Intrarea în sala tronului îi dă autorului prilejul descrierii vestimentației impresionante,

cuvenită unei soții de domn. Ea respectă ritualul de la curte și sărută mâna domnitorului, care o
ridică tandru și o sărută pe frunte, numind-o frumoasa mea doamnă. Surprins de prezența ei
matinală, Lăpușneanul vrea să afle motivul vizitei. Faptul că i se adresează soțului ei cu formule
elogioase ca bunul meu domn, viteazul meu soț, preaputernic, nu diminuează mânia
domnitorului, care își schimbă brusc atitudinea, uimit de îndrăzneala femeii de a se amesteca în
treburile domniei.

Registrul lingvistic se schimbă, doamna devine muiere nesocotită, și Lăpușneanul își reprimă cu
greu impulsul de a scoate jungherul din teacă pentru a-i pedepsi cutezanța.
Episodul central al capitolului este dramatizat prin dialogul dintre Lăpușneanul și soția sa,
Ruxanda. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica "bunului Petru Rareş" înspăimântată
de cruzimile şi crimele înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu
omorurile. Ea este impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o ameninţase "Ai.. să
dai samă, doamnă!", pentru că "bărbatul tău ne taie părinţii, bărbaţii şi frații". Zâmbind,
Alexandru-vodă îi promite pentru a doua zi "un leac de frică".
Punctul culminant începe odată cu al treilea capitol, care are ca motto "Capul lui Motoc
vrem...". în acest episod, secvenţa de la Mitropolie scoate în evidenţă perfidia feroce a
personajului. Alexandru Lăpuşneanul "făcuse de ştire tuturor boierilor" să participe împreună la
slujba de la Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi "să prânzească la curte", cu scopul de a
împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea Lăpuşneanul venise la biserică
îmbrăcat "cu toată pompa domnească" şi, după ce a ascultat cu smerenie slujba, "s-a închinat pe
la icoane [...], a sărutat moaştele sfântului", a rostit un discurs emoţionant, vorbind în pilde
(Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba! ; Nu toate păsările ce zboară se mănâncă; Bate-voi
păstorul și se vor risipi oile; Sunt alți trântori de care trebuie curățit stupul etc.) în finalul căruia
îşi cere tuturor iertare şi îi pofteşte "pre boieri să vie ca să ospăteze împreună".
Cu o intuiție artistică surprinzătoare pentru epocă, Negruzzi pune eroul său sub semnul
timpului,ca sub semnul unui destin. Sunt notate semnele prevestitoare prin care puterea
dumnezeiască se face cunoscută: ,, Spun că îm momentele acelea, când Lăpușneanul își
terminase cuvântarea și merse să se închine la moaștele sfântului Ioan, era foarte galben la față
și racla sfântului ar fi tresărit.
Spancioc şi Stroici se sfătuiesc reciproc să nu participe la ospăţul domnesc, dar ceilalţi
boieri "se bucurau de o schimbare" care le dădea nădejdea că vor ocupa iar posturi şi vor aduna
noi averi "din sudoarea ţăranului".
 Boierii sosesc la palat însoţiţi fiecare de câte două-trei slugi , "adunându-se boierii, 47 la
număr". Spre sfârşitul ospăţului, descris detaliat de narator, la semnul domnitorului, "toţi
slujitorii de pe la spatele boierilor" scot jungherele şi-i lovesc, iar alţi ostaşi se "năpustiră cu
săbiile în ei". Perspectivei naratorului i se adaugă perspectiva celor două personaje care asistă la
derularea acestei scene sângeroase. De sub arcada ferestrei, Lăpușneanul privea măcelul ce
începuse râzând, cu satisfacție deplină, în vreme ce Moțoc, silindu-se a râde ca să placă
stăpânului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții clănțănind.
Scena este de factură romantică prin violenţa faptelor şi a imaginilor impresionante.
În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte, care scăpaseră cu viaţă sărind peste ziduri,
"dasă larmă pe la curţile boierilor", aşa că o mulţime "de norod, tot oraşul" venise la porţile curţii
domneşti. Lăpuşneanul trimite pe armaş să-i întrebe "ce vor şi ce cer" şi-şi exprimă faţă de
Moțoc pornirea de "a da cu tunurile în prostimea aceea". Pentru prima dată în literatura noastră
este adus în scenă personajul colectiv.
Moțoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, "nu-i vro pagubă c-or muri câteva sute
de mojici". Întrebată ce vrea, "prostimea rămase cu gura căscată", deoarece ei veniseră fără un
scop anume, se luaseră unii după alţii, ca şi acum când încep să-şi strige nemulţumirile: "Să
micşureze dăjdiile! [...] Sâ nu ne mai jăfuiască! [...] Am rămas săraci! N-avem bani! Ne i-au
luat toţi Motoc!". Şi brusc, toţi ca unul, încep să strige "Capul lui Motoc vrem!"-Moțoc,
înspăimântat peste măsură, se lamentează şi se roagă Maicii Domnului, jurându-se să ridice o
biserică, "să postesc cât voi mai ave zile, să ferec cu argint icoana ta cea făcătoare de minuni de
la monăstirea Neamţului!". Imediat însă, în contradicţie cu smerenia anterioară, îl roagă pe vodă
să pună "tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!". Vodă îi
răspunde cu sânge rece: "Proşti, dar mulţi! " şi, profitând de această situaţie, Lăpuşneanul îl dă
pe Moțoc norodului, care se repede asupra lui şi-1 sfâşie, vodă pedepsind astfel un alt boier
trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi promisese. Se accentuează astfel un
puternic conflict social.
Linşarea boierului Motoc este o altă scenă de factură romantică prin imaginea violentă a
mulţimii, care s-a repezit asupra lui ca o "idră cu multe capete [...] şi într-o clipală îl făcu
bucăţi".
Lăpuşneanul pune apoi să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşează în mijlocul mesei,
"după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte căpăţâne, vârful căreia se
încheia prin capul unui logofăt mare". Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea
leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea domnitorului:
"Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sperie".
Deznodământul coincide cu ultimul capitol, care are ca motto: "De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc si eu...". Timp de patru ani Lăpuşneanul îşi respectă promisiunea făcută Doamnei
Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: "scotea ochi, tăia
mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus". Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe
Spancioc şi Stroici, pe care nu reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat
din nou de aceştia.
Se disting în această secvenţă o elipsă narativă şi o elipsă temporală, deoarece naratorul nu
relatează întâmplările, ci comprimă în câteva fraze evenimentele celor patru ani.
Vodă se retrage în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte "de lingoare" şi, "în delirul
frigurilor", îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, de aceea îl cheamă la el pe
mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-1 călugărească, lăsând moştenitor la tronul ţării pe fiul său,
Bogdan. Bântuit de stafiile victimelor sale, ca și eroul lui Shakespeare, eroul se crede la ușa
mormântului. Mitropolitul şi episcopii, "crezând că se sfârşeşte, îl călugăriră, puindu-i numele
Paisie" şi-1 proclamă pe Bogdan domn al Moldovei. Spre seară, presimţind apropiatul sfârşit al
lui vodă, au sosit în cetate Stroici şi Spancioc. Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-
se îmbrăcat în rasa de călugăr, Lăpuşneanul se enervează, îşi pierde complet controlul şi-i
ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi pe fiul său: "M-aţi popit voi, dar de mă voi
îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu! Iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună
cu ţâncul ei". Se conturează astfel un conflict interior, psihologic, între voință și neputință.
Îngrozită de ameninţările lui Lăpuşneanul, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i
pune soţului ei otravă în băutură, fiind încurajată şi de mitropolit, care-1 numeşte "crud şi
cumplit".
Scena otrăvirii este cutremurătoare, deci romantică. Stroici şi Spancioc se uită cu satisfacţie la
suferinţele lui vodă, iar Stroici, cu un cuţit, "îi descleştă [...] dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce
mai era pe fundul păharului", spunându-i cu bucurie: "învaţă a muri, tu care ştiai numai a
omorî". Naratorul descrie în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care "se zvârcolea în
spasmele agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi sângeraţi se holbaseră",
până când, în sfârşit, "îşi dete duhul în mâinile călăilor săi". Alexandru Lăpuşneanul, lăsând "o
pată de sânge în istoria Moldovei", a fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde "se vede şi
astăzi portretul lui şi a familiei sale".
George Călinescu vorbind de importanța acestei nuvele accentuează faptul că Alexandru
Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale.
 Caracterizarea personajului principal
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
excepțional, care acționează în împrejurări excepționale. El întruchipează tipul domnitorului tiran
și crud. . Atitudinea și comportarea sa au însă la bază câteva motivații de ordin istoric și
psihologic. Pe lângă defectele sale, el a avut și calități, astfel el devine un personaj complex.
