Cap. 1.

Tema lucrării

Să se proiecteze o stație de
epurare a apelor uzate
pentru un oraș cu 40.000 de
locuitori.

2
 Cuprins

Cap. 1. Tema lucrării........................................................................................................2.

Cap. 2. Memoriu Tehnic...................................................................................................4.
Cap. 3. Tehnologia epurării apelor uzate Apa – generalităţi .........................................5.
3.1. Importanța si domenii de utilizare.............................................................................7.
3.2. Caracterizarea fizico-chimică si tehnologică a apei epurate......................................8.
3.3. Condiții de calitate, depozitare, transport.................................................................11.
3.4. Variante tehnologice de epurare a apelor uzate municipale.....................................12.
3.4.1. Procedeele de epurare mecanică............................................................................13.
3.4.2. Procedeele de epurare mecano – chimică..............................................................15.
3.4.3. Procedeele de epurare mecano – biologica............................................................17.
Cap. 4. Elemente de inginerie tehnologică......................................................................20.
4.1. Varianta tehnologică adoptată...................................................................................20.
4.1.1. Descrierea procesului tehnologic............................................................................23.
4.1.2. Treapta mecanică....................................................................................................23.
4.1.3. Treapta biologică...................................................................................................41.
4.2. Materii prime si materiale auxiliare.........................................................................44.
4.2.1. Carcacterizarea fizico-chimica si tehnologică......................................................44.
4.2.2. Conditii de calitate, depozitare, transport.............................................................46.
4.3. Procese tehnologice componente (P.T.C.)..............................................................48.
4.3.1. Mecanismul procesului de epurare.......................................................................50.
4.3.2. Bilanţ de materiale................................................................................................52.
4.4. Utilajele instalatiei pentru realizarea tehnologiei....................................................56.
4.4.1. Alegerea, descrierea si regimul de funcționare a utilajelor dimensionate..........58.
4.4.2. Dimensionarea tehnologică a utilajelor...............................................................60.
4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor..............................................................60.
4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului.....................................................65.
4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)............................71.
4.4.2.4. Probleme de coroziune si sau alegerea a materialeleor de constructie............78.
4.5. Utilitati si energie.....................................................................................................80.
4.5.1. Operarea instalatiei de epurare.............................................................................81.
4.5.2. Amplasament şi montajul utilajelor.....................................................................82.
4.5.3. Întretinere si reparații...........................................................................................85.
4.5.4. Problme de control, reglare si automatizare..........................................................87.
4.5.5. Norme de securitatea muncii, igena, prevenirea acceidentelor, incendiilor,
exploziilor.......................................................................................................................88.
4.5.5.1. Norme de protecţie a muncii..............................................................................88.
4.5.5.2. Igienizarea..........................................................................................................90.
4.5.5.3. Norme de prevenire şi stingere a incendiilor.....................................................92.
4.6. Deseuri, subproduse, coproduse, emisii de noxe....................................................92.
Cap. 5. Analiza tehnico-economică...............................................................................96.
Cap. 6. Bibliografie......................................................................................................100.
Cap. 7. Piese desenate..................................................................................................102.

Cap. 2. Memoriu Tehnic

3
EPURAREA APELOR UZATE

Apa reprezintă unul dintre elementele esenţiale suportului vieţii pe Terra, existenţa
ecosistemelor se datorează prezenţei apei.

Apele de suprafaţă şi subterane au destinaţii importante în industrie, agricultură,

transport şi reprezintă sursa de apă potabilă pentru om şi vieţuitoare. Dezvoltarea
economiei a determinat modificări importante ale sistemelor acvatice. Apele de suprafaţă
au suferit modificări morfologice datorită activităţii umane în care au fost
implicate(cursurile râurilor au fost modificate astfel încat să permită transportul în aval,
zonele învecinătate râurilor cu umiditate ridicată în perioadele de inundaţii sunt de cele mai
multe ori supuse tehnologiilor de desecare).

Multitudinea de destinaţie a apei afectează profund calitatea ciclului natural al

acesteia. În lipsa monitorizării succesive a apei în diferite activităţi nu se poate oferi
complet tabloul consecinţelor afectării calităţii apei, de multe ori efectele sunt
dezastruoase.

În general apele utilizate de om, indiferent în care din scopuri, se încarcă cu diferite
elemente fizice, chimice, biologice schimbându-le compoziţia, rezultând fenomenul de
POLUARE.

Calităţile organoleptice ale apei potabile sunt imprimate de prezenţa în apă a unor
elemente naturale sau poluante (substanţe organice, anorganice, microorganisme).

În apă se desfăşoară o serie de reacţii chimice datorită compuşilor care pot

reacţiona. Reacţiile din mediul acvatic sunt de trei tipuri:

- oxidare şi reducere

- acid şi bază

- complecşi între compuşi organici şi anorganici

În funcţie de prezenţa compuşilor organici şi anorganici în apă , apa poate fi

clasificată în:

- apă foarte bună rezultând apă potabilă printr-o tratare simplă;

- apă de categoria a doua rezultând apă puţin contaminată, dar care poate fi prelucrată în
vederea obţinerii apei potabile printr-un proces mai complex;

- apă inadecvată pentru obţinerea apei potabile.

Cap. 3. Tehnologia epurării apelor uzate

4
 Apa – generalităţi

Peste 2/3 din supafaţa terestră este ocupată de mări şi oceane, care formează Oceanul
Planetar. Terra este supranumită şi “planeta albastră” datorită acestui fapt. Din suprafaţa
totală a pamântului, evaluată la 510,10 mil. km2, apa Oceanului Planetar ocupa 361,07
mil.km2, adica 70,8%. Se estimează că planeta dispune de 1,37 mild. km3 de apa, dar circa
97,2% este constituită din apa mărilor şi oceanelor.

Omul dispune numai de apele de la suprafaţa solului – adică de aproximativ 30.000

3
km , ceea ce înseamna circa 0,002% din total. Consumul de apa ce revine pe om/zi variază
între 3 litri, în zonele aride ale Africii şi de 1,045 litri la New York. Valoarea
productivităţii mărilor şi oceanelor se apreciază ca fiind între 0,1 – 0,5 gr/m3/zi. Oceanul
Planetar constituie baza vieţii pe Terra şi generează negentropie în ecosferă. Apa este cea
mai raspândită substanţă compusă şi reprezintă trei sferturi din suprafaţa globului terestru.
Ca şi aerul, ea constituie factorul principal al menţinerii vieţii pe pământ. Apa este o
resursă naturală esenţială cu rol multiplu în viaţa economică. În natură apa urmează un
circuit. Se poate vorbi despre apă de ploaie, apa râurilor şi izvoarelor, apa de mare, etc.
Apa pură se obţine din apa naturală prin distilare repetată în condiţii în care să nu poată
dizolva gaze din aer sau substanţe solide din recipientele în care este conservată.

Apa este habitatul a sute de specii de peşti, păsări şi alte vietăţi ce sunt dependente de
calitatea apei;

Apa este unul din cele mai importante medii de recreere. Suntem atraşi de răuri, lacuri,
plaje, mări şi oceane pentru activităţi recreative precum pescuitul, sporturile nautice,
plimbări sau odihnă.

Epurarea – reprezintă procesul complex de reținere si neutralizare a substanțelor

dăunătoare dizolvate, in suspensie sau coloidale prezente in apele uzate industriale sau
menajere in statii epurare. Principalul scop este de a imbunătății calitatea acestor ape
pentru a putea fi deversate in emisar fără a prejudicia flora sau fauna. După ce apa este
epurată in statii de epurare ea poate fi chiar refolosită in anumite domenii sau procese
tehnologice.

Epurarea apelor uzate poate fi in funcție de caracteristicile apei si de cerințele

evacuării in emisar mai mult sau mai putin complexă astfel având stații epurare simple
mecano-biologice sau stații epurare complexe. Apele uzate cu caracter predominant
anorganic vor fi tratate in stații de epurare numai prin mijloace fizico-chimice de reținere si
neutralizare: sedimentare, neutralizare, precipitare, coagulare, floculare, adsorbite pe
cărbune activ, schimb ionic. Apele uzate cu un caracter predominant organic sunt epurate
intr-o stație de epurare prin procedee fizico-chimico-biologice.

5
Apa uzată, prin încărcătura microbiologică pe care o transportă, este un factor major de risc
pentru sănătatea umană. Calitatea vieţii noastre depinde de calitatea apei din jurul nostru.

Poluarea cu apă uzată este pedepsită prin lege.

Am observat cu mulţi ani în urmă că România trebuia să facă progrese importante în acest
domeniu. De aceea, am început din anul 1999 să promovăm tehnologii şi echipamente
avansate pentru epurarea apelor uzate casnice, comunale şi industriale utilizate cu succes în
ţările U.E.

Epurarea apei uzate este o prioritate pentru noi toţi

1 • Apa supusă epurării, are în raport cu indicatorii de potabilitate la toate variantele

infinit mai mult amoniu, nitriţi şi cianuri, până la de 85 ori mai mult fosfat şi la 50 ori mai
mult fenol , ca CMA şi depăşiri ale CAE prevăzute de STAS 1342-9176 ori la amoniu, 26
ori la nitriţi, 25 ori fenoli, 17 ori fosfaţi de 6 ori la cianuri.
2 3.1 Istoric şi evoluţie

Trebuie, precizat că prin ape uzate orăşeneşti se înţelege amestecul de ape menajere,
industriale, de drenaj şi de suprafaţă; apele uzate menajere care conţin uneori şi cantităţi
mici de impurităţi caracteristice apelor uzate industriale, provenite din gospodării sunt
asemănătoare celor orăşeneşti. Pe lângă apele uzate menajere şi subterane provenite din
infiltraţii în canale în canalizarea localităţilor se colectează şi alte ape cum ar fi:
- ape uzate publice;

- ape uzate industriale;

- ape uzate de la unităţile agricole;

- ape colectate din bălţi, mlaştini, lacuri;

- ape provenite de la transporturi, construcţii;

- ape meteorice, provenite din precipitaţii;

- ape de suprafaţă;

- ape subterane din desecări naturale sau artificiale.

Unele din aceste ape sunt curate, şi pot fi evacuate în emisar fără epurare, şi amestecul lor
cu apele menajere uşurează epurarea acestora. Cele mai mari cantităţi de asemenea ape
sunt furnizate de precipitaţii, de apele de suprafaţă, precum şi de apele subterane.

3.1.1. Importanța si domenii de utilizare

6
 Trebuie, chiar de la început precizat că prin ape uzate orăşeneşti se înţelege amestecul
de ape menajere, industriale, de drenaj şi de suprafaţă; apele uzate menajere care conţin
uneori şi cantităţi mici de impurităţi caracteristice apelor uzate industriale, provenite din
gospodării sunt asemănătoare celor orăşeneşti. Pe lângă apele uzate menajere şi subterane
provenite din infiltraţii în canale în canalizarea localităţilor se colectează şi alte ape cum ar
fi:

- ape uzate publice;

- ape uzate industriale;

- ape uzate de la unităţile agricole;

- ape colectate din bălţi, mlaştini, lacuri;

- ape provenite de la transporturi, construcţii;

- ape meteorice, provenite din precipitaţii;

- ape de suprafaţă;

- ape subterane din desecări naturale sau artificiale.

Unele din aceste ape sunt curate, şi pot fi evacuate în emisar fără epurare, şi amestecul lor cu apele
menajere uşurează epurarea acestora. Cele mai mari cantităţi de asemenea ape sunt furnizate de
precipitaţii, de apele de suprafaţă, precum şi de apele subterane.

Procesul de epurare constă în îndepărtarea din apele uzate a substanţelor toxice, a

microorganismelor, în scopul protecţiei mediului înconjurător (emisar, în primul rând, aer, sol); o
epurare corespunzătoare trebuie să asigure condiţii favorabile dezvoltării în continuare a tuturor
folosinţelor (alimentări cu apă, piscicultură, agricultură). Evacuarea apelor uzate neepurate în mod
corespunzător poate prejudicia, printre altele, în primul rând, sănătatea publica. Ca o primă măsură
STAS 1481-76, prevede ca apele uzate sa fie evacuate întotdeauna în aval de punctele de folosinţă.
De asemenea, STAS 4706-74 stabileşte o serie de condiţii tehnice de calitate care trebuie să le
îndeplinească amestecul dintre apa uzată şi a emisarului în aval de punctul de evacuare a apelor
uzate, astfel încât folosinţele în aval să nu fie afectate. Epurarea apelor uzate se realizează în staţii
de epurare; acestea fac parte integrantă din canalizarea oraşului sau industrie, mărimea lor fiind
determinată de gradul de epurare necesar, de debitele şi caracteristicile apelor uzate şi ale
emisarului, de folosinţele prezente si viitoare ale apei.

Câteva definiþii, conform HGR 188/2002 (care transpune Directiva UE privind apa uzatã
91/271/CEE, cu nuanþarea prin sinonime a unor termeni):
Ape uzate orãșenști: ape uzate menajere sau amestec de ape uzate menajere cu ape
industriale și/sau ape meteorice.
Ape uzate menajere:ape uzate provenite din gospodãrii ºi servicii, care rezultã de regulã
din metabolismul uman ºi din activitãþile menajere

7
Ape uzate industriale:orice fel de ape uzate ce se evacueazã din incintele în care se
desfãºoarã activitãþi industriale ºi/sau comerciale, altele decât apele uzate menajere ºi apele
meteorice.
Locuitor echivalent (le): încãrcarea organicã biodegradabilã având un consum biochimic
de oxigen la 5 zile - CBO - de 60 g O /zi; Definiþia porneºte de la faptul cã, prin
metabolism ºi activitãþile menajere un om produce zilnic aceastã cantitate de materii
organice poluatoare. Termenul "echivalent" se referã la echivalarea gradului de poluare a
industriilor care produc ape uzate compatibile cu apele uzate menajere cu un numãr
corespunzãtor de locuitori, pe baza acestui indicator.

3.1.2. Caracterizarea fizico-chimică si tehnologică a apei epurate

Procesul de epurare constă în îndepărtarea din apele uzate a substanţelor toxice, a

microorganismelor, în scopul protecţiei mediului înconjurător (emisar, în primul rând, aer,
sol); o epurare corespunzătoare trebuie să asigure condiţii favorabile dezvoltării în
continuare a tuturor folosinţelor (alimentări cu apă, piscicultură, agricultură). Evacuarea
apelor uzate neepurate în mod corespunzător poate prejudicia, printre altele, în primul
rând, sănătatea publica. Ca o primă măsură STAS 1481-76, prevede ca apele uzate sa fie
evacuate întotdeauna în aval de punctele de folosinţă. De asemenea, STAS 4706-74
stabileşte o serie de condiţii tehnice de calitate care trebuie să le îndeplinească amestecul
dintre apa uzată şi a emisarului în aval de punctul de evacuare a apelor uzate, astfel încât
folosinţele în aval să nu fie afectate. Epurarea apelor uzate se realizează în staţii de
epurare; acestea fac parte integrantă din canalizarea oraşului sau industrie, mărimea lor
fiind determinată de gradul de epurare necesar, de debitele şi caracteristicile apelor uzate
şi ale emisarului, de folosinţele prezente si viitoare ale apei.

Apa este un lichid incolor, fără miros, fără gust, inodoră, insipidă, îngheaţă la
temperatura de 0oC, fierbe la temperatura de 100oC,pâna la temperatura de +4oC îşi măreşte
constant densitatea 1 g/cm3 , după care se micşorează(apa îşi măreşte volumul la
solidificare), la 25oC, densitatea este de 0,997 g/cm3. Gheaţa pluteşte pe apă, ceea ce face
posibilă viaţa acvatică, deoarece sub stratul de gheaţă se găseşte un strat de apă, densitatea
gheţi este de 0,917 g/cm3. Omologi apei , H2S, H2Se, H2Te, sunt substanţe gazoase în
condiţii obişnuite. Apa reprezintă o serie de proprietăţi fizice care o deosebesc de celelalte
hidruri din perioada a 2-a. Aceste proprietăţi sunt cunoscute sub numele de ,,anomaliile
proprietăţilor fizice ale apei”.

Anomaliile observate în proprietăţile fizice ale apei pot fi explicate pe baza asocieri
moleculelor ei (v. asociaţia moleculară).

8
Hidrură CH4 NH3 H2O HF

p.t. [oC] -184 -78 0 -83

p.f. [oC] -164 -33 100 19,5

Puncte de topire si de fierbere ale hidrurilor elementelor din perioada a 2-a.

Hidrură p.t. [oC] p.f. [oC]

H2O 0 100

H2S -85,5 -60,3

H2Se -65,7 -41,5

H2Te -51 -4

Punctele de topire si de fierbere ale hidrurilor elementelor din grupa 16 (VI A).

Din analiza vaporilor punctele de topire şi de fierbere ale hidrurilor prezentate se

constată că apa are constante fizice anormale de ridicare. Anomaliile proprietăţilor fizice
ale apei se explică prin faptul că apa lichidă nu este formată din molecule independente, ci
din molecule asociate prin legături de hidrogen (H2O)n.

Studiile cu raze X asupra gheţii au evidenţia o structură afânată. Fiecare moleculă de apă
este înconjurată tetraedic de alte 4 molecule. Prin trecerea gheţii în apă lichidă masa nu
variază, dar volumul se micşorează.

Proprietăţile fizico – chimice

Principalele proprietăţi fizico – chimice care caracterizează apa sunt:
Culoarea, care depinde de prezenţa în apă a următoarelor substanţe:
Oxizi ferici, acizi humici, compuşi de mangan, clorofilă etc. Culoarea se determină
prin comparaţia probei cu o soluţie etalon de clorură de platină şi potasiu şi clorură de
cobalt. Se exprimă în grade de culoare (un grad de culoare corespunde la 1 mg de clorură
de platină pe litru). Culoarea variază de la o sursă de apă la alta, de la un anotimp la altul,
etc.
Temperatura, se masoară în grade Celsius şi variază în funcţie de sursă şi anotimp.
La apele de adâncime temperatura variază între 6 şi 12 grade, pe când la cele de suprafaţă
aceasta variază între 0 si 26 grade Celsius.
Radioactivitatea reprezintă proprietatea apei de a emite radiaţii
permanent (α, β, γ). Acumularea emanaţiilor radioactive în apă depinde de tipul sursei
(de adâncime, freatică), de natura straturilor de roci pe care le străbate, de natura gazelor
care se degajă din straturile subterane, etc.

9
 Turbiditatea reprezintă raportul dintre cantitatea de material solid aflat în suspensie
într-o probă luată şi cantitatea de apă a probei respective. Se exprimă în grade de tulbureală
(un grad de tulbureală corespunde la 1 mg de silice fin pulverizată şi împrăştiată într-un
litru de apă distilată – probă etalon).
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor minerale şi organice din
apă. Determinarea acestei proprietăţi se face prin evaporarea la 105 º C a apei dintr-o
probă şi se cântăreşte reziduul. Se exprimă în mg/l.
Reacţia apei este dată de raportul cantitativ dintre ionii de hidrogen (H) şi axidril
(OH¯) aflaţi în apă la un moment dat. Pentru apa pură concentraţiile celor două grupe de
ioni sunt egale. Predominarea ionilor de hidrogen determină caracterul acid al apei, iar
predominarea ionilor de oxidril determină caracterul bazic al apei.
Reacţia apei se determină prin indicele pH. Valorile extreme ale acestei scări sunt
valorile pH –ului atinse de soluţiile acide tari (valoarea pH = 0,0) sau ale soluţiilor bazice
tari (valoarea pH = 14,0).
Creşterea reacţiei acide sau bazice a apei reprezintă o scădere a pH –ului de la
valoarea 7, respectiv o creştere a pH-ului peste valoarea 7.
Creşterea reacţiei acide a apei (pH < 7) se datorează prezenţei în apă a bioxidului de
carbon liber, a acizilor minerali şi a sărurilor de acizi tari cu baze slabe, iar creşterea
reacţiei alcaline se
datorează prezenţei în apă a ionilor de bicarbonat şi fosfat. Limitele excepţionale ale pH-
ului fiind 6,6 – 9,0.
Duritatea apei este dată de prezenţa în compoziţia sa a sărurilor de calciu şi magneziu
sub formă de carbonaţi , bicarbonaţi, cloruri, fosfaţi, sulfaţi.
Duritatea poate fi temporară, dată de carbonaţii şi bicarbonaţii de calciu şi
magneziu şi care poate fi eliminată prin fierbere. Duritatea temporară şi cea permanentă
prin însumare dau duritatea totală.
Duritatea se exprimă în grade (un grad reprezentând 10 mg de oxid de calciu sau
magneziu la un litru de apă). Din punct de vedere al durităţii totale, apele naturale se
clasifică în ape moi (1-8 grade); ape semidure (8-12 grade); ape dure(12-30 grade); ape
foarte dure (peste 30 grade).
Duritatea apei nu are o influenţă prea bine cunoscută asupra organismelor (oameni,
animale, plante) dar influenţează anumite procese tehnologice (în industria alimentară) sau
instalaţii (transportul prin conducte metalice şi cazane de termoficare) prin depunerea
sărurilor pe pereţii lor.
Proprietăţi biologice
Acestea se referă la igiena apei, mai precis la bacteriile care se găsesc în apă. Aceste
bacterii pot proveni direct de la sursa de apă sau pe traseul de la sursă la utilizator.
Principalele categorii de bacterii sunt:
bacteriile obişnuite (banale) care nu au influenţe asupra organismelor;

10
 bacteriile saprofite, provenite din surse de poluare cu dejecţii animale şi
indică prezenţa posibilă a bacilului febrei tifoide;
bacteriile patogene care duc la îmbolnăvirea organismelor animale;
bacili coli, care însoţesc bacilul febrei tifoide şi care dau indicaţii asupra
impurificării apei cu ape de canalizare;
cunoaşterea valorilor admisibile a acestor proprietăţi este foarte
importantă, atât în folosinţele gospodăreşti şi industriale, cât mai ales în acele folosinţe la
care apa intră în reţetarele unor produse alimentare.

3.1.3. Condiții de calitate, depozitare, transport

Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de
canalizare. ele sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în
cazul canalizării localităţilor, deoarece trebuie să preia ape uzate fecaloid-menajere de la
un foarte mare număr de surse - toate chiuvetele, WC-urile, cadele de duş sau baie etc. Se
mai adaugă canalele ce preiau apele pluviale. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia
de epurare, de unde apoi de regulă sunt restituite în emisar, de obicei un râu. În final vom
vedea o serie de reglementări în domeniu, pentru a înţelege mai bine problema epurării
apelor.
Generalităţi despre canalizări.
La densităţi foarte reduse de populaţie nu e nevoie de latrine şi canalizări, câmpurile şi
pădurile servind ca pentru orice animal drept loc de defecare şi urinare. Asemenea condiţii
erau cândva peste tot pe glob, dar treptat s-au redus încât astăzi se mai întâlnesc numai în
zone montane sau deşertice sau polare. În rest e nevoie de un sistem organizat.
În zilele noastre în ţări dezvoltate există sisteme performante de canalizare şi în mediul
rural, în schimb în meri oraşe din lumea a treia fecalele sunt în continuare depuse pe stradă,
unde sunt spălate de ploi, consumate de porci sau câini sau uscate de soare şi transformate
în praf. De exemplu în Mexico CIty o mare parte din praful din atmosferă este de fapt
format din fecale umane uscate. Consecinţele asupra sănătăţii publice sunt pe măsură de
grave.
În zone rurale cu climat nu foarte rece şi nu prea umed se pot folosi cu succes
sisteme de tancuri septice cu câmpuri de absorbţie pe sol. Mai sigure dar mai scumpe sunt
tancurile septice închise, care se vidanjează periodic şi se transportă întreg conţinutul la o
staţie de epurare, sau se face sistem centralizat de canalizare ca în mediul urban. O soluţie
ieftină hibridă este combinaţia între tanc septic care să reţină numai componenta solidă a
apelor uzate fecaloid-menajere şi canalizare centralizată dar care să colecteze şi să ducă la
staţia de epurare numai componenta lichidă. Avantajele unui astfel de sistem sunt că tancul
septic trebuie golit mult mai rar iar sistemul de canalizare se poate realiza cu ţevi de
diametre mult mai mici şi deci cu costuri reduse.

11
Structura unei reţele de canalizare. Există diverse variante constructive, soluţii tehnice, de
design şi de material folosit la canale. Majoritatea conductelor de canal sunt la noi din
ciment sau azbociment, iar marile colectoare au structuri diverse, unele armate sau de
metal, fiind adevărate tunele. Există însă principii comune şi variante larg folosite.
În mod tipic, în interiorul clădirilor sistemul începe cu sifoane la chiuvete, WC-uri,
pisoare, cade de duş sau baie, canale la nivelul podelei etc. Aceste converg gravitaţional
spre subsolul clădirii de unde trec în exterior spre racordul cu reţeaua publică de
canalizare. Canalele pentru ape pluviale au deschideri spre străzi, curţi şi alte spaţii. Ele
sunt laterale în rigole sau orizontale, acoperite cu grătare. În interiorul puţului se montează
dispozitive care să împiedice intrarea de gunoaie şi eventual şi emanarea de mirosuri,
având astfel canal cu găleată sau cu găleată şi sifon. Găleata reţine corpurile solide şi se
goleşte periodic. Structura unei reţele de canalizare este arborescentă: canalele de racord
converg în canale colectoare secundare ce se reunesc în colectoare principale, ce se termină
sau ar trebui să se termine la staţia de epurare. Reţelele au şi guri pentru vizitare, care să
permită accesul pentru control şi întreţinere.Canalele pot fi curăţate prin diverse tehnici:
Spălare cu presiune ridicată, curăţare cu dragă cu lanţ sau cablu; curăţare cu vehicule
speciale... Construcţia sistemului de canalizare trebuie să asigure o perfectă etanşeitate, o
netă separare de reţeaua de alimentare cu apă (cu care nu trebuie să vină în contact şi în
nici un caz să nu treacă deasupra ei) ca să se evite orice posibilă contaminare. Trebuie să
fie cădere suficientă, coturi nu prea strânse, adâncime corespunzătoare ca să nu apară iarna
îngheţ şi dimensionările (diametre) adecvate ca să permită preluarea întregului debit, să nu
se ajungă la blocaje şi refulări la exterior pe străzi sau şi mai rău în interiorul clădirilor.

3.2. Variante tehnologice de epurare a apelor uzate municipale

Epurarea apelor uzate se poate realiza prin metode ce se bazează pe procese fizice,
chimice şi biologice, care diferă funcţie de tipul poluanţilor şi concentraţia lor în apa uzată.
Se poate face o clasificare a acestor metode luând în considerare tipul procesului care stă la
baza metodei de epurare:
• Epurare mecanică
• Epurare chimică
• Epurare biologică
• Epurare avansată
sau considerând operaţiile şi procesele unitare necesare pentru a realiza îndepărtarea
poluanţilor, într-un anumit stadiu al sistemului de epurare în:
• Epurare primară
• Epurare secundară
• Epurare terţiară (avansată)
Schiţa care reprezintă succesiunea şi amplasarea obiectelor principale din staţia de
epurare cu arătarea poziţiilor relative între ele precum şi indicaţii asupra fluxului

12
tehnologic al apei, nămolului, energiei electrice, al aburului şi al altor agenţi necesari
epurării constituie schema de epurare.

3.2.1. Procedeele de epurare mecanică

Asigura retinerea, prin procese fizice, a substantelor poluante sedimentabile din

apele uzate, folosind in acest scop, constructii si instalatii in a caror alcatuire difera
marimea suspensiilor retinute. Astfel, pentru retinerea corpurilor si suspensiilor mari se
folosesc gratare si site; in unele situatii de scheme de epurare, aceasta operatie se numeste
epurare preliminara. Pentru separarea, prin flotare sau gravitationala, a grasimilor si
emulsiilor care plutesc in masa apei uzate, se folosesc separatoare de grasimi, iar
sedimentarea sau decantarea materiilor solide, in suspensie separabile prin decantare, are
loc in deznisipatoare, decantoare, fose septice etc. Acest procedeu de epurare este folosit
frecvent in epurarea apelor uzate menajere, constituind o etapa intermediara de realizare
totala a epurarii apelor, indeosebi pentru localitatile in care statia de epurare se construieste
simultan cu canalizarea localitatii. In cazul cand in canalizarea oraseneasca sunt deversate
mari cantitati de ape uzate industriale, pentru a proteja desfasurarea normala a proceselor
de epurare in treapta mecanica, se prevede o epurare preliminara alcatuita din bazine de
egalizare a debitelor de uniformizare a concentratiilor (in cazul apelor uzate industriale
evacuate in sarje tehnologice), sau in bazine de neutralizare pentru apele puternic acide sau
alcaline.

G/S – grătare/site;
DZ – deznisipator;
D.P. – decantor primar.

Epurarea mecanică constă în reţinerea prin procedee fizice a substanţelor insolubile

care se află în apele uzate. Metoda este larg folosită in epurarea apelor uzate menajere ca
epurare prealabilă sau ca epurare unică în funcţie de gradul de epurare necesar impus de
condiţiile sanitare locale, adică după cum ea trebuie să fie urmată sau nu de alte trepte de
epurare. Se obişnuieşte însă ca la toate staţiile de epurare – indiferent de gradul de epurare
necesar – să se prevadă epurare mecanică, deoarece prin aceasta se poate realiza o
simţitoare reducere a substanţelor în suspensie şi creşterea productivităţii instalaţiilor de
epurare. Reţinerea substanţelor din apele uzate se realizează prin construcţii şi instalaţii, a
căror alcătuire diferă după mărimea suspensiilor şi procedeelor utilizate şi anume: grătare,
site, deznisipatoare, separatoare de grăsimi, decantoare. Prelucrarea suspensiilor reţinute
din apele uzate, adică nămolurile, care alcătuiesc o masă vâscoasă, se realizează în funcţie
de condiţiile sanitare locale: ele pot fi îndepărtate şi depozitate în stare proaspătă în care se

13
obţin, sau trebuie în prealabil supuse unor operaţii care le modifică o parte din calităţi şi
anume: gradul de nocivitate, vâscozitatea, mirosul, aspectul şi umiditatea. Modificarea
acestor calităţi se obţine prin fermentare şi reducerea umidităţii nămolurilor.

Fermentarea are drept efect principal mineralizarea substanţelor organice reţinute şi

transformarea acestora în elemente mai simple cum ar fi: bioxidul de carbon, metan, azot,
etc. Reducerea umidităţii are drept scop crearea condiţiilor pentru o mai uşoară manipulare
a nămolurilor care se depozitează sau se utilizează cu folos. Aceste operaţii au loc atât în
spaţiile prevăzute la decantoarele in care au fost reţinute nămolurile, rezervoare sau bazine
de fermentare a nămolurilor, cât şi pe platformele de uscare, în instalaţii de deshidratare
sub vacuum, instalaţii de uscare termică, instalaţii de incinerare, etc.

Realizarea acestor procese tehnologice impune existenţa unor construcţii şi instalaţii de

deservire şi anume:

- conducte şi canale de legătură între elementele tehnologice de bază;

- dispozitive şi aparate de reglări automate sau comandate, măsură, control şi
semnalizări;
- rezervoare de înmagazinare a gazelor produse la fermentarea nămolurilor;
- centrală termică pentru producerea energiei calorice necesare prelucrării
nămolurilor;
- staţii de pompare pentru ape uzate şi pentru nămol;
- construcţii pentru vărsarea în emisar a apelor epurate;
- platforme pentru depozitarea nămolului fermentat;
- reţeaua de alimentare cu apă potabilă şi industrială;
- drum de acces şi de exploatare;
- clădiri administrative;
- instalaţii electrice exterioare şi interioare de forţă şi lumină;
- laborator (în funcţie de mărimea staţiei)
- plantaţii, împrejurimi.

Schema de epurare mecanică

Această schemă cuprinde în mod obişnuit grătare, dezintegratoare de deşeuri,

deznisipatoare, separatoare de grăsimi, decantoare, vărsarea apei în emisar şi rezervoare
sau bazine de fermentare a nămolurilor, instalaţii de deshidratare a nămolurilor.

14
 Fig. 3.1. Schema de epurare mecanică

3.2.2. Procedeele de epurare mecano – chimică

Epurarea mecano – chimică constă în reţinerea substanţelor în suspensie, coloidale şi

dizolvate prin tratarea apelor uzate cu substanţe chimice (reactivi). Procedeele folosite
sunt: neutralizarea, diluarea, coagularea şi altele care reduc concentraţia substanţelor
conţinute în apele uzate. Epurarea chimică este însoţită este de obicei şi de o epurare
mecanică, aceasta fiind alcătuită din grătare, decantoare, centrifuge şi de aceea metoda
poartă denumirea de epurare mecano – chimică. La apele uzate menajere epurarea chimică
se aplică la dezinfectarea apelor epurate parţial prin alte metode, la coagularea nămolurilor,
la dezinfectarea instalaţiilor, etc. Tot printre aceste metode de epurare mecano – chimice
trebuie incluse şi metodele electrolitice. Metoda constă în trecerea unui curent electric prin
apa uzată. Ionii de electrolit care se formează se colectează în mod corespunzător spre
electrozi, care se fac din oţel, şi cu care intră în combinaţie; se formează oxizi de fier care
acţionează ca un coagulant. Epurarea chimică se face cu clor gazos sau hipoclorit de calciu,
ceea ce va duce la instalaţii diferite. Amestecul clorului cu apa uzată se poate realiza în
canalul de vărsare a apei epurate în emisar, sau într-un bazin de contact. Nămolurile
reţinute în bazinul de contact sunt conduse în decantoarele primare iar de aici, la instalaţiile
fermentare. Se aplica la apele uzate in compozitia carora predomina materii solide in
suspensie, coloidale si dizolvate care nu pot fi retinute decat numai prin tratarea acestor
ape cu reactivi chimici de coagulare. Pentru a creste eficienta procesului chimic, apele vor

15
fi supuse, in prealabil, epurarii mecanice, de aceea acest procedeu poarta denumirea de
epurare mecano – chimica. La apele uzate menajere, acest procedeu se aplica la
dezinfectarea apelor uzate, procedeul fiind aplicat frecvent in epurarea apelor uzate
industriale. In mod obisnuit epurarea mecanica si epurarea mecano – chimica constituie
epurarea primara a apelor uzate, iar constructiile si instalatiile aferente alcatuiesc trepta
mecanica a unei statii de epurare.

Epurare mecano-chimică

G/S – grătare/site;
Dz – deznisipator;
C-F – separator grăsimi;
D.P. – decantor primar;

Această schemă cuprinde obiectele pentru epurarea mecanică, la care se adaugă

obiectele corespunzătoare tratării cu coagulanţi sau staţia de dezinfectare.

Fig. 3.2. Schema de epurare mecano-chimică

16
 3.2.3. Procedeele de epurare mecano – biologica

Epurarea mecano – biologică foloseşte activitatea unor microorganisme pentru oxidarea şi

mineralizarea substanţelor organice aflate în apa uzată.Epurarea biologică este precedată în
mod obişnuit de epurare mecanică, necesitatea acesteia nefiind impusă de fenomenele
biologice, ci de faptul că măreşte productivitatea întregii instalaţii de epurare.
Bacteriile folosite în epurarea biologică diferă în funcţie de tipul apei uzate. Astfel, pentru
apele uzate menajere, epurarea biologică se bazează pe bacterii aerobe care preiau din aer
sau din apă oxigenul de care au nevoie, ceea ce implică o bună aerare, capabilă să
furnizeze oxigenul necesar. Mineralizarea substanţelor organice din apele uzate se poate
realiza de asemenea în condiţii anaerobe prin procese de reducere, însă necesită mai mult
timp, se produc mirosuri neplăcute şi de aceea acest procedeu poate fi utilizat în locuri
izolate care să nu creeze folosinţelor vecine nocivităţi necorespunzătoare.

Epurarea biologică poate fi realizată prin două grupe mari de construcţii şi anume:

- Construcţii în care epurarea se petrece în condiţii apropiate de cele naturale; între

acestea se încadrează câmpurile de irigaţii, iazurile biologice şi câmpurile de infiltraţii.
- Construcţii în care epurarea biologică se realizează în condiţii create artificial sub
acţiunea bacteriilor aerobe puternic alimentate cu oxigen şi anume: filtre biologice numite
biofiltre şi bazine cu nămol activ numite şi aerotancuri; la apele uzate menajere, această
epurare se face într-una sau cel mult două trepte. În construcţiile din prima treaptă se
realizează o epurare foarte înaintată 99-99,5[%] astfel încât apele pot fi vărsate direct în
emisari.
În construcţiile de epurare din cea de-a doua treaptă, apele rezultate conţin cantităţi
importante de nămol activ, adică bogat populat în bacterii oxidante şi care nu pot fi
evacuate în emisar pentru că ar provoca acolo aproximativ aceleaşi pagube ca şi apele
uzate netrecute prin staţia de epurare. Aceste nămoluri trebuie reţinute în staţia de epurare
întocmai ca şi depunerile şi nămolurile separate prin epurarea mecanică, operaţie ce se
realizează în decantoare, asemănătoare decantoarelor folosite la epurarea primară. Pentru
diferenţiere, decantoarele poartă denumirea treptei de epurare din care fac parte. Astfel, la
epurarea mecanică se numesc decantoare primare, la epurarea biologică cu o singură
treaptă – decantoare secundare, iar cele de la epurarea biologică cu două trepte –
decantoare terţiare. După decantarea secundară apele uzate mai conţin încă bacterii banale
şi patogene, întrucât construcţiile pentru epurarea mecanică şi biologică nu asigură
distrugerea totală a acestora. Pentru distrugerea bacteriilor se foloseşte dezinfectarea apelor
prin clorinare sau prin alte mijloace. În asemenea cazuri, epurarea mecano – biologică se
completează deci cu o epurare chimică. Nămolul reţinut după epurarea biologică este supus
prelucrării odată cu acela provenit de la epurarea mecanică. Cum însă el conţine o mare
cantitate mare de apă 98-99[%], înainte de a fi trimis la fermentare este uneori trecut prin
bazine de concentrare a nămolului; se obţine astfel o oarecare reducere a cheltuielilor
pentru fermentare.Epurarea biologică cu nămol activat necesită pe lângă construcţiile de

17
bază indicate anterior şi construcţii şi instalaţii de deservire suplimentare celor indicate la
epurarea mecanică şi anume:

- instalaţii pentru producerea sau introducerea artificială a aerului;

- staţii de pompare şi conducte pentru transportul şi distribuţia nămolului activ, a
aburului;
- recipiente şi dispozitive pentru condiţionarea nămolului.
Epurarea biologică asigură un grad înalt de epurare, adeseori fiind practic completă. Se
bazeaza pe actiunea comuna a proceselor mecanice, chimice si biologice si pot avea loc in
conditii naturale (campuri de irigare si de infiltrare, iazuri biologice etc), sau in bazine de
aerare cu namol activ de mica sau de mare incarcare, cu aerare normala sau prelungita.
Pentru apele uzate industriale in compozitia carora lipsesc substantele nutritive (azot si
fosfor) necesare bacteriilor aerobe, se prevad bazine speciale pentru introducerea acestor
substante chimice (este mai economica solutia de epurare in comun a acestor ape
industriale cu apele uzate menajere, deoarece deseurile orasenesti contin suficiente cantitati
de azot si fosfor). Constructiile si instalatiile in care se realizeaza procesele biochimice de
epurare biologica, alcatuiesc treapta secundara a statiei de epurare, avand drept scop final,
retinerea materiilor solide in solutii si in special a celor organice. Namolul produs in
treapta biologica este retinut prin decantare, in decantoarele secundare, numite si bazine
clarificatoare. In aceasta treapta de epurare sunt necesare, dat fiind complexitatea
proceselor, unele constructii si instalatii de deservire (instalatii pentru producerea si
introducerea artificiala a aerului, statii de pompare si conducte pentru transportul si
distributia namolului activ etc). In conditiile functionarii normale a treptei de
epurare primare si secundare, eficienta acestora exprimata prin gradul
de epurare realizat in ceea ce priveste materiile organice si a materiilor
in suspensie, separabile prin decantare, poate fi apreciat la 75 – 92 %.
De exemplu, apele uzate menajere epurate complet ( primar si
secundar), vor contine 15 – 20 mg CBO5 / dm si 20 – 30 mg suspensii /
dm la deversare in receptor. Apele uzate orasenesti vor avea valori
superioare acestora, marimea lor depinzand de incarcarea in poluanti a
apelor uzate industriale. In acest caz obtinerea de valori mai mici
presupune suplimentarea schemei clasice a statiei de epurare (de
exemplu, introducerea da mai multe trepte de epurare biologica).

Epurare mecano-biologica

G/S – grătare/site;
Dz – deznisipator;
D.P. – decantor primar;

18
 B.N.A. – bazin cu nămol activ;
D.S. – decantor secundar.
Această schemă de epurare mecano – biologică cuprinde o treaptă de epurare mecanică
şi una de epurare biologică. Treapta de epurare mecanică este asemănătoare celei
precedente; ea poate fi completată cu biocoagulatoare, în cazul în care în staţie există
nămol activ, sau în lipsa acestuia – cu bazine de preaerare. O parte din instalaţiile de
epurare mecanică pot fi folosite şi pentru recircularea şi prelucrarea nămolurilor care fac
parte din epurarea biologică. Epurarea biologică prin filtre biologice poate fi făcută în una
sau două trepte. Decantoarele secundare se prevăd după fiecare treaptă de filtre sau numai
după ultima treaptă. Pentru obţinerea unui grad de epurare mai ridicat apa poate fi
recirculată în cadrul fiecărei trepte de epurareEpurarea biologică prin bazine cu nămol
activ (bazine de aerare) se realizează prin construcţii de diferite tipuri şi poate fi: completă
sau parţială. După bazinele de aerare se prevăd decantoare secundare, nămolul reţinut în
aceste decantoare fiind trimis în concentratoare de nămol şi apoi prin pompare ca nămol de
recirculare în bazinele cu nămol activ, ceea ce prisoseşte (nămol în exces) fiind trimis în
biocoagulatoare şi decantoare primare. Pentru dezinfectarea apelor la care se foloseşte
clorinarea, ca bazine de contact la filtrele biologice pot folosi decantoarele secundare; la
bazinele cu nămol activ trebuie construite bazine de contact speciale deoarece în cazul
utilizării decantoarelor secundare speciale, bacteriile aerobe ar fi distruse prin clor
pierzându-se calităţile nămolului activ.

19
 Fig. 3.3. Schema de epurare mecano – biologică.

Cap. 4. Elemente de inginerie tehnologică

Diferenţierea metodelor de epurare ale apelor uzate menajere se face în mod curent
după natura fenomenelor principale pe care se bazează operaţiile în prima grupă adică în
epurarea apelor uzate, independent de fenomenele care se produc la prelucrarea
substanţelor reţinute, spre deosebire de apele uzate ale diferitelor industrii, la care scopul
principal al epurării este recuperarea substanţelor valorificabile.

4.1. Varianta tehnologică adoptată

Pentru epurarea apelor uzate s-a ales o schemă tehnologică alcătuită din două trepte
de epurare: una mecanică şi cea de-a doua treaptă biologică.
Procedeele de epurare mecano – biologica se bazeaza pe actiunea comuna a
proceselor mecanice, chimice si bilogice si pot avea loc in conditii naturale (campuri de
irigare si de filtrare, iazuri biologice etc.) sau in conditii artificiale prin filtrare biologica
(filtre biologice de mica sau mare incarcare, filtre biologice scufundate, filtre turn,
aerofiltre) sau in bazine de aerare cu namol activ de mica sau mare incarcare, cu aerare
normla sau prelungita.
Constructiile si instalatiile in care se realizeaza procesele biochimice de epurare
biologica alcatuiesc treapta secundara a statiei de epurare, avand drept scop final retinerea
materiilor solide in solutii si in special a celor organice. Namolul produs in treapta
biologica este retinut prin decantare, in decantoare secundare, numite si bazine
clarificatoare. In aceasta treapta de epurare sunt necesare, dat fiind complexitatea
proceselor, unele constructii si instalatii de deservire (pentru producerea si introducerea
artificiala a aerului, statii de pompare si conducte pentru transportul si distributia
namolului activ etc.).
In conditiile functionarii normale a treptei de epurare primare si secundare,
eficienta acestora exprimata prin gradul de epurare realizat in ceea ce priveste materrile
organice si a materiilor in suspensie, separabile prin decantare, poate fi apreciat la 75 –
92%.
Epurarea mecano – bilogica naturala constituie o solutie obisnuita pentru numeroase
statii de mica capacitate, deoarece in acest scop se poate folosi emisar ternul din apropiere
sau depresiunea de teren fara apa, in loc sa se construiasca un canal lung pana la receptor.
In acest scop, se aplica tehnica de infiltrare subterana (puturi absorbante sau campuri de
filtrare) si de irigare subterana. Puturile absorbante (utilizate tot mai rar) constituie o
solutie admisibila numai cand terenul este permeabil si nu afecteaza calitatea apei freatice
care se gaseste la mare adancime. De obicei aceste epurari necesita pompari; statia de
pompare se monteaza inainte sau dupa fosa septica.

