Sunteți pe pagina 1din 23

Guvernul Republicii Moldova

Ministerul Educaţie al Republicii Moldova


Academia Administrare Publică
Drept Public

REFERAT
Disciplina: Activitatea notarialĂ a administrației publice

Tema : Structura și activitatea notarilor în Republica Moldova

Executat de: studentul : Vîrlan Dan


e-mail :virlandan10@gmail.com

Verificat de: doctor, profesor universitar: Natalia Ctitor

Chişinău 2020

C U P R I N S:
Capitolul I CONSIDERAŢII  GENERALE  PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALÃ.
SCURT  ISTORIC

Capitolul II CARACTERISTICA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII NOTARIALE 

Capitolul III ORGANUL COMPETENT DE AUTOADMINISTRAREA NOTARILOR.

Capitolul IV PARTICULARITĂȚILE DE ÎNTOCMIRE A UNOR CATEGORII


DE ACTE ȘI ACȚIUNI NOTARIALE CONFORM LEGISLAȚIEI
DIN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA
Capitolul I

CONSIDERAŢII  GENERALE  PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALÃ.


SCURT ISTORIC

Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate1 unde, în orânduirea


sclavagista se regăsesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme
incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de inventarea si
raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene2.
Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost scrise
in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat ca ar fi o
institutie milenara.
Consemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la garantarea ordinii si pacii
in cadrul conventiilor private.
Ulterior, in Roma antica cei ce se îndeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii
comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau
cu ocazia incheierii conventiilor. Astfel, “nota” scrisa de sclav si aprobata de parti constituia
un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din  conventie. Specializarea sclavilor le-a
atras si denumirea de “notari” adica cei care iau notite3.
Adeseori originea notariatului este legata de institutia “tabelionilor” 4, desi nu exista
suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a tuturor
conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un adevarat
functionar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un simplu mijloc
probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial. Propagarea treptata a
documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a tabelionului, persoanele ce o
exercitau fiind specializate in redactarea documentelor juridice.
Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile
lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit
adevarati  asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in privinta
redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.
Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea
notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de
laici sau clerici ce purtau denumirea de notari5.
Odată  cu dezvoltarea  oraselor medievale si inflorirea  comertului, conventiile private
au inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce
se putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la
transformarea scribului (scriptor sau notarius) in notar public.
O contribuție de seama se regaseste in activitatea Universitatii  din Bologna in cadrul
careia trei juristi  și-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale. Primul autor in
domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care intre 1222-1234 a
elaborat un tratat in aceasta materie intitulat “Ars notariae” cuprinzand trei parti : contractele,
dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.
Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine
organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul unde
functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII-lea a adus si
instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta probanta deosebita,
fiind intarita cu un sigiliu.
1
 Ion Leş, Elementele de drept notarial, p. 338 
2
 I. Leş, op. cit., p. 338.
3
Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit., p. 14 ; V.M. Ciobanu, op. cit., p.634 ; I. Leş
4
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 634
5
I. Leş, op. cit., p. 339
În țara noastră instituția notarială, în accepțiunea modernă, nu este foarte veche.
Notiunea de “notar” sau“act notarial” nu apare înscrisă in documente  decat tarziu in
evul mediu  si doar in Transilvania.
Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in toate provinciile
romanesti din cele mai vechi timpuri.
În perioada sclavagistă anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era
omniprezent si se  manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia
unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi ce vor
coexista cu dreptul  autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand “tablitele
cerate de la Rosia  Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept
obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de
societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti in Roma notari
sa fi existat si in Dacia romana.
În spațiul romanesc primele mărturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-
lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale  maghiare functiona notarul 
special care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul
acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei[9] era organizata dupa aceleasi principii ca si
cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca
notarii “nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.
Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in
“locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane
particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-
voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare,
iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor
Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest
concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa
ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea
adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca
formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.
Actele notariale se incheiau cu semnul notarului6, o figura stilizata desenata de mana,
reprezentând elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii
numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la
locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.
Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea
i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.
Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens
colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-leaa7.
Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di
Ponzo (originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a
instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora
se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De exemplu,
notarul consemna  un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza
suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei in portul
de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea
occidentala.
După anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuți sub numele de
gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un
atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in
cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale
acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau

6
 Buletinul Notarilor Publici  nr. 2/2000 – Georgeta Filitti – Din istoria notariatului ;
7
Buletinul Notarilor Publici  nr. 1/2000 – Georgeta Filitti  – Din istoria notariatului 
in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al
acestuia, actele capatau forta juridica.
În consecință, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al
Notarului Public. O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in
perioada secolului al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste  atestarea a 1300 de notari.
Numarul redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta
regiune, imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la
cresterea  numarului  de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile
si dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa
cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara),  dar si romana, spre a se intelege cu
taranii.
La  inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul obstii
de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si  a-l salariza cu o suma potrivita. In anul
1808, apar Instructiunile notarilor satesti  unde sarcina notarilor era sa-i ocroteasca pe tarani,
sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu taranii” si sa raporteze orice
abuz autoritatilor superioare[12].
In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi,
activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa,
cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei
Principelui Alexandru Ioan Cuza.
O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-lea.
In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1
septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.

Capitolul II CARACTERISTICA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII NOTARIALE 

În conformitate cu legislaţia notarială, notariatul este o instituţie publică, de drept,


abilitată să asigure în condiţiile legii, ocrotirea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor
şi statului prin îndeplinirea de acte notariale, în numele Republicii Moldova.
La perfectarea actelor notariale se aplică nu numai legislaţia cu privire la notariat, ci şi
normele dreptului civil, procedural civil, familial, administrativ, iar cunoaşterea în activitatea
notarială a ramurilor conexe de drept (a legislaţiei adiacente domeniului notarial) este o
cerinţă indispensabilă pentru persoanele care practică activitatea notarială.
Aşadar, instituţia notariatului are drept scop de a ajuta persoanele care participă la
încheierea diferitelor acte juridice (ex: contracte de vînzare-cumpărare, donaţie, locaţiune,
etc.), să întocmească înscrisurile constatatoare ale înţelegerilor intervenite şi să dea tărie
acestor înscrisuri printr-o certificare oficială, mai ales în cazurile în care, pentru a fi valabile,
se cere prin lege, ca anumite înscrisuri să fie întocmite într-o formă anume determinată (în
unele cazuri legislaţia în vigoare obligă părţile contractante să respecte forma autentică) şi să
fie certificate de un organ oficial.
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice stabilirea de drepturi juridice
civile şi comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor
legitime. Prin urmare, activitatea notarială se situează în sfera raporturilor juridice
nelitigioase, notarul putînd realiza autentificări de acte juridice, legalizări de copii de pe
înscrisuri originale, certificarea unor împrejurări de fapt, precum şi efectuarea de legalizări a
traducerilor.
Notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi se bucură de
statutul unui titular de profesie sau profesiune liberală, astfel că actul îndeplinit de acesta,
purtînd sigiliul şi semnătura sa este de autoritate publică, se prezumă legal şi veridic şi are
forţă probantă şi executorie.
Asupra activităţii notarului public (acesta fiind titularul profesiunii liberale), se extind
următoarele principii aplicabile profesiunilor liberale:
1. Independenţa în exercitarea profesiei, aceasta este relativă, deoarece Ministerul
Justiţiei îndeplinesc controale inopinate (în caz de plîngere) sau periodice.
Ministrul Justiţiei are tot dreptul să aplice sancţiuni notarilor, inclusiv să retragă
licenţa de notar.
Practicanţii profesiunilor liberale îşi desfăşoară activitatea independent de autorităţile
publice, se bazează pe propriile decizii şi sunt conştienţi de faptul că responsabilitatea
dezvoltării propriei ocupaţiei le revine în exclusivitate.
În cadrul profesiunilor liberale, sunt profesii care se bucură de un grad sporit şi
respectiv de un grad redus de independenţă. Astfel, avocaţii practică o profesiune liberală
absolută, întrucît profesiunea liberală de avocat se bucură de proprietatea de a fi coordonată
numai de propriile organisme create în acest scop (Uniunea Avocaţilor din R. M.).
Într-adevăr, activitatea notarială este supusă unui control de tutelă mai riguros din
partea Ministerului Justiţiei al R. M.

