Sunteți pe pagina 1din 7

3.

Modelarea calitativă inteligentă a sistemelor de


producţie

3.1. Modelarea sistemelor


Peterson (1981) definea modelarea unui sistem ca o reprezentare logică a
părţilor importante din sistem. Avantajele unui model sunt următoarele:
– este mai uşor şi mai ieftin de realizat şi folosit în comparaţie cu sistemul
real;
– nu ţine cont de detaliile nerelevante;
– este uşor de analizat şi de luat decizii pe baza lui.
O modalitate de modelare ar trebui să fie expresivă, să înglobeze în
model toate proprietăţile din sistem care interesează. Ar trebui să fie uşor de
înţeles şi folosit şi ar trebui să permită analiza şi luarea de decizii cu privire la
sistemul real.
Există diverse modalităţi de reprezentare a sistemelor reale, care reflectă
numeroase aspecte ale sistemelor. Totuşi, se disting trei aspecte ce trebuie să fie
conţinute în model în comparaţie cu un sistem real (Harel şi Pnueli, 1985):
– aspectul structural, reprezentat în structura sistemului, componentele sale
şi legăturile dintre componente;
– aspectul funcţional, care reflectă funcţionalitatea sistemului ca întreg,
exprimându-se prin funcţiile de transfer ale sistemului indiferent de stările sale
individuale;
– aspectul comportamental, reprezentând stările diferite prin care sistemul
trece pe parcursul procesului.
O modelare reuşită ar trebui să conţină toate aceste trei aspecte ale
sistemului. Problema generală a simulării o constituie determinarea celei mai bune
metode de creare a modelului, deoarece sunt multe tehnici de modelare pentru
simulare. Aplicaţiile cele mai frecvente sunt cele ale modelelor discrete.

Conceptual

Descrierea
Declarativ Funcţional Condiţional Spaţial
modelului

Fig. 3.1 Metode de modelare.


2 SI M U LAR E A SI ST EME LO R D E P R OD U C Ţ IE

Rezultatele pe care acestea le furnizează sunt de natura caracteristicilor


statistice ale variabilelor care descriu fluxurile. Spre exemplu, modelele discrete
pot evidenţia:
 coeficientul de utilizare al unei maşini;
 numărul mediu de piese aflate în aşteptare pe un sistem de transport;
 media pătratică a întârzierii livrării unui ansamblu de piese;
 estimarea duratei necesare pentru realizarea unui plan impus ;
 ponderea timpului ocupat de fiecare operator în parte etc.
În figura 1.5 sunt definite metodele de modelare.
Metodologia de modelare inteligentă a sistemelor de producţie prezintă
structura, comportamentul şi funcţionalitatea sistemului ca un întreg al
componentelor sale, evidenţiind relaţiile cauză-efect dintre componente.
Blocurile de construire a strategiei de modelare sunt activităţi, elemente
informaţionale care leagă activităţile şi regulile care guvernează comportarea
activităţilor. Metodologia suportă o structură ierarhică în care fiecare modul poate
fi detaliat în plus.
În afară de aceasta, metodologia suportă diferite modalităţi de analiză de
importanţă primară pentru sistemele de producţie, spre exemplu analiza
accesibilităţii. Prin aceasta se pot evidenţia activităţile afectate de o schimbare
iniţială (de exemplu o schimbare la un proiect poate fi analizată la ramificaţiile sale
în sistem). Conectivitatea inversă detectează toate remediile posibile pentru o
acţiune în amonte sau în avalul componentei (de exemplu o maşină care
strangulează producţia poate fi ameliorată printr-o schimbare în proiect).
Analiza generală a regulilor se asigură prin logica globală care se poate adăuga,
în completare, la analiza subsistemelor componentelor etc.

