Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa.

Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa trăiau odinioară

în Marile Păduri, împărţind o locuinţă într-un copac
bătrân şi trainic. În fiecare toamnă, cozile lor
deveneau tot mai stufoase şi blăniţele lor tot mai
dese: atunci ştiau că a sosit momentul să pornească
ţopăind prin Marile Păduri, în căutare de alune pe
care să le mănânce în timpul iernii celei grele. Cum
nu era destul loc în căsuţa lor ca să încapă toate proviziile pe care le adunau,
ascundeau mare parte din alune într-o scorbură de copac de pe partea cealaltă
a pajistii. Scorbura părea pustie şi nelocuită, aşa că era un depozit excelent
pentru proviziile adunate.
Intr-o zi friguroasă de iarnă, Maşa, Daşa şi Saşa se treziră flămânde, cu
lumina soarelui palidă ca o lămâie pătrunzând în cămăruţa lor. Se dezmeticiră
bine, căscară şi se strecurară din căminul lor cald în frigul necruţător al
dimineţii.
„Mi-e atât de foame, încât cred că aş fi în stare să manânc un copac întreg
plin de alune”, spune Maşa plescăind demonstrativ.
„Mi-e atât de foame, încât aş mânca un cal”, spune şi Daşa ţopăind de ici
colo.
„Nu vorbi prostii, veveriţele nu ar mânca niciodată un cal - doar suntem
vegetariene”, spune imediat Saşa. „Şi mai ales, nu vom mânca nimic dacă tot
stăm aici gândindu-ne la ce am putea mânca”, continuă ea. „Hai să ne
mişcăm!”
Acestea fiind spuse, Maşa, Daşa şi Saşa porniră de-a lungul pajiştii
înzăpezite înspre copacul lor cu hrană. Ajungând ele cam la jumătatea
drumului, se opriră îngrozite de o privelişte teribilă: niciodată nu le mai fusese
dat să vadă aşa ceva - atât de uriaş, de groaznic, de ameninţător... Îşi dădură
seama că drumul le era blocat de cel mai mare perete de zăpadă pe care l-au
vazut vreodată: părea că ajunge până-n cer, fără început şi cu siguranţă fără
sfârșit. Problema cea mai mare era fireşte, că cealată parte a zidului le părea
de neatins.
 Şi ce credeţi că au făcut ele atunci? Ce vă trece prin minte că ar fi putut
face ele? O să vă dau un indiciu: au avut fiecare o reacţie diferită şi prin
urmare, fiecare a făcut altceva.
Maşa era deja furioasă. Se gândea: Nu suport să văd zidul ăsta de zăpadă
în faţa ochilor! NU ar trebui să se afle aici, nici n-a fost aici înainte. Nu suport să
nu obţin ceea ce doresc. TREBUIE să ajung la alunele acelea! Le merit, le-am
adunat cu greu, sunt ale mele şi ar trebui să le am. Oricine a pus zidul ăsta aici
în calea mea ar trebui să fie distrus. La ce se va ajunge aici, pe pajiştea noastră,
dacă fiecare face după cum îl taie capul? Nu e drept ca zidul ăsta să fi apărut
aici!” În timp ce Maşa gândea astfel, se tot învârtea în cerc până ce ameţi, apoi
începu să lovească peretele cu lăbuţele şi cu capul, provocându-şi ditamai
durerea de cap.
Daşa se deprimă, gândind: „Este groaznic şi oribil că peretele ăsta a apărut
aici. Este cea mai groaznică treabă care mi s-ar fi putut întâmpla! N-o să mai
ajung niciodată la alunele acelea. Adică, ce spun eu, probabil că nu voi mai
ajunge vreodată să manânc. Peretele va rămâne aici pentru totdeauna, eu voi
muri de foame şi totul e din vina mea. Ce prostie din partea mea să ascund
alunele de partea cealaltă a pajiştii! Ar fi trebuit să-mi dau seama că aşa ceva
urma să se întâmple!” Daşa era aşa de supărată pe ea însăşi, încât se aşeză în
zăpadă în faţa peretelui, plângând şi smiorcăindu-se: „Nu-s bună de nimic!
Chiar că nu-s bună de nimic!”
Saşa începu să-şi spună: „Hmmm, un perete, cât de ciudat! Mi-ar plăcea să
nu fie aici, pentru că mi-e foame şi aş vrea să mănânc nişte alune, dar la urma-
urmei e deja aici şi nu văd de ce nu ar trebui să fie aici, doar pentru că mie nu-
mi place. E ghinion şi nu-mi convine să am peretele ăsta între mine şi alune,
dar bosumflându-mă din cauza asta nu îl voi face să dispară şi cred că treburile
ar putea sta şi mai prost, de fapt.”
Astfel Saşa decise să accepte că există peretele mai degrabă decât să se
încăpătâneze în dorinţa ei ca acesta să dispară, aşa cum făcuse Maşa sau să
facă din prezenţa lui o catastrofă aşa cum reacţionase Daşa. Ca urmare, ea nici
nu s-a ales cu o durere de cap ca Maşa, de la lovitura dată în zid, nici cu
degerături ca Daşa, din cauza şezutului în zăpadă. Era singura în stare să se
gândească la ceea ce ar fi făcut în situaţia dată. Câte soluţii s-ar putea găsi
pentru această problemă?
 1. Să aştepţi până ce soarele va topi zăpada – Cam mult, în plus am
muri de foame.
2. Să sapi o groapă pe sub perete – Cam greu.
3. Să sapi o gaură prin perete – De analizat, nu sună rău.
4. Să te caţeri de cealaltă parte a peretelui – Ușor de zis, greu de făcut!
În plus, la întoarcere, vom avea lăbuțele pline de alune.
5. Să încerci să ocoleşti peretele – O sa ne ia o veșnicie.
6. Să cauţi alune altundeva – Imposibil!
7. Să te întorci acasă să verifici dacă nu am mai rămas ceva resturi de
mâncare pe acolo – Știm deja ca acasă ne așteaptă o cămară goală.
8. Să te muţi în regiuni mai însorite, fără zăpadă – Asta am putea face
la anul, dacă până atunci nu vom muri de foame.
9. Să faci un foc pentru a topi peretele de zăpadă – Cu ce? Nu avem
lemne de cremene pentru a aprinde focul.
10.Să începi să manânci zăpada – Ce prostie, veverițelor nu le place
zăpada.
11.Să adormi la loc, ca să vezi dacă nu cumva totul e doar un vis – Of,
dar ce vis urât ar fi.
12.Să chemi alte veveriţe ca să te ajute să sapi o gaură în perete – Asta
da soluție! În plus, ce să vezi, alte veverițe sunt deja aici 😊.