2. Responsabilitatea în exercitarea profesiei.


În cazul profesiunilor liberale, răspunderea juridică în general şi răspunderea
disciplinară în special, implică o serie de reguli specifice. Cu titlu de exemplu, notarii
publici pot fi traşi la răspundere disciplinară cu respectarea dispoziţiilor art. 22 1, 24
din Legea cu privire la notariat.

În funcţie de gravitatea abaterilor disciplinare notarilor publici li se pot aplica


următoarele sancţiuni disciplinare:
 Avertizarea;
 Mustrarea;
 Suspendarea din funcţie pe o durată de maximă de 6 luni;
 Retragerea licenţei.
Asemenea sancţiuni disciplinare se aplică de către Ministrul Justiţiei în baza deciziei
Colegiului Disciplinar. Legea cu privire la notariat instituie şi o serie de condiţii pentru
desfăşurarea examinării prealabile a încălcării disciplinare, cum ar fi:
 Participarea obligatorie a notarului la actele de examinare prealabilă a abaterilor
disciplinare;
 Păstrarea secretului profesional de către membrii colegiului disciplinar în cursul
procedurilor disciplinare intentate notarilor;

3. Obligaţia de a păstra secretul profesional. Secretul profesional este definit, de regulă,


ca obligaţia de a nu divulga anumite date privind viaţa privată a clienţilor sau
pacienţilor, fiind de altfel un drept fundamental al omului, iar practicanţii profesiunilor
liberale sunt garanţii şi depozitarii acestui drept.

Actele normative referitoare la profesiunile liberale, concretizează conţinutul obligaţiei


de păstrare a secretului profesional. Notarului, de asemenea, îi revine obligaţia de păstrare a
secretului profesional.
Legislaţia notarială fixează expres condiţiile în care informaţia cu privire la actele
notariale îndeplinite poate fi pusă la dispoziţia terţelor persoane. Astfel, conform art. 6 (3) din
Legea cu privire la notariat, informaţia cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează
cererea instanţei de judecată, procuraturii, organelor de urmărire penală, în legătură cu cauzele
penale, civile sau administrative, aflate în curs de examinare.
Obligaţia de a păstra secretul profesional rămîne în vigoare şi după încetarea de către
notar a atribuţiilor sale, cu excepţia cazurilor cînd părţile sau instanţa de judecată au eliberat
notarul menţionat de această obligaţie, în legătură cu judecarea cauzelor civile, penale sau
administrative.

Organizarea notarială.
Problema organizării notariale în domeniul dreptului notarial face subiectul unor
numeroase investigaţii ştiinţifice, întreprinse de specialiştii diferitor ţări atît din domeniul
notarial, civil şi administrativ.
Aspectele organizatorice ale activităţii notariale sînt reflectate atît în Constituţie şi
legislaţia privind activitatea notarială în vigoare cît şi de autori ruşi ca: Романовская О.В.,
Романовский Г.Б., Репин В.С.; români: Leş Ioan, Hilsenrand, A., Rizeanu, D., Zirra;
moldoveni: Chibac Gh., Constantinescu E., Bondarciuc O., Mocanu E., Pistriga V., precum şi
francezi: Aubert Luc, Jeanne de Poulpiquet ş.a., cu toate acestea instituţia notariatului este în
dezvoltare permanentă lacunele legislative apasă asupra organizării şi activităţii notariale şi
acest caz aceste lacune necesită a fi excluse atât din aspect legislativ cît şi din cel practic.
Conform DEX-ului termenul de ”organizare” conform interpretării gramaticale înseamnă
”acţiune de a (se) organiza şi rezultatul ei”.
Verbul ”a organiza” semnifică: ” a face ca un grup social, o instituţie etc. să
funcţioneze sau să acţioneze organic (repartizînd însărcinările şi coordonîndu-le conform unui
plan adecvat); a stabili şi a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel
încît să permite executarea în condiţiile optime a unui proces” 8 .
În acest sens organizarea notarială include elementele structurale definitorii necesare
pentru practicarea activităţii de notar, condiţiile şi rigorile impuse de legislaţia în vigoare
pentru practicarea activităţii de notar, subiecţii care au dreptul la exercitarea activităţii de
notar, organele competente de reglementare şi control al activităţii notariale. După modelul
sovietic notariatele de stat au fost organizate ca organe administrative cu atribuţii specifice
procedurii necontencioase.
Descentralizarea economică şi tranziţia spre o economie de piaţă a impus o nouă
organizare notarială. Notariatul a trecut prin diferite perioade, fiind impus de a se reorganiza
în dependenţă de diferiţi factori: politici, sociali, economici.
În anii 1997- 2003 în Republica Moldova a fost instituit notariatul de tip latin, în
prezent în acest sens, experţii internaţionali în domeniul notariatului au constatat o serie de
discrepanţe între prevederile cadrului normativ naţional şi cel internaţional, mai ales odată cu
modificările legii cu privire la notariat din 2002: fiind introdus notariatul de stat, excluderii
asocierii obligatorii ale notarilor şi introducerea taxei de stat, aceste modificări au fost
criticate de asociaţiile internaţionale ale notarilor.
Astfel în perioada 1997– 2003 organizarea notarială a fost structurată după cum
urmează:
• Ministerul Justiţiei;
• Camera Notarială;
• Camerele Notariale Teritoriale;
• Notarul Privat.
Ulterior instituţia notariatului a suferit modificări şi în prezent avem doar Ministerul
Justiţiei care se ocupă de promovarea politicii notariatului şi implementarea acestor politici în
practică şi notarilor.
8
DEX, Dicţionar explicative al limbii române. Ediţia a II-a, Bucureşti: Univers Enciclopedie, 1998. – p.727.
Introducerea notariatului în diferite ţări a avut ca impact crearea stabilităţii în
raporturile, care prezintă o importanţă pentru societate şi stat, facilitînd activitatea unor
organe de stat ca: instanţele judecătoreşti, oficiile cadastrale, departamentul tehnologii
informaţionale, subdiviziunile acestuia, inclusiv oficiile stării civile, prin executarea unor
obligaţii, care le aparţineau înainte de a fi transmise către organele notariale.
Notariatul este o instituţie care contribuie la prevenirea apariţiei eventualelor
conflicte, apărarea drepturilor şi intereselor civile, asigurării exercitării lor, ci nu prin
executarea funcţiilor judiciare.
Notariatul este o instituţie împuternicită să îndeplinească anumite funcţii, ce aparţin
statului. Statul a atribuit peroanelor ce desfăşoară activitate notarială să realizeze funcţiile în
numele său. În acest context, notariatul este reprezentantul statului exercitînd funcţia dată,
deşi notarul nu intră în categoria organelor de stat, statul a impus rigori stricte pentru
practicarea activităţii de notar. Contraverse privind statutul juridic al activităţii notariale au
fost duse în literatura de specialitate
Statul ocroteşte drepturile şi interesele cetăţenilor săi, conform art.16 din Constituţie:
”respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului, toţi
cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere
sau de origine socială”.
În conformitate cu Legea 1453/2002 art.2: „notariatul este o instituţie publică de
drept, abilitată să asigure, în condiţiile legii, ocrotirea drepturilor şi intereselor legale ale
persoanelor şi statului prin îndeplinirea de acte notariale în numele Republicii Moldova”.
În virtutea prevederilor Constituţiei RM, puterea legislativă, executivă şi
judecătorească sînt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin.
Notariatul fiind o instituţie publică are tangenţe cu puterile statale, mai ales fiind
abilitată în condiţiile legii să asigure drepturile şi obligaţiile cetăţenilor. Insitutuţia notariatului
stă la mijloc acţionînd în numele statului şi apărînd interesele şi drepturile cetăţenilor.
Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sînt separate şi
colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei,
organizarea notarială este stabilită de către Ministerul Justiţiei.
În conformitate cu legislaţia în vigoare Ministerul Justiţiei are următoarele funcţii:
a) eliberează şi retrage licenţele pentru activitatea notarială;
b) supraveghează şi efectuiază controlul activităţii notariale şi al modului de întocmire
a actelor notariale;
c) aprobă în condiţiile Legii cu privire la notariat, actele normative necesare pentru
desfăşurarea activităţii notariale;
d) contribuie la asigurarea practicii notariale unice şi a analizei statistice a actelor
notariale, precum şi elaborează recomandări metodologice privind aplicarea uniformă a
legislaţiei ce reglementează activitatea notarială tuturor instituţiilor care realizează activitatea
notarială;
e) stabileşte numărul necesar de notari de stat, notari privaţi, notari stagiari;
legalizează autenticitatea semnăturii notarului şi a ştampilei acestuia pe actele persoanelor
fizice şi juridice destinate prezentării în autorităţile competente ale altor state;
f) selectează şi atestează cadrele notariale; ţine registrul gajului; ţine arhiva notarială
de stat; ţine evidenţa dosarelor succesorale şi a testamentelor;
g) crează rezerve de cadre ale Ministerului Justiţiei, organizează activitatea de
perfecţionare a colaboratorilor Ministrului Justiţiei, organizează activitatea de perfecţionare a
colaboratorilor Ministerului Justiţiei, consultanţilor, şefilor de cancelarie din instanţele
judecătoreşti, executorilor judecătoreşti, notarilor, avocaţilor, participă la elaborarea
programelor didactice pentru pregătirea şi ridicarea nivelului profesional al cadrelor .9
Notarul îşi exercită funcţiile sale în conformitate cu Legea nr. 1453/2002 din
08.01.2002 nu în baza unui contract de muncă, care presupune un raport de subordonare, ci în
temeiul statutului funcţiei sale.
Cu toate că, legislatorul nu a prevăzut expres procedura, notarii de stat cădeu sub
incidenţa Codului muncii, reieşind din acest fapt, apar multe neclarităţi şi dubii în practică.
Există deosebiri între modul de exercitare a funcţiei de către notar şi posesorii altor profesii
liberale – medici, arhitecţi, avocaţi, auditori.
Consecinţa exercitării unui serviciu de interes public de către notar rezultă într-o serie
de obligaţiuni impuse de către stat. Accesul la profesia de notar, locul exercitării profesiei cît
şi însăşi activitatea notarului se află sub controlul minuţios din partea statului – moment
nespecific pentru alte profesii liberale.10 Notarul fiind o instituţie publică, legislaţia în vigoare
stabileşte anumite incompatibilităţi şi restricţii: Conform art. 21 al Legii nr. 1453/2002,
activitatea notarială este incompatibilă cu orice altă activitate remunerată, cu excepţia celei
ştiinţifice, didactice şi de creaţie.
În conformitate cu prevederile legale stipulate la art. 8 din Legea cu privire la notariat
prevede statutul notarului și anume:
1) Notarul este exponentul puterii de stat, împuternicit în modul stabilit de lege în
baza licenţei și a ordinului de învestire cu împuterniciri.
2) Notarul nu este funcţionar public, activitatea acestuia nu este activitate de
întreprinzător şi nici nu poate fi raportată la o astfel de activitate. 
3) Notar poate fi persoana care:
a) este cetăţean al Republicii Moldova cu domiciliul în această țară;
b) nu este supusă unei măsuri de ocrotire judiciare sub forma tutelei;
c) deţine o diplomă de studii superioare de licenţă în drept sau un act de studii
echivalent; 
d)a efectuat stagiul profesional în condiţiile prezentei legi;
e) a susținut examenul de calificare pentru admiterea în profesia de notar;
f)posedă limba de stat;
g) a promovat concursul pentru suplinirea locurilor vacante de notar;
h) este apt din punct de vedere medical;
i) are o reputaţie ireproşabilă.11

