Tema nr.4.

Organizarea administrației publice, tipologia sistemului de relații,

esența și conținutul autonomiei locale

(Teze)

I. Interdependența dintre organizarea administrației, sistemul de relații

și gradul de democratizare a societății

1. Esența și conținutul criteriilor de organizare a administrației publice

Prin sistem al administraţiei publice se subînţelege totalitatea autorităţilor administraţiei

publice, care au sarcini comune de a satisface interesele generale ale oamenilor organizaţi în
societate.
Din sistem mai fac parte relaţiile existente între autorităţile administraţiei publice şi
normele care reglementează relaţiile din cadrul sistemului.
Organizarea administraţiei publice se efectuează în baza anumitor criterii:
a) Criteriul teritorial. In conformitate cu acest criteriu, administraţia publică se divizează
în dependenţă de raza teritorială de acţiune şi colectivitatea de oameni deservită de această
administraţie. Reieşind din aceasta administraţia publică se împarte în administraţie publică
centrală şi administraţie publică locală.

b) Criteriul funcţional sau al competenţei materiale. In conformitate cu acest criteriu,

administraţia publică se divizează în dependenţă de funcţiile exercitate şi competenţele cu care
este abilitată. Reieşind din acest criteriu, autorităţile administraţiei publice se împart în autorităţi
cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă specială sau de specialitate.

Clasificarea organelor administrației publice: unipersonale şi colegiale; deliberative şi

executive; alese şi numite.
Prin urmare, sistemul administraţiei publice reprezintă totalitatea autorităţilor
administraţiei publice de nivel central şi local, cu competenţă generală şi de specialitate,
unipersonale ori colegiale, alese ori numite, care au sarcina de a executa legile şi de a satisface
interesele generale ale comunităţii respective.

2. Componentele sistemelor administrației publice:

a) Administrația publică centrală

Autorităţile puterii executive, alcătuiesc primul grup al autorităţilor administraţiei publice
centrale, împuternicite cu competenţă generală şi care mai poartă denumirea de executivul
central. In aspect universal sînt cunoscute două forme ale executivului:

- executivul monocratic presupune deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală.
- executivul dualist sau bicefal presupune deţinerea funcţiei executive de către două entităţi
statale, şi anume, de către un organ unipersonal, cum ar fi şeful statului şi de către un organ
colegial, cum ar fi guvernul, care are în fruntea sa un premier şi care exercită funcţia de şef al
executivului.
 2

Sub conducerea directă a executivului, de regulă în subordinea nemijlocită a Guvernului,

activează cel de-al doilea grup al autorităţilor administraţiei publice centrale, care reprezintă
administraţia publică centrală de specialitate (ministere, departamente, agenţii, servicii, birouri,
centre, camere, inspectorate)
b) Administrația publică locală
Administraţia publică locală este o parte componentă a oricărui sistem naţional de
administraţie publică. El se deosebeşte de sistemul administraţiei publice centrale prin faptul că
este constituit dintr-un sistem de organe distinct de organele de stat. Nici un stat nu este singurul
gestionar al serviciilor publice. O parte din serviciile publice sînt luate sub gestiunea
colectivităţilor locale (interese locale).

Gestionarea afacerilor publice din unitatea administrativ-teritorială:

- organe deliberative care sînt alese în condiţiile legii prin sufragiu electoral universal
şi în sarcina cărora sînt puse asigurarea conducerii comunităţii respective.
- organe executive care sînt formate, fie direct prin scrutin electoral (cazul primarului în
Republica Moldova), fie alese ori numite de către organul deliberativ (cazul preşedintelui
raionului în Republica Moldova).
- servicii publice locale de specialitate care sînt formate de către organele deliberative şi
executive din unitatea administrativ-teritorială respectivă, activează sub conducerea lor
nemijlocită şi poartă răspundere în faţa acestora.

Sistemul administraţiei publice locale reprezintă un sistem de autorităţi deliberative,

executive şi instituţii de prestări servicii care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale de
nivelul primar şi intermediar şi care au ca sarcină satisfacerea intereselor comunităţilor umane
respective.