3.1.1. Strategia modelării calitative inteligente

Sistemele industriale pot fi privite ca o mulţime de procese intense,


discrete, reactive, informaţionale. Pentru proiectarea, controlul şi evaluarea
diferitelor aspecte ale unor asemenea procese, este necesară elaborarea foarte
riguroasă a unei reţele de modelare. Această schiţă de modelare este necesară
pentru a sesiza complexitatea sistemelor de producţie şi pentru a înlesni analiza
detaliată a unui asemenea sistem. Sunt numeroase modalităţi de modelare, dar toate
dau doar răspunsuri parţiale la problematica modelării unor asemenea sisteme şi
uneori capacităţile lor de analiză nu se adresează nevoilor speciale ale domeniului
de producţie.
Metodologia de modelare prezintă toate aspectele unui sistem industrial
incluzând structura sa (care poate fi ierarhică sau grupată), comportarea şi
funcţionalitatea. Activităţile şi informaţiile care se desfăşoară şi rezultă din sistem
pot fi compuse, reprezentând o structură ierarhică cu un set detaliat de activităţi sau
elemente informaţionale.
Strategia de modelare este axată pe procesul de proiect, procesul de
planificare şi prelucrare. Schimbările din proiect pot fi simulate şi, pe această bază,
pot fi evaluate corespondenţa relaţiilor cauză-efect, planificarea procesului şi
procesul de prelucrare. În mod similar, o schimbare la finalul producţiei poate
P RO CE SU L D E SIM U LAR E 3

conduce la o modificare în proiect sau în derularea oricărei alte activităţi a


procesului. Acest tip de modelare şi analiză poate conduce la o înţelegere mai
bună a proiectului şi la o integrare mai bună a activităţilor de producţie.
Pentru a modela sistemul, este folosită o nouă filozofie de modelare bazată
pe “reţelele funcţionale orientate pe obiecte”. În această strategie de modelare, tot
procesul este reprezentat grafic ca o reţea de activităţi conectate prin canale
informaţionale. Elementele informaţionale care trec prin canale vizează activităţile.
Fiecare activitate consumă informaţia de intrare, o evaluează şi generează elemente
informaţionale la canalele sale de ieşire în conformitate cu regulile care definesc
fiecare activitate.
Prin construirea de reguli adecvate, această metodologie de modelare poate
fi folosită pentru implementarea analizei cantitative cum ar fi simularea discretă a
evenimentelor, dar, ce este mai important, aduce o nouă completare pentru
modelarea calitativă inteligentă. Această strategie poate fi folosită pentru a estima
schimbările din proiect sau soluţiile posibile la problemele de planificare a
procesului şi chiar să fie folosită la controlul direct al sistemului de producţie.
Datorită strategiei de modelare ierarhice, fiecare activitate poate reprezenta
un set întreg de activităţi de un nivel inferior. Fiecare asemenea modul este
menţionat ca o “lume” conţinând un subsistem întreg.
Reprezentarea grafică a modelului descrie activităţile ca noduri ale
pătratelor şi canale informaţionale ca săgeţi direcţionare cu numele canalului arătat
ca un nod (aceste noduri sunt de asemenea “noduri informaţionale”). Un nod cu
linii duble reprezintă o structură ierarhică.
Strategia de modelare prezentată în acest capitol sprijină efortul actual de a
extinde metodologia accesibilă de modelare calitativă (de exemplu IDEF3 şi
IDEF4), şi aduce soluţii parţiale la multe probleme puse de aceste metodologii.
Strategia de modelare prezentată în acest capitol a fost implementată
folosind programe LISP pe staţii SUN, folosind un mediu de programare orientat
pe programe (KEE) care acceptă cadre ca unelte de cunoaştere reprezentative.

3.1.2. Reţele funcţionale orientate pe obiecte

Perspectiva de modelare orientată pe obiect introduce în primul rând


categorii de modele fundamentale, enumerând tipurile de modele cheie din fiecare
categorie şi, în al doilea rând, specifică cum se realizează obiectele programate
pornind de la obiectele reale. Câteodată, principala contribuţie a metodologiei
orientate pe obiect se vede ca fiind reutilizarea sau succesiunea codurilor. Pentru
simulare, contribuţia principală este corespondenţa dintre universul real şi cel
digital. Faptul că obiectele fizice pot fi transpuse în obiecte pe calculator este cel
mai puternic concept pentru simulare. În figura 1.6 sunt specificate notaţiile ce
definesc ierarhia grupului.
4 SI M U LAR E A SI ST EME LO R D E P R OD U C Ţ IE

Clase sau
Exemple

Atribute

Metode Ierarhie
Ierarhie de masă
generalizată

Fig. 1.6. Grupuri ierarhizate.


