Nuvela istorică: Al. Lăpușneanul, de C.

Negruzzi

Definiția: Nuvela este specie a genului epic, cu un singur fir narativ, încadrată ca dimensiune între
schiță și roman (mai mare ca schița și mai mică decât romanul) cu personaje puține, caracterizate în
funcție de participarea lor la acțiune. Nuvela istorică este strâns legată de epoca romantismului,
perioadă în care evenimentele istorice au modificat esențial destinele umane, iar omul însușii a
descoperit dependența sa de istorie.
Caracteristici:
 se distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune si prin viziunea autorului;
are ca temă evocarea artistică a unei perioade din istoria națională, locul și timpul acțiunii fiind
precizate;
 subiectul prezintă întâmplări care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
 personajele au nume, unele trăsături și acțiuni ale unor personalități istorice, dar elaborarea
lor se realizează prin transfigurare artistică, în conformitate cu viziunea autorului;
 reconstituirea artistică a epocii se realizează și prin culoarea locală (mentalități,
comportamente, relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj), conferită de arta narațiunii și
a descrierii.
 personajele sunt mari personalități istorice, construite din calități și defecte la fel de mari;
 sub marca obiectivității, naratorul poate fi și implicat, pentru că transmite o anumită judecată
asupra istoriei, judecata autorului textului;
 timpul și spațiul sunt bine delimitate, detaliul ocupând un loc semnificativ;
 limbajul exploatează registrele arhaic, regional, popular, care sporesc expresivitatea textului
și au capacitatea deosebită de a zugrăvi culoare locală.

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi,
apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei "Dacia literară", înscriindu-se într-una dintre
direcţiile imprimate de programul acesteia, "Introductie", conceput de Mihail Kogălniceanu şi anume
inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în
principal, din cronica lui Grigore Ureche și Miron Costin.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei de a
doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Viziunea despre lume în acest discurs literar
se bazează pe ideea că puterea pare să fie urmărită de un soi de fatalitate, e condamnată să-și ascundă
vulnerabilitatea prin vestimentație. Din acest punct de vedere, viziunea scriitorului prezintă
asemănări cu cele din dramele istorice ale lui Shakespeare potrivit cărora orice suveran e un
instrument al puterii, acesta având aspectul brutal al unui mecanism care îl dezumanizează pe
individul pus să o servească.
Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid, fiind organizată
în patru capitole, fiecare purtând un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia:
• "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." - cuvintele aparţin lui Alexandru Lăpuşneanul, ca răspuns la
îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei, adresat lui de către boierii veniţi să-1 întâmpine;
• "Ai să dai samă, doamnă!..." - este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul, ameninţare
adresată doamnei Ruxanda, soţia domnitorului;
• "Capul Iui Motoc vrem..." - sunt cuvintele mulţimii de ţărani, veniţi la Curtea domnească să se
plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foamete, de viaţa lor devenită insuportabilă;
• "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." - sunt cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanul,
aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor care-1 călugăriseră.

Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente literare:

a. clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al nuvelei, echilibrul tablourilor, acestea
fiind în număr de patru, semnificațiile simbolice ale numărului fiind legate de ale pătratului și
ale crucii, sugerând solidul, terestrul, universalitatea, forța. Personajele aparțin în general
aristocrației, se accentuează valorile morale, iar limbajul este elevat.
b. romantismul, reprezentat atât de psihologia şi tragismul personajului, cât şi de scenele
cutremurătoare. Apare personajul excepțional în împrejurări excepționale,antiteza, ca
principală metodă de caracterizare a personajelor, alături de scene romantice (otrăvirea lui
Lăpușneanul)
c. realismul, ilustrat de adevărul istoric al celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul.

Titlul nuvelei situează în centrul narațiunii personajul care polarizează interesul epic și mesajul
operei, un erou literar de mare forță. Forma articulată a numelui propriu este un arhaism morfologic
subliniind unicitatea personajului.
Acţiunea este clară şi se bazează pe conflictul bine evidenţiat dintre domnitor şi boierii care-1
trădaseră în prima domnie şi-1 siliseră să părăsească tronul Moldovei. Naratorul omniscient şi
naraţiunea la persoana a Hl-a definesc perspectiva narativă a nuvelei. Timpul narativ este
cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar
spaţiul narativ este real, Moldova secolului al XVI-lea. Singura abatere de la acest principiu este
secvența retrospectivă din capitolul al doilea, în care se evocă destinul urmașilor lui Petru Rareș,
episod încheiat cu motivația căsătoriei lui Lăpușneanul cu domnița Ruxanda.
