Rasa de cai huţuli

Armăsar huţul     Sursa foto: Shutterstock+ZOOM

Coordonator: Student:
Profesor Doctor Marcel Matiuti Gavrilă Alexandru Ioan
 Puţine animale domestice au fost şi sunt la fel de importante pentru omenire precum caii.
Şi pentru români, calul a fost un animal vital, în special de-a lungul istoriei noastre. În ciuda
acestui fapt, din nefericire, noi românii mai avem astăzi o singură rasă de cai despre care putem
spune că este 100% autohtonă, originală şi tipică doar nouă.

Mai mult, calul huţul, căci despre el este vorba, este singura rasă de cabaline arhaică care
a supravieţuit până azi pe meleagurile noastre, şi se numără cu mândrie printre cele mai vechi şi
mai rare rase de cai din întreaga lume. Caii huţuli au reuşit să supravieţuiască până în zilele
noastre cu ajutorul şi dragostea unui mic număr de oameni inimoşi, oameni cărora le datorăm,
fără doar şi poate, faptul că România are propria ei rasă de cai, unică şi incomparabilă!

Ţara de Sus a Moldovei, cum o numeau răzeşii în vremea lui Ştefan cel Mare, sau
Bucovina, cum este cunoscută în prezent, este cu siguranţă una dintre cele mai frumoase regiuni
istorice ale României de azi şi din totdeauna. Ţinut deopotrivă de poveste şi sălbatic încă, aşa
cum l-a lăsat Dumnezeu, Bucovina adăposteşte încă numeroase comori şi minuni. Una dintre ele
este fără îndoială, superbul cal huţul, singura rasă de cai autentic românească, rasă care are o
vechime atât de mare încât se pierde în negura vremurilor, atribut pe baza căruia putem să
afirmăm cu mândrie în faţa oricui –

Caii huţuli sunt o rasă cu adevărat arhaică!

 
Aceastp rasă remarcabilă de cai îşi împarte numele cu una dintre cel mai misterioase şi
interesante grupuri de oameni ai munţilor de la noi, huţulii – oameni mândri, originali, dârşi şi
tăcuţi despre originea cărora etnologii şi istoricii nu ştiu nimic concret nici în zilele noastre.

Fapt demn de reţinut, inclusiv mare nostru poet naţional, Mihai Eminescu era fascinat de
huţuli, despre care credea (cu dovezi solide) că ar fi nimic altceva decât urmaşii unor triburi dace
slavizate, spre deosebire de toate triburile din jurul lor care s-au romanizat parţial, dând astfel
naştere românilor.

său.    Sursa foto: Casian Balabaşciuc

 
Înapoi la rasa de cai huţuli, trebuie menţionat că este o rasă atât de veche încât se trage
direct din calul sălbatic european sau tarpanul, cum mai era acesta denumit, o specie preistorică
de cal sălbatic, din nefericire dispărută în prezent, ultimul exemplar fiind ucis în anul 1890.
Pornind de la aceste realităţi istorice, unii specialişti cred că pe monumentele ridicate de
împăraţii romani Domiţian şi Traian sunt reprezentaţi cai huţuli, drept animalele de povară
folosite de daco-geţi. Ca un plus pentru puritatea, rezistenţa şi robusteţea cailor huţuli, trebuie
menţionat că spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, caii huţuli au fost
foarte rar încrucişaţi cu cai din alte rase.
 
 Cu toate că este o rasă foarte veche, caii aceştia au fost menţionaţi pentru prima dată în
sitorie de abia în anul 1606 în lucrarea „ Hippica” a lui  Dorohastajki. Ca să ajungi să-i cunoşti,
trebuie să vizitezi neapărat herghelia de la Lucina, singurul nucleu şi punct de selecţie al rasei
din România, precum şi cel mai important din lume. Herghelia este situată în nordul judeţului
Suceava, în frumoasele Obcine ale Bucovinei, la o altitudine de circa 1200-1590 metri, la
distanţa de 45 kilometri nord-vest de oraşul Câmpulung Moldovenesc şi în apropiere de comuna
Moldova Suliţa. Înainte de înfiinţarea hergheliei, locurile de aici erau folosite ca păşuni alpine
pentru mânjii şi caii tineri de la herghelia Rădăuţi.
 