Un grup ierarhizat este compus numai din obiecte. Obiectele sunt legate
între ele formând o structură ierarhizată pirn folosirea a două feluri de conectori:
generalizare sau unificare. Un obiect este un exemplu de clasă. Fiecare obiect are
atribute şi metode. Atributele se referă la proprietăţile unui obiect, iar metodele se
referă la funcţiile şi procedurile de operare pe baza acestor atribute. Atributele pot
fi statice sau dinamice. Un atribut static este acela constant în timp (culoarea unui
obiect material), iar atributul dinamic reprezintă o componentă a vectorului de stare
asociat obiectului.
Simularea este o preocupare de bază cu caracteristici (atribute) dinamice,
dar se doreşte gruparea stărilor unei baze de date orientate pe obiect (ex. obiectele
uzuale) ce conţin toate tipurile de informaţii despre sistem. Astfel de baze de date
permit simulării să încorporeze activităţi ca justificare, diagnosticare şi recuperarea
informaţiilor. Un model este creat prin construirea obiectelor şi legarea lor prin
mesaje temporare.
Metodologia pentru reţele funcţionale orientate pe obiecte a fost
dezvoltată pentru a încorpora toate aspectele privind un sistem: structura,
funcţionalitatea şi comportamentul.
De asemenea, a fost dezvoltat pentru a permite utilizatorului un control clar
al unui sistem complex la orice nivel, fără a pierde vreun aspect urmărit. Această
strategie de modelare suportă reprezentări grafice prin vizualizarea modelului ca o
reţea.
Acest sistem de modelare estompează neajunsurile strategiei de modelare
IDEF0 (ICAM 1981). Puterea limitată a metodologiei IDEF0 este baza efortului de
a extinde puterea sa de modelare prin metodele IDEF3 şi IDEF4 (IDEF3 IDEF4).
Metodologia prezentată aici trece dincolo de IDEF3 şi IDEF4 prin sugerarea unei
strategii de modelare unificată cu putere expresivă extinsă, cuprinzând şi
metodologie de analiză (care nu a făcut niciodată parte din familia IDEF de
metode de modelare).
Structura unui model se bazează pe conceptul că fiecare sistem real poate fi
descris ca o parte informaţională sau o parte de acţiune. Pentru a menţine
simplicitatea, modelul conţine doar două structuri: noduri de acţiune şi de
informaţie. Nodurile de acţiune descriu structura sistemului şi conţin în acelaşi
timp funcţionalitatea fiecărui pas. Nodurile de informaţie descriu comunicaţia
dintre nodurile de acţiune şi au o comportare proprie.
Fiecare nod de acţiune şi de informaţie este recunoscut ca o entitate
separată şi concurentă. Nodurile de informaţie se pot ataşa doar la un nod de
P RO CE SU L D E SIM U LAR E 5

