DIMITRIE CANTEMIR, PERSONALITATE

ENCICLOPEDICĂ A CULTURII ROMÂNE

și reprezentant de marcă al umanismului european.

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673

la Iaşi în familia lui Constantin Cantemir. Mama sa –
Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la
origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind
numai să se iscălească, Constantin Cantemir  a dat o
educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat
în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din
străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia
Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care
studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în
patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta
Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară
de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de
boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-
ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.

În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului

în calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la
Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi
profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii
sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului
Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia
orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie
a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul,
limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura.

Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări

dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale
pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului
Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării
Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în
cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată
legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei,
Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale
oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită
cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor
mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea
mai aleasă pregătire intelectuală.

    Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate
probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din
copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de
domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce
acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl
atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-
aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu
Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona
intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu
nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru
Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă
activităţile cărturăreşti.

Umanismul este o mișcare socială și culturală apărută în apusul Europei

în sec. XIV, ca expresie a luptei împotriva feudalismului și a învățăturii scolastice,
care a promovat ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, a
militat pentru dezvoltarea liberă și multilaterală a personalității umane, pentru o
cultură laică. În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii, s-au
oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a
Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea.

Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului  cu lumea” (1689) afirmă

o concepţie optimistă despre om, desigur că în limitele moralei creştine. “Divanul”
constituie o expresie a tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în
cultura română în sec. al XVII-lea.

Scrierea “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre” (1700) încearcă să integreze

fizica, întemeiată pe recunoaşterea determinismului natural, într-un  sistem teist.
Totodată această scriere atestă un interes pentru astrologie, pentru ştiinţele oculte,
“sacre”, interes specific multor reprezentanţi ai Renaşterii europene. “Micul
compendiu de logică” (1700) este o apoteoză a raţiunii.

  Ştiinţa omenească nu mai e un “viciu”, şi mai ales, logica nu mai este o

“născocire a diavolului”, ca în  “Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre”, ci o
“comoară a disciplinelor minţii”, “cheia porţilor celor mai bine ferecate ale
filozofiei”, “lumina naturală”, prin care  omul ajunge la adevărata înţelepciune.

 ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, scris mai întâi în latină, dar

tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la
Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea
principatelor. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor
dialectelor românești. Hronicul vechimei...este încununarea erudită a eforturilor
întreprinse de predecesori pentru a dovedi originea romană a românilor și
unitatea lor de neam . Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a
consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă
și rusă. Cantemir mărturisește: "nici o piatră neclătită și nici un unghi
nescociorât n-am lăsat, pentru ca să ne înștiențăm de începătură, și purcederea,
și așezământul, cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care ne înștiințăm cu
adevărat".( Șerban Cioculescu, Op.cit.,p.57)

    Opera de maturitate a lui D. Cantemir se caracterizează prin tendinţa de separare

a ştiinţei, domeniului raţiunii, al argumentării logice, de teologie, domeniu al
credinţei. Aceste lucrări sunt “Istoria ieroglifică” (1705), “Interpretarea naturală a
monarhiilor” (1714), “Descrierea Moldovei” (1715), “Creştea şi descreştea Porţii
Otomane” (1714-1716), “Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor” (1717-1723),
“Sistema religiei mahomedane” (1722) ş.a.

Umanismul se propagă în primul rând în Germania și Olanda. Ambele

țări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate
târguri de cărți care favorizează schimburile culturale.

 Germania
Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care voia să interzică
scrierile în limba ebraică, cu excepția Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise
fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit
calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său, umanistul Philipp Melanchthon,
profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare
științifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum
theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează "Confesiunea de la Augsburg". El
dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace pașnice și s-a
străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.
 Olanda
Erasmus din Rotterdam, teolog și erudit olandez, este unul din cei mai eminenți
umaniști din perioada Renașterii și Reformei din secolele al XV-lea și al XVI-lea,
"primul european conștient" (Stefan Zweig). Prin poziția lui critică față de Biserica
Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deși el însuși nu a aderat
la protestantism, preconizând în mod conștient spiritul de toleranță religioasă.
 Franța
În Franța, umanismul pătrunde prin învățații și artiștii italieni aflați la curtea papală
din Avignon (printre aceștia Petrarca). Traduceri din Titus
Livius și Aristotel circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage. Războaiele lui
Francisc I în Italia au contribuit la luarea de contact și cunoașterea curentelor
culturale aflate acolo în plină efervescență. Francisc I creează Collège des lecteurs
royaux, unde se predau limbile clasice greacă și latină, precum și ebraica de
către Jacques Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea inspirată
din Platon, adaptată creștinismului, fapt care influențează
poeții "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau Joachim du Bellay. Montaigne susține că
rațiunea permite omului să se elibereze de ideile preconcepute. François
Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renașterii, luptând
cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichității clasice, ideal filozofic
al timpului său.
 Anglia
În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice
("Utopia", 1516), devine cancelar al regelui Henric VIII, dar - opunându-se
reformei religioase a acestuia - cade în disgrație și este executat.
 Umanismul românesc desemnează manifestarea curentului umanist în
țările române. În comparație cu Europa Occidentală, în țările române
umanismul s-a manifestat târziu. Explicația pentru acest fapt a fost
considerată izolarea intelectuală față de Occident, deși această idee nu a
rămas neatacată.

În Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele

orășenilor unguri și sași, precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și
italiană. În Moldova și Țara Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului,
umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale caracteristice abia în secolul al
XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul precedent erau
legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru Cercel,
domnul Țării Românești între 1583-1585.
 Printre umaniștii transilvăneni au fost Toma Pellei – adept al lui Erasmus din
Rotterdam – Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Gaspar Heltai, Johannes
Sommerus, Filip More din Ciula, Martin Hacius din Hațeg, Mihai Valahul din
Ciac și Mihai Halici („nobil român, cetățean din Caransebeș”).
În Țara Românească s-a remarcat drept umanist Udriște Năsturel, caracteristică
fiind predoslovia unui Penticostar publicat la 1649, pentru călugării din Țara
Românească și de la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Ulterior, într-
un Tratat despre dărnicie, în tipic stil umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci
la clasicii antichității, printre ei Aristofan, Homer, Platon, Suetoniu și Plutarh. În
timp ce a tradus Imitatio Christi în slavonă, Udriște Năsturel este și autorul unei
traduceri reușite în română a romanului hagiografic Varlaam și Ioasaf. Alte figuri
de umaniști ai secolului al XVII-lea au fost spătarul Constantin Cantacuzino, în
Țara Românească, și Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu și Dimitrie
Cantemir, în Moldova.