La fel, la articolul 2 al aceiași Lege sunt prevăzute principiile   exercitării activităţii de


notar:
a) principiul legalităţii;
b) principiul independenţei şi imparţialităţii;
c) principiul îndeplinirii personale a atribuțiilor;
d) principiul păstrării secretului profesional;
e) principiul nediscriminării.
Ca și orice alt subiect al societății, Notarul la fel dispune de drepturi cât și obligații
prevăzute în Legea cu privire la organizarea activității.
  Articolul 10. Drepturile notarului.
(1) Notarul are următoarele drepturi:

9
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la Ministerul Justiţiei a Republicii Moldova nr. 129 din
15.02.2000, MO nr. 19-20/210 din 24.02.2000, p. 15, 28.
10
Mocanu E. op.cit., p. 10
11
Legea nr.69 din 14.04.2916 cu privire la organizarea activității notarilor.
a) să încaseze plăți notariale în condiţiile legii,
b) să angajeze personal tehnic pentru asigurarea activităţii sale;
c) să beneficieze de concediu anual şi concediu medical;
d) să beneficieze de asigurare socială de stat şi de pensie în condiţiile legii;
e) să fie membru al organelor colegiale ale Camerei Notariale și Ministerului Justiției;
f) să se asocieze în cadrul unor asociaţii obşteşti;
g) să obţină toate actele şi informaţiile necesare pentru îndeplinirea actului notarial sau
a acţiunii notariale, indiferent de locul de păstrare a acestora; 
h) să solicite şi să primească informații în regim on-line și/sau pe suport de hîrtie de la
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţii, inclusiv financiare, de la alte
organizaţii deţinătoare de registre de stat şi de informaţii relevante pentru desfășurarea
activității notariale. Informațiile din registre se solicită doar atunci cînd acestea sînt strict
necesare pentru îndeplinirea actului notarial sau a acțiunii notariale. Condiţiile tehnice de
accesare a informaţiilor menţionate vor fi reglementate în conformitate cu legislația în vigoare
cu privire la schimbul de date și interoperabilitate;
i) să reprezinte solicitanţii în faţa tuturor autorităţilor competente în timpul acordării
asistenţei notariale, inclusiv la înscrierea în registrele publice;
j) să deschidă contul de depozit al notarului, să închirieze safeuri bancare pentru a
acorda asistenţă notarială calificată;
k) să expedieze, la cererea solicitantului, informaţii, cereri sau demersuri întocmite de
acesta în legătură cu actul notarial sau cu acţiunea notarială solicitată sau îndeplinită;
            l) să beneficieze de şi să exercite alte drepturi stabilite prin lege.
(2) Solicitarea îndeplinirii actului notarial sau a acţiunii notariale în lipsa unei rezerve
făcute în scris de solicitant reprezintă concomitent şi o exprimare a consimţămîntului
solicitantului privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi a celor necesare pentru
îndeplinirea actului sau a acțiunii notariale solicitate. Consimţămîntul rămîne valabil şi în
cazul în care actul notarial nu a fost îndeplinit.
(3) Notarul folosește date cu caracter personal strict în scopul pentru care acestea au
fost colectate.

                 În conformitate cu prevederile art.11 al aceeași Lege, notarul are următoarele


obligaţii:
a) să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu prevederile legale şi cu jurămîntul depus;
b) să acorde persoanelor fizice şi juridice asistenţă notarială, să le explice conţinutul
proiectului actului notarial, precum şi drepturile şi obligaţiile lor, să-i avertizeze asupra
consecinţelor actelor notariale solicitate;
 c) să păstreze secretul profesional care i-a devenit cunoscut în exercitarea activităţii sale, cu
excepțiile prevăzute de lege; 
d) să încheie un contract de asigurare de răspundere profesională;
e) să asigure condiţii pentru efectuarea stagiului de către notarii stagiari;
f) să țină evidenţa contabilă şi să achite toate plăţile obligatorii aferente activităţii notariale în
condiţiile legii;
g) să păstreze, să ordoneze, să gestioneze şi să transmită arhiva activităţii notariale în
condiţiile legii;
g1) să preia, în conformitate cu ordinul ministrului justiției, arhiva activității notarului a cărui
activitate se suspendă sau încetează;
h) să participe anual la cursuri de instruire cu o durată totală de cel puţin 40 de ore academice;
i) să prezinte rapoartele prevăzute de legislaţie;
j) să ofere organelor de control actele și datele solicitate în limitele controlului efectuat;
k) să îndeplinească alte obligaţii stabilite prin lege şi Codul de etică al notarilor.