20
 Dezavantajul principal al acestui procedeu de epurare mecano – biologica naturala
il constituie necesitatea scoaterii din circuitul agricol al unor suprafete mari de teren care in
cazul localitatilor mici sunt greu de obtinut.
Epurarea mecano – biologica artificiala se realizeaza in filtre biologice si bazine de
aerare cu namol activ. Filtrele biologice sunt preferate bazinelor de aerare deoarece sunt
mai simplu de realizat si rezista la socuri hidraulice. Se folosesc filtre obisnuite de mica
incarcare , filtre biologice cu discuri, filtre bilogice scufundate, transee filtrante etc. in ceea
ce priveste bazinele de aerare cu namol activ, utilizarea lor comporta deci gratare,
decantoare, bazine de aerare, decantoare scundare, spatii pentru fermentare si platforme de
uscare a namolurilor. In general, se prefera bzinele pentru oxidarea totala, bazinele
combinate, santurile de oxidare etc.

Fig. 4.1. Schema bloc de epurare mecano – biologică

21
Fig. 4.2. Schema de flux tehnologic a unei stații de epurare

22
 Apa uzată 4.1.1. Descrierea procesului tehnologic

va fi tratată într-o staţie de epurare care cuprinde două etape tehnologice: tratarea
mecanică şi tratarea biologică.
A. Tratarea mecanică are următoarea soluţie constructivă:
 deznisipator – separator de grăsimi
 bazin de egalizare – omogenizare şi pompare
B. Tratarea biologică se realizează utilizându-se următoarele dispozitive:

 instalaţia automatizată de deshidratare în saci

 bazinele de aerare cu:
• tanc de hidroliză

• tanc de nitrificare – denitrificare heterotrofă

• tanc de nitrificare autotrofă

 camera de coagulare
 tanc de sedimentare secundară

 unitate de dozare polielectrolit

 instalaţie de aerare cu patru compresoare
 instalaţie de dezinfecţie cu ultraviolete.
Apa limpezită şi tratată biologic este utilizată şi ca apă tehnologică de spălare nisip şi
platforme în staţia de epurare, prin intermediul unei pompe montate în căminul de evacuare
efluent, cât şi pentru cei doi hidranţi proiectaţi pe linia de spălare.
Apele uzate necesită o epurare pentru a putea fi deversate în mediul înconjurător,
respectiv în receptor. Gradul necesar de epurare este de cca. 79,04% pentru materiile solide
în suspensie, 91,27% pentru consumul biochimic de oxigen la cinci zile CBO5, 92,72%
pentru azot amoniacal, 78,16% pentru azotul total TKN şi de 82,53% pentru fosforul total
TP. Deci, staţia de epurare pe lângă îndepărtarea unor poluanţi clasici ca MTS (materii
solide în suspensie) şi CBO5, trebuie să realizeze şi reducerea amoniului, azotului şi
fosforului, precum şi a bacteriilor patogene existente în apele uzate.

4.1.2. Treapta mecanică

Grătare

23
Grătarele se utilizează şi ca mijloace de protecţie pentru părţile mobile ale echipamentelor
mecanice, cum ar fi rotoare de turbopompe, sertare de robinete, site, precum şi pentru
vieţuitoarele care cad în apă şi pot fi omorâte. În general grătarele sunt formate din bare

paralele, echidistante, prinse rigid pe suporţi transversali, astfel încât lasă între ele spaţii
libere denumite lumină.

Menţinerea corpurilor lipite pe grătar şi evitarea antrenării lor printre barele

acestuia se realizează printr-o viteză reală de trecere a apei prin grătar superioară valorii
de 0,8[m/s]. De regulă, viteza medie de trecere între barele grătarului se alege în gama 0,8 -
1[m/sec] valoare care se pot majora la debite maxime până la 1,2 – 1,4[m/s]. Este de
remarcat că o mişcare hidraulică lentă nu asigură reţinerea pe bare a materialelor şi că
adoptarea vitezelor mici se face numai la prizele de apă la care captarea se realizează prin
grătare dispuse paralel cu sensul curgerii apei, astfel ca pentru a fi captată, apa face un
unghi de 90°. În acest caz, viteza care se adoptă în faţa grătarului este de 0,075 – 0,1[m/s],
astfel încât să se evite antrenarea murdăriilor, a zaiului şi a debitelor solide în priză,
acestea continuându-şi curgerea în aval datorită vitezei apei de suprafaţă. De asemenea,
viteza mică de captare permite peştilor să se îndepărteze de grătar. Aceste grătare se
aşează la faţă, fără nici o retragere, ca să se evite formarea unor depuneri.

Pentru staţiile de epurare la care reţinerile sunt în cantităţi mari, circa 4….10
3
[dm /locuitor şi an], se prevăd grătare cu curăţire mecanică. Excepţie fac staţiile de epurare
mici la care curăţirea poate fi efectuata manual, precum şi staţiile mijlocii la care grătarele
rare sunt dispuse ca protecţie în amonte de grătarele medii sau dese prevăzute cu curăţire
mecanică. Reţinerile de pe grătare sunt tratate astăzi ca reziduuri (gunoi). Până nu demult
aceste reţineri erau scoase din apă, fărâmiţate cu ajutorul dezintegratoarelor şi apoi
reintroduse în circuit, în amonte de grătar. Actualmente, s-a renunţat la această soluţie din
cauza maselor plastice care produc perturbaţii în exploatare pe circuitele de nămol
(decantor primar, îngroşător de nămol) şi în special, la recircularea externă a nămolului la
metantancuri. Totodată, prelucrarea şi reintroducerea în apa uzată a unor murdarii ce au
fost o dată extrase, reprezintă un consum de energie nejustificat economic.

Grătare cu curăţire manuală.

Grătarele cu curăţire manuală sunt de tip plan dispuse faţă de orizontală, înclinat la
60…75[°], pentru a putea fi uşor curăţite manual cu ajutorul unei greble. Curăţirea
manuală se face de pe o pasarelă care, în multe cazuri, se află la nivelul terenului.

24
 Fig. 4.3. Grătar plan cu curăţire manuală

1 – umplutură din beton; 2 – bara LT 60 x 8; 3 – traversă; 4 - pasarelă

Întrucât deasupra nivelului apei din colectoarele de canalizare, în care se adună

reţinerile de pe grătare, se află gaze, mai grele decât aerul şi lipsite de oxigen, e absolut
necesar ca lucrătorul aflat pe pasarelă, în poziţie de curăţire, (aplecat) să aibă capul
deasupra nivelului terenului. Adâncimea maximă admisă între pasarelă şi partea inferioară
a grătarului este de 3 [m].

Grătar curb cu curăţire mecanică.

Grătarul curb cu curăţire mecanică, se utilizează doar pentru adâncimi mici de

canal. Barele grătarului sunt dispuse în secţiunea planului vertical după un arc de cerc de
cca. 90[°]. Curăţirea se efectuează cu una, două greble montate la extremitatea unor braţe
ce se rotesc în jurul unui arbore orizontal, dispus perpendicular pe direcţia de curgere a
apei. Pentru evacuarea reţinerilor colectate de greblă, se adoptă mai multe soluţii: una are
curăţitorul articulat la cadru şi prevăzut cu amortizoare pneumatice, gen pompa de umflat
cauciucuri, care elimină şocul la căderea curăţitorului după descărcarea greblei. Alta cu
contragreutăţi la capătul unor braţe scurte prinse solidar de curăţitor, ceea ce permite
pendularea şi amortizarea căderii. Ultima soluţie are curăţitorul fixat de braţele greblei şi
comandat de o greutate printr-un mecanism similar celui bielă manivelă; poziţia în spaţiu a
braţului greblei, pe de o parte, şi tendinţa greutăţii să coboare sub punctul de articulaţie al
pârghiei, pe de alta, conduc la mişcarea de curăţire.

25
 Fig. 4.4. Grătar curb cu curăţire mecanică.

1- cadru; 2-grătar; 3-greblă; 4-curăţitor greblă; 5-mecanism antrenare.

Descărcarea depunerilor se face, în general printr-un plan înclinat oscilant pe o

bandă transportoare dispusă transversal pe canal. Grătarul radial care în esenţă este un
grătar curb, cu arborele de curăţire vertical, nu se mai utilizează, pentru ca curăţirea se
făcea sub apa, reţinerile fiind apoi conduse la dezintegrator.

Depunerile de pe grătar sunt îndepărtate de obicei o dată pe zi, însă în perioadele cu debite
mai mari (pe timp de ploaie) se recomandă supravegherea continuă şi îndepărtarea lor mai
dese. De pe grătarele mai dese, depunerile sunt îndepărtate de 2-5 ori pe zi. Dacă
depunerile sunt îndepărtate mecanic, mecanismul trebuie să intre în funcţiune des, chiar
continuu, pentru a nu se produce înfundări consistente, care ar putea duce la bloca

Flotaţia. Separatoare de grăsimi.

Flotaţia este procesul de epurare a apelor uzate ce are drept scop îndepărtarea din
apele uzate orăşeneşti a uleiurilor, grăsimilor, şi în general a tuturor substanţelor mai
uşoare decât apa, care se ridică la suprafaţa acesteia în zonele liniştite şi cu viteze
orizontale mici ale apei. Flotaţia se realizează în bazine numite de flotaţie, sau separatoare
de grăsimi sau uleiuri. Separatoarele de grăsimi sunt amplasate după deznisipatoare, dacă
reţeaua de canalizare a fost construită în sistem unitar, şi după grătare când reţeaua a fost
construită în sistem separativ, şi când din schemă lipseşte deznisipatorul. Pentru epurarea
apelor uzate industriale, flotaţia este folosită în multe cazuri, în special când apele provin
din industria petrolieră, minieră, alimentară, etc. Separatoarele de grăsimi se prevăd în
cazul în care apele uzate au o concentraţie mai mare de 150[mg/dm 3] de substanţe grase
extractibile în eter de petrol, care nu sunt separabile la suprafaţa apei şi posibil de evacuat
în mod obişnuit prin dispozitive de raclare la suprafaţă a decantoarelor. Separatoarele de
grăsimi se prevăd obligatoriu când treapta mecanică este urmată de o treaptă biologică.

26
Procesul de flotaţie depinde de natura particulelor ce trebuie îndepărtate din apă. Din acest
punct de vedere se deosebesc particule mai grele decât apa (de exemplu sterilul din apele
uzate provenite de la prelucrarea minereurilor) şi particule mai uşoare decât apa (grăsimi,
uleiuri, etc.). Pentru a ajuta procesul de flotaţie şi în acelaşi timp pentru a împiedica
depunerea pe radierul bazinelor de flotaţie a substanţelor sedimentabile, se adaugă aer în
cazul particulelor grele, cât şi a celor uşoare. Pentru particulele grele, procesul de flotaţie
este ajutat şi de folosirea unor aşa numiţi agenţi de flotaţie sau spumanţi.

Pentru particulele uşoare se pot folosi următoarele procedee:

- flotaţia naturală, în cadrul căreia, în bazine deschise de flotaţie, apa uzată

mişcându-se cu viteză mică ajută la ridicarea la suprafaţă a particulelor uşoare;
- flotaţia cu aer de joasă presiune (0,5- 0,7 at.), realizată de asemenea în bazine
deschise de flotaţie, aerul ajutând flotaţia în sensul celor menţionate mai sus;
- flotaţia sub presiune, realizată în bazine închise în care se introduce aer sub
presiune mai mare decât presiunea atmosferică, care prin destindere bruscă
antrenează particulele care trebuie îndepărtate din apă;
- flotaţia sub vid, constă în saturarea apei cu aer şi apoi introducerea ei într-un bazin
închis cu presiune redusă, ceea ce conduce la degajarea de aer sub formă de bule
care antrenează la suprafaţă particulele în suspensie.
Pentru apele uzate orăşeneşti, ca şi pentru cele menajere, se foloseşte procedeul de flotaţie
naturală şi cel de flotaţie cu aer. S-a constatat că se poate creşte substanţial eficienţa flotării
dacă o dată cu aerul se introduce şi clor gazos. Pentru apele uzate industriale ce conţin
substanţe mai grele sau mai uşoare decât apa se aplică toate procedeele menţionate.
Aerarea apei uzate în bazine de flotaţie combină avantajele preaerării cu cele ale separării
particulelor uşoare din apă. La ieşirea din aceste bazine apa uzată este proaspătă;
hidrogenul sulfurat şi alte gaze de descompunere au fost eliminate din acesta şi s-a produs
şi o oarecare floculare a substanţelor coloidale. Uleiurile, grăsimile şi celelalte substanţe
colectate din separatoarele de grăsimi folosite pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti nu
sunt recuperabile pentru că sunt foarte poluate. Dacă predomină grăsimile organice, ele
sunt pompate în bazine de fermentare unde fermentează cu celelalte materii organice,
adăugarea grăsimilor producând o cantitate sporită de gaz cu o mare valoare calorică. Dacă
grăsimile minerale predomină, se preferă incinerarea sau arderea lor, deoarece fermentează
greu.

Bazine de flotaţie.

În fig. 4.5 este reprezentat un separator clasic de grăsimi, folosit pentru epurarea
apelor uzate orăşeneşti. Aerul comprimat, după cum rezultă din figură, este insuflat prin
radierul bazinului prin intermediul unor plăci poroase. Pentru a limita agitarea apei din
bazin datorită insuflării aerului, partea centrală este separată de părţile laterale prin doi
pereţi verticali. În compartimentele laterale, unde lichidul s-a liniştit, se produce separarea
particulelor uşoare. Pentru trecerea particulelor uşoare din compartimentul central în
compartimentele laterale, pereţii despărţitori au o serie de deschideri, la nivelul apei.

27
Materiile solide în suspensie separabile prin decantare care au fost antrenate în
compartimentele laterale, cad pe pereţii înclinaţi ai acestora şi de aici pe radier.

Fig. 4.5. Separator de grăsimi clasic

Grăsimile care se acumulează la partea superioară a compartimentelor laterale,

împreună cu o mică cantitate de apă, sunt evacuate prin rigola de grăsime într-un puţ de
colectare lateral, de unde sunt periodic pompate pentru fermentare sau ardere. În ceea ce
priveşte apa uzată, ea este evacuată printr-o conductă cu pantă mare şi diametru mic, care
pleacă de la partea inferioară a bazinului. Datorită vitezei mari ce se realizează pe
conducta de evacuare, se antrenează toate materiile solide depuse pe radierul bazinului.
Aici, la fel ca şi în alte instalaţii pentru epurarea apelor, datorită insuflării aerului, pe de o
parte, iar pe de altă parte, datorită mişcării pe orizontală a apei, se creează un curent în
spirală care ajută la separarea grăsimilor. Pentru captarea substanţelor separabile se
practică numeroase sisteme. În acest sens, se folosesc conducte găurite, aşezate transversal
direcţiei de curgere a apei, scufundate parţial sub nivelul apei, care pot fi reglate
(scufundate) pe verticală, în funcţie de cantitatea de grăsimi din apă. Un al sistem este
acela al plutitorilor, care susţin unul sau mai multe jgheaburi ce captează grăsimile şi care
apoi printr-o conductă de cauciuc flexibilă ajung în puţul de colectare. La separatoarele cu
insuflare de aer, una din defecţiunile curente este colmatarea plăcilor poroase, ceea ce face
ca aerul să nu mai fie uniform distribuit în bazin. În asemenea situaţii separatorul trebuie
oprit şi schimbate sau curăţite plăcile poroase de depuneri. Această defecţiune se constată
prin aceea că la suprafaţa apei, în anumite zone, apa este mai puţin agitată. O altă
defecţiune constă în blocarea dispozitivelor de manevră a jgheaburilor sau a conductelor
găurite de colectare a grăsimilor; deoarece blocarea s-a produs datorită necurăţirii la timp a
lor, trebuie procedat în consecinţă. La unele deznisipatoare jgheaburile de colectare a
grăsimilor sunt aşezate pe nişte plutitori reglabili, astfel încât muchia deversoare poate fi
scufundată în funcţie de cantitatea de apă cu grăsimi care se doreşte a fi evacuată. Şi la
aceste tipuri de instalaţii, defecţiunile (submersia mai mare sau mai mică) de datorează fie
unor blocări a conductei flexibile de legătură cu puţul de colectare a grăsimilor, fie

28
depunerilor care se formează în jgheaburi. Cu toate că această instalaţie ar trebui să
funcţioneze automat, totuşi o supraveghere a ei ar fi indicată.

Sedimentarea

Depunerile de pe fundul bazinelor provin din separarea amestecului solid – lichid,

denumit suspensie, prin sedimentarea fazei solide cu o densitate superioară, sub acţiunea
forţelor gravitaţionale. Depunerea, un reziduu ce poartă şi denumirea de precipitat, se află
în amestec cu starea lichidă şi formează nămolul. Lichidul limpede, ce rezultă din
sedimentare se numeşte decantat. Sedimentarea este influenţată de următoarele elemente:

- concentraţia şi structura fazei solide;

- viteza de sedimentare;
- durata sedimentării;
- curba de sedimentare;
- tendinţa de aglomerare;
- utilizarea de coagulanţi şi floculanţi
Pentru nisipuri s-au stabilit viteze de sedimentare, în funcţie de diametrul particulelor
solide şi de vitezele orizontale din decantor. Pentru celelalte suspensii, şi în special în cazul
apei de consum, este necesară efectuarea în mod continuu de analize de laborator din cauza
variaţiei în timp a caracteristicilor suspensiei.

Evacuarea depunerilor din başă. Depunerile, sunt in general, colectate într-o başă,
ce reprezintă o zonă mai adâncă din bazinul de sedimentare, destinate acumulării în
vederea evacuării periodice. Colectarea în başă a depunerilor se realizează natural datorită
pantelor ce se adoptă la radierul bazinului, sau prin utilizarea unui transport prin raclare,
caz în care radierul este orizontal.

Evacuarea prin pompare. În cazul în care nu se asigură o evacuare gravitaţională,

îndepărtarea nămolului din başă se efectuează prin pompare. Pompa este instalată înecat,
direct în başă, sau într-o cameră uscată amplasată lângă aceasta. Utilizarea pompelor
centrifuge se face atunci când nămolul nu este abraziv. În cazul nisipului puternic abraziv
ce distruge în timp scurt pompa, se utilizează alte sisteme de pompare, hidroelevatoare,
elevatoare pneumatice, etc. În cazul decantoarelor secundare, pompele se montează şi pe
podul raclor, în vederea evacuării rapide a nămolului, în scopul reducerii timpului nearat.

Evacuarea cu hidroelevator. Nisipul depus în camerele de sedimentare ale staţiilor de

pompare de la captarea apelor de consum este evacuat cu ajutorul hidroelevatoarelor.
Fluidul activ de lucru este apa provenită de la staţia de pompare, când presiunea acesteia
este suficientă, iar în caz contrar, se utilizează o pompă specială, de obicei multietajată,
care să asigure parametrii necesari hidroelevatorului. În fig. 7 se prezintă schematic
evacuarea cu ajutorul hidroelevatorului.

29
 Fig. 4.6. Evacuarea cu hidroelevator

1- racord pentru apă sub presiune; 2- racord refulare; 3- hidroelevator cu jet inelar; 4-
dispozitiv pentru reglarea duzei inelare; 5- robinet de separaţie; 6- inel din ţeavă, cu duze
pentru barbotare.

Evacuarea cu elevator pneumatic. La deznisipatoarele staţiilor de epurare

înălţimea apei este mică astfel că se recomandă folosirea elevatoarelor pneumatice ce
utilizează aer de joasă presiune. Sistemul prezintă avantajul că nu măreşte cantitatea de apă
evacuată odată cu nisipul. În afară de deznisipare, evacuarea cu elevator pneumatic se
utilizează şi la decantoarele secundare asigurând în acelaşi timp şi o aerare a nămolului
activ, precum şi în cazul recuperărilor de reactivi datorită reducerii cantităţii de apă din
nămolul extras.Camera de lucru se va amplasa la adâncimea maximă de 4[m] pentru a se
putea utiliza aerul furnizat de suflante, la care presiunea maximă este 0,5 [bar].

Deznisipatoare

Deznisipatoarele sunt bazine care se folosesc pentru separarea din apele uzate a
particulelor minerale mai mari decât 0,2 mm şi considerate a fi neputrescibile. În realitate,
pe lângă substanţele minerale, în deznisipatoare se reţin şi cantităţi reduse de substanţe
organice; de aceea nisipul reţinut este nociv şi trebuie tratat ca atare. Deznisipatoarele se
clasifică după direcţia de curgere a apei în: orizontale, verticale şi cu deschideri de fund

30
 Deznisipatoare orizontale.

Aceste deznisipatoare se construiesc cu cel puţin două compartimente, ambele fiind

active. Caracteristica principală a deznisipatoarelor orizontale constă în aceea că mişcarea
apei în acestea se face pe orizontală. Forma lor în plan este în cele mai multe cazuri
dreptunghiulară.

Nisipul extras prin orice metodă se transportă la platformele pentru uscare sau se
depozitează direct în depresiuni ale solului servind la umplerea acestora. Nisipul uscat mai
poate fi folosit pentru completarea stratului drenant al platformelor pentru deshidratarea
nămolurilor sau în construcţii, la pavaje etc.

Transportul nisipului la platformele de uscare sau la locurile de depozitare şi utilizare se

poate face hidraulic (cu folosirea hidroelevatoarelor sau hidromonitoarelor) sau uscat (cu
benzi de transport, vagonete decovil sau autocamioane).

Pentru debite mici sunt folosite deznisipatoarele cu curăţire manuală. El are două
compartimente separabile prin stăvilare, care au la partea inferioară un dren comandat de o
vană, nisipul depus este evacuat periodic, manual, după ce în prealabil s-a scos din
funcţiune compartimentul respectiv şi s-a evacuat apa prin intermediul drenajului. Apa
rezultată de la golirea deznisipatorului este trimisă înapoi în staţie. În secţiune transversală,
fiecare compartiment are formă dreptunghiulară şi pentru debite ceva mai mari –
trapezoidală.

Deznisipatoare verticale

Acestea sunt, în general, mai puţin utilizate în staţiile de epurare a apelor uzate deoarece
necesită adâncimi de construcţie mari, în timp ce eficienţa lor este adeseori inferioară
deznisipatoarelor orizontale.

Deznisipatoarele verticale asigură colectarea depunerilor în başă în timp ce tipurile

orizontale creează condiţiile hidrodinamice ca depunerea să se facă pe întreaga lungime a
acestora.

Transportul nisipului de pe fundul deznisipatorului

Întrucât nisipul se depune în deznisipator de-a lungul acestuia, în funcţie de granulaţie cu

particulele mari către amonte, în principiu se utilizează transportul cu raclete dinspre aval
spre amonte la o başă urmând ca din aceasta să fie evacuat la exterior.

Lanţ cu racleti. Acesta constituie unul din tipurile de echipamente destinat transportului
nisipului de pe fundul deznisipatoarelor către o başă din amonte, şi constă dintr-o serie de
racleti aşezate pe unul sau două lanţuri (fig. 8). Racletile sunt în general din lemn, şi deci,
în caz de nevoie se pot repara sau înlocui, fără demontarea întregului sistem, atunci când
acestea se află la suprafaţă, la partea superioară. Fiecare compartiment este echipat cu o
linie proprie de curăţire .

31
 Fig. 4.7. Lanţ cu racleţi

a - secţiune longitudinală; b - secţiune transversală pentru echipament cu un lanţ;

c- secţiune transversală pentru echipament cu două lanţuri;

1-racletă; 2- lanţ; 3- lagăr; 4- roată de lanţ.

Pod mobil cu racleţi. Deznisipatorul are drept echipament un pod mobil, sub formă de
platformă, care încalecă toate compartimentele. În dreptul fiecărui compartiment se află
câte un raclete la extremitatea unei tije. În cursa activă, din aval spre amonte, racleţii se
află coborâte şi curăţă deznisipatorul, descărcând depunerile în başa din amonte. În cursa
pasivă, racleţii sunt scoşi afară din apă (fig. 9).

Fig. 4.8. Pod mobil cu racleţi

Acţionarea racleţilor se face în mai multe feluri:

a) cu cabluri, prin existenţa unui mecanism central şi a câte unei tobe pentru cablu în
dreptul fiecărui raclete;
b) hidraulic, prin existenţa unui electromotor care mişcă racleţii;
c) prin contragreutate comandată de came fixate pe compartiment la capetele aval şi
amonte.
Variantele a şi b necesită mecanisme de acţionare ale racleţilor, pe când varianta c
utilizează chiar mecanismul de deplasare, fiind mai convenabil, dar mai dificil de realizat;
sistemul este aplicat în ţară.

32
Evacuarea din başă a nisipului uscat.

Evacuarea pe plan inclinat cu racleţi cu lanţ. În fig. 4.9. se prezintă un dispozitiv

de evacuare cu racleţi a nisipului din deznisipator. Racleţii apasă pe planul înclinat şi
împiedică scăparea nisipului, în timp ce apa, care nu este antrenată, se scurge înapoi. Apa
care revine în deznisipator conţine şi substanţe organice, aşa că nisipul este relativ curat şi
se poate descărca într-un container. Viteza liniară a lanţului cu racleţi este de 0,05…
0,1[m/s].

Fig. 4.9. Evacuarea pe plan inclinat cu racleţi cu lanţ

Evacuarea pe plan înclinat cu racleţi cu excentric. La acest echipament evacuarea

nisipului se face prin racleti păşitori, în mod similar cu modul de curăţire a fundului, cu
diferenţa că aceasta se produce pe un plan inclinat, de pantă redusă, ceea ce conduce la
lungimi mari. Din acest motiv, de obicei, se combină operaţiunile de transport şi evacuare
prin racleti păşitori.

Pod mobil pentru evacuarea nisipului de pe fundul deznisipatoare-lor. În această categorie

intră echipamentele care absorb direct nisipul cu apă de pe fundul deznisipatorului şi-l
aduc deasupra nivelului terenului pentru a fi deshidratat şi îndepărtat, în loc ca operaţia să
se facă în două faze (cu două echipamente) una de transport către başă şi a doua etapă de
evacuare. Pentru efectuarea acestei operaţii se utilizează o platformă mobilă care încalecă
toate compartimentele deznisipatorului. Aceasta execută o mişcare alternativă, de tip du-te
– vino, rulând cu roţi pe şine metalice. Platforma este prevăzută cu dispozitive de evacuare
pentru fiecare compartiment. Mecanismele pentru deplasarea platformei se calculează
pentru învingerea rezistenţei de rulare datorită greutăţii proprii, a vântului şi a încercărilor
accidentale. Rezistenţa de deplasare a dispozitivelor de curăţire este foarte mică putând să
nu fie luată în calculul general.

Alimentarea cu energie electrică se face printr-un cablu flexibil care fie că este suspendat
de cărucioare cu roţi susţinute pe un cablu din oţel, fie că se înfăşoară pe un tambur aflat pe
platformă. Tamburul este acţionat prin resort, ca în cazul macaralelor, sau electric, soluţie
cu fiabilitate mai mare utilizată în ţara noastră. Comenzile sunt în general manuale.

33
 Pod mobil cu pompă. Podul mobil cu pompă reprezintă o soluţie mai veche care prevede
fie o pompă pentru toate compartimentele, fie câte o pompă pentru fiecare compartiment,
amplasate pe un pod mobil. De regulă, pompa refulează pe o rigolă dispusă paralel cu
deznisipatorul. Se utilizează o pompă volumică, cu diafragmă, care este auto-aspirantă şi se
uzează mai puţin la nisip. Prin faptul că exploatarea este discontinuă, soluţia cere atenţie
deosebită iarna când există pericol de îngheţ.

Pod mobil cu hidroelevator. Podul mobil cu hidroelevator este, de asemenea, o soluţie

mai veche (fig. 11), care a apărut ca necesară pentru înlocuirea pompei din cauza uzurii
acesteia. În acest caz, platforma este prevăzută cu o pompă de apă cu aspiraţia prin sorb cu
clapetă, pentru a putea fi amorsată. Aspiraţia pompei se face de la un nivel superior, unde
probabilitatea de antrenare a nisipului este redusă.

Fig. 4.10. Pod mobil cu hidroelevator pentru deznisipator

1 — hidroelevator; 2 — racord de refulare; 3 — apă sub presiune;

4 — pompă pentru apă curată sub presiune; 5 — ţeavă de aspiraţie;

6 — sorb cu clapetă; 7—platforma sudată, cu roţi, pe şine.

Când platforma ajunge la capăt de cursă se opreşte pompa, iar nisipul colectat în
decantor, cu o cantitate mai mică de apă se evacuează. Fiecare compartiment al
deznisipatorului este echipat cu hidroelevator. Soluţia este astăzi depăşită întrucât prezintă
o exploatare greoaie pe timp de iarnă, precum şi datorită manevrelor care trebuie efectuate
la fiecare curăţire.

Decantoare.

După direcţia de curgere a apei şi după alcătuirea lor tehnologică, se deosebesc:

1) decantoare orizontale longitudinale;

2) decantoare orizontale radiale;
3) decantoare verticale (circulare sau pătrate in secţiune transversală).

34
După modul de îndepărtare a depunerilor, se deosebesc:

1) decantoare cu curăţire manuală;

2) decantoare cu sisteme de curăţire mecanică;
3) decantoare cu sisteme de curăţire hidraulică.
După amplasarea lor în staţia de epurare, se deosebesc:

1) decantoare primare, amplasate înainte de instalaţiile de epurare biologică şi care au

drept scop reţinerea materiilor in suspensie din apele brute;

2) decantoare secundare, amplasate după instalaţiile de epurare biologică şi care au

drept
scop reţinerea nămolurilor biologice, rezultate în urma epurării in instalaţiile biologice.

Uneori, în special înainte decantoarelor primare, se practică coagularea suspensiilor din

apă, ceea ce conduce la realizarea unei decantări mai eficiente şi la reducerea volumului de
decantare.

Decantoare radiale

În figura 4.11. se arată un decantor radial. Accesul apei se face printr-o conductă
care trece pe sub decantor şi debuşează apoi în centrul lui, sub nivelul apei. Distribuţia apei
se realizează printr-un perete metalic deflector circular şi care obligă apa să pătrundă în
bazin pe la partea inferioară a peretelui. Evacuarea apei se face printr-o rigolă periferică,
prevăzută cu un deversor reglabil având muchia în formă de dinţi de ferăstrău. Evacuarea
nămolului se realizează prin intermediul unei conducte, care funcţionează sub presiune
hidrostatică. Antrenarea nămolului de pe radier şi împingerea lui în pâlnia de nămol este
realizată de un pod raclor. Tot pe acest pod raclor este prins şi un braţ metalic, având o
lungime egală cu un sfert de diametru, care antrenează grăsimile şi le împinge către
periferie, unde se opresc în peretele semiînecat, ce împiedică grăsimile să intre în rigola de
colectare.

Grăsimile sunt antrenate către o conductă basculantă, aşezată paralel cu jgheabul, într-
o întrerupere a acestuia. Conducta basculantă are o fantă orizontală aşezată astfel încât
atunci când podul raclor cu dispozitivul de basculare a conductei nu se găseşte in dreptul
ei, fanta se găseşte deasupra apei. Când podul raclor ajunge în dreptul ei se produce
bascularea, fanta coboară sub nivelul apei şi antrenează grăsimile aduse de braţul metalic,
legat la podul raclor. Grăsimile ajung apoi printr-o conductă in bazinul de colectare a
grăsimilor, aşezat alături de decantor.

35
 Fig. 4.11. Decantor radial

Evacuarea nămolului se face printr-o conductă care porneşte din pâlnia de nămol şi
ajunge într-un cămin cu vană. Un motor electric antrenează podul raclor; acesta se sprijină
la centru pe un eşafod metalic, iar la periferie pe două roţi dotate cu bandaje de poliuretan,
care circulă pe peretele bazinului. Podul raclor este prevăzut cu o serie de braţe, care au la
partea de jos nişte palete reglabile care conduc nămolul către pâlnia de nămol. Pentru un
contact mai bun între palete şi peretele radierul bazinului, acestea au prevăzute la partea de
contact cu radierul nişte benzi de cauciuc. Pentru curăţirea pereţilor este prevăzută o perie
metalică în contact permanent cu pereţii, antrenată de podul raclor.

Capătul conductei de aducţiune este aşezat de obicei la o adâncime de 20–30[cm]

sub nivelul apei; muchia de jos a deflectorului cilindric de la intrare se găseşte la nivelul
părţii inferioare a peretelui exterior al decantorului; unele tratate recomandă adâncimi de
0,90 -1,80[m] sub nivelul apei. Diametrul deflectorului circular reprezintă 10-20[%] din
diametrul decantorului. La unele decantoare rigola de colectare a apei decantate este
aşezată la 1,00-2,00[m] distanţă de peretele decantorului; în asemenea cazuri accesul apei
în rigolă se face prin latura dinspre perete, unde se află şi deversorul reglabil. Pereţii
semiînecaţi sunt aşezaţi la distanţe de 0,3 – 0,4[m] de deversorul de colectare a apei
decantate; în cazul jgheabului aşezat la distanţă de perete este suficient să se supraînalţe
peretele opus deversorului; adâncimea de cufundare a pereţilor semiînecaţi este de obicei

36
de 0,30[m] sub nivelul apei. Viteza periferică a podului raclor variază între 10 şi
60[mm/s], realizând 1-2 rotiri complete pe oră. Evacuarea nămolului din decantoare se
poate face intermitent sau continuu; pentru decantoarele secundare, evacuarea trebuie să se
facă întotdeauna continuu; evacuarea intermitentă sau continuă a nămolului se poate
realiza gravitaţional, prin presiune hidrostatică sau pompare. Evacuarea intermitentă se
realizează la intervale variind între 0,5 şi 6[h]. diametrul minim al conductelor de nămol
este 200[mm], iar viteza minimă în acestea este de 0,70[ m/s].

Raclorul, dispozitivele de curăţare a spumei, stăvilarele şi vanele trebuie controlate

din punctul de vedere al funcţionării, iar suprafaţa apei trebuie ţinută sub observaţie.
Nămolul plutitor sau abundenţa bulelor de gaz sunt indicii că utilajul sau mersul epurării
sunt defectuoase. Decantoarele au eficienţa cea mai mare când debitul este distribuit egal
tuturor bazinelor decantoare, şi în acestea, pe toată suprafaţa, cât mai uniform. Aceasta se
poate realiza numai dacă deversoarele sunt orizontale, curate, fără depuneri sau vegetaţie
acvatică. Dacă distribuţia apei în decantor se face prin pereţi găuriţi sau deflectoare,
curăţirea acestora trebuie să fie de asemenea făcută la timp. Dispozitivele de evacuare a
spumei trebuie reglate din timp în timp pentru a evita antrenarea şi a unei cantităţi de apă
prea mari. Dacă nu sunt prevăzute dispozitive de evacuare a spumei, evacuarea acesteia
trebuie să se facă manual, cu scule construite în consecinţă de către personalul de
exploatare a staţiei.

Nămolul acumulat în pâlniile de nămol este evacuat prin conductele de descărcare în

puţurile de nămol ale staţiilor de pompare care îl trimite, fie în bazinele de fermentare a
nămolului, fie înapoi în bazinele de nămol activ, etc. Câteodată, nămolul poate fi pompat
direct din pâlniile de nămol, pomparea fiind continuă sau intermitentă. Fiecare pompă este
recomandabil să extragă nămol de la o singură pâlnie sau puţ al staţiei de pompare în
acelaşi timp. Dacă pompa extrage în acelaşi timp din mai multe pâlnii, diferenţele de
pierdere de sarcină din conducte, densitatea, vâscozitatea şi factorii de colmatare vor face
ca dintr-o pâlnie colectoare să fie pompat mai mult nămol, iar din cealaltă mai puţin.
Pomparea trebuie făcută de preferinţă un timp scurt, la intervale egale şi mai dese, decât pe
perioade mai lungi la intervale neregulate.

În staţiile mici, unde personalul supraveghează staţia cu intermitenţă, nămolul poate

fi pompat numai o dată sau de două ori pe zi, în timp ce în staţiile mari, unde există
personal toată ziua, nămolul este bine să fie pompat din oră în oră. O atenţie deosebită
trebuie dată cantităţii de nămol care se pompează, pentru a nu pompa şi apa decantată. Se
recomandă ca toate conductele de nămol să fie prevăzute cu posibilităţi de spălare, şi în
acest caz să se procedeze la spălarea conductelor cel puţin o dată pe săptămână. Spălarea
conductelor trebuie de asemenea să se facă şi în momentul în care se constată că pomparea
nămolului merge greu. Odată cu spălarea conductelor trebuie să se facă şi spălarea
pompelor. Pe pompele de nămol trebuie instalate aparate de măsurare a presiunii pentru a
indica condiţiile în care lucrează pompa, cu ajutorul acestora putându-se constata şi o
eventuală depunere de nămol pe conducta de refulare.

37
 Uneori, la suprafaţa apei, în decantoare se constată apariţia nămolului plutitor,
datorită unui început de fermentare a nămolului în bazinul de decantare. Începerea
fermentării nămolului se datorează neevacuării la timp a acestuia sau unor defecţiuni de
curăţire, nu tot nămolul din decantor fiind evacuat la timp, şi în mod continuu. Nămolul
este adus la suprafaţă de gazele de fermentare. În asemenea situaţii decantorul trebuie scos
din funcţiune, golit, şi verificate cauzele neîndepărtării complete a nămolului, respectiv
trebuie făcute remedierile necesare. De cele mai multe ori se constată că principala cauză
este insuficienta curăţire a nămolului de pe lamele raclorului.

Alteori se constată că nămolul din pâlnia de nămol nu poate fi evacuat

gravitaţional, prin conducta de descărcare. Această deficienţă poate fi datorată fie
conţinutului mare de nisip, argile sau alte materiale grele sau uşor compactabile, fie unor
viteze mici pe conducta de descărcare. Deficienţa poate fi remediată fie prin oprirea la
locurile de producere a materialelor menţionate mai sus, fie prin răscolirea din timp în
timp a nămolului cu ajutorul aerului comprimat, fie prin schimbarea conductei de
descărcare pentru a obţine pe ea o viteză corespunzătoare antrenării depunerilor. La
instalaţii se constată că lanţurile sau lamele raclorului se rup, se degradează cu o frecvenţă
mare. Această deficienţă se datorează încărcării prea mari a acestuia, lamele împingând o
cantitate prea mare de nămol, sau acesta este prea consistent. Rezultă că raclorul a fost
subdimensionat şi este necesară reproiectarea lui.

O deficienţă mai rar întâlnită, însă care poate apărea datorită încărcării apelor uzate
cu substanţe organice în cantitate mare şi uşor fermentabile, este apariţia în decantoare, în
anumite perioade, a unei ape de culoare închisă şi urât mirositoare. În general, apele
provenite de la fabricile de conserve, bere, textile, precum şi apele de nămol din bazinele
de fermentare a nămolului pot produce asemenea neplăceri, care provoacă fermentarea
nămolului din bazinul de decantare, şi deranjează decantarea propriu - zisă. În scopul
prevenirii acestor deficienţe se procedează în primul rând la clorinarea apei pentru a
întârzia fermentarea substanţelor organice, sau se analizează posibilitatea preepurării
acestor substanţe. În ceea ce priveşte apele de nămol din bazinele de fermentare, se
analizează cauzele care conduc la producerea de ape de nămol de calitate inferioară,
prelungindu-se eventual timpul de fermentare, se evacuează apa de nămol în iazuri de
rezervă, sau în bazinele de nămol activ, etc. Clorinarea poate fi folosită şi pentru vegetaţia
acvatică care se dezvoltă uneori în decantoare şi în jgheaburile de colectare a apei
decantate.

Curăţitoare pentru decantoare

Curăţitoarele pentru decantoare sunt denumite şi racloare, fiind destinate îndepărtării

depunerilor de pe radier, precum şi a transportării materialelor colectate către başa de
evacuare, situată în amonte. Radierul decantoarelor longitudinale este orizontal, sau cu o
pantă de 1[%] către başa de evacuare. În soluţiile mai vechi, când nu se folosea evacuarea
mecanizată, decantoarele se executau cu fundul în pantă mai mare; astăzi, din cauza
racloarelor, radierul trebuie să fie orizontal. Având în vedere că radierul decantoarelor nu
este perfect, precum şi datorită faptului că există posibilitatea căderii în decantor a unor

38
corpuri, aduse în multe cazuri de vânt, este nevoie să se asigure o oarecare elasticitate a
lamei racloare, pentru evitarea blocajelor, apelându-se de aceea, la lamele articulate.

Curăţitoare pentru decantoare radiale. În general, decantoarele radiale au o formă

circulară în plan orizontal, la care se racordează fundul înclinat cu o pantă de 1/5 către
centru, unde se află başa de colectare, denumită şi conul central. Această pantă, reprezintă
valoarea cea mai mare a unghiului de taluz natural solicitată de nămoluri astfel încât
acestea să curgă singure. În acest caz destinaţia raclorului, utilizat ca echipament de
curăţire, este să desprindă particulele de nămol care aderă la radier astfel încât curgerea
naturală să se efectueze fără rezistenţă, în lungul dreptei de cea mai mare pantă. De
asemenea, cel puţin in porţiunea exterioară, lamele racloare conduc la viteze mai mari
decât scurgerea naturala si astfel apare fenomenul de împingere si transport. Prin aceste
ipoteze s-a reuşit să se obţină racloare mai uşoare si cu putere instalată mai redusă. Dacă la
construcţiile mai vechi, lama era fabricată dintr-o bucată, în zilele noastre, lama se execută
din segmente, dispunerea lor făcând ca scurgerea să fie continuă, ca şi cum ar fi dintr-o
bucată, asigurând transportul rapid al nămolului organic.

În cazul nămolului mineral, segmentele de lama nu mai sunt dispuse ca pentru o

scurgere continuă, ci la fiecare rotaţie a raclorului, nămolul trece de pe un element pe altul
astfel încât să se obţină o îngroşare a lui chiar pe radierul decantorului. În acest ultim caz
este necesar sa se efectueze, pentru transportul unei particule de la periferie către başa
centrală, un număr de rotaţii ale raclorului corespunzător numărului de segmente ale lamei.
Deasupra başei centrale, decantorul radial are o construcţie din beton care-i fixează centrul
geometric. În centru se amplasează pivotul raclorului metalic.