3. Forme de organizare a administraţiei publice

Sub formă de organizare a administraţiei publice se subînţelege modalitatea de structurare

a ei şi de interacţiune între diferite niveluri ale administraţiei publice, precum şi modul de
plasament al administraţiei de stat la nivelurile intermediare şi primare ale administraţiei publice.
a) Organizarea centralizată a administraţiei publice
Organizarea centralizată reprezintă un sistem administrativ în cadrul căruia autorităţile
administraţiei publice ierarhic inferioare sînt supuse unui grad mare de subordonare faţă de
organele ierarhic superioare.

Centralizarea se înfăptuieşte în două forme:

- concentrarea administrativă presupune gruparea tuturor autorităţilor administraţiei publice

centrale la sediul puterii executive centrale.

- desconcentrarea administrativă presupune existenţa unor autorităţi ale administraţiei publice

centrale (de stat) în unităţile administrativ-teritoriale, de regulă, la nivel intermediar.

2
 3
b) Organizarea descentralizată a administraţiei publice
Esenţa descentralizării administraţiei publice constă în transferarea unor competenţe şi
atribuţii ale autorităţilor administraţiei publice centrale către autorităţile administraţiei publice
locale (descentralizare administrativă, organizațională, decizională, patrimonială, financiară).

4. Sistemul de relații ale administrației publice

Relații fundamentale reprezintă acele relaţii care asigură în ansamblu interacţiunea

administraţiei publice ca sistem, cu principalele instituţii ale statului: instituţiile politice,
instituţiile economice, societate, precum şi cu instituţiile administrative înseşi.

Relaţiile derivate reprezintă acele relaţii care reiese din relaţiile fundamentale prin
descompunerea relaţiei fundamentale în relaţii de ordin mai concret din domeniul respectiv.

Relaţii de autoritate ce sînt determinate de structura ierarhică a autorităţilor administraţiei

publice.

Relaţii de cooperare ce se realizează prin pîrghiile de colaborare şi cooperare a activităţii

agenţilor publici competenţi în realizarea unor scopuri comune. Relaţiile de cooperare pot fi
formalizate, adică stabilite prin acte normative sau neformalizate, cărora li se mai zice facultative.

Relaţii de reprezentare realizate pe calea stabilirii reciproce sau unilaterale ai unor

reprezentanţi ai unei autorităţi publice într-o altă autoritate publică.

Relaţii de control ce presupun dreptul unei autorităţi a administraţiei publice, de a efectua

controlul activităţii altei autorităţi a administraţiei publice. Controlul poate fi efectuat ca urmare a
subordonării ierarhice sau funcţionale, ori determinat de funcţiile de control specializat, exercitat
de o autoritate publică.

Relaţii de prestări servicii ce se realizează prin prestare serviciilor, de către o autoritate a

administraţiei publice altei autorităţi sauâ în relaţiile cu cetăţenii, prin prestarea de servicii către
populaţie.
5. Interdependenţa dintre formele de organizare
a administraţiei publice, gradul de democratizare a societăţii
şi tipurile de relaţii existente în administraţia publică

Sistemul de relaţii sînt universale, adică sînt caracteristice pentru orişice sistem
administrativ. Dar raporturile proporţionale între diferite tipuri de relaţii depind de mai mulţi
factori:
- forma de organizare a administraţiei publice
- gradul de democratizare a societăţii
Căile de armonizare a relaţiilor din administraţia publică, atît în cadrul sistemului, precum
şi cu elemente exterioare lui ţin de: democratizarea sistemului politic al societăţii;
implementarea principiilor democratice de administrare; sporirea culturii politice şi administrative

3
 4
a angajaţilor din administraţia publică; reevaluarea rolului statului în exercitarea puterii;
consolidarea societăţii civile.