Capitolul III ORGANUL COMPETENT DE AUTOADMINISTRAREA NOTARILOR.

Camera Notarială este organul de autoadministrare al notarilor, de promovare


şi apărare a intereselor colective ale acestora, precum şi un garant al independenței
notarilor și al calității asistenței notariale.
Camera Notarială funcţionează în condiţiile legii nr.69 din 14.08.2016 şi ale
statutului său, aprobat de Adunarea Generală a Notarilor şi îi include pe toţi notarii
care activează în Republica Moldova. 
Camera Notarială este o organizație profesională, înființată în temeiul
prezentei legi, cu personalitate juridică, cu patrimoniu și buget proprii.

Structura Camerei Notariale:


    În cadrul Camerei Notariale se constituie și funcționează:  
    a) Consiliul Camerei Notariale; 
    b) Comisia de etică;
    c) Comisia de cenzori;
    d) Centrul național de administrare a registrelor actelor notariale;  
    e) redacția Buletinului notarilor; 
    f) comisiile de specialitate ale Consiliului Camerei;  
    g) aparatul de specialitate și cel administrativ.
    Organele Camerei Notariale sînt:
    a) Adunarea Generală a Notarilor;
    b) Consiliul Camerei Notariale;
    c) preşedintele Camerei Notariale;
    d) secretarul general al Camerei Notariale;
    e) Comisia de etică.

Camera Notarială poate institui și alte organe necesare pentru realizarea


scopurilor sale.

    Competenţele Camerei Notariale:


 
  În activitatea sa, Camera Notarială are următoarele competenţe:
    a) colaborează cu autorităţile publice abilitate să stabilească şi să implementeze
eficient politicile şi cadrul de reglementare a activităţii notariale;
    b) implementează standardele profesionale, generalizează practica notarială şi
contribuie la asigurarea practicii notariale unificate;  
    c) colaborează şi cooperează cu structuri internaţionale similare pentru
dezvoltarea sistemului notarial naţional;
    d) creează fonduri și instituții ştiinţifice sau metodologice ori colaborează cu cele
existente;
    e) creează condiţii pentru activitatea profesională a notarilor şi dezvoltarea
continuă a profesiei de notar;
    f) organizează cursuri de instruire a notarilor;
    g) supraveghează respectarea de către notari a obligațiilor privind combaterea
spălării banilor și finanțării terorismului;
    h) supraveghează respectarea eticii profesionale, organizarea stagiilor și
respectarea programului de stagiu;
    i) prezintă Ministerului Justiţiei opiniile sale în anumite domenii;
    j) creează Fondul de credibilitate şi administrează activitatea acestuia;
    k) organizează păstrarea arhivei notariale pe suport de hîrtie și în format digital,
în conformitate cu regulamentul aprobat de ministrul justiției;
    l) verifică dacă biroul notarului corespunde cerințelor, înregistrează și ține
evidența birourilor notariale;
    m) are alte atribuţii prevăzute de lege.
CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚILE DE ÎNTOCMIRE A UNOR CATEGORII DE ACTE


ȘI ACȚIUNI NOTARIALE CONFORM LEGISLAȚIEI DIN ROMÂNIA ȘI
REPUBLICA MOLDOVA

În urma celor studiate, s-a constat că, în România, Legea notarilor publici și a
activității notariale nr. 36/1995 (în continuare, Legea nr. 36/1995) conține un număr mai redus
de acte și acțiuni notariale decât cele prevăzute de Legea din Republica Moldova cu privire la
procedura notarială nr. 246/2018, iar, pe de altă parte, unele acte și acțiuni notariale stipulate
în legislația română nu sunt prevăzute în legislația moldovenească.
Astfel, sunt enumerate prin lege cele mai importante acte și acțiuni notariale ce pot fi
îndeplinite de către notarii publici, fără a prejudicia însă prerogativa notarilor de a fi însăr-
cinați și cu alte competențe stabilite în acte normative speciale.
În art. 11 alin. (1) al Legii cu privire la procedura notarială nr. 246/2018 din Republica
Moldova sunt enumerate o serie de acte și acțiuni notariale ce pot fi îndeplinite de către notar,
fără a limita însă posibilitatea ca notarul să poată fi însărcinat și cu alte competențe.
Cu titlu de comparație, în România, art. 12 al Legii nr. 36/1995 cuprinde mai puține
acte și acțiuni notariale decât cele prevăzute în Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova.
Pe de altă parte, unele acte procedurale stipulate în Legea nr. 36/1995 din România nu sunt
menționate în legislația din Republica Moldova. De exemplu, „activitățile fiduciare” la care se
referă art. 12 lit. f) al Legii nr. 36/1995 denotă faptul că notarii publici români, alături de
instituțiile financiare și de avocați, pot avea calitatea de fiduciari. Notarii publici din Re-
publica Moldova nu au asemenea competențe.
Un alt act notarial ce nu este reglementat de legislația notarială din Republica Moldova
este certificatul european de moștenitor consacrat în art. 12 lit. q) al Legii nr. 36/1995 din
România. Această atribuție a fost pusă în sarcina notarilor publici din România relativ recent,
prin Legea nr. 206/2016 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006
privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderă-
rii României la Uniunea Europeană, în vederea respectării normelor Regulamentului (UE) nr.
650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecă-
torești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea
unui certificat european de moștenitor.
Deși legiuitorul, în art. 11 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova,
stabilește categoriile actelor notariale ce pot fi efectuate de către notari, articolul nominalizat
poate fi interpretat extensiv, deoarece lit. v) stabilește că notarul este în drept să îndeplinească
orice alte acte și acțiuni prevăzute de actele normative. Întrucât numărul actelor și acțiunilor
notariale nu poate fi concretizat într-o lege și întrucât notarul poate autentifica diverse acte la
solicitarea părților, legislatorul a indicat că notarul este în drept să întocmească și să
îndeplinească orice acte şi acţiuni prevăzute de actele normative. De exemplu, norma de la art.
11 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova stabilește că notarii pot da şi
consultaţii juridice în materie notarială, altele decât cele privind conţinutul actelor pe care le
întocmesc.
Consultația juridică notarială și consilierea.
Legiuitorul din Republica Moldova nu a dezvăluit norma legală și nu a oferit detalii cu
privire la conotația semantică a noțiunii „consultații juridice”. Din acest punct de vedere, o
abordare explicită a consultațiilor juridice notariale găsim în Legea nr. 36/1995 din România,
legiuitorul reglementând subiectul, respectiv în articolele 2, 13, 77 alin. (5), 78 alin. (2) și 84
din lege, iar obligația de consiliere este prevăzută de articolele 9 și 79 alin. (1) din lege.
În legătură cu aceasta, unii autori români au delimitat noțiunile „consultație juridică” și
„obligație de consiliere”. Astfel, I. Popa și A.- A. Moise au relevat că pentru consultațiile ju-
ridice acordate de notarul public este necesară încasarea unui onorariu, pe când obligația de
consiliere însoțește în toate cazurile îndeplinirea unei alte proceduri notariale. Consultațiile
juridice, scrise sau verbale, acordate de notarul public vizează încheierea altor acte juridice
decât cele asupra cărora s-a aplicat vreuna dintre procedurile notariale. Altfel spus, toate
explicațiile și sfaturile pe care notarul public le oferă beneficiarilor în cadrul unei proceduri
notariale fac parte din obligația legală de consiliere și nu sunt consultații juridice.
În Ghidul de practică notarială elaborat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România
este menționată afirmația potrivit căreia consultația juridică scrisă a notarului poartă
„semnătura și sigiliul notarului, elementele de identificare ale biroului notarial și numărul de
înregistrare din registrul de consultații”.
În ce ne privește, apreciem că acordarea de consultații juridice notariale necesită multă
prudență din partea notarului public, dată fiind insuficiența de reglementare legală.
Consilierea se realizează în lumina art. 79 alin. (1) al Legii nr. 36/1995 prin
îndeplinirea următoarelor obligații de către notarul public: obligația de a desluși raporturile
juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, obligația de a verifica dacă
scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea, precum și obligația de a da părților
îndrumările necesare asupra efectelor actului juridic. Suntem de părere că aceste obligații
trebuie îndeplinite consecutiv de către notarul public.
Deoarece în România și în Republica Moldova se atestă o insuficiență a literaturii de
specialitate pe acest segment de cercetare, am apelat la doctrina germană. Cercetătorii
germani au ajuns la concluzia că obligația de consiliere este o obligație profesională a
notarului, care trebuie îndeplinită personal de către acesta, chiar dacă niciuna dintre părți nu o
solicită în mod expres(8). Intensitatea consilierii depinde de volumul de informații care
trebuie comunicat și explicat părții pentru ca aceasta să-și exprime consimțământul pe deplin
informată. În același timp, notarul public trebuie să acorde atenție sporită persoanelor neexpe-
rimentate, deoarece acestea au nevoie de o consiliere mai riguroasă. De exemplu, notarul
public poate să ofere un volum de informații mai redus unui avocat decât unui medic, întrucât
cel dintâi are un nivel de cunoștințe juridice ridicat. Protejând partea nepricepută sau lipsită de
experiență, notarul public asigură „egalitatea de arme” între părțile actului notarial.
Obligația de consiliere se naște direct din efectul legii, face parte integrantă din exer-
cițiul funcției notariale și este imperativă, în sensul că solicitanții procedurilor notariale nu îl
pot exonera pe notar de executarea ei. În cadrul consilierii pe care o acordă, notarul public nu
este obligat să explice părților efectele juridice ale fiecărei clauze cuprinse în actul notarial, el
fiind obligat doar să dea îndrumările necesare, adică să dea explicații numai cu privire la
efectele acelor clauze care necesită explicitări(13). S-a menționat și faptul că în cuprinsul
obligației de consiliere nu intră aspecte legate de alte ramuri de drept, ci doar cele legate de
ramura dreptului privat.
Anumite neclarități ridică norma de la art. 78 alin. (2) al Legii nr. 36/1995 din
România, conform căreia consultaţiile date de notarul public se oferă și pe bază de contract cu
durată determinată. Putem afirma cu convingere că nu poate fi vorba de un contract de muncă,
deoarece notarului public îi este interzisă desfășurarea unei activități salarizate. Apreciem că
legiuitorul român se referă la un contract de drept civil, care are ca obiect consultații juridice
notariale. Credem că, prin încheierea unui astfel de contract, notarul public se supune
principiului de drept civil al egalității părților. În acest caz, răspunderea pentru neîndeplinirea
sau îndeplinirea defectuoasă a obligației de a oferi consultații juridice urmează a fi angajată pe
temei contractual, iar calitatea de profesionist a notarului public funcționează ca o cauză de
agravare a răspunderii, astfel cum rezultă din art. 1.358 din Codul civil român și art. 2.018 din
Codul civil român.
De regulă, competențele materiale indicate în art. 11 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din
Republica Moldova sunt fiecare reglementate în detaliu în secțiuni ale aceleiași legi. Există
însă și atribuții, al căror regim este dezvoltat în alte acte normative. De exemplu, numirea
custodelui sau a administratorului (curatorului special) pentru conservarea bunurilor din masa
succesorală este reglementată în articolele 2.412 – 2.418 din Codul civil al Republicii
Moldova.

