Sunteți pe pagina 1din 119

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL Şl DREPTUL PROCESUAL PENAL

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA Şl REALIZAREA JUSTIŢIEI PENALE


Într-un stat de drept, realizarea justiţiei penale nu se poate face în mod arbitrar şi dezordonat, ci după norme şi
forme bine stabilite şi printr-o activitate disciplinată şi organizată. Această disciplinare şi organizare este
realizată de dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal cuprinde norme ce stabilesc organele specializate ale statului chemate să îndeplinească
activităţile necesare realizării justiţiei penale, prin:
- aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care au încălcat legea prin săvârşirea de infracţiuni;
- atribuţiile fiecărui organ (competenţa) şi, totodată, actele, măsurile sau operaţiunile succesive prin care se
aduc la îndeplinire toate aceste activităţi, de către organele şi persoanele participante la proces;
- drepturile şi îndatoririle acestora, formele sau modurile în care trebuie să fie îndeplinite aceste acte
(procedura).
Dreptul statului de a pedepsi pe infractor ia naştere prin violarea efectivă a normelor dreptului penal substanţial.
Dreptul penal este, însă, un drept potenţial, care nu poate acţiona decât prin procedura penală. Statul, ca titular
al ordinii de drept, prin organele judiciare competente, are obligaţia să constate, la timp şi în mod complet,
faptele care constituie infracţiuni, să identifice autorii acestora şi să ceară tragerea lor la răspundere, în justiţie,
printr-un proces penal. Se naşte, astfel, un raport procesual penal între diferiţi subiecţi ai procesului, care au
fiecare anumite drepturi şi obligaţii.
În ţara noastră, înfăptuirea justiţiei penale are loc în numele legii, justiţia fiind unică, imparţială şi egală pentru
toţi. Ea se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege. Garantul independenţei justiţiei este Consiliul Superior al Magistraturii.
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete
pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei. Procurorii, împreună cu organele
de cercetare penală ale poliţiei judiciare, formează organele de urmărire penală, care exercită o activitate
specifică, denumită urmărire penală. Activitatea judiciară are două componente:
1. o activitate prealabilă de urmărire penală, auxiliară justiţiei, dar absolut necesară;
2. activitatea de justiţie penală propriu-zisă.
Prima activitate este desfăşurată de către procurori şi organele de cercetare penală, care acţionează pentru
prevenirea şi constatarea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor, descoperirea şi strângerea probelor, în
vederea stabilirii dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. A doua componentă este activitatea de
justiţie penală propriu-zisă, realizată de instanţele judecătoreşti penale.
La activitatea judiciară, participă, pe lângă organele judiciare, şi două categorii de persoane:
- părţile, în temeiul interesului lor în rezolvarea cauzelor penale (inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte
responsabilă civilmente);
- alte persoane, care nu au interes direct în rezolvarea cauzei penale (martori, experţi, interpreţi etc.), dar care,
având cunoştinţe despre date, fapte şi împrejurări ce ţin de stabilirea adevărului, sunt chemate să ajute organele
judiciare în soluţionarea procesului.
Noţiunea şi scopul procesului penal
Activitatea de realizare a justiţiei penale sau exerciţiul acesteia nu se poate face decât cu mijloace şi în forme
riguros stabilite de lege, precum şi cu garanţii care să asigure respectarea strictă a acestor mijloace şi forme,
toate având ca scop îndeplinirea comandamentelor majore ale procesului penal. Desigur, un proces penal nu
poate exista fără raport juridic penal substanţial real, adică fără o violare concretă a dispoziţiilor legii penale. Pe
de altă parte, activitatea statului, ca titular al ordinii de drept, de tragere la răspundere a infractorilor, nu se
poate exercita oricum.
Faptele şi actele prin care se caracterizează această activitate se succed într-o ordine logică, riguros stabilită de
legiuitor, printr-o înlănţuire de manifestări constitutive, în cadrul procesului penal, care se finalizează prin
hotărârea judecătorească definitivă. În cadrul acestui mecanism complex, iau naştere anumite raporturi juridice,
între organele judiciare şi persoanele participante, interesate sau nu în rezolvarea cauzei penale, raporturi care,
evident, implică anumite drepturi şi obligaţii corelative.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare,
cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea, la timp
şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, identificarea autorilor acestora şi tragerea lor la
răspundere, în aşa fel încât, orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită, potrivit vinovăţiei sale,
dar, în acelaşi timp, nici o persoană nevinovată să nu fie urmărită, arestată ori condamnată.
Etimologia cuvântului proces (pro-cedere = a merge înainte, a avansa), arată că procesul penal este un fenomen
dinamic, evolutiv şi care comportă o suită de activităţi, iar fiecare dintre acestea are menirea de a împinge, de a
propulsa procesul spre atingerea scopului său final. În acest sens, art. 1 din C.proc.pen. înscrie cele două
finalităţi sau sarcini, pe care procesul penal tinde să le înfăptuiască:
1. un scop direct, imediat al procesului penal şi
2. un scop general, mediat.
Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea, la timp şi în mod complet, a faptelor ce constituie
infracţiuni, identificarea persoanelor care le-au săvârşit şi exercitarea procedurilor prevăzute de lege pentru
tragerea lor la răspundere, în aşa fel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită, potrivit
vinovăţiei sale, şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Scopul mediat constă în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea
infracţiunilor, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.
Fazele procesului penal
Procesul penal este o activitate complexă, riguros organizată, care, de la început şi până la sfârşit, se desfăşoară
ordonat, într-o anumită succesiune stabilită raţional de lege, în aşa fel încât, să se poată realiza comandamenteie
prevăzute de art. 1 din Codul de procedură penală. Sub aspectul organizării riguroase, procesul penal este
împărţit în trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârii penale definitive. Fiecare
fază îşi are locul, rolul şi funcţiile ei specifice, precum şi organe specializate, abilitate să îndeplinească aceste
funcţii judiciare. Prin exercitarea corectă şi operativă a acestor funcţii judiciare, de către fiecare organ, potrivit
competenţei sale, în mod treptat şi ordonat, trebuie să se realizeze, în fiecare cauză penală, scopul procesului
penal.
Prima fază, denumită urmărirea penală este faza ce început a procesului penal, în cadrul căreia se exercită
funcţia procesuală de urmărire, de către procuror sau de către organele de cercetare penală sub supravegherea
procurorului. Ea are rolul de a descoperi şi strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunii,
identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă sunt temeiuri de trimitere
în judecată. Urmărirea penală este denumită faza nepublică a procesului penal, pentru că toate actele şi măsurile
procesuale şi procedurale se desfăşoară de către procuror şi organele de cercetare penală, cu părţile, fără
publicitate. Este o fază premergătoare judecăţii, auxiliară procesului penal, pentru că obiectul urmăririi penale
este limitat la descoperirea şi strângerea probelor privitor la existenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului şi
stabilirea răspunderii acestuia, în scopul de a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată. Urmărirea penală se desfăşoară între două limite:
1. o limită iniţială, care marchează începerea urmăririi penale. Actul prin care se concretizează începerea
urmăririi penale îmbracă forma unei rezoluţii sau proces-verbal.
2. o limită finală, caracterizată printr-o soluţie, dată de procuror, care poate fi, după caz:
- scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale sau clasarea, realizate printr-o ordonanţă sau rezoluţie
- o soluţie de trimitere în judecată, prin rechizitoriu.
În cursul acestei faze de urmărire penală, instanţa de judecată poate interveni în câteva situaţii excepţionale,
cum ar fi cazul luării măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, sau soluţionării căilor de atac
îndreptate împotriva unor acte sau măsuri procesuale etc.
În a doua fază a procesului penal are loc judecata (în primă instanţă şi în căile de atac). În cadrul ei,
activitatea se exercită de către instanţele judecătoreşti. În această fază, participă şi procurorul, în calitate de
reprezentant al Ministerului Public. La terminarea judecării cauzei, instanţa pronunţă hotărârea. Faza de
judecată are şi ea două limite:
1. o limită iniţială, marcată prin sesizarea instanţei (prin rechizitoriul procurorului sau plângerea prealabilă a
persoanei vătămate) şi
2. o limită finală, materializată prin hotărârea judecătorească definitivă.
A treia fază a procesului penal sau etapa finală a procesului penal este cea de punere în executare a
hotărârilor penale rămase definitive. Limitele acestei faze sunt:
1. o limită iniţială, marcată de hotărârea rămasă definitivă şi începutul fazei de punere în executare (de
exemplu, eliberarea mandatului de executare de către instanţă şi trimiterea lui la organele de poliţie pentru a fi
adus la îndeplinire);
2. o limită finală, determinată diferenţiat, în funcţie de sancţiunea penală pusă în executare (de exemplu, limita
poate fi procesul-verbal în care se consemnează data la care s-a început executarea pedepsei cu închisoarea).
Trecerea procesului penal prin aceste trei faze reprezintă schema sa tipică. Uneori, însă, procesul penal poate
prezenta o formă atipică. Forma atipică a procesului penal o întâlnim atunci când el nu parcurge toate aceste
faze şi, astfel, procesul penal este denumit atipic. Dintre situaţiile în care procesul penal prezintă formă atipică,
menţionăm următoarele:
- când la sfârşitul primei faze de urmărire penală, procurorul constată existenţa unei cauze care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale ori exercitarea ei şi, în consecinţă, dispune, prin rezoluţie sau ordonanţă,
scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale. În asemenea situaţii, procesul penal are o
singură fază: urmărirea penală.
- în cazul în care instanţa pronunţă achitarea, nu va exista faza de punere în executare;
- în cazul anumitor infracţiuni, nu există faza de urmărire penală, pentru că plângerea prealabilă, care este actul
de sesizare, este adresată direct instanţei de judecată. În asemenea situaţii, procesul penal începe direct cu
judecata.

NOŢIUNEA, OBIECTUL Şl SARCINILE DREPTULUI PROCESUAL PENAL


Activitatea organelor judiciare, de descoperire a infracţiunilor, de identificare a autorilor şi de tragere a lor la
răspundere penală şi, implicit, de restabilire a ordinii de drept, este minuţios şi riguros reglementată prin
normele Codului de procedură penală şi prin alte dispoziţii cuprinse în legi speciale cu caracter procesual penal
(legea privind organizarea judiciară, legea privind executarea pedepselor etc.). Fără prestabilirea în lege a
organelor, a competenţei, a actelor, formelor şi garanţiilor care să asigure respectarea legii sub aceste aspecte,
procesul s-ar îneca în dezordine, confuzie, abuz.
Pentru a-şi putea atinge scopul, justiţia trebuie să procedeze după un anumit ritual, într-un cadru riguros
organizat, după reguli cuprinse în conţinutul normelor juridice. Totalitatea acestor norme, care reglementează
desfăşurarea procesului penal, sunt cuprinse în Codul de procedură penală şi formează obiectul de studiu al unei
ramuri distincte a dreptului: dreptul procesual penal.
Scopul procesului penal nu este numai constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, ci şi identificarea autorilor infracţiunilor. Desigur, dreptul procesual penal nu poate fi confundat cu
procesul penal. Dreptul procesual penal este îndrumătorul ştiinţific, legal şi obligatoriu, al activităţii concrete ce
formează procesul penal. Sarcinile acestei ramuri distincte de drept sunt multiple, reflectând complexitatea
relaţiilor sociale pe care le reglementează şi constau în studierea ştiinţifică a normelor procesual penale, care
trebuie să stabilească principiile şi regulile procesului penal, organele competente să participe la desfăşurarea
procesului penal, sfera atribuţiilor acestora, persoanele participante la realizarea procesului penal, drepturile şi
obligaţiile lor, şi, de asemenea, garanţiile procesual-penale menite să asigure drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanelor.

NORMELE JURIDICE PROCESUAL PENALE


Prin norme juridice procesual penale înţelegem regulile de conduită care au ca obiect de reglementare
desfăşurarea procesului penal. Aceste reguli de conduită particulare privesc numai participanţii la activitatea
procesuală, spre deosebire de normele dreptului substanţial care se adresează, în general, tuturor cetăţenilor.
Normele de drept procesual sunt cele care stabilesc:
- autorităţile publice care au dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia să constate infracţiunile, să-i identifice pe
făptuitori şi să-i tragă la răspundere, prevăzând, în acelaşi timp, structura şi atribuţiile autorităţilor judiciare
abilitate prin lege în acest sens;
- persoanele fizice sau juridice ce pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiţiei, atribuţiile, drepturile şi
obligaţiile procesuale ale acestora;
- actele şi măsurile procesuale şi procedurale precum şi mijloacele ce pot fi folosite de organele judiciare, părţi
şi alte persoane în desfăşurarea procesului penal;
- sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale (nulitatea, inadmisibilitatea, decăderea,
amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar, sancţiuni penale). Sancţiunile
prevăzute de norma procesuală sunt, evident, de grade diferite, în funcţie de importanţa normei încălcate.