Podul se compune dintr-o grindă metalică dispusă radial. În centrul decantorului

grinda are un pivot cu un rulment, şi cu inele colectoare pentru alimentarea cu energie
electrică, iar la capătul opus, în dreptul peretelui cilindric al bazinul din beton, mecanismul
de antrenare. Ca soluţie modernă, partea superioară a peretelui cilindric este amenajată ca o
cale de rulare. Mecanismul de antrenare este prevăzut cu roti de rulare, având fie bandaje
masive din cauciuc sau material plastic, fie pneuri. O soluţie neeconomică şi depăşită
tehnic constă din utilizarea de roţi metalice ce rulează pe şina metalică circulară.

a) Pod raclor pentru decantoare primare. În figura 4.12. se prezintă un pod raclor pentru
decantoare primare. În acest caz, lamele sunt de asemenea segmentate, dar dispuse astfel
încât scurgerea să se facă continuu, pentru ca nămolul organic sedimentat sa fie evacuat cat
mai repede. Neformându-se gheaţă, punctele de articulaţie ale braţelor se afla la prinderea
pe grindă principală, care practic este aceeaşi ca şi la decantoarele pentru apa de consum.
Întrucât la decantorul primar se separă, prin flotaţie naturală, spuma, de grinda principală a
podului este agăţată lama semiscufundată care, în mişcarea de rotaţie a raclorului, este
împinsă spre periferie. De asemenea, tot de grinda principală este fixată şi o lamă pentru
descărcarea spumei către o pâlnie, dispusă într-un punct fix la periferia decantorului. Pâlnia
are un plan înclinat pe care se deplasează lama de descărcare.

b) Pod raclor pentru decantoare radiale secundare. Raclorul este similar sau chiar acelaşi
cu cel pentru decantor primar, fără însă a fi prevăzut cu dispozitivele de transport şi de
39
evacuare a spumei. Având în vedere că raclorul transportă nămolul activ şi că acesta
trebuie să se întoarcă la regenerare în bazinele de aerare, timpul admis pentru staţionare în
decantor este de 45…50[min], la o antrenare cu o viteză periferică de 0,04[m/s]. Diametrul
maxim adoptat pentru acest tip de decantor si raclor este de 25[m].

Fig. 4.12. Raclor pentru decantor primar radial

1 – pivot central; 2 – grinda radială;

3 – grinda de capăt cu mecanism de antrenare;

4 – lama racloare; 5 – lama de spumă; 6 – dispozitiv de evacuare a spumei;

7 – lama deversantă; 8 – perete semiscufundat; 9 – balustradă;

10 – tablou electric; 11 – ecran la corpul central

c) Pod raclor pentru decantoare cu recircularea nămolului. În categoria decantoarelor

accelerate intră şi cele cu recircularea nămolului. Acestea au drept scop, ca prin contactul
cu apa brută încărcată cu suspensii coagulate şi nămolul recirculat, să formeze flocoane
mari ce se decantează mai uşor şi permit încărcări de suprafaţă superioare, micşorând astfel
dimensiunea în plan a decantoarelor.

Acest echipament, denumit impropriu raclor, îndeplineşte trei funcţii:

a) de amestecare a apei brute cu nămolul recirculat de un agitator central cu opt braţe;

b) de recirculare cu pompa de tip axial, cu turaţii variabile şi debit dat de suma debitului
de apă brută şi de apa cu nămol recirculat; la încărcări mari in suspensii a apei brute, nu
mai este astfel necesară recircularea nămolului (debitul recirculat fiind nul), debitul pompei

40
se reglează la debitul apei brute pentru ca să se menţină sensul de curgere în decantor, iar
la încărcări minime în suspensii a apei brute, pompa instalată central, vehiculând astfel de
patru ori debitul;

c) de curăţire; ca raclor, este de tip pod rotativ (antrenare periferică) şi lame înclinate,
articulate, care dirijează nămolul raclat spre o başă inelară, deoarece centrul decantorului
este ocupat de camera de floculare şi de îngroşare; başa inelară având diametrul mare se
prevede ca nămolul să fie evacuat prin trei puncte dispuse la 120°; transportul nămolului în
başa se realizează cu ajutorul unei lopeţi articulate, cu formă corespunzătoare secţiunii
başei, ce este precedată de un scarificator (grebla cu dinţi de oţel lat sau ţeavă, de lungime
diferită, după forma trapezoidală a canalului), ambele antrenate în mişcare de grinda
principală. Pentru a se asigura şi evacuarea unor debite de nămol, raclorul are două viteze
de antrenare, una mai mică, normală, de 2,5...3[cm/s], şi a doua dublă, ce se obţine prin
motoare electrice, cu două turaţii. Cele trei conducte de evacuare a nămolului sunt
prevăzute cu robinete acţionate pneumatic, automat, în funcţie de poziţia lopeţii şi a
cantităţii de nămol.

4.1.3. Treapta biologică

Epurarea apelor uzate prin procedeul cu nămol activ

Epurarea apelor uzate poate fi mai mult sau mai puţin complexă, în funcţie de
caracteristicile fizico-chimice şi microbiologice ale apelor şi de cerinţele de calitate pentru
evacuarea în râurile receptoare. Apele uzate, având un predominant caracter anorganic, pot
fi tratate prin procedee fizico-chimice în care eliminarea substanţelor impurificatoare se
face prin procese chimice şi fizice ca de exemplu: sedimentare, neutralizare, precipitare,
coagulare, adsorbţie de cărbune activ, schimb ionic, etc. Apele uzate cu caracter pronunţat
organic, pot fi tratate prin procedee fizico-chimice şi/ sau biologice, în ultimul caz,
eliminarea substanţelor organice impurificatoare făcându-se prin procese biochimice,
procesele metabolice ale microorganismelor .
Până în prezent, specialiştii în domeniul epurării apelor consideră că metoda cea mai
eficientă şi mai economică de îndepărtare a substanţelor organice din apele uzate este
folosirea procedeelor de epurare biologică. Aceste procedee se bazează pe reacţiile
metabolice ale unei populaţii mixte de bacterii, ciuperci şi alte microorganisme (în special
protozoare şi unele metazoare inferioare), care îşi desfăşoară activitatea în anumite
construcţii hidrotehnice, instalaţii de epurare. În practica epurării, aceasta populaţie
(biocenoza) se numeşte biomasă.

Compoziţia biocenozelor şi randamentul de îndepărtare a substanţelor organice

depinde de condiţiile de mediu: compoziţia apei uzate şi concentraţia de impurităţi,
temperatura, condiţiile de amestec, modul de exploatare a instalaţiei de epurare. Diferitele
specii ale biomasei coexista în echilibru dinamic; frecvenţa lor poate fi modificată de
factorii enumeraţi mai sus. Fluctuaţiile temporale ale factorilor de mediu sunt compensate
de dinamica populaţiei de microorganisme care are o bună capacitate de adaptare; în acest
41
fel, calitatea apei epurate variază puţin. Fluctuaţiile de lungă durată ale condiţiilor de
mediu, ca şi intoxicările acute ale organismelor, datorită evacuării de poluanţi toxici,
conduc la variaţii considerabile ale biocenozei; în acest caz, efluentul "epurat" nu mai are
calităţile cerute. Apele uzate menajere, reprezintă amestecuri neomogene a zeci de
compuşi organici simpli şi complecşi care sunt asimilaţi de către microorganisme, în
principal glucide, aminoacizi, esteri ai acizilor graşi. Apele uzate industriale se evacuează
după folosirea apei în procesele de obţinere a materiilor prime şi în cele de producere a
bunurilor necesare activităţii economice şi sociale, se caracterizează prin variaţii mari ale
compoziţiei şi concentraţiei; într-un timp dat, putem întâlni în aceeaşi apă uzată materii
prime, produşi intermediari, produşi finali, şi produşi ai reacţiilor secundare. Procedeele
de epurare biologică utilizează una din cele două grupe fiziologic diferite de
microorganisme: aerobe sau anaerobe. Microorganismele anaerobe se folosesc pentru
fermentarea nămolurilor şi fermentarea unor ape uzate industriale concentrate.
Microorganismele aerobe sunt folosite în mod curent în epurarea majoritarii apelor uzate
cu caracter predominant organic, şi în ultima vreme, de asemenea pentru fermentarea
nămolurilor organice. Alimentare biocenozelor respective se face continuu sau discontinuu
cu apă uzată sau cu solide organice separate din aceasta, prima metodă fiind mai des
folosită. Pentru epurarea aerobă a apelor, cele mai utilizate procedee sunt: cu nămol activ,
biofiltre, iazuri de oxidare. Deşi aceste procedee diferă între ele cu privire la timpul de
contact între microorganisme şi apa uzată, necesarul de oxigen, modul de utilizare al
nămolului biologic sunt identice. În ultimii ani, în epurarea biologică a apelor uzate
industriale prevalează procedeul cu nămol activ datorită calităţilor acestui procedeu .

Etapele epurării apelor uzate în instalaţiile de nămol activ sunt:

1) Apa uzată (influentul) este preepurată mecanic, respectiv este separată de o

parte a suspensiilor prin sedimentarea acestora în decantorul primar (1), sau prin alte
procese fizico-chimice, daca este cazul, este amestecată cu nămolul recirculat (de
întoarcere) şi este aerată împreună cu nămolul activ (biomasa) în bazinul de aerare
(reactor) (2), în aşa fel încât oxigenul dizolvat să satisfacă necesităţile de mediu ale
microorganismelor aerobe, aglomerate în flocoane, iar acestea să se menţină în suspensie;
2) Apa epurată (efluentul), lipsită în procent de peste 95[%] de substanţe organice
degradabile, este separată de nămol prin sedimentarea acestuia în decantorul secundar (3),
şi condusă în râul receptor;
3) Nămolul activ depus în decantorul secundar este reîntors (recirculat) în bazinul
de aerare şi amestecat cu apa de tratat;
4) Nămolul activ excedentar, rezultat din procesele care au loc în reactor în timpul
epurării este scos din circuit, pentru ca în bazinul de aerare să rămână concentraţia de
biomasă stabilită ca optimă.
Diferitele variante ale procesului cu nămol activ diferă, în principal prin modul de
introducere a apei uzate şi prin raportul între substrat şi microorganisme.

42
 Fig. 4.13. Fluxul tehnologic al epurării apelor uzate cu nămol activat

1-decantor primar; 2- bazin de aerare (reactor); 3 - decantor secundar;

a - influent; b - efluent; c - nămol recirculat; d - nămol excedentar spre tratare.

Calitatea contactului dintre impurităţile organice şi biomasă se păstrează prin

procesele de metabolism, de oxidare a substanţelor organice şi de sinteză a masei celulare
vii. În procesul epurării apelor uzate, concentraţia substanţelor organice este exprimată
global, direct prin determinarea carbonului organic, sau indirect prin determinarea
consumului chimic de oxigen. Schematic, procesul de epurarea biologică are loc în reactor
astfel: substanţele organice din apa uzată sunt adsorbite şi concentrate la suprafaţa
biomasei; aici, prin activitatea enzimelor eliberate de celulă (exoenzime), substanţele sunt
descompuse în unităţi mici care pătrund în celula microorganismelor unde sunt
metabolizate; o parte a reacţiilor care au loc furnizează energie reacţiilor prin care se
formează masa celulara nouă, iar produşii finali ai descompunerilor (CO2, H2O, azotaţi,
sulfaţi) sunt eliberaţi în mediu; moleculele mici de substanţe organice, aflate în mediul
apos, pot difuza în celulă fără să fie adsorbite pe suprafaţa acesteia . Deci, în epurarea
biologică, concomitent cu eliminarea substanţei organice impurificatoare, se obţine
creşterea biomasei sub forma materialului celular insolubil, sedimentabil, precum şi
produşi reziduali (din metabolism sau din distrugerea celulei), unii uşor de îndepărtat
(CO2), alţii rămân dispersaţi în mediul lichid, conferind o anumită valoare CCO - ului şi
CBO5- ului apei epurate; pentru nămolul activ se aproximează în general, creşterea
biomasei la 40-60[%] din cantitatea de substanţă organică asimilabilă, existentă în apa
uzată menajeră. Această substanţă organică considerată global, reprezintă substratul
dezvoltării microorganismelor din nămolul activ.

În linii generale, la îndepărtarea satisfăcătoare a substanţelor organice din apele uzate din
procesele biologice iau parte:

a) fenomene fizice ale transferului de masă (separarea prin sedimentarea a

suspensiilor grosiere din apa uzată brută, a suspensiilor obţinute prin coagulare, ca şi a
materialului celular sedimentabil din apa tratată; introducerea oxigenului din aer în apă;
difuzia oxigenului dizolvat ca şi a substratului nutritiv în celulele microorganismelor;
adsorbţia substanţelor dizolvate a particulelor coloidale şi a suspensiilor fine pe suprafaţa
biomasei; desorbţia produşilor de metabolism în mediu;
b) fenomene chimice (reacţii catabolice-oxidarea substratului, respiraţia endogenă;
reacţii anabolice-creşterea biomasei; inhibarea reacţiilor enzimatice de către substanţe
toxice)

43
 c) fenomene hidraulice (de curgere; distribuţia apei uzate în reactor; timpi de
retenţie; viteze de sedimentare, încărcări hidraulice)
Cunoaşterea temeinică a proceselor de asimilare sau de sinteză (anabolism) şi de
dezasimilare sau de oxidare (catabolism), a condiţiilor de mediu în care au loc cu eficienţă
optimă, a inhibitorilor metabolici, precum şi cunoaşterea posibilităţilor de menţinere a
echilibrului din punct de vedere tehnico - economic intre aceste procese conduce la
elaborarea instalaţiilor de epurare biologică având randamente maxime în îndepărtarea
poluanţilor şi la îndepărtarea erorilor fundamentale în aprecierea posibilităţilor de epurarea
biologică a anumitor ape uzate industriale.

4.2. Materii prime si materiale auxiliare

Caracteristicile materiilor auxiliare (nămolurile)

Nămolurile se pot clasifica după mai multe criterii:

1) După provenienţa apei uzate, există:
a) nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
b) nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale;
2) După treapta de epurare, se disting:
a) nămol primar din decantoarele primar;
b) nămol secundar din decantoarele secundare;
c) nămol amestecat: cu nămol activ în exces sau nămol de la filtrele biologice,
combinat cu nămol primar;

3) După stadiul de prelucrare în cadrul gospodăriei de nămol, se menţionează:

a) nămol proaspăt;
b) nămol fermentat, stabilizat aerob, anaerob sau chimic;
4) După compoziţia chimică, se disting:
a) nămoluri cu compoziţie predominant organică, ce conţin peste 50[%] substanţe
volatile în substanţă uscată;
b) nămoluri cu compoziţie predominant anorganică, ce conţin peste 50[%]
substanţe minerale în substanţă uscată.

4.2.1. Carcacterizarea fizico-chimica si tehnologică

Caracteristicile fizico-chimice ale nămolurilor

Caracteristicile fizico-chimice ale nămolurilor depind de provenienţa apei uzate şi

tehnologia de epurare. Pentru a caracteriza nămolurile se apelează la indicatori generali
(umiditate, greutate specifică, pH, putere calorică, etc.) şi la indicatori specifici (substanţe

44
fertilizante, detergenţi metale, uleiuri, grăsimi, etc.). Datorită naturii complexe a
nămolurilor, indicatorii generali şi specifici se completează şi cu alţi parametri ce
caracterizează modul de comportare a nămolurilor la anumite procese de prelucrare
(fermentabilitate, rezistenţă specifică la filtrare, compresibilitate,). Principalele
caracteristici fizico-chimice ale nămolurilor, care prezintă interes în tehnologia de
prelucrare şi evacuare sunt prezentate în continuare.

Umiditatea nămolurilor variază în limite destul de largi, în funcţie de natura nămolului, de

treapta de epurare din care provine. Nisipul reţinut în reţinut în deznisipatoare are o
umiditate de cca. 60[%], nămolul primar proaspăt 95-97 [%], nămolul activ în exces 98-
99,5[%].

În nămoluri, apa este legată de particulele solide în mai multe moduri, fiecare tip de
apă putând fi separată printr-un anumit procedeu. Astfel, există:

- apă interstiţială, separabilă prin decantare;

- apă de adeziune, separabilă prin filtrare sau centrifugare;
- apă de adsorbţie, separabilă prin uscare;
- apa capilară sau intracelulară, separabilă prin uscare sau incinerare.
În principiu, energia necesară pentru separarea apei creşte exponenţial cu conţinutul în
reziduu total al nămolului.

Greutatea specifică a nămolului depinde de greutatea specifică a substanţelor solide

pe care le conţine, de umiditatea şi de provenienţa nămolului din cadrul staţiei; nămolul
primar brut are o greutate specifică de 1,004-1,014[t/m3], nămolul activ în exces are valori
în jur de 1,001[t/m3], iar după îngroşare 1,003[t/m3].

Mineral şi volatil în substanţa uscată este un criteriu de clasificare a nămolurilor şi

un criteriu de selecţie a procedeelor de prelucrare, întrucât un nămol organic este
putrescibil şi se are în vedere mai întâi stabilizarea sa, mai ales pe cale biologică
(fermentare anaerobă, stabilizare aerobă), pe când nămolul anorganic se prelucrează prin
procedee fizico-chimice (solidificare, extracţie de elemente utile). Întrucât pentru
înlăturarea apei cele mai folosite procedee sunt deshidratarea, uscarea şi incinerarea, pentru
caracterizarea nămolurilor se utilizează anumiţi parametri specifici ce interesează în mod
deosebit aceste operaţii. Între aceştia, cei mai importanţi sunt: rezistenţa specifică la
filtrare, compresibilitatea şi puterea calorică.

Rezistenţa specifică la filtrare este un parametru care indică posibilitatea eliminării

apei dintr-un nămol prin filtrare. Cu cât rezistenţa specifică este mai mare, cu atât apa se
îndepărtează mai greu.

În conformitate cu rezistenţa specifică la filtrare, nămolurile se împart în:

- nămoluri greu filtrabile, în categoria cărora se încadrează nămolurile orăşeneşti

brute şi unele nămoluri primare fermentate cu durată scurtă de fermentare;
- nămoluri cu filtrabilitate medie, care cuprind unele nămoluri anorganice şi unele
nămoluri cu durată de fermentare mare;

45
 - nămoluri uşor filtrabile cu rezistenţă la filtrare mică, în categoria cărora intră
nămoluri condiţionate, nămoluri provenite din epurare mecano – chimică, nămoluri
fibroase, etc. Rezistenţa specifică la filtrare se determină experimental. Pentru aceasta, se
măsoară volumele de filtrat scurse la anumite intervale de timp într-o instalaţie specifică de
laborator, prin filtrare la o diferenţă de presiune negativă sau pozitivă. Cu cât factorul de
compresibilitate a unui nămol este mai mare, cu atât variază mai mult rezistenţa specifică
la filtrare a acestuia cu presiunea. Factorul de compresibilitate exprimă comportarea
nămolului în timpul filtrării .
Puterea calorică a nămolului variază în funcţie de conţinutul de substanţă organică
(volatilă). Puterea calorică se determină experimental, utilizând o bombă calorimetrică. Se
poate determina puterea calorică şi prin utilizarea de calcul stabilite pe baza conţinutului
nămolului în substanţă volatilă.

Conţinutul în metale grele şi nutrienţi ( K, P, N) prezintă o importanţă deosebită,

atunci când se are în vedere valorificarea nămolului ca îngrăşământ agricol sau agent de
condiţionare a solului. Dar utilizarea agricolă a nămolurilor este condiţionată, în primul
rând, de conţinutul nămolului în substanţe toxice şi în special, în metale grele, care prezintă
un grad ridicat de toxicitate. Dacă nămolul menajer conţine cantităţi reduse de metale
grele, în general sub limitele admise, nămolul rezultat din epurarea în comun a apelor
orăşeneşti cu cele industriale conduc, în funcţie de profilul industriei la creşterea
concentraţiei de metale grele în nămol. Prezenţa şi concentraţia metalelor grele în
nămolurile industriale depind de profilul şi procesul tehnologic al industriei . Culoarea,
mirosul, textura, fluiditatea şi plasticitatea sunt legate de gradul de fermentare a
nămolurilor în asemenea măsură, încât adeseori, chiar numai aceste caracteristici pot
indica instalaţia de unde provin. Nămolul proaspăt este cenuşiu sau gălbui, adeseori cu
bucăţi vizibile de resturi de mâncare, hârtie, gunoaie şi alte murdării; miroase urât, este
vâscos şi greu deshidratabil, iar apa conţinută este tulbure şi urât mirositoare. Nămolul
fermentat este cenuşiu închis, negru, cu miros specific de putrefacţie şi ceva mai puţin
vâscos decât nămolul proaspăt. Nămolul activ este brun, floculos şi lipsit de miros.
Nămolul activ în exces este de asemenea parţial descompus, are culoarea brun - deschisă,
este floculos, iar în stare proaspătă are un miros de pământ vegetal; descompus în
continuare devine septic, cu miros neplăcut.

4.2.2. Conditii de calitate, depozitare, transport

Recircularea namolului din metantancuri

Instalatiile de recirculare a namolului au ca scop principal omogenizarea namolului:cel

proaspat cu cel fermentat,cel cu temperatura mai mare cu cel cu temperatura mai joasa,etc.

1.Recircularea interioară cu hidroelevator

Echipamentul mecanic pentru recircularea nămolului se compune din hidroelevator, reţea

de conducte şi pompa pentru circulaţie exterioară racordată la partea inferioară a

46
metantancului. Hidroelevatorul este amplasat în zona superioară astfel încât să se asigure
antrenarea crustei şi spumei odată cu nămolul aspirat. Actualmente metoda nu este
recomandată datorită următoarelor dezavantaje:

a) randament energetic redus;

b) suspensiile cu dimensiuni mari, din nămolul primar, pot înfunda duza sau
pompa;
c) în sistem trebuie asigurate viteze mai mari, corespunzătoare hidrotransportului.
2. Rrecircularea interioară cu dispozitiv de stropire. Echipamentul mecanic se
compune dintr-o pompă exterioară racordată la partea inferioară a metantancului, reţea de
conducte, dispozitiv de stropire rotitor (brasaj) antrenat din exterior cu un grup
motoreductor la 8…10 [rot./min]. Sistemul asigură stropirea stratului superficial (crusta –
spuma), favorizând degajarea bulelor de gaz. Pompa este utilizată pentru vehicularea
nămolului prin schimbătorul de căldură şi pentru stropire prin dispozitivul de brasaj în
scopul distrugerii spumei. Sistemul are dezavantajul că pompa de recirculare, dimensionată
pentru învingerea rezistenţei hidraulice prin conducte si schimbătorul de căldură, trebuie să
funcţioneze continuu, chiar dacă nu este nevoie de încălzire .

3. Recircularea interioară cu gaz-lift . Echipamentul mecanic pentru recirculare gaz-

lift este alcătuit dintr-un agregat pentru comprimarea gazului, conducte, şi un dispozitiv cu
duze pentru dispersie. Barbotarea conţinutului vasului de fermentare cu gaz propriu
conduce la o bună omogenizare. Debitul de gaz necesar barbotării este de 1…1.5[m3/min şi
m2 de suprafaţă]. Dezavantajul sistemului constă în consumul de energie suplimentar
pentru comprimarea gazului precum si măsurile speciale ce trebuie luate la vehicularea
acestuia.

4.Recircularea mecanică interioară. Amestecătorul mecanic intubat (pompa) cu

spirală sau axial este larg utilizat la metantancurile încălzite care funcţionează cu nivel
constant obligatoriu. Echipamentul mecanic se amplasează pe verticală, în centrul
metantancului, cu motorul electric deasupra capacului metalic al acoperişului. Rotorul elice
sau spirală, amplasat la partea superioară a tubului central, este imersat la 300[mm] în
stratul de nămol. În funcţionare, el aspiră apa de nămol, antrenând pe această cale crusta şi
spuma formată la suprafaţă, o împinge în jos prin tubul vertical şi asigură mişcarea de
circulaţie. Turaţia rotorului este de 750[rot/min] realizată prin cuplarea directă a acestuia
pe axul electromotorului având puterea de 1,1…1,5[kW]. Diametrul rotorului este de
200…265[mm]. Tubul vertical de circulaţie este centrat în metantanc prin suportul de
ghidaj montat în acoperiş şi susţinut de picioare rezemate pe radier.

Spre deosebire de celelalte sisteme de recirculare, acesta impune menţinerea constantă a

nivelului. Evacuarea nămolului fermentat se face prin dispozitiv de prea-plin. Creşterea
nivelului în scopul deversării se realizează prin introducerea nămolului proaspăt

5.Recircularea exterioară a metantancului. Echipamentul mecanic pentru recirculare

exterioară este alcătuit dintr-o electropompă de nămol, schimbătorul de căldură şi reţeaua
de conducte. Racordul de aspiraţie se face în partea inferioară, iar cel de refulare spre zona
superioară. Rolul principal al acestuia este de a asigura energia termică necesară
47
desfăşurării procesului de fermentare în domeniul mezofil. Pentru cazul realizării condiţiei
de omogenizare a conţinutului, aspiraţia se face din mai multe puncte situate în diferite
puncte ale cuvei. În această situaţie, când nu este necesară o cantitate de energie termică
suplimentară, reţeaua de conducte are posibilitatea de a elimina din circuit schimbătorul de
căldură. Se recomandă utilizarea echipamentului mecanic pentru circulaţie exterioară
concomitent cu cel corespunzător recirculaţiei mecanice interioare.

Instalaţii de încălzire a nămolului

Aceste instalatii sant necesare pentru a satisface cererea de caldura necesara namolului care
se introduce in bazin pentru a ajunge la temperatura namolului in curs de fermentare din
bazin. Astfel se compenseaza pierderile de caldura prin peretii si acoperisul bazinului.
Încălzire nămolului se poate face prin metode directe de contact cu sursa caldă introdusă în
metantanc, sau, indirecte, prin schimbătoare de căldură cu circulaţie exterioară faţă de
cuvă.

Încălzirea directă se realizează prin:

a) injectare de abur sau apă caldă în zona adiacentă a radierului cuvei; apa sau
condensul se evacuează în exterior prin conducta apei de nămol; eficienţa metodei este de
cca. 60[%] pentru injecţie de apă caldă; introducerea directă a aburului a dat bune rezultate,
dar soluţia nu este întotdeauna aplicabilă economic deoarece este necesară dedurizarea
apei, apar zgomote, etc.;
b) conducte cu apă caldă montate în interiorul cuvei, pe eşafod, sau lângă radier şi
pereţi; eficienţa metodei este de cca. 80[%];
c) arderea gazului de fermentare în arzătoare deschise sau camere speciale de
combustie, submerse, cu difuzia gazelor calde în masa nămolului din cuvă. Eficienţa totală
a instalaţiei este de cca. 85..90[%];
d) încălzirea nămolului care intră în bazin, în zona radierului, cu vapori sau cu
schimbător de căldură în contracurent. Încălzirea nămolului în schimbătoare de căldură
este metoda cea mai răspândită. Schimbătorul de căldură exterior se construieşte sub forma
unui recipient de nămol, în interiorul căruia, în plan vertical este o spirală prin care circulă
apa caldă la o temperatura de maxim 68[°C]. La temperaturi mai mari ale apei sau la
încălzirea cu vapori s-ar produce prăjirea nămolului şi formarea crustelor arse. Capacul
frontal al recipientului se rabate în plan orizontal ceea ce permite vizitarea si curăţirea
spiralei. Nămolul încălzit este refulat în bazinul de fermentare.

4.3. Procese tehnologice componente (P.T.C.)

Procese unitare pentru epurarea apelor uzate industriale

A. Procese fizice
Procesele fizice de epurare sunt acelea n care substantele poluante nu sufera transformari
în alte substante, având la baza principiile:

48
a) separarea gravitationala a particulelor grele, nedizolvate în apa, sub influenta gravitatiei,
prin sedimentare, prin flotatie sau prin centrifugare.
b) flotatia este un proces unitar de separare din apa, sub actiunea câmpului gravitational
terestru, a particulelor cu densitate mai mica decât a apei. Flotatia poate fi naturala sau cu
aer introdus în apa sub forma de bule fine. Scopul flotatiei este de a forma o spuma stabila
care sa încorporeze particulele insolubile.
c) filtrarea consta în trecerea apei printr-un mediu poros în care are loc retinerea prin
fenomene predominant fizice. Filtrarea este un proces de sitare cu ajutorul unei tesaturi
fine.
d) retinerea pe gratare si site a impuritatilor mari (crengi, fire, etc) pe gratare si a celor mai
mici pe site. Sitele servesc pentru retinerea impuritatilor nedizolvate de dimensiuni mai
mici si sunt realizate din table metalice sau din placi de material plastic perforat. Acestea
pot fi statice si mobile (ciururi cu miscare de vibratie sau giratoare).
e) epurarea în filtre granulare si filtre cu prestrat. Procesul consta în filtrarea prin straturi de
materiale granulare (de ex. din antracit, nisip cuartos, granat) aranjându-se cu diametrul
descrescând în sensul de curgere.
f) epurarea prin membrane. Membrana este o bariera pentru speciile moleculare sau ionice
din apa. Procesul de epurare cu membrane se numeste osmoza, care poate fi directa sau
inversa.
Alte metode de epurare prin membrane sunt:
* ultrafiltrarea - se folosesc mai multe membrane cu permeabilitate selectiva pentru
anumiti componenti.
* electrodializa - foloseste membrane cu permeabilitate selectiva la anioni, respectiv
cationi, deplasarea acestora facându-se sub influenta unui câmp electric, ca la electroliza.
g) transferul între faze se bazeaza pe trecerea poluantilor într-o alta faza, nemiscibila cu
apa, care poate fi lichida, solida sau gazoasa.
h) distilarea consta în trecerea apei în faza de vapori, prin încalzire, urmata de condensarea
vaporilor, deoarece impuritatile au o volatilitate mai redusa decat apa.
i) înghetarea consta în trecerea apei în faza solida sub forma de cristale de gheata, care se
separa de reziduuri.
j) spumarea este un proces de separare a unor impuritati organice dizolvate în apa.
k) absorbtia are la baza fenomenul de retinere pe suprafata unui corp a moleculelor unei
substante dizolvate în apa. Materialul, lichid sau solid, pe care are loc retinerea se numeste
absorbant, iar substanta retinuta absorbat.
Ca absorbanti se folosesc materiale solide cu suprafata specifica mare, carbunele activ,
cenusa fina, etc. Carbunele activ poate retine o masa de substante organice de pâna la 5%
din greutatea sa .

49
B. Procese chimice: prin procesele chimice de epurare, poluantii sunt transformati în alte
substante mai usor de separat, precipitate insolubile, gaze, care pot fi stipale sau care au o
activitate nociva mai redusa.
a) neutralizarea este un proces prin care pH-ul unei solutii uzate este reglat prin adaos de
acizi sau baze.
b) oxidarea si reducerea
Scopul oxidarii este de a converti compusii chimici nedoriti în altii mai putin nocivi .
Reducerea consta în transformarea unor poluanti cu caracter oxidant în substante
inofensive care pot fi usor epurate.
c) precipitarea este un proces de epurare bazat pe transformarea poluantilor din apele
reziduale în produsi insolubili.
d) coagularea si flocularea
e) schimbul ionic
Schimbatorii de ioni se utilizeaza mai ales pentru dedurizarea apelor, folosind cationati în
forma sodiu (Na), iar regenerarea lor se face cu clorura de sodium.
Folosirea schimbatorilor de ioni este o solutie mai scumpa.
C. Procese biologice
Substantele organice pot fi îndepartate din apa de catre microorganisme care le utilizeaza
ca hrana, respectiv sursa de carbon.
Epuraea apelor reziduale prin procese biologice poate fi :
* Epurarea biologica aeroba
* Epurarea biologica anaeroba
D. Dezinfectia: dezinfectia este necesara în cazul apelor uzate care contin microorganisme.
Daca sterilizarea presupune distrugerea tuturor microorganismelor, prin dezinfectie nu se
distrug toate. Un dezinfectant pentru apa este clorul. Dintre metodele fizice de dezinfectie,
cele mai utilizate sunt metoda termica si iradierea cu radiatii de energie ridicata.

4.3.1. Mecanismul procesului de epurare

În urma colectării apelor uzate provenite din folosinţe, a rezultat un debit mediu de
600 mc./zi. Apa uzată va fi tratată într-o staţie de epurare care cuprinde două etape
tehnologice: tratarea mecanică şi tratarea biologică.
C. Tratarea mecanică are următoarea soluţie constructivă:
 deznisipator – separator de grăsimi
 bazin de egalizare – omogenizare şi pompare
D. Tratarea biologică se realizează utilizându-se următoarele dispozitive:

50
  instalaţia automatizată de deshidratare în saci
 bazinele de aerare cu:
• tanc de hidroliză

• tanc de nitrificare – denitrificare heterotrofă

• tanc de nitrificare autotrofă

 camera de coagulare
 tanc de sedimentare secundară
 unitate de dozare polielectrolit
 instalaţie de aerare cu patru compresoare
 instalaţie de dezinfecţie cu ultraviolete.

Apa limpezită şi tratată biologic este utilizată şi ca apă tehnologică de spălare nisip şi
platforme în staţia de epurare, prin intermediul unei pompe montate în căminul de evacuare
efluent, cât şi pentru cei doi hidranţi proiectaţi pe linia de spălare.
Apele uzate necesită o epurare pentru a putea fi deversate în mediul înconjurător,
respectiv în receptor.
Conform calculului de dimensionare de mai jos, gradul necesar de epurare este de
cca. 79,04% pentru materiile solide în suspensie, 91,27% pentru consumul biochimic de
oxigen la cinci zile CBO5, 92,72% pentru azot amoniacal, 78,16% pentru azotul total TKN
şi de 82,53% pentru fosforul total TP.
Deci, staţia de epurare pe lângă îndepărtarea unor poluanţi clasici ca MTS (materii
solide în suspensie) şi CBO5, trebuie să realizeze şi reducerea amoniului, azotului şi
fosforului, precum şi a bacteriilor patogene existente în apele uzate.

Epurarea apei in statii de epurare se realizeaza in mai multe trepte si anume: treapta
primara, treapta secundara si treapta tertiara. Ca produsi finali ai procesului de epurare
dintr-o statie de epurare rezulta: apa purificata in diferite grade, functie de proces si de
starea ei initiala, precum si namoluri.

Schema de epurare se alege pe baza unor calcule tehnico-economice comparative

intre mai multe variante facute prin considerarea mai multor factori ca: existenta de
terenuri disponibile pentru statii de epurare sau economic inapte pentru alte folosinte,
posibilitatea asigurarii zonei de protectie sanitara in jurul statiei de epurare, obligativitatea
asigurarii gradului de epurare necesar, distanta fata de emisarul in care se deverseaza apele
purificate, cantitatile de namoluri rezultate in fiecare proces de epurare si posibilitatile de
depozitare sau de distrugere a lor, posibilitatea asigurarii statiei de epurare cu personal
calificat.

51
 In functie de volumul de apa epurata zilnic si de natura apelor se poate opta din punct
de vedere economic si constructiv pentru rezervoare din diferite materiale sau bazine din
beton.

4.3.2. Bilanţ de materiale

Staţia de epurare proiectată desăvârşeşte unui oraş cu 40.000 locuitori.

Deşi apele uzate au o densitate mai mare decât apele naturale şi o

vâscozitate diferită, în calcule se consideră că au aceeaşi densitate şi
vâscozitate ca a apelor naturale.

Debitul volumic al apei la intrare în staţie este:

Qa.umed . = 21600 ( m 3 / zi )

Debitul masic al apei la intrare în staţie este:

M a.u .med = Qa.u .med ⋅ ρa.u . = 21600 (t / zi )

M a.u .med = 21600 (t / zi )

Bilanţul de materiale pentru grătare

M a .u .med M a .u .g
GRĂTARE

M dg

Ecuaţia generală de bilanţ pentru grătare este:

M a.u .med = M a.u .g + M d g

M d g = Vd g ⋅ ρd g

Conform literaurii:

40000
- volumul reţinerilor pe grătare este: Vd = 0,016 ⋅ ( m 3 / zi ) = 0,64 (m 3 / zi )
g
1000
(1)

52
 - densitatea reţinerilor de pe grătare este: ρ d g = 0,75(t / m 3 )
(2)

Din (1) şi (2) rezultă: M d g = 0,6(t / zi )

M d g = M a.u .d . g . + M ud . g .
M s.u .d . g . = 0,6 − 0,48 = 0,12 (t / zi )
M ud . g . = 80 % ⋅ M d g

M a .u .g = M a.u .med − M d g ⇔
M a .u .g = 21600 − 0,6 = 21599 ,4

Bilanţul de materiale pentru deznisipator

M a .u .g M a .u .dz
DEZNISIPATOR

M d dz

Ecuaţia generală de bilanţ pentru deznisipator este:

M a.u.g = M a.u .dz + M d dz

M d dz = Vd dz ⋅ ρ d dz

Conform literaturii:

40000
- volumul reţinerilor în deznisipator este: Vd dz = 0,02 ⋅ = 0,8(m 3 / zi )
1000
(3)
- densitatea reţinerilor din deznisipator este: ρ d = 1,5(t / m 3 )
dz

(4)

Din (3) şi (4) rezultă: M d dz = 0,8 ⋅ 1,5 = 1,2(t / zi )

53
 M d dz = M s.u .d . dz + M u d . dz
M s .u .d . dz = 1,2 − 0,9 = 0,3(t / zi )
M ud . dz = 60 % ⋅ M d dz

M a .u .dz = M a .u .g − M d dz
M a .u .dz = 21599 ,4 −1,2 = 21598 ,2(t / zi )

Bilanţul de materiale pentru separatorul de grăsimi

M a .u .dz SEP. M a .u .s . g .
GRĂSIMI

M d s. g .

Ecuaţia generală de bilanţ pentru separatorul de grăsimi este:

M a .u .dz = M a .u .s . g . + M d s . g .

M d s . g . = Vd s . g . ρd s . g .

Conform literaturii:

- volumul reţinerilor din separatorul de grăsimi este:

40000
Vd s . g . = 0,04 ⋅ ( m 3 / zi ) = 1,6( m 3 / zi )
1000
(5)
densitatea reţinerilor din separatorul de grăsimi este: ρ d s . g . = 0,3(t / m )
3
-
(6)

Din (5) şi (6) rezultă: M d s . g . = 1,6 ⋅ 0,3 = 0,48(t / zi )

M d s . g . = M s.u .d . s . g . + M u d . s . g .
M s.u .d . s . g . = 1,2 − 0,72 = 0,48 (t / zi )
M ud . s . g . = 60 % ⋅ M d s . g .

M a.u .s . g . = M a .u .dz − M d s . g .
M a.u .s . g . = 21597 ,9 −1,2 = 21596 ,7(t / zi )

54
 Bilanţul de materiale pentru decantorul primar

M a .u . s . g . DECANTOR M a .u .d . p .
PRIMAR

M dd . p.

Conform literaturii:

- volumul de nămol din decantorul primar este:

40000
Vd d . p . = 0,7 ⋅ (m 3 / zi ) = 28 (m 3 / zi )
1000
(7)
- densitatea nămolului din decantorul primar este: ρd d . p.
= 1,01(t / m 3 )
(8)

Din (7) şi (8) rezultă: M d d . p . = 28 ⋅1,01 = 28 ,28 (t / zi )

M d d . p . = M s.u .d . d . p . + M u d . d . p .
M s .u .d . d . p . = 28 ,28 − 29 ,58 = 1,3(t / zi )
M u d . d . p . = 95 % ⋅ M d d . p .

M a .u , d . p . = M a .u .s . g . − M d d . p . ⇔
M a .u .d . p . = 21596 ,7 − 28 ,28 = 21568 ,42 (t / zi )

Bilanţul de materiale pentru decantorul secundar

M a .u .d . p . DECANTOR M a .e.
SECUNDAR

M dd .s.

Ecuaţia generală de bilanţ pentru decantorul secundar este:

M a.u .d . p . = M a.e. + M d d . s .

M d d . s . = V d d . s . ⋅ ρd d . s .

55
Conform literaturii:

- volumul de nămol din decantorul secundar după bazinul cu nămol

40000
activat este: Vd d . s . = 1,5 ⋅ ( m 3 / zi ) = 60 ( m 3 / zi )
1000
(9)
densitatea nămolului din decantorul secundar este: ρ d d . s . = 1,001(t / m )
3
-
(10)

Din (9) şi (10) rezultă: M d d . s . = 60 ⋅1,001 = 60,06 (t / zi )

M d d . s . = M s.u .d . d . s . + M ud . d . s .
M s.u .d . d . s . = 60 ,06 − 58,36 = 1,7(t / zi )
M u d . d . s . = 97 % ⋅ M d d . s .

M a.e. = M a .u .d . p . − M d d . s .
M a.e. = 21568 ,42 − 60 ,06 = 21508 ,36 (t / zi )

Prezentarea bilanţului real de materiale sub formă tabelară

Tabelul 3 Bilanţ de materiale

FAZA COMPONENT INTRĂRI IEŞIRI

m [t/zi] m [t/zi]
M a .u .med Apă uzată 21600
TOTAL 21600
M dg Depuneri pe grătare 0,3
M d dz Depuneri în deznisipator 1,2
M ds.g . Depuneri în separator de grăsimi 1,2
M dd . p. Depuneri în decantoarele primare 28,28
M dd .s. Depuneri în decantoarele 60,06
secundare
M a .e. Apă epurată 21508,36
TOTAL 21600
TOTAL 21600 21600

4.4. Utilajele instalatiei pentru realizarea tehnologiei

56
 Bazinele cu namol activ sunt constructii in care epurarea biologica aeroba a apei
areloc in prezenta unui amestec de namol si apa uzata, agitat in permanenta si aerat.
Epurarea apei in aceste bazine poate fi asemuita cu autoepurarea care se produce in apele
de suprafata; in bazinele cu namol activ insa in afara de agitarea si aerarea amestecului, se
realizeaza si accelerarea procesului de epurare, ca urmare a maririi cantitatii de namol prin
trimiterea in bazine a namolului de recirculare. Influentul cu continut de impuritati
organice este pus in contact intr-un bazin cu namol activ cu cultura de microorganisme
care consuma impuritatile degradabile biologic din apa uzata. Apa epurata se separa apoi
gravitational de namol activ in decantorul secundar. O parte din namolul activ, separat in
decantorul secundar este recirculata in bazinul de aerare, iar alta parte este evacuata ca
namol in exces in decantorul primar in asa fel incat in bazinele de aerare se mentine o
concentratie relativ constanta de namol activ; in bazinul de aerare cultura de
microorganisme este mentinuta in conditii de aerare printr-un aport permanent de aer sau
oxigen.
Bazinele de aerare pneumatică. Aerarea pneumatică se caracterizează prin introducerea de
bule de aer în apă. Acestea sunt, ţinînd seama de mărimea lor, de trei categorii: bule fine,
bule mijlocii, bule mari. Bulele fine sunt obţinute prin distribuţia aerului prin difuzori
poroşi. Bulele mijlocii rezultă din distribuţia aerului prin conducte prevăzute cu orificii a
căror diametru este cuprins între 1 şi 5 mm, fiind aşezate la distanţe mai mici de 5 mm
unele de altele. Bulele mari sunt rezultatul distribuţiei aerului prin conducte sau plăci
găurite, cu deschiderea găurii de peste 5 mm. Deci, după modul de obţinere a bulelor,
bazinele de aerare pot fi cu difuzori poroşi şi cu conducte găurite. Cu toate că difuzorii
poroşi au o bună capacitate de transfer al oxigenului şi asigură o agitare corespunzătoare,
au marele dezavantaj că se colmatează cu deosebită uşurinţă. Pentru a micşora gradul de
colmatare, aerul utilizat este filtrat înainte de a fi trecut prin difuzorii poroşi. Există trei
tipuri de echipament pentru filtrarea aerului: filtre vâscoase, filtre uscate, electrofiltre.

Filtrele vâscoase constau din perdele de site metalice, de sticlă, lână sau alte
materiale, îmbibate cu ulei sau cu alt material vâscos adeziv. Ele au capacitatea de a reţine
particulele de praf cu diametrul mai mare de 10 µ .
Filtrele uscate folosesc pentru reţinerea suspensiilor ţesături din: fibre de sticlă,
bumbac, lână sau alte materiale. Reţin particule mai fine de 10 µ .

Electrofiltrele reţin particulele pînă la 0,5 µ . Sunt deosebit de eficace şi au o mare

productivitate, întrucît opun o rezistenţă mică la trecerea aerului.
Bazinele cu aerare mecanică. Aerarea mecanică este un procedeu tehnic prin care
se pune în contact apa uzată, nămolul activ şi aerul atmosferic în urma unei amestecări
mecanice intense.După felul în care se introduce aerul în conţinutul bazinului de aerare,
aeratoarele mecanice sînt de trei categorii: cu perii sau palete (cu ax orizontal); cu
aspiraţie; cu rotor (cu ax vertical).

