CURS

Tehnici inginereşti de combatere a eroziunii costiere

EROZIUNEA COSTIERA
Eroziunea costieră, fenomen care reprezintă în prezent o problemă globală, este unul din
principalele procese ce au loc la nivelul coastei. Managerii costieri au la îndemână patru opţiuni
strategice.
1. Fără intervenţie (FI)- Opţiunea zero – unde nu se face nici o investiţie în structuri de
protecţie costieră, astfel permiţându-se evoluţia naturală a coastei. Acolo unde NU există lucrări de
protecţie costieră, prin această strategie se permite evoluţia naturală a liniei ţărmului, iar unde
EXISTA deja anumite structuri de protecţie, ele nu vor fi întreţinute ci se vor degrada total, până la
dispariţie.
2. Retragere controlată (RC) –sau retragere, sau retragerea liniei de protecţie –în acest caz
linia ţărmului este lăsată să de deplaseze înapoi controlat; în acest fel se ia în considerare atât
construirea unei noi linii de protecăie sau introducerea unor măsuri pentru reducerea procesului de
eroziune.
3.Menţinerea liniei (ML) – unde riscul de eroziune este cotrolat prin pastarea structurilor
existente, prin refacerea celor existente sau prin construirea unora noi.
4. Avansarea (A) liniei de protecţie – în acest caz, riscul de eroziune este controlat prin noi
structuri de protecţie ca o completare a celor existente.

Există multe tehnici de management costier care se pot folosi pentru a reduce (sau, în unele
cazuri, de a stopa) acest fenomen. In general, se pot spune că aceste tehnici pot fi grupate în două categorii:
- tehnici inginereşti “dure”
- tehnici inginereşti “blânde”

Prin tehnici “dure” se înţeleg acele tehnici inginereşti mai tradiţionale, care răspund fenomenului de
eroziune costieră prin costieră prin construcţia diverselor structuri dure, care au scopul de a opri valurile care
lovesc ţărmurile sau de a absorbi sau reflecta energia acestora. De multe ori aceste construcţii au avut efecte
secundare, de aceea aşa numitele metode inginereşti “blânde” ai devenit în multe zone ale globului mult mai
populare. Acestea din urmă implică mai mult sistemele naturale (plajele), şi sunt de obicei mai ieftine, atât în
ceea ce priveşte contrucţia lor propriu-zisă cât şi întreţinerea lor.

TEHNICI INGINERESTI DURE

Epiuri (Groyones) – sunt bariere sau ziduri- construcţii hidrotehnice, care se mai numesc şi
“pinteni de stabilizare ‘ sau “pinteni”, ce sunt dispuse perpendicular faţă ţărmul mării şi pot fi condtruite din
diverse materiale: beton, lemn
In acest fel există o zonă – în partea superioară curentului litoral – unde plaja litorală se îmbogăţeşte cu
nisip (ceea ce poate duce chiar şi la protecţia coastei) şi o zonă corespunzătoare în partea inferioară a direcţiei
curentului litoral, unde are loc o pierdere a materialului sedimentar, ceea ce implică, la un moment dat,
necesitatea construirii altei bariere.
Aceste bariere pot fi de mai multe feluri:
- permeabile, permiţând unei cantităţi reduse de apă să treacă prin ele
- impermeabile – care nu permit apei pătrundă
In funcţie de acest lucru, ele sunt construite din materiale corepunzătoare: lemn, bambus sau materiale
dure, impermeabile (beton, pietre).