Autentificarea înscrisurilor.
Cea mai importantă secțiune a activității notariale este autentificarea înscrisurilor. Sunt
considerate autentice înscrisurile care dobândesc putere juridică numai după legalizarea lor la
biroul notarial. Potrivit art. 30 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova, la
categoria înscrisurilor autentice se înscriu: declarația de acceptare sau de renunțare la
moștenire, contractele de înstrăinare (donație, schimb, vânzare etc.) a bunurilor imobile,
procurile, testamentele, alte acte pentru care legislația stabilește forma autentică.
Autentificarea înscrisului presupune că notarul este responsabil de conținutul înscrisu-
lui și urmărește ca acesta să corespundă legislației. Pentru ca un înscris notarial să poată fi
considerat autentic, trebuie ca, pe lângă instrumentarea actului de către notar cu respectarea
condițiilor de competență materială și teritorială, să fie respectată condiția ca procedura
parcursă să fie cea a autentificării, adică să satisfacă cele patru elemente indicate în art. 90
alin. (2) al Legii nr. 36/1995: stabilirea identității părților, consimțământul specializat,
semnătura părților și data înscrisului.
Privitor la autentificarea acordurilor de mediere, procedura respectivă nu prezintă
vreo particularitate, notarul instrumentator din Republica Moldova urmând să o îndeplinească
conform dispozițiilor generale din Legea nr. 137/2015 din Republica Moldova cu privire la
mediere, iar notarul public din România, potrivit art. 77 alin. (3) al Legii nr. 36/1995, în baza
Legii privind medie-rea și organizarea profesiei de mediator nr. 192/2006  și art. 232 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.
În baza unei cercetări detaliate a reglementărilor la acest capitol, putem constata faptul
că, pe de o parte, în România normele juridice cu privire la procedura de mediere notarială
sunt bine elaborate, iar, pe de altă parte, în Republica Moldova lipsește mecanismul juridic
special care să acorde notarilor pârghiile necesare pentru autentificarea acordurilor de
mediere. Singura dispoziție legală în acest sens este prevăzută în art. 35 al Legii nr. 246/2018
din Republica Moldova și se referă la autentificarea tranzacțiilor rezultate dintr-o mediere, în
care rolul de mediator l-a avut o altă persoană decât notarul public.

Procedura succesorală notarială.