Structură.
Din punct de vedere structural norma procesual penală conţine trei elemente, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea (structura trihotomică). În funcţie de gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, normele juridice
procesual penale pot fi determinate sau relativ determinate (de ex., se prevede că orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă). În acest caz, atât
ipoteza, cât şi dispoziţia sunt determinate în mod clar. Sunt şi situaţii când ipoteza este relativ determinată (de
ex., se prevede că atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri,
face propuneri motivate). În norma juridică procesual penală, dispoziţia poate fi şi ea determinată sau relativ-
determinată (de ex. se prevede că părţile pot renunţa expres la calea de atac, în termenul de exercitare a
acesteia). Normele juridice procesual penale nu au, de multe ori, în structura lor toate cele trei elemente,
lipsind, fie ipoteza fie sancţiunea (C.proc.pen., prevede obligativitatea aducerii inculpatului arestat la şedinţa de
judecată, însă sancţiunea nerespectării nu este prevăzută în mod explicit).
Clasificare.
În literatura de specialitate, normele juridice procesual penale au fost clasificate în raport de următoarele
criterii:
După sfera de aplicabilitate, normele procesual penale sunt generale sau speciale. Normele generale poartă şi
denumirea de norme de drept comun. Ele sunt acele norme care se aplică obligatoriu, întotdeauna, orice
excepţie sau derogare urmând să fie prevăzută în mod expres. Normele speciale sunt acele norme care se aplică
numai în anumite cauze speciale, adică în situaţii cu caracter derogator.
În raport de obiectul de reglementare, normele de drept procesual penal se clasifică în norme de organizare,
de competenţă şi de procedură. Normele de organizare sunt cele prin care este reglementată înfiinţarea şi
modul de organizare al autorităţii judecătoreşti. Normele de competenţă stabilesc care dintre organele judiciare
sunt abilitate să efectueze urmărirea penală, să dispună luarea măsurilor preventive sau să judece o cauză
penală, în raport de infracţiunea comisă, de calitatea făptuitorului sau de anumite criterii teritoriale. Normele de
procedură reglementează modul în care trebuie să se desfăşoare activitatea procesual penală de către autorităţile
judiciare, de părţi, apărători sau reprezentanţi, actele şi măsurile procesuale şi procedurale prin care se
realizează activitatea concretă a acestora în procesul penal.
După forţa juridică prin care se impun, datorită sancţiunii pe care o prevăd, normele dreptului penal sunt:
- norme absolut imperative, a căror încălcare atrage, întotdeauna, nulitatea actelor întocmite sau decăderea din
drepturi (de ex.: încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa după materie sau calitatea persoanei,
sesizarea instanţei, compunerea acesteia, publicitatea şedinţei de judecată, atrag nulitatea absolută; de
asemenea, dispoziţiile privind prezenţa inculpatului la şedinţa de judecată, participarea procurorului, asistenţa
juridică, când acestea sunt obligatorii, atrag aceeaşi sancţiune);
- norme relative, a căror încălcare atrage nulitatea, dar numai dacă acele încălcări nu pot fi înlăturate altfel (de
exemplu, dacă normele privind conţinutul citaţiei sau al mandatului de aducere au fost încălcate, citaţia ori
mandatul vor fi considerate nule şi, deci, lipsite de eficienţă; neregularităţile din ele vor fi, însă, acoperite, dacă
persoana citată sau prevăzută în mandat se va prezenta la data şi ora judecării cauzei);
După sfera de aplicare, normele procesual penale sunt:
- generale sau de drept comun. Sunt acele norme care se aplică întotdeauna, în toate cauzele penale, cazurile
de excepţii trebuind să fie menţionate în mod expres;
- speciale. Sunt norme care reglementează şi se aplică în situaţii particulare. Ele derogă, întotdeauna, de la
norma generală, când reglementează aceeaşi materie.

FAPTELE JURIDICE PROCESUAL PENALE


Faptele juridice procesual penale sunt acele împrejurări de fapt care dau naştere, modifică sau sting raportul
juridic procesual penal, ori împiedică naşterea acestuia. Faptele juridice procesual penale sunt, aşadar,
clasificate în fapte juridice procesual penale constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.
Faptele juridice constitutive dau naştere raporturilor juridice procesual penale (sesizarea legală a organelor
judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni, în urma căreia se poate începe urmărirea penală şi, deci, se
declanşează procesul penal; cererea de introducere în proces a părţii responsabile civilmente).
Faptele juridice modificatoare sunt acelea care, atunci când apar, modifică drepturile şi obligaţiile unui
participant la procesul penal (declaraţia persoanei vătămate care, iniţial, fusese ascultată ca martor, iar, ulterior,
doreşte să participe în proces, ca parte vătămată, situaţie în care drepturile şi obligaţiile sale se modifică;
cererea aceleiaşi părţi vătămate de a se constitui parte civilă etc).
Faptele juridice extinctive sunt acele împrejurări care duc la stingerea raporturilor procesual penale.
Există şi situaţii când, înainte de declanşarea procesului penal, intervin unele împrejurări care împiedică
naşterea raportului juridic procesual penal, acestea fiind considerate fapte impeditive. Sunt asemenea fapte:
prescripţia, amnistia, lipsa sesizării organului competent ori lipsa avizului sau autorizării pentru începerea
urmăririi penale în cazul anumitor infracţiuni etc.
Raporturile juridice procesual penale
În momentul săvârşirii unei infracţiuni, ia naştere un raport de drept penal substanţial, denumit raport
substanţial de conflict. În acelaşi moment ori de îndată, statul, în calitate de titular al ordinii de drept, mandatat
de societate să apere valorile sociale fundamentale, trebuie ca, prin organele judiciare, să constate infracţiunea,
să-l identifice pe făptuitor şi să pună în mişcare procedurile legale pentru a se stabili dacă sunt temeiuri de
trimitere în judecată şi, respectiv, de condamnare. Această activitate complexă înseamnă aducerea conflictului
de drept penal substanţial în faţa organelor de justiţie penală şi determină naşterea unui raport juridic procesual
penal. Acest raport juridic procesual ia naştere prin iniţierea procesului penal, iar, apoi, se dezvoltă, se
amplifică şi se multiplică, progresiv, până în momentul soluţionării definitive a procesului penal.
Procesul penal reprezintă o activitate complexă, care constă dintr-o multitudine de acte şi măsuri procesuale şi
procedurale, realizate potrivit legii, de organele judiciare competente şi de către părţi, în calitate de subiecţi ai
raportului juridic procesual penal, şi cu participarea altor persoane, în formele şi modurile stabilite de lege,
pentru realizarea scopului acestuia.
Structura raportului juridic procesual penal.
Sub aspect structural, raportul juridic procesual penal are aceleaşi elemente constitutive ca orice raport juridic:
subiecţi, conţinut şi obiect.
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea procesului penal. Primul subiect
principal, prezent de fiecare dată, în orice raport juridic procesual penal, este statul, reprezentat prin organele
competente, care are, potrivit legii, atribuţii judiciare specifice, în diverse momente şi faze ale procesului penal.
Al doilea subiect principal, nelipsit din orice raport juridic procesual penal, este infractorul, faţă de care se
începe şi desfăşoară urmărirea penală şi judecata, pentru a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri de tragere a lui la
răspundere penală şi, respectiv, de condamnare. Aşadar, subiecţii principali sunt cei care îndeplinesc cele trei
funcţii procesuale esenţiale: acuzarea, apărarea şi judecata.
Alături de stat şi infractor, care sunt subiecţii principali, în raporturile juridice procesual penale intervin şi alţi
subiecţi, cu drepturi şi obligaţii specifice, cum sunt partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente.
Conţinutul raportului juridic procesual penal cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au, potrivit legii,
subiecţii acestui raport. În concret, în fiecare moment sau etapă din desfăşurarea procesului penal, cei doi
subiecţi principali (pe de o parte statul, prin procuror, la urmărirea penală şi instanţa, în faza de judecată, iar pe
de altă parte, învinuitul sau inculpatul) au, potrivit legii, drepturi şi obligaţii, care trebuie exercitate în cadrul
raporturilor juridice prin care evoluează procesul penal.
Obiectul raportului juridic procesual penal este unul specific şi constă în stabilirea existenţei ori inexistenţei
raportului juridic penal şi determinarea conţinutului acestui raport juridic. Aceasta înseamnă, în esenţă că, prin
drepturile şi obligaţiile pe care le au prin lege, organele judiciare competente, sunt obligate, prin modurile şi în
formele arătate de lege, să stabilească, în fiecare cauză, dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, să identifice
cert autorul ei şi să constate dacă sunt sau nu întrunite cerinţele şi temeiurile provăzute de lege pentru tragerea
la răspundere penală. Stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic de drept penal se face în timp, în
mod progresiv şi numai la sfârşitul procesului penal se definitivează acest raport, prin soluţia care se va
pronunţa. Soluţiile de condamnare şi de încetare a procesului penal vor confirma că în cauza respectivă a existat
un raport de drept penal material, iar cele de achitare, că nu a existat un asemenea raport.
Trăsăturile raportului juridic procesual penal
Raportul juridic procesual penal prezintă, în afara trăsăturilor generale şi comune oricărui raport juridic, şi
unele trăsături specifice:
a) sunt raporturi de autoritate, de putere. Trăsătura rezultă din faptul că, întotdeauna, unul dintre subiecţii
raportului procesual penal este statul, ca titular al ordinii de drept;
b) sunt raporturi ce iau naştere peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor, deoarece organele competente
ale statului, în virtutea principiului oficialităţii, sunt datoare să iniţieze şi să desfăşoare procesul penal în mod
obligatoriu, indiferent de poziţia şi atitudinea părţilor. În acest sens, organele judiciare au obligaţia de a
descoperi orice infracţiune prin care se vatămă, lezează sau se pun în pericol valorile sociale fundamentale
arătate în art. 1 C.pen. şi de a efectua, din oficiu, în marea majoritate a infracţiunilor, toate actele şi măsurile
procesuale şi procedurale, pentru tragerea la răspundere a autorilor infracţiunii şi pentru restabilirea ordinii de
drept;
c) în cadrul raportului juridic procesual penal, unul din subiecţii principali este întotdeauna statul, prin organele
sale specializate. Statul, prin organele judiciare, este omniprezent în raportul juridic procesual penal, în calitatea
sa de titular al ordinii de drept, însărcinat de societate să apere valorile sociale fundamentale, împotriva faptelor
care vatămă sau pun în pericol aceste valori. Prezenţa statului, prin organele sale, reprezintă, aşadar, o obligaţie,
iar atribuţiile conferite organelor de urmărire penală şi procurorului, de a constata, deîndată, orice faptă care
constituie infracţiune, de a-l identifica pe făptuitor şi de a acţiona pentru tragerea la răspundere constituie, nu
numai drepturi ale acestor organe, ci, în acelaşi timp, obligaţii ale acestora.