Bazinele de aerare alimentate cu oxigen pur. În cazul acestor bazine, oxigenul

necesar proceselor biologice este furnizat direct de la o instalaţie de obţinerea oxigenului.

57
Principalul avantaj al bazinelor alimentate cu oxigen pur constă în faptul că oxigenul
necesar procesului de epurare este mai ieftin decît cel furnizat prin procedee clasice.

Separator de grăsimi clasic. Grăsimile care se acumulează la partea superioară a

compartimentelor laterale, împreună cu o mică cantitate de apă, sunt evacuate prin rigola
de grăsime într-un puţ de colectare lateral, de unde sunt periodic pompate pentru
fermentare sau ardere. În ceea ce priveşte apa uzată, ea este evacuată printr-o conductă cu
pantă mare şi diametru mic, care pleacă de la partea inferioară a bazinului. Datorită vitezei
mari ce se realizează pe conducta de evacuare, se antrenează toate materiile solide depuse
pe radierul bazinului. Aici, la fel ca şi în alte instalaţii pentru epurarea apelor, datorită
insuflării aerului, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită mişcării pe orizontală a apei, se
creează un curent în spirală care ajută la separarea grăsimilor.

4.4.1. Alegerea, descrierea si regimul de funcționare a utilajelor

dimensionate

Deznisipatoarele se prezinta sub forma unor bazine speciale din beton armat unde
sunt retinute suspensiile granulare sub forma de particule discrete care sedimenteaza,
indepedent unele de altele, cu o viteza constanta. In compozitia acestor depuneri
predomina particulele de origine minerala, in special nisipuri antrenate de apele de
canalizare de pe suprafata centrelor poluante. Necesitatea tehnologica a deznisipatoarelor
in cadrul unei statii de epurare este justificata de protectia instalatiilor mecanice in miscare
impotriva actiunii abrazive a nisipului, de reducerea volumelor utile ale rezervoarelor de
fermentare a namolului organic ocupate cu acest material inert, precum si pentru a evita
formarea de depuneri pe conductele sau pe canalele de legatura care pot modifica regimul
hidraulic al influentului. Deznisipatoarele sunt bazine care se folosesc pentru separarea din
apele uzate a particulelor minerale mai mari decât 0,2 mm şi considerate a fi
neputrescibile. În realitate, pe lângă substanţele minerale, în deznisipatoare se reţin şi
cantităţi reduse de substanţe organice; de aceea nisipul reţinut este nociv şi trebuie tratat ca
atare. Deznisipatoarele se clasifică după direcţia de curgere a apei în: orizontale, verticale
şi cu deschideri de fund. Pentru debite mici sunt folosite deznisipatoarele cu curăţire
manuală. El are două compartimente separabile prin stăvilare, care au la partea inferioară
un dren comandat de o vană, nisipul depus este evacuat periodic, manual, după ce în
prealabil s-a scos din funcţiune compartimentul respectiv şi s-a evacuat apa prin
intermediul drenajului. Apa rezultată de la golirea deznisipatorului este trimisă înapoi în
staţie. În secţiune transversală, fiecare compartiment are formă dreptunghiulară şi pentru
debite ceva mai mari – trapezoidală
Decantoarele primare sunt bazine deschise in care se separa substantele insolubile
mai mici de 0.2 mm care in majoritatea lor, se prezinta sub forma de particule floculente,
precum si substantele usoare care plutesc la suprafata apei. In functie de gradul necesar de
epurare a apelor uzate, procesul de decantare este folosit, fie in scopul prelucrarii
preliminare a acestora inaintea epurarii lor in treapta biologica, fie ca procedeu de epurare

58
finala, daca in conformitate cu conditiile sanitare locale se impune numai separarea
suspensiilor din apele uzate.
Decantoarele secundare constitue o parte componenta importanta a treptei de epurare
biologica; ele au drept scop sa retina namolul, materiile solide in suspensie separabile prin
decantare. Namolul din decantoarele secundare are un continut mare de apa, este puternic
floculat, este usor si intra repede in descompunere; daca ramane un timp mai indelungat in
decantoarele secundare, bulele mici de azot, care se formeaza prin procesul chimic de
reductie, il aduc la suprafata si astfel nu mai poate fi evaluat.
Gratarele si sitele, conformSTAS 12431/86, se prevad la toate statiile de epurare,
indiferent de sistemul de canalizare adoptat si indiferent de procedeul de intrare a apei in
statia de epurare. Scopul gratarelor este de a retine corpurile plutitoare si suspensiile mari
din apele uzate (crengi si alte bucati de material plastic, de lemn, materiale moarte, legume,
carpe si diferite corpuri aduse prin plutire) pentru a proteja mecanismele si utilajele din
statia de epurare si pentru a reduce pericolul de colmatare a canalelor de legatura dintre
obiectele statiei de epurare. In general, se construiesc sub forma unor panouri metalice
plane sau curbe in interiorul carora se sudeaza bare de otel paralele prin care sunt trecute
apele uzate. In cazul unor debite mari de ape uzate, gratarele se considera ca sunt prevazute
cu sisteme de curgere mecanica cu o inclinare de 45 – 950C. Aceste gratare sunt amplasate
in camere speciale care prezinta o supralargire a canalului din amonte sub un unghi de
raportare de 900 pentru a se evita formarea de curenti turbionari. Pentru evitarea colmatarii
este prevazut un canal de ocolire (by - pass) care asigura evacuarea apelor uzate fara a
inunda camera gratarelor si zonele din vecinatatea lor. Barele cele mai frecvent folosite
sunt cele de sectiune dreptunghiulara (10x40mm sau 8x60mm), dimensiunea minima fiind
asezata normal pe directia de parcurgere a apei. Pentru a reduce marimea pierderilor
hidraulice la trecerea apei prin gratar, se recomanda rotunjirea muchiilor barelor.
Inune;lesituatii se poate accepta solutia cu bare cu sectiune rotunda care, sub aspect
hidraulic, prezinta rezistente minime, in schimb sunt dificile de curatat in timpul
exploatarii. Gratarele rare indeplinesc, de obicei, rolul de protectie a gratarelor dese
importiva corpurilor mari plutitoare. Distanta intre barele acestui gratar variaza in limitele
50-100mm. Gratarele dese prezinta deschiderile dintre bare de 16-20 mm, cand curatirea
lor este manuala, si de 25-60 mm, cand curatirea lor este mecanica. Cele din fata statiilor
de pomapare a apelor uzate brute au interspatiile de 50-150 mm. Gratarele cu curatire
manuala se utilizeaza numai la statiile de epurare mici cu debite pana la 0,1 m3 /s , care
deservesc maximum 15 000 locuitori. Curatirea se face cu greble, cangi, lopeti, etc., iar
pentru usurarea exploatarii se vor prevedea platforme de lucru la nivelul partii superioare a
gratarului, latimea minima a acestora fiind de 0,8 m. Avand in vedere variatiile mari de
debite ce se inregistreaza in perioadele ploioase sau uscate de-a lungul unui an, exploatarea
va fi mult usurata daca se prevad 2 panouri de gratare aferente debitelor respective.
Gratarul cu curatire mecanica constituie solutia aplicata la statiile de epuarare ce
deservesc peste 15 000 locuitori, deoarce, in afara de faptul ca elimina necesitatea unui
personal de deservire continua, aigura conditii bune de curgere a apei prin interspatiile
gratarului fara a exista riscul aparitiei mirosurilor neplacute in zona. Spre deosebire de
gratarele cu curatire manuala unde nu se prevad panouri gratare de rezerva,la cele cu
curatire mecanica este necesar sa se prevada minimum un gratar de rezerva. Curatirea

59
gratarului este realizata de cele mai multe ori cu grable macanice care se deplaseaza prin
deschizaturile barelor gratarului prin intermediul unor lanturi sau cabluri.
Latimea gratarelor este limitata, ceea ce presupune adoptarea de mai multe
compartimente in camera gratarelor. Fiecare compartiment va fi prevazut cu stavile de
inchidere pentru a permite repararea gratarelor si a mecanismelor de curatire. In cazul cand
depunerile retinute pe gratare depasesc cantitatea de 0,1 m3 / zi , iar procedeul de curatire
este macanizat, se vor pervedea obligatoriu utilaje pentru tocarea (faramitarea) acestor
depuneri. In afară de gratarele plane,se pot folosi si gratare curbe cu curatire mecanica,
care se compun dintr-un schelet matalic incastrat in beton, prevezut cu doua greble care
curate, prin intermitenta,gratarul.
Distanta dintre barele panoului se considera de 16 mm, iar viteza apei printre bare
variaza intre 0,8 si 1,1m/s.
Dimensionarea gratarului se face in functie de debitul apei uzate, de marimea
interspatiilor adoptate intre barele gratarului si de latimea barelor metalice din care se
executa panouri-gratar. Se va avea in vedere ca viteza apei prin gratar, din conditia de a nu
se antrena depunerile prin interspatiile gratarului, san u depaseasca 0,7 m/s la debitul zilnic
mediu si de maximum 1,2 m/s pentru debitul orar maxim.
In amonte de gratar, limita maximaa vitezei este 0,4 m/s la dibitul minim al apelor
uzate, iar limita maxima este de 0,9 m/s corespunzatoare debitelor maxime si a celor pe
timp de ploaie (aceste limite de viteze nu vor permite depunerea materiilor in suspensie pe
radierul camerei gratarului).

4.4.2. Dimensionarea tehnologică a utilajelor

4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor

Dimensionarea grătarelor pentru staţia de epurare se face ţinând cont de

următoarele date:

Oraşul pentru care este proiectată această staţie de epurare are o populaţie de 40.000
locuitori, sistemul de canalizare este unitar, clima temperat continentală.
Debitele care sosesc în staţia de epurare, prin reţeaua de canalizare sunt următoarele:

Debitul zilnic maxim Qzi max = 290[l/s] ;

Debitul zilnic mediu Qzi med = 250[l/s ];

Debitul orar maxim Qu o max = 350[l/s] ;

Debitul orar minim Qu o min = m Qzi max = 0,02 × 290 × 24 = 140[l/s], unde m este
procentul minim orar din debitul zilnic maxim .

60
Proiectarea grătarelor implică stabilirea unor condiţii corespunzătoare de curgere a apei în
camera grătarului, precum şi determinarea dimensiunilor constructive ale camerei. Debitele
de dimensionare şi de verificare Qc, respectiv Qv sunt redate în tabelul 4.

4.4.2. Dimensionarea tehnologică a utilajelor

4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor

Dimensionarea grătarelor pentru staţia de epurare se face ţinând cont de

următoarele date:

Oraşul pentru care este proiectată această staţie de epurare are o populaţie de 40.000
locuitori, sistemul de canalizare este unitar, clima temperat continentală.
Debitele care sosesc în staţia de epurare, prin reţeaua de canalizare sunt următoarele:

Debitul zilnic maxim Qzi max = 290[l/s] ;

Debitul zilnic mediu Qzi med = 250[l/s ];

Debitul orar maxim Qu o max = 350[l/s] ;

Debitul orar minim Qu o min = m Qzi max = 0,02 × 290 × 24 = 140[l/s], unde m este
procentul minim orar din debitul zilnic maxim .

Proiectarea grătarelor implică stabilirea unor condiţii corespunzătoare de curgere a apei în

camera grătarului, precum şi determinarea dimensiunilor constructive ale camerei. Debitele
de dimensionare şi de verificare Qc, respectiv Qv sunt redate în tabelul 4.

Tabelul.4.1 Debite hidraulice de dimensionare şi verificare

ale obiectelor din staţia de epurare.

Sistemul de canalizare

Separativ Unitar
Obiectul staţiei de epurare
Debit de:

Dimensionare Verificare Dimensionare Verificare

Grătar, deznisipator,
debitmetru, camera de Qs o max Qs o min 2Qu o max Qu o min
repartiţie

Separator de grăsimi,
Qs zi max Qs o max Qu zi max 2Qu o max
decantor primar

Construcţii pentru epurarea

biologică (filtre biologice, Qs zi max Qs o max Qu zi max Qu o max
bazine cu nămol activ)

Decantorul secundar Qs zi max Qs o max Qu zo max Qu o max

61
 a) Iniţialele s si u arată că apele uzate provin dintr-o reţea dimensionată în sistem
separativ respectiv unitar.
b) Qu este debitul de calcul pentru sistemul unitar, în care sunt incluse diferite
categorii de ape uzate, de suprafaţă şi subterane, Qs este debitul de calcul pentru sistemul
separativ, în care sunt incluse toate categoriile de ape.
Grătarele se dimensionează la 2Qu o max deci, 2Quo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]. Se
proiectează două grătare dese cu curăţire mecanică, cu înclinarea faţă de orizontală de
75[°]; lăţimea interspaţiilor dintre bare se ia b = 20 [mm], iar lăţimea barelor de secţiune
dreptunghiulară cu colţurile amonte rotunjite s=10 [mm] (β = 1,83). Fiecare grătar va
prelucra un debit Qu o max = 350 [dm3/s], respectiv Q u o min = 70 [dm3/s].

Viteza amonte grătarului Va, respectiv viteza în partea amonte camerei grătarului, trebuie
menţinută între anumite limite pentru a obţine o bună exploatare a acestora. Viteaza trebuie
să fie suficient de mare pentru a împiedica depunerea materiilor în suspensie mari şi a
corpurilor din apa uzată, iar pe de altă parte nu prea mare pentru a produce dislocarea
depunerilor de pe grătar. În acest sens, Fair – Geyer recomandă ca viteza în amonte V a =
0,40…0,75[m/s]; pentru debite maxime şi cele din timp de ploaie, viteza amonte poate
creşte la Va = 0,90[m/s], pentru a antrena nisipul adus de apa uzată care are tendinţa de a se
depune în amonte de grătar.

Viteza printre interspaţiile grătarului Vg trebuie să fie maxim 0,70[m/s] la debitul zilnic
mediu şi maxim 1,00[m/s] la debitul maxim.

Pierderile de sarcină prin grătar trebuie să rămână întotdeauna între anumite limite,
acestea variind cu cantitatea şi natura depunerilor acumulate pe grătar.

Pierderea de sarcină se calculează cu relaţia lui Kirschmer:

4/3 2
Va
h =β 
s
  sin θ ;
b  2g

4/3
 0,01  0,6 2
h = 1,83 ⋅   ⋅ ⋅ 75
 0,02  2 ⋅10
h = 0,43[ m]

h = pierderea de sarcină prin grătar [m];

β = coeficientul de formă al barelor, se alege între 2,42 pentru secţiune dreptunghiulară, şi

1,79 pentru secţiune sferică;

s = lăţimea barelor [m]

b = lăţimea interspaţiilor dintre bare [m];

62
 Va = viteaza apei în amonte de grătar [m/s];

θ = unghiul pe care-l face grătarul cu suprafaţa.

Chiar în perioadele când grătarul este puternic colmatat, pierderea de sarcină nu trebuie să
depăşească 0,75[m], printr-o curăţire regulată, ea trebuie ţinută sub această valoare. Pentru
grătarele cu curăţire manuală trebuie să se ţină seama în calcule de o pierdere de sarcină
minimă de 15[cm], ceea ce necesită o atentă supraveghere din partea personalului de
exploatare. Pentru grătarele cu curăţire mecanică pierderea de sarcină poate fi ţinută
aproape constantă prin automatizarea dispozitivului de curăţire. Pentru o bună funcţionare
a grătarului, radierul camerei grătarului are o pantă de cel puţin 0,001.

Lăţimea camerei grătarului se stabileşte astfel :

 s +b  Qc
Bc = ∑b 
 b 
 +C ; ∑b =V g max hmax
;

Bc = lăţimea camerei grătarului [m];

∑b = suma lăţimilor interspaţiilor dintre bare [m];

C = lăţimea pieselor de prindere a grătarului în pereţii camerei [m]; se ia între 0,25 şi
0,3 [m];

Qc = debitul de calcul [l/s]

Vg max = viteza maximă a apei prin grătar [m/s];

hmax = adâncimea maximă a apei în faţa grătarului, corespunzătoare vitezei şi debitului

maxim [m].

Lăţimile uzuale ale camerei grătarului după normele germane sunt: 50; 60; 80; 100; 125;
160; 180; 225; 250, primele valori fiind folosite numai pentru grătare cu curăţire manuală.

Secţiunea amonte a camerei grătarului. Condiţia de bază este:

Va = 0,4…0,9[m/s].

Se ia o înălţime maximă de apă, un h max, şi cu acesta se determină lăţimea camerei Bc şi se

verifică condiţia de viteză.

hmax = 0,35[mm], şi Bc= 2[m], viteza fiind de 0,9[m/s] .

Quo max 0,35

∑b =Vh g max
=
0,9 × 0,35
= 1,11 .

Pentru grătarul ales, lăţimea camerei este :

63
Bc =  s +b  0,01 + 0,02
∑b   +C =1,11 × 0,02
+ 0,03 = 2 [m] .
 b 

Pe această lăţime vor există un număr de 55 bare × 0,01[m]+56 interspaţii × 0,22 [m]+2
spaţii pentru piesele de prindere × 0,165 = 2[m].

Raza hidraulică a camerei este:

2 × 0,35
R = 2 + 2 × 0,35 =0,41 .

Luând o pantă pentru camera grătarului după calculele anterioare, viteza apei în amonte de
grătar este:

V a = 74 × R 2 / 3 × I 1 / 2 = 74 × 0,41 2 / 3 × 0,0011 / 2 = 0,94 [ m / s ] ,

unde I = 0,001 .

În concluzie, viteza stabilită îndeplineşte condiţia de bază.

La debitul minim, Q u o min = 0,7[dm / s ] şi la viteza minimă Va = 0,4[m / s ]

3

se obţine o înălţime de apă minimă h min , pentru stabilirea căreia se determină în prealabil
0,4
valoarea razei hidraulice R 2 / 3 =
74
× 0,031 = 0,174 ; R = 0,074 ; se determină apoi

2hmin
valoarea hmin din ecuaţia R = + 2hmin = 0,074 şi hmin = 0,08[m] .
2

Viteza apei prin interspaţiile grătarului Vg.

Condiţia de bază este V g =0,4... 1[m / s] .

Pentru debitul orar maxim de 350 [dm 3/s] rezultă:

Amax = 0,35 × 56 × 0,02 = 0,39 [ m 2 ] ;

0,350
V g max = = 0,89 [ m / s ] .
0,39

Pentru debitul minim ( Q u o min =0,070 [m 3 / s ] ),

Amin = 0,08 × 56 × 0,02 = 0,09 [ m 2 ] ;

Vg min = 0,07
0,09
=0,077 [ m / s ] .

Vitezele obţinute se încadrează în limitele admise.

Pierderea de sarcină prin grătar:

64
 4/3 2 4/3
Va  0,01   0,92 2 
h =β 
s
  sin θ ; h =1,83     sin 75 = 0,028 [m] .
0

b  2g  0,02   2 × 9,81 

Pentru calculele necesare profilului tehnologic al apei, se va considera o pierdere de

sarcină de 15[cm].

Cantitatea de reţineri pe grătar depinde de lăţimea interspaţiilor, sistemul de canalizare,

provenienţa apelor uzate industriale, etc. În tabelul 4 sunt prezentate cantităţile medii de
reţineri pe grătare, ele putând ajunge la valori de 5 ori mai mari.

Tabelul.4.2. Cantităţi de reţineri pe grătare.

Cantitatea de reţineri
Lăţimea interspaţiilor între bare
[l/om an] la curăţire
[mm]
Manuală Mecanică

16 5 6

20 4 5

25 3 3,5

30 2,5 3

40 2 2,5

50 1,5 2

Analizele făcute asupra reţinerilor au arătat că umiditatea acestora este de 80[%], restul
reprezentând substanţe solide. Substanţele minerale reprezintă cca. 13[%], iar cele organice
87[%]. Greutatea specifică a depunerilor este de 750[kg/m3].

Conform tabelului 4, cantitatea de reţineri este:

2 V r = 40000 × 5[dm 3 / om × an] = 200000[dm 3 / an] .

Greutatea depunerilor este:

G r = 200[ m 3 / an] × 750[kg / m 3 ] = 150000[kg / an]

65
 Fig. 4.14.Dimensionarea grătarelor din staţia de epurare

4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului

Debitele de calcul şi de verificare în procedeul separativ sunt debitul orar maxim,

respectiv debitul orar minim, iar în procedeul unitar de două ori debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim. La dimensionarea deznisipatoarelor orizontale vitezele de
mişcare a apei pe verticală Vs şi de mişcare a apei pe orizontală Vo sunt de o mare
importanţă.

În ceea ce priveşte viteza de sedimentare, tabelul 5 furnizează valorile

corespunzătoare diametrului particulelor de formă sferică pentru temperaturi ale apei de
10[°C] într-un bazin cu apa în repaus.

Tabelul 4.3. Vitezele de sedimentare Vs [cm/s] în funcţie de diametrul particulelor [mm]

Diametrul
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
particulei [mm]

Nisip:
14,0 7,2 2,3 0,7 0,17 0,008 0,002
γ =2,65 [kg/dm3]

Cărbune:
4,2 2,1 0,7 0,2 0,04 0,002 0,00004
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în 3,4 1,7 0,5 0,08 0,02 0,0008 0,0002

suspensie din apele

66
 uzate orăşeneşti:
γ =1,20[kg/dm3]

În general, proiectarea deznisipatoarelor se bazează pe premisa reţinerii particulelor de

nisip, cu dimensiuni mai mari de 0,20-0,25[mm] până la dimensiuni de maxim 1[mm]. S-a
constatat că dacă 50[%] din particule sau mai mult au dimensiuni mai mici de 0,21[mm]
eficienţa deznisipatorului scade. Viteza de mişcare - de deplasare – a apei pe orizontală Vo
trebuie discutată în paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul
deznisipatorului, numită viteză critică Vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau
egală cu viteza critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul
bazinului. Vitezele critice, care pot fi în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi
Shiels în [cm/s] sunt date în tabelul 6.

Tabelul 4.4. Vitezele critice Vcr [cm/s] în funcţie

de diametrul particulelor [mm]

Diametrul particulei
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
[mm]

Nisip:
41,0 30,0 19,0 13,0 9,0 4,1 3,0
γ =2,65 [kg/dm3[

Cărbune:
23,0 16,0 10,0 7,0 5,0 2,3 1,6
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în suspensie
din apele uzate
orăşeneşti: 18,0 13,0 8,0 5,5 4,0 1,8 1,3

γ =1,20[kg/dm3]

Se recomandă a se utiliza în calcule drept viteză orizontală maximă V o=0,30[m/s] pentru

debitul orar maxim, şi viteză minimă 0,05[m/s] pentru debitul orar minim.

Secţiunea transversală Atr a deznisipatoarelor:

Qc
Atr = V0

Qc = debitul de calcul al deznisipatorului;

Vo = viteza orizontală stabilită anterior.

Secţiunea orizontală Ao a deznisipatorului rezultă din împărţirea debitului de calcul la

viteza de sedimentare; pentru a ţine seama de curenţii care se formează în deznisipator,
aceasta trebuie mărită, în care scop se înmulţeşte cu un coeficient α :
67
 Qc
Ao =α V S
.

Coeficientul α se calculează din figura 4.15.

Vs
α = V s'

Fig. 4.15. Coeficienţi de corecţie pentru dimensionarea deznisipatoarelor

Lungimea deznisipatorului L:

L =αV0 t ;

t = timpul de rămânere a apei în deznisipator;

Timpii de rămânere a apei în deznisipator de 30 - 50[s] şi chiar de 90[s] trebuie avuţi în

vedere la proiectare. Imhoff – Fair recomandă ca lăţimile compartimentelor să fie de
până la 5,00[m], lungimile de 12,00 – 36,00[m], iar raportul dintre lungime şi lăţime să fie
cuprins între 10 şi 15. În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi
2,50[m], ajungând uneori chiar până la 3,00[m] şi mai mult, în acestea fiind inclusă şi
înălţimea volumului de nisip, la deznisipatoarele cu curăţire manuală; se recomandă totuşi
ca adâncimile să nu depăşească 1,00 – 1,50[m], pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea lor urmând
să fie făcută periodic – alternativ; proiectarea unui singur compartiment implică prevederea
unui canal de by-pass pentru timp de ploaie. Dacă deznisipatorul epurează apele uzate
provenite dintr-un sistem separativ, el poate fu curăţit manual; dacă epurează ape provenite
dintr-un sistem unitar, se recomandă să fie prevăzut cu curăţire mecanică. În ceea ce
priveşte pierdere de sarcină, în general, este minimă (sub 6 [cm]) în deznisipatoarele de
dimensiuni mici, unde nu sunt prevăzute dispozitive pentru menţinerea vitezei constante.
Radierul deznisipatoarelor se aşează mai jos ca al canalului de intrare a apei cu 15 -
45[cm]; el trebuie să fie orizontal, fără denivelări, în care s-ar putea acumula substanţele

68
floculente. În camera de racordare a grătarelor cu deznisipatorul viteza orizontală nu
trebuie să coboare sub 0,40[m/s] pentru debitul orar minim. Cantitatea de nisip care poate
fi colectată în deznisipator depinde de felul, suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţii
climaterice, intensitatea ploilor, etc. Normativele recomandă a se lua în calcule, pentru
sistemul de canalizare unitar, cantităţi de nisip de 0,015 – 0,020[dm 3/om × zi] şi pentru
procedeul separativ, 0,005 – 0,01[dm3/om × zi]. Dispozitivele pentru menţinerea vitezei
constantă la variaţii de debit, sunt de tipul canalelor cu secţiune îngustată Venturi sau
Parshall. Debitul Q care trece printr-un deznisipator a cărui secţiune transversală este o
parabolă, este în funcţie de înălţimea h a apei în deznisipator:

Q = kh n , unde k şi n sunt constante.

Pentru menţinerea vitezei constantă, lăţimea b a deznisipatorului trebuie aleasă astfel încât:
h
Q = kh n = V0 ∫ bdh
0

nk n−1
Această condiţie este satisfăcută când: b= .
V0

3 3 nk n−1 3 Q
Pentru n =
2
, rezultă: b=
2
× V0
=
2
× hV 0
.

2
 b  =2 ph
Ecuaţia parabolei este, deci:   ;
2

unde p este parametrul parabolei.

Se alege lăţimea B a canalului Venturi în funcţie de debit (0,6; 0,8; 1,00…) şi se stabileşte
raportul de similitudine αe ca fiind raportul dintre lăţimea canalului în natură şi lăţimea
canalului în model. Se alege apoi coeficientul de strangulare în funcţie de debit:

ψb = b
B
;

din care rezultă b, lăţimea canalului în zona strangulată.

Din ecuaţiile cunoscute:

hnatură = αehmodel;

Qnatură = (αe)5/2Qmodel,

Rezultă Qmodel, şi cu acesta rezultă haval model şi hamonte model. Se calculează apoi hnatură amonte şi
aval.

În continuare cu următoarele ecuaţii se stabilesc celelalte dimensiuni ale canalului

strangulat:

69
e= B −b C 2 E + e2 1 13
; CE = B ; R1 = ; R2 = 1.66 R1; CD = B; CF = B.
2 2e 3 6

Debitmetrul Venturi trebuie amplasat pe un canal, în aliniament, care în amonte trebuie

să aibă o lungime de 6,00 – 16,00[m], iar în aval 10,00 – 15,00[m].

Calculul deznisipatorului

Se dimensionează deznisipatorul orizontal cu curăţire mecanică la care se cunosc:

dimensiunea granulelor 0,2[mm] şi gradul de îndepărtare al suspensiilor 85[%].

1. Debitul de dimensionare al deznisipatorului este:

Qc = 2 Qo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]
2. Se proiectează 3 compartimente cu secţiune parabolică, care vor trebui să
prelucreze fiecare un debit de 233[dm3/s].
Qc
3. Secţiunea transversală Atr deznisipatorului este: Atr = V0
Pentru o viteză orizontală de 0,19[m/s], conform tabelului 2.5, corespunzătoare
dimensiunii granulelor de 0,2[mm], deci:

0,233
Atr = =1,22 [ m 2 ] .
0,19

Dacă se ia înălţimea parabolei h0 =1.10m, lăţimea parabolei este:

Atr
B=3
2h0
= 3 × 1,222 × 1,10 =1,66 [ m]

4. Secţiunea orizontală, lungimea şi timpul de traversare se determină pentru

dimensiunea granulelor de0,20[mm], raportul Vs/V's = 1,90.
Qc 0,233
A0 = α =1,90 × 0,023 =19 ,24 [ m 2 ] ;
VS

Lungimea deznisipatorului: L=
A0
b
= 119,3,204 =14 ,80 [ m]

= 104,1,890
L
Timpul de traversare: t= = 78′′
V0

5. Volumul unui compartiment este:

70
V0 =1,22 × 14,80 =18,06[m3].
Volumul de nisip colectat:

Vn = 50 000 [loc] × 6[dm3/loc × an] = 300[m3/an]

2
b 
  = 2ph0.
2

Pentru determinarea parametrului p se dau pentru b şi h0 valori limită, pentru b = 1,66[m],

iar pentru h0 = 1,10[m]; rezultă:
2
1,66 
  = 2p × 1,10 şi p = 0,30.
 2 

Ecuaţia parabolei, va fi :
2
b 
  =2 × 0,30 h0,
2

dând diferite valori pentru b şi h0 se poate trasa parabola.

7. Se proiectează un singur canal Venturi cu radier orizontal pentru toate trei

compartimentele. Se alege lăţimea canalului B = 0,80[m]. Raportul de similitudine:

α = 0,30175
0,8
=2,65 ;

coeficientul de strangulare este: ψ = b

B
=0,4 ; b = 0,40 × 0,80 = 0,32[m].

4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)

Bazele proiectării decantoarelor

Proiectarea decantoarelor depinde de numeroşi factori, dintre aceştia cei mai importanţi
fiind: natura particulelor ce trebuie îndepărtate şi scopul bazinului (decantor pentru
epurarea mecanică a apelor, decantor secundar după filtre biologice şi bazine cu nămol
activ, etc.). Dacă la deznisipatoare parametrul principal de dimensionare este încărcarea
superficială, la decantoare este important timpul de vărsare. Timpul de decantare td de
rămânere a apei uzate în decantoare trebuie să fie de 1,5[h] pentru apele uzate ce conţin o
cantitate de suspensii mai mare de 200[mg/dm3], şi de 1[h] pentru cantităţi mai mici.
Literatura germană recomandă timpii de decantare din tabelul 7:

Tabelul 4.5. Timpi de decantare td[h]

71
 Decantoare primare Decantoare secundare
La debit La debit
Tipul staţiei de epurare La debit pe La debit pe
maxim pe timp maxim pe timp
timp uscat timp uscat
de ploaie de ploaie
Staţia are numai epurare
1,7-2,5 0,3-0,5 - -
mecanică
După instalaţiile de coagulare 1,5-0,8 0,3-0,5 1,5-2,0 0,8-1,0
4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor

Dimensionarea grătarelor pentru staţia de epurare se face ţinând cont de

următoarele date:

Oraşul pentru care este proiectată această staţie de epurare are o populaţie de 40.000
locuitori, sistemul de canalizare este unitar, clima temperat continentală.
Debitele care sosesc în staţia de epurare, prin reţeaua de canalizare sunt următoarele:

Debitul zilnic maxim Qzi max = 290[l/s] ;

Debitul zilnic mediu Qzi med = 250[l/s ];

Debitul orar maxim Qu o max = 350[l/s] ;

Debitul orar minim Qu o min = m Qzi max = 0,02 × 290 × 24 = 140[l/s], unde m este
procentul minim orar din debitul zilnic maxim .

Proiectarea grătarelor implică stabilirea unor condiţii corespunzătoare de curgere a apei în

camera grătarului, precum şi determinarea dimensiunilor constructive ale camerei. Debitele
de dimensionare şi de verificare Qc, respectiv Qv sunt redate în tabelul 4.

Tabelul.4.1 Debite hidraulice de dimensionare şi verificare

ale obiectelor din staţia de epurare.

Sistemul de canalizare

Separativ Unitar
Obiectul staţiei de epurare
Debit de:

Dimensionare Verificare Dimensionare Verificare

Grătar, deznisipator,
debitmetru, camera de Qs o max Qs o min 2Qu o max Qu o min
repartiţie

Separator de grăsimi,
Qs zi max Qs o max Qu zi max 2Qu o max
decantor primar

Construcţii pentru epurarea

biologică (filtre biologice, Qs zi max Qs o max Qu zi max Qu o max
bazine cu nămol activ)

Decantorul secundar Qs zi max Qs o max Qu zo max Qu o max

72
 c) Iniţialele s si u arată că apele uzate provin dintr-o reţea dimensionată în sistem
separativ respectiv unitar.
d) Qu este debitul de calcul pentru sistemul unitar, în care sunt incluse diferite
categorii de ape uzate, de suprafaţă şi subterane, Qs este debitul de calcul pentru sistemul
separativ, în care sunt incluse toate categoriile de ape.
Grătarele se dimensionează la 2Qu o max deci, 2Quo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]. Se
proiectează două grătare dese cu curăţire mecanică, cu înclinarea faţă de orizontală de
75[°]; lăţimea interspaţiilor dintre bare se ia b = 20 [mm], iar lăţimea barelor de secţiune
dreptunghiulară cu colţurile amonte rotunjite s=10 [mm] (β = 1,83). Fiecare grătar va
prelucra un debit Qu o max = 350 [dm3/s], respectiv Q u o min = 70 [dm3/s].

Viteza amonte grătarului Va, respectiv viteza în partea amonte camerei grătarului, trebuie
menţinută între anumite limite pentru a obţine o bună exploatare a acestora. Viteaza trebuie
să fie suficient de mare pentru a împiedica depunerea materiilor în suspensie mari şi a
corpurilor din apa uzată, iar pe de altă parte nu prea mare pentru a produce dislocarea
depunerilor de pe grătar. În acest sens, Fair – Geyer recomandă ca viteza în amonte V a =
0,40…0,75[m/s]; pentru debite maxime şi cele din timp de ploaie, viteza amonte poate
creşte la Va = 0,90[m/s], pentru a antrena nisipul adus de apa uzată care are tendinţa de a se
depune în amonte de grătar.

Viteza printre interspaţiile grătarului Vg trebuie să fie maxim 0,70[m/s] la debitul zilnic
mediu şi maxim 1,00[m/s] la debitul maxim.

Pierderile de sarcină prin grătar trebuie să rămână întotdeauna între anumite limite,
acestea variind cu cantitatea şi natura depunerilor acumulate pe grătar.

Pierderea de sarcină se calculează cu relaţia lui Kirschmer:

4/3 2
Va
h =β 
s
  sin θ ;
b  2g

4/3
 0,01  0,6 2
h = 1,83 ⋅   ⋅ ⋅ 75
 0,02  2 ⋅10
h = 0,43[m]

h = pierderea de sarcină prin grătar [m];

β = coeficientul de formă al barelor, se alege între 2,42 pentru secţiune dreptunghiulară, şi

1,79 pentru secţiune sferică;

s = lăţimea barelor [m]

b = lăţimea interspaţiilor dintre bare [m];

Va = viteaza apei în amonte de grătar [m/s];

73
θ = unghiul pe care-l face grătarul cu suprafaţa.

Chiar în perioadele când grătarul este puternic colmatat, pierderea de sarcină nu trebuie să
depăşească 0,75[m], printr-o curăţire regulată, ea trebuie ţinută sub această valoare. Pentru
grătarele cu curăţire manuală trebuie să se ţină seama în calcule de o pierdere de sarcină
minimă de 15[cm], ceea ce necesită o atentă supraveghere din partea personalului de
exploatare. Pentru grătarele cu curăţire mecanică pierderea de sarcină poate fi ţinută
aproape constantă prin automatizarea dispozitivului de curăţire. Pentru o bună funcţionare
a grătarului, radierul camerei grătarului are o pantă de cel puţin 0,001.

Lăţimea camerei grătarului se stabileşte astfel :

 s +b  Qc
Bc = ∑b 
 b 
 +C ; ∑b =V g max hmax
;

Bc = lăţimea camerei grătarului [m];

∑b = suma lăţimilor interspaţiilor dintre bare [m];

C = lăţimea pieselor de prindere a grătarului în pereţii camerei [m]; se ia între 0,25 şi
0,3 [m];

Qc = debitul de calcul [l/s]

Vg max = viteza maximă a apei prin grătar [m/s];

hmax = adâncimea maximă a apei în faţa grătarului, corespunzătoare vitezei şi debitului

maxim [m].

Lăţimile uzuale ale camerei grătarului după normele germane sunt: 50; 60; 80; 100; 125;
160; 180; 225; 250, primele valori fiind folosite numai pentru grătare cu curăţire manuală.

Secţiunea amonte a camerei grătarului. Condiţia de bază este:

Va = 0,4…0,9[m/s].

Se ia o înălţime maximă de apă, un h max, şi cu acesta se determină lăţimea camerei Bc şi se

verifică condiţia de viteză.

hmax = 0,35[mm], şi Bc= 2[m], viteza fiind de 0,9[m/s] .

Quo max 0,35

∑b =Vh g max
=
0,9 × 0,35
= 1,11 .

Pentru grătarul ales, lăţimea camerei este :

Bc =  s +b  0,01 + 0,02
∑b   +C =1,11 × 0,02
+ 0,03 = 2 [m] .
 b 

74
Pe această lăţime vor există un număr de 55 bare × 0,01[m]+56 interspaţii × 0,22 [m]+2
spaţii pentru piesele de prindere × 0,165 = 2[m].

Raza hidraulică a camerei este:

2 × 0,35
R = 2 + 2 × 0,35 =0,41 .

Luând o pantă pentru camera grătarului după calculele anterioare, viteza apei în amonte de
grătar este:

V a = 74 × R 2 / 3 × I 1 / 2 = 74 × 0,41 2 / 3 × 0,0011 / 2 = 0,94 [ m / s ] ,

unde I = 0,001 .

În concluzie, viteza stabilită îndeplineşte condiţia de bază.

La debitul minim, Q u o min = 0,7[dm / s ] şi la viteza minimă Va = 0,4[m / s ]

3

se obţine o înălţime de apă minimă h min , pentru stabilirea căreia se determină în prealabil
0,4
valoarea razei hidraulice R 2 / 3 =
74
× 0,031 = 0,174 ; R = 0,074 ; se determină apoi

2hmin
valoarea hmin din ecuaţia R = + 2hmin = 0,074 şi hmin = 0,08[m] .
2

Viteza apei prin interspaţiile grătarului Vg.

Condiţia de bază este V g =0,4... 1[m / s] .

Pentru debitul orar maxim de 350 [dm 3/s] rezultă:

Amax = 0,35 × 56 × 0,02 = 0,39 [ m 2 ] ;

0,350
V g max = = 0,89 [ m / s ] .
0,39

Pentru debitul minim ( Q u o min =0,070 [m 3 / s ] ),

Amin = 0,08 × 56 × 0,02 = 0,09 [ m 2 ] ;

Vg min = 0,07
0,09
=0,077 [ m / s ] .

Vitezele obţinute se încadrează în limitele admise.

Pierderea de sarcină prin grătar:

4/3 2 4/3
Va  0,01   0,92 2 
h =β 
s
  sin θ ; h =1,83     sin 75 = 0,028 [m] .
0

b  2g  0,02   2 × 9,81 

75
Pentru calculele necesare profilului tehnologic al apei, se va considera o pierdere de
sarcină de 15[cm].

Cantitatea de reţineri pe grătar depinde de lăţimea interspaţiilor, sistemul de canalizare,

provenienţa apelor uzate industriale, etc. În tabelul 4 sunt prezentate cantităţile medii de
reţineri pe grătare, ele putând ajunge la valori de 5 ori mai mari.

Tabelul.4.2. Cantităţi de reţineri pe grătare.

Cantitatea de reţineri
Lăţimea interspaţiilor între bare
[l/om an] la curăţire
[mm]
Manuală Mecanică

16 5 6

20 4 5

25 3 3,5

30 2,5 3

40 2 2,5

50 1,5 2

Analizele făcute asupra reţinerilor au arătat că umiditatea acestora este de 80[%], restul
reprezentând substanţe solide. Substanţele minerale reprezintă cca. 13[%], iar cele organice
87[%]. Greutatea specifică a depunerilor este de 750[kg/m3].

Conform tabelului 4, cantitatea de reţineri este:

2 V r = 40000 × 5[dm 3 / om × an] = 200000[dm 3 / an] .

Greutatea depunerilor este:

G r = 200[ m 3 / an] × 750[kg / m 3 ] = 150000[kg / an]

76
 Fig. 4.14.Dimensionarea grătarelor din staţia de epurare

4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului

Debitele de calcul şi de verificare în procedeul separativ sunt debitul orar maxim,

respectiv debitul orar minim, iar în procedeul unitar de două ori debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim. La dimensionarea deznisipatoarelor orizontale vitezele de
mişcare a apei pe verticală Vs şi de mişcare a apei pe orizontală Vo sunt de o mare
importanţă.

În ceea ce priveşte viteza de sedimentare, tabelul 5 furnizează valorile

corespunzătoare diametrului particulelor de formă sferică pentru temperaturi ale apei de
10[°C] într-un bazin cu apa în repaus.

Tabelul 4.3. Vitezele de sedimentare Vs [cm/s] în funcţie de diametrul particulelor [mm]

Diametrul
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
particulei [mm]

Nisip:
14,0 7,2 2,3 0,7 0,17 0,008 0,002
γ =2,65 [kg/dm3]

Cărbune:
4,2 2,1 0,7 0,2 0,04 0,002 0,00004
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în
suspensie din apele
3,4 1,7 0,5 0,08 0,02 0,0008 0,0002
uzate orăşeneşti:
γ =1,20[kg/dm3]

În general, proiectarea deznisipatoarelor se bazează pe premisa reţinerii particulelor de

nisip, cu dimensiuni mai mari de 0,20-0,25[mm] până la dimensiuni de maxim 1[mm]. S-a
constatat că dacă 50[%] din particule sau mai mult au dimensiuni mai mici de 0,21[mm]
eficienţa deznisipatorului scade. Viteza de mişcare - de deplasare – a apei pe orizontală Vo
trebuie discutată în paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul
deznisipatorului, numită viteză critică Vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau
egală cu viteza critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul
bazinului. Vitezele critice, care pot fi în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi
Shiels în [cm/s] sunt date în tabelul 6.

77
Tabelul 4.4. Vitezele critice Vcr [cm/s] în funcţie

de diametrul particulelor [mm]

Diametrul particulei
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
[mm]

Nisip:
41,0 30,0 19,0 13,0 9,0 4,1 3,0
γ =2,65 [kg/dm3[

Cărbune:
23,0 16,0 10,0 7,0 5,0 2,3 1,6
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în suspensie
din apele uzate
orăşeneşti: 18,0 13,0 8,0 5,5 4,0 1,8 1,3

γ =1,20[kg/dm3]

Se recomandă a se utiliza în calcule drept viteză orizontală maximă V o=0,30[m/s] pentru

debitul orar maxim, şi viteză minimă 0,05[m/s] pentru debitul orar minim.

Secţiunea transversală Atr a deznisipatoarelor:

Qc
Atr = V0

Qc = debitul de calcul al deznisipatorului;

Vo = viteza orizontală stabilită anterior.

Secţiunea orizontală Ao a deznisipatorului rezultă din împărţirea debitului de calcul la

viteza de sedimentare; pentru a ţine seama de curenţii care se formează în deznisipator,
aceasta trebuie mărită, în care scop se înmulţeşte cu un coeficient α :

Qc
Ao =α V S
.

Coeficientul α se calculează din figura 4.15.