II. Consolidarea capacității administrative a unităților administrativ-teritoriale

și de afirmare a autonomiei locale

1. Criteriile de organizare administrativă a teritoriului statului

Politica de stat în domeniul organizării teritoriului presupune utilizarea în acest scop a unor
criterii care ar asigura optimizarea efectelor produse în rezultatul implementării unei astfel de
politici şi ar îmbunătăţi gestionarea autonomă a treburilor publice de nivel local.

- criteriul economic prevede analiza posibilităţilor unităţilor administraţiv-teritoriale de a

asigura dezvoltarea economică a teritoriului și a asigura baza impozabilă a bugetelor locale.

- criteriul demografic are la bază analiza indicilor referitori la numărul populaţiei, structura
socială a populaţiei, prognoza pivind dinamica acestor indicatori.

- criteriul geografic presupune o amplasare în aceiaşi unitate administrativ-teritorială a

comunităţilor compact dislocate în spaţiul învecinat şi existenţa căilor de comunicare.

- criteriul istoric prevede respectarea tradiţiilor şi asigurarea continuităţii în

organizarea administrativ-teritorială bazată pe factorii obiectivi de apartenenţă istorică a
comunităţii date la o anumită unitate administrativ-teritorială.

- criteriul etnic presupune oportunitatea amplasării în aceeaşi unitate administrativ-teritorială

a comunităţilor în care locuieşte populaţie de aceeaşi etnie.

2. Clasificarea unităţilor administrativ-teritoriale

Numărul şi tipologia unităţilor administrativ-teritoriale depinde de dimensiunile teritoriale ale
statului, de forma de organizare a lui, de politica de stat promovată în acest domeniu, de tradiţiile
existente.

a) unităţile administrativ-teritoriale primare sînt acele formaţiuni care se organizează la

nivelul iniţial de delimitare spaţială a teritoriului.

b) unităţile administrativ-teritoriale intermediare sînt acele formaţiuni care se formează

la nivelurile situate între unităţile administrativ-teritoriale primare şi stat.

3. Esența și conținutul autonomiei locale

Esenţa autonomiei locale constă în stabilirea unui statut distinct al comunităţilor locale din
unităţile administrativ-teritoriale şi al autorităţilor administrative ale acestora în raport cu
adminisraţia de stat, fie centrală, fie desconcentrată în teritoriu.

4
 5
Dreptul stabilirii acestui statut distinct al comunităţilor locale şi al autorităţilor administrative
ale acestora, au la bază cîţiva factori, şi anume:
a) primatul colectivităţilor locale faţă de stat
b) descentralizarea activităţii administrative
Conținutul autonomiei local: dreptul și capacitatea de a rezolva şi de a gera treburile publice;
rezolvarea treburilor publice în cadrul legi; soluționarea problemelor sub propria răspundere a
colectivităţilor locale şi în favoarea lor; rezolvarea doar a unei părţi importante din treburile
locale.
4. Carta europeană: exerciţiul autonom al puterii locale

Adoptată de Consiliul Europei la 15 octombrie 1985 a întrat în vigoare pentru ţările

semnatare la 01 septembrie 1988 după ratificarea ei de către statele membre ale Consiliului
Europei.

Republica Moldova a semnat Carta autonomiei locale la 02 mai 1996, a ratificat-o conform
procedurii la 02 octombrie 1997, iar la 02 februarie 1998, după expirarea unei perioade de trei
luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, ea a întrat în vigoare pentru ţara noastră.

Carta determină:
- conceptul de autonomie locală;
- raza de acţiune a autonomiei locale;
- potrivirea structurilor şi mijloacelor administrative cu misiunile colectivităţilor locale;
- resursele financiare necesare; dreptul de asociere al colectivităţilor locale;
- statutul aleşilor local;
- necesitatea consacrării principiului autonomiei locale în legislaţia internă şi pe cît
posibil, în Constituţie.

Gradul de implementare a prevederilor Cartei europene: exerciţiul autonom al puterii locale în

sistemul administrației publice din Republica Moldova: între intenții și realizări.