1
 O altă clasificare:
- emerse – de obicei cele construite din materiale impermeabile
- submerse – sunt de obicei construite din materiale permeabil

Dezavantaje – aceste construcţii nu protejează plaja de valurile mari de furtună;

- distanţa la care amplasează trebuie bine calculată, deoarece dacă sunt amplasate la distanţe prea mici
unul de altul, se creează curenţi care deplasează nisipul de mare;
- se consideră că sunt structuri (construcţii) inestetice, care strică aspectul piesajului, din care cauză
majoritatea comunităţilor din zonele costiere nu sunt de acord cu construcţia acestora.
Avantaje – sunt foarte ieftini, necesită măsuri de întreţinere reduse
- constituie cea mai eficientă formă de protecţie costieră, pentru că au capacitatea de adaptare
naturală la schimbarile direcţiei valurilor şi sunt bune disipatoare de energie;
- sunt construcţii simple, durabile pe termen lung

Observaţie – există experţi care consideră această metodă ca făcând parte din cele “blânde”, ca urmare
a faptului că în urma folosirii acestui sistem, are loc şi o înnispare (îmbogăţire) a plajelor.

Sea walls – diguri – pereţi de protecţie

Sunt ziduri de obicei construite din beton la care se adaugă sau nu pietre, construite la partea interioară a
zonei de coastă.
Ele sunt costruite pentru a rezista şi a reflecta energia valurilor înapoi în mare, şi din acest motiv sunt
adesea curbaţi sau construiţi în pantă, ceea ce duce la respingerea (devierea) materialului sedimentar – nisip.
Construcţia se face paralel cu ţărmul mării. De cele mai multe ori, sunt construite pentru a proteja ţărmurile
din dreptul unor oraşe, porturi.

Dezavantaje:
-costuri ridicate de construcţie;
- pot produce disparea plajelor şi în acest fel ele nu mai pot fi folosite pentru receere, plimbări;
- nu au un aspect plăcut, afectează peisajul;
- acest tip de diguri absorb şi multă energie, pe lângă faptul că o reflectă, de aceea, ele se deteriorează în
timp, se consideră că durata unui dig este de aproximativ 10 ani. Intr-o perioadă de 30 de ani se consideră că
un astfel de dig poate suferi, o deterioare de aproximativ 98–%.
- pe termen lung se consideră că aceste construcţii pot duce la eroziunea ţărmului, prin alterarea
proceselor de transport ale sedimentelor. Problema poate fi redusă prin cuplarea acestei metode cu cea de
înnisipare – prin care se înlocuieşte materialul erodat, sau prin folosirea de pietre, stabilopozi, ceea ce ar
reduce puterea valurilor prin faptul că apa va trece mai uşor prin golurile acestora.

Avantaje:
- construcţia digurilor de acest fel este o metodă foarte folosită pe plan mondial – pe locul doi dintre
metodele tradiţionale folosite în managementul costier.
- soluţie pe termen lung comparativ cu metodele “blânde” de înnisipare a plajelor;
- se consideră că minimalizează pierderile de vieţi în cazul unor evenimente extreme precum şi
distrugerile
- pot fi folosite şi ca locuri de recreere şi plimbare;

2
 Un astfel de dig poate fi construit din numeroase tipuri de materiale, cel mai adesea beton, bolovani,
oţel, sau cuşti speciale umplute cu pietriş. Alte materiale pot fi: lemn, aluminiu sau diverse materiale din fibră
de sticlă.

Observaţie – astfel de diguri necesită o întreţinere constantă, datorită faptului că ele sunt supuse
presiunii permanente a valurilor. Construcţiile moderne sunt curbate pentru a contracara energia valurilor.