Vs
α = V s'

78
 Fig. 4.15. Coeficienţi de corecţie pentru dimensionarea deznisipatoarelor

Lungimea deznisipatorului L:

L =αV0 t ;

t = timpul de rămânere a apei în deznisipator;

Timpii de rămânere a apei în deznisipator de 30 - 50[s] şi chiar de 90[s] trebuie avuţi în

vedere la proiectare. Imhoff – Fair recomandă ca lăţimile compartimentelor să fie de
până la 5,00[m], lungimile de 12,00 – 36,00[m], iar raportul dintre lungime şi lăţime să fie
cuprins între 10 şi 15. În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi
2,50[m], ajungând uneori chiar până la 3,00[m] şi mai mult, în acestea fiind inclusă şi
înălţimea volumului de nisip, la deznisipatoarele cu curăţire manuală; se recomandă totuşi
ca adâncimile să nu depăşească 1,00 – 1,50[m], pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea lor urmând
să fie făcută periodic – alternativ; proiectarea unui singur compartiment implică prevederea
unui canal de by-pass pentru timp de ploaie. Dacă deznisipatorul epurează apele uzate
provenite dintr-un sistem separativ, el poate fu curăţit manual; dacă epurează ape provenite
dintr-un sistem unitar, se recomandă să fie prevăzut cu curăţire mecanică. În ceea ce
priveşte pierdere de sarcină, în general, este minimă (sub 6 [cm]) în deznisipatoarele de
dimensiuni mici, unde nu sunt prevăzute dispozitive pentru menţinerea vitezei constante.
Radierul deznisipatoarelor se aşează mai jos ca al canalului de intrare a apei cu 15 -
45[cm]; el trebuie să fie orizontal, fără denivelări, în care s-ar putea acumula substanţele
floculente. În camera de racordare a grătarelor cu deznisipatorul viteza orizontală nu
trebuie să coboare sub 0,40[m/s] pentru debitul orar minim. Cantitatea de nisip care poate
fi colectată în deznisipator depinde de felul, suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţii
climaterice, intensitatea ploilor, etc. Normativele recomandă a se lua în calcule, pentru
sistemul de canalizare unitar, cantităţi de nisip de 0,015 – 0,020[dm 3/om × zi] şi pentru
procedeul separativ, 0,005 – 0,01[dm3/om × zi]. Dispozitivele pentru menţinerea vitezei
constantă la variaţii de debit, sunt de tipul canalelor cu secţiune îngustată Venturi sau

79
Parshall. Debitul Q care trece printr-un deznisipator a cărui secţiune transversală este o
parabolă, este în funcţie de înălţimea h a apei în deznisipator:

Q = kh n , unde k şi n sunt constante.

Pentru menţinerea vitezei constantă, lăţimea b a deznisipatorului trebuie aleasă astfel încât:
h
Q = kh n = V0 ∫ bdh
0

nk n−1
Această condiţie este satisfăcută când: b= .
V0

3 3 nk n−1 3 Q
Pentru n =
2
, rezultă: b=
2
× V0
=
2
× hV 0
.

2
 b  =2 ph
Ecuaţia parabolei este, deci:   ;
2

unde p este parametrul parabolei.

Se alege lăţimea B a canalului Venturi în funcţie de debit (0,6; 0,8; 1,00…) şi se stabileşte
raportul de similitudine αe ca fiind raportul dintre lăţimea canalului în natură şi lăţimea
canalului în model. Se alege apoi coeficientul de strangulare în funcţie de debit:

ψb = b
B
;

din care rezultă b, lăţimea canalului în zona strangulată.

Din ecuaţiile cunoscute:

hnatură = αehmodel;

Qnatură = (αe)5/2Qmodel,

Rezultă Qmodel, şi cu acesta rezultă haval model şi hamonte model. Se calculează apoi hnatură amonte şi
aval.

În continuare cu următoarele ecuaţii se stabilesc celelalte dimensiuni ale canalului

strangulat:

e= B −b C 2 E + e2 1 13
; CE = B ; R1 = ; R2 = 1.66 R1; CD = B; CF = B.
2 2e 3 6

Debitmetrul Venturi trebuie amplasat pe un canal, în aliniament, care în amonte trebuie

să aibă o lungime de 6,00 – 16,00[m], iar în aval 10,00 – 15,00[m].

80
Calculul deznisipatorului

Se dimensionează deznisipatorul orizontal cu curăţire mecanică la care se cunosc:

dimensiunea granulelor 0,2[mm] şi gradul de îndepărtare al suspensiilor 85[%].

5. Debitul de dimensionare al deznisipatorului este:

Qc = 2 Qo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]
6. Se proiectează 3 compartimente cu secţiune parabolică, care vor trebui să
prelucreze fiecare un debit de 233[dm3/s].
Qc
7. Secţiunea transversală Atr deznisipatorului este: Atr = V0
Pentru o viteză orizontală de 0,19[m/s], conform tabelului 2.5, corespunzătoare
dimensiunii granulelor de 0,2[mm], deci:

0,233
Atr = =1,22 [ m 2 ] .
0,19

Dacă se ia înălţimea parabolei h0 =1.10m, lăţimea parabolei este:

Atr
B=3
2h0
= 3 × 1,222 × 1,10 =1,66 [ m]

8. Secţiunea orizontală, lungimea şi timpul de traversare se determină pentru

dimensiunea granulelor de0,20[mm], raportul Vs/V's = 1,90.
Qc 0,233
A0 = α =1,90 × 0,023 =19 ,24 [ m 2 ] ;
VS

Lungimea deznisipatorului: L=
A0
b
= 119,3,204 =14 ,80 [ m]

= 104,1,890
L
Timpul de traversare: t= = 78′′
V0

5. Volumul unui compartiment este:

V0 =1,22 × 14,80 =18,06[m3].

Volumul de nisip colectat:

Vn = 50 000 [loc] × 6[dm3/loc × an] = 300[m3/an]

2
b 
  = 2ph0.
2

81
Pentru determinarea parametrului p se dau pentru b şi h0 valori limită, pentru b = 1,66[m],
iar pentru h0 = 1,10[m]; rezultă:
2
1,66 
  = 2p × 1,10 şi p = 0,30.
 2 

Ecuaţia parabolei, va fi :
2
b 
  =2 × 0,30 h0,
2

dând diferite valori pentru b şi h0 se poate trasa parabola.

7. Se proiectează un singur canal Venturi cu radier orizontal pentru toate trei

compartimentele. Se alege lăţimea canalului B = 0,80[m]. Raportul de similitudine:

α = 0,30175
0,8
=2,65 ;

coeficientul de strangulare este: ψ = b

B
=0,4 ; b = 0,40 × 0,80 = 0,32[m].

4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)

Bazele proiectării decantoarelor

Proiectarea decantoarelor depinde de numeroşi factori, dintre aceştia cei mai importanţi
fiind: natura particulelor ce trebuie îndepărtate şi scopul bazinului (decantor pentru
epurarea mecanică a apelor, decantor secundar după filtre biologice şi bazine cu nămol
activ, etc.). Dacă la deznisipatoare parametrul principal de dimensionare este încărcarea
superficială, la decantoare este important timpul de vărsare. Timpul de decantare td de
rămânere a apei uzate în decantoare trebuie să fie de 1,5[h] pentru apele uzate ce conţin o
cantitate de suspensii mai mare de 200[mg/dm3], şi de 1[h] pentru cantităţi mai mici.
Literatura germană recomandă timpii de decantare din tabelul 7:

Tabelul 4.5. Timpi de decantare td[h]

Decantoare primare Decantoare secundare
La debit La debit
Tipul staţiei de epurare La debit pe La debit pe
maxim pe timp maxim pe timp
timp uscat timp uscat
de ploaie de ploaie
Staţia are numai epurare
1,7-2,5 0,3-0,5 - -
mecanică
După instalaţiile de coagulare 1,5-0,8 0,3-0,5 1,5-2,0 0,8-1,0
4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor

82
 Dimensionarea grătarelor pentru staţia de epurare se face ţinând cont de
următoarele date:

Oraşul pentru care este proiectată această staţie de epurare are o populaţie de 40.000
locuitori, sistemul de canalizare este unitar, clima temperat continentală.
Debitele care sosesc în staţia de epurare, prin reţeaua de canalizare sunt următoarele:

Debitul zilnic maxim Qzi max = 290[l/s] ;

Debitul zilnic mediu Qzi med = 250[l/s ];

Debitul orar maxim Qu o max = 350[l/s] ;

Debitul orar minim Qu o min = m Qzi max = 0,02 × 290 × 24 = 140[l/s], unde m este
procentul minim orar din debitul zilnic maxim .

Proiectarea grătarelor implică stabilirea unor condiţii corespunzătoare de curgere a apei în

camera grătarului, precum şi determinarea dimensiunilor constructive ale camerei. Debitele
de dimensionare şi de verificare Qc, respectiv Qv sunt redate în tabelul 4.

Tabelul.4.1 Debite hidraulice de dimensionare şi verificare

ale obiectelor din staţia de epurare.

Sistemul de canalizare

Separativ Unitar
Obiectul staţiei de epurare
Debit de:

Dimensionare Verificare Dimensionare Verificare

Grătar, deznisipator,
debitmetru, camera de Qs o max Qs o min 2Qu o max Qu o min
repartiţie

Separator de grăsimi,
Qs zi max Qs o max Qu zi max 2Qu o max
decantor primar

Construcţii pentru epurarea

biologică (filtre biologice, Qs zi max Qs o max Qu zi max Qu o max
bazine cu nămol activ)

Decantorul secundar Qs zi max Qs o max Qu zo max Qu o max

e) Iniţialele s si u arată că apele uzate provin dintr-o reţea dimensionată în sistem

separativ respectiv unitar.
f) Qu este debitul de calcul pentru sistemul unitar, în care sunt incluse diferite
categorii de ape uzate, de suprafaţă şi subterane, Qs este debitul de calcul pentru sistemul
separativ, în care sunt incluse toate categoriile de ape.

83
Grătarele se dimensionează la 2Qu o max deci, 2Quo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]. Se
proiectează două grătare dese cu curăţire mecanică, cu înclinarea faţă de orizontală de
75[°]; lăţimea interspaţiilor dintre bare se ia b = 20 [mm], iar lăţimea barelor de secţiune
dreptunghiulară cu colţurile amonte rotunjite s=10 [mm] (β = 1,83). Fiecare grătar va
prelucra un debit Qu o max = 350 [dm3/s], respectiv Q u o min = 70 [dm3/s].

Viteza amonte grătarului Va, respectiv viteza în partea amonte camerei grătarului, trebuie
menţinută între anumite limite pentru a obţine o bună exploatare a acestora. Viteaza trebuie
să fie suficient de mare pentru a împiedica depunerea materiilor în suspensie mari şi a
corpurilor din apa uzată, iar pe de altă parte nu prea mare pentru a produce dislocarea
depunerilor de pe grătar. În acest sens, Fair – Geyer recomandă ca viteza în amonte V a =
0,40…0,75[m/s]; pentru debite maxime şi cele din timp de ploaie, viteza amonte poate
creşte la Va = 0,90[m/s], pentru a antrena nisipul adus de apa uzată care are tendinţa de a se
depune în amonte de grătar.

Viteza printre interspaţiile grătarului Vg trebuie să fie maxim 0,70[m/s] la debitul zilnic
mediu şi maxim 1,00[m/s] la debitul maxim.

Pierderile de sarcină prin grătar trebuie să rămână întotdeauna între anumite limite,
acestea variind cu cantitatea şi natura depunerilor acumulate pe grătar.

Pierderea de sarcină se calculează cu relaţia lui Kirschmer:

4/3 2
Va
h =β 
s
  sin θ ;
b  2g

4/3
 0,01  0,6 2
h = 1,83 ⋅   ⋅ ⋅ 75
 0,02  2 ⋅10
h = 0,43[m]

h = pierderea de sarcină prin grătar [m];

β = coeficientul de formă al barelor, se alege între 2,42 pentru secţiune dreptunghiulară, şi

1,79 pentru secţiune sferică;

s = lăţimea barelor [m]

b = lăţimea interspaţiilor dintre bare [m];

Va = viteaza apei în amonte de grătar [m/s];

θ = unghiul pe care-l face grătarul cu suprafaţa.

Chiar în perioadele când grătarul este puternic colmatat, pierderea de sarcină nu trebuie să
depăşească 0,75[m], printr-o curăţire regulată, ea trebuie ţinută sub această valoare. Pentru
grătarele cu curăţire manuală trebuie să se ţină seama în calcule de o pierdere de sarcină
minimă de 15[cm], ceea ce necesită o atentă supraveghere din partea personalului de
exploatare. Pentru grătarele cu curăţire mecanică pierderea de sarcină poate fi ţinută

84
aproape constantă prin automatizarea dispozitivului de curăţire. Pentru o bună funcţionare
a grătarului, radierul camerei grătarului are o pantă de cel puţin 0,001.

Lăţimea camerei grătarului se stabileşte astfel :

 s +b  Qc
Bc = ∑b 
 b 
 +C ; ∑b =V g max hmax
;

Bc = lăţimea camerei grătarului [m];

∑b = suma lăţimilor interspaţiilor dintre bare [m];

C = lăţimea pieselor de prindere a grătarului în pereţii camerei [m]; se ia între 0,25 şi
0,3 [m];

Qc = debitul de calcul [l/s]

Vg max = viteza maximă a apei prin grătar [m/s];

hmax = adâncimea maximă a apei în faţa grătarului, corespunzătoare vitezei şi debitului

maxim [m].

Lăţimile uzuale ale camerei grătarului după normele germane sunt: 50; 60; 80; 100; 125;
160; 180; 225; 250, primele valori fiind folosite numai pentru grătare cu curăţire manuală.

Secţiunea amonte a camerei grătarului. Condiţia de bază este:

Va = 0,4…0,9[m/s].

Se ia o înălţime maximă de apă, un h max, şi cu acesta se determină lăţimea camerei Bc şi se

verifică condiţia de viteză.

hmax = 0,35[mm], şi Bc= 2[m], viteza fiind de 0,9[m/s] .

Quo max 0,35

∑b =Vh g max
=
0,9 × 0,35
= 1,11 .

Pentru grătarul ales, lăţimea camerei este :

Bc =  s +b  0,01 + 0,02
∑b   +C =1,11 × 0,02
+ 0,03 = 2 [m] .
 b 

Pe această lăţime vor există un număr de 55 bare × 0,01[m]+56 interspaţii × 0,22 [m]+2
spaţii pentru piesele de prindere × 0,165 = 2[m].

Raza hidraulică a camerei este:

2 × 0,35
R = 2 + 2 × 0,35 =0,41 .

85
Luând o pantă pentru camera grătarului după calculele anterioare, viteza apei în amonte de
grătar este:

V a = 74 × R 2 / 3 × I 1 / 2 = 74 × 0,41 2 / 3 × 0,0011 / 2 = 0,94 [ m / s ] ,

unde I = 0,001 .

În concluzie, viteza stabilită îndeplineşte condiţia de bază.

La debitul minim, Q u o min = 0,7[dm / s ] şi la viteza minimă Va = 0,4[m / s ]

3

se obţine o înălţime de apă minimă h min , pentru stabilirea căreia se determină în prealabil
0,4
valoarea razei hidraulice R 2 / 3 =
74
× 0,031 = 0,174 ; R = 0,074 ; se determină apoi

2hmin
valoarea hmin din ecuaţia R = + 2hmin = 0,074 şi hmin = 0,08[m] .
2

Viteza apei prin interspaţiile grătarului Vg.

Condiţia de bază este V g =0,4... 1[m / s] .

Pentru debitul orar maxim de 350 [dm 3/s] rezultă:

Amax = 0,35 × 56 × 0,02 = 0,39 [ m 2 ] ;

0,350
V g max = = 0,89 [ m / s ] .
0,39

Pentru debitul minim ( Q u o min =0,070 [m 3 / s] ),

Amin = 0,08 × 56 × 0,02 = 0,09 [ m 2 ] ;

Vg min = 0,07
0,09
=0,077 [ m / s ] .

Vitezele obţinute se încadrează în limitele admise.

Pierderea de sarcină prin grătar:

4/3 2 4/3
Va  0,01   0,92 2 
h =β 
s
  sin θ ; h =1,83     sin 75 = 0,028 [m] .
0

b  2g  0,02   2 × 9,81 

Pentru calculele necesare profilului tehnologic al apei, se va considera o pierdere de

sarcină de 15[cm].

Cantitatea de reţineri pe grătar depinde de lăţimea interspaţiilor, sistemul de canalizare,

provenienţa apelor uzate industriale, etc. În tabelul 4 sunt prezentate cantităţile medii de
reţineri pe grătare, ele putând ajunge la valori de 5 ori mai mari.

Tabelul.4.2. Cantităţi de reţineri pe grătare.

86
 Cantitatea de reţineri
Lăţimea interspaţiilor între bare
[l/om an] la curăţire
[mm]
Manuală Mecanică

16 5 6

20 4 5

25 3 3,5

30 2,5 3

40 2 2,5

50 1,5 2

Analizele făcute asupra reţinerilor au arătat că umiditatea acestora este de 80[%], restul
reprezentând substanţe solide. Substanţele minerale reprezintă cca. 13[%], iar cele organice
87[%]. Greutatea specifică a depunerilor este de 750[kg/m3].

Conform tabelului 4, cantitatea de reţineri este:

2 V r = 40000 × 5[dm 3 / om × an] = 200000[dm 3 / an] .

Greutatea depunerilor este:

G r = 200[ m 3 / an] × 750[kg / m 3 ] = 150000[kg / an]

Fig. 4.14.Dimensionarea grătarelor din staţia de epurare

4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului

87
 Debitele de calcul şi de verificare în procedeul separativ sunt debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim, iar în procedeul unitar de două ori debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim. La dimensionarea deznisipatoarelor orizontale vitezele de
mişcare a apei pe verticală Vs şi de mişcare a apei pe orizontală Vo sunt de o mare
importanţă.

În ceea ce priveşte viteza de sedimentare, tabelul 5 furnizează valorile

corespunzătoare diametrului particulelor de formă sferică pentru temperaturi ale apei de
10[°C] într-un bazin cu apa în repaus.

Tabelul 4.3. Vitezele de sedimentare Vs [cm/s] în funcţie de diametrul particulelor [mm]

Diametrul
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
particulei [mm]

Nisip:
14,0 7,2 2,3 0,7 0,17 0,008 0,002
γ =2,65 [kg/dm3]

Cărbune:
4,2 2,1 0,7 0,2 0,04 0,002 0,00004
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în
suspensie din apele
uzate orăşeneşti: 3,4 1,7 0,5 0,08 0,02 0,0008 0,0002
γ =1,20[kg/dm3]

În general, proiectarea deznisipatoarelor se bazează pe premisa reţinerii particulelor de

nisip, cu dimensiuni mai mari de 0,20-0,25[mm] până la dimensiuni de maxim 1[mm]. S-a
constatat că dacă 50[%] din particule sau mai mult au dimensiuni mai mici de 0,21[mm]
eficienţa deznisipatorului scade. Viteza de mişcare - de deplasare – a apei pe orizontală Vo
trebuie discutată în paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul
deznisipatorului, numită viteză critică Vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau
egală cu viteza critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul
bazinului. Vitezele critice, care pot fi în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi
Shiels în [cm/s] sunt date în tabelul 6.

Tabelul 4.4. Vitezele critice Vcr [cm/s] în funcţie

de diametrul particulelor [mm]

Diametrul particulei
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
[mm]

Nisip: 41,0 30,0 19,0 13,0 9,0 4,1 3,0

88
 γ =2,65 [kg/dm3[

Cărbune:
23,0 16,0 10,0 7,0 5,0 2,3 1,6
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în suspensie
din apele uzate
orăşeneşti: 18,0 13,0 8,0 5,5 4,0 1,8 1,3

γ =1,20[kg/dm3]

Se recomandă a se utiliza în calcule drept viteză orizontală maximă V o=0,30[m/s] pentru

debitul orar maxim, şi viteză minimă 0,05[m/s] pentru debitul orar minim.

Secţiunea transversală Atr a deznisipatoarelor:

Qc
Atr = V0

Qc = debitul de calcul al deznisipatorului;

Vo = viteza orizontală stabilită anterior.

Secţiunea orizontală Ao a deznisipatorului rezultă din împărţirea debitului de calcul la

viteza de sedimentare; pentru a ţine seama de curenţii care se formează în deznisipator,
aceasta trebuie mărită, în care scop se înmulţeşte cu un coeficient α :

Qc
Ao =α V S
.

Coeficientul α se calculează din figura 4.15.

Vs
α = V s'

89
 Fig. 4.15. Coeficienţi de corecţie pentru dimensionarea deznisipatoarelor

Lungimea deznisipatorului L:

L =αV0 t ;

t = timpul de rămânere a apei în deznisipator;

Timpii de rămânere a apei în deznisipator de 30 - 50[s] şi chiar de 90[s] trebuie avuţi în

vedere la proiectare. Imhoff – Fair recomandă ca lăţimile compartimentelor să fie de
până la 5,00[m], lungimile de 12,00 – 36,00[m], iar raportul dintre lungime şi lăţime să fie
cuprins între 10 şi 15. În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi
2,50[m], ajungând uneori chiar până la 3,00[m] şi mai mult, în acestea fiind inclusă şi
înălţimea volumului de nisip, la deznisipatoarele cu curăţire manuală; se recomandă totuşi
ca adâncimile să nu depăşească 1,00 – 1,50[m], pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea lor urmând
să fie făcută periodic – alternativ; proiectarea unui singur compartiment implică prevederea
unui canal de by-pass pentru timp de ploaie. Dacă deznisipatorul epurează apele uzate
provenite dintr-un sistem separativ, el poate fu curăţit manual; dacă epurează ape provenite
dintr-un sistem unitar, se recomandă să fie prevăzut cu curăţire mecanică. În ceea ce
priveşte pierdere de sarcină, în general, este minimă (sub 6 [cm]) în deznisipatoarele de
dimensiuni mici, unde nu sunt prevăzute dispozitive pentru menţinerea vitezei constante.
Radierul deznisipatoarelor se aşează mai jos ca al canalului de intrare a apei cu 15 -
45[cm]; el trebuie să fie orizontal, fără denivelări, în care s-ar putea acumula substanţele
floculente. În camera de racordare a grătarelor cu deznisipatorul viteza orizontală nu
trebuie să coboare sub 0,40[m/s] pentru debitul orar minim. Cantitatea de nisip care poate
fi colectată în deznisipator depinde de felul, suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţii
climaterice, intensitatea ploilor, etc. Normativele recomandă a se lua în calcule, pentru
sistemul de canalizare unitar, cantităţi de nisip de 0,015 – 0,020[dm 3/om × zi] şi pentru
procedeul separativ, 0,005 – 0,01[dm3/om × zi]. Dispozitivele pentru menţinerea vitezei
constantă la variaţii de debit, sunt de tipul canalelor cu secţiune îngustată Venturi sau
Parshall. Debitul Q care trece printr-un deznisipator a cărui secţiune transversală este o
parabolă, este în funcţie de înălţimea h a apei în deznisipator:

Q = kh n , unde k şi n sunt constante.

Pentru menţinerea vitezei constantă, lăţimea b a deznisipatorului trebuie aleasă astfel încât:
h
Q = kh n = V0 ∫ bdh
0

nk n−1
Această condiţie este satisfăcută când: b= .
V0

90
 3 3 nk n−1 3 Q
Pentru n =
2
, rezultă: b=
2
× V0
=
2
× hV 0
.

2
 b  =2 ph
Ecuaţia parabolei este, deci:   ;
2

unde p este parametrul parabolei.

Se alege lăţimea B a canalului Venturi în funcţie de debit (0,6; 0,8; 1,00…) şi se stabileşte
raportul de similitudine αe ca fiind raportul dintre lăţimea canalului în natură şi lăţimea
canalului în model. Se alege apoi coeficientul de strangulare în funcţie de debit:

ψb = b
B
;

din care rezultă b, lăţimea canalului în zona strangulată.

Din ecuaţiile cunoscute:

hnatură = αehmodel;

Qnatură = (αe)5/2Qmodel,

Rezultă Qmodel, şi cu acesta rezultă haval model şi hamonte model. Se calculează apoi hnatură amonte şi
aval.

În continuare cu următoarele ecuaţii se stabilesc celelalte dimensiuni ale canalului

strangulat:

B −b C 2 E + e2 1 13
e= ; CE = B ; R1 = ; R2 = 1.66 R1; CD = B; CF = B.
2 2e 3 6

Debitmetrul Venturi trebuie amplasat pe un canal, în aliniament, care în amonte trebuie

să aibă o lungime de 6,00 – 16,00[m], iar în aval 10,00 – 15,00[m].

Calculul deznisipatorului

Se dimensionează deznisipatorul orizontal cu curăţire mecanică la care se cunosc:

dimensiunea granulelor 0,2[mm] şi gradul de îndepărtare al suspensiilor 85[%].

9. Debitul de dimensionare al deznisipatorului este:

Qc = 2 Qo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]
10. Se proiectează 3 compartimente cu secţiune parabolică, care vor trebui să
prelucreze fiecare un debit de 233[dm3/s].

91
 Qc
11. Secţiunea transversală Atr deznisipatorului este: Atr = V0
Pentru o viteză orizontală de 0,19[m/s], conform tabelului 2.5, corespunzătoare
dimensiunii granulelor de 0,2[mm], deci:

0,233
Atr = =1,22 [ m 2 ] .
0,19

Dacă se ia înălţimea parabolei h0 =1.10m, lăţimea parabolei este:

Atr
B=3
2h0
= 3 × 1,222 × 1,10 =1,66 [ m]

12. Secţiunea orizontală, lungimea şi timpul de traversare se determină pentru

dimensiunea granulelor de0,20[mm], raportul Vs/V's = 1,90.
Qc 0,233
A0 = α =1,90 × 0,023 =19 ,24 [ m 2 ] ;
VS

Lungimea deznisipatorului: L=
A0
b
= 119,3,204 =14 ,80 [ m]

= 104,1,890
L
Timpul de traversare: t= = 78′′
V0

5. Volumul unui compartiment este:

V0 =1,22 × 14,80 =18,06[m3].

Volumul de nisip colectat:

Vn = 50 000 [loc] × 6[dm3/loc × an] = 300[m3/an]

2
b 
  = 2ph0.
2

Pentru determinarea parametrului p se dau pentru b şi h0 valori limită, pentru b = 1,66[m],

iar pentru h0 = 1,10[m]; rezultă:
2
1,66 
  = 2p × 1,10 şi p = 0,30.
 2 

Ecuaţia parabolei, va fi :
2
b 
  =2 × 0,30 h0,
2

92
dând diferite valori pentru b şi h0 se poate trasa parabola.

7. Se proiectează un singur canal Venturi cu radier orizontal pentru toate trei

compartimentele. Se alege lăţimea canalului B = 0,80[m]. Raportul de similitudine:

α = 0,30175
0,8
=2,65 ;

coeficientul de strangulare este: ψ = b

B
=0,4 ; b = 0,40 × 0,80 = 0,32[m].

4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)

Bazele proiectării decantoarelor

Proiectarea decantoarelor depinde de numeroşi factori, dintre aceştia cei mai importanţi
fiind: natura particulelor ce trebuie îndepărtate şi scopul bazinului (decantor pentru
epurarea mecanică a apelor, decantor secundar după filtre biologice şi bazine cu nămol
activ, etc.). Dacă la deznisipatoare parametrul principal de dimensionare este încărcarea
superficială, la decantoare este important timpul de vărsare. Timpul de decantare td de
rămânere a apei uzate în decantoare trebuie să fie de 1,5[h] pentru apele uzate ce conţin o
cantitate de suspensii mai mare de 200[mg/dm3], şi de 1[h] pentru cantităţi mai mici.
Literatura germană recomandă timpii de decantare din tabelul 7:

Tabelul 4.5. Timpi de decantare td[h]

Decantoare primare Decantoare secundare
La debit La debit
Tipul staţiei de epurare La debit pe La debit pe
maxim pe timp maxim pe timp
timp uscat timp uscat
de ploaie de ploaie
Staţia are numai epurare
1,7-2,5 0,3-0,5 - -
mecanică
După instalaţiile de coagulare 1,5-0,8 0,3-0,5 1,5-2,0 0,8-1,0
La staţii cu filtre biologice 1,7-2,5 0,3-0,5 1,5-2,0 1,8-1,0
La staţii cu bazine cu nămol activ 0,5-1,0 0,3-0,5 2,0-3,5 1,0-1,7

1
Debitul de calcul – debitul de timp uscat al staţiei de epurare este × Qzi med (după
18
literatura germană). Literatura americană „ Standardul celor 10 state S.U.A” recomandă
datele din tabelul 8:

Tabelul 4.6. Timpi de decantare td[h]

Încărcarea superficială [m/h] Adâncimi medii ale bazinului [m]

93
 2,00 2,50 3,00

1,00 2,00 2,50 3,00

1,40 1,60 1,80 2,25

1,70 1,25 1,40 1,75

Debitul de calcul al staţiilor de epurare este de obicei debitul zilnic mediu. Aceeaşi
literatură americană recomandă ca timpul de rămânere al apei în bazin de 2[h] să se reducă
sau să se mărească în conformitate cu recomandările date în continuare:

Timpul mediu de 2[h] se reduce:

- la 1[h] când apele uzate după decantare sunt folosite la irigaţii;

- la ½[h] când apele uzate au concentraţii în materii în suspensie de maxim 200
[mg/dm3 şi sunt tratate biologic în bazine cu nămol activ;
- la ½[h] când apele uzate au fost trate prealabil cu coagulanţi;
- la 1[h] când apele uzate meteorice amestecate cu alte ape uzate urmează a fi
tratate mecanic.
Mărirea timpului mediu de 2[h] se face când:

- decantarea primară singură trebuie să conducă la o reducere importantă a CBO 5

şi a substanţelor in suspensie – un timp de decantare de până la 3 ½ h poate reţine şi
suspensiile fine care contribuie la menţinerea unui CBO5 ridicat;
- decantoarele primesc ape uzate industriale care conţin substanţe bactericide.
Fermentarea în aceste condiţii este practic imposibilă şi drept urmare nămolul nu trebuie să
fie evacuat imediat, deoarece rămânerea lui un timp mai îndelungat în decantoare poate
conduce la îngroşarea lui, necesitând pentru aceasta volume mai mari pentru înmagazinare
în decantoare;
- apele uzate industriale cu conţinut mare de substanţe toxice sau ape calde
amestecate cu ape uzate menajere au nevoie de un timp de contact mai mare (peste 2h),
pentru o mai bună decantare;
- cantităţi mari de apă de ploaie trec prin bazinul de decantare, de exemplu,
dublul debitului pe timp uscat.
Imhoff recomandă pentru ape uzate orăşeneşti:

- un timp de decantare de 1 ½ [h], atunci când adâncimea decantorului este de

aproximativ 2[m];
- 3[h] când staţia de epurare are numai epurare mecanică;

94
 - supraîncărcări pe timp de ploaie până la cantităţi duble faţă de debitul pe timp
uscat sunt admisibile.
Încărcarea superficială [m3/m2h] sau viteza de sedimentare u [m/h] este de asemenea un
parametru important în dimensionarea decantoarelor. Viteza de sedimentare, în funcţie de
reducerea suspensiilor în decantor şi de concentraţia lor iniţială sunt arătate în tabelul 9:

Tabelul 4.7. Viteze de sedimentare în decantoare.

Viteze de sedimentare u[m/h]
Reducerea suspensiilor în decantor [%]
C ≤200 200 ≤ C ≤ 300 C ≥300
40-45 2,3 2,7 3,0

45-50 1,8 2,3 2,6

50-55 1,2 1,5 1,9

55-60 0,7 1,1 1,5

„Standardul celor 10 state din S.U.A” prevede pentru:

- decantoare primare care nu sunt urmate de instalaţii de epurare biologică şi care

nu prelucrează debite mai mari de 3785[m3/zi], o încărcare superficială de 1[m/h] ;
- pentru decantoarele primare urmate de instalaţii de epurare biologică încărcarea
maximă este de 1,7[m/s];
- decantoarele secundare urmând filtrelor biologice de mică încărcare,
u=1,7[m/h]; filtrelor biologice de mare încărcare, u=1,4[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu
debite peste 7570[m3/zi], u= 1,7[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu debite sub 7570[m 3/zi],
u= 1,4[m/h].
Literatura germană furnizează următoarele date:

Tabelul 4.8. Încărcarea superficială a decantoarelor u [m/h]1).

Decantoare primare Decantoare secundare

Tipul staţiei de epurare La debit maxim La debit maxim

La debit pe La debit pe
pe timp de pe timp de
timp uscat timp uscat
ploaie ploaie

95
 Staţia are numai epurare mecanică 1,5 - 0,8 6-4 - -

După instalaţiile de coagulare 4,0 – 2,5 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu filtre biologice 1,5 – 0,8 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu bazine cu nămol activ 4,0 - 2,5 6-4 * *

1)încărcarea superficială a decantoarelor verticale se măreşte cu 20% faţă de datele din

tabel datorită filtrului de suspensii care se formează în aceste decantoare, şi care conduce la
eficienţe mai mari.

* Problema dimensionării decantoarelor secundare amplasate după bazinele cu nămol activ

este mai complicată decât a celorlalte, deoarece depinde de cantitatea şi concentraţia de
nămol în exces şi de recirculare, de indicele nămolului, etc. Încărcarea cu materii solide în
suspensie a decantoarelor primare nu constituie un parametru important pentru
dimensionarea acestora, deoarece în general nu influenţează eficienţa lor.

Proiectarea decantoarelor
Debitele de dimensionare şi verificare a decantoarelor radiale sunt atât pentru
canalizările în sistem separativ, cât şi pentru cele în sistem unitar; verificarea se face la
debitul orar maxim pentru canalizările în sistem separativ, şi la de două ori debitul orar
maxim pentru canalizările în sistem unitar. Dimensiunile uzuale sunt date în tabelul de
mai jos:

Tabelul 4.9 . Elementele geometrice ale decantoarelor radiale.

Elemente
Dimensiuni [m]
geometrice

d1 8 0 2 5 8 0 2 5 0 5 0

d2 3.0 : 4.0 4.0 : 6.0

cmin 0,2 0,2 0,4

k1 max 1,0 1,5 2,04

h8 0,3…1,0

nmin 0,2

Suprafaţa
orizontală a
01 254 14 80 91 16 07 04 62 257 590 964
decan-torului
[m2]

hu Volumul decantorului [m3]

1,2 241 305 375 456 589 739 848 964 1154 1508 1908 2356

1,4 281 355 440 532 687 862 989 1125 1346 1760 2260 2750

96
 1,6 322 406 502 608 785 985 1131 1286 1539 2011 2544 3142

1,8 362 457 565 684 883 1108 1272 1447 1731 2262 2862 3535

2,0 402 508 628 760 982 1232 1414 1608 1924 2514 3180 3928

2,2 442 558 690 836 1080 1355 1555 1768 2116 2765 3498 4320

2,5 502 635 785 950 1227 1540 1767 2010 2405 3142 3975 4910

2,8 711 879 1001 1374 1724 1980 2201 2003 3520 4452 5500

3,0 762 942 1140 1473 1848 2121 2442 2336 3771 4770 5892

3,2 1005 1216 1571 1971 2262 2572 3076 4022 5088 6284

3,6 1368 1767 2217 2545 2894 3463 4525 5724 7070

4,0 1964 2404 2828 3216 3848 5028 6360 7856

Debitul de dimensionare este Qc =290 [dm3/s];

Volumul decantorului: Vdec = Qctd = 0,290 × 1,70 =1774,8[m3];

Qc = debitul de calcul (Qzi max);

td = timpul de decantare, conform tabelului 7.

Secţiunea orizontală:

Qc 0,290
A0 = = = 696[m2];
u 1,50 ×3600

în care u este încărcarea superficială conform tabelului 2.8.

Înălţimea utilă a spaţiului de decantare:

hu = utd = 1,5 × 1,7 = 2,55[m].

Cu aceste date se intră în tabelul 7.13 şi se stabilesc dimensiunile principale d 1, d2, h, A0 şi
Vdec respectiv numărul de decantoare, verificând în acelaşi timp relaţiile:

d1
6 ≤ ≤ 10, pentru decantoare cu diametrul de 16 – 30[m];
hu

d1
15 ≤ ≤ 20, pentru decantoare cu diametrul de 30 – 50 [m];
hu

d1
20 ≤ ≤ 25, pentru cazul apelor uzate cu cantităţi mari de materii organice.
hu

97
Se iau două decantoare, fiecare cu d1=20[m]; hu=2,80[m];

Vdec = 879 [m3]; A0 = 314 [m2]; d2 = 3,00 [m].

d1 20,00
Se determină raportul = = 7,18 deci se respectă relaţia de mai sus, valoarea
hu 2,80
raportului fiind cuprinsă între 6 şi 10.

Se verifică apoi încărcarea deversorului de la ieşirea apei decantate.

Încărcarea deversorului de pe jgheabul de colectare a apei decantate este:

86400
Qd = 0,145 × × 3,14 × ( 20 − 2 × 0,60 ) = 8,80 [m/h × ml],
24

admisibil conform recomandărilor.

Volumul de nămol depus într-o zi se determină cu ecuaţia următoare:

100 0,55 100
r = × 0,350 × 0,290 × 86400 × = 80 ,40
Vd= γ n CQzimax 100 − p 1200 100 − 95 [m3/zi];

respectiv 40,00[m3/zi] pentru un decantor.

r = procentul de reducere al suspensiilor;

γ n = greutatea specifică a nămolului cu 1,10 -1,20[t/m3], pentru o umiditate a nămolului
de 95[%];

p = umiditatea nămolurilor decantate, aproximativ 95[%];

C = concentraţia iniţială a depunerilor.

Tabelul 4.10.. Debite de nămol în staţiile de epurare.

Materii solide totale Conţinutul în apă Cantitatea de nămol

Tipul instalaţiilor
[%] [%] [dm3/loc zi]
Epurare mecanică

1) Nămol din
2,5 97,5 2,16
decantoare
2) Nămol fermentat,
13,0 87,0 0,26
umed
3) Nămol fermentat,
45,0 55,0 0,13
uscat în aer liber
Încărcări
Epurarea mecano –
Mică Mare Mică Mare Mică Mare
biologică

98
 4) Nămol din
decantoarele 8,0 5,0 92,0 95,0 0,16 0,40
secundare
5) Nămol din
decantoarele
5,5 5,0 94,5 95,0 1,22 1,48
principale şi
secundare amestecat
6) Idem 5)
10,0 10,0 90,0 90,0 0,43 0,48
fermentat
7) Idem 5)
fermentat, uscat în 45,0 45,0 55,0 55,0 0,17 0,19
aer liber
Bazine cu nămol
activ
8) Nămol din
decantoarele 0,7 1,5 99,3 97,5 4,43 1,67
secundare
9) Idem 5) 4,5 4,5 95,5 95,5 1,87 1,75
10) Idem 6) 7,0 10,0 93,0 90,0 0,79 0,52

Se determină volumul pâlniei de nămol şi se stabilesc condiţiile de evacuare a nămolului

(perioade, diametru, conducte, etc.). Se stabilesc apoi dimensiunile jgheabului de colectare
a apelor decantate, vitezele minime în acestea fiind de 0,7[m/s]. Se dimensionează
deversorul de evacuare a apei decantate.

Volumul pâlniei de nămol este:

1
Vp =
3
× (3,14 × 3,0 × 1,52 – 3,14 × 1,00 × 0,252) = 7,0[m3].

Jgheabul de colectare a apei decantate se dimensionează la 2Qo max, deci debitul pentru
decantor este de 0,350 [dm3/s]. Dacă se ia o înălţime de jgheab de 0,6[m], lungimea
jgheabului:

L=2 × 3,14 (10,00 – 0,60) = 59,00 [m],

debitul este de 0,006 [m3/s]; viteza minimă în jgheab fiind de 0,70[m/s], rezultă următoarea
suprafaţă a jgheabului în secţiunea 1-1 :

0,350
Aj 1 =
2
× 0,70 = 0,25[m2],

0,25
iar înălţimea apei în jgheab: hj 1 = 0,60 = 0,42 [m];

Panta jgheabului rezultă din ecuaţia : V = 74 R2/3I1/2.

0,25
Raza hidraulică: R = 2 ×0,42 + 0,60 = 0,174 şi I1/2 = 0,0009;

99
În consecinţă, în secţiunea 3-3 radierul jgheabului trebuie să fie mai ridicat decât în
1
secţiunea 1-1 cu h' = (
2
× 59) × 0.0009 = 0,0265 [m]; în secţiunea 2-2 lăţimea
jgheabului, de asemenea pentru o viteză de 0,70 [m/s] şi o înălţime a apei de 0,42 [m],
rezultă:

0,350
bj = 0,70 ×0,42 = 1,20 [m].

Se determină adâncimea decantorului la perete şi la centru:

la perete: Hp =hu+hs;

la centru : Hc =hu+hn+hp+hs,,

în care hn este înălţimea pâlniei de nămol, iar hp – diferenţa de înălţime datorată pantei.

Înălţimea decantoarelor la perete:

Hp = hu + hs = 2,80 + 0,30 = 3,10[m]

iar la centru:

1
Hc = hu + hn+ hp + hs = 2,80 + 2,00 +10 × 15
+ 0,30 =5,80 [m]

4.4.2.4. Probleme de coroziune si sau alegerea a materialeleor de

constructie.