Incipitul (primul capitol) este reprezentat de informaţia cu caracter istoric despre Ştefan
Tomşa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă. Sub mottoul "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreu... ", care este şi primul episod al nuvelei, naratorul relatează episodul venirii lui Alexandru
Lăpuşneanul în Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua domnie, tronul ţării, fusese izgonit de către
Despot-vodă, printr-un complot pus la cale de marii boieri moldoveni. Acesta, la rândul său, fusese
ucis de către Ştefan Tomşa care "acum cârmuia ţara". Întâmplările narate sunt proiectate pe un
fundal în care se schițează un tablou de epocă al Moldovei în veacul al XVI-lea, cu desele schimbări
de domnie și ceremonialele curții, cu uneltirile boierilor și răzbunările vremelnicilor domni, cu
necurmata năvală a turcilor sau a tătarilor și cu nădejdile mereu înșelate ale celor simpli.
Alexandru Lăpuşneanul izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a
izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar
fi fost vândut de boieri". De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii trădători,
împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de narator, constituie
fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-1 trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de graniţă:
vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici, Aceştia vor să-1 convingă să
renunţe la tron, deoarece "ţara este liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te iubeşte".
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunde
boierilor, cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt",
deschizând astfel conflictul diplomatic. Replicile sunt însoțite de notații privind mimica, gestica, prin
care se dezvăluie trăirile lăuntrice ale eroilor. În dialogul cu boierii protagonistul își dezvăluie
temperamentul impulsiv, abilitatea politică ori marea luciditate cu care judecă oameni și evenimente.
Boierii încearcă să-1 convingă să renunţe la ocuparea tronului, apelând la formule patriotarde privind
"biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura el "lăcomia acestor cete de păgâni?". Speriat de
ameninţările lui Lăpuşneanul, Moțoc cade în genunchi, dar domnitorul nu se lasă păcălit de
tertipurile boierului, pe care-1 ştie "învechit în zile rele", deoarece îl trădase "pre Despot, m-ai
vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Cu toate acestea, Lăpuşneanul îi promite să-l cruţe,
pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că "sabia mea nu se va mânji în sângele tău".
Cuvintele prin care îi promite lui Moțoc că nu își va mânji sabia cu sângele său au valoare de
premoniție și demonstrează capacitatea eroului de a intui psihologia celor din jur.
 Al doilea capitol are. ca motto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi nădejde", însă boierii sunt înspăimântaţi, fiind
conştienţi că poporul "îi urăşte", iar noul domn "nu-i iubeşte".
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în afară de
Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile feudalităţii", apoi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia
averile şi le taie capetele, " la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai mică plângere [...],
capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua
locul".
Apariția doamnei în sala tronului prilejuiește inserția unei secvențe retrospective, în care se
evocă destinul Ruxandei și al fraților ei, de la moartea părintelui lor,Petru Rareș. Naratorul inserează
o scurtă biografie doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la "hronică", din care reiese faptul că, după
moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă, sub tutela celor doi
fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească. Ruxanda îi fusese hărăzită
lui Joldea, dar Lăpuşneanul îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el cu fiica "bunului Petru Rareş",
ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Biografia doamnei Ruxanda insistă asupra
acelor aspecte care conturează un personaj romantic: descendența ilustră, umbrită de un destin
nefericit, orfană, lipsită de șansa de a-și determina soarta. Feminitatea fragilă, sensibilitatea,
neparticiparea la viața cetății sunt în mare parte motive romantice, dar și trăsături care evidențiază
statutul femeii în evul mediu. Această secvență are o dublă finalitate estetică: ea conferă autenticitate
evenimentelor prin apelul la documentul istoric și are un rol important în caracterizarea personajelor,
instituind o antiteză romantică între lăpușneanul și gingașa doamnă Ruxanda. Pornind de la detalii
vestimentare, se continuă cu elemente de portret, insistându-se asupra laturei psihologice. Se
transferă conflictul politic într-unul moral.
Intrarea domniței Ruxanda pe scena evenimentelor se produce într-o circumstanță care
reunește tripla ei ipostază: de doamnă a țării, de soție și de mamă. Ea acționează din propria
inițiativă, ci impulsionată de amenințarea rostită de văduva unui boier ucis de Lăpușneanul, care o
consideră vinovată că nu stăvilește setea de sânge a soțului ei.