Scopul politicii sale a fost sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii
boierimi. În ceea ce privește motivația psihologică, el își pierduse încrederea în boierii care l-au
trădat în timpul primei domnii. Privind în ansamblu, el nu este doar un om însetat de sânge, ci un
domnitor autoritar, un monarh absolut, care nu tolerează opoziția boierilor. Dominat de atracția
puterii, Alexandru Lăpușneanul este o mare revărsare de energie pusă în slujba răbunării.
În cuprinsul operei, autorul a folosit atât caracterizarea directă, cât și cea indirectă. În
caracterizare directă, însuși autorul precizează: ”dorul lui cel tiranic”, ”vorbele tiranului”, alte
personaje îl caracterizează direct astfel: ”bunul meu domn”, ”viteazul meu soț” (doamna
Ruxandra), ”crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan).
Cele mai multe dintre trăsăturile de caracter sunt evidențiate prin gesturi, prin mimica,
prin felul de a vorbi. Gesturile și mimica sunt puse în evidență printr-o serie de expresii ca:
"silindu-se a vorbi", "ochii scânteiară ca un fulger", "răspunse cu sânge rece", "mâna lui se
rezema pe junghiul din cingătoarea sa" etc. Toate acestea scot în relief ipocrizia și mânia,
capacitatea de disimulare și dorința de a se răzbuna, însușiri prezentate nuanțat și convingător.
Aceleași însușiri, dar și altele, ca hotărârea neabătută, tandrețea simulată, ura și dușmănia,
disprețul și răutatea sunt exteriorizate prin felul său de a vorbi. El vorbește ca un înțelept, în baza
experienței acumulate, în proverbe și pilde: "Lupul părul schimbă, iar năravul ba", "nu toate
păserile ce zboară se mănâncă", etc. Atunci când face, ipocrit, paradă de cucernicie și vorbește în
biserică, își colorează discursul cu ziceri din Sfânta Scriptură: "Bate-voi păstorul și se vor
împrăștia oile", "Să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine". Când își iese din fire, își
manifestă impulsivitatea și agresivitatea prin vorbe dure sau prin invective, de obicei folosite în
vocativ: "ești un tâlhar și un vânzător", "pocitanii", "boaite","cățeaua asta", "muiere nesocotită"
etc.
Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observație a gesturilor, a mimicii se
dezvăluie toată mișcarea psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a
întâlnirii dintre Alexandru Lapusneanul, venit să urce pe tronul Moldovei pentru a doua oară, și
solia de boieri conturează conflictul puternic dintre domn și boierii trădători, evidențiind
trăsătura fundamentală a domnitorului: voința neclintită de a domni ca un autocrator, impunându-
și ferm autoritatea tiranică. Lăpușneanul îi primește protocolar și rezervat "silindu-se a zâmbi".
Replicile arată siguranță de sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii
săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate: "Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile
țării și am venit să o mântui; știu că țara mă așteaptă cu bucurie". Ultima parte a replicii este
scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm,
autoritar, într-o izbucnire de furie și ură abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimată în replici
scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule,
neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de
sentință: "Daca voi nu vreți, eu vă vreau,... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi, și voi
merge și cu voia ori fără voia voastră".
În partea a treia, Lăpușneanul, își va regiza cu mare rigurozitate mișcările: "După ce a
ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, și , apropiindu-se de
racla sf. Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie, și a sărutat moaștele sfântului". Este
momentul în care personajul se domină magistral, fiind un stăpân al artei disimulării. El este un
excelent actor, dovedind inteligență, tact, un echilibru interior desăvârșit. Domnitorul Moldovei
folosește, în scopul câștigării încrederii totale a boierilor ce-l urau și se temeau de el, argumente
hotărâtoare: nu numai gesturile, mișcările, expresia feței, dar mai ales extrase din Biblie anume
alese. Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lăpușneanul și Moțoc, "retrași lângă fereastră",
capătă viață într-un tablou plin de mișcare ce se derulează parcă aievea. Cinismul lui vodă "El
râdea", și groaza lui Moțoc care se silea "a râde ca să placă stăpânului" , simțind "părul
zburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțănind" sporesc dramatismul. Luciditatea, sângele rece,
tonul sarcastic în fața scenei sângeroase la care asistă, comportamentul disprețuitor și cinic față
de Moțoc, pierit de groază, dezvăluie un om diabolic. Lăpușneanul are plăcerea sadică de a
chinui sufletul vornicului ticălos care-l trădase și de care acum nu mai avea nevoie. El se leapădă
de el, potolind astfel mulțimea "burzuluită", fără să clipească.