Coroziunea galvanică a cuplului oţel inoxidabil 316L / TiAlV a fost studiată prin
măsurători electrochimice. Din măsurători potenţiostatice s-a observat o deplasare a
potenţialului critic de pitting (Ecp) în direcţie negativă. Rezistenţa de polarizare (Rp,cuplu)
a fost de aproximativ 5 ori mai mică în cazul oţelului cuplat, iar curentul de coroziune,
determinat din diagramele Tafel, a avut valoarea de 1,1 μA/cm2. Deoarece aliajul de
TiAlV potenţează activitatea oţelului inoxidabil 316L, se recomandă ca acest cuplu să nu
fie utilizat pentru bioimplanturi în organismul uman.
Studiu privind acţiunea anticorozivă a tufului vulcanic zeolitic în staţiile de epurare a
apelor uzate
În această lucrare este prezentată acţiunea tufului vulcanic zeolitic, ce conţine
clinoptilolit, asupra echipamentelor metalice dintr-o staţie de epurare a apelor uzate din
punctul de vedere al coroziunii. Tuful vulcanic zeolitic poate fi folosit în treapta biologică
a instalaţiilor de epurare pentru îmbunătăţirea capacităţii de biodegradare a nămolului
activ. Acest tuf are proprietatea de a reduce substanţele organice prin adsorbţie, de a creşte
capacitatea de sedimentare a nămolului activ în decantoare, dar la fel de bine ar putea avea
proprietatea de a scădea acţiunea corosivă a apei uzate asupra conductelor şi utilajelor

100
dinamice, precum rotorii pompelor sau podurile racloare ale decantoarelor secundare.
Experimentele au fost efectuate prin metoda pierderii în greutate, folosind eşantioane
metalice, care au fost ţinute diferite periode de timp în ape uzate atât fără cât şi cu adaos de
tuf zeolitic, simulând condiţiile din treapta biologică. Rezultatele au fost ilustrate grafic.
Diferenţe semnificative între comportarea anodică a oţelulului inoxidabil 18Cr-10Ni
şi nichelului în soluţii apoase 10–80% HCOOH
Rezumat: Curbe anodice potenţiostatice pe oţel inoxidabil 18Cr-10Ni şi nichel au fost
trasate în soluţii apoase de 10, 20, 40, 60 şi 80% HCOOH, la temperatura camerei. Oţelul
inoxidabil este activ în toate soluţiile de acid formic şi trece în stare pasivă prin polarizarea
anodică, prezentând un domeniu extins de pasivitate stabilă (960 mV), deplasat spre valori
mai pozitive de potenţial odată cu creşterea concentraţiei soluţiilor de acid formic.
Oxidarea anodică a acidului formic are loc doar în regiunea transpasivă, simultan cu
degajarea oxigenului. După polarizarea anodică, oţelul inoxidabil şi-a păstrat culoarea şi
luciul metalic. Nichelul prezintă efect catalitic pentru reacţia de oxidare a acidului formic.
Curbele de polarizare prezintă unde anodice, care se extind pe tot domeniul pasiv al
nichelului, având curenţii maximi cu două ordine de mărime mai mari decât cei obţinuţi pe
oţel inoxidabil, în aceleaşi soluţii. După polarizare, suprafaţa nichelului a prezentat
modificări vizibile, ca pitting, fisuri şi pierderea luciului metalic. Pe suprafaţa nichelului,
se admite că au loc reacţii succesive/ simultane şi concurente, care duc la
dizolvarea/pasivarea nichelului şi oxidarea acidului formic. Cuvinte cheie: oţel inoxidabil,
nichel
Acţiunea inhibitoare a unor compuşi organici de adsorbţie asupra coroziunii
aluminiului în medii acide
Rezumat: Doi surfactanţi organici: dodecil sulfat de sodiu (SDS) şi respectiv dodecil
benzen sulfonat de sodiu (SDBS) au fost studiaţi ca inhibitori pentru coroziunea
aluminiului în soluţii apoase de acid clorhidric folosind polarizarea electrochimică şi
spectroscopia electrochimică de impedanţă (EIS). S-a studiat, de asemenea, influenţa
concentraţiei de inhibitor asupra eficienţei anticorozive a acestora. La valori mici ale
supratensiunii, procesul de dizolvare este controlat de activare, în timp ce la valori mai
mari ale supratensiunii procesul de dizolvare este controlat de difuzie. Viteza de coroziune
scade cu creşterea concentraţiei de inhibitor. La valori ale concentraţiilor celor doi
surfactanţi mai mici decât concentraţia critică micelară (CMC) efectul de inhibare este
neglijabil. La concentraţii mai mari decât CMC efectul de inhibare creşte rapid cu creşterea
concentraţiei surfactantului până la o valoare limită. Inhibarea procesului de dizolvare în
prezenţa surfactanţilor poate fi explicată prin adsorbţia acestora în zonele active ale
suprafeţei. În cazul nostru, presupunem că inhibitorii de acest tip sunt puternic adsorbiţi la
suprafaţa metalului, având loc formarea unui film protector, iar reacţia dintre metal şi
soluţia corozivă poate avea loc numai prin difuzia anionilor mediului agresiv prin porii fini
ai filmului protector. Măsurătorile EIS au fost realizate pe electrodul de aluminiu în soluţii
0.5M HCl în absenţa şi prezenţa celor doi surfactanţi în diferite condiţii (timp de imersare
şi concentraţie de surfactant). Acoperiri compozite cu proprietăţi anticorozive îmbunătăţite
obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu nanoparticule de Al2O3
Rezumat: În lucrarea de faţă, sunt prezentate rezultate referitoare la comportarea la
coroziune a unor acoperiri compozite obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu

101
 nanoparticule de Al2O3, pe un electrod din oţel OL 37, dintr-o baie acidă de sulfat de
cupru. Comportarea la coroziune a acestor acoperiri compozite de cupru s-a investigat în
soluţii de Na2SO4 (pH 3). Studiile de coroziune au fost efectuate prin măsurători de
potenţial de circuit deschis, prin spectroscopie de impedanţă electrochimică şi prin
voltametrie hidrodinamică. Interpretarea cantitativă a rezultatelor obţinute a dus la
concluzia că nanoparticulele de oxid de aluminu încorporate în cuprul electrodepus au
mărit rezistenţa la coroziune a depozitelor compozite de 1.32 ori în comparaţie cu
depozitele de cupru pur.

Dizolvarea zincului ca proces de coroziune

Rezumat: În acest studiu s-a investigat posibilitatea dizolvării accelerate a zincului
metalic în acid sulfuric prin introducerea unui catod de cupru, în care hidrogenul degajat
este mult mai uşor decât zincul. S-a constatat că accelerarea dizolvării zincului este
posibilă şi, la o suprafaţă constantă a catodului de cupru, depinde de contactul intim între
electrodul de cupru şi zinc.

4.5. Utilitati si energie

Functie de utilizarea care se da apei se deosebesc mai multe categorii: apa

tehnologica, apa de racire, apa potabila, apa de incendiu, apa de incalzire.

Apa
Apa ca agent de incalzire poate fi :
- apa calda cu temperatura pana la 90°C;
- apa fierbinte, sub presiune, pana la temperatura de 130 – 150°C.
Apa este un agent termic cu capacitate calorica mare, usor de procurat. Pentru
incalzire, se prefera apa dedurizata in scopul evitarii depunerilor de piatra.

Aburul
Aburul este cel mai utilizat agent de incalzire si poate fi: abur umed; abur saturat;
abur supraincalzit.
Aburul umed contine picaturi de apa si rezulta de la turbioanele cu contra presiune
sau din operatiile de evaporare, ca produs secundar. Este cunoscut sub denumirea de abur
mort.
Aburul saturat este frecvent folosit ca agent de incalzire, avand caldura latenta de
condensare mare si coeficienti individuali de transfer de caldura mari. Temperatura
aburului saturat poate fi reglata usor prin modificarea presiunii. Incalzirea cu abur se poate
realiza direct, prin barbotare, sau indirect, prin intermediul unei suprafete ce separa cele
doua fluide.
Aburul supraincalzit cedeaza, in prima faza, caldura sensibila de racire, pana la
atingerea temperaturii de saturatie, cand coeficientul individual de transfer de caldura este
mai mic si apoi caldura latenta prin condensare.

102
 Energia electrica
Aceasta reprezinta una din formele cele mai folosite datorita usurintei de transport
la distante mari si la punctele de consum si randamentelor mari cu care poate fi
transformata in energie mecanica, termica sau luminoasa.
Energia electrica transformata in energie mecanica este utilizata la actionarea
motoarelor cu care sunt dotate diversele utilaje.
Energia electrica este folosita si la incalzire, prin transformare in caldura, folosind
mai multe tehnici:
- trecerea curentului prin rezistente electrice;
- transformarea energiei electrice in radiatii infrarosii;
- folosirea curentilor de inalta frecventa, medie si mica;
- folosirea pierderilor dielectrice;
- incalzirea prin arc electric.
Avantajul incalzirii electrice consta in reglarea usoara a aparaturii, posibilitatea
generarii caldurii intr-un punct, introducerea unei cantitati mari de caldura intr- un volum
mic, realizarea unei incalziri directe, fara impurificarea mediului si la orice presiune.
Dezavantajul utilizarii energiei electrice il costituie costul ridicat si impunerea unor
masuri speciale de protectia muncii.

Aerul comprimat
Aerul comprimat poate fi utilizat in urmatoarele scopuri:
- ca purtator de energie (pentru actionarea aparatelor de masura si de reglare, in
atelierul mecanic);
- pentru amestecare pneumatica;
- pentru diferite scopuri(curatirea utilajelor, uscare, etc).

4.5.1. Operarea instalatiei de epurare

4.4.2. Dimensionarea tehnologică a utilajelor

4.4.2.1. Calculul de dimensionare al grătarelor

Dimensionarea grătarelor pentru staţia de epurare se face ţinând cont de

următoarele date:

Oraşul pentru care este proiectată această staţie de epurare are o populaţie de 40.000
locuitori, sistemul de canalizare este unitar, clima temperat continentală.
Debitele care sosesc în staţia de epurare, prin reţeaua de canalizare sunt următoarele:

Debitul zilnic maxim Qzi max = 290[l/s] ;

Debitul zilnic mediu Qzi med = 250[l/s ];

103
Debitul orar maxim Qu o max = 350[l/s] ;

Debitul orar minim Qu o min = m Qzi max = 0,02 × 290 × 24 = 140[l/s], unde m este
procentul minim orar din debitul zilnic maxim .

Proiectarea grătarelor implică stabilirea unor condiţii corespunzătoare de curgere a apei în

camera grătarului, precum şi determinarea dimensiunilor constructive ale camerei. Debitele
de dimensionare şi de verificare Qc, respectiv Qv sunt redate în tabelul 4.

Tabelul.4.1 Debite hidraulice de dimensionare şi verificare

ale obiectelor din staţia de epurare.

Sistemul de canalizare

Separativ Unitar
Obiectul staţiei de epurare
Debit de:

Dimensionare Verificare Dimensionare Verificare

Grătar, deznisipator,
debitmetru, camera de Qs o max Qs o min 2Qu o max Qu o min
repartiţie

Separator de grăsimi,
Qs zi max Qs o max Qu zi max 2Qu o max
decantor primar

Construcţii pentru epurarea

biologică (filtre biologice, Qs zi max Qs o max Qu zi max Qu o max
bazine cu nămol activ)

Decantorul secundar Qs zi max Qs o max Qu zo max Qu o max

g) Iniţialele s si u arată că apele uzate provin dintr-o reţea dimensionată în sistem

separativ respectiv unitar.
h) Qu este debitul de calcul pentru sistemul unitar, în care sunt incluse diferite
categorii de ape uzate, de suprafaţă şi subterane, Qs este debitul de calcul pentru sistemul
separativ, în care sunt incluse toate categoriile de ape.
Grătarele se dimensionează la 2Qu o max deci, 2Quo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]. Se
proiectează două grătare dese cu curăţire mecanică, cu înclinarea faţă de orizontală de
75[°]; lăţimea interspaţiilor dintre bare se ia b = 20 [mm], iar lăţimea barelor de secţiune
dreptunghiulară cu colţurile amonte rotunjite s=10 [mm] (β = 1,83). Fiecare grătar va
prelucra un debit Qu o max = 350 [dm3/s], respectiv Q u o min = 70 [dm3/s].

Viteza amonte grătarului Va, respectiv viteza în partea amonte camerei grătarului, trebuie
menţinută între anumite limite pentru a obţine o bună exploatare a acestora. Viteaza trebuie
să fie suficient de mare pentru a împiedica depunerea materiilor în suspensie mari şi a
corpurilor din apa uzată, iar pe de altă parte nu prea mare pentru a produce dislocarea

104
depunerilor de pe grătar. În acest sens, Fair – Geyer recomandă ca viteza în amonte V a =
0,40…0,75[m/s]; pentru debite maxime şi cele din timp de ploaie, viteza amonte poate
creşte la Va = 0,90[m/s], pentru a antrena nisipul adus de apa uzată care are tendinţa de a se
depune în amonte de grătar.

Viteza printre interspaţiile grătarului Vg trebuie să fie maxim 0,70[m/s] la debitul zilnic
mediu şi maxim 1,00[m/s] la debitul maxim.

Pierderile de sarcină prin grătar trebuie să rămână întotdeauna între anumite limite,
acestea variind cu cantitatea şi natura depunerilor acumulate pe grătar.

Pierderea de sarcină se calculează cu relaţia lui Kirschmer:

4/3 2
Va
h =β 
s
  sin θ ;
b  2g

4/3
 0,01  0,6 2
h = 1,83 ⋅   ⋅ ⋅ 75
 0,02  2 ⋅10
h = 0,43[ m]

h = pierderea de sarcină prin grătar [m];

β = coeficientul de formă al barelor, se alege între 2,42 pentru secţiune dreptunghiulară, şi

1,79 pentru secţiune sferică;

s = lăţimea barelor [m]

b = lăţimea interspaţiilor dintre bare [m];

Va = viteaza apei în amonte de grătar [m/s];

θ = unghiul pe care-l face grătarul cu suprafaţa.

Chiar în perioadele când grătarul este puternic colmatat, pierderea de sarcină nu trebuie să
depăşească 0,75[m], printr-o curăţire regulată, ea trebuie ţinută sub această valoare. Pentru
grătarele cu curăţire manuală trebuie să se ţină seama în calcule de o pierdere de sarcină
minimă de 15[cm], ceea ce necesită o atentă supraveghere din partea personalului de
exploatare. Pentru grătarele cu curăţire mecanică pierderea de sarcină poate fi ţinută
aproape constantă prin automatizarea dispozitivului de curăţire. Pentru o bună funcţionare
a grătarului, radierul camerei grătarului are o pantă de cel puţin 0,001.

Lăţimea camerei grătarului se stabileşte astfel :

 s +b  Qc
Bc = ∑b 
 b 
 +C ; ∑b =V
g max hmax
;

Bc = lăţimea camerei grătarului [m];

105
∑b = suma lăţimilor interspaţiilor dintre bare [m];
C = lăţimea pieselor de prindere a grătarului în pereţii camerei [m]; se ia între 0,25 şi
0,3 [m];

Qc = debitul de calcul [l/s]

Vg max = viteza maximă a apei prin grătar [m/s];

hmax = adâncimea maximă a apei în faţa grătarului, corespunzătoare vitezei şi debitului

maxim [m].

Lăţimile uzuale ale camerei grătarului după normele germane sunt: 50; 60; 80; 100; 125;
160; 180; 225; 250, primele valori fiind folosite numai pentru grătare cu curăţire manuală.

Secţiunea amonte a camerei grătarului. Condiţia de bază este:

Va = 0,4…0,9[m/s].

Se ia o înălţime maximă de apă, un h max, şi cu acesta se determină lăţimea camerei Bc şi se

verifică condiţia de viteză.

hmax = 0,35[mm], şi Bc= 2[m], viteza fiind de 0,9[m/s] .

Quo max 0,35

∑b =Vh g max
=
0,9 × 0,35
= 1,11 .

Pentru grătarul ales, lăţimea camerei este :

Bc =  s +b  0,01 + 0,02
∑b   +C =1,11 × 0,02
+ 0,03 = 2 [m] .
 b 

Pe această lăţime vor există un număr de 55 bare × 0,01[m]+56 interspaţii × 0,22 [m]+2
spaţii pentru piesele de prindere × 0,165 = 2[m].

Raza hidraulică a camerei este:

2 × 0,35
R = 2 + 2 × 0,35 =0,41 .

Luând o pantă pentru camera grătarului după calculele anterioare, viteza apei în amonte de
grătar este:

V a = 74 × R 2 / 3 × I 1 / 2 = 74 × 0,41 2 / 3 × 0,0011 / 2 = 0,94 [ m / s ] ,

unde I = 0,001 .

În concluzie, viteza stabilită îndeplineşte condiţia de bază.

La debitul minim, Q u o min = 0,7[dm / s ] şi la viteza minimă Va = 0,4[m / s ]

3

106
se obţine o înălţime de apă minimă h min , pentru stabilirea căreia se determină în prealabil
0,4
valoarea razei hidraulice R 2 / 3 =
74
× 0,031 = 0,174 ; R = 0,074 ; se determină apoi

2hmin
valoarea hmin din ecuaţia R = + 2hmin = 0,074 şi hmin = 0,08[m] .
2

Viteza apei prin interspaţiile grătarului Vg.

Condiţia de bază este V g =0,4... 1[m / s] .

Pentru debitul orar maxim de 350 [dm 3/s] rezultă:

Amax = 0,35 × 56 × 0,02 = 0,39 [ m 2 ] ;

0,350
V g max = = 0,89 [ m / s ] .
0,39

Pentru debitul minim ( Q u o min =0,070 [m 3 / s] ),

Amin = 0,08 × 56 × 0,02 = 0,09 [ m 2 ] ;

Vg min = 0,07
0,09
=0,077 [ m / s ] .

Vitezele obţinute se încadrează în limitele admise.

Pierderea de sarcină prin grătar:

4/3 2 4/3
Va  0,01   0,92 2 
h =β 
s
  sin θ ; h =1,83     sin 75 = 0,028 [m] .
0

b  2g  0,02   2 × 9,81 

Pentru calculele necesare profilului tehnologic al apei, se va considera o pierdere de

sarcină de 15[cm].

Cantitatea de reţineri pe grătar depinde de lăţimea interspaţiilor, sistemul de canalizare,

provenienţa apelor uzate industriale, etc. În tabelul 4 sunt prezentate cantităţile medii de
reţineri pe grătare, ele putând ajunge la valori de 5 ori mai mari.

Tabelul.4.2. Cantităţi de reţineri pe grătare.

Cantitatea de reţineri
Lăţimea interspaţiilor între bare
[l/om an] la curăţire
[mm]
Manuală Mecanică

16 5 6

20 4 5

25 3 3,5

107
 30 2,5 3

40 2 2,5

50 1,5 2

Analizele făcute asupra reţinerilor au arătat că umiditatea acestora este de 80[%], restul
reprezentând substanţe solide. Substanţele minerale reprezintă cca. 13[%], iar cele organice
87[%]. Greutatea specifică a depunerilor este de 750[kg/m3].

Conform tabelului 4, cantitatea de reţineri este:

2 V r = 40000 × 5[dm 3 / om × an] = 200000[dm 3 / an] .

Greutatea depunerilor este:

G r = 200[ m 3 / an] × 750[kg / m 3 ] = 150000[kg / an]

Fig. 4.14.Dimensionarea grătarelor din staţia de epurare

4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului

Debitele de calcul şi de verificare în procedeul separativ sunt debitul orar maxim,

respectiv debitul orar minim, iar în procedeul unitar de două ori debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim. La dimensionarea deznisipatoarelor orizontale vitezele de
mişcare a apei pe verticală Vs şi de mişcare a apei pe orizontală Vo sunt de o mare
importanţă.

108
 În ceea ce priveşte viteza de sedimentare, tabelul 5 furnizează valorile
corespunzătoare diametrului particulelor de formă sferică pentru temperaturi ale apei de
10[°C] într-un bazin cu apa în repaus.

Tabelul 4.3. Vitezele de sedimentare Vs [cm/s] în funcţie de diametrul particulelor [mm]

Diametrul
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
particulei [mm]

Nisip:
14,0 7,2 2,3 0,7 0,17 0,008 0,002
γ =2,65 [kg/dm3]

Cărbune:
4,2 2,1 0,7 0,2 0,04 0,002 0,00004
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în
suspensie din apele
uzate orăşeneşti: 3,4 1,7 0,5 0,08 0,02 0,0008 0,0002
γ =1,20[kg/dm3]

În general, proiectarea deznisipatoarelor se bazează pe premisa reţinerii particulelor de

nisip, cu dimensiuni mai mari de 0,20-0,25[mm] până la dimensiuni de maxim 1[mm]. S-a
constatat că dacă 50[%] din particule sau mai mult au dimensiuni mai mici de 0,21[mm]
eficienţa deznisipatorului scade. Viteza de mişcare - de deplasare – a apei pe orizontală Vo
trebuie discutată în paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul
deznisipatorului, numită viteză critică Vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau
egală cu viteza critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul
bazinului. Vitezele critice, care pot fi în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi
Shiels în [cm/s] sunt date în tabelul 6.

Tabelul 4.4. Vitezele critice Vcr [cm/s] în funcţie

de diametrul particulelor [mm]

Diametrul particulei
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
[mm]

Nisip:
41,0 30,0 19,0 13,0 9,0 4,1 3,0
γ =2,65 [kg/dm3[

Cărbune:
23,0 16,0 10,0 7,0 5,0 2,3 1,6
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în suspensie 18,0 13,0 8,0 5,5 4,0 1,8 1,3

din apele uzate
orăşeneşti:

109
 γ =1,20[kg/dm3]

Se recomandă a se utiliza în calcule drept viteză orizontală maximă V o=0,30[m/s] pentru

debitul orar maxim, şi viteză minimă 0,05[m/s] pentru debitul orar minim.

Secţiunea transversală Atr a deznisipatoarelor:

Qc
Atr = V0

Qc = debitul de calcul al deznisipatorului;

Vo = viteza orizontală stabilită anterior.

Secţiunea orizontală Ao a deznisipatorului rezultă din împărţirea debitului de calcul la

viteza de sedimentare; pentru a ţine seama de curenţii care se formează în deznisipator,
aceasta trebuie mărită, în care scop se înmulţeşte cu un coeficient α :

Qc
Ao =α V S
.

Coeficientul α se calculează din figura 4.15.

Vs
α = V s'

Fig. 4.15. Coeficienţi de corecţie pentru dimensionarea deznisipatoarelor

Lungimea deznisipatorului L:

L =αV0 t ;

t = timpul de rămânere a apei în deznisipator;

110
 Timpii de rămânere a apei în deznisipator de 30 - 50[s] şi chiar de 90[s] trebuie avuţi în
vedere la proiectare. Imhoff – Fair recomandă ca lăţimile compartimentelor să fie de
până la 5,00[m], lungimile de 12,00 – 36,00[m], iar raportul dintre lungime şi lăţime să fie
cuprins între 10 şi 15. În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi
2,50[m], ajungând uneori chiar până la 3,00[m] şi mai mult, în acestea fiind inclusă şi
înălţimea volumului de nisip, la deznisipatoarele cu curăţire manuală; se recomandă totuşi
ca adâncimile să nu depăşească 1,00 – 1,50[m], pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea lor urmând
să fie făcută periodic – alternativ; proiectarea unui singur compartiment implică prevederea
unui canal de by-pass pentru timp de ploaie. Dacă deznisipatorul epurează apele uzate
provenite dintr-un sistem separativ, el poate fu curăţit manual; dacă epurează ape provenite
dintr-un sistem unitar, se recomandă să fie prevăzut cu curăţire mecanică. În ceea ce
priveşte pierdere de sarcină, în general, este minimă (sub 6 [cm]) în deznisipatoarele de
dimensiuni mici, unde nu sunt prevăzute dispozitive pentru menţinerea vitezei constante.
Radierul deznisipatoarelor se aşează mai jos ca al canalului de intrare a apei cu 15 -
45[cm]; el trebuie să fie orizontal, fără denivelări, în care s-ar putea acumula substanţele
floculente. În camera de racordare a grătarelor cu deznisipatorul viteza orizontală nu
trebuie să coboare sub 0,40[m/s] pentru debitul orar minim. Cantitatea de nisip care poate
fi colectată în deznisipator depinde de felul, suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţii
climaterice, intensitatea ploilor, etc. Normativele recomandă a se lua în calcule, pentru
sistemul de canalizare unitar, cantităţi de nisip de 0,015 – 0,020[dm 3/om × zi] şi pentru
procedeul separativ, 0,005 – 0,01[dm3/om × zi]. Dispozitivele pentru menţinerea vitezei
constantă la variaţii de debit, sunt de tipul canalelor cu secţiune îngustată Venturi sau
Parshall. Debitul Q care trece printr-un deznisipator a cărui secţiune transversală este o
parabolă, este în funcţie de înălţimea h a apei în deznisipator:

Q = kh n , unde k şi n sunt constante.

Pentru menţinerea vitezei constantă, lăţimea b a deznisipatorului trebuie aleasă astfel încât:
h
Q = kh n = V0 ∫ bdh
0

nk n−1
Această condiţie este satisfăcută când: b= .
V0

3 3 nk n−1 3 Q
Pentru n =
2
, rezultă: b=
2
× V0
=
2
× hV 0
.

2
 b  =2 ph
Ecuaţia parabolei este, deci:   ;
2

unde p este parametrul parabolei.

111
Se alege lăţimea B a canalului Venturi în funcţie de debit (0,6; 0,8; 1,00…) şi se stabileşte
raportul de similitudine αe ca fiind raportul dintre lăţimea canalului în natură şi lăţimea
canalului în model. Se alege apoi coeficientul de strangulare în funcţie de debit:

ψb = b
B
;

din care rezultă b, lăţimea canalului în zona strangulată.

Din ecuaţiile cunoscute:

hnatură = αehmodel;

Qnatură = (αe)5/2Qmodel,

Rezultă Qmodel, şi cu acesta rezultă haval model şi hamonte model. Se calculează apoi hnatură amonte şi
aval.

În continuare cu următoarele ecuaţii se stabilesc celelalte dimensiuni ale canalului

strangulat:

B −b C 2 E + e2 1 13
e= ; CE = B ; R1 = ; R2 = 1.66 R1; CD = B; CF = B.
2 2e 3 6

Debitmetrul Venturi trebuie amplasat pe un canal, în aliniament, care în amonte trebuie

să aibă o lungime de 6,00 – 16,00[m], iar în aval 10,00 – 15,00[m].

Calculul deznisipatorului

Se dimensionează deznisipatorul orizontal cu curăţire mecanică la care se cunosc:

dimensiunea granulelor 0,2[mm] şi gradul de îndepărtare al suspensiilor 85[%].

13. Debitul de dimensionare al deznisipatorului este:

Qc = 2 Qo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]
14. Se proiectează 3 compartimente cu secţiune parabolică, care vor trebui să
prelucreze fiecare un debit de 233[dm3/s].
Qc
15. Secţiunea transversală Atr deznisipatorului este: Atr = V0
Pentru o viteză orizontală de 0,19[m/s], conform tabelului 2.5, corespunzătoare
dimensiunii granulelor de 0,2[mm], deci:

0,233
Atr = =1,22 [ m 2 ] .
0,19

Dacă se ia înălţimea parabolei h0 =1.10m, lăţimea parabolei este:

112
 Atr
B=3
2h0
= 3 × 1,222 × 1,10 =1,66 [ m]

16. Secţiunea orizontală, lungimea şi timpul de traversare se determină pentru

dimensiunea granulelor de0,20[mm], raportul Vs/V's = 1,90.
Qc 0,233
A0 = α =1,90 × 0,023 =19 ,24 [ m 2 ] ;
VS

Lungimea deznisipatorului: L=
A0
b
= 119,3,204 =14 ,80 [ m]

= 104,1,890
L
Timpul de traversare: t= = 78′′
V0

5. Volumul unui compartiment este:

V0 =1,22 × 14,80 =18,06[m3].

Volumul de nisip colectat:

Vn = 50 000 [loc] × 6[dm3/loc × an] = 300[m3/an]

2
b 
  = 2ph0.
2

Pentru determinarea parametrului p se dau pentru b şi h0 valori limită, pentru b = 1,66[m],

iar pentru h0 = 1,10[m]; rezultă:
2
1,66 
  = 2p × 1,10 şi p = 0,30.
 2 

Ecuaţia parabolei, va fi :
2
b 
  =2 × 0,30 h0,
2

dând diferite valori pentru b şi h0 se poate trasa parabola.

7. Se proiectează un singur canal Venturi cu radier orizontal pentru toate trei

compartimentele. Se alege lăţimea canalului B = 0,80[m]. Raportul de similitudine:

α = 0,30175
0,8
=2,65 ;

coeficientul de strangulare este: ψ = b

B
=0,4 ; b = 0,40 × 0,80 = 0,32[m].

113
 4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)

Bazele proiectării decantoarelor

Proiectarea decantoarelor depinde de numeroşi factori, dintre aceştia cei mai importanţi
fiind: natura particulelor ce trebuie îndepărtate şi scopul bazinului (decantor pentru
epurarea mecanică a apelor, decantor secundar după filtre biologice şi bazine cu nămol
activ, etc.). Dacă la deznisipatoare parametrul principal de dimensionare este încărcarea
superficială, la decantoare este important timpul de vărsare. Timpul de decantare td de
rămânere a apei uzate în decantoare trebuie să fie de 1,5[h] pentru apele uzate ce conţin o
cantitate de suspensii mai mare de 200[mg/dm3], şi de 1[h] pentru cantităţi mai mici.
Literatura germană recomandă timpii de decantare din tabelul 7:

Tabelul 4.5. Timpi de decantare td[h]

Decantoare primare Decantoare secundare
La debit La debit
Tipul staţiei de epurare La debit pe La debit pe
maxim pe timp maxim pe timp
timp uscat timp uscat
de ploaie de ploaie
Staţia are numai epurare
1,7-2,5 0,3-0,5 - -
mecanică
După instalaţiile de coagulare 1,5-0,8 0,3-0,5 1,5-2,0 0,8-1,0
La staţii cu filtre biologice 1,7-2,5 0,3-0,5 1,5-2,0 1,8-1,0
La staţii cu bazine cu nămol activ 0,5-1,0 0,3-0,5 2,0-3,5 1,0-1,7

1
Debitul de calcul – debitul de timp uscat al staţiei de epurare este × Qzi med (după
18
literatura germană). Literatura americană „ Standardul celor 10 state S.U.A” recomandă
datele din tabelul 8:

Tabelul 4.6. Timpi de decantare td[h]

Adâncimi medii ale bazinului [m]
Încărcarea superficială [m/h]
2,00 2,50 3,00

1,00 2,00 2,50 3,00

1,40 1,60 1,80 2,25

1,70 1,25 1,40 1,75

Debitul de calcul al staţiilor de epurare este de obicei debitul zilnic mediu. Aceeaşi
literatură americană recomandă ca timpul de rămânere al apei în bazin de 2[h] să se reducă
sau să se mărească în conformitate cu recomandările date în continuare:

114
Timpul mediu de 2[h] se reduce:

- la 1[h] când apele uzate după decantare sunt folosite la irigaţii;

- la ½[h] când apele uzate au concentraţii în materii în suspensie de maxim 200
[mg/dm3 şi sunt tratate biologic în bazine cu nămol activ;
- la ½[h] când apele uzate au fost trate prealabil cu coagulanţi;
- la 1[h] când apele uzate meteorice amestecate cu alte ape uzate urmează a fi
tratate mecanic.
Mărirea timpului mediu de 2[h] se face când:

- decantarea primară singură trebuie să conducă la o reducere importantă a CBO 5

şi a substanţelor in suspensie – un timp de decantare de până la 3 ½ h poate reţine şi
suspensiile fine care contribuie la menţinerea unui CBO5 ridicat;
- decantoarele primesc ape uzate industriale care conţin substanţe bactericide.
Fermentarea în aceste condiţii este practic imposibilă şi drept urmare nămolul nu trebuie să
fie evacuat imediat, deoarece rămânerea lui un timp mai îndelungat în decantoare poate
conduce la îngroşarea lui, necesitând pentru aceasta volume mai mari pentru înmagazinare
în decantoare;
- apele uzate industriale cu conţinut mare de substanţe toxice sau ape calde
amestecate cu ape uzate menajere au nevoie de un timp de contact mai mare (peste 2h),
pentru o mai bună decantare;
- cantităţi mari de apă de ploaie trec prin bazinul de decantare, de exemplu,
dublul debitului pe timp uscat.
Imhoff recomandă pentru ape uzate orăşeneşti:

- un timp de decantare de 1 ½ [h], atunci când adâncimea decantorului este de

aproximativ 2[m];
- 3[h] când staţia de epurare are numai epurare mecanică;
- supraîncărcări pe timp de ploaie până la cantităţi duble faţă de debitul pe timp
uscat sunt admisibile.
Încărcarea superficială [m3/m2h] sau viteza de sedimentare u [m/h] este de asemenea un
parametru important în dimensionarea decantoarelor. Viteza de sedimentare, în funcţie de
reducerea suspensiilor în decantor şi de concentraţia lor iniţială sunt arătate în tabelul 9:

115
Tabelul 4.7. Viteze de sedimentare în decantoare.
Viteze de sedimentare u[m/h]
Reducerea suspensiilor în decantor [%]
C ≤200 200 ≤ C ≤ 300 C ≥300
40-45 2,3 2,7 3,0

45-50 1,8 2,3 2,6

50-55 1,2 1,5 1,9

55-60 0,7 1,1 1,5

„Standardul celor 10 state din S.U.A” prevede pentru:

- decantoare primare care nu sunt urmate de instalaţii de epurare biologică şi care

nu prelucrează debite mai mari de 3785[m3/zi], o încărcare superficială de 1[m/h] ;
- pentru decantoarele primare urmate de instalaţii de epurare biologică încărcarea
maximă este de 1,7[m/s];
- decantoarele secundare urmând filtrelor biologice de mică încărcare,
u=1,7[m/h]; filtrelor biologice de mare încărcare, u=1,4[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu
debite peste 7570[m3/zi], u= 1,7[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu debite sub 7570[m 3/zi],
u= 1,4[m/h].
Literatura germană furnizează următoarele date:

Tabelul 4.8. Încărcarea superficială a decantoarelor u [m/h]1).

Decantoare primare Decantoare secundare

Tipul staţiei de epurare La debit maxim La debit maxim

La debit pe La debit pe
pe timp de pe timp de
timp uscat timp uscat
ploaie ploaie

Staţia are numai epurare mecanică 1,5 - 0,8 6-4 - -

După instalaţiile de coagulare 4,0 – 2,5 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu filtre biologice 1,5 – 0,8 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu bazine cu nămol activ 4,0 - 2,5 6-4 * *

116
1)încărcarea superficială a decantoarelor verticale se măreşte cu 20% faţă de datele din
tabel datorită filtrului de suspensii care se formează în aceste decantoare, şi care conduce la
eficienţe mai mari.

* Problema dimensionării decantoarelor secundare amplasate după bazinele cu nămol activ

este mai complicată decât a celorlalte, deoarece depinde de cantitatea şi concentraţia de
nămol în exces şi de recirculare, de indicele nămolului, etc. Încărcarea cu materii solide în
suspensie a decantoarelor primare nu constituie un parametru important pentru
dimensionarea acestora, deoarece în general nu influenţează eficienţa lor.

Proiectarea decantoarelor
Debitele de dimensionare şi verificare a decantoarelor radiale sunt atât pentru
canalizările în sistem separativ, cât şi pentru cele în sistem unitar; verificarea se face la
debitul orar maxim pentru canalizările în sistem separativ, şi la de două ori debitul orar
maxim pentru canalizările în sistem unitar. Dimensiunile uzuale sunt date în tabelul de
mai jos:

Tabelul 4.9 . Elementele geometrice ale decantoarelor radiale.

Elemente
Dimensiuni [m]
geometrice

d1 8 0 2 5 8 0 2 5 0 5 0

d2 3.0 : 4.0 4.0 : 6.0

cmin 0,2 0,2 0,4

k1 max 1,0 1,5 2,04

h8 0,3…1,0

nmin 0,2

Suprafaţa
orizontală a
01 254 14 80 91 16 07 04 62 257 590 964
decan-torului
[m2]

hu Volumul decantorului [m3]

1,2 241 305 375 456 589 739 848 964 1154 1508 1908 2356

1,4 281 355 440 532 687 862 989 1125 1346 1760 2260 2750

1,6 322 406 502 608 785 985 1131 1286 1539 2011 2544 3142

1,8 362 457 565 684 883 1108 1272 1447 1731 2262 2862 3535

2,0 402 508 628 760 982 1232 1414 1608 1924 2514 3180 3928

2,2 442 558 690 836 1080 1355 1555 1768 2116 2765 3498 4320

2,5 502 635 785 950 1227 1540 1767 2010 2405 3142 3975 4910

2,8 711 879 1001 1374 1724 1980 2201 2003 3520 4452 5500

3,0 762 942 1140 1473 1848 2121 2442 2336 3771 4770 5892

117
 3,2 1005 1216 1571 1971 2262 2572 3076 4022 5088 6284

3,6 1368 1767 2217 2545 2894 3463 4525 5724 7070

4,0 1964 2404 2828 3216 3848 5028 6360 7856

Debitul de dimensionare este Qc =290 [dm3/s];

Volumul decantorului: Vdec = Qctd = 0,290 × 1,70 =1774,8[m3];

Qc = debitul de calcul (Qzi max);

td = timpul de decantare, conform tabelului 7.

Secţiunea orizontală:

Qc 0,290
A0 = = = 696[m2];
u 1,50 ×3600

în care u este încărcarea superficială conform tabelului 2.8.

Înălţimea utilă a spaţiului de decantare:

hu = utd = 1,5 × 1,7 = 2,55[m].

Cu aceste date se intră în tabelul 7.13 şi se stabilesc dimensiunile principale d 1, d2, h, A0 şi
Vdec respectiv numărul de decantoare, verificând în acelaşi timp relaţiile:

d1
6 ≤ ≤ 10, pentru decantoare cu diametrul de 16 – 30[m];
hu

d1
15 ≤ ≤ 20, pentru decantoare cu diametrul de 30 – 50 [m];
hu

d1
20 ≤ ≤ 25, pentru cazul apelor uzate cu cantităţi mari de materii organice.
hu

Se iau două decantoare, fiecare cu d1=20[m]; hu=2,80[m];

Vdec = 879 [m3]; A0 = 314 [m2]; d2 = 3,00 [m].

d1 20,00
Se determină raportul = = 7,18 deci se respectă relaţia de mai sus, valoarea
hu 2,80
raportului fiind cuprinsă între 6 şi 10.

Se verifică apoi încărcarea deversorului de la ieşirea apei decantate.

Încărcarea deversorului de pe jgheabul de colectare a apei decantate este:

118
 86400
Qd = 0,145 × × 3,14 × ( 20 − 2 × 0,60 ) = 8,80 [m/h × ml],
24

admisibil conform recomandărilor.

Volumul de nămol depus într-o zi se determină cu ecuaţia următoare:

100 0,55 100

r = × 0,350 × 0,290 × 86400 × = 80 ,40
Vd= γ n CQzimax 100 − p 1200 100 − 95 [m3/zi];

respectiv 40,00[m3/zi] pentru un decantor.

r = procentul de reducere al suspensiilor;

γ n = greutatea specifică a nămolului cu 1,10 -1,20[t/m3], pentru o umiditate a nămolului
de 95[%];

p = umiditatea nămolurilor decantate, aproximativ 95[%];

C = concentraţia iniţială a depunerilor.

Tabelul 4.10.. Debite de nămol în staţiile de epurare.

Materii solide totale Conţinutul în apă Cantitatea de nămol

Tipul instalaţiilor
[%] [%] [dm3/loc zi]
Epurare mecanică

1) Nămol din
2,5 97,5 2,16
decantoare
2) Nămol fermentat,
13,0 87,0 0,26
umed
3) Nămol fermentat,
45,0 55,0 0,13
uscat în aer liber
Încărcări
Epurarea mecano –
Mică Mare Mică Mare Mică Mare
biologică
4) Nămol din
decantoarele 8,0 5,0 92,0 95,0 0,16 0,40
secundare
5) Nămol din
decantoarele
5,5 5,0 94,5 95,0 1,22 1,48
principale şi
secundare amestecat
6) Idem 5)
10,0 10,0 90,0 90,0 0,43 0,48
fermentat
7) Idem 5)
fermentat, uscat în 45,0 45,0 55,0 55,0 0,17 0,19
aer liber
Bazine cu nămol
activ

119
 8) Nămol din
decantoarele 0,7 1,5 99,3 97,5 4,43 1,67
secundare
9) Idem 5) 4,5 4,5 95,5 95,5 1,87 1,75
10) Idem 6) 7,0 10,0 93,0 90,0 0,79 0,52

Se determină volumul pâlniei de nămol şi se stabilesc condiţiile de evacuare a nămolului

(perioade, diametru, conducte, etc.). Se stabilesc apoi dimensiunile jgheabului de colectare
a apelor decantate, vitezele minime în acestea fiind de 0,7[m/s]. Se dimensionează
deversorul de evacuare a apei decantate.

Volumul pâlniei de nămol este:

1
Vp =
3
× (3,14 × 3,0 × 1,52 – 3,14 × 1,00 × 0,252) = 7,0[m3].

Jgheabul de colectare a apei decantate se dimensionează la 2Qo max, deci debitul pentru
decantor este de 0,350 [dm3/s]. Dacă se ia o înălţime de jgheab de 0,6[m], lungimea
jgheabului:

L=2 × 3,14 (10,00 – 0,60) = 59,00 [m],

debitul este de 0,006 [m3/s]; viteza minimă în jgheab fiind de 0,70[m/s], rezultă următoarea
suprafaţă a jgheabului în secţiunea 1-1 :

0,350
Aj 1 =
2
× 0,70 = 0,25[m2],

0,25
iar înălţimea apei în jgheab: hj 1 = 0,60 = 0,42 [m];

Panta jgheabului rezultă din ecuaţia : V = 74 R2/3I1/2.

0,25
Raza hidraulică: R = 2 ×0,42 + 0,60 = 0,174 şi I1/2 = 0,0009;

În consecinţă, în secţiunea 3-3 radierul jgheabului trebuie să fie mai ridicat decât în
1
secţiunea 1-1 cu h' = (
2
× 59) × 0.0009 = 0,0265 [m]; în secţiunea 2-2 lăţimea
jgheabului, de asemenea pentru o viteză de 0,70 [m/s] şi o înălţime a apei de 0,42 [m],
rezultă:

0,350
bj = 0,70 ×0,42 = 1,20 [m].

Se determină adâncimea decantorului la perete şi la centru:

la perete: Hp =hu+hs;

120
la centru : Hc =hu+hn+hp+hs,,

în care hn este înălţimea pâlniei de nămol, iar hp – diferenţa de înălţime datorată pantei.

Înălţimea decantoarelor la perete:

Hp = hu + hs = 2,80 + 0,30 = 3,10[m]

iar la centru:

1
Hc = hu + hn+ hp + hs = 2,80 + 2,00 +10 × 15
+ 0,30 =5,80 [m]

4.4.2.4. Probleme de coroziune si sau alegerea a materialeleor de

constructie.

Coroziunea galvanică a cuplului oţel inoxidabil 316L / TiAlV a fost studiată prin
măsurători electrochimice. Din măsurători potenţiostatice s-a observat o deplasare a
potenţialului critic de pitting (Ecp) în direcţie negativă. Rezistenţa de polarizare (Rp,cuplu)
a fost de aproximativ 5 ori mai mică în cazul oţelului cuplat, iar curentul de coroziune,
determinat din diagramele Tafel, a avut valoarea de 1,1 μA/cm2. Deoarece aliajul de
TiAlV potenţează activitatea oţelului inoxidabil 316L, se recomandă ca acest cuplu să nu
fie utilizat pentru bioimplanturi în organismul uman.
Studiu privind acţiunea anticorozivă a tufului vulcanic zeolitic în staţiile de epurare a
apelor uzate
În această lucrare este prezentată acţiunea tufului vulcanic zeolitic, ce conţine
clinoptilolit, asupra echipamentelor metalice dintr-o staţie de epurare a apelor uzate din
punctul de vedere al coroziunii. Tuful vulcanic zeolitic poate fi folosit în treapta biologică
a instalaţiilor de epurare pentru îmbunătăţirea capacităţii de biodegradare a nămolului
activ. Acest tuf are proprietatea de a reduce substanţele organice prin adsorbţie, de a creşte
capacitatea de sedimentare a nămolului activ în decantoare, dar la fel de bine ar putea avea
proprietatea de a scădea acţiunea corosivă a apei uzate asupra conductelor şi utilajelor
dinamice, precum rotorii pompelor sau podurile racloare ale decantoarelor secundare.
Experimentele au fost efectuate prin metoda pierderii în greutate, folosind eşantioane
metalice, care au fost ţinute diferite periode de timp în ape uzate atât fără cât şi cu adaos de
tuf zeolitic, simulând condiţiile din treapta biologică. Rezultatele au fost ilustrate grafic.
Diferenţe semnificative între comportarea anodică a oţelulului inoxidabil 18Cr-10Ni
şi nichelului în soluţii apoase 10–80% HCOOH
Rezumat: Curbe anodice potenţiostatice pe oţel inoxidabil 18Cr-10Ni şi nichel au fost
trasate în soluţii apoase de 10, 20, 40, 60 şi 80% HCOOH, la temperatura camerei. Oţelul
inoxidabil este activ în toate soluţiile de acid formic şi trece în stare pasivă prin polarizarea
anodică, prezentând un domeniu extins de pasivitate stabilă (960 mV), deplasat spre valori
mai pozitive de potenţial odată cu creşterea concentraţiei soluţiilor de acid formic.
Oxidarea anodică a acidului formic are loc doar în regiunea transpasivă, simultan cu
degajarea oxigenului. După polarizarea anodică, oţelul inoxidabil şi-a păstrat culoarea şi

121
luciul metalic. Nichelul prezintă efect catalitic pentru reacţia de oxidare a acidului formic.
Curbele de polarizare prezintă unde anodice, care se extind pe tot domeniul pasiv al
nichelului, având curenţii maximi cu două ordine de mărime mai mari decât cei obţinuţi pe
oţel inoxidabil, în aceleaşi soluţii. După polarizare, suprafaţa nichelului a prezentat
modificări vizibile, ca pitting, fisuri şi pierderea luciului metalic. Pe suprafaţa nichelului,
se admite că au loc reacţii succesive/ simultane şi concurente, care duc la
dizolvarea/pasivarea nichelului şi oxidarea acidului formic. Cuvinte cheie: oţel inoxidabil,
nichel
Acţiunea inhibitoare a unor compuşi organici de adsorbţie asupra coroziunii
aluminiului în medii acide
Rezumat: Doi surfactanţi organici: dodecil sulfat de sodiu (SDS) şi respectiv dodecil
benzen sulfonat de sodiu (SDBS) au fost studiaţi ca inhibitori pentru coroziunea
aluminiului în soluţii apoase de acid clorhidric folosind polarizarea electrochimică şi
spectroscopia electrochimică de impedanţă (EIS). S-a studiat, de asemenea, influenţa
concentraţiei de inhibitor asupra eficienţei anticorozive a acestora. La valori mici ale
supratensiunii, procesul de dizolvare este controlat de activare, în timp ce la valori mai
mari ale supratensiunii procesul de dizolvare este controlat de difuzie. Viteza de coroziune
scade cu creşterea concentraţiei de inhibitor. La valori ale concentraţiilor celor doi
surfactanţi mai mici decât concentraţia critică micelară (CMC) efectul de inhibare este
neglijabil. La concentraţii mai mari decât CMC efectul de inhibare creşte rapid cu creşterea
concentraţiei surfactantului până la o valoare limită. Inhibarea procesului de dizolvare în
prezenţa surfactanţilor poate fi explicată prin adsorbţia acestora în zonele active ale
suprafeţei. În cazul nostru, presupunem că inhibitorii de acest tip sunt puternic adsorbiţi la
suprafaţa metalului, având loc formarea unui film protector, iar reacţia dintre metal şi
soluţia corozivă poate avea loc numai prin difuzia anionilor mediului agresiv prin porii fini
ai filmului protector. Măsurătorile EIS au fost realizate pe electrodul de aluminiu în soluţii
0.5M HCl în absenţa şi prezenţa celor doi surfactanţi în diferite condiţii (timp de imersare
şi concentraţie de surfactant). Acoperiri compozite cu proprietăţi anticorozive îmbunătăţite
obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu nanoparticule de Al2O3
Rezumat: În lucrarea de faţă, sunt prezentate rezultate referitoare la comportarea la
coroziune a unor acoperiri compozite obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu
nanoparticule de Al2O3, pe un electrod din oţel OL 37, dintr-o baie acidă de sulfat de
cupru. Comportarea la coroziune a acestor acoperiri compozite de cupru s-a investigat în
soluţii de Na2SO4 (pH 3). Studiile de coroziune au fost efectuate prin măsurători de
potenţial de circuit deschis, prin spectroscopie de impedanţă electrochimică şi prin
voltametrie hidrodinamică. Interpretarea cantitativă a rezultatelor obţinute a dus la
concluzia că nanoparticulele de oxid de aluminu încorporate în cuprul electrodepus au
mărit rezistenţa la coroziune a depozitelor compozite de 1.32 ori în comparaţie cu
depozitele de cupru pur.