IZVOARELE JURIDICE ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL ROMÂN


Dintre izvoarele dreptului procesual penal, legea are caracter de izvor exclusiv. Ea este actul legislativ de
manifestare explicită a voinţei Statului, prin norme juridice, act prin care se stabilesc normele procesual penale.
Constituţia este izvor principal de norme procesuale şi procedural-penale, ea cuprinzând dispoziţii principiale
şi reguli cu caracter general pentru înfăptuirea justiţiei penale. Constituţia consfinţeşte:
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi, deci, şi în faţa legii procesuale penale;
- inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, instituind adevărate garanţii împotriva unor acte
sau măsuri procesuale care aduc atingere libertăţii şi siguranţei persoanei, cum ar fi reţinerea, arestarea,
percheziţia, permise numai în mod excepţional, în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege (arestarea se
dispune numai de judecător, pe perioade limitate, şi nu mai mult de 180 de zile).
- garantează dreptul de apărare în tot cursul procesului penal.
- prevede norme generale privind înfăptuirea justiţiei, norme organizatorice ori de competenţă generale privind
desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, dar şi norme referitoare la procesul penal, precum şi unele
norme procedurale, aplicabile în procesul penal.
Codul de procedură penală este legea fundamentală a dreptului procesual penal, care conţine, într-o ordine
logică, sistematizate coerent, totalitatea sau cea mai mare parte a normelor juridice, pe baza cărora se
desfăşoară întreg procesul penal. Codul alcătuieşte aşa-zisul sediu ordinar al normelor procesuale penale.
Codul penal cuprinde şi unele norme cu caracter procedural: normele privitoare la înlocuirea răspunderii
penale, dispoziţiile referitoare la stingerea acţiunii penale în anumite condiţii, etc.
Codul de procedură civilă constituie izvor de drept, în măsura în care vine să umple o lacună a procedurii
penale. Astfel, Codul de procedură civilă prevede bunurile nesupuse executării silite, arată că dispoziţiile din
hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit
legii civile.
Codul civil poate să constituie şi el izvor al dreptului procesual penal, deoarece numeroase dispoziţii din
cuprinsul lui îşi găsesc aplicabilitatea în izvoarele cauzelor penale. Astfel, arată că hotărârea definitivă a
instanţei civile privind o împrejurare ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de
lucru judecat în faţa instanţei penale; prevede unele categorii de persoane ce pot participa în procesul penal ca
părţi responsabile civilmente.
Legile prin care se reglementează activităţi procesual penale ale unor organe judiciare sunt, de asemenea,
izvoare ale dreptului procesual penal. Dintre acestea, pot fi exemplificate Legea privind organizarea judiciară;
Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; Legile prin care s-au adus modificări
Codului de procedură penală.
Decretele-legi sau decretele cu putere de lege care conţin dispoziţii procesual-penale. În acest sens, pot fi
exemplificate Decretul-lege pentru urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni; Decretul-lege pentru
abolirea pedepsei cu moartea; Decretul-lege privind înfiinţarea unor tribunale militare excepţionale.
Unele tratate şi convenţii internaţionale constituie şi ele izvoare ale dreptului procesual penal, atunci când
cuprind norme procesual penale. Acestea au putere de drept obligatoriu, din momentul încadrării lor în dreptul
intern. Condiţia valabilităţii şi aplicabilităţii convenţiei sau tratatului internaţional este ratificarea acestora.
Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Astfel, constituie izvoare de drept procesual penal,
Convenţiile de asistenţă juridică încheiate de ţara noastră cu alte ţări sau la care ţara noastră a aderat. Cel mai
reprezentativ exemplu în acest sens este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale.
Doctrina şi jurisprudenţa nu pot fi izvoare ale dreptului procesual penal, pentru că ele nu pot crea norme
juridice şi nici norme procesuale penale. Ele fac doar operă de interpretare, şi nu de legiferare, servind, însă, ca
un îndreptar la aplicarea legilor şi la evoluţia dreptului.
Nici cutuma nu poate fi izvor al dreptului procesual penal. În dreptul procesual penal, obiceiurile sau cutumele
se exprimă, uneori, prin practica judiciară. Normele de procedură penale izvorâte din practica judiciară sunt
norme imperfecte, fiindcă le lipseşte una din cele mai principale atribute ale normelor de procedură penală:
obligativitatea.

INTERPRETAREA NORMELOR DE DREPT PROCESUAL PENAL


Interpretarea este operaţiunea logico-raţională prin care se caută cunoaşterea voinţei legiuitorului cuprinsă în
norma procesual penală. Desigur, dispoziţiile legii procesual penale trebuie să fie, întotdeauna, clare, precise şi
categorice, astfel încât să permită cunoaşterea exactă a voinţei legiuitorului, prin simpla lor lectură (in claris
non fit interpretatio). În realitate, însă, nu este posibil întotdeauna să se realizeze o redactare perfectă, care să
exprime clar, precis şi categoric voinţa legiuitorului. De aceea, este necesară interpretarea dispoziţiilor legii
procesual penale.
Formele interpretării
Problema interpretării normelor de drept procesual penal este dependentă şi strâns legată de două momente
succesive ale normei:
- adoptarea ei, pe de o parte;
- cunoaşterea sau aplicarea normei, pe de altă parte.
Aceste două momente marchează două activităţi succesive: prima activitate aparţine legiuitorului, iar a doua
aparţine interpretului, adică judecătorului. În ambele momente şi, respectiv, în fiecare dintre cele două
activităţi, interpretarea corectă şi completă presupune un proces logic de examinare a normei, sub mai multe
aspecte, asupra modului şi formei de redactare, a conţinutului normei, pentru a se stabili, integral şi corect,
înţelesul acesteia, în structura, substanţa şi finalitatea ei, printr-o cercetare morfologică, anatomică şi fiziologică
a normei. Interpretarea normelor de drept procesual penal poate fi clasificată în raport de anumite criterii, cum
ar fi: subiectul care face interpretarea; metodele pe care le foloseşte pentru interpretare sau rezultatele
interpretării.
În raport de subiectul interpretării, există trei categorii de interpretări:
- legală;
- judiciară;
- doctrinară.
Interpretarea legală (sau autentică) se face însuşi de către legiuitor. Această interpretare are forţă obligatorie.
Interpretarea judiciară este cea făcută de organele judiciare, în momentul aplicării legii la cazurile concrete.
Interpretarea legală este ocazională, chiar excepţională, adică intervine numai în cazurile în care legiuitorul
consideră necesar. Interpretarea judiciară este permanentă şi se efectuează de judecător, zilnic, în cazurile
judecate. Prin interpretarea judiciară se formează jurisprudenţa.
Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică) este opera cercetătorilor, specialiştilor în teoria dreptului, respectiv a
celor care studiază domeniul dreptului. Ea are valoare ştiinţifică, teoretică, pentru că emană de la personalităţi,
profesori universitari, autorităţi intelectuale, însă nu are putere obligatorie. Această interpretare contribuie la
elaborarea şi clasificarea unor controverse, la sistematizarea dreptului penal şi, prin rolul ei ştiinţific, critic,
reprezintă un îndreptar în aplicarea practică a dreptului şi, astfel, contribuie la formarea jurisprudenţei. Ea
constată şi arată imperfecţiunile şi lacunele dreptului procesual penal.
Metodele sau procedeele de interpretare. Pentru interpretarea normelor procesual penale, se folosesc, în
general, aceleaşi procedee valabile şi la interpretarea oricărei alte norme de drept. Procedeele şi metodele
utilizate sunt:
- interpretarea literală (gramaticală);
- interpretarea raţională (logică);
- interpretarea analogică.
a) Interpretarea literală (gramaticală) constă în căutarea şi stabilirea voinţei legiuitorului prin însuşi înţelesul şi
sensul cuvintelor prin care se exprimă această voinţă. La interpretarea literală, examinarea şi analiza are loc sub
aspectul a trei elemente:
- elementul etimologic;
- elementul sintactic;
- elementul stilistic.
Elementul etimologic. Prin cercetarea şi analiza etimologică, se caută şi se stabileşte înţelesul fiecărui cuvânt,
după sensul în care a fost folosit de legiuitor, sens care, în general, este de presupus că întotdeauna este acela
indicat chiar de etimologia cuvântului (valoarea semantică).
Elementul sintactic. În operaţiunea de interpretare, cuvintele trebuie examinate şi din punct de vedere sintactic.
La interpretarea literală, pentru găsirea înţelesului exact a voinţei legiuitorului, se va examina şi conexiunea
gramaticală dintre cuvinte, topica cuvintelor în propoziţie şi frază, precum şi legătura dintre părţile unei
propoziţii sau fraze, sau dintre diferitele propoziţii şi fraze (singularul se aplică şi pluralului; substantivele se
examinează împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele etc).
Elementul stilistic. Pentru aflarea înţelesului real al normei procesual penale, în operaţiunea de interpretare
literală trebuie să se ţină seama şi de stilul redacţional, adică de modul aşezării cuvintelor, de sensul lor în
construcţia propoziţiei sau frazei. Trebuie avut în vedere că redactorul unei norme este permanent preocupat să
nu folosească în textele legii cuvinte fără rost.
b) Interpretarea raţională (logică) constă în folosirea unor procedee logice, bazate pe raţionamente, prin care se
caută stabilirea exactă a înţelesului unei norme procesual penale. La interpretarea raţională se folosesc
următoarele elemente:
- elementul politic (istoric);
- elementul sistematic;
- elementul realistic.
Elementul politic (istoric) presupune cunoaşterea momentului şi circumstanţelor în care s-a elaborat norma
procesual penală, cauzele şi determinismele politice, economice şi istorice ale elaborării normei. Pentru a afla
acest complex de date şi informaţii, se examinează tot ce a precedat şi contribuit la elaborarea legii respective
(lucrările pregătitoare, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare, dispoziţiile din vechea reglementare şi
din alte legi, străine, care au servit ca material informativ, doctrina şi jurisprudenţa avută în vedere la elaborarea
legii respective etc).
Elementul sistematic, denumit în doctrină şi elementul de corelaţie, constă în legătura explicită sau implicită,
directă sau indirectă, care există între fiecare dispoziţie dintr-o lege şi celelalte dispoziţii din aceeaşi lege sau
din alte legi, care reglementează aceeaşi materie sau materii asemănătoare ori conexe. Aceste legături ne vor
ajuta să înţelegem spiritul legii (mens legis) şi principiile care guvernează materia respectivă. În operaţia de
stabilire a corelaţiilor, trebuie avute în vedere poziţia, respectiv aşezarea dispoziţiei supusă interpretării, cât şi
denumirea titlului capitolului, secţiunii etc, în care este inclusă dispoziţia respectivă.
Elementul realistic, denumit în doctrină şi elementul de conformare, presupune cunoaşterea şi stabilirea, cu
exactitate, a situaţiei reale cu privire la faptele, actele sau raporturile pe care legiuitorul le-a supus reglementării
prin dispoziţia supusă interpretării. Se are în vedere că legea procesual penală nu este şi nu poate fi izolată de
realitate, fiindcă ea porneşte şi se bazează pe o anumită realitate şi este destinată să fie aplicată la o anumită
realitate.
c) Interpretarea analogică constă în căutarea şi stabilirea voinţei legiuitorului, prin recurgerea la alte dispoziţii
procesual penale mai complete şi mai explicite, care reglementează cazuri sau situaţii asemănătoare cu cele din
norma supusă interpretării. Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu extinderea legii prin analogie,
respectiv cu practicile greşite de aplicare a legii pe cale de analogie. Totodată, interpretarea analogică nu
trebuie confundată cu suplimentul analogic, care reprezintă un mijloc de completare a lacunelor din legea
procesual penală, ceea ce, evident, este periculos, deci inadmisibil.
Rezultatele interpretării. În raport de rezultatele interpretării, distingem trei categorii de interpretare:
declarativă, restrictivă şi extensivă.
Interpretarea declarativă există în situaţiile în care interpretul, folosind procedeele de interpretare, ajunge să
stabilească că între redactarea normei procesual penale şi intenţia legiuitorului este concordanţă perfectă. Deci,
interpretarea declarativă este aceea care constată că textul normei procesual penale redă exact voinţa
legiuitorului.
Interpretarea restrictivă există în situaţiile în care interpretul constată o neconcordanţă (nepotrivire) între textul
normei şi intenţia legiuitorului, în sensul că litera legii spune mai mult decât a voit să spună legiuitorul şi, drept
urmare, prin interpretare, trebuie să se restrângă înţelesul normei, la limitele impuse de voinţa legiuitorului.
Cauzele depăşirii voinţei legiuitorului de către litera normei procesual penale pot fi diverse: redactare
defectuoasă, prin folosirea unui termen sau a unui cuvânt greşit, susceptibil de mai multe înţelesuri; formulări
complexe lipsite de rigoare ştiinţifică etc.
Interpretarea extensivă este opusul interpretării restrictive şi o întâlnim în situaţiile în care se constată că litera
normei procesual penale exprimă un sens mai limitat decât intenţia reală a legiuitorului. În asemenea situaţii,
interpretul va trebui să extindă, prin interpretare, aplicaţia normei procesual penale peste sensul limitat al
textului şi la alte ipoteze care se subînţeleg, în mod logic.
Extinderea se efectuează cu ajutorul raţionamentelor: a pari, a fortiori, reductio ad absurdum, per a contrario.
Raţionamentul a pari are la bază argumentul de logică că acolo sau atunci când există o identitate de situaţii,
este raţional să avem acelaşi tratament juridic (ubi eadem ratio, ibi eadem ius). Evident că trebuie făcută
precizarea expresă că identitatea trebuie să privească situaţii sau modalităţi ale aceluiaşi caz şi nicidecum să se
refere la similitudinea de cazuri, pentru că astfel se ajunge la o extindere prin analogie, ceea ce este greşit, şi,
deci, inadmisibil.
Raţionamentul a fortiori are la bază argumentul logic că acolo sau atunci când legea opreşte mai puţin, opreşte,
implicit, şi mai mult (a minori ad maius) şi că acolo şi atunci când legea permite mai mult, implicit permite şi
mai puţin (maiori ad minus).
Raţionamentul reductio ad absurdum are la bază argumentul că orice altă interpretare a normei procesual
penale, decât cea propusă ca fiind corectă, ar conduce, în mod evident, la un rezultat absurd.
Raţionamentul per a contrario are la bază regula de logică potrivit căreia atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul. Astfel, de exemplu, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este
îndeplinită. Per a contrario, atunci când se va constata că părţile nu au fost legal citate şi procedura nu este
îndeplinită, judecata nu poate avea loc.
Interpretarea îndoielnică. O întâlnim în situaţiile în care, prin folosirea şi epuizarea tuturor procedeelor de
interpretare, rezultatul obţinut este îndoielnic. În asemenea situaţii, existând un dubiu care nu poate fi înlăturat,
se recurge la principiile de drept comun, în raport de care se raţionează astfel: în orice stat de drept organizat,
libertatea este regula şi restrângerea libertăţii este excepţia. Este ştiut că, în caz de îndoială, primează regula şi
nu excepţia. De aici, rezultă că, atunci când există dubiu, se va adopta soluţia care creează cele mai puţine
restricţii sau privaţiuni (de libertate, de drepturi etc). Regula expusă în ecuaţia de mai sus este cunoscută în
dreptul penal sub forma maximei „in dubio pro reo". Ea exprimă, totodată, o idee cu valoare de principiu,
potrivit căreia îndoiala trebuie să profite totdeauna celui mai slab, adică în raporturile de drept penal şi drept
procesual penal, care sunt raporturi de putere, învinuitului şi, respectiv inculpatului.
Limitele interpretării
Problema limitelor între care şi până la care poate opera mintea interpretului, este de mare interes teoretic, dar
mai ales practic. Răspunsul la această problemă trebuie să se bazeze pe un principiu unanim admis, potrivit
căruia interpretarea trebuie să conducă întotdeauna la cunoaşterea normei de drept, şi niciodată la crearea
normei. De aici, concluzia că libertatea îngăduită interpretului, în operaţiunea de interpretare, este limitată la
rolul lui de a ne lămuri înţelesul normei de drept, aşa cum a fost ea creată de legiuitor.

APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ROMÂNE


Prin aplicarea legii, se înţelege îndeplinirea prevederilor unei legi, executarea acestor prevederi. Legea
procesuală penală, ca orice lege, are eficienţă juridică, respectiv obligativitate, din momentul intrării sale în
vigoare. De la această dată, curge obligativitatea aplicabilităţii legii, sub constrângerea sancţiunilor specifice.
Legea procesuală penală are putere, eficienţă, şi operează în timp şi se aplică asupra unui anumit spaţiu,
teritoriu. Aşadar, aplicarea legii procesuale penale trebuie tratată sub aceste două aspecte: timpul şi spaţiul.1
Aplicarea legii procesuale penale în timp
Legea se aplică din momentul intrării sale în vigoare. Acesta este momentul iniţial al aplicării, iar momentul
final este scoaterea din vigoare, abrogarea ei. Aceste două momente marchează limitele de timp ale legii, între
ele întinzându-se durata legii, şi deci aplicarea ei tuturor faptelor şi raporturilor ce se nasc în timpul duratei sale.
În aceste cazuri, va opera principiul activităţii legii procesual penale. Regula generală aplicabilă este cea a
imediatei aplicări şi este guvernată de adagiul "tempus regit actum". Această regulă guvernează toate actele şi
lucrările efectuate într-o cauză penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare
sau sub imperiul legii noi. Principiul aplicării imediate a legii procesual penale este absolut dominant în materia
procesual penală, astfel că toate activităţile procesuale se realizează numai în conformitate cu legea în vigoare
la momeniul efectuării actului.
În unele situaţii, de excepţie, poate fi întâlnită ultraactivitatea sau retroactivitatea legii procesuale penale. În
primul caz, unele dispoziţii din legea anterioară vor rămâne aplicabile sub legea nouă. În ipoteza retroactivităţii,
dispoziţiile legii noi vor fi aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară.

Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu


1
Unii autori fac referire la patru aspecte de aplicare a legii: timpul, spaţiul, persoanele şi actele.
Aplicarea în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legii procesuale penale, potrivit căruia legile
procesuale penale se aplică doar activităţilor procesuale penale desfăşurate pe teritoriul statului român.
Principiul aplicabil în acest caz este „locus regit actum", ceea ce înseamnă că actele şi măsurile procedurale vor
avea eficienţă juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării
lor. Există însă câteva situaţii de excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual penale, şi anume:
a) în unele cazuri, anumite acte procedurale efectuate într-o ţară străină, cu respectarea legislaţiei acelei ţări,
sunt, totuşi, valabile în faţa organelor judiciare române (este cazul comisiilor rogatorii internaţionale active);
b) cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive, când actul procedural solicitat de organul judiciar străin poate
fi realizat pe teritoriul statului român, cu aplicarea legii procesual penale străine;
c) situaţiile de extrateritorialitate a legii procesual penale române, când, la cererea organului judiciar român,
organul solicitat aplică legea procesual penală română privitor la un act procedural efectuat în străinătate;
d) cazurile recunoaşterii hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate,
hotărâri care îşi produc efectele juridice pe teritoriul statului român;
e) cazul recunoaşterii actelor juridice efectuate de organele judiciare penale din străinătate, care, dacă sunt
recunoscute de instanţele judecătoreşti române, produc efecte juridice pe teritoriul ţării;
f) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea procesual penală română nu se aplică
acestora în cazul comiterii unei infracţiuni pe teritoriul statului nostru.

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA

Principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă acele reguli de generală valabilitate şi aplicare care
stau la baza acestuia şi pe care se întemeiază sistemul dreptului procesual penal şi organizarea procesului penal.
Aceste principii nu au valoare absolută; ele trebuie să se adapteze, în permanenţă la concepţia socială juridică şi
politică a unei epoci.

SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ROMÂN


Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor.
Dinamica legislativă a societăţii româneşti, după anul 1989, a produs mari schimbări şi în aria fenomenului
juridic procesual penal. În mod treptat şi evolutiv, s-a încercat şi, în mare parte, s-a reuşit, o europenizare a
legislaţiei noastre procesual penale, o compatibilizare a dispoziţiilor noastre procesual penale cu cele ale
statelor de drept din Uniunea Europeană. Aceste modificări şi completări privesc corelarea unor dispoziţii din
actualul Cod de procedură penală cu dispoziţiile unor convenţii şi tratate internaţionale (Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale). Totodată, aceste modificări şi completări urmăresc să readucă
în prim plan apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, interesele individului, care,
anterior, erau subordonate directivelor şi intereselor politice ale partidului unic.
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt: principiul legalităţii oficialităţii procesului penal, al aflării
adevărului, al rolului activ, al garantării libertăţii persoanei al respectării demnităţii umane, al prezumţiei de
nevinovăţie, al garantării dreptului la apărare, al limbii în care se desfăşoară procesul penal şi al folosirii limbii
oficiale prin interpret.
Analizând, însă, compatibilitatea acestor principii cu principiile internaţionale europene şi chiar cu cele
rezultate din noua Constituţie a României, considerăm că ele sunt încă nesatisfăcătoare. În raport de conţinutul
prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, considerăm că, la
principiile actuale, prevăzute în art. 2-8 C. proc. pen., trebuie adăugate noi principii, specifice procesului penal
din Statele Uniunii Europene. Considerăm că noile principii fundamentale ale procesului penal, care se impun a
fi adăugate şi, în raport de care trebuie să se desfăşoare procesul penal, în prezent, sunt următoarele:
- principiul dreptului la un proces penal echitabil şi într-un termen rezonabil;
- principiul prevalentei normelor procesual penale prevăzute în convenţiile şi tratatele ratificate de România,
celor din dreptul procesual penal intern;
- principiul egalităţii de arme (aceleaşi atât pentru acuzare, cât şi pentru apărare, pentru echilibrarea drepturilor
părţilor);
- principiul respectării dreptului la tăcere (dreptul de a nu face declaraţii contra sie însuşi);
- principiul dreptului persoanei de a fi informată cu privire la natura acuzaţiei aduse şi la dreptul de a fi asistată
de un apărător;
- principiul respectării contradictorialităţii procedurilor;
- principiul garantării controlului judecătoresc asupra actelor, măsurilor şi soluţiilor adoptate în cursul urmăririi
penale (instrucţiei penale);
- principiul garantării drepturilor victimei.

CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE

1. Legalitatea procesului penal


Principiul legalităţii constituie un principiu cadru, în sensul că el trebuie aşezat în fruntea celorlalte principii,
întrucât el îşi răsfrânge aplicarea asupra tuturor celorlalte principii procesual penale. În esenţă, el exprimă
regula că întreaga activitate procesual penală trebuie să realizeze în strictă conformitate cu dispoziţiile legii
(nula justiţia sine lege).
Sursa acestui principiu este constituţională. Art. 1 din Constituţie, care prevede că „în România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". În cadrul procesului penal, acest principiu
constituţional este transpus în redactarea art. 2 din Codul de procedură penală, care prevede că „procesul penal
se desfăşoară, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".
Rezultă că realizarea şi respectarea principiului legalităţii în procesul penal implică, cumulativ, următoarele
cerinţe:
- ca întreaga activitate procesuală, atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată, să fie realizată numai de
către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti înfiinţate prin lege, în compunerea şi potrivit
atribuţiilor stabilite prin lege şi de către persoanele cărora legea le acordă drepturi procesuale;
- activitatea procesuală trebuie să fie desfăşurată numai în cazurile, condiţiile şi formele arătate şi stabilite de
lege;
- organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti au obligaţia să explice părţilor şi participanţilor la
proces drepturile lor procesuale, să le respecte aceste drepturi şi să le ajute pentru a asigura exercitarea efectivă
a acestora.
Necesitatea asigurării respectării acestui principiu decurge şi este impusă de următoarele temeiuri:
- scopul procesului penal, prevăzut de art. 1 C.proc.pen., nu ar putea fi realizat decât prin îndeplinirea strictă a
fiecărei şi, respectiv, a tuturor actelor şi măsurilor procesuale şi procedurale, în conformitate cu reguli şi forme
riguroase, exact, expres şi limitativ arătate în lege, regularitate care poate şi trebuie să fie permanent, uşor
controlabilă, tot potrivit legii.
- garantarea exercitării depline a drepturilor procesuale pentru părţile din proces nu ar fi posibilă şi realizabilă
decât prin prevederea riguroasă, exactă şi expresă a acestor drepturi, în textele legii, în aşa fel încât să se poată
verifica şi controla oricând dacă şi în ce măsură aceste drepturi au fost respectate;
- apărarea şi realizarea practică şi efectivă a ordinii de drept şi, totodată, a drepturilor şi libertăţilor individuale
ale părţilor şi ale celorlalţi participanţi din proces, împotriva arbitrarului, abuzurilor, al vătămărilor de orice fel
ce ar rezulta din practici nelegale sau din ignoranţa ori incompetenţa aplicării şi interpretării legii nu ar fi
posibilă şi realizabilă decât prin aplicarea strictă şi necondiţionată a legii, pe tot parcursul desfăşurării
procesului penal.
Pentru a garanta respectarea principiului legalităţii procesuale, actualul Cod de procedură penală prevede două
modalităţi generale:
1) un control sistematic şi eficient, care să asigure, în orice moment procesual, descoperirea şi înlăturarea
oricăror încălcări ce pot interveni în activitatea procesual penală, prin nesocotirea legii sau aplicarea ei greşită.
Acest control se exercită diferenţiat, atât în faza auxiliară, nepublică a procesului penal (urmărirea penală), cât
şi în faza publică a procesului penal (în cursul judecăţii). În prima fază, întreaga activitate de urmărire penală
este condusă şi controlată, nemijlocit, de procuror, care supraveghează ca actele şi măsurile de urmărire penală
să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Apoi, tot în această fază, premergătoare judecăţii, orice
persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, care i s-au adus vătămări ale
intereselor sale legitime. Plângerea se adresează şi se soluţionează de către procuror, care este obligat să o
rezolve în termen de cel mult 20 de zile, iar atunci când o admite, să infirme sau să dispună refacerea actelor şi
măsurilor efectuate cu încălcarea legii. Activitatea procurorului, desfăşurată în aceeaşi fază nepublică a
procesului penal, este supusă, la rândul ei, controlului procurorului ierarhic superior.
Persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, se pot adresa
instanţei competente să judece cauza în fond, dacă sunt nemulţumite de modul în care i-a fost rezolvată,
anterior, plângerea de către procuror. În cazul în care instanţa admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa procurorului şi i-o trimite acestuia pentru a începe şi efectua urmărirea penală conform legii, sau
pentru a redeschide şi relua urmărirea penală în conformitate cu dispoziţiile legale. Mai mult, atunci când
instanţa, verificând actele de urmărire penală cărora procurorul nu le-a dat eficienţă, constată că la dosar există
suficiente probe, reţine cauza spre rejudecare şi procedează exact ca şi în cazul în care a fost investită prin
rechizitor sau plângere prealabilă.
În faza de judecată, încă de la început, la prima înfăţişare, instanţa de fond este datoare să verifice, din oficiu,
regularitatea actului de sesizare întocmit de procuror şi când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii,
iar neregularitatea nu poate fi înlăturată deîndată şi nici prin acordarea unui termen, dosarul se restituie
procurorului.
În etapa procesuală a exercitării căilor de atac, instanţele de control (de apel sau de recurs) verifică legalitatea şi
temeinicia hotărârii atacate şi, atunci când constată nelegalitatea acesteia, admiţând apelul, desfiinţează
sentinţa, sau, în cazul recursului, instanţa de control admite recursul, casează hotărârea şi, fie că îndreaptă
hotărârea greşită, fie dispune rejudecarea.
Controlul prin care se garantează respectarea principiului legalităţii în procesul penal funcţionează şi după
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, prin exercitarea căilor extraordinare de atac (contestaţie în
anulare, revizuire). Astfel, de exemplu, în cazurile în care hotărârile penale definitive conţin încălcări ale legii
(privind procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs; când
instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau
probe în dosar), împotriva acestora se poate exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.
2) A doua modalitate generală prin care se garantează respectarea principiului legalităţii în procesul penal este
cea a sistemului de sancţiuni procesuale. Pentru cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal, Codul de procedură penală prevede două categorii de sancţiuni:
a) într-o primă categorie, sunt incluse sancţiunile actelor procesuale, care sunt următoarele:
- nulitatea absolută sau nulitatea relativă;
- inadmisibilitatea (când apelul este inadmisibil pentru că, în cazul hotărârii atacate, nu este prevăzută de lege
calea de atac a apelului, ori când recursul este inadmisibil pentru acelaşi motiv, al inexistenţei în lege a acestei
căi de atac);
- decăderea (atunci când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului).
b) în cea de a doua categorie de sancţiuni, intră sancţiunile administrative, civile sau chiar penale, care se aplică
în cazul unor încălcări grave ale dispoziţiilor procedurale sau procesuale, de către persoanele care exercită
atribuţii judiciare, sau în cazul exercitării abuzive a unor atribuţii de către organele judiciare. Este cazul
amenzilor judiciare, care se aplică în cazurile foarte grave în care se dovedesc cercetări abuzive, abuzul în
serviciu (situaţie în care intervine răspunderea penală).
2. Principiul oficialităţii
Conform acestui principiu, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul
când prin lege se dispune altfel. Ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, organele de urmărire penală
competente sunt obligate să o constate deîndată, să-l identifice pe făptuitor şi să întocmească toate actele
necesare pentru urmărirea penală, iar atunci când sunt temeiuri, să-l trimită în judecată, instanţele judecătoreşti
competente având obligaţia de a judeca cauza potrivit legii, şi de a-l trage la răspundere pe infractor, atunci
când probele dovedesc cert fapta şi vinovăţia acestuia.
În conţinutul principiului oficialităţii intră obligaţiile care revin, potrivit legii, organelor judiciare, în fiecare
fază procesuală, pentru realizarea scopului procesului penal. Realizarea principiului oficialităţii în procesul
penal impune organelor judiciare următoarele obligaţii:
- pentru organele de urmărire penală, obligaţia de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea infracţiunilor, de a
începe şi efectua urmărirea penală;
- obligaţia procurorului şi a organelor de cercetare penală de a dispune, de a lua şi de a îndeplini, din oficiu,
toate actele şi măsurile procesuale şi procedurale necesare efectuării urmăririi penale şi de a dispune, atunci
când este cazul, trimiterea în judecată a autorului infracţiunii;
- obligaţia judecătorului de a dispune, în cazurile prevăzute de lege, arestarea preventivă a învinuitului şi
inculpatului, dar numai când aceasta este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal şi numai pentru
perioada în care subzistă temeiurile care au impus măsura, ori pentru noi temeiuri; obligaţia primei instanţe
legal sesizate de a proceda la judecarea şi soluţionarea cauzei, obligaţia instanţei de executare de a pune în
executare, din oficiu, hotărârea penală definitivă.
Actele prin care se realizează aceste obligaţii (de exemplu, începerea urmăririi penale, arestarea învinuitului,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată) poartă denumirea de acte procesuale, iar cele care
sunt efectuate pentru aducerea la îndeplinire a conţinutului acestor acte procesuale sunt actele procedurale
(rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa şi mandatul de arestare, ordonanţa de
punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul etc).
Nerespectarea acestor obligaţii sus-menţionate, impuse de principiul oficialităţii, atrage, în cursul procesului
penal, sancţiuni procesuale şi procedurale specifice, iar, pe planul răspunderii profesionale, sancţiuni
disciplinare şi chiar penale celor care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a efectua, din proprie iniţiativă,
actele necesare desfăşurării procesului penal.
Excepţii de la principiul oficialităţii. De la principiul oficialităţii există unele derogări, când organele
judiciare, fie în raport de natura infracţiunilor săvârşite, fie de calitatea subiectului activ sau pasiv al
infracţiunii, nu pot declanşa procesul penal, din oficiu, întrucât este necesară îndeplinirea unor formalităţi
expres prevăzute de lege.
1. O primă excepţie de la principiul oficialităţii acţiunii penale o constituie situaţiile în care legea prevede că
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori sesizarea
sau autorizarea organului prevăzut de lege. De asemenea, acţiunea penală, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai
poate fi exercitată, în cazul în care plângerea prealabilă a fost retrasă, ori părţile s-au împăcat (desigur, se au în
vedere numai infracţiunile pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală).
Pentru această categorie de infracţiuni, este consacrat principiul disponibilităţii în procesul penal. Această
excepţie de la principiul oficialităţii are în vedere faptul că obiectul juridic al unor asemenea infracţiuni îl
constituie valori intim legate de persoane; ele se săvârşesc, de regulă, în cercul restrâns al unor grupuri sociale,
şi au mai mult o rezonanţă individuală, decât socială; au, în general, un grad mai redus de pericol social şi, în
asemenea cazuri, s-a ajuns la concluzia că este mai potrivit şi raţional ca numai persoanele lezate individual
prin asemenea infracţiuni să decidă dacă şi când este cazul să sesizeze organele judiciare pentru pornirea unui
proces penal. Pentru aceste considerente, în legislaţia noastră procesual penală a fost admisă instituţia plângerii
prealabile şi a împăcării părţilor.
2. Imunitatea de jurisdicţie a demnitarilor şi membrilor Guvernului. Preşedintele României se bucură de
imunitate, dar, în cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Punerea sub acuzare a
preşedintelui României se poate face de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, numai pentru
înaltă trădare, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte.
Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Membrii Guvernului, pentru faptele penale săvârşite în exerciţiul funcţiilor, pot fi urmăriţi penal numai la
cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui României.
3. Persoanele străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul României se bucură de
imunitate de jurisdicţie diplomatică şi consulară, prevăzută prin Convenţiile internaţionale. Pentru diplomaţi,
imunitatea de jurisdicţie este absolută. Pentru agenţii consulari, imunitatea operează numai privitor la actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
4. Magistraţii au imunitate, în sensul că nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul Consiliului Superior
al Magistraturii.
Alte excepţii de la principiul oficialităţii:
5. Cazul în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de autorizarea prealabilă a
procurorului general. Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării,
contra siguranţei naţionale a Statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general.
6. Cazul în care este necesară exprimarea dorinţei guvernului străin (în situaţia în care s-au săvârşit infracţiuni
împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin).
7. Cazurile în care este necesară sesizarea comandantului unităţii militare (în cazul infracţiunilor săvârşite de
militari contra ordinii şi disciplinei militare şi a infracţiunii de sustragere de la serviciul militar, indiferent că a
fost săvârşită de un civil sau de un militar).
8. Cazurile în care este necesară sesizarea comandantului centrului militar (în cazul infracţiunilor săvârşite de
civili contra capacităţii de apărare a ţării).
9. Cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare doar la sesizarea organelor competente ale căilor ferate
(pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate).
10. Cazurile de nepedepsire prevăzute de legea penală (a se vedea, de exemplu, infracţiunea de mărturie
mincinoasă, în cazul căreia, dacă martorul îşi retrage mărturia înainte de a se produce arestarea inculpatului ori
mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, fapta martorului mincinos nu se
pedepseşte; infracţiunea de nedenunţare, în cazul căreia nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi
început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea
infracţiune, ori care, chiar după ce s-a început urmărirea ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit
arestarea lor; infracţiunea de omisiune de a încunoştinţa organele judiciare, în cazul căreia nu se pedepseşte
fapta, dacă, prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea,
pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată.
3. Principiul aflării adevărului
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările
cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului. Acesta este principiul potrivit căruia organele judiciare
trebuie să stabilească adevărul, adică să constate fapta aşa cum s-a petrecut, astfel încât între cele constatate şi
realitate să existe o concordanţă deplină. Fără o cunoaştere exactă a faptei şi a făptuitorului, nu este posibilă
soluţionarea corectă a cauzei. De aceea, stabilirea adevărului constituie obiectivul esenţial al activităţii
procesuale, scopul direct al acesteia, ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice infractor să fie pedepsit, dar
numai în măsura vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În conţinutul principiului aflării adevărului, intră obligaţiile care revin organelor judiciare, în fiecare fază
procesuală, pentru stabilirea certă, prin probe obţinute legal, a adevărului cu privire la existenţa faptei şi a
vinovăţiei, la persoana făptuitorului, la circumstanţele în care s-a săvârşit fapta şi a celor care caracterizează
persoana autorului, pentru ca, pe baza lor, să se poată ajunge la o soluţie temeinică şi legală în cauză. Realizarea
acestui principiu impune organelor judiciare, în esenţă, următoarele obligaţii:
- constatarea existenţei sau inexistenţei faptei penale;
- stabilirea şi clarificarea certă a împrejurărilor concrete de timp, de loc, de mod, de mijloace în care s-a săvârşit
fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat;
- stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală. În ce priveşte persoana
făptuitorului, aflarea adevărului presupune:
- identificarea certă a autorului faptei;
- stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia;
- cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana autorului (de identitate, de stare civilă, pregătire şcolară, studii,
antecedente penale, ocupaţia, activitatea şi comportarea anterioară la locul de muncă, în familie şi societate).
Asupra tuturor acestor aspecte privind fapta şi autorul ei, asupra împrejurărilor în care s-au comis faptele, cât şi
asupra principalelor date care caracterizează persoana inculpatului, instanţa trebuie să se edifice exact, pe baza
probelor administrate, pentru că numai pe baza unui adevăr complet, privitor la toate aceste aspecte, privind
fapta şi autorul ei, va putea să pronunţe o hotărâre temeinică şi legală.
Adevărul judiciar trebuie să fie un adevăr obiectiv, dar aceasta depinde numai de profesionalismul şi
competenţa organelor judiciare, care, prin activitatea de probaţiune, să stabilească, întotdeauna, în mod cert
adevărul. Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea adevărului se realizează prin:
a) instituirea, pentru toate autorităţile judiciare, a obligaţiei legale de a afla adevărul în fiecare cauză penală, pe
bază de probe obţinute legal, ceea ce impune desfăşurarea unei activităţi probatorii complete, care nu poate fi
încheiată decât în momentul aflării adevărului;
b) asigurarea pentru părţi, în tot cursul procesului penal, a dreptului de a solicita şi de a li se încuviinţa
administrarea probelor care pot contribui la aflarea adevărului;
c) libertatea probelor şi a mijloacelor de probă în dovedirea faptelor şi a vinovăţiei şi, totodată, a probelor prin
care învinuitul sau inculpatul să dovedească lipsa de temeinicie a probelor de vinovăţie;
d) procedura probaţiunii trebuie să permită, atât organelor judiciare, cât şi părţilor, administrarea oricăror probe
noi, concludente şi utile, fără nici o piedică formală.
Privitor la modul de realizare în practică a obligaţiilor care asigură funcţionarea acestui principiu în procesul
penal, revenim cu următoarele explicaţii: prin desfăşurarea unei activităţi probatorii complete pentru aflarea
adevărului, trebuie să înţelegem următoarele, diferenţiat, în raport de fiecare din fazele în care se găseşte
procesul penal, şi anume:
- în faza de urmărire penală, obligaţia organelor de urmărire penală de a descoperi şi strânge toate probele
necesare, atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului şi inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte fapta,
pentru a stabili dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată;
- în faza de judecată, la fond, prima instanţă sesizată cu rechizitor (sau prin plângere prealabilă) are următoarele
obligaţii:
a) să verifice, prin cercetare judecătorească, temeinicia şi legalitatea probelor adunate în faza de urmărire
penală, care au constituit temei pentru trimiterea în judecată, prin administrarea acestora în mod nemijlocit, oral
şi contradictoriu, în şedinţa publică. Această verificare, în condiţiile celor patru principii specifice ale fazei de
judecată (al nemijlocirii, oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii), este obligatorie, pentru că probele
descoperite şi adunate în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de pronunţare a unei hotărâri
judecătoreşti, ci numai drept temei de trimitere în judecată. Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti, instanţa este obligată să treacă fiecare din aceste probe prin filtrul cercetării judecătoreşti,
unde părţile şi procurorul vor putea să le conteste motivat sau să şi le însuşească, în şedinţa publică, nemijlocit,
oral şi contradictoriu.2 Numai după verificarea, în aceste condiţii, de către instanţă, a probelor adunate în cursul
urmăririi penale şi după administrarea oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa va putea reţine,
motivat, care dintre probe exprimă şi reflectă adevărul (fie cele de la urmărire penală, fie cele administrate în
faza cercetării judecătoreşti);
b) să administreze probele necesare aflării adevărului, solicitate de procuror şi de părţi, atunci când ele sunt
admisibile, pertinente şi concludente pentru stabilirea adevărului şi, implicit, pentru soluţionarea justă a cauzei.
Această obligaţie este diferită de prima obligaţie şi ea poate apărea ca necesară în orice cauză penală, în urma
verificării temeiniciei şi legalităţii probelor invocate în actul de sesizare a instanţei. Concret, în urma cercetării
judecătoreşti, efectuate asupra probelor pe care se bazează trimiterea în judecată, procurorul şi părţile se pot
afla în situaţia de a contesta anumite acte, fapte sau împrejurări, ori de a aduce anumite completări sau corecţii
referitor la adevărul stabilit până în acel moment, iar pentru dovedirea acestora să solicite probe suplimentare,
necesare aflării complete şi exacte a adevărului (audierea altor martori, cercetări la faţa locului, constatări
tehnico-ştiinţifice şi expertize etc);
c) aflarea adevărului presupune, separat de activitatea de verificare a probelor invocate în rechizitor (sau în
plângerea prealabilă) şi de cele admise şi administrate la cererea părţilor, obligaţia instanţei de a dispune, din
oficiu, administrarea probelor care se impun şi care apar necesare în urma cercetării judecătoreşti. În cazurile în
care instanţa este sesizată direct, prin plângere prealabilă, lipsind faza procesuală de urmărire penală, activitatea
de probaţiune pentru aflarea adevărului aparţine integral instanţei, care va trebui să administreze toate probele
utile, concludente şi pertinente propuse de partea vătămată în actul de sesizare, cele cerute de ea şi de celelalte
părţi (de procuror în cazul în care participă în şedinţa de judecată) în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi
cele considerate, din oficiu, ca fiind necesare aflării adevărului.
4. Principiul prezumţiei de nevinovăţie
Dat fiind faptul că prezumţia de nevinovăţie constituie unul din drepturile fundamentale ale omului, ea este
consacrată în numeroase documente de drept internaţional, fiind proclamată în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. Actuala Constituţie a României consacră acest principiu, arătându-se că „până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". O noutate
importantă este introducerea în Codul de procedură penală a principiului prezumţiei de nevinovăţie, alături de
celelalte principii fundamentale. În virtutea acestui principiu, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces
penal este prezumat nevinovat, până la dovedirea vinovăţiei sale într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor
dreptului de apărare. Prezumţia de nevinovăţie constituie, astfel, o garanţie procesuală cu caracter