 Cai huţuli la păscut.    Sursa foto: Casian Balabaşciuc

 
Deoarece erau o rasă deosebit de rezistentă la efort şi boli, precum şi nepretenţioasă, caii
de munte şi de muncă ai bucovinenilor au atras imediat atenţia autorităţilor austriece încî de când
acestea au ocupat Bucovina istorică. Austriecii vroiau cai pentru transport şi luptă, caii huţuli
reprezentând cea mai bună rasă disponibilă în imperiul lor pentru aceste îndeletniciri. Acesta a
fost şi motivul pentru care austriecii au înfiinţat în anul 1788 centrul de selecţie şi creştere al
cailor huţuli de la Lucina.
 
În anul 1807, s-au construit adăposturi pentru tineret, acesta fiind însă distruse de
incendiul din anuol 1813. În anul 1817, s-au construit iarăşi la Lucina un număr de patru grajduri
spaţionase pentru herghelie, un grajd pentur caii de muncă şi locuinţe pentru personalul
îngrijitor. S-au făcut ulterior lucrări de ameneajare a păşunilor, drenare a mlaştinilor, iar între
anii 1846-1847, o unitate militară de pionieri a construit primul drum care a făcut legătura între
herghelia Lucina şi comuna Moldova Suliţa, pe valea Luncavei.
 
 În anul 1856 intră în scenă primul salvator al rasei, este vorba de colonelul austriac
Martin von Hermann, care conştient de calităţile rasei, face un lobby eficient cailor huţuli în faţa
superiorilor săi. Odată descoperiţi de armata austriacă, caii huşuli fac istorie la propriu şi la
figurat, fiind foarte apreciat în special de companiile de mitraliori, datorită abilităţilor
excepţionale de a se strecura pe potecile înguste şi abrupte de munte, pe marginea prăpăstiilor,
dar şi datorită faptului că putea duce o încărăcătură deosebit de grea în spinare, nefiind o rasă
pretenţioasă la hrănire.
 
Cai huşuli în pădure.    Sursa foto: Casian Balabaşciuc

 
Cu alte cuvinte, de la înfiinţarea ei şi până în anul 1914, herghelia de la Lucina a
aparţinut Imperiului Austro-Ungar, împreună cu herghelia de la Rădăuţi. Un punct important în
istoria rasei a fost marcat în anul 1877, când herghelia a cumpărat  de la populaţia din zonă un
număr de zece iepe pure, plus armăsarul Ştirbu, achiziţionat din cătunul omonim. Efectivul
matcă a crescut considerabil, aşa că în anul 1891, existau la Lucina 71 de cai huţuli. Însă în luna
august a anului 1914, din cauza războioului, austriecii au evacuat herghelia de la Lucina în
Austria.
 
Doar că la terminarea războiului, statul român a fost invitat la ultima licitaţie organizată
de austrieci la Viena, de unde reprezentaţii României Mari au cumpărtat o parte din materialul de
reproducţie al hergheliei Rădăuţi, printre care şi un număr de 150 de armăsari şi iepe de
reproducţie proveniţi de la Lucina. A urmat apoi o perioadă de organizare a hergheliilor de la
Rădăuşi şi Lucina, până în anul 1922, când nucleul de bază al rasei huţul era compus din 25 de
iepe reproducătoare. Însă izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a dat o lovitură gravă
rasei.
 
Pe data de 10 martie 1844, efectivul hergheliei a fost evacuat la Sâmbăta de Jos, la
poalele Munţilor Făgăraş. În timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul acestei herghelii au ars
toate grajdurile. Odată cu anul 1948, herghelia a fost mutată înapoi la Lucina unde s-au construit
noi grajduri şi dependinţe proprii. Doi ani mai târziu, toate contrucţiile au fost terminate şi
herghelia avea condiţii corespunzătoare pentru selecţie, cu grajduri igienice, drumuri pietruite,
sursă proprie de electricitate şi legături telefonice.
 
În scopul prezervării rasei, pasionaţii din cadrul acestei herghelii au înfiinţat în anul 1994
Federaţia Internaţională a Huţulului (FIF). Până în anul 1990, herghelia Lucina a fost în
administrarea Centrului Republican de Creştere şi Calificare a Cabalinelor de Rasă, după care a
trecut, din punct de vedere adminstrativ la R.A. Cai de Rasă S.A. care din anul 2000 a devenit
S.N. Cai de Rasă S.A.
 