Revetments - astereală
In construcţie – astereală = căptuşeală de scânduri aşezată pe un schelet de lemn care susţine un strat de
material – sau învelitoarea unui acoperiş.
In scopul combaterii eroziunii costiere, sunt construcţii formate din şipci (stinghii) de lemn, amplasate
paralel cu marea, pe ţărm, pe dealuri, pante, pentru protecţia malurilor înalte, sau, de multe ori pentru
conservarea unor structuri deja existente.
Cel mai adesea ele sunt alcătuite din şipci de cherestea împletite, umplute cu pietriş. Valurile se sparg în
aceste construcţii şi astfel energia se disipează. Baza ţărmului este protejată de materialul de pe plajă care este
reţinut în spatele acestor bariere.
Ele pot fi compacte, acoperind panta în întregime, sau poroase, permiţând apei să se filtreze. In cele mai
multe cazuri, aceste structuri nu modifică esenţial transportul datorat curenţilor de derivă litorală. Ele nu au
rolul de a redirecţiona energia valurilor.
Ca urmare a faptului că zidurile (ţărmurile) absorb energia în loc s-o reflecte, acest lucru duce la
distrugerea acestora. De aceea, întreţinerea acestor formaţiuni depinde de materialul din care sunt făcute (de
calitatea acestor materiale).

Rip Rap – pereuri sau consolidări de maluri

Structuri fixe înclinate, construite din pietre sau alte formaţiuni de piatră (dure-bolovani) de diferite
dimensiuni până la foarte mari care de obicei sunt amplasate la baza pantelor, printre rocile naturale, cu
scopul de a stabiliza ţărmul. De obicei sunt plasaţi în zone unde pericolul de eroziune este mare şi au rolul de
a absorbi şi se disipa energia valurilor precum şi de a reţine materialul de pe plajă. Se folosesc îndeosebi
rocile colţuroase, sparte, în locul celor rotunde de râu. Dimensiunea lor, importantă pentru fiecare caz în parte
este impusă de tenhnicieni şi ingineri în funcţie de viteza şi forţa valurilor în zona respectivă.

Gabions –cuşti de sârmă

- se pot construi nişte cuşti din sârmă împletită în care se introduc pietre de diferite dimensiuni. Se
amplasează în zone cu risc mare sau moderat de eroziune. Când valurile lovesc aceste construcţii, apa se
scurge printre pietre, lăsând şi o cantitate de sediment. De asemenea este preluată şi o cantitate moderată de
energia valurilor.
Prezintă unele avantaje faţă de alte metode (cum ar fi folosirea stabilopozilor) pentru acestea se pot
construi sub diverse forme, şi nu sunt atât de rigide. Un alt avantaj este acela că de multe ori efectivitatea lor
poate creşte prin faptul că, în timp, poate creşte vegetaţia ierboasă sau chiar rădăcini de plante lemnoase care
întăresc structura repectivă.

Offshore breakwater (Jetty)

Diguri sparge val
Sunt acele diguri formate din blocuri de beton sau pietre de dimensiuni foarte mari, construite în apă
(extinse în mare), la diferite distanţe faţa de ţarm, pentru a diminua din forţa valurilor. Construcţia lor este
astfel gândită încât suprafaţa care vine în contact cu apa este redusă, de aceea ei nu pot fi dislocaţi de la locul
lor. Ei practic creează un perete dur, dar poros, ca o reţea.

3
 In acest caz valurile se sparg departe de ţărm şi în acest fel forţa lor se diminuează considerabil. Ca o
consecinţă, plajele se lărgesc, ceea ce practice protejează şi ţărmul.
Astfel de structuri mai sunt denumite jetele atunci când sunt amplasate la intrarea într-un port maritim
sau la gura unui fluviu care se varsă într-o mare fără maree, pentru a evita înnisiparea sau pentru a uşura
transportul aluviunilor. O astfel de structură diferă de digul sparge val propriu-zis deoarece are roul de a
îmbunătăţii navigaţia mai degrabă decât acela de a proteja plaja., fiind mai lungă decât un dig, adică
întinzându-se dincolo de zona de transport sedimentar longitudinal normală.
Avantaje:
- menţin canalele şi asigură siguranţa navigaţiei, creează zone de adăpost pentru navigaţie şi acostarea
navelor;
- reduc colmatarea canalelor dragate;
- în funcţie de modul de atac al valurilor (adică de sensul lor) ele pot încuraja depunerea de sedimente pe
ambele părţi, şi pot ajuta la stabilizarea locală a plajelor