Singur, într-o lume ce stă sub tăvălugul istoriei și a relativității, ars de dorul tiranic de a
vedea în jurul său numai suferință, el devine un arhitect al crimei. Nicolae Iorga explică
psihologia eroului prin aceea că el avea ”sufletul unui bolnav, ce-și află alinarea unei suferințe
tainice, numai la vederea și auzul suferinței altora.”
Domnitorul este înzestrat cu o mare mobilitate a sentimentelor. În scena finală a bolii și a
otrăvirii sale, personajul trăiește cu intensitate atât umilința cât și revolta împotriva celor care l-
au călugărit, apoi groaza în fața morții. Nici chiar atitudinea binevoitoare față de doamna
Ruxanda nu este constantă, ci durează doar până când aceasta îi amintește de crimele săvârșite:
atunci când doamna insistă să înceteze vărsarea de sânge, devine impulsiv și violent prin limbaj
și prin gesturi: "Muiere nesocotită! Strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare, și mâna lui, prin
deprindere, se răzămă pe junghiul din cingătoarea sa". Totuși, el știe să-și stăpânească aceste
impulsuri, modificându-și comportamentul, fie pentru a-i induce în eroare pe ceilalți, fie pentru
a-și ascunde adevăratele intenții: "dar îndată stăpânindu-se, se aplecă, ridicând pre Ruxanda de
jos: Doamna mea, îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu știu ce
se poate întâmpla". Ipocrit, ironic și insinuant, profitând de credulitatea și naivitatea soției,
Lăpușneanu îi promite încetarea uciderilor și un leac de frică. Pentru acest tiran însetat de sânge,
rugămintea doamnei Ruxanda și promisiunea lui sunt prilejul cel mai nimerit de a-și pune în
aplicare planul diabolic croit dinainte. Răul puterii este dublat , în viziunea lui Negruzzi, de un
rău al istoriei, care îi contaminează și pe cei inocenți. Această idee este sugerată de procedeul
punerii în abis, în scena masacrării boierilor, prin imaginea vinului amestecat cu sânge care
acoperă dușumeaua sălii de ospăț, idee ce devine pregnantă în capitolul final. Lăpușeanul e un
criminal și această criminalitate le molipsește și pe celelalte personaje, de exemplu, pe Spancioc
și Stroici. Toate aceste elemente se articulează coerent, într-o viziune pesimistă asupra istoriei,
care o anticipează pe cea a lui Eminescu.
Lapusneanul este apreciat drept un erou romantic, prin calități de excepție și defecte
extreme, construit pe baza antitezei romantice (Lăpușneanul- Ruxanda), prin observația atentă a
psihologiei personajului, prin trăsăturile puternice de erou excepțional, ale cărui fapte sunt
impresionante prin cruzime, perfidie, setea și plăcerea răzbunării. Eroul este un "damnat
romantic. Cruzimea eroului depășește chiar limitele obișnuite în Evul Mediu, personalitatea sa
suferind o supradimensionare care o apropie de patologic. Caracterul diabolic este evidențiat și
din modul în care negociază relația cu Dumnezeu, reacționând vehement.
În această zbatere a sa, eroul devine o natură problematică. Toate celelalte personaje sunt
create anume pentru a pune într-un relief cât mai puternic comportamentul personajului central.
Doamna Ruxandra, prin firea ei slabă, miloasă, lipsită de personalitate, deprinsă să asculte pe
alții, este exact elementul de contrast care accentuează trăsăturile tiranului sângeros. Moțoc,
oportunist, lingușitor la culme, lacom după avere, este cel care explică din plin cruzimea lui
Lăpușneanul.
Personajul este văzut în diverse ipostaze care surprind drumul acestuia, de la ipostaza de
domn, vodă, tiran și în cele din urmă bolnav, toate însă stând sub semnul singurătății aceluia care
nu-și găsește locul, care caută iubire, prietenie, devotament, dar le calcă în picioare atunci când
le are, descoperind că nici măcar acestea nu îl mai pot face fericit. Poate de aceea, George
Călinescu vede în acest personaj un înger al morții.