Din toamna anului 2002 până în prezent herghelia Lucina până trece sub administraţia
Direcţiei Silvice Suceava, din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva.
 
Mici la stat, dar mari la fapte
Rasa cailor huţuli poate că nu este la fel de zveltă şi arătoasă precum a cailor pur sânge
arabi sau Akhal Teke, dar compensează din plin prin calităţi genetice de invidiat, căci este fără
doar şi poate una dintre cele mai bune rase de cai de munte din lume.
 
Practic, aceşti cai pot munci în condiţii în care multe alte rase ar avea mari dificultăţi să
se ţină pe picioare. Deşi este o rasă mică, caii huţuli având la greabăn înălţimea medie de 1, 40-1,
44 metri, principalele lor caracteristici sunt rezistenţa, forţa, robusteţea. Sunt cai vânjoşi, cai
tipici de munte, motiv pentur care au fost folosiţi de diferite armate pentru transportul
alimentelor, armamentului, muniţiilor sau răniţilor. Rezistă foarte bine la temperaturi scăzute,
căci în aceste locuri, iarna se înregistrează frecvent temperaturi mai mici ce -30 de grade
Celsius.Cuţuli întorcându-se de la păscut.    Sursa foto: Casian Balabaşciuc

 
Valoarea lor genetică, unicitatea lor, nimic dintre acestea nu se pot exprima nici în
cuvinte sau în bani, după cum afirmă şi Mihaela Sarafcenco, şefa hergeliei Lucina.
Sunt animale crescute de mii de ani pentru munca grea de la munte. Dau randament maxim în
condiţii vitrege. Muncesc în frig mai bine decât orice altă rasă, căci aufost selecţionaţi într-o
regiune unde este zăpadă peste 5 luni din an şi verile sunt răcoroase şi ploioase. Românii şi
huţulii i-au folosit dintodeauna la tras căruţa sau sania, precum şi la căratul buştenilor din pădure.
 
Mai nou, herghelia din Lucina îi foloseşte şi în activităţi de recreere şi agrement pentru
turişti, căci sunt nişte cai foarte blânzi deşi au un caracter vioi şi energic. Culoarea lor variază
între murg, roib, negru şi cenuşiu-gălbui. Au capete proporţional mari, urechi mici, gâturi scurte
şi musculoase cu coame foarte bogate, iar picioarele sunt solide. Emană aerul unor cai străvechi
care printr-o minune au supravieţuit până azi.
 
 Armăsarul huţul Hroby XXIV.    Sursa foto: Marius Maftei

 
Sunt nişte animale remarcabile, pe care dacă le-ai văzut, nu le uiţi niciodată. „Designul”
şi funcţionalitatea sa au cea mai bună garanţie posibilă, anume cea a timpului. De milenii este
neschimbat, fiind selecţionat pe aceleaşi criterii, funcţionalitate, fenotip, vigoare, rezistenţă ,
sănătate şi adaptabilitate la mediul ambiant. Liniile acestei rase, crescute azi, sunt reprezentate la
Lucina de următorii armăsari pepinieri:
Hroby, Goral, Prislop, Ouşor şi Pietrosu.

  Astăzi, herghelia de la Lucina are o suprafaţă totală de 1775, 5 de hectare, dintre care 382
de hectare sunt ocupate cu fâneţe necesare pentru hrana celor 380 de cai huţuli care trăiesc în
prezent aici. Rasa a fost salvată, dar are nevoie de ajutor din partea fiecărui român. Fie şi pentru
a o populariza pe măsura meritelor sale şi a celor care o iubesc. 
 Mânz huţul    Foto: Mihai Moceanu

Bibliografie
https://www.descopera.ro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hu%C8%9Bul_(cal)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Herghelia_Lucina
http://www.hergheliidestat.ro/herghelia-lucina.html
 Rasa de vaci HEREFORD

Coordonator: Student:
Profesor Doctor Marcel Matiuti Gavrilă Alexandru Ioan
 Rasa Hereford de vaci de carne a fost crescută în județul Hereford din Marea Britanie,
care a fost istoric una dintre zonele agricole din Anglia. Originea Herefords nu este exact
cunoscută. Există o versiune pe care strămoșii acestor vite erau niște tauri roșii mici, introduse de
romani și de vitele mari din Gala, care odinioară erau crescute pe scară largă la granița dintre
Anglia și Țara Galilor.

