Unirea oamenilor , a entităţilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura un pericol comun reprezintă un

drept natural, care are determinări de ordin ontologic, nomologic, axiologic, praxiologic şi teleologic. Analiza
evenimentelor istorice petrecute din evul mediu până în zilele noastre ne oferă o multitudine de situaţii în care
entităţile sociale au creat alianţe sau coaliţii pentru promovarea unor interese prin acţiuni defensive sau
ofensive.
Desfăşurarea şi încheierea „Războiului Rece” au condus la prăbuşirea sistemului bipolar de organizare a
arhitecturii internaţionale de securitate şi trecerea la un sistem în care se confruntă două tendinţe: organizarea
arhitecturii de securitate pe criteriul unipolarităţii, pe de o parte, dorit şi promovat de către SUA şi, pe de altă
parte, organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul multipolarităţii, promovat de către unele state şi
organizaţii precum Federaţia rusă, R.Chineză, Franţa şi Uniunea Europeană.
În cadrul fenomenului de globalizare se manifestă tot mai mult creşterea interdependenţelor dintre state
şi dintre diferite organizaţii neguvernamentale care depăşesc cadrul statului naţional. Iată, aşadar, un complex
de relaţii care pot scăpa de sub controlul unor organisme internaţionale şi care pot conduce la fenomene
entropice.
Complexitatea relaţiilor şi problemelor internaţionale, necesită creşterea rolului unor organisme
internaţionale precum ONU, OSCE, UE concomitent cu reformarea acestora.Alianţele militare trebuie să aibă
un caracter defensiv şi să fie compatibile cu scopurile şi principiile O.N.U., apărarea fiind considerată un drept
natural al tuturor entităţilor sociale, inclusiv a statelor sau grupurilor de state.
Sintagma de alianţă militară a intrat demult în limbajul politic, diplomatic, militar şi academic, având
determinări de ordin politic, militar, axiologic, teleologic şi ontologic.
Alianţa militară poate fi definită ca o „înţelegere consemnată într-un tratat prin care statele
semnatare îţi asumă obligaţia reciprocă de a acţiona, cu toate sau numai cu o parte din forţele lor armate,
împotriva unui adversar comun.1De asemenea alianţa militară mai este definită ca „o înţelegere încheiată pe
baza unor acorduri oficiale între două sau mai multe state, cu obiective politice şi militare pe termen mediu
şi lung, care urmăreşte realizarea unor interese şi scopuri comune, precum şi promovarea valorilor
naţionale ale membrilor săi”.2Aşadar alianţa militară presupune existenţa şi semnarea unui tratat de către două
sau mai multe state, structuri politico-militare de conducere comune, precum şi forţe armate de alianţă. În
cuprinsul tratatelor se regăsesc normele, principiile, valorile, obligaţiile statelor membre şi modalităţile de
prevenire şi respingere a unei agresiuni armate în condiţiile respectării Cartei O.N.U. Structurile politico-
militare de conducere comună se realizează pe baza principiilor din tratat, organizarea şi funcţionarea acestora
fiind în concordanţă cu scopul şi obiectivele comune.
Proiectarea şi realizarea unei alianţe militare presupune:
-identificarea intereselor de securitate comune şi armonizarea acestora;
-analiza mediului internaţional de securitate şi, îndeosebi a riscurilor, ameninţărilor şi pericolelor existente şi a
celor ce ar putea apărea la adresa securităţii comune;
-elaborarea tratatului comun cu principiile normele şi modalităţile de respingere a unei agresiuni armate în
concordanţă cu dreptul internaţional şi cu revederile Cartei O.N.U.;
-acceptul statelor de a adera la alianţa militară;
-crearea structurilor politico-militare de conducere comună;
-stabilirea resurselor necesare şi a obligaţiilor comune şi individuale de ordin politic, militar şi financiar;
-elaborarea conceptelor strategice pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune;
-asigurarea funcţionalităţii alianţei prin desfăşurarea de activităţi politice şi militare comune şi prin
dimensionarea şi adaptarea acestora la noile provocări la adresa securităţii comune.
Confruntările la începutul mileniului al treilea între state, grupări de state şi alianţe politico-militare, vor
fi determinate de scopurile şi interesele acestora atât la nivel local, cât şi la nivel regional şi global, acestea
constituindu-se în factori de mişcare pentru state, grupări sau alianţe.

1
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, R.Moldova, 1994.