Atunci Saşa se întoarse și le vorbi Maşei şi Daşei: „Continuând în felul

acesta, nu faceţi decât să înrăutăţiţi situaţia! Nu vedeţi că furia sau supărarea
vă împiedică să găsiţi o soluţie la problemă?! Terminaţi şi ajutaţi la săpat!”
Aşadar, Maşa nu a mai lovit peretele şi Daşa s-a oprit din plâns şi cu toate
au început să sape în zidul de zăpadă. În timp ce săpau, chiţcăiau un cântec de
lucru de-al veveriţelor şi aproape că începea să le facă plăcere munca aceasta.
Maşa uită de furia ei, Daşa uită de tristețe şi Saşa rămase cu mintea trează şi
gata de a găsi soluţia cea mai potrivită. Nu peste mult timp, erau deja de
cealaltă parte a peretelui, îmbulzindu-se spre copacul unde ascunseseră
alunele.
„Poate totuşi nu vom muri de foame astăzi”, spuse Daşa.
„Da, dar sper să învăţaţi o lecţie din întâmplarea asta”, zise la rândul ei
Saşa. „Pentru veveriţe furioase sau care se supără, nici alunele nu se scutură!
Aşa că dacă vreţi mâncare, staţi calme si raţionale!”
Discuţii
Discutaţi modul de reacţie a celor trei veveriţi faţă de aceeaşi situaţie

Ce au gândit?
Cum s-au simţit?
Ce au făcut?