Intrarea în sala tronului îi dă autorului prilejul descrierii vestimentației impresionante,
cuvenită unei soții de domn. Ea respectă ritualul de la curte și sărută mâna domnitorului, care o ridică
tandru și o sărută pe frunte, numind-o frumoasa mea doamnă. Surprins de prezența ei matinală,
Lăpușneanul vrea să afle motivul vizitei. Faptul că i se adresează soțului ei cu formule elogioase ca
bunul meu domn, viteazul meu soț, preaputernic, nu diminuează mânia domnitorului, care își
schimbă brusc atitudinea, uimit de îndrăzneala femeii de a se amesteca în treburile domniei.
Registrul lingvistic se schimbă, doamna devine muiere nesocotită, și Lăpușneanul își reprimă cu greu
impulsul de a scoate jungherul din teacă pentru a-i pedepsi cutezanța.
Episodul central al capitolului este dramatizat prin dialogul dintre Lăpușneanul și soția sa,
Ruxanda. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica "bunului Petru Rareş" înspăimântată de
cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu
omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase "Ai.. să dai
samă, doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi frații". Zâmbind, Alexandru-vodă
îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca motto "Capul lui Motoc vrem...". în
acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a personajului. Alexandru
Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor boierilor" să participe împreună la slujba de la Mitropolie, după
care erau cu toţii invitaţi "să prânzească la curte", cu scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca
niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul venise la biserică îmbrăcat "cu toată pompa domnească" şi,
după ce a ascultat cu smerenie slujba, "s-a închinat pe la icoane [...], a sărutat moaştele sfântului", a
rostit un discurs emoţionant, vorbind în pilde (Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba! ; Nu toate
păsările ce zboară se mănâncă; Bate-voi păstorul și se vor risipi oile; Sunt alți trântori de care
trebuie curățit stupul etc.) în finalul căruia îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte "pre boieri să vie ca să
ospăteze împreună".
Cu o intuiție artistică surprinzătoare pentru epocă, Negruzzi pune eroul său sub semnul
timpului,ca sub semnul unui destin. Sunt notate semnele prevestitoare prin care puterea
dumnezeiască se face cunoscută: ,, Spun că îm momentele acelea, când Lăpușneanul își terminase
cuvântarea și merse să se închine la moaștele sfântului Ioan, era foarte galben la față și racla
sfântului ar fi tresărit.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi boieri
"se bucurau de o schimbare" care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna noi averi
"din sudoarea ţăranului".
Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , "adunându-se boierii, 47 la
număr". Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, "toţi slujitorii de
pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se "năpustiră cu săbiile în ei".
Perspectivei naratorului i se adaugă perspectiva celor două personaje care asistă la derularea acestei
scene sângeroase. De sub arcada ferestrei, Lăpușneanul privea măcelul ce începuse râzând, cu
satisfacție deplină, în vreme ce Moțoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simțea părul
zburlindu-i-se pe cap și dinții clănțănind.
Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante.
În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri, "dasă
larmă pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod, tot oraşul" venise la porţile curţii domneşti.
Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă faţă de Moțoc pornirea de
"a da cu tunurile în prostimea aceea". Pentru prima dată în literatura noastră este adus în scenă
personajul colectiv.
Moțoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, "nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute de
mojici". Întrebată ce vrea, "prostimea rămase cu gura căscată", deoarece ei veniseră fără un scop
anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep să-şi strige nemulţumirile: "Să micşureze
dăjdiile! [...] Sâ nu ne mai jăfuiască! [...] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au luat toţi Motoc!".
Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige "Capul lui Motoc vrem!"-Moțoc, înspăimântat peste măsură, se
lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o biserică, "să postesc cât voi mai ave
zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de la monăstirea Neamţului!". Imediat
însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă pe vodă să pună "tunurile într-înşii... Să moară
toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!". Vodă îi răspunde cu sânge rece: "Proşti, dar mulţi! "
şi, profitând de această situaţie, Lăpuşneanul îl dă pe Moțoc norodului, care se repede asupra lui şi-1
sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi
promisese. Se accentuează astfel un puternic conflict social.
Linşarea boierului Motoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a mulţimii,
care s-a repezit asupra lui ca o "idră cu multe capete [...] şi într-o clipală îl făcu bucăţi".
Lăpuşneanul pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşează în mijlocul mesei, "după
neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se încheia
prin capul unui logofăt mare". Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică
promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului: "Femeia tot femeie
[...], în loc să se bucure, ea se sperie".
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto: "De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc si eu...". Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi
nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi
seca pe care avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe care
nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat din nou de aceştia.
Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece naratorul nu relatează
întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul
frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe
mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său,
Bogdan. Bântuit de stafiile victimelor sale, ca și eroul lui Shakespeare, eroul se crede la ușa
mormântului. Mitropolitul şi episcopii, "crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele
Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn al Moldovei. Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al lui
vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se
îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanul se enervează, îşi pierde complet controlul şi-i ameninţă cu
moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi
am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei". Se
conturează astfel un conflict interior, psihologic, între voință și neputință. Îngrozită de ameninţările
lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i pune soţului ei otravă în
băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1 numeşte "crud şi cumplit".
Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la
suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai
era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî".
Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care "se zvârcolea în spasmele
agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră", până când, în
sfârşit, "îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o pată de sânge în
istoria Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi astăzi portretul lui şi a
familiei sale".
George Călinescu vorbind de importanța acestei nuvele accentuează faptul că Alexandru
Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor
prestigiul unei limbi universale.
 Caracterizarea personajului principal
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepțional,
care acționează în împrejurări excepționale. El întruchipează tipul domnitorului tiran și crud. .
Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și psihologic. Pe lângă
defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex.
Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii
boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii care l-au
trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat de sânge, ci un
domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor. Dominat de atracția
puterii, Alexandru Lăpușneanul este o mare revărsare de energie pusă în slujba răbunării.
În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În
caracterizare directă, însuși autorul precizează: ”dorul lui cel tiranic”, ”vorbele tiranului”, alte
personaje îl caracterizează direct astfel: ”bunul meu domn”, ”viteazul meu soț” (doamna Ruxandra),
”crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan).
Cele mai multe dintre trăsăturile de caracter sunt evidențiate prin gesturi, prin mimica, prin
felul de a vorbi. Gesturile și mimica sunt puse în evidență printr-o serie de expresii ca: "silindu-se a
vorbi", "ochii scânteiară ca un fulger", "răspunse cu sânge rece", "mâna lui se rezema pe junghiul
din cingătoarea sa" etc. Toate acestea scot în relief ipocrizia și mânia, capacitatea de disimulare și
dorința de a se răzbuna, însușiri prezentate nuanțat și convingător.
Aceleași însușiri, dar și altele, ca hotărârea neabătută, tandrețea simulată, ura și dușmănia,
disprețul și răutatea sunt exteriorizate prin felul său de a vorbi. El vorbește ca un înțelept, în baza
experienței acumulate, în proverbe și pilde: "Lupul părul schimbă, iar năravul ba", "nu toate păserile
ce zboară se mănâncă", etc. Atunci când face, ipocrit, paradă de cucernicie și vorbește în biserică, își
colorează discursul cu ziceri din Sfânta Scriptură: "Bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile", "Să
iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine". Când își iese din fire, își manifestă impulsivitatea și
agresivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite în vocativ: "ești un tâlhar și un
vânzător", "pocitanii", "boaite","cățeaua asta", "muiere nesocotită" etc.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observație a gesturilor, a mimicii se
dezvăluie toată mișcarea psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a
întâlnirii dintre Alexandru Lapusneanul, venit să urce pe tronul Moldovei pentru a doua oară, și solia
de boieri conturează conflictul puternic dintre domn și boierii trădători, evidențiind trăsătura
fundamentală a domnitorului: voința neclintită de a domni ca un autocrator, impunându-și ferm
autoritatea tiranică. Lăpușneanul îi primește protocolar și rezervat "silindu-se a zâmbi". Replicile
arată siguranță de sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și
dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate: "Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit
să o mântui; știu că țara mă așteaptă cu bucurie". Ultima parte a replicii este scânteia care
declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o
izbucnire de furie și ură abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimată în replici scurte, tăioase, care pun
în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu
boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentință: "Daca voi nu vreți, eu vă
vreau,... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi, și voi merge și cu voia ori fără voia voastră".
În partea a treia, Lăpușneanul, își va regiza cu mare rigurozitate mișcările: "După ce a
ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, și , apropiindu-se de racla
sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, și a sărutat moaștele sfântului". Este momentul în
care personajul se domină magistral, fiind un stăpân al artei disimulării. El este un excelent actor,
dovedind inteligență, tact, un echilibru interior desăvârșit. Domnitorul Moldovei folosește, în scopul
câștigării încrederii totale a boierilor ce-l urau și se temeau de el, argumente hotărâtoare: nu numai
gesturile, mișcările, expresia feței, dar mai ales extrase din Biblie anume alese. Scena uciderii
boierilor, a dialogului dintre Lăpușneanul și Moțoc, "retrași lângă fereastră", capătă viață într-un
tablou plin de mișcare ce se derulează parcă aievea. Cinismul lui vodă "El râdea", și groaza lui
Moțoc care se silea "a râde ca să placă stăpânului" , simțind "părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi
clănțănind" sporesc dramatismul. Luciditatea, sângele rece, tonul sarcastic în fața scenei sângeroase
la care asistă, comportamentul disprețuitor și cinic față de Moțoc, pierit de groază, dezvăluie un om
diabolic. Lăpușneanul are plăcerea sadică de a chinui sufletul vornicului ticălos care-l trădase și de
care acum nu mai avea nevoie. El se leapădă de el, potolind astfel mulțimea "burzuluită", fără să
clipească.
