Ela reprezintă monada, esenţa vieţii lui „simţeam
că femeia asta e a mea în exemplar unic, aşa, ca eul meu, ca mama mea, că
ne întâlnisem la începutul lumii”, la finalul romanului eşecul personajului
rezultă din faptul că a încercat o conciliere a idealului său feminin cu realul,
uitând că din cauza slăbiciunilor nu putem cunoaşte adevărul.
Gheorghidiu compară cele două drame după ce s-a prăbuşit idealul său
despre iubire „pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii, am
privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”, el rămânând un
supravieţuitor.
Nucleul pe care se sprijină edificiul narativ este personajul, iar acesta
trebuie construit ca un individ în conflict cu sine însuşi, fiind un conflict de
natură pur intelectuală. Astfel romanul e un dosar cu fişe relative, individuale,
aşezarea eului în centrul romanului are consecinţe imediate: unicitatea
perspectivei asemenea modelului prousian. Realitatea trece astfel prin filtrul
unei oglinzi subiective, deformate, care o ficţionalizează.
Cu alte cuvinte romanul surprinde drama personajului, reliefând
singurătatea omului modern care nu poate înţelege lumea, nu găseşte punct
de comunicare durabil cu aceasta.
Gheorghidiu este introspectiv, lucid, fiind conştient de supremaţia
lucidităţii. El se arată a fi un inadaptat superior în lumea comună, societatea
fiind pentru el un veritabil „Pat al lui Procust”. Încă de la începutul romanului, la
popotă, Gheorghidiu îşi afirmă crezul său despre iubire „Cei ce se iubesc au
drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Apoi consideră banală
această discuţie „o iubire mare e un proces de autosugestie… mai întâi iubeşti
din milă, din îndatorire că ştii că asta o face fericită”. Apoi începe să-şi
rememoreze istoria poveştii de dragoste cu Ela, care i-a marcat definitiv
existenţa. Sfârşitul romanului pune totuşi o întrebare: va mai putea
Gheorghidiu să mai iubească din nou? Da, el va rămâne până la final un suflet
tare, capabil oricând de o nouă experienţă existenţială.
Structura textului evoluează sinuos între notaţiile prezentului imediat şi
parcursurile amintirii. Cele două planuri se împletesc nu la nivel formal
(capitole), ci la nivel tematic.
Romanul debutează cu o scenă din tabăra militară, în care, la popotă, un
grup de ofiţeri comentează asupra ultimului scandal la modă, relatat în presă şi
anume o crimă pasională în urma căreia, după ce-şi ucide soţia, soţul gelos
este achitat de juraţi. Acest fragment funcţionează ca o punere în abis
(artificiu de creaţie, în medias-rex), căci el delimitează cadrele unei povestiri în
interiorul căreia o altă povestire urmează a avea loc. Acum este prezentată
starea şi poziţia personajului principal Ştefan Gheorghidiu în raport cu cele
două realităţi dominante cu care se confruntă: războiul şi iubirea.
Capitolele II, III, IV şi V ale primei părţi întorc povestirea într-un timp
trecut al amintirii în care Ştefan Gheorghidiu relatează drama căsniciei sale cu
Ela. Celebra prima frază: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate, cea mai frumoasă fată de la Litere, şi bănuiam că mă înşeală”
anunţă abrupt natura dramei sale.
Proaspătul cuplu Ştefan-Ela trăieşte un cuplu conjugal, perfect, în care
Gheorghidiu aruncă partenerei o sumă de proiecţii idealizate: „Femeia aceasta
e un exemplar unic, al meu…”.
O moştenire neaşteptată schimbă radical existenţa cuplului, proiectându-
l brusc într-o lume a arivismului, a mondenităţii şi a ipocriziei, în care Ela se
adaptează perfect, dar pentru Gheorghidiu rămâne definitiv străină şi
dispreţuită. Situaţia va sparge unitatea cuplului, înlăturând şi aura de idealitate
a soţiei sale cu atât mai mult cu cât seducătorul domn G. provoacă suspiciunile
infidelităţii Elei.
O serie de echivocuri, ambiguităţi, suspiciuni şi false răspunsuri
alimentează stările subiective ale personajului-narator care alunecă violent în
extreme.
Capitolul VI al primei părţi descrie stările acestuia introducând totodată şi
tema războiului prin declaraţia angajării României pe front, asupra căreia
accentul se mută definitiv în roman.
Partea a II-a a romanului prezintă descrierea, prin vocea confesivă a
naratorului, unui război văzut stendhalian în aspectele sale triviale, cele mai
puţin eroice. Punctul culminant al acestei urgii se regăseşte în capitolul „Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu”.
Consider că temele romanului sunt foarte bine reliefate de personajul-
narator, care dă viaţă întâmplărilor prin declanşarea memoriei involuntare. În
momentul războiului, Gheorghidiu realizează însemnătatea acestuia în relaţie
cu drama căsniciei pe care a trăit-o. Văzând şi trăind urgiile din timpul
războiului, el îşi dă seama că nu există termen de comparaţie cu dezamăgirea
lui legată de Ela. În final, Gheorghidiu reuşeşte să se detaşeze de tot trecutul
pentru a o lua de la început. El nu e un învins, el e un învingător, având tăria de
a fi disponibil pentru o nouă realitate existenţială.