2
Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti , 2001
 Din anumite puncte de vedere interesele pot fi : interese naţionale, interese specifice, interese globale,
interese regionale, interese de securitate, interese economice, interese politice, interese ideologice.
Deşi domeniile de confruntare îmbracă forme distincte, ca: domeniul politic, domeniul ideologic, domeniul
economic, domeniul civilizaţional, domeniul teritorial, domeniul militar etc., faptul că ele, într-o eventuală
confruntare, constituie tot atâtea variante şi punţi de acţiune, determină o abordare a problemei în globalitatea
ei şi nu pe părţi ceea ce ar duce inevitabil la o înţelegere eronată a problemelor fundamentale, a fenomenelor.
Interdependenţele dintre acestea fac posibilă existenţa statului, constituirea de grupări de state sau alianţe
politico-militare.
Dintotdeauna, spaţiul a constituit suportul, mediul în care actorii îşi dispută interesele. În epoca actuală
spaţiul prezintă un interes major numai pentru recurgerea la ultimul argument, forţa în forma ei militară,
confruntările militare de amploare, cunoscut fiind faptul că dominaţia spaţiului, pe verticală conferă subiectului
o superioritate de necontestat. Teritorialitatea se manifestă în spaţiul politic prin spaţiul de suveranitate,
delimitat de frontierele de stat, şi prin spaţiul de control politic concretizat în zona în care un actor îţi impune
voinţa politică.
Spaţiul economic de departe domeniul cel mai actual de confruntare între marii actori ai lumii, lupta
pentru accesul şi controlul în anumite zone duce la tensionarea sau chiar la deteriorarea gravă a echilibrului
sistemului relaţiilor internaţionale.
Astăzi, zonele de fricţiune sau de convergenţă s-au coagulat în jurul marilor bazine de resurse energetice
şi a punctelor strategice. Golful Persic, cu resursele sale energetice şi disputa pentru controlul traseelor din zona
Mării Caspice fiind de actualitate.
Ca un motor al dezvoltării economice, spaţiul tehnologic constituie un domeniu de confruntare intens
disputat. Tehnologia, sistemului educaţional şi creşterea economică constituie principalele elemente de putere.
Locul şi rolul unui actor în ecuaţia de putere sunt date de potenţialul său de putere.
Tehnologia va putea permite curând distrugerea elementelor cheie ale unui obiectiv militar fără a ucide
soldaţi sau a distruge complet ţinta. Tehnologia, prin tehnici şi procedee de prelucrare a minţii, va permite ca
adversarul să devină aliat şi va constitui baza fabricării informaţiilor, transportului lor la ţintă şi evaluării
efectelor. Tehnica şi mijloacele de luptă pe şi sub apă, în teren, în aer şi în cosmos, armamentele inteligente şi
utilizatorul lor, luptătorul secolului XXI, vor asigura supremaţia în toate domeniile de confruntare.
Domeniul militar constituie spaţiul de confruntare al statelor şi alianţelor atunci când toate argumentele
au fost epuizate. Echilibrele şi dezechilibrele de putere determină starea sistemului relaţiilor internaţionale.
Dacă echilibrul este asociat cu pacea şi securitatea, dezechilibrul, prin intensitate şi gradualitate, conduce la
starea de criză, la conflicte de toate felurile – diplomatice, ecologice, ideologice – în ultimă instanţă la război.
Apariţia şi dezvoltarea armelor nonletale, o revoluţie în domeniul militar nu vor reuşi să aibă acelaşi
impact pe care l-a avut producerea sau deţinerea armei nucleare.La începutul mileniului al treilea alianţele
politice şi militare au poziţii dominante în sfera de putere ale căror coordonate le permit să intervină decisiv
pentru asigurarea mediului de securitate global.
Rolul alianţelor politice şi militare este de a evalua corect şi oportun riscurile şi ameninţările la adresa
democraţiei şi stabilităţii, a securităţii pe plan local, zonal şi global şi de a interveni, făcând apel la toate
mijloacele de care dispun, inclusiv la forţa armată, pentru contracararea şi neutralizarea acestora. Prin urmare,
rolul principal îl constituie asigurarea păcii şi securităţii mondiale.
La începutul mileniului al treilea alianţele politice şi militare au poziţii dominante în sfera de putere ale
căror coordonate le permit să intervină decisiv pentru asigurarea mediului de securitate global.