2
În cazul martorilor care au fost audiaţi în faza urmăririi penale, a căror prezenţă şi ascultare în cursul cercetării judecătoreşti nu mai
este posibilă, C.pr.pen. prevede obligativitatea instanţei de a dispune citirea în şedinţă publică, a depoziţiilor acestora din cursul
urmăririi penale şi numai apoi, va putea ţine seama de conţinutul lor la judecarea cauzei.
constituţional, acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni (învinuit sau inculpat). În practică, ea
creează, pentru organele judiciare, obligaţia de a respecta riguros cerinţa potrivit căreia nici o persoană nu poate
fi urmărită penal şi trasă la răspundere decât pe bază de probe obţinute legal, în strictă conformitate cu
procedura prevăzută de lege.
Acest principiu îşi găseşte aplicarea şi funcţionalitatea în aproape toate instituţiile procesuale fundamentale:
începerea urmăririi penale; în momentul ascultării învinuitului sau inculpatului; punerea în mişcare a acţiunii
penale; luarea măsurilor preventive; trimiterea în judecată; extinderea acţiunii penale şi procesului penal;
pronunţarea hotărârii; exercitarea căilor de atac, etc. Astfel, de pildă, organele de urmărire penală vor putea
pune în mişcare acţiunea penală numai dacă există probe temeinice care să justifice inculparea şi trimiterea în
judecată.
Sub acelaşi aspect, tot ca o consecinţă a ridicării prezumţiei de nevinovăţie la nivel de principiu fundamental,
au fost prevăzute obligaţii noi pentru organele judiciare, înaintea ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel,
înainte de a fi ascultat, învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o
declaraţie şi de a i se atrage atenţia că ceea ce declară va putea fi folosit şi împotriva sa. În conformitate cu
acelaşi principiu, organele de urmărire penală trebuie să manifeste rol activ şi în situaţiile în care învinuitul sau
inculpatul recunoaşte fapta, ele având obligaţia să strângă probele necesare aflării adevărului, atât în favoarea,
cât şi în defavoarea acestuia. Tot ca urmare a acestui principiu, în Codul de procedură penală s-a prevăzut
regula că organele judiciare au obligaţia administrării tuturor probelor în procesul penal, pentru dovedirea
vinovăţiei. Astfel, în aplicaţiunea prezumţiei de nevinovăţie, s-a prevăzut că sarcina probaţiunii revine
organului de urmărire penală şi instanţei de judecată, şi nu învinuitului sau inculpatului (ejus incubit probatio
qui dicit, non qui negat). Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de vinovăţie poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie. Astfel, când
există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Atunci când, în urma administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului şi interpretării lor corecte,
acestea nu garantează certitudinea, persistând îndoiala asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie nu este
înlăturată. În asemenea situaţii, acţionează regula că orice dubiu profită învinuitului sau inculpatului, conform
adagiului „in dubio pro reo". Pentru ca soluţionarea cauzei să fie temeinică şi legală, se impune ca adevărul,
stabilit în urma procesului penal, să fie cert şi absolut. Îndoiala există atunci când, din analiza coroborată a
tuturor probelor obţinute legal, nu poate fi reţinută cu certitudine nici vinovăţia şi nici nevinovăţia inculpatului;
drept urmare, în faza de urmărire penală se va dispune scoaterea de sub urmărire, iar, în faza de judecată,
achitarea. Atunci când, în urma probelor obţinute legal şi administrate cu respectarea riguroasă a legii,
vinovăţia este cert stabilită, prezumţia de nevinovăţie va fi înlăturată, în momentul în care hotărârea
judecătorească de condamnare rămâne definitivă.
5. Principiul rolului activ al organelor judiciare
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea
procesului penal. Acest principiu funcţionează în tot cursul procesului penal, din momentul constatării faptelor
care constituie infracţiuni, prin pornirea procesului penal, prin efectuarea activităţilor impuse de urmărirea
penală, de judecată şi apoi, în final, de punere în executare a hotărârii judecătoreşti penale.
O strânsă legătură există între principiul oficialităţii procesului penal şi rolul activ al organelor judiciare penale,
în sensul că acesta din urmă decurge din primul. Rolul activ al organelor judiciare înseamnă îndatorirea impusă
de lege acestora de a conduce şi asigura, de la început şi până la sfârşit, desfăşurarea operativă, riguroasă şi
coerentă a tuturor actelor procesuale şi procedurale care formează procesul penal, cu participarea activă şi
conştientă a părţilor şi cu exercitarea de către acestea a drepturilor lor legale pentru realizarea scopului
procesului penal.
Realizarea acestui principiu impune îndeplinirea unor obligaţii, care intră în conţinutul rolului activ şi care
constau în următoarele:
- obligaţia de a explica învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalţi părţi, drepturile lor procesuale, de a
informa pe învinuit sau inculpat că are dreptul de a nu face nici o declaraţie şi de a-i atrage atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit împotriva sa, că are dreptul la apărător, să propună probe în apărare, să explice părţii
vătămate dreptul de a se constitui parte civilă;
- obligaţia de a se asigura ca fiecare act procesual şi procedural să fie efectuat la timp, operativ, în ordinea şi cu
rigoarea prevăzută de lege;
- obligaţia de a asigura, în tot cursul procesului, explicarea şi înţelegerea de către părţi a drepturilor lor
procesuale şi de a le crea condiţii pentru exercitarea acestor drepturi (de a explica învinuitului sau inculpatului
dreptul de a avea apărător ales şi de a-i acorda termen în acest sens, prin amânarea judecării cauzei, de a-i
explica dreptul de a propune probe în apărare şi de a-i acorda termen în acest scop etc);
- obligaţia organelor judiciare de a manifesta rol activ în căutarea şi strângerea probelor, la urmărirea penală, şi
în verificarea şi administrarea tuturor probelor necesare, în faza de judecată.
Sub acest aspect, trebuie remarcată o legătură strânsă, prin care se ajunge chiar la suprapunere între principiul
rolului activ şi principiile oficialităţii şi aflării adevărului. Nerespectarea principiului rolului activ poate atrage,
în faza de urmărire penală, infirmarea soluţiilor date de procuror şi redeschiderea urmăririi penale, iar în cazul
soluţiilor instanţelor, desfiinţarea, în apel, sau casarea, în recurs, a hotărârii judecătoreşti, cu trimiterea cauzelor
spre rejudecare.
6. Principiul garantării libertăţii persoanei
Consacrarea libertăţii persoanei, ca drept fundamental, impune garantarea acesteia, printr-o reglementare strictă
a cazurilor şi condiţiilor în care i se poate aduce atingere acestui drept fundamental. Constituţia României,
înscrie acest principiu imediat după dreptul la viaţă, arătând că „libertatea individuală şi siguranţa persoanei
sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege. Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel
mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se
pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată".
În situaţia în care motivele reţinerii sau arestării au dispărut, punerea în libertate a persoanei este obligatorie.
Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite. În
tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie,
sub control judiciar sau pe cauţiune.
Rezultă unele obligaţii pentru organele judiciare, cu privire la drepturile persoanei căreia i se aduce atingere
libertăţii, prin luarea unor măsuri privative sau restrictive de libertate. Aceste obligaţii şi drepturi constau în
următoarele:
- obligaţia respectării stricte a cazurilor şi condiţiilor de excepţie prevăzute de lege, atât la luarea măsurilor
preventive a reţinerii şi arestării, cât şi la luarea oricărei alte măsuri privative de libertate (de exemplu, măsura
provizorie a internării medicale), ori de restrângere a libertăţii (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea
de a nu părăsi ţara);
- dreptul persoanei faţă de care s-a luat măsura preventivă de a se adresa instanţei competente, în tot cursul
procesului penal, dacă consideră ilegală măsura luată;
- dreptul persoanei faţă de care s-a luat ilegal sau pe nedrept o măsură preventivă privativă de libertate sau
căreia i s-a restrâns libertatea ilegal de a solicita, prin instanţă, repararea pagubei suferite;
- dreptul persoanei arestată preventiv de a cere, în tot cursul procesului penal, liberarea provizorie pe cauţiune
sau sub control judiciar.
Privarea de libertate sau restrângerea libertăţii sunt măsuri de excepţie, care pot fi luate numai într-o cauză
penală, fie ca măsură preventivă, fie în cazul unei pedepse privative de libertate aplicată printr-o hotărâre
judecătorească definitivă. Dintre cele două cazuri, cel care constă în privarea de libertate a condamnatului, ca
urmare a aplicării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă, nu comportă, desigur, nici o discuţie, ştiut fiind că
principiul garantării libertăţii persoanei nu mai are incidenţă după soluţionarea definitivă a cauzei penale, când
s-a trecut la faza de executare. În acest caz, privarea de libertate are un temei legal, şi anume hotărârea
judecătorească definitivă de condamnare.
Este de reţinut, aşadar, că principiul garantării libertăţii persoanei funcţionează în tot cursul desfăşurării
procesului penal, dar devine incident, prin obligaţiile şi drepturile care alcătuiesc conţinutul său, numai în
momentele în care se pune problema luării uneia din măsurile preventive privative de libertate (reţinere,
arestare) sau restrictive de libertate (obligare de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara). În
asemenea situaţii, principiul garantării libertăţii persoanei intră în corelaţie cu principiul legalităţii, în sensul că
măsurile preventive pot fi dispuse numai de către organul judiciar prevăzut de lege, numai dacă sunt dovedite
cazurile şi condiţiile expres şi limitativ arătate în C.pr.pen. şi numai pentru perioade limitate, stabilite de lege.
În momentul când organul judiciar competent dispune o asemenea măsură de excepţie, apare imediat şi dreptul
persoanei de a se adresa instanţei, dacă consideră măsura ilegală sau nejustificată, şi de a obţine revocarea
măsurii, punerea în libertate şi repararea pagubei suferite.
Garanţiile privind libertatea persoanei se regăsesc în reglementarea strictă a cazurilor în care pot fi dispuse
măsurile preventive, organele competente să dispună luarea acestor măsuri, durata fixată de lege pentru
măsurile preventive, verificarea periodică, din oficiu, a legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri, revocabilitatea
măsurilor preventive, atunci când nu mai subzistă temeiurile care au impus luarea lor şi dacă nu au apărut noi
temeiuri care să justifice menţinerea lor, incriminarea arestării nelegale şi în reglementarea răspunderii pentru
prejudiciile suferite prin luarea ilegală a măsurii preventive.
7. Principiul respectării demnităţii umane
Aderarea României principiile Cartei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, a produs consecinţe importante pe plan procesual penal. Astfel, a fost
introdusă în Codul penal infracţiunea de tortură şi principiul respectării demnităţii umane, potrivit căruia, „orice
persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege".
Acelaşi principiu are consacrare constituţională: „Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă
sau de tratament inuman ori degradant". Este fixat, astfel, cadrul legal privind tratamentul care trebuie aplicat
persoanei învinuitului sau inculpatului în cursul procesului penal, adăugându-se, totodată, o dimensiune
modernă, civilizată procesului penal .
În conţinutul principiului respectării demnităţii umane intră obligaţiile organelor judiciare de a trata cu
respectarea demnităţii umane învinuitul şi inculpatul, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, printr-o
exercitare corectă a atribuţiilor, fără presiuni, violenţe, constrângeri, promisiuni sau îndemnuri, ori alte
procedee inumane ori degradante. Codul de procedură penală înscrie, direct sau indirect, reguli fundamentale,
prin care este asigurată aplicarea principiului respectării demnităţii umane. Astfel, „este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se
obţine probe", iar prin incriminările din Codul penal privind arestarea nelegală, cercetarea abuzivă, supunerea
la rele tratamente şi tortură, legiuitorul garantează respectarea acestui principiu, prin reglementarea tragerii la
răspundere penală a subiecţilor oficiali care încalcă obligaţiile ce decurg din acest principiu. În acelaşi sens,
trebuie remarcată noua dispoziţie a C.pr.pen., potrivit căreia „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot
fi folosite în procesul penal". De asemenea, tot în acelaşi sens, trebuie menţionată Legea privind statutul
magistraţilor, care prevede că „sunt abateri disciplinare atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu".