Dizolvarea zincului ca proces de coroziune

Rezumat: În acest studiu s-a investigat posibilitatea dizolvării accelerate a zincului
metalic în acid sulfuric prin introducerea unui catod de cupru, în care hidrogenul degajat
este mult mai uşor decât zincul. S-a constatat că accelerarea dizolvării zincului este

122
 posibilă şi, la o suprafaţă constantă a catodului de cupru, depinde de contactul intim între
electrodul de cupru şi zinc.

4.5. Utilitati si energie

Functie de utilizarea care se da apei se deosebesc mai multe categorii: apa

tehnologica, apa de racire, apa potabila, apa de incendiu, apa de incalzire.

Apa
Apa ca agent de incalzire poate fi :
- apa calda cu temperatura pana la 90°C;
- apa fierbinte, sub presiune, pana la temperatura de 130 – 150°C.
Apa este un agent termic cu capacitate calorica mare, usor de procurat. Pentru
incalzire, se prefera apa dedurizata in scopul evitarii depunerilor de piatra.

Aburul
Aburul este cel mai utilizat agent de incalzire si poate fi: abur umed; abur saturat;
abur supraincalzit.
Aburul umed contine picaturi de apa si rezulta de la turbioanele cu contra presiune
sau din operatiile de evaporare, ca produs secundar. Este cunoscut sub denumirea de abur
mort.
Aburul saturat este frecvent folosit ca agent de incalzire, avand caldura latenta de
condensare mare si coeficienti individuali de transfer de caldura mari. Temperatura
aburului saturat poate fi reglata usor prin modificarea presiunii. Incalzirea cu abur se poate
realiza direct, prin barbotare, sau indirect, prin intermediul unei suprafete ce separa cele
doua fluide.
Aburul supraincalzit cedeaza, in prima faza, caldura sensibila de racire, pana la
atingerea temperaturii de saturatie, cand coeficientul individual de transfer de caldura este
mai mic si apoi caldura latenta prin condensare.

Energia electrica
Aceasta reprezinta una din formele cele mai folosite datorita usurintei de transport
la distante mari si la punctele de consum si randamentelor mari cu care poate fi
transformata in energie mecanica, termica sau luminoasa.
Energia electrica transformata in energie mecanica este utilizata la actionarea
motoarelor cu care sunt dotate diversele utilaje.
Energia electrica este folosita si la incalzire, prin transformare in caldura, folosind
mai multe tehnici:
- trecerea curentului prin rezistente electrice;
- transformarea energiei electrice in radiatii infrarosii;
- folosirea curentilor de inalta frecventa, medie si mica;
- folosirea pierderilor dielectrice;

123
 - incalzirea prin arc electric.
Avantajul incalzirii electrice consta in reglarea usoara a aparaturii, posibilitatea
generarii caldurii intr-un punct, introducerea unei cantitati mari de caldura intr- un volum
mic, realizarea unei incalziri directe, fara impurificarea mediului si la orice presiune.
Dezavantajul utilizarii energiei electrice il costituie costul ridicat si impunerea unor
masuri speciale de protectia muncii.

Aerul comprimat
Aerul comprimat poate fi utilizat in urmatoarele scopuri:
- ca purtator de energie (pentru actionarea aparatelor de masura si de reglare, in
atelierul mecanic);
- pentru amestecare pneumatica;
- pentru diferite scopuri(curatirea utilajelor, uscare, etc).

4.5.1. Operarea instalatiei de epurare

Pentru debitul minim ( Q u o min =0,070 [m 3 / s] ),

Amin = 0,08 × 56 × 0,02 = 0,09 [ m 2 ] ;

Vg min = 0,07
0,09
=0,077 [ m / s ] .

Vitezele obţinute se încadrează în limitele admise.

Pierderea de sarcină prin grătar:

4/3 2 4/3
Va  0,01   0,92 2 
h =β 
s
  sin θ ; h =1,83     sin 75 = 0,028 [m] .
0

b  2g  0,02   2 × 9,81 

Pentru calculele necesare profilului tehnologic al apei, se va considera o pierdere de

sarcină de 15[cm].

Cantitatea de reţineri pe grătar depinde de lăţimea interspaţiilor, sistemul de canalizare,

provenienţa apelor uzate industriale, etc. În tabelul 4 sunt prezentate cantităţile medii de
reţineri pe grătare, ele putând ajunge la valori de 5 ori mai mari.

Tabelul.4.2. Cantităţi de reţineri pe grătare.

Cantitatea de reţineri
Lăţimea interspaţiilor între bare
[l/om an] la curăţire
[mm]
Manuală Mecanică

16 5 6

20 4 5

25 3 3,5

124
 30 2,5 3

40 2 2,5

50 1,5 2

Analizele făcute asupra reţinerilor au arătat că umiditatea acestora este de 80[%], restul
reprezentând substanţe solide. Substanţele minerale reprezintă cca. 13[%], iar cele organice
87[%]. Greutatea specifică a depunerilor este de 750[kg/m3].

Conform tabelului 4, cantitatea de reţineri este:

2 V r = 40000 × 5[dm 3 / om × an] = 200000[dm 3 / an] .

Greutatea depunerilor este:

G r = 200[ m 3 / an] × 750[kg / m 3 ] = 150000[kg / an]

Fig. 4.14.Dimensionarea grătarelor din staţia de epurare

4.4.2.2. Calculul de dimensionare al deznisipatorului

Debitele de calcul şi de verificare în procedeul separativ sunt debitul orar maxim,

respectiv debitul orar minim, iar în procedeul unitar de două ori debitul orar maxim,
respectiv debitul orar minim. La dimensionarea deznisipatoarelor orizontale vitezele de
mişcare a apei pe verticală Vs şi de mişcare a apei pe orizontală Vo sunt de o mare
importanţă.

125
 În ceea ce priveşte viteza de sedimentare, tabelul 5 furnizează valorile
corespunzătoare diametrului particulelor de formă sferică pentru temperaturi ale apei de
10[°C] într-un bazin cu apa în repaus.

Tabelul 4.3. Vitezele de sedimentare Vs [cm/s] în funcţie de diametrul particulelor [mm]

Diametrul
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
particulei [mm]

Nisip:
14,0 7,2 2,3 0,7 0,17 0,008 0,002
γ =2,65 [kg/dm3]

Cărbune:
4,2 2,1 0,7 0,2 0,04 0,002 0,00004
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în
suspensie din apele
uzate orăşeneşti: 3,4 1,7 0,5 0,08 0,02 0,0008 0,0002
γ =1,20[kg/dm3]

În general, proiectarea deznisipatoarelor se bazează pe premisa reţinerii particulelor de

nisip, cu dimensiuni mai mari de 0,20-0,25[mm] până la dimensiuni de maxim 1[mm]. S-a
constatat că dacă 50[%] din particule sau mai mult au dimensiuni mai mici de 0,21[mm]
eficienţa deznisipatorului scade. Viteza de mişcare - de deplasare – a apei pe orizontală Vo
trebuie discutată în paralel cu viteza de antrenare a suspensiilor de pe radierul
deznisipatorului, numită viteză critică Vcr. Viteza orizontală trebuie să fie mai mică sau
egală cu viteza critică, la care apa uzată antrenează suspensiile depuse pe radierul
bazinului. Vitezele critice, care pot fi în calcule ca viteze orizontale, stabilite de Camp şi
Shiels în [cm/s] sunt date în tabelul 6.

Tabelul 4.4. Vitezele critice Vcr [cm/s] în funcţie

de diametrul particulelor [mm]

Diametrul particulei
1,0 0,5 0,2 0,1 0,05 0,01 0,005
[mm]

Nisip:
41,0 30,0 19,0 13,0 9,0 4,1 3,0
γ =2,65 [kg/dm3[

Cărbune:
23,0 16,0 10,0 7,0 5,0 2,3 1,6
γ =1,50 [kg/dm3]

Materii în suspensie 18,0 13,0 8,0 5,5 4,0 1,8 1,3

din apele uzate
orăşeneşti:

126
 γ =1,20[kg/dm3]

Se recomandă a se utiliza în calcule drept viteză orizontală maximă V o=0,30[m/s] pentru

debitul orar maxim, şi viteză minimă 0,05[m/s] pentru debitul orar minim.

Secţiunea transversală Atr a deznisipatoarelor:

Qc
Atr = V0

Qc = debitul de calcul al deznisipatorului;

Vo = viteza orizontală stabilită anterior.

Secţiunea orizontală Ao a deznisipatorului rezultă din împărţirea debitului de calcul la

viteza de sedimentare; pentru a ţine seama de curenţii care se formează în deznisipator,
aceasta trebuie mărită, în care scop se înmulţeşte cu un coeficient α :

Qc
Ao =α V S
.

Coeficientul α se calculează din figura 4.15.

Vs
α = V s'

Fig. 4.15. Coeficienţi de corecţie pentru dimensionarea deznisipatoarelor

Lungimea deznisipatorului L:

L =αV0 t ;

t = timpul de rămânere a apei în deznisipator;

127
 Timpii de rămânere a apei în deznisipator de 30 - 50[s] şi chiar de 90[s] trebuie avuţi în
vedere la proiectare. Imhoff – Fair recomandă ca lăţimile compartimentelor să fie de
până la 5,00[m], lungimile de 12,00 – 36,00[m], iar raportul dintre lungime şi lăţime să fie
cuprins între 10 şi 15. În general, adâncimile deznisipatoarelor variază între 0,50 şi
2,50[m], ajungând uneori chiar până la 3,00[m] şi mai mult, în acestea fiind inclusă şi
înălţimea volumului de nisip, la deznisipatoarele cu curăţire manuală; se recomandă totuşi
ca adâncimile să nu depăşească 1,00 – 1,50[m], pentru a nu rezulta lungimi prea mari.
Numărul minim al compartimentelor trebuie să fie cel puţin două, exploatarea lor urmând
să fie făcută periodic – alternativ; proiectarea unui singur compartiment implică prevederea
unui canal de by-pass pentru timp de ploaie. Dacă deznisipatorul epurează apele uzate
provenite dintr-un sistem separativ, el poate fu curăţit manual; dacă epurează ape provenite
dintr-un sistem unitar, se recomandă să fie prevăzut cu curăţire mecanică. În ceea ce
priveşte pierdere de sarcină, în general, este minimă (sub 6 [cm]) în deznisipatoarele de
dimensiuni mici, unde nu sunt prevăzute dispozitive pentru menţinerea vitezei constante.
Radierul deznisipatoarelor se aşează mai jos ca al canalului de intrare a apei cu 15 -
45[cm]; el trebuie să fie orizontal, fără denivelări, în care s-ar putea acumula substanţele
floculente. În camera de racordare a grătarelor cu deznisipatorul viteza orizontală nu
trebuie să coboare sub 0,40[m/s] pentru debitul orar minim. Cantitatea de nisip care poate
fi colectată în deznisipator depinde de felul, suprafaţa şi întreţinerea pavajului, condiţii
climaterice, intensitatea ploilor, etc. Normativele recomandă a se lua în calcule, pentru
sistemul de canalizare unitar, cantităţi de nisip de 0,015 – 0,020[dm 3/om × zi] şi pentru
procedeul separativ, 0,005 – 0,01[dm3/om × zi]. Dispozitivele pentru menţinerea vitezei
constantă la variaţii de debit, sunt de tipul canalelor cu secţiune îngustată Venturi sau
Parshall. Debitul Q care trece printr-un deznisipator a cărui secţiune transversală este o
parabolă, este în funcţie de înălţimea h a apei în deznisipator:

Q = kh n , unde k şi n sunt constante.

Pentru menţinerea vitezei constantă, lăţimea b a deznisipatorului trebuie aleasă astfel încât:
h
Q = kh n = V0 ∫ bdh
0

nk n−1
Această condiţie este satisfăcută când: b= .
V0

3 3 nk n−1 3 Q
Pentru n =
2
, rezultă: b=
2
× V0
=
2
× hV 0
.

2
 b  =2 ph
Ecuaţia parabolei este, deci:   ;
2

unde p este parametrul parabolei.

128
Se alege lăţimea B a canalului Venturi în funcţie de debit (0,6; 0,8; 1,00…) şi se stabileşte
raportul de similitudine αe ca fiind raportul dintre lăţimea canalului în natură şi lăţimea
canalului în model. Se alege apoi coeficientul de strangulare în funcţie de debit:

ψb = b
B
;

din care rezultă b, lăţimea canalului în zona strangulată.

Din ecuaţiile cunoscute:

hnatură = αehmodel;

Qnatură = (αe)5/2Qmodel,

Rezultă Qmodel, şi cu acesta rezultă haval model şi hamonte model. Se calculează apoi hnatură amonte şi
aval.

În continuare cu următoarele ecuaţii se stabilesc celelalte dimensiuni ale canalului

strangulat:

B −b C 2 E + e2 1 13
e= ; CE = B ; R1 = ; R2 = 1.66 R1; CD = B; CF = B.
2 2e 3 6

Debitmetrul Venturi trebuie amplasat pe un canal, în aliniament, care în amonte trebuie

să aibă o lungime de 6,00 – 16,00[m], iar în aval 10,00 – 15,00[m].

Calculul deznisipatorului

Se dimensionează deznisipatorul orizontal cu curăţire mecanică la care se cunosc:

dimensiunea granulelor 0,2[mm] şi gradul de îndepărtare al suspensiilor 85[%].

17. Debitul de dimensionare al deznisipatorului este:

Qc = 2 Qo max = 2 × 350 = 700 [dm3/s]
18. Se proiectează 3 compartimente cu secţiune parabolică, care vor trebui să
prelucreze fiecare un debit de 233[dm3/s].
Qc
19. Secţiunea transversală Atr deznisipatorului este: Atr = V0
Pentru o viteză orizontală de 0,19[m/s], conform tabelului 2.5, corespunzătoare
dimensiunii granulelor de 0,2[mm], deci:

0,233
Atr = =1,22 [ m 2 ] .
0,19

Dacă se ia înălţimea parabolei h0 =1.10m, lăţimea parabolei este:

129
 Atr
B=3
2h0
= 3 × 1,222 × 1,10 =1,66 [ m]

20. Secţiunea orizontală, lungimea şi timpul de traversare se determină pentru

dimensiunea granulelor de0,20[mm], raportul Vs/V's = 1,90.
Qc 0,233
A0 = α =1,90 × 0,023 =19 ,24 [ m 2 ] ;
VS

Lungimea deznisipatorului: L=
A0
b
= 119,3,204 =14 ,80 [ m]

= 104,1,890
L
Timpul de traversare: t= = 78′′
V0

5. Volumul unui compartiment este:

V0 =1,22 × 14,80 =18,06[m3].

Volumul de nisip colectat:

Vn = 50 000 [loc] × 6[dm3/loc × an] = 300[m3/an]

2
b 
  = 2ph0.
2

Pentru determinarea parametrului p se dau pentru b şi h0 valori limită, pentru b = 1,66[m],

iar pentru h0 = 1,10[m]; rezultă:
2
1,66 
  = 2p × 1,10 şi p = 0,30.
 2 

Ecuaţia parabolei, va fi :
2
b 
  =2 × 0,30 h0,
2

dând diferite valori pentru b şi h0 se poate trasa parabola.

7. Se proiectează un singur canal Venturi cu radier orizontal pentru toate trei

compartimentele. Se alege lăţimea canalului B = 0,80[m]. Raportul de similitudine:

α = 0,30175
0,8
=2,65 ;

coeficientul de strangulare este: ψ = b

B
=0,4 ; b = 0,40 × 0,80 = 0,32[m].

130
 4.4.2.3. Calculul de dimensionare al decantorului (utilajul principal)

Bazele proiectării decantoarelor

Proiectarea decantoarelor depinde de numeroşi factori, dintre aceştia cei mai importanţi
fiind: natura particulelor ce trebuie îndepărtate şi scopul bazinului (decantor pentru
epurarea mecanică a apelor, decantor secundar după filtre biologice şi bazine cu nămol
activ, etc.). Dacă la deznisipatoare parametrul principal de dimensionare este încărcarea
superficială, la decantoare este important timpul de vărsare. Timpul de decantare td de
rămânere a apei uzate în decantoare trebuie să fie de 1,5[h] pentru apele uzate ce conţin o
cantitate de suspensii mai mare de 200[mg/dm3], şi de 1[h] pentru cantităţi mai mici.
Literatura germană recomandă timpii de decantare din tabelul 7:

Tabelul 4.5. Timpi de decantare td[h]

Decantoare primare Decantoare secundare
La debit La debit
Tipul staţiei de epurare La debit pe La debit pe
maxim pe timp maxim pe timp
timp uscat timp uscat
de ploaie de ploaie
Staţia are numai epurare
1,7-2,5 0,3-0,5 - -
mecanică
După instalaţiile de coagulare 1,5-0,8 0,3-0,5 1,5-2,0 0,8-1,0
La staţii cu filtre biologice 1,7-2,5 0,3-0,5 1,5-2,0 1,8-1,0
La staţii cu bazine cu nămol activ 0,5-1,0 0,3-0,5 2,0-3,5 1,0-1,7

1
Debitul de calcul – debitul de timp uscat al staţiei de epurare este × Qzi med (după
18
literatura germană). Literatura americană „ Standardul celor 10 state S.U.A” recomandă
datele din tabelul 8:

Tabelul 4.6. Timpi de decantare td[h]

Adâncimi medii ale bazinului [m]
Încărcarea superficială [m/h]
2,00 2,50 3,00

1,00 2,00 2,50 3,00

1,40 1,60 1,80 2,25

1,70 1,25 1,40 1,75

Debitul de calcul al staţiilor de epurare este de obicei debitul zilnic mediu. Aceeaşi
literatură americană recomandă ca timpul de rămânere al apei în bazin de 2[h] să se reducă
sau să se mărească în conformitate cu recomandările date în continuare:

131
Timpul mediu de 2[h] se reduce:

- la 1[h] când apele uzate după decantare sunt folosite la irigaţii;

- la ½[h] când apele uzate au concentraţii în materii în suspensie de maxim 200
[mg/dm3 şi sunt tratate biologic în bazine cu nămol activ;
- la ½[h] când apele uzate au fost trate prealabil cu coagulanţi;
- la 1[h] când apele uzate meteorice amestecate cu alte ape uzate urmează a fi
tratate mecanic.
Mărirea timpului mediu de 2[h] se face când:

- decantarea primară singură trebuie să conducă la o reducere importantă a CBO 5

şi a substanţelor in suspensie – un timp de decantare de până la 3 ½ h poate reţine şi
suspensiile fine care contribuie la menţinerea unui CBO5 ridicat;
- decantoarele primesc ape uzate industriale care conţin substanţe bactericide.
Fermentarea în aceste condiţii este practic imposibilă şi drept urmare nămolul nu trebuie să
fie evacuat imediat, deoarece rămânerea lui un timp mai îndelungat în decantoare poate
conduce la îngroşarea lui, necesitând pentru aceasta volume mai mari pentru înmagazinare
în decantoare;
- apele uzate industriale cu conţinut mare de substanţe toxice sau ape calde
amestecate cu ape uzate menajere au nevoie de un timp de contact mai mare (peste 2h),
pentru o mai bună decantare;
- cantităţi mari de apă de ploaie trec prin bazinul de decantare, de exemplu,
dublul debitului pe timp uscat.
Imhoff recomandă pentru ape uzate orăşeneşti:

- un timp de decantare de 1 ½ [h], atunci când adâncimea decantorului este de

aproximativ 2[m];
- 3[h] când staţia de epurare are numai epurare mecanică;
- supraîncărcări pe timp de ploaie până la cantităţi duble faţă de debitul pe timp
uscat sunt admisibile.
Încărcarea superficială [m3/m2h] sau viteza de sedimentare u [m/h] este de asemenea un
parametru important în dimensionarea decantoarelor. Viteza de sedimentare, în funcţie de
reducerea suspensiilor în decantor şi de concentraţia lor iniţială sunt arătate în tabelul 9:

132
Tabelul 4.7. Viteze de sedimentare în decantoare.
Viteze de sedimentare u[m/h]
Reducerea suspensiilor în decantor [%]
C ≤200 200 ≤ C ≤ 300 C ≥300
40-45 2,3 2,7 3,0

45-50 1,8 2,3 2,6

50-55 1,2 1,5 1,9

55-60 0,7 1,1 1,5

„Standardul celor 10 state din S.U.A” prevede pentru:

- decantoare primare care nu sunt urmate de instalaţii de epurare biologică şi care

nu prelucrează debite mai mari de 3785[m3/zi], o încărcare superficială de 1[m/h] ;
- pentru decantoarele primare urmate de instalaţii de epurare biologică încărcarea
maximă este de 1,7[m/s];
- decantoarele secundare urmând filtrelor biologice de mică încărcare,
u=1,7[m/h]; filtrelor biologice de mare încărcare, u=1,4[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu
debite peste 7570[m3/zi], u= 1,7[m/h]; bazinelor cu nămol activ cu debite sub 7570[m 3/zi],
u= 1,4[m/h].
Literatura germană furnizează următoarele date:

Tabelul 4.8. Încărcarea superficială a decantoarelor u [m/h]1).

Decantoare primare Decantoare secundare

Tipul staţiei de epurare La debit maxim La debit maxim

La debit pe La debit pe
pe timp de pe timp de
timp uscat timp uscat
ploaie ploaie

Staţia are numai epurare mecanică 1,5 - 0,8 6-4 - -

După instalaţiile de coagulare 4,0 – 2,5 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu filtre biologice 1,5 – 0,8 6-4 1,5 - 1,0 2,5 - 2,0

La staţii cu bazine cu nămol activ 4,0 - 2,5 6-4 * *

133
1)încărcarea superficială a decantoarelor verticale se măreşte cu 20% faţă de datele din
tabel datorită filtrului de suspensii care se formează în aceste decantoare, şi care conduce la
eficienţe mai mari.

* Problema dimensionării decantoarelor secundare amplasate după bazinele cu nămol activ

este mai complicată decât a celorlalte, deoarece depinde de cantitatea şi concentraţia de
nămol în exces şi de recirculare, de indicele nămolului, etc. Încărcarea cu materii solide în
suspensie a decantoarelor primare nu constituie un parametru important pentru
dimensionarea acestora, deoarece în general nu influenţează eficienţa lor.

Proiectarea decantoarelor
Debitele de dimensionare şi verificare a decantoarelor radiale sunt atât pentru
canalizările în sistem separativ, cât şi pentru cele în sistem unitar; verificarea se face la
debitul orar maxim pentru canalizările în sistem separativ, şi la de două ori debitul orar
maxim pentru canalizările în sistem unitar. Dimensiunile uzuale sunt date în tabelul de
mai jos:

Tabelul 4.9 . Elementele geometrice ale decantoarelor radiale.

Elemente
Dimensiuni [m]
geometrice

d1 8 0 2 5 8 0 2 5 0 5 0

d2 3.0 : 4.0 4.0 : 6.0

cmin 0,2 0,2 0,4

k1 max 1,0 1,5 2,04

h8 0,3…1,0

nmin 0,2

Suprafaţa
orizontală a
01 254 14 80 91 16 07 04 62 257 590 964
decan-torului
[m2]

hu Volumul decantorului [m3]

1,2 241 305 375 456 589 739 848 964 1154 1508 1908 2356

1,4 281 355 440 532 687 862 989 1125 1346 1760 2260 2750

1,6 322 406 502 608 785 985 1131 1286 1539 2011 2544 3142

1,8 362 457 565 684 883 1108 1272 1447 1731 2262 2862 3535

2,0 402 508 628 760 982 1232 1414 1608 1924 2514 3180 3928

2,2 442 558 690 836 1080 1355 1555 1768 2116 2765 3498 4320

2,5 502 635 785 950 1227 1540 1767 2010 2405 3142 3975 4910

2,8 711 879 1001 1374 1724 1980 2201 2003 3520 4452 5500

3,0 762 942 1140 1473 1848 2121 2442 2336 3771 4770 5892

134
 3,2 1005 1216 1571 1971 2262 2572 3076 4022 5088 6284

3,6 1368 1767 2217 2545 2894 3463 4525 5724 7070

4,0 1964 2404 2828 3216 3848 5028 6360 7856

Debitul de dimensionare este Qc =290 [dm3/s];

Volumul decantorului: Vdec = Qctd = 0,290 × 1,70 =1774,8[m3];

Qc = debitul de calcul (Qzi max);

td = timpul de decantare, conform tabelului 7.

Secţiunea orizontală:

Qc 0,290
A0 = = = 696[m2];
u 1,50 ×3600

în care u este încărcarea superficială conform tabelului 2.8.

Înălţimea utilă a spaţiului de decantare:

hu = utd = 1,5 × 1,7 = 2,55[m].

Cu aceste date se intră în tabelul 7.13 şi se stabilesc dimensiunile principale d 1, d2, h, A0 şi
Vdec respectiv numărul de decantoare, verificând în acelaşi timp relaţiile:

d1
6 ≤ ≤ 10, pentru decantoare cu diametrul de 16 – 30[m];
hu

d1
15 ≤ ≤ 20, pentru decantoare cu diametrul de 30 – 50 [m];
hu

d1
20 ≤ ≤ 25, pentru cazul apelor uzate cu cantităţi mari de materii organice.
hu

Se iau două decantoare, fiecare cu d1=20[m]; hu=2,80[m];

Vdec = 879 [m3]; A0 = 314 [m2]; d2 = 3,00 [m].

d1 20,00
Se determină raportul = = 7,18 deci se respectă relaţia de mai sus, valoarea
hu 2,80
raportului fiind cuprinsă între 6 şi 10.

Se verifică apoi încărcarea deversorului de la ieşirea apei decantate.

Încărcarea deversorului de pe jgheabul de colectare a apei decantate este:

135
 86400
Qd = 0,145 × × 3,14 × ( 20 − 2 × 0,60 ) = 8,80 [m/h × ml],
24

admisibil conform recomandărilor.

Volumul de nămol depus într-o zi se determină cu ecuaţia următoare:

100 0,55 100

r = × 0,350 × 0,290 × 86400 × = 80 ,40
Vd= γ n CQzimax 100 − p 1200 100 − 95 [m3/zi];

respectiv 40,00[m3/zi] pentru un decantor.

r = procentul de reducere al suspensiilor;

γ n = greutatea specifică a nămolului cu 1,10 -1,20[t/m3], pentru o umiditate a nămolului
de 95[%];

p = umiditatea nămolurilor decantate, aproximativ 95[%];

C = concentraţia iniţială a depunerilor.

Tabelul 4.10.. Debite de nămol în staţiile de epurare.

Materii solide totale Conţinutul în apă Cantitatea de nămol

Tipul instalaţiilor
[%] [%] [dm3/loc zi]
Epurare mecanică

1) Nămol din
2,5 97,5 2,16
decantoare
2) Nămol fermentat,
13,0 87,0 0,26
umed
3) Nămol fermentat,
45,0 55,0 0,13
uscat în aer liber
Încărcări
Epurarea mecano –
Mică Mare Mică Mare Mică Mare
biologică
4) Nămol din
decantoarele 8,0 5,0 92,0 95,0 0,16 0,40
secundare
5) Nămol din
decantoarele
5,5 5,0 94,5 95,0 1,22 1,48
principale şi
secundare amestecat
6) Idem 5)
10,0 10,0 90,0 90,0 0,43 0,48
fermentat
7) Idem 5)
fermentat, uscat în 45,0 45,0 55,0 55,0 0,17 0,19
aer liber
Bazine cu nămol
activ

136
 8) Nămol din
decantoarele 0,7 1,5 99,3 97,5 4,43 1,67
secundare
9) Idem 5) 4,5 4,5 95,5 95,5 1,87 1,75
10) Idem 6) 7,0 10,0 93,0 90,0 0,79 0,52

Se determină volumul pâlniei de nămol şi se stabilesc condiţiile de evacuare a nămolului

(perioade, diametru, conducte, etc.). Se stabilesc apoi dimensiunile jgheabului de colectare
a apelor decantate, vitezele minime în acestea fiind de 0,7[m/s]. Se dimensionează
deversorul de evacuare a apei decantate.

Volumul pâlniei de nămol este:

1
Vp =
3
× (3,14 × 3,0 × 1,52 – 3,14 × 1,00 × 0,252) = 7,0[m3].

Jgheabul de colectare a apei decantate se dimensionează la 2Qo max, deci debitul pentru
decantor este de 0,350 [dm3/s]. Dacă se ia o înălţime de jgheab de 0,6[m], lungimea
jgheabului:

L=2 × 3,14 (10,00 – 0,60) = 59,00 [m],

debitul este de 0,006 [m3/s]; viteza minimă în jgheab fiind de 0,70[m/s], rezultă următoarea
suprafaţă a jgheabului în secţiunea 1-1 :

0,350
Aj 1 =
2
× 0,70 = 0,25[m2],

0,25
iar înălţimea apei în jgheab: hj 1 = 0,60 = 0,42 [m];

Panta jgheabului rezultă din ecuaţia : V = 74 R2/3I1/2.

0,25
Raza hidraulică: R = 2 ×0,42 + 0,60 = 0,174 şi I1/2 = 0,0009;

În consecinţă, în secţiunea 3-3 radierul jgheabului trebuie să fie mai ridicat decât în
1
secţiunea 1-1 cu h' = (
2
× 59) × 0.0009 = 0,0265 [m]; în secţiunea 2-2 lăţimea
jgheabului, de asemenea pentru o viteză de 0,70 [m/s] şi o înălţime a apei de 0,42 [m],
rezultă:

0,350
bj = 0,70 ×0,42 = 1,20 [m].

Se determină adâncimea decantorului la perete şi la centru:

la perete: Hp =hu+hs;

137
la centru : Hc =hu+hn+hp+hs,,

în care hn este înălţimea pâlniei de nămol, iar hp – diferenţa de înălţime datorată pantei.

Înălţimea decantoarelor la perete:

Hp = hu + hs = 2,80 + 0,30 = 3,10[m]

iar la centru:

1
Hc = hu + hn+ hp + hs = 2,80 + 2,00 +10 × 15
+ 0,30 =5,80 [m]

4.4.2.4. Probleme de coroziune si sau alegerea a materialeleor de

constructie.

Coroziunea galvanică a cuplului oţel inoxidabil 316L / TiAlV a fost studiată prin
măsurători electrochimice. Din măsurători potenţiostatice s-a observat o deplasare a
potenţialului critic de pitting (Ecp) în direcţie negativă. Rezistenţa de polarizare (Rp,cuplu)
a fost de aproximativ 5 ori mai mică în cazul oţelului cuplat, iar curentul de coroziune,
determinat din diagramele Tafel, a avut valoarea de 1,1 μA/cm2. Deoarece aliajul de
TiAlV potenţează activitatea oţelului inoxidabil 316L, se recomandă ca acest cuplu să nu
fie utilizat pentru bioimplanturi în organismul uman.
Studiu privind acţiunea anticorozivă a tufului vulcanic zeolitic în staţiile de epurare a
apelor uzate
În această lucrare este prezentată acţiunea tufului vulcanic zeolitic, ce conţine
clinoptilolit, asupra echipamentelor metalice dintr-o staţie de epurare a apelor uzate din
punctul de vedere al coroziunii. Tuful vulcanic zeolitic poate fi folosit în treapta biologică
a instalaţiilor de epurare pentru îmbunătăţirea capacităţii de biodegradare a nămolului
activ. Acest tuf are proprietatea de a reduce substanţele organice prin adsorbţie, de a creşte
capacitatea de sedimentare a nămolului activ în decantoare, dar la fel de bine ar putea avea
proprietatea de a scădea acţiunea corosivă a apei uzate asupra conductelor şi utilajelor
dinamice, precum rotorii pompelor sau podurile racloare ale decantoarelor secundare.
Experimentele au fost efectuate prin metoda pierderii în greutate, folosind eşantioane
metalice, care au fost ţinute diferite periode de timp în ape uzate atât fără cât şi cu adaos de
tuf zeolitic, simulând condiţiile din treapta biologică. Rezultatele au fost ilustrate grafic.
Diferenţe semnificative între comportarea anodică a oţelulului inoxidabil 18Cr-10Ni
şi nichelului în soluţii apoase 10–80% HCOOH
Rezumat: Curbe anodice potenţiostatice pe oţel inoxidabil 18Cr-10Ni şi nichel au fost
trasate în soluţii apoase de 10, 20, 40, 60 şi 80% HCOOH, la temperatura camerei. Oţelul
inoxidabil este activ în toate soluţiile de acid formic şi trece în stare pasivă prin polarizarea
anodică, prezentând un domeniu extins de pasivitate stabilă (960 mV), deplasat spre valori
mai pozitive de potenţial odată cu creşterea concentraţiei soluţiilor de acid formic.
Oxidarea anodică a acidului formic are loc doar în regiunea transpasivă, simultan cu
degajarea oxigenului. După polarizarea anodică, oţelul inoxidabil şi-a păstrat culoarea şi

138
luciul metalic. Nichelul prezintă efect catalitic pentru reacţia de oxidare a acidului formic.
Curbele de polarizare prezintă unde anodice, care se extind pe tot domeniul pasiv al
nichelului, având curenţii maximi cu două ordine de mărime mai mari decât cei obţinuţi pe
oţel inoxidabil, în aceleaşi soluţii. După polarizare, suprafaţa nichelului a prezentat
modificări vizibile, ca pitting, fisuri şi pierderea luciului metalic. Pe suprafaţa nichelului,
se admite că au loc reacţii succesive/ simultane şi concurente, care duc la
dizolvarea/pasivarea nichelului şi oxidarea acidului formic. Cuvinte cheie: oţel inoxidabil,
nichel
Acţiunea inhibitoare a unor compuşi organici de adsorbţie asupra coroziunii
aluminiului în medii acide
Rezumat: Doi surfactanţi organici: dodecil sulfat de sodiu (SDS) şi respectiv dodecil
benzen sulfonat de sodiu (SDBS) au fost studiaţi ca inhibitori pentru coroziunea
aluminiului în soluţii apoase de acid clorhidric folosind polarizarea electrochimică şi
spectroscopia electrochimică de impedanţă (EIS). S-a studiat, de asemenea, influenţa
concentraţiei de inhibitor asupra eficienţei anticorozive a acestora. La valori mici ale
supratensiunii, procesul de dizolvare este controlat de activare, în timp ce la valori mai
mari ale supratensiunii procesul de dizolvare este controlat de difuzie. Viteza de coroziune
scade cu creşterea concentraţiei de inhibitor. La valori ale concentraţiilor celor doi
surfactanţi mai mici decât concentraţia critică micelară (CMC) efectul de inhibare este
neglijabil. La concentraţii mai mari decât CMC efectul de inhibare creşte rapid cu creşterea
concentraţiei surfactantului până la o valoare limită. Inhibarea procesului de dizolvare în
prezenţa surfactanţilor poate fi explicată prin adsorbţia acestora în zonele active ale
suprafeţei. În cazul nostru, presupunem că inhibitorii de acest tip sunt puternic adsorbiţi la
suprafaţa metalului, având loc formarea unui film protector, iar reacţia dintre metal şi
soluţia corozivă poate avea loc numai prin difuzia anionilor mediului agresiv prin porii fini
ai filmului protector. Măsurătorile EIS au fost realizate pe electrodul de aluminiu în soluţii
0.5M HCl în absenţa şi prezenţa celor doi surfactanţi în diferite condiţii (timp de imersare
şi concentraţie de surfactant). Acoperiri compozite cu proprietăţi anticorozive îmbunătăţite
obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu nanoparticule de Al2O3
Rezumat: În lucrarea de faţă, sunt prezentate rezultate referitoare la comportarea la
coroziune a unor acoperiri compozite obţinute prin co-electrodepunerea cuprului cu
nanoparticule de Al2O3, pe un electrod din oţel OL 37, dintr-o baie acidă de sulfat de
cupru. Comportarea la coroziune a acestor acoperiri compozite de cupru s-a investigat în
soluţii de Na2SO4 (pH 3). Studiile de coroziune au fost efectuate prin măsurători de
potenţial de circuit deschis, prin spectroscopie de impedanţă electrochimică şi prin
voltametrie hidrodinamică. Interpretarea cantitativă a rezultatelor obţinute a dus la
concluzia că nanoparticulele de oxid de aluminu încorporate în cuprul electrodepus au
mărit rezistenţa la coroziune a depozitelor compozite de 1.32 ori în comparaţie cu
depozitele de cupru pur.

Dizolvarea zincului ca proces de coroziune

Rezumat: În acest studiu s-a investigat posibilitatea dizolvării accelerate a zincului
metalic în acid sulfuric prin introducerea unui catod de cupru, în care hidrogenul degajat
este mult mai uşor decât zincul. S-a constatat că accelerarea dizolvării zincului este

139
 posibilă şi, la o suprafaţă constantă a catodului de cupru, depinde de contactul intim între
electrodul de cupru şi zinc.

4.5. Utilitati si energie

Functie de utilizarea care se da apei se deosebesc mai multe categorii: apa

tehnologica, apa de racire, apa potabila, apa de incendiu, apa de incalzire.

Apa
Apa ca agent de incalzire poate fi :
- apa calda cu temperatura pana la 90°C;
- apa fierbinte, sub presiune, pana la temperatura de 130 – 150°C.
Apa este un agent termic cu capacitate calorica mare, usor de procurat. Pentru
incalzire, se prefera apa dedurizata in scopul evitarii depunerilor de piatra.

Aburul
Aburul este cel mai utilizat agent de incalzire si poate fi: abur umed; abur saturat;
abur supraincalzit.
Aburul umed contine picaturi de apa si rezulta de la turbioanele cu contra presiune
sau din operatiile de evaporare, ca produs secundar. Este cunoscut sub denumirea de abur
mort.
Aburul saturat este frecvent folosit ca agent de incalzire, avand caldura latenta de
condensare mare si coeficienti individuali de transfer de caldura mari. Temperatura
aburului saturat poate fi reglata usor prin modificarea presiunii. Incalzirea cu abur se poate
realiza direct, prin barbotare, sau indirect, prin intermediul unei suprafete ce separa cele
doua fluide.
Aburul supraincalzit cedeaza, in prima faza, caldura sensibila de racire, pana la
atingerea temperaturii de saturatie, cand coeficientul individual de transfer de caldura este
mai mic si apoi caldura latenta prin condensare.

Energia electrica
Aceasta reprezinta una din formele cele mai folosite datorita usurintei de transport
la distante mari si la punctele de consum si randamentelor mari cu care poate fi
transformata in energie mecanica, termica sau luminoasa.
Energia electrica transformata in energie mecanica este utilizata la actionarea
motoarelor cu care sunt dotate diversele utilaje.
Energia electrica este folosita si la incalzire, prin transformare in caldura, folosind
mai multe tehnici:
- trecerea curentului prin rezistente electrice;
- transformarea energiei electrice in radiatii infrarosii;
- folosirea curentilor de inalta frecventa, medie si mica;
- folosirea pierderilor dielectrice;

140
 - incalzirea prin arc electric.
Avantajul incalzirii electrice consta in reglarea usoara a aparaturii, posibilitatea
generarii caldurii intr-un punct, introducerea unei cantitati mari de caldura intr- un volum
mic, realizarea unei incalziri directe, fara impurificarea mediului si la orice presiune.
Dezavantajul utilizarii energiei electrice il costituie costul ridicat si impunerea unor
masuri speciale de protectia muncii.

Aerul comprimat
Aerul comprimat poate fi utilizat in urmatoarele scopuri:
- ca purtator de energie (pentru actionarea aparatelor de masura si de reglare, in
atelierul mecanic);
- pentru amestecare pneumatica;
- pentru diferite scopuri(curatirea utilajelor, uscare, etc).

4.5.1. Operarea instalatiei de epurare

Operare.

Operarea staţiei în regim de lucru începe numai după ce se dă în exploatare sistemul de

epurare biologică a apei reziduale menajere. Numai o echipă antrenată şi instruită poate
opera în staţie.

Unele caracteristici ale operării.

Tehnologia prezentată a fost dezvoltată pentru folosirea microorganismelor fixe (biofilm)

formate pe un suport din plastic special. Biocenoza rezervorului de aerare posedă
caracteristicile uzuale pentru sistemele biologice organizate. Însăşi biocenoza menţine
echilibrul dinamic al biomasei şi compoziţiei calitative în conformitate cu fluctuaţiile
parametrilor apei reziduale (în limitele valorilor de adaptare optime şi valorilor admise ale
sarcinilor calculate).

Astfel, procesul de epurare are stabilitate ridicată datorită auto-reglării. La

modificarea următoarelor condiţii ca :

 Temperatura, grad mineralizare;

 Echilibrul apei reziduale privind concentraţia şi nutritivii,
biocenoza modifică în mod independent structura calitativă şi cantitativă în noile condiţii.
La scurt timp după încărcări-şoc, sistemul se regenerează singur.
În cazul unei operări constante, în condiţiile în care parametrii sunt peste limitele
proiectate, echilibrul sistemului va trebui menţinut prin biopreparaţii. De aceea, datorită

141
auto-adaptării şi a auto-reglării, procesul are loc fără intervenţia operatorului, ceea ce în
schimb permite comanda la distanţă a staţiei.
Unele caracteristici ale operării referitoare la încărcarea periodică

Opţiunea I – operarea cu parte deconectată de la rezervoarele de aerare

Este posibil să scurgem o parte a rezervoarelor de aerare paralele şi să oprim
alimentarea electrică, corespunzător cu micşorarea încărcării în perioada de aflux scăzut de
apă reziduală. Biofilmul va seca în mod natural în rezervoarele de aerare deconectate.
Microorganismele vor transforma în anabioză. Microorganismele părăsesc anabioza în
decurs de câteva ore în prezenţa apei reziduale şi a aerării, când operarea rezervoarelor de
aerare este pornită în modul încărcare totală. Randamentul epurării totale este refăcut în
decurs de 2-7 zile.