 Nuvela istorică: Al. Lăpușneanul, de C. Negruzzi

Definiția: Nuvela este specie a genului epic, cu un singur fir narativ, încadrată ca dimensiune
între schiță și roman (mai mare ca schița și mai mică decât romanul) cu personaje puține,
caracterizate în funcție de participarea lor la acțiune. Nuvela istorică este strâns legată de epoca
romantismului, perioadă în care evenimentele istorice au modificat esențial destinele umane, iar
omul însușii a descoperit dependența sa de istorie.
Caracteristici:
• se distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune si prin viziunea autorului;
are ca temă evocarea artistică a unei perioade din istoria națională, locul și timpul acțiunii fiind
precizate;
• subiectul prezintă întâmplări care au ca punct de plecare evenimente consemnate de
istorie;
• personajele au nume, unele trăsături și acțiuni ale unor personalități istorice, dar
elaborarea lor se realizează prin transfigurare artistică, în conformitate cu viziunea
autorului;
• reconstituirea artistică a epocii se realizează și prin culoarea locală (mentalități,
comportamente, relații sociale, obiceiuri, vestimentație, limbaj), conferită de arta
narațiunii și a descrierii.
• personajele sunt mari personalități istorice, construite din calități și defecte la fel de mari;
• sub marca obiectivității, naratorul poate fi și implicat, pentru că transmite o anumită
judecată asupra istoriei, judecata autorului textului;
• timpul și spațiul sunt bine delimitate, detaliul ocupând un loc semnificativ;
• limbajul exploatează registrele arhaic, regional, popular, care sporesc expresivitatea
textului și au capacitatea deosebită de a zugrăvi culoare locală.

Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru Lăpuşneanul" de Costache

Negruzzi, apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei "Dacia literară", înscriindu-se
într-una dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, "Introductie", conceput de Mihail
Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei. Pentru crearea acestei nuvele,
Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche și Miron Costin.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei, în timpul celei
de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Viziunea despre lume în acest
discurs literar se bazează pe ideea că puterea pare să fie urmărită de un soi de fatalitate, e
condamnată să-și ascundă vulnerabilitatea prin vestimentație. Din acest punct de vedere,
viziunea scriitorului prezintă asemănări cu cele din dramele istorice ale lui Shakespeare potrivit
cărora orice suveran e un instrument al puterii, acesta având aspectul brutal al unui mecanism
care îl dezumanizează pe individul pus să o servească.
Structura narativă a nuvelei este simetrică şi riguros construită, cu un echilibru solid, fiind
organizată în patru capitole, fiecare purtând un motto semnificativ pentru conţinutul acestuia:
• "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." - cuvintele aparţin lui Alexandru Lăpuşneanul, ca răspuns
la îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei, adresat lui de către boierii veniţi să-1 întâmpine;
• "Ai să dai samă, doamnă!..." - este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul,
ameninţare adresată doamnei Ruxanda, soţia domnitorului;
• "Capul Iui Motoc vrem..." - sunt cuvintele mulţimii de ţărani, veniţi la Curtea domnească să se
plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foamete, de viaţa lor devenită insuportabilă;
• "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." - sunt cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanul,
aflat pe patul de suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor care-1 călugăriseră.

Compoziţia narativă reuneşte mai multe curente literare:

• clasicismul, definit de simetrie şi de echilibrul solid al nuvelei, echilibrul tablourilor,
acestea fiind în număr de patru, semnificațiile simbolice ale numărului fiind legate de ale
pătratului și ale crucii, sugerând solidul, terestrul, universalitatea, forța. Personajele
aparțin în general aristocrației, se accentuează valorile morale, iar limbajul este elevat.
vremelnicilor domni, cu necurmata năvală a turcilor sau a tătarilor și cu nădejdile mereu
înșelate ale celor simpli.
Alexandru Lăpuşneanul izbutise să adune oşti turceşti şi venise acum în Moldova cu gândul de a
izgoni "pre răpitorul Tomşa" şi de a-şi lua înapoi scaunul domnesc, "pre care nu l-ar fi perdut, de
n-ar fi fost vândut de boieri". De aici reiese conflictul puternic între fostul domnitor şi boierii
trădători, împrejurările şi succesiunea la tron a domnitorilor, aşa cum sunt ele prezentate de
narator, constituie fapte reale consemnate de istoria Moldovei.