Prima mențiune a bovinelor Hereford se găsește în anii 1600. De la începutul secolului al

XVIII-lea și în prima jumătate a 19-lea, tribul oficial al Herefords a fost deja condus. De la
început, bovinele Hereford au fost crescute ca animale de carne de vită. Selecția bovinelor de
reproducție sa dus la productivitatea maximă a cărnii.
Atenție! Primele heroane au fost mult mai mari decât reprezentanții de astăzi și au
cântărit mai mult de 1, 5 tone.
Ulterior, dimensiunea taurilor a fost redusă pentru a obține o carne de vită mai bună.
Inițial, Herefords au fost foarte asemănătoare fenotipic cu alte rase ale bovinelor engleze:
bovine din North Devon și rasa de vaci de Sussex.
 Se crede că istoria oficială a rasei Hereford a început în 1742 cu trei capete de vite. Baza
rasei este atribuită lui Benjamin Tomkins - proprietarul a două vaci și un taur, care au devenit
strămoșii oficiali ai rasei de vaci Hereford. În procesul de reproducere a bovinelor Hereford, a
fost adăugat sângele altor rase. Cel mai adesea scurtcircuite.
La reproducerea rasei Tomkins, obiectivul a fost acela de a obține vite care nu sunt
necesare pentru hrănire și capabile să crească rapid și să pună greutatea numai pe iarbă. În plus,
rasa Hereford a necesitat rezistență la boală, precoce și fecunditate bună - trăsături care sunt
foarte importante în creșterea bovinelor de astăzi. Alți crescători au susținut această direcție de
selecție, obținând ca rezultat bovine de vită de calitate superioară.
Interesant! Bovine Hereford a fost primul care a fost recunoscut ca o adevărată rasă.

Caracteristici distinctive ale rasei

Bovinele Hereford este apreciată pentru calitățile sale productive și reproductive.
Motivele pentru care rasa de vaci din Hereford se răspândește pe toate continentele constă în
principal în fertilitatea acestei rase. Întrucât, în ansamblu, rasa este mică și vițeii din taurii de
rase Hereford sunt mici, furajarea în alte rase este mult mai ușoară.
Avantajele rasei pentru care este apreciata in lume:
 fertilitate;
 fătul în vacile altor rase, dacă au fost acoperite de un taur de Hereford;
 carne de înaltă calitate;
  capacitatea de a îngrășa și de a menține greutatea pe o iarbă, nu necesită rații speciale de
hrănire;
 grad ridicat de adaptabilitate la diferite condiții climatice;
 natura pașnică;
 "Marca" rasei este un cap alb.

Crescătorii au lucrat mult timp pentru a face capul alb un semn special al rasei Hereford,
dar genetica sovietică nu le-a oferit o astfel de oportunitate, cu participarea Herefords, rasa kazah
cu cap alb cu vaci a fost eliminată. Din acest motiv, kazahul cu cap alb poate, în anumite
privințe, să fie numit un alt tip de Herefords.
Când se răspândește în întreaga lume, orice rasă nu poate să apară în nici o rasă. Aici nu
sunt excepții. Există cel puțin trei tipuri de Herefords, dintre care unul deja pretinde a fi o rasă.
Descrierea raselor intra-rase din rasa Hereford
Principalele diferențe în rasa Hereford sunt rasele ca urmare a mutațiilor și a amestecării
conștiente dintre Hereford și rasa Aberdeen-Angus, pentru a obține descendenți mai mari. De
asemenea, unele diferențe în Herefords sunt determinate de diferitele condiții climatice din țările
în care sunt crescuți.
Tipul "clasic" din Hereford este păstrat astăzi ca o bancă genetică pentru reproducerea altor rase
de bovine.
Hereford caracteristici generale
Direcția animală a cărnii de vită. Bovine mici, dar destul de masive. Înălțimea medie este
de 125 cm la greabăn. Circumferința pieptului 197 cm Lungimea oblică 153 cm Indicele de
întindere 122, 5. Vărsături de 20 cm. Indicele osului 16. Coloana vertebrală este suficient de
puternică pentru a susține greutatea musculaturii.
Vedere generală: un animal puternic, înțepenit, cu un corp în formă de butoi. Fench este bine
dezvoltat. Hereford vacă de vacă este mic.
 Culoarea "Hereford-ului" clasic este de culoare roșie. Culoarea principală a corpului este
roșie. Capul este alb. Pezhina de pe partea inferioară a corpului se unește adesea cu pezina pe
cap. Uneori există o linie albă de-a lungul creastei.
NOTĂ! Tipul "clasic" din Hereford este cu horn.
În plus, coarnele de acest tip sunt adesea îndreptate în jos sau înainte.