8. Principiul garantării dreptului de apărare
Dreptul de apărare este unul din drepturile fundamentale ale omului, fiind considerat o cerinţă şi garanţie,
necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii. Instituţia dreptului la
apărare, într-o formă şi într-un conţinut evoluat, o găsim pentru prima dată în dreptul roman, în care exista
prevederea că nimeni nu putea fi judecat, nici chiar sclavul, fără să fie apărat. Înscrierea acestui principiu în
normele de drept internaţional s-a concretizat prin Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului, care
prevede că orice acuzat are, în special dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii
şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a
plăti un apărător, să poată fi asistat, în mod gratuit, de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (potrivit principiului egalităţii de arme);
e) să fie asistat, în mod gratuit, de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.
Baza dreptului de apărare în legislaţia internă română se află în Constituţia României, unde se arată: „Dreptul la
apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu".
C.pr.pen. prevede: „Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul
procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplină
exercitare a drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege, şi să administreze probele necesare în
apărare. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau
pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător, în tot cursul procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie,
despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În
condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea
asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales."
Fiind un drept cu un conţinut complex, dreptul la apărare are mai multe componente, şi anume:
a) posibilitatea părţii de a-şi apăra singură interesele legale, prin valorificarea drepturilor şi garanţiilor
procesuale acordate acestora. Astfel, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se aduce,
are dreptul de a o combate prin probe; acesta, precum şi celelalte părţi pot participa, direct, la efectuarea unor
acte de urmărire penală sau să se plângă împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a celor din cursul
fazei de judecată, dacă prin ele s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În faza de judecată, inculpatul şi
celelalte părţi pot formula excepţii şi cereri, pot propune administrarea de probe noi, poate folosi toate căile de
atac împotriva hotărârii pronunţate, iar după etapa cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, se acordă ultimul
cuvânt al inculpatului.
b) posibilitatea părţilor de a se apăra singure este asigurată prin obligativitatea stabilită de lege, pentru organele
judiciare, de a informa învinuitul şi inculpatul asupra drepturilor lor legale, precum şi prin obligativitatea de a-i
face cunoscute probele care îl învinuiesc. În cursul judecăţii, dreptul la apărare al fiecărei părţi din proces este
asigurat, nu numai în etapa invocării excepţiilor şi cererilor prealabile, ci în tot cursul etapei cercetării
judecătoreşti, a dezbaterilor, precum şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin dreptul de a exercita căile
de atac.
c) posibilitatea exercitării căilor de atac, cu consecinţa desfiinţării hotărârii (prin admiterea apelului) sau al
casării (prin admiterea recursului), în cazurile în care se constată că urmărirea penală sau judecata a avut loc în
lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie, ori când judecata a avut loc fără participarea
inculpatului, când aceasta era obligatorie.
d) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice. Apărând ca o garanţie a dreptului de apărare,
asistenţa juridică este, în unele situaţii expres prevăzute de lege, obligatorie.
Garanţii ale respectării dreptului de apărare. Printre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare se
înscriu mai multe instituţii procesual penale, cum ar fi: prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul
având, astfel, posibilitatea de a-şi pregăti o apărare corespunzătoare; ascultarea învinuitului sau inculpatului în
diferite etape din cursul procesului penal; condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale, sub
sancţiunea nulităţii, în cazul nerespectării lor; posibilitatea folosirii căii de atac a apelului ş.a.
Pentru a asigura exercitarea de către părţi a dreptului la apărare, legea prevede garanţii procesuale. Ele sunt
acele mijloace prevăzute de lege, care asigură exercitarea drepturilor procesuale de către învinuit sau inculpat,
partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în scopul apărării intereselor lor legitime.
Dintre cele mai importante garanţii enumerăm:
- asistenţa juridică calificată şi competentă a învinuitului, inculpatului şi a celorlalte părţi, de către avocaţi
profesionişti, abilitaţi de lege (prin consultaţii, cereri, plângeri, asistenţă şi reprezentare în faţa organelor de
urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată, la judecata în fond, apel şi recurs, prin orice alte mijloace
specifice exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii, inclusiv în faza căilor extraordinare de atac);
- dispoziţiile din Codul de procedură penală şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă
organele judiciare de a-l încunoştinţa pe învinuit şi inculpat, înainte de a-l asculta, asupra faptei care formează
obiectul acuzaţiei, asupra dreptului de a avea un apărător şi de a nu face nici o declaraţie şi, totodată, de a-l
avertiza că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa;
- obligativitatea ascultării învinuitului şi inculpatului în cadrul procedurilor în care se pune problema privării de
libertate, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii (măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după
ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, iar la judecarea propunerii de prelungire a arestării
preventive, inculpatul va fi adus în instanţă şi va fi asistat de apărător; obligativitatea de a da ultimul cuvânt
inculpatului înainte de a încheia dezbaterile);
- dispoziţiile din Codul de procedură, menite să asigure învinuitului şi inculpatului exercitarea eficientă a
dreptului la apărare (obligă organul de cercetare penală şi procurorul de a prezenta învinuitului şi inculpatului
materialul de urmărire penală, stabileşte obligativitatea comunicării inculpatului arestat preventiv, a unei copii
de pe actul de sesizare a instanţei, cu cel puţin 3 zile înainte de termenul fixat, în vederea pregătirii apărării, şi
obligaţia preşedintelui completului de a verifica, la termenul de judecată, dacă a fost îndeplinită această
dispoziţie, iar în caz contrar, la cererea inculpatului, acelaşi preşedinte trebuie să-i înmâneze o copie a
rechizitoriului şi să amâne judecarea cauzei). Încălcarea sau nesocotirea garanţiilor dreptului la apărare atrage
sancţiunea nulităţii actelor procesuale îndeplinite în acest mod şi obligă organele judiciare să refacă actele, în
strictă conformitate cu legea (încălcarea dispoziţiilor legale relative la prezenţa inculpatului şi asistarea lui de
către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, atrag nulitatea).
În cazul în care se dovedeşte că încălcarea dreptului la apărare a avut loc cu rea-credintă (cu intenţie), asemenea
acţiuni sunt incriminate şi atrag sancţiuni penale.
9. Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal
În Codul nostru de procedură penală, nu există texte care să definească, expres şi clar, necesitatea separării
funcţiilor de urmărire de cele de instrucţie şi de cele de judecată. Pentru a ilustra dimensiunea fundamentală
care trebuie să existe între atribuţiile magistratului, care instrumentează urmărirea penală, efectuează urmărirea
penală şi judecă, în doctrina europeană s-a susţinut că separarea funcţiilor judiciare în procedura penală este
ceea ce în dreptul public este separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Acest principiu îşi are
sursa în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, potrivit căreea „orice persoană are dreptul
la judecarea cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială" (principiul dreptului la un proces
echitabil).
Pentru orice justiţiabil, garanţia independenţei şi imparţialităţii într-un proces penal nu poate exista decât atunci
când magistratul care a început şi efectuat urmărirea penală împotriva sa, nu poate să dispună arestarea sa şi
nici să îl judece. Cu alte cuvinte, asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune o triplă separaţie a
funcţiilor judiciare, şi anume: a celor de urmărire, de cele de instrucţie şi a celor de instrucţie, de cele de
judecată.
Pentru a se înţelege mai uşor şi mai clar ecuaţia acestui principiu, trebuie să facem diferenţa dintre noţiunea de
imparţialitate şi de independenţă a judecătorului. Imparţialitatea poate fi evaluată în raport de un criteriu
subiectiv şi de un altul obiectiv. În raport de criteriul subiectiv, această componentă a imparţialităţii este
denumită imparţialitate personală, care este prezumată până la proba contrarie. Anumite moduri prin care se
manifestă încălcarea, în practică, a imparţialităţii personale se referă la cazuri în care judecătorul are interese
sau relaţii de rudenie cu una dintre părţi; când judecătorul a recurs la presă pentru a răspunde unor provocări;
când acesta, prin atitudinea şi comportamentul avut în cursul procesului, induce impresia că ar fi convins de
vinovăţia celui judecat etc. În asemenea cazuri de imparţialitate personală, se poate apela la instituţia abţinerii
ori recuzării, sau la instituţia strămutării.
În raport de celălalt criteriu, denumit obiectiv, imparţialitatea îmbracă forma antepronunţării.
Cealaltă noţiune, de independenţă a judecătorului, trebuie înţeleasă în sensul creării şi asigurării, pentru
judecător, a unui sistem în care el să fie protejat şi apărat de presiunile la care ar putea fi supus de către orice
forţă externă sau de către părţi.
C.pr.pen. prevede, în mod expres, că judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă, în cauza respectivă, el a
fost cel care a pus în mişcare acţiunea penală, ori a dispus trimiterea în judecată, sau a emis mandatul de
arestare preventivă în cursul urmăririi penale. De asemenea, procurorul care a participat, ca judecător, la
soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac, iar persoana care
a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când
completarea sau refacerea este dispusă de instanţă.
Aceste noi reglementări înseamnă recunoaşterea separaţiei între funcţia de urmărire şi de instrucţie, precum şi
între funcţia de instrucţie şi cea de judecată. În concret, procurorii care efectuează urmărirea penală (sau
supraveghează efectuarea cercetării penale), nu mai pot dispune arestarea, iar judecătorul care dispune arestarea
preventivă în cursul urmăririi penale, nu mai poate, ulterior, judeca aceeaşi cauză, atribuţiile şi prerogativele
sale trebuind să se oprească în momentul terminării urmăririi penale.
Reglementarea actuală nu este suficient de satisfăcătoare, pentru că permite ca acte şi măsuri procesuale
importante, restrictive de drepturi, să fie luate de către judecător în cursul urmăririi penale (percheziţiile,
interceptările ori înregistrările de convorbiri), fără să fie prevăzută, în aceste cazuri, incompatibilitatea acestui
judecător de a participa la judecarea aceleiaşi cauze. lată de ce, pentru aceste considerente, este necesară
reintroducerea în sistemul judiciar penal a instituţiei judecătorului de instrucţie, pentru a separa clar şi categoric
funcţia de urmărire penală de funcţia de instrucţie penală.
Această separaţie şi independenţă este cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale. Dacă ar fi contopite şi
exercitate de aceeaşi persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi, pentru că cel ce a început o urmărire
nechibzuită, ar înclina să găsească întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate. De aceea, o bună procedură
trebuie să nu facă confuzie între aceste două atribuţiuni.
10. Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil
Sursa acestui principiu sunt dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, „orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală, îndreptată împotriva
sa". Acest principiu a fost preluat de Constituţie, care prevede, expres, că părţile au dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Conţinutul acestui principiu exprimă, în materie procesual penală, dreptul oricărei persoane de a fi judecată în
mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi
contradictorialitate şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, competentă
potrivit legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate şi interpretate corect, va