acţiune şi, în mod similar, nodurile de acţiune se pot ataşa doar la noduri
informaţionale.
Orice combinaţie de intrări şi ieşiri la un singur nod de acţiune
formează o lume. Aceasta defineşte interacţiunea completă de intrări şi ieşiri,
capabilă să se extindă pe niveluri inferioare. În cadrul unui model care are niveluri
inferioare, o lume se poate dezvolta arătând acţiunea cuprinsă, informaţia, nodurile
de intrări şi ieşiri.
Reţeaua funcţională orientată pe obiecte activează un nod folosind
simboluri (elemente informaţionale). Spre deosebire de alte tehnici de modelare, un
simbol care este plasat la un nod (activitate sau informaţie) poate sau nu poate
activa acel nod. Totuşi, când un simbol este plasat pe un anumit nod devine activ.
Un nod activ poate cere mai mult decât un singur simbol înainte de a putea
activa următorul nod(uri) cu care este direct legat şi activează numai atunci când
toate simbolurile necesare de la nodurile informaţionale conexe sunt disponibile.
Pentru a număra simbolurile care aşteaptă să treacă mai departe, este
necesar să se menţină o listă de simboluri primite şi să fie comparată cu lista
simbolurilor cerute de nodurile informaţionale de la ieşire. Simbolurile care trec de
la nodurile de acţiune depind doar de regulile comportamentale ale nodurilor de
ieşire.
Reţeaua funcţională orientată pe obiecte prezintă utilizatorului, în
mod grafic, modelul în două formate distincte: o vedere de nivel înalt a
structurii sistemului, numită vedere universală, şi o vedere detaliată, numită
afişarea lumii.
Vederea universală este o vedere de nivel înalt a sistemului, care arată
activităţile şi structura lor ierarhică. Vederea universală permite ajungerea uşoară
prin căutări, deoarece există harta de activităţi. De vreme ce fiecare vedere a unei
lumi descrie o acţiune care se întâmplă la un nivel precedent, ar fi dificil pentru cel
ce modelează să urmărească în mod exact toate activităţile conectate şi detaliile lor
de nivel inferior. Vederea universală permite utilizatorului să urmărească acţiunea
dorită. Mulţimea de activităţi poate apoi fi verificată de-a lungul traseelor
orizontale sau a nivelurilor din structura sa, pentru a determina toate acţiunile
posibile a fi conectate prin noduri informaţionale.
Vederea lumii este descrierea unor opţiuni şi restricţii care se întâmplă
atunci când a anumită acţiune este realizată. Nodurile informaţionale reprezintă
posibilele scenarii la activarea unei anumite activităţi din sistem. Vederea lumii
aduce conexiunile necesare care controlează atât funcţionalitatea cât şi
comportamentul. Această vedere dă utilizatorului o imagine detaliată a sistemului
şi a componentelor sale. Fiecare sub-sistem este unic şi, în consecinţă, are propria
identitate şi respectă integritatea restului sistemului. Nivelurile mai adânci ale
sistemului pot fi explorate de către utilizator până când sistemul investigat este
complet. Totuşi, un utilizator poate fi interesat doar în comportamentul unui sub-
sistem particular şi în câteva din sub-nivelurile sale şi nu în nivelurile mai înalte
sau în cele mai elementare componente.
Ambele tipuri de prezentări se completează reciproc, şi anume vederea
universală pune accentul pe structura sistemului, în timp ce vederea lumii
reprezintă funcţionalitatea şi comportamentul său.
6 SI M U LAR E A SI ST EME LO R D E P R OD U C Ţ IE

