Sunteți pe pagina 1din 5

Situaţia de comunicare

Funcţiile actului de comunicare

Comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj (informaţii, idei, opinii,


păreri, sentimente) de la emiţător (individ sau grup) spre receptor (individ sau grup), cu
ajutorul unui cod (limbaj verbal sau nonverbal) şi utilizând un canal (comunicare orală
sau scrisă).
Actul de comunicare se realizează în prezenţa a şase factori, numiţi şi
componentele actului de comunicare: emiţător, receptor, mesaj, cod, canal, referent.

Emiţătorul este cel care transmite un mesaj către receptor, destinatarul acelui
mesaj.
Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţia, el are nevoie de un referent la care
se referă (sau un context), pe care destinatarul să-l poată înţelege şi care să fie verbal sau
posibil de verbalizat.
Mai este necesar un cod, întru totul sau parţial cunoscut vorbitorilor(adică
elementul folosit de emiţător şi de receptor pentru a transmite mesajul): limba (în forma
sa vorbită sau scrisă), ansamblu de gesturi, poziţii ale corpului sau expresii ale feţei,
ansamblu de semnale sonore sau vizuale de diverse feluri (semne de circulaţie, alfabetul
Morse).
Pentru a ajunge de la emiţător la receptor, mesajul este transmis pe un canal
(legătura materială sau psihologică prin care cei doi au posibilitatea să comunice): aerul
prin care circulă vocea în comunicarea orală; scrisoarea, biletul, telegrama în
comunicarea scrisă; telefonul, faxul, poşta electronică în comunicarea rapidă la distanţă).
Zgomotele, scrisul neciteţ, petele pe un text scris, greşelile de tipar sunt bruiaje care pot
îngreuna comunicarea.

 emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie de comunicare.


 receptorul este beneficiarul informaţiei;
 mesajul este vehiculul informaţiei;
 canalul este legătura materială sau psihologică prin care emiţătorul şi receptorul
reuşesc să comunice;
 codul este sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele. Acesta
trebuie să fie comun emiţătorului şi receptorului. Î
 referentul este evenimentul sau obiectul la care fac referire emiţătorul şi
receptorul.

Potrivit lingvistului Roman Jakobson, cele şase funcţii ale comunicării se asociază
componentelor actului de comunicare. Ele sunt definite în funcţie de componenta actului
de comunicare asupra căreia se concentrează mesajul.

REFERENT/ CONTEXT
Funcţia referenţială

EMIŢĂTOR MESAJ RECEPTOR


Funcţia emotivă Funcţia poetică Funcţia conativă

CANAL
Funcţia fatică

COD
Funcţia metalingvistică

Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor afective sau a


reacţiilor sufleteşti ale emiţătorului la contactul cu o anumită realitate. Mărcile lingvistice
sunt: interjecţii, unele forme verbale, expresii, adjective cu valoare de epitet, mijloace
stilistice.
Funcţia conativă se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l
aibă asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de
răspuns (verbal, comportamental). Modul imperativ şi substantivele în vocativ sunt
specifice funcţiei conative.
Funcţia poetică este centrată asupra formei mesajului şi nu asupra conţinutului
comunicării. Spre deosebire de limbajul ştiinţific, pentru care contează cu precădere
conţinutul mesajului, limbajul poetic pune accentul pe expresie.
Funcţia referenţială este axată pe referent şi stabileşte o relaţie între enunţ şi
universul exterior, corespunzătoare referentului.
Funcţia metalingvistică se manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia
asupra codului utilizat în cadrul comunicării. Utilizarea explicaţiilor, a gesturilor sau a
tonului indică receptorului sensul în care trebuie decodificat mesajul.
Funcţia fatică are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi
receptor, controlul bunei funcţionări a canalului. La începutul unei convorbiri telefonice
se rosteşte acel "Alo!", prin care se deschide comunicarea, iar pe parcurs se verifică
menţinerea contactului prin întrebări precum: "Înţelegi?", "Mă auzi?", "Ai înţeles?" O
funcţie asemănătoare au formulele de salut sau gesturile, confirmări verbale sau mişcări
ale capului. Jocul privirilor confirmă păstrarea contactului, acordul-dezacordul, interesul-
dezinteresul, atenţia-neatenţia, dorinţa de participare sau plictiseala, oferindu-i
vorbitorului posibilitatea de a-şi regla din mers discursul.
Axiomele comunicarii

Axioma1. Comunicarea este inevitabila. Non-comunicarea este imposibila


.
Axioma2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-
al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.

Axioma3. Comunicarea este un process continuu, ce nu poate fi tratat in termini de cauz-


efect sau stimul – raspuns.

Axioma4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala(tip “totul sau nimic”) fie o forma
analogical (cu o infinitate de valori, precum criteriile estetice, etc).

Axioma5. Comunicarea este ireversibila.

Axioma6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau


complementare. In interactiunile tranzactionale rolurile participantilor raman neschimbate
pe intreg procesul comunicarii (ex. Relatia profesor – student la cursuri, vanzator –
comparator, etc). Interactiunea personala nu presupune disparitia rolurilor, ci numai
fluidizarea lor. (ex. Relatiile intre prieteni, soti, colegi).

Axioma7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare.

SCOPURILE COMUNICARII sunt de :


a invata, transmite sau primi cunostinte;
a influenta comportamentul cuiva;
a exprima sentimente;
a explica sau intelege propriul comportament sau al altora
a intretine legaturi cu cei din jur/a te integra intr o colectivitate sau grup social
a clarifica o problema
a atinge un obiectiv propus
a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict
a stimula interesele proprii sau ale celor din jur

TIPURI DE COMUNICARE
Verbala
Nonverbal ,
Paralimbaj, contact visual, expresii faciale, postura, gesture, atingere, proximitate,
imbracaminte

S-ar putea să vă placă și