Opţiunea II - operarea cu încărcare micşorată

Staţiile cu tehnologia prezentată, funcţionează foarte bine la micşorarea
încărcării multiple. Transferul la încărcări maxime este caracterizat de modificările
compoziţiei calitative şi cantitative a biocenozei. Această perioadă este caracterizată de
obicei de creşterea spumării şi deteriorarea parametrilor de epurare. Este necesar să se
folosească preparate biologice pentru micşorarea spumării şi furnizarea parametrilor de
epurare necesari acestei perioade.

Întreţinerea Sunt posibile două moduri de întreţinere :

1. Întreţinerea de către operatori, neîntrerupt.

2. Întreţinerea de către operatori pe un schimb cu aplicarea controlerului cu
modemul telefonului mobil pentru controlul operării echipamentului sistemului de epurare
biologică a apei reziduale menajere.

Substanţe chimice. Coagulantul (clorura de polialuminiu) este aplicat la:

 îndepărtarea fosforului din apa reziduală,

 creşterea capacităţii şi randamentului rezervoarelor de sedimentare
secundare.

4.5.2. Amplasament şi montajul utilajelor

Aşezarea în plan a construcţiilor şi instalaţiilor din staţia de epurare este cea care
urmăreşte procesul de epurare. Aşezarea pe verticală este dictată de condiţiile de curgere
hidraulică a apei în staţie, care trebuie să se realizeze pe cât posibil prin gravitaţie, de
natura terenului de fundaţie şi de topografia amplasamentului. Materialul de construcţie al
utilajelor (bazine în general) este betonul armat sub diferite forme. Pentru părţile metalice,
acoperişuri, distribuitoare sau scări, cel mai des folosit este oţelul. Uneori numeroase

142
bazine sau construcţii sunt executate în pământ: iazuri de stabilizare, bazine de fermentare
naturală a nămolului, filtre de nisip, câmpuri de irigare şi filtrare, platforme de uscare a
nămolului. Compartimentarea construcţiilor, atât pentru a evita oprirea întregii staţii în caz
de avarie, cât şi pentru o uşoară exploatare şi realizarea dezvoltării pe etape a staţiei,
trebuie avută în vedere în permanenţă în proiectare. Conductele şi canalele de legătură între
diferite construcţii şi instalaţii din staţie reprezintă un procent important din ansamblul
staţiei de epurare. Conductele trebuie amplasate astfel încât canalul de aducţiune al apei în
staţie să nu fie pus sub presiune. În staţie, de regulă, construcţiile sunt legate între ele prin
canale dreptunghiulare deschise. Pe cât posibil, conductele şi canalele vor lega pe drumul
cel mai scurt construcţiile şi vor fi astfel plasate încât să se realizeze o uşoară exploatare şi
construcţie a unor noi legături. La canale, colţurile între radier şi pereţi vor fi rotunjite,
pentru o mai bună antrenare a apei şi se vor evita curbele în loc, iar în plan se recomandă
raze de curbură egale cu de 5 ori lăţimea canalului. Pe conducte, din loc în loc şi în special
la cele care transportă nămol se vor monta piese de curăţire aşezate în cămine.

Conductele se execută din fontă, azbociment, oţel izolat la interior şi exterior, iar
canalele din beton şi de cele mai multe ori din elemente de beton armat prefabricate.

Conductele de by-pass pot apare ca necesare în următoarele puncte: la intrarea în

staţie, după grătare, după deznisipatoare, după decantoarele primare. Alegerea punctelor de
amplasare a conductelor by-pass depinde de sistemul de canalizare, de cantitatea de apă
introdusă în staţia de epurare, de condiţiile locale.

Conductele pe care se transportă nămolul, executate de obicei din fontă, trebuie să

fie suficient de mari în diametru, deoarece pierderile de sarcină sunt cu 50 – 100% mai
mari în comparaţie cu cele care transportă ape uzate . aceste conducte trebuie să fie
prevăzute cu posibilităţi de curăţire din loc în loc şi cu ventuze pentru evacuarea gazului.
Pentru un uşor transport al nămolului pe conducte, trebuie eliminate în prealabil
suspensiile şi corpurile mari. Camerele de repartiţie au ca scop asigurarea distribuţiei
automate şi uniforme a unor cantităţi egale de ape uzate şi nămoluri la construcţii sau
compartimente similare. Repartiţia apelor uzate pentru staţii mici de epurare se face prin
stăvilare, aşezate în punctele de ramificaţie care sunt reglate astfel încât, indiferent de
nivelul apei din canal, repartizarea să se facă uniform. În anumite puncte ale staţiei de
epurare se instalează aparate de măsură a debitelor, presiunii, temperaturii, vitezelor,
nivelelor de apă, etc.. În privinţa aparatelor de măsură a debitelor, o condiţie esenţială a
bunei funcţionări a acestora constă în calitatea lor de a nu opri sau provoca depunerea
nisipului sau a nămolului. Această condiţie este îndeplinită de canalele strangulate tip
Venturi sau Parshall, care pot fi înzestrate şi cu aparate de înregistrare continuă a debitelor,
acţionate de flotoare sau alte dispozitive amplasate într-un cămin lateral canalului.
Debitmetrul principal al staţiei se instalează de obicei după deznisipator. Măsurarea
debitelor pe conducte se face cu tuburile Venturi, care pot fi folosite atât pentru apă uzată
în diferite stadii de epurare, cât şi pentru nămol şi aer. Măsurarea debitelor de nămol se
poate face şi cu debitmetre de inducţie. Debitele de gaz se măsoară obişnuit cu contoare
uscate. Presiunile se măsoară în modul cel mai simplu cu tubul Bourdon, iar nivelurile de

143
lichid se stabilesc prin citire directă. În staţiile de epurare sunt utilizate numeroase alte
aparate de control pentru măsurarea pH-ului, potenţialului de oxido-reducere, etc.

Construcţii şi instalaţii anexe staţiei de epurare

Grupul de exploatare cuprinde în principal camera dispecer, laboratorul, birourile,

sala de mese şi grupul sanitar. La acestea trebuie adăugat aparatul de luat probe de apă
uzată brută şi în curs de epurare, de nămol în diferite stadii de tratare, etc. Printre clădirile
importante din staţie şi necesare în principal exploatării trebuie menţionate: casa pompelor,
camerele vanelor la bazinele de fermentare a nămolului, construcţiile care adăpostesc
utilajele pentru filtrarea sau tratarea nămolurilor, camerele grătarelor. Reţeaua de
alimentare cu apă în staţiile de epurare trebuie să asigure necesităţile sanitare (apă de băut,
spălat, pentru laboratorul staţiei), de spălare a diferitelor bazine şi instalaţii, de funcţionare
a unor echipamente (vane, stăvilare, boilere), de răcire (compresoare, pulverizatoare,
incineratoare), proceselor de epurare (elutrierea nămolurilor, diluţie, distrugerea spumei).
Reţeaua de canalizare din incinta staţiei de epurare are drept scop să colecteze apele uzate
rezultate de la diferite folosinţe şi să le evacueze în canalul de aducţiune a apei uzate în
staţie; apele meteorice pot fi evacuate şi în amonte de treapta de epurare biologică. Reţele
de alimentare cu energie electrică, cu gaze, apă caldă, abur, aer comprimat sunt folosite
atât pentru necesităţile instalaţiilor de epurare cât şi pentru exploatarea generală a staţiei.

Tehnologii si instalatii pentru epurarea apelor uzate

studii de fezabilitate
• proiecte tehnice, caiete de sarcini, detalii de executie
• antreprenoriat pentru statii de epurare
• instalatii complete de epurare
• echipamente pentru automatizarea statiilor de epurare
• montajul echipamentelor, punerea in functiune si asistenta tehnica in timpul probelor
tehnologice
• tehnologii si echipamente pentru instalatii de aerare
• difuzoare cu membrana elastica tip DMB
• agregate pentru insuflarea aerului
• retele de distributie
• consultanta in vederea reproiectarii sistemelor actuale de aerare din treapta biologica
• sisteme pentru masurarea debitelor de apa in canal deschis
• acesorii
• montare AMC-uri

144
• service post garantie (scolarizarea personalului)

4.5.3. Întretinere si reparații

Inspecţia vizuală a funcţionării staţiei

Se verifică dacă siguranţele echipamentelor din tabloul de comandă sunt căzute.

Se verifică dacă intrarea, ieşirea şi conductele de legătură din staţ e nu sunt colmatate.
Conducta de intrare în staţia de epurare va fi accesibilă după ridicarea capacului
decantorului primar.
Deasemenea se verifică dacă pompele aer-lift nu sunt înfundate cu substanţe plutitoare
(spumă sau crustă ) şi funcţionează . La apariţia crustei în decantorul primar, aceasta
trebuie spartă şi
omogenizată , cu ajutorul unei scafe cu coadă lungă .
Se mai inspectează funcţionarea aeratoarelor cu bule fine din bazinul de activare şi dacă
substanţele plutitoare din decantorul secundar nu colmatează ieşirea apei în jgheab.
Funcţionarea normală a aeratorului înseamnă dispersia în apă a bulelor fine de aer, cât şi
furnizarea aerului spre pompele aer-lift (fapt care se observă prin curgerea apei din aceste
pompe).
Dacă aerarea nu se face uniform (apar bule mari, la intervale mai lungi de timp sau aerarea
se face numai într-o singură zonă , nu pe toată suprafaţa bazinului de activare), se verifică
dacă membrana nu este spartă , respectiv dacă furtunele de distribuţie a aerului nu sunt
înfundate.
Se verifică poziţia mânerului robineţilor ce comandă pompele aer lift F2 ( pomparea apei
în
jgheabul de evacuare ) să fie în poziţie deschis la capacitate între 20-25 %.
Cur ăţ irea conductelor de intrare, ieşire şi de legătură
Curăţirea conductelor de intrare şi de ieşire, respectiv a conductelor de legătură şi a
grătarului se face cu perie şi racletă .
Evacuarea spumei din bazinul de activare
Apariţia spumei în bazinul de activare este iminentă în prima parte a perioadei de amorsare
(cca. două săptămâni). De multe ori, cantitatea de spumă formată în această perioadă este
atât de mare încât ajunge la capacul staţiei. Pentru a putea efectua inspecţiile periodice,
spuma se sparge stropind-o cu apă , sau utilizând aditivi antispumanţi (doar cu precau ţ ie).
Dacă spuma apare în alte perioade, cauza este folosirea excesivă a detergenţilor sau chiar
dispariţia nămolului activat.
Evacuarea substanţelor plutitoare de la suprafaţa apei din decantorul secundar
Substanţele plutitoare se vor evacua cu o scafă cu mâner lung sau cu o lopată . Substanţele
plutitoare astfel adunate se golesc în decantorul primar.
Măsurarea nivelului nămolului în decantorul primar

145
Nivelul nămolului se măsoară cu o tijă din material plastic, lemn sau aluminiu. Când se
scufundă tija încet în apă , la apariţia stratului de nămol se simte o rezistenţă la înaintare.
Adâncimea de scufundare a tijei reprezintă în acest caz înălţimea stratului de apă deasupra
nă --molului.
Adâncimea minim ă a stratului de apă deasupra nămolului, care necesită evacuarea
nămolului este de: 0,3-0,7 m
Reglarea evacuării nămolului în exces
Este necesar să fie un volum optim de substană solidă în nămolul activat, pentru a avea un
proces de epurare corespunză tor.
Reproducerea microorganismelor se face în bazinul de activare datorită înărcării cu
poluanţi a apei şi datorită introducerii de aer în bazinul respectiv.
Prelevarea de probe ş i analiza acestora
Această operaţie trebuie să aibă la bază decizia autorităţilor de gospodărire a apelor.
Locurile de prelevare sunt urmă toarele:
- Intrarea în decantorul primar
- Conducta de ieşire din staţie (interiorul jgheabului de evacuare).
Operare pe timp de iarnă
Operarea pe timp de iarnă , întreţinerea şi controlul decurg identic cu activităţile din timpul
verii.
Activit ăţi şi măsuri în caz de calamitate
INUNDA Ţ IE – În caz de pericol de inundaţie, se scoate suflanta de sub tensiune, se
demontează şi se depozitează într-un loc ferit.
INCENDIU – În caz de incendiu se vor folosi stingă toare cu spumă .

ÎNTREŢINEREA ECHIPAMENTELOR Ş I A TEHNOLOGIEI

Instruc ţ iuni generale

Staţia va fi deservită de personal major, eligibil fizic şi psihic pentru astfel de activitate,
instruit şi
familiarizat cu acest manual.
Orice intervenţie la echipamente sau părţi electrice ale staţiei va fi făcută doar de persone
competente, calificate în acest sens.
Operaţiile generale de întreţinere sunt cele descrise la capitolul Operare ş i control.
ATEN Ţ IE!
Orice intervent ie asupra suflantei sau altor pãrti ale sistemului de aerare va fi fãcutã cu
sursa de energie decuplatã si cu prevenirea recuplãrii acesteia în timpul lucrului la stat ie
(prin încuiere sau plãcute de avertizare).
Întreţinerea suflantei
- Filtrul de aer se va curăţ a odată la trei luni, sau chiar mai des, dacă se constată c ă este
colmatat puternic între aceste intervale. Curăţarea se face prin scuturare şi suflarea cu aer.
- Suflanta trebuie ferită de umezeală , îngheţ (sub -5°C) sau temperaturi prea ridicate (peste
40°C).
- Aşezarea suflantei trebuie făcută pe o suprafaţă orizontală , netedă , rigidă . Se va evita

146
contactul carcasei suflantei cu alte corpuri (care ar putea amplifica vibraţiile).
ATEN Ţ IE!
Suflanta nu se va porni fãrã filtrul de aer!

4.5.4. Problme de control, reglare si automatizare

Probleme particular ale epurării apelor uzate

Apele uzate industriale au de regulă nivele înalte de încărcare cu poluant şi mai ales
au caracteristici frecvent foarte diferite de cele uzate fecaloid-menajere. De aceea ele nu
pot fi epurate direct în staţiile de epurare orăşeneşti, ci trebuie supuse unui proces de
preepurare specifică, adaptată naturii poluantului sau poluanţilor în cauză, şi apoi eventual
descărcate în canalizarea orăşenească şi duse la staţia clasică de epurare. Se poate face şi o
staţie complet separată pentru apele industriale, care să asigure epurare până la nivelul la
care pot fi descărcate legal în emisar (râu de exemplu). O asemenea staţie complet separată
se poate justifica economic la mari întreprinderi...

Ape industriale uzate sunt şi cele ce provin din "spălarea" gazelor, inclusiv a celor de la
centralele termice sau termoelectrice, unde apele încarcă bioxid de sulf, rezultând gaze mai
puţin poluante pentru atmosferă dar ape foarte poluate, ce trebuie epurate.

Uneori apele uzate industriale au încărcări de poluanţi pentru care nu există tehnologie de
epurare adecvată, singura soluţie rămânând în acest caz injectarea profundă.

Problema nămolului

Din staţiile de epurare rezultă mari cantităţi de nămol. De exemplu în Germania se

produc anual peste 100 de milioane de tone de nămol brut! Acesta este în final uscat prin
diverse procedee şi poate fi utilizat ca îngrăşământ agricol sau după caz este transportat la
rampa de gunoi şi haldat sau incinerat sau supus pirolizei. Utilizarea ca îngrăşământ
oricum nu se face direct, ci mai întâi trebuie supus unui proces de "condiţionare" ce poate
cuprinde dezinfecţie, adăugare de săruri de aluminiu şi fier, var, cenuşă, materiale de
floculare apoi deshidratare prin presă sau centrifugă....

În ultimul timp în apele uzate ajung tot mai multe metale grele şi alţi poluanţi care fac
ca nămolul să fie toxic şi neadecvat utilizării ca îngrăşământ. În Germania de exemplu doar
circa 40% poate fi utilizat în agricultură.... Alternative sunt folosirea lui ca materie primă la
cărămizi speciale şi alte materiale de construcţii. O practică larg răspândită în trecut şi din
fericire abandonată după îndelungi scandaluri a fost deversarea în ocean a nămolului
provenit din staţii de epurare a apelor.

REGLEMENTĂRI

Epurarea apelor uzate este o disciplină tehnică, în care se întâlnesc ştiinţele

inginereşti, fizica, chimia şi biologia. Există o bogată literatură de specialitate legată de
operarea staţiilor de epurare. Sunt însă şi reglementări legale şi tehnice detaliate.
147
Principalul act normativ specific este Hotărârea Guvernului nr. 188 din 28 februarie 2002
pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor
uzate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 187 din 20 martie 2002, din care
reproducem în extras o serie de prevederi importante:

· Hotărârea Guvernului nr. 188 / 2002

pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor
uzate

Art. 1. - Se aprobă Normele tehnice privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate
orăşeneşti, NTPA-011, prevăzute în anexa nr. 1.

Art. 2. - Se aprobă Normativul privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de

canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare, NTPA-002/2002, prevăzut în
anexa nr. 2.

Art. 3. - Se aprobă Normativul privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor

uzate industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptorii naturali, NTPA-001/2002, prevăzut
în anexa nr. 3.

4.5.5. Norme de securitatea muncii, igena, prevenirea acceidentelor,

incendiilor, exploziilor.

4.5.5.1. Norme de protecţie a muncii

Protecţia muncii reflectă grija deosebită care se acordă pentru asigurarea condiţiilor
de muncă, pentru apărarea sănătăţii celor ce muncesc.problemele legate de protecţia
muncii nu pot fi separate de procesul muncii , de planul de producţie.

Pe lângă măsurile de ordin material luate de fiecare întreprindere, trebuie să se asigure

o permanentă ocupare de ridicare a calificării lucrătorilor prin instruirea lor organizată sau
ori de câte ori este nevoie, atât în ceea ce priveşte respectarea normelor de exploatare a
utilajelor, cât şi din punct de vedere al protecţiei muncii şi tehnicii securităţii. Lucrătorilor
noi angajaţi li se face instructajul general şi specificul locului de muncă, consemnându-se
într-o fişă situaţia la zi. Dacă se schimbă locul de muncă sau utilajul deservit, respectiv
procesul tehnologic, lucrătorul va fi instruit corespunzător. La fiecare loc de muncă vor fi
afişate instrucţiunile privind tehnica securităţii muncii, care se vor adapta în funcţie de
necesităţi.se va acorda o deosebită atenţie normelor de protecţia muncii la utilajele care
folosesc ca utilităţi energia electrică, apă fierbinte, curenţi de aer reci sau calzi etc.
Lucrătorii vor purta echipament de protecţie şi de lucru, conform normelor şi vor respecta
regulile igienico-sanitare. În cele ce urmează, se vor prezenta unele măsuri de tehnica

148
securităţii şi protecţia muncii mai importante, care trebuie respectate cu stricteţe de către
cei care deservesc instalaţiile şi utilajele în industria prelicrării fructelor. Instalaţiile şi
utilajele termice necesită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte tehnica securităţii,
deoarece lucrează în anumite condiţii, cum sunt temperatura înaltă şi presiunea superioară
celei atmosferice. Înainte de a le pune în exploatare, se verifică aparatele de măsurat şi
control, precum şi toate legăturile, armătura de siguranţă şi izolaţiile. Aparatele de măsurat
şi control vor fi supuseperiodic controlului şi verificării organelor de metrologie. Benzile
transportoare, transportoarele elicoidale şi elevatoarele vor fi protejate cu gratii, respectiv
carcase. Benzile vor fi astefel instalate ca să poată fi controlate pe tot parcursul lor. Libera
trecere va fi asigurată. Este interzis să se facă repraţii în timpul funcţionării benzilor.

Se va acorda o deosebită atenţie conductelor de abur şi de aer. La apariţia

loviturilor hidraulice sau vibraţii anormale, se opreşte funcţionarea lor. Pentru asigurarea
protecţiei muncii, pe lângă măsurile tehnice luate, este necesar ca personalul care
coordonează producţia, inginerii şi tehnicienii, să controleze şi să îmbunătăţescă permanent
mijloacele de protecţie, această acţiune trebuie să aibă un caracter educativ în aşa fel încât
fiecare lucrător să fie conştient de fapătul că prin respectarea normelor de tehnica
securităţii şi protecţia muncii se previn atât accidentele şi îmbolnăvirile profesionale, cât şi
prejudiciile materiale aduse întreprinderilor.

Instrucţiuni pentru siguranţa şi protecţia muncii

- Instalaţia va fi transportată , instalată , deservită şi întreţinută doar de personal major,
eligibil
fizic ş i psihic pentru astfel de activitate, instruit ş i familiarizat cu acest manual.
- Orice interven ţ ie la echipamentele electrice sau părţi ale acestor echipamente se va fi
făcut ă doar de personal competent, autorizat.
- Personalul este obligat să respecte instrucţiunile din acest manual şi din regulamentul
elaborat de autorităţile de gospodărire a apelor.
- Nu se permite nici o intervenţie sau manevrare a staţiei sau a unor părţi ale acesteia, dacă
acestea nu corespund cu instrucţiunile din acest manual sau regulamentul de operare.
- La orice activitate de operare la staţie, se va evita contactul direct cu apa uzată sau
nămolul, utilizând, după caz, echipament de protecţie adecvat. În caz de necesitate, se va
utiliza apă curată pentru spălare.
- Apa uzată poate fi sursă a diverselor maladii, în special boli de piele. Din acest motiv este
necesară evitarea contactului direct. În timpul operării la staţia de epurare se interzice
luarea mesei, consumarea de băuturi de orice fel şi fumatul. După terminarea lucrului la
staţie, mâinile se vor spăla cu apă caldă şi săpun.
- Capacul deschis al staţiei va fi sprijinit cu bara de sprijin.
- Operatorii staţiei vor fi vaccinati cel putin anti tetanos.
- Trebuie asigurat ă interzicerea accesului neautorizat şi mai ales accesul pe capacul staţiei.
Se interzice personalului
- Orice intervenţie sau operare care nu corespunde instrucţiunilor din acest manual sau
regulamentul de operare;
- Să consume băuturi alcoolice înainte sau în timpul activităţii la staţie sau medicamente
care
149
ar putea micşora vigilenţa;
- Să intre în bazinele staţiei sau să păşească pe capacul acesteia;
- Să facă orice intervenţie în interior fără a sprijini capacul staţiei.

4.5.5.2. Igienizarea

Igienizarea cuprinde procesul de curăţire a zonelor de prelucrare a materiilor

prime. Scopul igienizării este de a îndepărta resturile, de a reduce populaţia bacteriană şi a
distruge microorganismele generatoare de afecţiuni. Igienizarea este o componentă
importantă şi permanentă a activităţii de producţie, ea neluând practic sfârşit niciodată într-
o întreprindere de prelucrare a fructelor.

Etapele igienizării sunt: curăţirea şi dezinfecţia, fiecare dintre ele având scopuri şi
necesităţi de realizare diferite. Curăţirea constă în:

- pregătirea zonei pentru curăţire- se dezasambleză părţile lucrative ale

echipamentului tehnologic şi se plasează piesele componente pe o masă sau rastel.
- curăţirea fizică – se colectează resturile de pe echipamente şi pardoseli şi se
depozitează într-un recipient.

- prespălarea – se spală suprafeţele murdare ale utilajelor, pereţilor şi, în final

pardoseala cu apă la 50-55º C.

- curăţirea chimică – operaţia de îndepărtare a murdăriei cu ajutorul unor substanţe

chimice aflate în soluţie, operaţia fiind favorizată de executarea concomitentă a unor
operaţii fizice (frecare cu perii, tratarea cu ultrasunete, tratare cu abur prin intermediul
dispozitivelor de pulverizare).

Agenţii de curăţire, în mod ideal, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă o capacitate de umectare mare,

- să fie solubili în apă, iar după clătirae suprafeţelor curăţite să nu rămână urme de
substanţe de curăţire,

- să aibă toxicitate cât mai redusă şi să fie aprobate de organele sanitare,

- să aibă efecte reduse ( sau să fie fără efect) asupra instalaţiei şi utilajului supuse
operaţiei de curăţire chimică,

- să fie cât mai inodor.

- să fie ieftin,

- să fie manipulat uşor,

- să poată fi regenerat,

- să nu fie sensibilă la variaţiile de duritate ale apei folosite,

150
 - să aibă capacitate de dizolvare a sărurilor organice şi să le mărească solubilitatea
în apă,

- să nu formeze depuneri pe suprafeţele care au fost tratate cu soluţia chimică de

curăţire,

- să nu aibă capacitate de spumare prea mare,

- să aibă şi capacitate antiseptică,

- să poată fi degradat pe cale biologică.

După ce a fost îndepărtată murdăria, pe suprafeţele curăţate va fi aplicat un

dezinfectant pentru distrugerea microorganismelor. Substanţele dezinfectante trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

- să nu fie toxice pentru om la dozele care se utilizează,

- să nu imprime miros şi gust produselor alimentare,
- să nu fie periculoase de manipulat,
- să nu aibă acţiune corozivă,
- să fie solubile în apă,
- să aibe efect bactericid cât mai mare,
- să aibă o bună capacitate de pătrundere,
- să fie cât mai ieftine.
Reguli de igienizare pentru personalul activ:

Activităţile desfăşurate de angajaţii unităţii sunt foerte importante pentru controlul

dezvoltării bacteriilor. Angajaţii trebuie să respecte următoarele cerinţe generale:

- să păstreze zonele de prelucrare şi manipulare foarte curate,

- să spele şi să dezinfecteze frecvent ustensilele în timpul lucrului,

- să nu lase produsele să vină în contact cu suprafeţele ce nu au fost igienizate,

- să utilizeze numai cârpe de unică folosinţă pentru ştergerea mâinilor şi
ustensilelor,
- să-şi asigure curăţenia corporală şi a îmbrăcămintei în mod permanent,
- să poarte capişon sau beretă curată pe cap pentru a evita o eventuală
contaminare a produselor datorită căderii părului pe suprafaţa lor,
- la părăsirea WC-ului trebuie să-şi spele şi să-şi dezinfecteze mâinile,
- să nu fumeze în zonele in care se prelucrează fructele şi sucul,
- să păstreze îmbrăcămintea şi obiectele în vestiare, departe de orice zonă de
producţie.

151
 4.5.5.3. Norme de prevenire şi stingere a incendiilor

Aceste norme prevăd în principal următoarele:

- Toate clădirile de producţie vor fi prevăzute cu hidranţi de incendiu, interiori şi exteriori,

având în dotare materialele şi mijloacele de prevenire a incendiilor;

- Unitatea va dispune de o instalaţie de apă pentru stingerea incendiilor, separată de cea

potabilă şi industrială şi va avea în permanenţă asigurată o rezervă suficientă pentru
cazurile de întrerupere a alimentării cu apă;

- Curtea întreprinderii va fi nivelată şi împărţită în mod corespunzător, pentru a asigura un

acces uşor la clădiri şi interveni rapid în caz de incendiu, la mijloacele de prevenire şi
stingere;

- Personalul muncitor folosit la prevenirea şi stingerea incendiilor trebuie să

cunoască şi să aplice întocmai normele, să întreţină în stare perfectă de funcţionare toate
mijloacele de stingere, să menţină libere, curate şi în bună stare căile de acces, culoarele,
scările şi să intervină imediat şi eficient la stingerea eventualelor incendii.

4.6. Deseuri, subproduse, coproduse, emisii de noxe

Subproduse materiale si energetice, deseuri

O cantitate importantă de deşeuri provin de la treapta mecanică de epurare şi sunt

constituite din corpuri plutitoare de dimensiuni mari care sunt reţinute de grătare şi site şi
din depuneri minerale de la deznisipatoare. Aceste deşeuri sunt colectate în containere
unde se usucă şi apoi sunt deversate la groapa de gunoi a localităţii
Epurarea apelor uzate, in vederea evacuarii in receptorii naturali sau recircularii lor,
conduce la retinerea si formarea unor cantitati importante de namoluri ce inglobeaza atat
materiile poluante din apele brute, cat si cele formate in procesul de epurare. O statie de
epurare poate fi considerata eficienta nu numai daca efluentul se incadreaza in limitele
impuse de calitatea receptorului, ci si daca namolurile rezultate au fost tratate suficient de
bine in vederea valorificarii lor finale, fara a afecta calitatea factorilor de mediu din zona
respectiva.
La baza tuturor procedeelor de tratare a namolurilor stau doua procese tehnologice
si anume stabilizarea prin fermentare (anaeroba sau aeroba) si eliminarea apei din namol
(deshidratarea). Intre aceste doua procedee de baza exista diverse combinatii de procedee a
caror aplicare se face diferentiat in functie de conditiile locale definite de cantitatea si
calitatea namolurilor, de posibilitatea asigurarii terenurilor pentru amplasarea instalatiilor
si constructiilor respective, de disponibilitatea de energie.

152
 Procedeele de prelucrare conduc la obtinerea urmatoarelor tipuri de namoluri:
- namol stabilizat (aerob sau anaerob);
- namol deshidratat (natural sau artificial);
- namol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimica sau compostare);
- namol fixat rezultat prin solidificare in scopul imobilizarii compusilor toxici;
- cenusa rezultata din incinerarea namolurilor

Tratarea nămolului activ

Procedeele de tratare a nămolurilor sunt multiple şi variate, cu mult mai multe

faţă de cele folosite în tehnica epurării apelor uzate
Nu se pot stabili reţele şi tehnologii universal valabile, ci fiecare obiectiv trebuie
studiat în condiţiile sale specifice, pe baza cunoaşterii aprofundate a caracteristicilor
nămolurilor supuse prelucrării şi a performanţelor obţinute în procesele unitare.
La baza tuturor procedeelor de tratare a nămolurilor stau două procese tehnologice
şi anume stabilizarea prin fermentare (anaerobă sau aerobă) şi eliminarea apei din nămol
(deshidratare). Între aceste două procedee de bază există diverse combinaţii de procedee a
căror aplicare se face diferenţiat în funcţie de condiţiile locale definite de calitatea şi
cantitatea nămolurilor, de posibilitatea asigurării terenurilor pentru amplasarea instalaţiilor
şi construcţiilor respective, de disponibilitatea de energie.
Clasificarea procedeelor de tratare a nămolurilor se poate face după criteriul
reducerii umidităţii, după criteriul diminuării componentei organice, după criteriul preţului
de cost. Procedeele de prelucrare conduc la obţinerea următoarelor tipuri de nămoluri:
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob);
- nămol deshidratat (natural sau artificial);
- nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare);
- nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor
toxici;
- cenuşă, rezultată din incinerarea nămolurilor.
Principalele tipuri de nămol ce se formează în procesele de epurare a apelor uzate sunt:
- nămol primar, rezultat din treapta mecanică de epurare;
- nămol secundar, rezultat din treapta de epurare biologică;
-nămol amestecat (mixt), rezultat din amestecul de nămol primar cu nămol
activ în exces;
- nămol de precipitare, rezultat din epurarea fizico-chimică a apei uzate prin
adaos de agenţi de neutralizare, precipitare, coagulare-floculare.
În funcţie de compoziţia chimică, nămolurile pot fi:
- nămoluri cu compoziţie predominant anorganică, care conţin peste 50 %
substanţe minerale;
- nămoluri cu compoziţie predominant organică, care conţin peste 50 %
substanţe volatile.
Ţinând seama de stadiul de prelucrare în cadrul staţiei de epurare, deosebim:
- nămol primar brut;
- nămol activ în exces proaspăt (nămol secundar);

153
 - amestec de nămol proaspăt;
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob).
Tratarea preliminară a nămolurilor

Tratarea preliminară a nămolurilor constă în crearea condiţiilor favorabile

necesare prelucrării ulterioare (deshidratarea naturală, artificială şi avansată).
Condiţionarea chimică a nămolurilor cu reactivi chimici este o metodă de
modificare a structurii sale, cu consecinţe asupra caracteristicilor de filtrare. Faza solidă a
nămolului este formată, în principal din particule fine dispersate şi coloizi care
sedimentează greu.
Agenţii de condiţionare chimică a nămolului se pot grupa în trei categorii:
- minerali: sulfat de aluminiu, clorhidrat de aluminiu, clorură ferică, sulfat
feros, oxid de calciu;
- organici: polimeri sintetici, produşi de policondensare, polimeri naturali;
- micşti: amestec de polimeri sintetici cu săruri minerale sau amestec de
coagulaţi minerali.
Condiţionarea termică are în vedere modificarea structurii nămolului cu
ajutorul temperaturii şi presiunii ridicate, astfel că nămolul poate fi deshidratat mecanic
fără a apela la condiţionarea chimică. Condiţionarea termică se realizează la temperatura
de 100 – 200 °C, presiunea de 1 – 2,5 bar şi durate de încălzire până la 60 minute,
depinzând de tipul şi caracteristicile nămolului şi de procedeul utilizat.

Elutrierea (spălarea nămolurilor), împreună cu condiţionarea chimică ocupă un

loc important în cadrul tratării importante a nămolurilor. Elutrierea nămolului este un
proces fizic de condiţionare care asigură scăderea rezistenţei specifice la filtrare prin
eliminarea din nămolul fermentat sau brut mineral a coloizilor şi a particulelor fin
dispersate. Pe de altă parte, elutrierea reduce şi alcalinitatea nămolului, necesară în special,
când se prevede folosirea de reactivi pentru condiţionarea nămolului (cazul
vacuumfiltrelor).

Alte procedee de condiţionare se referă la procedeul prin îngheţarea nămolului

care este similar cu condiţionarea termică. La temperaturi scăzute, structura nămolului se
modifică, iar la dezgheţare cedează cu uşurinţă apa. Condiţionarea cu material inert trebuie
analizată pentru anumite tipuri de nămol şi surse de materiale inerte locale, fie pentru
creşterea puterii calorice a nămolului, fie pentru valorificarea nămolului în agricultură.

Deshidratarea nămolului. În mod obişnuit, nămolurile trebuie transportate cu

vehicule la locul de valorificare sau de depozitare finală. Această operaţie nu este posibilă
deoarece nămolurile fermentate conţin mari cantităţi de apă, umiditatea lor ajungând la 95
– 97%. Această situaţie impune aplicarea unui proces de deshidratare chiar în staţia de
epurare; prin aceasta volumul lor se reduce considerabil şi devin transportabile la uscat.
Deshidratarea se poate realiza prin următoarele procedee:
- naturale, de evaporare şi drenare;
- artificiale care pot fi mecanice şi termice.

154
 În funcţie de gradul de reducere a umidităţii, deosebim următoarele metode de
prelucrare a nămolurilor:
- deshidratarea naturală cu reducerea de umiditate la 75 – 80%;
- deshidratarea mecanică, până la 50 – 75%;
- deshidratarea termică, până la 20 – 30%.

Valorificarea şi evacuarea finală

Valorificarea nămolurilor nu constituie un scop în epurarea apelor uzate urbane,

ea trebuie considerată numai ca fiind un mijloc de îndepărtare raţională a substanţelor
nocive din apele uzate.
Nămolul din staţiile de epurare urbane conţin, în afară de gazele de fermentare,
unele substanţe care pot fi valorificate. Unele dintre acestea, cum sunt substanţele
hrănitoare pentru sol şi plante şi-au găsit o largă utilizare. În schimb, recuperarea de metale
şi de alte substanţe utile se aplică în special la nămolurile provenite din apele uzate
industriale.
Folosirea nămolului în agricultură se face sub formă de nămol lichid proaspăt,
nămol lichid stabilizat aerob, nămol lichid pasteurizat, nămol deshidratat, nămol
compostat, nămol uscat, în toate cazurile fiind obligatoriu a respecta normele şi restricţiile
ecologice recomandate de agenţiile de protecţia mediului.
Pentru nămoluri ce nu se pretează la valorificare sau pentru cele care nu au încă
create condiţii de valorificare, se pune problema unei depozitări finale, în condiţii
corespunzătoare de protecţie a mediului înconjurător. În acest scop, se pot folosi iazurile de
nămol, halde speciale de depozitare, în subteran, evacuarea în mare la distanţe convenabile
faţă de ţărm şi la o anumită adâncime.

155
 Cap. 5. Analiza tehnico-economica
Calculul economic

1. Valoarea terenului, clădirilor şi amenajărilor

Element construcţie Suprafaţă(m2) Preţ total (RON)

40.000
Teren Teren construcţie 15.000

Clădiri Birouri, ateliereanexe 300 315.000

480.000
Utilaje 14.450

150 10.000
Zone de circulaţie,
acces, parcare
Amenajări
Spaţii verzi 100 5.000

850.000

2. Valoarea utilajelor
Valoarea totală
Nr.crt. Denumire utilaj
(RON)

1. Grătare 2.500

2. Deznisipatoare 3.000

3. Separatoare de grăsimi 2.500

4. Decantoare 10.000

5. Bazin de aerare 5.000

6. Îngroşător de nămol 4.200

7. Metatancuri 3.700

8. Gazometre 2.700

Valoarea totală 33.600

156
 3. Valoarea mobilierului şi a obiectelor de inventar

Valoare dotare
Sectoare Obiecte mobilier Valoare argintie Nr.
(RON)

Vestiar ţinută Dulap 500 1 500

oraş Băncuţe 50 4 200

Vestiar ţinută Dulap 500 1 500

lucru Băncuţe 50 4 200

Birou 450 1 450

Scaune 150 3 450

Birou Cuier 60 1 60

Corp bibliotecă 500 1 500

Calculator 3.500 1 3.500

Dotare ustensile,
Laborator 20.000
aparatură, etc

Valoare totală 26.360

4. Aprovizionare materiale

Element Valoare totală ( RON/lună)

Materiale igienizare 2.000

Reactivi analize 12.000

Echipamnet protecţia muncii 800

Formulare, evidenţă, certificate de calitate 1.800

Valoare toatală 16.600

Valoare aprovizionare materiale anual 199.200

5. Aprovizionare cu materiale de întreţinere, reparaţii şi piese de schimb

Cotă din valoarea utilajelor 3%

157
Valoare în lei 1.008

Valoarea investiţiei va fi de : 1.200.168 RON

6. Cheltuieli cu utilităţile
Valoare (RON)
Element UM Necesar zilnic Necesar lunar Preţ unitar
Zilnic Lunar

Energie
kWh 1.200 36.000 0,36 432 12.960
elecrică

Total 12.960

7. Salarii directe

Salariu brut lunar Total lunar

Secţia Denumire post Necesar
(RON) (RON)

Maistru 1 750 750

Necalificat 12 500 6.000

Verificator canal 2 500 1.000

Şofer 1 550 550

Staţia de epurare Electromecanic 2 600 1.200

Electrician 4 500 2.000

Lăcătuş 1 500 500

Maşinist 4 550 2.200

Mecanic 11 550 55.000

Sudor 1 550 550

Laborator Laborant 9 650 5850

Laborator Biolog 1 800 800

Total 49 7.000 76.400

8. Salarii indirecte

Denumire post Necesar Salariu brut lunar Total lunar (RON)

Femeie de serviciu 2 375 750

158
Portar 3 375 1125

Total 5 750 1875

9. Salarii personal TESA

Denumire post Necesar Salariu brut lunar Total lunar (RON)

(RON)

Director 1 1.500 1.500

Contabil 2 850 1.600

Ingineri 3 900 2.700

TOTAL 3.250 5.800

10. Cheltuieli întreţinere – reparaţii

Element Cota lunară (%) Valoarea lunară (RON)

Utilaje 1 336

Clădiri 0,15 562,5

TOTAL 898,5

Costul apei epurate :

C=
A
Q
[
lei / m 3 ]

A – cheltuieli anuale de exploatare ;

Q – cantitatea de apă epurată într-un an [m 3 ]

2375370
C= = 0,8 ( RON )
2967888

Cap. 6. Bibliografie
1. Angelescu A., Ponoran I., Ciubotaru V. – Mediul ambiant şi dezvoltarea
durabilă, Bucureşti, Editura ASE, Bucureşti, 1999.

159
2. Banu, C. coordonator, ş.a. - Manualul inginerului de industrie
alimentară, vol. 1, Ed. Tehnică, Bucureşti 2002.
3. Banu, C. coordonator, ş.a. - Manualul inginerului de industrie
alimentară, vol. 2, Ed. Tehnică, Bucureşti 2002.
4. Banu, C. - Progrese tehnice, tehnologice şi ştiinţifice în industria
alimentară, Vol. 2, Ed. tehnică, Bucureşti, 1993.
5. Blitz E. – Epuarea apelor uzate menajere şi orăşeneşti, Editura
Tehnică Bucureşti, 1966.
6. E.A. Bratu. - Operaţii unitare în ingineria chimică, Vol. II si III
7. Chiriac V. – Instalaţii pentru epurarea apelor uzate reziduale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1966.
8. C. Gheorghe, Ianuli V. – Staţii de epurare a apelor uzate orăşeneşti,
exemple de calcul, Institutul de construcţii Bucureşti.
9. Dima M. s.a. – Bazele epurării biologie a apelor uate, Editura ETP
Tehnopress, Iaşi, 2002.
10. Dima. M. – Epurarea apelor uzate urbane, Editura Junimea Iaşi, 1998.
11. Dumitrescu D. – Manualul inginerului hidro-tehnician, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1970.
12. Gavrilă, L. – Apele industriale, Ed. Tehnica – Info, Chişinău, 2002
13. Gavrilă, L. – Transportul fluidelor în industria alimentară, Ed. Tehnica –
Info, Chişinău, 2002
14. Gavrilă, L. - Fenomene de transfer, Vol. 1, Ed. Alma Mater, Bacău,
2000
15. Gavrilă, L. - Fenomene de transfer, Vol. 2, Ed. Alma Mater, Bacău,
2000
16. Ghederim V. – Condiţionarea nămolurilor, în protecţia, tratarea şi
epurarea apelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.
17. Ionescu T.D. – Schimbători de ioni, Editura Tehnică, Bucureşti, 1964
18. Macovei, M.V.- Culegere de caracteristici termofizice pentru
biotehnologie şi industrie alimentară, Ed. Alma, Galaţi, 2000.
19. Murgoci C. – Contribuţii la optimizarea procesului de epurare biologică
a apelor uzate, orăşeneşti în bazine cu nămol activ, Teză de doctorat
I.C.B., Bucureşti, 1987.
20. Neculescu M. – Epurarea apelor uzate orăşeneşti, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1974.

160
21. Neculescu M. – Epurarea apelor uzate industriale, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1987.
22. Nistor D., Siminiceanu L., Azzouz A. – Clays for treatment of
Nicontaing waterwastes – Effect oftemperatur, Studii şi Cercetări
Ştiinţifice, vol.III, 2002.
23. Nistor D., Siminiceanu L., Azzouz A. – Comparative stidy of the
depolluting performnces of chemically modified clays, Studii şi
Cercetări Ştiinţifice, vol.HI, (ISSN 1582 – 540X), 2002.
24. Nistor D., Surpăţeanu G., Miron D., Azzoz A. – Etude par TPD des
proprietes acido-asiques d’argiles modifiees, Accepted for publication
in J. Therm. Analysis, 2003.
25. Răşenescu, I. - Operaţii şi utilaje în industria alimentară, Ed. tehnică,
Bucureşti, 1987
26. Robescu Dan, Robescu Diana, Lanyi S., Ionel C. – Tehnologii, instalaţii
şi echipamente pentru epurarea apei, Editura Tehnică, Bucureşti,
2000.
27. Robescu Dan Robescu Diana. – Instalaţii şi ehipamente pentru
epurarea apei, Curs Lito, U.P.B., 1995.
28. Robesen D. – Tehnologii, instalaţii şi echipamente pentru epurarea
apei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
29. Rojanschi V., Ognea T. – Cartea operatorului din staţiile de tratare şi
epurare a apelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989.
30. ***STAS 10859-84. – Staţii de epurare a apelor uzate provenite de la
centrale populate, Studii şi cercetări pentru proiectare.
31. Stoianovici S., Robescu D. – Procedee şi echipamente necesare
pentru tratarea şi epurarea apei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1982.
32. http://www.utm.md/master/curs/man_ape.html
33. www.amistad.as.ro/Teau.

161
 Cap. 7. Piese desenate

1. Schema bloc de epurare mecano – biologică

2. Schema de flux tehnologic a unei stații de epurare

162