Procedura succesorală notarială ocupă un loc vast în cadrul activității notariale, iar
lipsa unui bun suport legal al acesteia atrage atenția multor teoreticieni și practicieni care de-
pun eforturi pentru ameliorarea situației actuale din Republica Moldova și România. Este
adevărat că această instituţie juridică, departe de a fi perfectă, prezintă neajunsuri şi incon-
sistențe datorate atât imperfecţiunilor legislative, cât şi unei practici conturate pe alocuri
eronat.
În doctrina juridică procedura succesorală a fost definită drept acel ansamblu de reguli
cu caracter complex, îndeplinite fie de către organele notariale, fie de către instanțele
judecătorești, potrivit cărora se stabilește compunerea masei succesorale, numărul și calitatea
moștenitorilor, întinderea drepturilor acestora, se întocmește actul de împărțire a moștenirii și
se eliberează certificatul de moștenitor. Într-o altă definiție, procedura succesorală notarială
este procedura necontencioasă la care se recurge de către moştenitori când între aceştia nu
există diferende cu privire la calitatea de succesori, la compunerea masei succesorale şi la cota
care revine fiecărui moştenitor din masa succesorală.
În funcţie de caracterul contencios sau necontencios al procedurii succesorale, aceasta
îmbracă două forme: notarială și judiciară. Notarii publici au competența de a instrumenta și
soluționa cauzele numai în măsura în care există acordul moștenitorilor. Pe de altă parte,
procedura succesorală judiciară manifestă caracter contencios. Moștenitorii apelează la
instanța de judecată ori de câte ori nu există înţelegere deplină cu privire la aspectele
succesorale. Comparativ cu cea notarială, procedura judiciară durează mai mult şi implică
costuri mai ridicate.
Reglementarea procedurii succesorale notariale o găsim în capitolul V al Legii nr.
246/2018 din Republica Moldova (articolele 68 – 83). Îndeplinirea acestei proceduri este de
competenţa primului notar sesi-zat, care a înregistrat dosarul succesoral în Registrul electronic
al dosarelor succesorale şi testamentelor, în conformitate cu prevede-rile art. 11 alin. (3) lit. a)
al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova. În cazul moştenirilor succesive, moştenitorii
pot alege pe oricare dintre notarii care desfăşoară activitate pe teritoriul ultimului domiciliu al
celui ce a lăsat moștenirea [art. 11 alin. (3) lit. a), b) al Legii nr. 246/2018 din Republica
Moldova].
Evidenţa unică a dosarelor succesorale se ţine în Registrul electronic al dosarelor
succesorale şi testamentelor, aflat în gestiunea Ministerului Justiției al Republicii Moldova
[art. 25 alin. (3) din Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova.
Cu titlu de comparație, în vechea legislație a Republicii Moldova, deschiderea
dosarelor de moștenire ținea exclusiv de competența notarului în circumscripția căruia a avut
ultimul domiciliu defunctul. Dacă în circumscripția respectivă activau câțiva notari,
moștenitorii erau în drept să își aleagă notarul la care să prezinte cererea de acceptare a
moștenirii.
În România, la îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege, notarul public are compe-
tență generală, cu excepțiile stabilite în art. 10 din Legea nr. 36/1995. Procedura succesorală
notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția te-
ritorială a judecătoriei în care defunctul a avut ultimul domiciliu; în cazul moștenirilor suc-
cesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre birourile notariale din circum-
scripția teritorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a
decedat cel din urmă.
Deschiderea procedurii succesorale este acţiunea notarului de intentare a procedurii
succesorale în vederea asigurării transmiterii patrimoniului succesoral către moştenitori.
Îndeplinirea procedurii notariale de deschidere a succesiunii nu constituie o condiţie a
acceptării moştenirii, ci numai un mod de constatare oficială a acestei acceptări.
Pentru deschiderea procedurii succesorale, notarul verifică în prealabil dacă procedura
succesorală nu a fost deschisă anterior [art. 70 alin. (1) al Legii nr. 246/2018 din Republica
Moldova]. Procedura succesorală notarială se deschide în baza cererii în care solicitantul va
comunica pe propria răspundere numele, prenumele, ultimul domiciliu al defunctului, data
aflării despre deschiderea moștenirii, cercul de moştenitori, alte date pertinente. Procedura
succesorală se consideră deschisă din momentul obţinerii de către notar a confirmării de
înregistrare a dosarului succesoral în Registrul electronic al dosarelor succesorale şi
testamentelor.
Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova cuprinde și alte reglementări privitoare la
procedura succesorală, precum: autentificarea și revocarea testamentului (art. 44), auten-
tificarea testamentului din numele persoanei analfabete sau cu dizabilități fizice (art. 45),
primirea testamentului olograf la păstrare (art. 65).
După cum s-a menționat, notarul este figura centrală, fiind învestit prin lege pentru
desfăşurarea procedurii succesorale necontencioase (cu unele excepţii). În art. 70 alin. (2) al
Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova este stabilit că notarul, primind informaţia despre
decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza declaraţiei scrise a oricăruia dintre
succesibili, a creditorilor masei succesorale, a legatarilor, a executorilor testamentari, a
autorităților tutelare, organelor fiscale, precum și a oricărei alte persoane care justifică un
interes legitim. Pentru comparație, în România, art. 68 din Legea nr. 36/1995 prevede că
procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoa-ne interesate,
a procurorului, precum și a secretarului Consiliului local al localității în raza căruia defunctul
și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are la cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri
imobile. Astfel, putem concluziona că, în Republica Moldova, cercul persoanelor care sunt în
drept a depune cereri în vederea deschiderii procedurii succesorale notariale este mai extins
decât în România.
Un aspect particular al procedurii succesorale notariale, ce o deosebeşte de celelalte
proceduri, este legat de competenţa de soluţionare a procedurii succesorale notariale. În
România, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 36/1995, notarul public are competenţe
generale cu excepţia procedurii succesorale notariale care este de competenţa notarului public
din biroul notarial amplasat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul
domiciliu defunctul. În cazul succesiunilor succesive, moştenitorii pot alege biroul notarial
din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu persoana care a
decedat cea din urmă. La acestea se adaugă competenţa de soluţionare a succesiunilor
persoanelor decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, dar care deţin bunuri pe teritoriul
României, situaţie în care competenţa de soluţionare a procedurii revine notarului public în a
cărui circumscripţie se află bunul cel mai important ca valoare.
În Republica Moldova, conform principiilor de competență, actul notarial poate fi
întocmit de către o persoană la orice notar, indiferent de locul de trai, cetățenie etc. Pe cale de
excepție, unele acte notariale pot fi efectuate numai de către notarul ce are licență pentru
activitate în circumscripția respectivă. Astfel, în conformitate cu art. 11 alin. (3) al Legii nr.
246/2018 din Republica Moldova, la competența specială se atribuie următoarele acte și
acțiuni notariale: a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul locului deschiderii succesiunii; b) în cazul moştenirilor
succesive, moştenitorii pot alege pe oricare dintre notarii care desfăşoară activitate pe
teritoriul ultimului domiciliu al celui ce a lăsat moștenirea; c) actele de protest al cambiilor şi
al cecurilor se întocmesc de către notarul care desfăşoară activitate pe teritoriul unde se află
debitorul;
d) eliberarea duplicatului de pe actul notarial se face de către notarul în a cărui arhivă se
păstrează originalul acestuia;    e) în alte cazuri prevăzute de lege.
În situația în care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a
bunurilor succesorale, notarul public poate fie pune bunurile sub sigiliu, fie să le predea
unui custode, întocmind un proces-verbal de predare. Aici putem concluziona că atribuțiile
administratorului (curatorului special) se disting de cele ale custodelui prin simplul fapt că
acesta din urmă dobândește și detenția materială a bunurilor. Nu s-ar putea susține însă că
numirea curatorului este valabilă exclusiv în cazul în care există indicii că succesiunea este
vacantă. Notarul public poate să numească un curator special pentru apărarea drepturilor
moștenitorilor eventuali cât timp moștenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este
cunoscut.
Certificarea unor fapte prevăzute de lege este o categorie specifică de acțiuni notariale.
Prin certificarea de fapte pe cale notarială, un anumit fapt este confirmat de notarul public
după ce a luat cunoștință prin propriile simțuri. În toate cazurile este vorba despre un fapt,
chiar și când legea se referă la certificarea unui produs(30). Per a contrario, notarul public nu
poate fi sesizat pentru constatarea existenței ori a inexistenței unui drept. Această prerogativă
aparține instanței de judecată în condițiile art. 281 – 285 din Codul de procedură civilă din
Republica Moldova și art. 35 din Codul de procedură civilă al României.
Legiuitorul din Republica Moldova a stabilit faptele ce pot fi certificate, acestea fiind
enumerate în art. 51 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova. Având în vedere
că legea oferă, de principiu, posibilitatea certificării oricărui fapt, ni se pare important ca
notarul public, în afară de a constata faptul prin propriile sale simțuri, să fie și în stare să-l
înțeleagă în deplina sa semnificație. De aceea, propunerea noastră este ca certificarea oricărui
fapt de către notar să se poată realiza doar dacă această constatare nu necesită o pregătire de
specialitate în domeniul respectiv. Cu siguranță, nu este de dorit ca notarului public să i se
ceară, de pildă, certificarea unei situații de fapt de ordin medical ori contabil. Anume pentru a
înlătura situațiile de acest fel, legiuitorul a optat în art. 51 alin. (2) lit. g) al Legii nr. 246/2018
din Republica Moldova pentru exprimarea: „certificarea altor fapte care nu sunt date în
competența exclusivă a altor organe.”
Vom interpreta totuși art. 51 alin. (2) lit. g) al Legii nr. 246/2018 din Republica
Moldova în sensul (mai larg) în care se referă, de fapt, nu doar la o competență juridică
propriu-zisă a altor organe de a certifica anumite fapte, ci la prerogativele decurgând din lege
ale anumitor persoane (de exemplu, medicii) de a confirma o anumită situație de fapt ca
urmare a unor constatări personale.
A doua condiție este ca faptul să poată fi constatat personal de notarul public, deci
notarul trebuie să perceapă faptul cu propriile simțuri (ex propriis sensibus). Condiția este
deosebit de importantă, mai ales că legea nu distinge după cum faptul care se poate certifica
este dat de un eveniment pozitiv sau negativ. Astfel, la o primă vedere s-ar putea solicita și
certificări precum aceea a faptului că o persoană nu a vizionat niciodată un anumit film. Însă o
asemenea situație de fapt nu poate fi constatată de către notar, deoarece ea nu se poate verifica
personal de către acesta.
Faptele pe care notarul public din România este competent să le certifice sunt
enumerate în Legea nr. 36/1995. Anterior modificării aduse prin Legea nr. 77/2012, faptele
erau limitativ reglementate, ceea ce conducea la dificultăți practice, de vreme ce extinderea nu
putea, de regulă, să opereze, intrându-se în conflict cu nevoile participanților la circuitul
juridic. În consecință, cu ocazia schimbărilor normative, legiuitorul a conceput o reglementare
mai laxă a procedurii. Practic, așa cum se desprinde din art. 148 alin. (1) lit. g) al Legii nr.
36/1995, notarul public poate certifica orice fapte a căror certificare nu este dată în
competența exclusivă a altor organe.
Considerăm judicios punctul de vedere exprimat în urma unui caz din practica
judiciară conform căruia: „Cât privește atestarea apartenenței unei persoane la o anumită
religie, din punctul nostru de vedere, o asemenea procedură nu intră în competența notarului
public”. A Autorii Culegerii de practică notarială au considerat apartenența la o religie ca
fiind un fapt și notarul nu ar fi competent să constate, întrucât ar exista în această privință
competența „exclusivă a altor organe”. Credem că acea condiție de a fi în prezența unui fapt
nu este îndeplinită, cel puțin din perspectiva activității notariale, întrucât religia se manifestă
cu precădere în forul interior al persoanei, fiind imposibil de certificat.
Prezintă interes că o competență materială a notarului public din România de a
certifica fapte este prevăzută și de art. 12 al Legii nr. 36/1995, la fel ca majoritatea
procedurilor notariale. Acest articol însă, în mod bizar, acordă certificărilor două litere
distincte: lit. d) („certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege”), respectiv lit. o)
(„certificarea etapelor procedurale ale licitațiilor și/sau ale rezultatelor acestora”). În realitate,
în ambele situații este vorba despre certificarea unor fapte, procedura fiind similară.
Am constatat că în România, dar și în Republica Moldova, circulația cambială a fost și
este redusă în comparație cu nivelul de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate
acestea, există sisteme de drept în care protestul este, în mod exclusiv, în competența
notarului, precum: Ungaria, Republica Cehă sau Portugalia. Facem precizarea că în Republica
Moldova protestul cambiei se efectuează, în principal, prin Legea cambiei nr. 1.527/1993, iar
în România prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin. Nu vom insista cu
detalii legate de instrumentarea actelor de protest, de vreme celiteratura de specialitate din
această materie a analizat suficient de amănunțit orice aspect care ar putea interesa. În plus,
incidența în activitatea notarială a actelor de protest este deosebit de redusă. De exemplu, în
România, la nivelul anului 2014 au fost instrumentate pe cale notarială 96 de proteste,
numărul total de notari fiind de 2.339.