3.2. Analiza modelului


Principalul scop al strategiei de modelare este de a accepta analiza
profundă a sistemului. Cu cât mai multă informaţie este capturată de către model,
cu atât analiza poate deveni mai profundă. Datorită strategiei de modelare specială,
analiza modelelor este diferită şi unică. În mod curent, patru tipuri de analiză sunt
posibile. Acestea vor fi prezentate în cele ce urmează.
 Analiza accesibilităţii evenimentelor (analiza de efect). Prin aceasta, un
eveniment este urmărit de către utilizator sau de către sistem şi toate evenimentele
(sau sub-ramura selectată) sunt executate. Acest mod este folositor pentru
investigarea posibilelor transformări ale unui eveniment selectat. Un exemplu de
astfel de analiză este investigarea tuturor funcţiilor afectate de către schimbarea
unui element în cadrul procesului de proiectare.
 Analiza inversă (analiza de cauză). În această analiză, un nod selectat
(activitate sau informaţie) este urmărit, apoi toate activităţile posibile care ar afecta
acest nod sunt depistate. Această analiză este efectuată până la un anumit nivel sau
până când toate cauzele posibile sunt aflate. Un exemplu de astfel de analiză este
explorarea tuturor activităţilor posibile care pot fi nevoite să fie reactivate când o
anumită maşină se defectează în atelier. Astfel de activităţi pot include proiectarea
(schimbarea unei anumite facilităţi din proiect pentru a se adapta la o altă maşină),
evaluarea şi planificarea procesului. Acest mod de analiză scoate în evidenţă
elementele informaţionale cerute pentru a contracara excepţia din aval.
 Modul de urmărire al evenimentelor. Fiecare nod din model (activitate
sau informaţie) are un loc special dedicat reprezentării condiţiilor specificate de
către utilizator. O dată ce un nod este activat, toate evenimentele care au condiţiile
îndeplinite pot fi activate. Acest lucru reprezintă o analiză selectivă de efect.
 Analiza cantitativă a proprietăţilor selectate. Fiecare regulă poate
conţine un set de condiţii exprimate ca expresii Booleene sau un calcul care trebuie
să aibă loc când nodul este activat. Astfel, prin activarea unui lanţ de activităţi,
unele proprietăţi dorite pot fi calculate, cum ar fi factorii de cost sau de timp.
Analiza unui model este planificată a fi făcută în unul din următoarele
moduri: rulare nesupravegheată sau rulare pas cu pas. Folosind rularea pas cu
pas, utilizatorul poate plasa elemente informaţionale în oricare porţiune a
modelului şi poate să le urmărească de-a lungul modelului. Rularea pas cu pas cere
de la utilizator să mute efectiv toate elementele informaţionale de la nod la nod. În
cadrul acestui tip de rulare, toate opţiunile de analiză sunt accesibile utilizatorului
şi rezultatele sunt vizibile după fiecare eveniment luat separat. Avantajul acestui
mod constă în posibilitatea de analiză a unei părţi anume din sistem care este de un
deosebit interes, de exemplu, efectele posibile ale livrării întârziate de piese de
schimb.
În modul nesupravegheat, modelul va procesa toate elementele
informaţionale fără intervenţia utilizatorului. Traseul elementelor care se plimbă
printre noduri va fi decis de către utilizator, dar, o dată ce traseul este determinat,
analiza poate fi făcută fără restricţii. Acest mod este folositor pentru investigarea
P RO CE SU L D E SIM U LAR E 7

sistemului la scară largă ca şi pentru controlul efectiv şi conducerea sistemului


extern reprezentat de către model.
Pentru a permite o analiză flexibilă, a fost dezvoltat un modul de analiză.
Acest mecanism permite utilizatorului să-şi construiască propriul set de reguli,
metode de analiză sau tipare în cadrul structurii modelului.
Strategia inteligentă de modelare orientată pe obiecte este foarte potrivită
pentru procese complexe de producţie. Această strategie de modelare prezintă o
metodologie îmbunătăţită de modelare şi analiză pentru sistemele de producţie,
pune în evidenţă relaţiile de legătură calitative (cauză-efect) dintre activităţi cu
sistemele de producţie, un aspect neglijat de actualele metode de modelare.
Importanţa acestei strategii stă în abilitatea sa de a reprezenta astfel de
procese industriale complexe cu detalii şi semnificaţii suficiente. Modelul captează
toate aspectele unui sistem real, incluzând structura, funcţionalitatea şi
comportamentul. Superioritatea acestui tip de modelare stă în contribuţia sa la
înţelegerea structurii, controlului şi impactului sistemelor de producţie. Această
strategie de modelare permite un mod interactiv de modelare şi evaluare în care
utilizatorul poate modifica modelul şi poate pune întrebări pentru a determina
adaptarea unui sistem de producţie.
În era ingineriei concurente şi a conceptelor bazate pe proiectare,
această metodologie poate îmbunătăţi foarte mult şi suporta aceste concepte.
Modelarea relaţiilor cauză-efect dintre diferite activităţi din sistemele de
producţie şi captarea efectelor care au valori informaţionale specificate asupra
activităţilor duc la un sistem de modelare puternic.
Metodologia prezentată suportă metode noi de analiză, cum ar fi evaluarea
deciziilor strategice (de exemplu: care produs să fie dezvoltat, cum să fie structurat
procesul de proiectare) şi decizii tactice (de exemplu: care piesă alternativă să fie
cumpărată, care schimbări în planificarea procesului vor avea ca rezultat o
modificare a proiectului). Este posibil chiar ca acest model să poată fi dezvoltat şi
să fie integrat cu un sistem de producţie întreg şi să controleze sistemul în loc să-l
modeleze doar.

S-ar putea să vă placă și