 Modul în care noi ne comportăm depinde de ceea ce gândim şi

simţim în legătură cu acea situaţie.
 Într-un anumit context gândesc, simt şi am o reacţie.

Strategiile de autoreglare emoţionlă sunt:

 raţionalizarea şi implică oferirea de argumente raţionale pentru
anularea emoţiilor
 insistarea şi scoaterea în evidenţă a altor aspecte decât cele care
declanşează emoţii negative.
 angajarea în activităţi activităţi plăcute
 distanţarea de situaţia în care apare emoţia negativă
 găsirea de soluţii la problemele cu care se confruntă o persoană şi
care îi provoacă emoţii negative, precum şi aplicarea soluţiei optime.
Azi sunt cu ochiul vinat... Am 25 ani, sunt mamica de 6 luni, alăptez si prețuiesc
fiecare clipa petrecuta linga micul pui de om căruia i-am dat viata, pare a fi cea
mai frumoasă perioada din viata unei femei...insa nu si la mine. Se vede ca am
trăit iubind prea mult pe cineva și prea puțin pe mine însumi. Poate ca nu sunt
perfecta, am si eu defectele mele ca si restul oamenilor, insa marele defect e
faptul ca iert prea mult ceea ce nu ar trebui...iert VIOLENTA care e tot mai
prezenta în viata mea. De 1 an sunt căsătorită, dar am trăit împreuna 6 ani pina
a forma o familie. Au fost de toate, ca la toti, supărări, iertare...dar si violenta
chiar din primul an, mai întâi eram bătută crunt odată în jumate de an, apoi
odata in 3 luni, apoi in fiecare luna, acum am ajuns și la fiecare 2 săptămâni.
Sincer, acuma scriu si imi e sila de mine insumi, pentru ca nu am plecat din
start de la acest om,pu ca am acceptat sa ii fiu soție, sa ii nasc un copil care ii
copia lui, mi-e rușine pentru mine ca am trecut prin atatea. Acuma pe
pandemie am renunțat la gazda si oras, am venit pu copil la tara la părinții lui,
între timp am procurat apartament si am pornit reparația acolo, se ocupa el de
ea...eu cresc copilul, la tara, la aer curat, ar fi trebuit sa fie bine, parca ne
punem pe roate, avem baby, casuta noastră, masina....numai liniste in familie
nu este, si totul asta vede copilul mic care are de suferit, vad părinții lui care
evident ca nu ii tin parte lui si il cearta pu cum se comporta cu mine. Poate ca
sunt prea naiva eu, sau poate ca vine din propria familie, unde mereu erau
batai si strigate,sigur nu le consider un lucru normal, dar se vede ca de asta am
iertat mereu si am sperat ca va fi si bine. In fine, mi-am descarcat un pic
sufletul aici, dar vreau sa va spun dragi fete tinere: dacă bărbatul e violent sau
agresiv de la început, NU se mai schimba niciodată, nu tolerați, nu sperați si nu
pierdeți timpul acolo unde nu se merita. Dragi femei, nu mai știu cum sa
procedez, nu am susținere de la ai mei, mi-aș lua lumea în cap și as pleca, insa
idee nu am unde sa plec cu un copil mic de 6 luni in brate. Am auzit de Casa
Mărioara, dar nu știu mai multe detalii, plus ca nu ma aflu în Chișinău la
moment. Stiu, cea mai mare parte a vinei o port doar eu pu ca am ajuns aici si
am sperat ca se va schimba, dar e prea tirziu deja. In tara in care traim nu am
încredere în Poliție sa ma adresez, pu ca e un om cu legături, cu cunoștințe
mari. Dacă poate cineva sa ma ajute, va implor, sunt disperată!