Singur, într-o lume ce stă sub tăvălugul istoriei și a relativității, ars de dorul tiranic de a vedea
în jurul său numai suferință, el devine un arhitect al crimei. Nicolae Iorga explică psihologia eroului
prin aceea că el avea ”sufletul unui bolnav, ce-și află alinarea unei suferințe tainice, numai la vederea
și auzul suferinței altora.”
Domnitorul este înzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. În scena finală a bolii și a
otrăvirii sale, personajul trăiește cu intensitate atât umilința cât și revolta împotriva celor care l-au
călugărit, apoi groaza în fața morții. Nici chiar atitudinea binevoitoare față de doamna Ruxanda nu
este constantă, ci durează doar până când aceasta îi amintește de crimele săvârșite: atunci când
doamna insistă să înceteze vărsarea de sânge, devine impulsiv și violent prin limbaj și prin gesturi:
"Muiere nesocotită! Strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare, și mâna lui, prin deprindere, se
răzămă pe junghiul din cingătoarea sa". Totuși, el știe să-și stăpânească aceste impulsuri,
modificându-și comportamentul, fie pentru a-i induce în eroare pe ceilalți, fie pentru a-și ascunde
adevăratele intenții: "dar îndată stăpânindu-se, se aplecă, ridicând pre Ruxanda de jos: Doamna mea,
îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu știu ce se poate întâmpla".
Ipocrit, ironic și insinuant, profitând de credulitatea și naivitatea soției, Lăpușneanu îi promite
încetarea uciderilor și un leac de frică. Pentru acest tiran însetat de sânge, rugămintea doamnei
Ruxanda și promisiunea lui sunt prilejul cel mai nimerit de a-și pune în aplicare planul diabolic croit
dinainte. Răul puterii este dublat , în viziunea lui Negruzzi, de un rău al istoriei, care îi contaminează
și pe cei inocenți. Această idee este sugerată de procedeul punerii în abis, în scena masacrării
boierilor, prin imaginea vinului amestecat cu sânge care acoperă dușumeaua sălii de ospăț, idee ce
devine pregnantă în capitolul final. Lăpușeanul e un criminal și această criminalitate le molipsește și
pe celelalte personaje, de exemplu, pe Spancioc și Stroici. Toate aceste elemente se articulează
coerent, într-o viziune pesimistă asupra istoriei, care o anticipează pe cea a lui Eminescu.
Lapusneanul este apreciat drept un erou romantic, prin calități de excepție și defecte extreme,
construit pe baza antitezei romantice (Lăpușneanul- Ruxanda), prin observația atentă a psihologiei
personajului, prin trăsăturile puternice de erou excepțional, ale cărui fapte sunt impresionante prin
cruzime, perfidie, setea și plăcerea răzbunării. Eroul este un "damnat romantic. Cruzimea eroului
depășește chiar limitele obișnuite în Evul Mediu, personalitatea sa suferind o supradimensionare care
o apropie de patologic. Caracterul diabolic este evidențiat și din modul în care negociază relația cu
Dumnezeu, reacționând vehement.
În această zbatere a sa, eroul devine o natură problematică. Toate celelalte personaje sunt
create anume pentru a pune într-un relief cât mai puternic comportamentul personajului central.
Doamna Ruxandra, prin firea ei slabă, miloasă, lipsită de personalitate, deprinsă să asculte pe alții,
este exact elementul de contrast care accentuează trăsăturile tiranului sângeros. Moțoc, oportunist,
lingușitor la culme, lacom după avere, este cel care explică din plin cruzimea lui Lăpușneanul.
Personajul este văzut în diverse ipostaze care surprind drumul acestuia, de la ipostaza de
domn, vodă, tiran și în cele din urmă bolnav, toate însă stând sub semnul singurătății aceluia care nu-
și găsește locul, care caută iubire, prietenie, devotament, dar le calcă în picioare atunci când le are,
descoperind că nici măcar acestea nu îl mai pot face fericit. Poate de aceea, George Călinescu vede
în acest personaj un înger al morții.