Tipul Komoly
 Vychedilsya de la "clasic", datorită mutațiilor care asigură absența ereditară a coarnei.
Astăzi, este din ce în ce mai posibil să se întâlnească acest tip din cauza ușurinței reproducerii și
cultivării. Atunci când se clarifică relația, nici taurii, nici vitele nu provoacă vătămări grave unii
altora. Restul tipului komoly nu diferă de "clasic".

Negru
Din moment ce aici sunt traversate aici cu alte rase, apariția tipului negru al acestei rase
de bovine, aparent, a fost naturală. Black Hereford are un mic amestec de roci Aberdeen Angus
sau Holstein. În funcție de caracteristicile sale, acest tip este similar cu roșu Hereford. Culoarea
diferă numai în culoare. În loc de culoarea roșie a cazului, acest tip, așa cum sugerează și
numele, are unul negru.
Judecând după exterior, vaca din fotografie are un amestec de rasă Holstein de lapte.

Taurul este foarte probabil să transporte sânge Aberdeen-Angus.

Interesant! Dacă vițeii negri se naște atunci când traversează tipurile roșii și negre, ele se
adaugă la Cartea de reproducție neagră Herefors.
 Tipul negru de Hereford este mai mare roșu. În acest sens, crescătorii de rase de bovine
preferă tipul negru pentru creșterea cărnii.
Dacă un animal transportă 50% din sângele lui Hereford și 50% din sângele Aberdeen-
Angus, se numește "baldi negru".
Black baldi

Traversarea bovinelor Hereford cu Aberdeen-Angus este folosită pentru a obține o

sacrificare maximă posibilă a carnii din carcasă. Ca urmare a heterozisului, vițelul de la negru
Hereford și Aberdeen-Anguss crește mai mult decât rasele mamă. Dar a doua generație a acestor
hibrizi va da deja o despărțire, deci nu are sens să-i crească "în sine".

Adesea, Herefords sunt traversate de alte rase de carne de vită. Puii care rezultă din
costumul negru sunt, de asemenea, numiți "baldy negru". În fotografie este o cruce între un negru
Hereford și o rasă Simmental de bovine.
 Sfat! Amestecurile de bovine Hereford cu Aberdeen-Angussis au pielea neagra, ceea ce
reduce riscul de arsuri la urechi.
productivitate
Greutatea reprezentanților adulților din bovine Hereford: vaci de la 650 la 850 kg, tauri
de la 900 la 1200 kg. În comparație cu dimensiunea animalelor adulte, vițeii se nasc mici: juninci
25-30, tauri 28-33 kg. Însă pe laptele gras, bogat în nutrienți, vițeii câștigă rapid greutate: de la 0,
8 la 1, 5 kg pe zi. De randament carnea de sacrificare de la 58 la 62 la suta. Rezultatul maxim
este de 70%.
 Carnea de marmură oferă o calitate foarte bună a marmurei. Din păcate, pentru a da lapte
Hereford rasa de bovine nu este adaptat. Inițial, uterul Hereford selectat numai prin indicii de
carne produce exact cantitatea de lapte necesară pentru a ridica un vițel. În plus, spre deosebire
de rasele de lapte, bovinele din Hereford sunt sălbatice. Au fost încercări de a lapte vaca
Hereford, dar cantitatea de lapte produsă nu merita efortul depus pentru obținerea acesteia.
Este important! Vițeii nu sunt separați de vaca.