Dezavantaje:
- în anumite situaţii pot avea un impact semnificativ asupra circulaţiei sedimentelor
-pot modifica modul de atac al valurilor (depinde cum sunt construite);
-pot să modifice transportul sedimentelor dincolo de limita naturală a transportului litoral şi prin urmare,
pierderea lor din sistemul costier

Dollos – STABILOPOZII au fost inventaţi şi folosiţi pentru prima dată de un inginer sud African în
oraşul East London din Africa de Sud, acum sunt folosiţi pretutindeni în lume.
De cele mai multe ori se folosesc pentru protecţia pereţilor porturilor sau chiar a digurilor. Se apreciază
că în jur de 10000 stabilopozi sunt necesari pentru a proteja 1 km de coastă.

Metode inginereşti “moderate” (Soft engineering techniques)

Beach nourishment

Una dintre cele mai folosite metode de management costier este metoda înnisipării. Acesta presupune
aducerea de nisip din alte zone şi amplasarea acestuia în zone şi amplasarea acestuia în zona afectată, pe
nisipul existent al plajei. Nisipul adus trebuie să fie de aceeaşi calitate ca şi cel al plajei originale, pentru a se
putea integra perfect, fără a se produce efecte adverse. Se pot aduce şi alte materiale sedimentare, depinde de
zonă.
Este o metodă ce se poate utiliza alături de altele – construcţia de diguri, etc.
De asemenea este o metodă relativ ieftină, costurile depinzând în mare de locul de unde este adus
materialul respectiv.
Dacă proiectul e bun, costurile sunt reduse şi prin faptul că acest transport se face o singură dată, sau de
puţine ori într-un interval de timp. Dacă materialul ales nu este bun (sau din alte motive) se fac mai multe ceea
ce va ridica costurile acestui proces.
(Se apreciază că aceste costuri sunt compensate de activitatea economică şi turistică a zonei).

Avantajele metodei:

- Se asigură protecţia plajei pentru o perioadă lungă de timp

- Se măreşte spaţiul de recreere pentru turişti
- Se îmbunatăţeste calitatea plajei prin materialul adus

4
 Lucruri care trebuiesc avute în vedere
- Dragajul poate provoca mortalitatea organismelor ce trăiesc în sediment, se poate modifica
habitatul în zona unde este adus nisipul “străin;
- Dragajul nu trebuie efectuat prea aproape de ţărm pentru a nu produce eroziune accidental;
- In zonele unde este adus nisipul se îngroapă organismele deja existente aici;
- Trebuie avut grijă la toxicitatea sedimentelor nou aduse.

Sand dune stabilization

Stabilizarea dunelor de nisip
Adeseori, pe ţărmurile în pericol de eroziune, pentru stabilizarea daunelor de nisip, se foloseşte metoda
stabilizării acestora prin plantarea de specii de plante cu rolul de fixare. Se pot planta diferite specii de plante
ierboase. Pirul (couchgras – Agropyron repens) şi în specii de Elymus (lyme grass) se recomandă a fi plantate
la baza daunelor, ele putând contribui la refacerea daunelor existente. De asemenea sunt specii tolerante la
inundaţiile ocazionale. Prezenţa acestor specii, printre altele, reduce viteza vântului care bate la suprafaţa
acestor dune, ceea ce are drept consecinţă reţinerea nisipului printre plante.
O altă metodă poate fi construirea de alei pe aceste dune.
Avantaje – Metode amintite de stabilizare a dunelor sunt în general necostisitoare, nepoluate, nu distrug
peisajul deja existent, creează noi habitate pentru alte specii de plante sau animale şi de cele mai multe ori au
un aspect plăcut.
Observaţie – trebuie făcute cercetări de plante pentru a stabili exact speciile ce vor fi folosite, suprafaţa
ce va fi plantată.
Dezavantaje – stabilizarea dunelor pe această cale poate fi un proces de durată.