Procedurile de legalizare.
Procedurile de legalizare sunt proceduri prin care se oferă autenticitate (de aici și pro-
blema terminologică) unor anumite aspecte determinate de lege. Însă caracter autentic există
nu doar în procedura de autentificare ori în cea de legalizare, dar și în alte proceduri notariale,
după caz.
În Republica Moldova procedurile de legalizare sunt reglementate de Legea nr.
246/2018 din Republica Moldova, în art. 11 alin. (1) lit. g) − legalizarea semnăturilor de pe
documente și lit. h) – legalizarea semnăturii traducătorului sau interpretului autorizat.
Problema principală este că în legislația ambelor state nu se înțelege pe deplin care este
diferența între procedura legalizării și cea a autentificării. Teoretic, legalizarea semnăturii ar
trebui să fie ceea ce în alte state este cunoscut drept certification of signatures și prin care
obțin caracter autentic semnăturile părților, nu și conținutul înscrisului. Autoritatea care
certifică (legalizează) semnătura nu își asumă vreo responsabilitate pentru corectitudinea
legală a înscrisului, ci doar certifică autenticitatea semnăturilor.
Privitor la legalizarea semnăturilor traducătorului sau a interpretului autorizat [art. 11
alin. (1) lit. h) din Legea nr. 246/2018 din Republica Moldova], apreciem că întreaga res-
ponsabilitate cu privire la exactitatea traducerii aparține traducătorului (interpretului). De
fiecare dată când notarul trebuie să legalizeze semnătura traducătorului, autorizația acestuia
necesită a fi verificată. Legea nu ne oferă repere normative pentru a stabili în ce anume
trebuie să constea respectiva verificare, dar se poate considera că aceasta se realizează prin
prezentarea autorizației, precum și prin verificarea prezenței traducătorului (interpretului) pe
lista persoanelor autorizate de Ministerul Justiției.
În România, dispozițiile privind legalizarea semnăturilor traducătorului au fost
inserate în art. 152 al Legii nr. 36/1995. Credem că articolul nominalizat este amplasat într-un
mod necorespunzător în subsecțiunea intitulată „Efectuarea și legalizarea traducerilor”.
Efectuarea traducerilor și legalizarea traducerilor sunt două proceduri notariale care trebuie
percepute distinct, chiar dacă, din rațiuni de tehnică normativă, legiuitorul le reglementează
împreună.
Astfel, efectuarea și certificarea traducerilor se referă doar la situația în care notarul
este el însuși traducător și interpret autorizat de Ministerul Justiției. De facto, notarul public se
ocupă numai de certificarea semnăturii traducătorului, nu și de efectuarea traducerii. În acest
context, credem că mai corectă este formularea „efectuarea și certificarea traducerilor”, dată
de legiuitorul moldovean în art. 11 alin. (1) lit. l) al Legii nr. 246/2018 din Republica
Moldova.
Prezintă interes că legiuitorul român pare să tolereze și ipoteza în care persoana care a
efectuat traducerea nu este autorizată. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 178/1997 și art.
150 alin. (4) din Codul de procedură civilă român, dacă nu există un traducător autorizat
pentru limba în care sunt redactate înscrisurile, se pot folosi traducerile realizate de persoane
de încredere care cunosc acele limbi. Și în acest caz, semnătura traducătorului se legalizează.
Pe de altă parte, din textul normei de la art. 22 alin. (2) al Legii nr. 246/2018 din Republica
Moldova vedem că notarul are dreptul să efectueze personal şi sub răspundere proprie tra-
ducerea unui anumit act, dacă el posedă limba străină. Aici, în mod evident, apar mai multe
neclarități, deoarece verbul „a poseda” poate avea sensuri diferite, iar legislaţia nu oferă
răspuns la întrebările: cine stabileşte dacă un notar posedă o limba străină? Este necesară
prezentarea vreunui document care să certifice nivelul de cunoaștere a limbii străine de către
notar?