Probleme de sănătate
În bovinele Hereford există sute de boli moștenite. Din fericire, se manifestă mai ales în
țările din sud, cu un soare cald și este asociat cu semne albe.
Deci vacile din Hereford pot dezvolta carcinomul ocular cu celule scuamoase. Acest
lucru se întâmplă într-o zonă în care există o zi lungă de zi cu un soare strălucitor. Cele mai
sensibile sunt animalele care nu au "ochelari" întunecați în jurul ochiului.
În piele sub marca albă, de obicei, nu există pigment. Și dacă părul gros de pe față
protejează parțial pielea de arsuri, apoi pe umerii, unde haina este foarte rară, vacile din Hereford
au adesea arsuri ale ugerului. În această privință, negrulele și baldiii negri se află într-o poziție
avantajoasă, deoarece pielea lor sub părul alb are un pigment întunecat.
Este important! Adesea, arsurile solare pot fi cauzate de hrănirea animalelor care mărește
sensibilitatea la radiațiile ultraviolete.
 În cazul vaciilor, paie de hrișcă, care îmbunătățește calitatea laptelui și mărește volumul
acestuia, poate duce la acest efect.
Problema ereditară a vaci Hereford este și pierderea vaginului. Există o versiune care, în
plus față de ereditate, vaginul poate cădea din cauza unei alimentații necorespunzătoare. Deși, cel
mai probabil, cu hrănirea abundentă a vițelului în pântece crește prea mare și vaginul cade ca
urmare a fătării grele.
Hereford există, de asemenea, o gena dwarfism. Nu s-au observat modele de apariție a
specimenelor pitice din podeaua vițelului, prin urmare se consideră că această caracteristică nu
este legată de sex. Dar atunci când cresc, este necesar să urmăriți care vaci dă vițeii pitic pentru a
exclude reproducerea.

10 motive pentru care, potrivit Asociației irlandeze, ar trebui să primească Herefords:

Recenzii proprietarilor de bovine Hereford
Printre proprietarii privați, Herefords nu sunt cunoscuți din cauza orientării strict a cărnii.
Acestea sunt păstrate în principal de către fermierii care sunt orientați spre vânzarea de carne de
vită de calitate superioară.
Însuşirile morfologice la Rasa Hereford
– rasă masivă, cu talie de 125 cm, greutate de 550-600 kg
– conformaţia corporală tipică raselor de carne, cu tip morfologic brevimorf
– trunchi larg, adânc, cu profil dreptunghiular
– tipul fiziologic digestiv
 – cap scurt, larg cu gâtul scurt şi gros
– spinare şi şale duble
– uger slab dezvoltat, laptele fiind consumat exclusiv de viţei
– membrele sunt scurte, puternice, bine îmbrăcate în musculatură
– roba este alb cu roşu (avem alb pe cap, salbă, belly, abdomen, extremităţile
membrelor, coadă)
Însuşirile productive
– valoroasă ptr. producţia de carne 700-800 kg
– precocitate bună: the 25-30 kg la fătare, ajunge până la 400-450 kg la 1 an
– la îngrăşare intensivă realizează SMZ de 1.200 g
– vacile adulte îngrăşate au cantitate mare de grăsime în carcasă (seu la nivelul
maniamentelor)
Însuşiri fiziologice
– rasă robustă
– exploatarea bună la păşune
– longevitate ridicată (10 or)
Această rasă are şi alte însuşiri productive fiind superioară raselor de carne Shorthorn şi
Aberdeen Angus. Utilizează mai bine păşunile cu conţinut ridicat de celuloză.

Concluzie
Bovinele Hereford sunt foarte potrivite pentru producția de carne de înaltă calitate, dar
acest lucru face dificilă menținerea acesteia în gospodăriile private, unde proprietarii doresc să
obțină nu numai carne, ci și lapte. În fermă, este mai bine să țineți o cruce între o rasă de vaci de
Hereford și o rasă de vaci de lapte. Acest lucru se poate realiza prin inseminarea artificială a
vacii dumneavoastră cu sperma unui taur Hereford.

Bibliografie
http://www.herefordromania.ro/
Tratat de crestere a Bovinelor VOL I ,GH. Georgescu – editura Ceres
Tratat de crestere a Bovinelor VOL II ,GH. Georgescu – editura Ceres
https://www.agrointel.ro
https://www.facebook.com/asociatiahereford/