Aceiaşi boieri care-1 trădaseră în prima domnie veniseră acum să îl întâmpine aproape de
graniţă: vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici, Aceştia vor să-1
convingă să renunţe la tron, deoarece "ţara este liniştită", iar "norodul nu te vrea, nici te iubeşte".
Intriga este bine evidenţiată, Lăpuşneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei
răspunde boierilor, cu ochii scânteind "ca un fulger": "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi
dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi [...] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea
cursul îndărăpt", deschizând astfel conflictul diplomatic. Replicile sunt însoțite de notații privind
mimica, gestica, prin care se dezvăluie trăirile lăuntrice ale eroilor. În dialogul cu boierii
protagonistul își dezvăluie temperamentul impulsiv, abilitatea politică ori marea luciditate cu
care judecă oameni și evenimente. Boierii încearcă să-1 convingă să renunţe la ocuparea
tronului, apelând la formule patriotarde privind "biata ţară", interesându-se ironic cu ce va sătura
el "lăcomia acestor cete de păgâni?". Speriat de ameninţările lui Lăpuşneanul, Moțoc cade în
genunchi, dar domnitorul nu se lasă păcălit de tertipurile boierului, pe care-1 ştie "învechit în zile
rele", deoarece îl trădase "pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Cu toate
acestea, Lăpuşneanul îi promite să-l cruţe, pentru că îi e folositor, ba, mai mult, îi făgăduieşte că
"sabia mea nu se va mânji în sângele tău". Cuvintele prin care îi promite lui Moțoc că nu își va
mânji sabia cu sângele său au valoare de premoniție și demonstrează capacitatea eroului de a
intui psihologia celor din jur.
Al doilea capitol are. ca motto "Ai să dai samă, doamnă!... " şi începe cu înscăunarea lui
Lăpuşneanul, care este primit de norod "cu bucurie şi nădejde", însă boierii sunt înspăimântaţi,
fiind conştienţi că poporul "îi urăşte", iar noul domn "nu-i iubeşte".
Prima decizie pe care o ia Lăpuşneanul este aceea de a arde toate cetăţile Moldovei, în
afară de Hotin, cu scopul de a stârpi "cuiburile feudalităţii", apoi trece la pedepsirea aspră a
boierilor, le ia averile şi le taie capetele, " la cea mai mică greşeală dregătorească, la cea mai
mică plângere [...], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii [...] şi el nu apuca să
putrezească, când alt cap îi lua locul".
Apariția doamnei în sala tronului prilejuiește inserția unei secvențe retrospective, în care
se evocă destinul Ruxandei și al fraților ei, de la moartea părintelui lor,Petru Rareș. Naratorul
inserează o scurtă biografie doamnei Ruxanda, cu trimitere directă la "hronică", din care reiese
faptul că, după moartea tatălui său, voievodul Petru Rareş, rămăsese orfană la o vârstă fragedă,
sub tutela celor doi fraţi mai mari, Iliaş şi Ştefan, care se dovediseră incapabili să domnească.
Ruxanda îi fusese hărăzită lui Joldea, dar Lăpuşneanul îi tăiase acestuia nasul şi se căsătorise el
cu fiica "bunului Petru Rareş", ajungând astfel pe tronul Moldovei, în prima domnie. Biografia
doamnei Ruxanda insistă asupra acelor aspecte care conturează un personaj romantic:
descendența ilustră, umbrită de un destin nefericit, orfană, lipsită de șansa de a-și determina
soarta. Feminitatea fragilă, sensibilitatea, neparticiparea la viața cetății sunt în mare parte motive
romantice, dar și trăsături care evidențiază statutul femeii în evul mediu. Această secvență are o
dublă finalitate estetică: ea conferă autenticitate evenimentelor prin apelul la documentul istoric
și are un rol important în caracterizarea personajelor, instituind o antiteză romantică între
lăpușneanul și gingașa doamnă Ruxanda. Pornind de la detalii vestimentare, se continuă cu
elemente de portret, insistându-se asupra laturei psihologice. Se transferă conflictul politic într-
unul moral.
Intrarea domniței Ruxanda pe scena evenimentelor se produce într-o circumstanță care
reunește tripla ei ipostază: de doamnă a țării, de soție și de mamă. Ea acționează din propria
inițiativă, ci impulsionată de amenințarea rostită de văduva unui boier ucis de Lăpușneanul, care
o consideră vinovată că nu stăvilește setea de sânge a soțului ei.