Rolul alianţelor politice şi militare este de a evalua corect şi oportun riscurile şi ameninţările la adresa
democraţiei şi stabilităţii, a securităţii pe plan local, zonal şi global şi de a interveni, făcând apel la toate
mijloacele de care dispun, inclusiv la forţa armată, pentru contracararea şi neutralizarea acestora. Prin urmare,
rolul principal îl constituie asigurarea păcii şi securităţii mondiale.
Evoluţiile politico-militare regionale sau continentale pot conduce la stări şi procese conflictuale care
impun crearea unor coaliţii militare. Spre deosebire de alianţele militare, care se constituie, de regulă, din timp
de pace, coaliţiile militare se constituie pe timp de război.
 Coaliţia militară se defineşte ca fiind o „înţelegere temporară realizată între două sau mai multe state,
în scopul ducerii unui război comun”3 sau „un aranjament politic şi militar ad-hoc între două sau mai multe state
în vederea desfăşurării unor acţiuni comune”4.
Dacă majoritatea alianţelor militare şi-au demonstrat eficienţa şi durata existenţei, coaliţiile militare au avut o
existenţă doar pe timpul desfăşurării războiului iar atunci când interesele au cerut-o unele state au trecut în
alianţa sau coaliţia adversară (Exemple sunt nenumărate în istorie, cu precădere pe timpul celor două războaie
mondiale).
Structura şi scopul coaliţiilor militare sunt determinate de situaţia în care se desfăşoară războiul,
potenţialul economic şi militar al participanţilor la coaliţie, de interesele de grup şi individuale, de normele
dreptului internaţional şi de poziţia opiniei publice faţă de evenimentele în curs de desfăşurare. Referitor la
acest aspect, reputatul om politic francez Michael Debre, pe vremea cât era ministerul apărării, considera că „o
naţiune este întotdeauna singură în faţa destinului său în sensul că nici o naţiune nu poate să se aştepte ca o altă
naţiune să lupte pentru ea, decât cu două condiţii: să fie în joc interesele acestei alte naţiuni, iar naţiunea
periclitată să facă tot ceea ce trebuie pentru ea însăşi”.5
Studiul coaliţiilor politico-militare şi al războaielor de coaliţie în spirala istoriei ne oferă învăţăminte
referitoare la: mobilul constituirii, criteriile politice, militare, juridice şi economice pe care se bazează relaţiile
dintre parteneri, treptele organizării, conducerea, structura şi modul de acţine.
Evoluţia situaţiei internaţionale în deceniile premergătoare primei conflagraţii mondiale s-a caracterizat
prin constituirea celor două coaliţii politico-militare. Puterile Centrale şi Antanta, în care vor intra iniţial
principalele puteri europene adverse.
Înţelegere temporară realizată între două sau mai multe state în scopul ducerii unui război în comun”
(Lexicon militar)
o scopul şi obiectivele sunt mai concrete şi vizează respingerea unei agresiuni şi înfrângerea
adversarului;
o se constituie în situaţii de criză şi de război;
o aranjamentele internaţionale ce însoţesc coaliţiile oferă, în principiu, doar recunoaşteri şi nu
garanţii;
o coaliţiile nu ţin cont de sistemul de valori, ci de interesele conjuncturale;
o aderarea la coaliţie se face din mişcare” (Ex. coaliţia antifascistă care s-a format în timp de
război, coaliţia care a intervenit în 2003 în IRAQ etc).;
o intrarea în coaliţie se poate face şi sub presiunea unor state intrate deja în coaliţie;
o natura relaţiilor în cadrul coaliţiilor este mai puţin formală şi se bazează pe înţelegeri ad-hoc;
o forţele militare combinate au un grad redus de integrare în cadrul coaliţiilor, planurile de operaţii
şi procedurile sunt puse la punct în acţiune;
o caracterul coaliţiilor este defensiv sau ofensiv şi vizează înfrângerea adversarului şi impunerea
condiţiilor de pace.

Dacă majoritatea alianţelor militare şi-au demonstrat eficienţa şi durata existenţei, coaliţiile militare au avut
o existenţă doar pe timpul desfăşurării războiului iar atunci când interesele au cerut-o unele state au trecut
în alianţa sau coaliţia adversară.

3
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, R.Moldova, 1994.
4
Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale Bucureşti, 2001.
5
Traian Grozea, Eseu despre strategia apărării, Editura Militară, Bucureşti, 1976.