Eliberarea dublicatului.
O altă acțiune notarială este eliberarea duplicatului după actul notarial original. Dupli-
catul este un înscris care are același conținut și care produce aceleași efecte precum înscrisul
original, dar care este lipsit de semnăturile celor care au încheiat acel înscris. Duplicatul are
aceeași forță probantă ca și înscrisul original [art. 155 alin. (3) al Legii nr. 36/1995, respectiv
art. 285 din Codul de procedură civilă român], precum și aceeași forță executorie (art. 100 al
Legii nr. 36/1995).
Manifestă interes că, în Republica Moldova, actul notarial autentificat se întocmește
într-un număr de exemplare care corespunde numărului de părţi, plus un exemplar pentru
arhiva notarului. Toate exemplarele actului notarial se semnează de către părţi şi au aceeaşi
putere juridică (art. 23 al Legii nr. 246/2018 din Republica Moldova). O altă situație există
în România, întrucât părțile nu primesc un exemplar original al înscrisului autentic.
Originalul înscrisului se întocmește într-un singur exemplar și se păstrează în arhiva notarului.
Părțile, în schimb, primesc câte un duplicat de pe actul original [art. 97 alin. (4) al Legii nr.
36/1995].
Pentru că a dat preeminență duplicatului, legiuitorul român lasă impresia că a fost preocupat
să limiteze cât mai mult circulația actelor notariale autentificate ce poartă semnăturile părților.
Mai mult decât atât, Legea nr. 36/1995 şi Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.
36/1995 nu fac precizări în legătură cu situaţia în care notarul care a instrumentat actul
notarial nu mai este în funcţie. În acest caz, apreciem că eliberarea duplicatului se va face
decătre notarul public în a cărui arhivă se află actul în original. Dacă actele originale se află în
arhiva Camerelor Notarilor Publici, credem că eliberarea duplicatelor se poate face de către
un notar public desemnat de către Cameră. Ipoteza noastră este susţinută şi de dispoziţiile art.
155 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, text potrivit căruia competenţa eliberării duplicatelor de
pe actele emise de notariatele de stat sau de alte organe cu activitate notarială aparţine
instituţiei care a preluat arhiva acestora.
Duplicatul actului notarial nu este același lucru cu actul reconstituit. Actele care au
dispărut fără a mai fi rămas un exemplar original se reconstituie la cerere. Reconstituirea se
face de către notarul public în condițiile art. 157 al Legii nr. 36/1995. În sistemul fostului
notariat de stat, reconstituirea (refacerea) înscrisurilor notariale era doar de competența
instanțelor judecătorești. Soluția Legii nr. 36/1995 este mult mai rațională, de vreme ce
reconstituirea presupune un element contencios doar uneori, iar nu ca regulă. În condițiile în
care părțile se înțeleg, este firesc pentru ele să își poată rezolva problema pe cale amiabilă.
Generalizând cele expuse, ajungem la concluzia că legislatorul din Republica Moldova
și România a enumerat prin lege cele mai importante acte și acțiuni notariale ce pot fi
îndeplinite de către notarii publici, fără a prejudicia însă prerogativa notarilor de a fi
însărcinați și cu alte competențe stabilite în acte normative speciale.
Întrucât numărul actelor și acțiunilor notariale nu poate fi concretizat într-o lege și
întrucât notarul poate autentifica diverse acte la solicitarea părților, legislatorul a indicat că
notarul este în drept să întocmească și să îndeplinească orice acte şi acţiuni prevăzute de
actele normative.
Explicațiile și sfaturile pe care notarul public le oferă beneficiarilor în cadrul unei
proceduri notariale fac parte din obligația legală de consiliere și nu sunt consultații juridice.
Dată fiind reglementarea lacunară din această materie, recomandăm ca acordarea de
consultații juridice notariale să fie efectuată cu mare prudență din partea notarilor publici.
În cadrul consilierii pe care o acordă, notarul public nu este obligat să explice părților efectele
juridice ale fiecărei clauze cuprinse în actul notarial. Explicarea tuturor clauzelor ar fi imposi-
bilă în practică și ar determina părțile să scape din vedere ceea ce este esențial. Notarul public
este obligat doar să dea îndrumările necesare, cu alte cuvinte să dea explicații numai cu
privire la efectele acelor clauze care necesită explicitări.
În temeiul cercetărilor efectuate asupra divorțului prin procedură notarială în
Republica Moldova și în România, putem afirma că legislația ambelor state în materie este
una dintre cele mai progresiste. Atitudinea legiuitorului moldovean și român este, în opinia
noastră, matură, echilibrată și realistă, ceea ce se traduce printr-o reglementare echitabilă, care
reușește să asigure ocrotirea intereselor generale ale societății, concomitent cu respectarea
egalității de gen, a libertăților personale și a dreptului la viața privată.
Am constatat că, în România, normele juridice cu privire la procedura de mediere
notarială sunt bine elaborate, în timp ce în Republica Moldova lipsește mecanismul juridic
special care să acorde notarilor pârghiile necesare pentru autentificarea acordurilor de
mediere. Singura dispoziție legală în acest sens este prevăzută de art. 35 al Legii din
Republica Moldova nr. 246/2018 și se referă la autentificarea tranzacțiilor rezultate dintr-o
mediere, în care rolul de mediator îl are o altă persoană decât notarul public.
În legislația ambelor state nu se înțelege pe deplin care este diferența dintre procedura
lega-lizării și procedura autentificării. Teoretic, legalizarea semnăturii ar trebui să fie ceea ce
în alte state este cunoscut drept certification of signatures și prin care obțin caracter autentic
semnăturile părților, nu și conținutul înscrisului. Autoritatea care certifică (legalizează)
semnătura nu își asumă vreo responsabilitate pentru corectitudinea legală a înscrisului, ci doar
certifică autenticitatea semnăturilor.
Este de menționat faptul că Instrucţiunile privind îndeplinirea procedurii divorţului de
către notarii publici, aprobate în baza Hotărârii Biroului Executiv al Consiliului Uniunea
Națională a Notarilor Publici din România nr. 15/2011 conțin o serie de texte care derogă
nepermis de la dispozițiile Legii nr. 36/1995, motiv pentru care pot fi privite doar ca având
valoare de recomandare.
Cuvânt final!

În prezent în Republica Moldova spre regret nu există o asociaţie a notarilor care ar


include la rîndul său toţi notarii, precum şi există un organ consultativ, la care, în caz de
necesitate, notarul ar putea să se adreseze direct.
Totuşi, trebuie de menţionat că Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova nu poate
acorda persoanei, care desfăşoară activitatea notarială, o consultaţie juridică la un nivel înalt,
avînd numai obligaţia de a asigura practica notarială unică. În final este necesar de menţionat
discrepanţele care sunt prezente în organizarea notarială.
Odată cu lichidarea Camerelor şi ale Uniunii au confirmat existenţa unor divergenţe în
interiorul profesiei. Notarii neavînd încredere în modalităţile şi procedeele de administrare a
profesiei n-au mai dorit să se unească benevol într-o asociaţie, astfel în prezent avem 3
asociaţii de notari care apără interesele notarilor, în aceleaşi timp au fost observate conflicte
dintre aceste asociaţii.
Propun de a transpune implementarea în practică a politicilor notariale să fie puse pe
seama unei singure asociaţii care ar întruni majoritatea notarilor.
În urma cercetărilor expuse sunt de părerea că organizaţiile obşteşti necesită să se
întrunească pentru a apăra şi promova drepturile notarilor, precum şi pentru a reprezenta
notariatul peste hotarele Republicii Moldova, atitudinea negativă faţă de camerele notarială
mai persistă şi în prezent printre rîndurile notarilor fiind denumite şi ”maşini de colectat
bani”, deoarece conform legislaţiei vechi notarii erau obligaţi să verse în bugetul camerelor
notariale 5% din venit, ceea ce constituia o sumă destul de impunătoare, şi de aceea au
intervenit nemulţumiri în rîndurile notarilor.
Însă dreptul la asociere este un drept fundamental fiind reglementat de Legea cu
privire la asociaţiile obşteşti, legea cu privire la notariat, astăzi este necesar de reglementat
unele recomandări notarilor pentru a le ridica spiritul de asociere şi încredere în forţele
proprii, cu care vor putea mult mai uşor să lupte contra conflictelor apărute.
Luînd în consideraţie toate probleme relatate în prezenta lucrare, organizarea notarială
existentă în prezent în Republica Moldova necesită o reformare totală, nefiind suficientă o
modificare sau completare locală.
Drept urmare, se propune elaborarea unei noi legi cu privire la organizarea notarială,
care va exclude problemele existente şi va crea un cadru legal necesar pentru constituirea unui
notariat liber, unui garant real şi eficient în justiţia preventivă.

S-ar putea să vă placă și