trebui să pronunţe o soluţie temeinică şi legală, care să reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe.
Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele
trei faze ale procesului penal: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti
definitive.
11. Principiul dreptului la tăcere al învinuitului şi inculpatului
Acest principiu prevede obligaţia organului de urmărire penală şi instanţei de judecată ca, înainte de a-l asculta
pe învinuit sau inculpat, să-i aducă la cunoştinţă dreptul la tăcere şi să-l avertizeze că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa. Rezultă două instituţii procesual-penale, şi anume: dreptul la tăcere şi avertizarea
învinuitului şi inculpatului, înainte de ascultare, urmare firească a recunoaşterii prezumţiei de nevinovăţie, ca
principiu fundamental al procesului penal.
Noţiunea dreptului la tăcere şi a dreptului de a nu face declaraţie contra sie însuşi. Dreptul la tăcere
trebuie înţeles în sensul că învinuitului şi inculpatului îi este recunoscută libertatea de a nu face nicio declaraţie
şi de a răspunde sau nu în legătură cu o anumită acuzaţie, după cum apreciază că este sau nu în interesul său.
Dreptul la tăcere poate fi definit ca fiind acel drept, recunoscut învinuitului şi inculpatului în procesul penal, ca,
în baza principiului prezumţiei de nevinovăţie, să aibă, în orice cauză penală, posibilitatea de a nu face
declaraţii care ar putea fi folosite drept probe împotriva lui şi de a nu contribui, astfel, la propria încriminare
(nemo tenetur se ipsum acusare).
Se poate ridica problema dacă acest drept operează numai faţă de învinuit şi inculpat (adică numai după
momentul începerii urmăririi penale şi, respectiv, după momentul punerii în mişcare a acţiunii penale), sau
beneficiază de el şi făptuitorul prezumtiv, persoana bănuită, înainte de a se începe urmărirea penală, în faza
actelor premergătoare. Considerăm că acest drept trebuie să opereze şi în faza actelor premergătoare. Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice arată că „orice persoană acuzată de comiterea unei
infracţiuni are dreptul să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată" (aceste
norme au prioritate faţă de normele dreptului procesual penal intern). Observăm că termenul folosit este cel de
,,acuzat’’, deci şi faţă de cel acuzat (suspectat) operează obligaţiile sus-menţionate. În această fază (în care se
descoperă şi se culeg informaţii, se fac investigaţii pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru
începerea urmăririi penale), dacă se consideră necesar să fie contactată persoana bănuită (suspectul), pentru a i
se aduce la cunoştinţă bănuiala, va trebui ca aceasta să fie informată, în prealabil, privitor la drepturile pe care
le are şi să se menţioneze în procesul verbal îndeplinirea acestor obligaţii, iar apoi să fie consemnate
eventualele declaraţii ale persoanei bănuite, în cuprinsul aceluiaşi proces verbal.
Conţinutul dreptului la tăcere, procedura de realizare a acestuia şi efectele exercitării acestui drept în
procesul penal. În conţinutul dreptului la tăcere şi al avertismentului care trebuie dat învinuitului şi
inculpatului înainte de ascultare, distingem câteva componente importante:
1 - dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la învinuirea (acuzaţia) adusă. Constă în posibilitatea pe care
o are învinuitul sau inculpatul de a uza de dreptul la tăcere, în virtutea căruia este liber să nu facă nici o
declaraţie cu privire la fapta care formează obiectul acuzaţiei, pentru a nu suporta, din această cauză, vreo
consecinţă dăunătoare intereselor sale. Dreptul de a nu face nici o declaraţie trebuie înţeles în sensul că
învinuitul şi inculpatul are posibilitatea legală de a nu spune nimic privitor la învinuirea adusă, fără să i se poată
imputa ulterior nesinceritatea ori că prin refuzul său ar îngreuna sau zădărnici aflarea adevărului.
2 - libertatea opţională a învinuitului sau inculpatului, în raport de interesele sale, de a răspunde sau nu la
întrebările care îi sunt adresate de organul judiciar (de organul de urmărire penală, judecător sau instanţă);
3 - dreptul învinuitului şi inculpatului de a nu depune mărturie contra sine însuşi. Sub acest aspect, este ştiut că
primul mijloc de probă se referă la declaraţiile învinuitului sau inculpatului. Deşi declaraţiile date de învinuit
sau inculpat în procesul penal nu au acelaşi regim probator cu declaraţiile martorilor, pentru că ele servesc la
aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor, totuşi, odată făcute aceste declaraţii, ele reprezintă, în realitate, nişte mărturii ale învinuitului sau
inculpatului contra lui însuşi. Or, este de bun simţ şi de o elementară logică să se admită că este absurd a se
accepta, drept probe în procesul penal, mărturii făcute de cineva contra propriilor sale interese. Trebuie făcută
precizarea că acest principiu operează, pentru aceleaşi raţiuni, şi în cazul persoanelor ascultate în calitate de
martor sub prestare de jurământ. În cazul în care unui martor ascultat sub prestare de jurământ i se adresează
întrebări care îl pun în situaţia de a se autoacuz,a prin răspunsurile ce urmează a fi date, acesta are dreptul de a
nu răspunde, invocând principiul „nemo tenetur se ipsum accusare".
4 - dreptul învinuitului sau inculpatului de a nu contribui la propria acuzare (inculpare). Acest drept este o
subcomponentă a primelor două componente ale dreptului la tăcere. Apare logic că dreptul învinuitului sau
inculpatului la tăcere implică, pe lângă dreptul de a nu depune mărturii contra lor înşişi, şi acest drept, de a nu
se autoinculpa şi de a nu contribui, prin declaraţiile făcute, la propria condamnare.
Efecte juridice ale dispoziţiilor care reglementează dreptul la tăcere.
1. Uzul sau invocarea acestor drepturi nu poate avea ca efect reţinerea, ulterioară, la pronunţarea hotărârii
judecătoreşti, ca şi circumstanţă agravantă a nesincerităţii sau a încercării de a ascunde adevărul.
2. Invocarea şi recunoaşterea acestor drepturi în procesul penal exclud orice încercare de a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri împotriva învinuitului sau
inculpatului, în scopul de a colabora la obţinerea de probe.
3. În virtutea acestor drepturi, refuzul învinuitului sau inculpatului de a oferi acte, documente, corpuri delicte
ori alte mijloace sau elemente de probă, nu poate atrage nici un fel de răspundere sau sancţiune în procesul
penal.
4. Nu pot fi învinuiţi şi traşi la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, martorii care refuză să
răspundă la întrebări, dacă, prin răspunsurile la aceste întrebări, ei s-ar afla în situaţia de a se autoacuza.
Deşi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi
dreptul de a nu contribui la propria acuzare, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli
generale recunoscute şi acceptate pe plan internaţional. Curtea Europeană admite, însă, că dreptul la tăcere nu
este absolut şi că, în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine consecinţe
adverse din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie.
Privitor la instituţia avertismentului în procedura de ascultare, Codul de procedură penală prevede că
învinuitului sau inculpatului trebuie să i se atragă atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
Această teză, în directă şi indispensabilă legătură cu teza anterioară, a dreptului la tăcere, reprezintă obligaţia
instituită de lege pentru organul judiciar (organul de urmărire penală, judecător sau instanţă) ca, odată cu
informarea învinuitului sau inculpatului asupra dreptului de a nu face nici o declaraţie, să-i atragă atenţia
acestuia că, dacă va opta să facă declaraţii cu privire la acuzaţia adusă, riscă ca aceste declaraţii să fie folosite şi
împotriva lui. Din economia textului, rezultă, aşadar, că suntem în prezenţa unei obligaţii, fără îndeplinirea
căreia, organul judiciar nu poate proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Considerăm că, în baza principiului rolului activ, organul judiciar va trebui nu numai să-i atragă atenţia
învinuitului sau inculpatului, prin citirea conţinutului textului, dar, chiar să-i explice conţinutul şi sensul acestui
text. Luând la cunoştinţă şi înţelegând conţinutul şi semnificaţia dreptului la tăcere, dar şi riscul de a face
declaraţii asupra acuzaţiei aduse, învinuitul sau inculpatul va putea, în raport de interesele pe care le are, să
beneficieze de dreptul la tăcere, sau să accepte să dea declaraţii. În cazul în care va accepta să facă declaraţii,
aceste declaraţii vor putea fi folosite împotriva lui. Expresia „ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa"
înseamnă că declaraţiile învinuitului şi inculpatului vor putea fi folosite şi împotriva lui, dar numai în măsura în
care conţinutul lor se coroborează cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din probele existente în cauză. Având în
vedere necesitatea de a se respecta strict aceste dispoziţii şi de a se putea verifica dacă ele au fost realmente
respectate, considerăm că organul judiciar este obligat să procedeze după cum urmează:
- în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, după ce este încunoştinţat asupra drepturilor pe care le are, invocă
dreptul la tăcere, organul judiciar va trebui să încheie un proces-verbal, în care va menţiona că, după ce l-a
informat privitor la drepturile pe care le are, acesta a invocat dreptul de a nu face declaraţii;
- în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, luând la cunoştinţă de drepturile pe care le are, va accepta să dea
declaraţii, în preambulul acesteia sau într-un proces-verbal separat, se vor face cuvenitele menţiuni despre
îndeplinirea obligaţiilor.
O problemă deosebit de importantă este cea a efectelor pe care le produce în practică nerespectarea acestor
dispoziţii de către organele judiciare (organele de urmărire penală, judecător sau instanţă). Probele care vor fi
strânse în cursul urmăririi penale şi, respectiv, administrate în cursul cercetării judecătoreşti (cu nerespectarea
acestor dispoziţii), trebuie apreciate ca fiind obţinute în mod ilegal, cu efectul de a nu putea fi folosite în
procesul penal. Mijloacele de probă care au fost obţinute cu încălcarea legii (din abuziv, incompetenţă,
superficialitate etc.), fiind viciate, alterate, nu au valoare probatorie şi deci, nu pot fi folosite drept temei de
pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti. Organele judiciare (organul de urmărire penală, judecătorul care
dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale sau instanţa de judecată), verificând condiţiile de
obţinere a mijloacelor de probă şi constatând că acestea au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale
prevăzute de lege pentru obţinerea lor, va trebui să le înlăture, iar, drept urmare, să nu le ia în considerare ca
temei pentru pronunţarea unei hotărâri. Legea nu face nici o diferenţiere între situaţia în care învinuitul sau
inculpatul este persoană fizică sau persoană juridică.
12. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
Principiul egalităţii este consfinţit în Constituţie, care arată că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări". Codul de procedură penală nu prevede expres acest principiu. Lipsa
consacrării exprese a principiului egalităţii în C.proc.pen. se compensează prin unele reglementări din care
rezultă acest principiu, şi anume:
- desfăşurarea procesului penal se realizează de către aceleaşi organe judiciare, în raport cu toate persoanele;
- procesul penal se desfăşoară după aceleaşi reguli procesuale pentru toate persoanele, fără să se facă vreo
discriminare;
- existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din proces, în faţa organelor judiciare;
- nu există drepturi procesuale (privilegii procesuale) mai numeroase pentru anumite persoane şi drepturi mai
restrânse (restricţii procesuale) pentru alte persoane.
13. Principiul operativităţii în procesul penal
Acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în actuala legislaţie. În prezent, sursa acestui principiu,
denumit şi al celerităţii sau rapidităţii, este constituţională. Astfel, potrivit Constituţiei, părţile au dreptul la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Atunci când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate
dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă.
14. Limba în care se desfăşoară procesul penal
Asigurarea intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor din România, fără nici o discriminare naţională,
presupune, ca o condiţie a egalităţii participanţilor în procesul penal, folosirea limbii române. Acest principiu e
consacrat de Constituţie, potrivit căreea „procedura judiciară se desfăşoară în limba română", iar cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul
de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin
interpret. Codul de procedură penală arată că „în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română".

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Procesul penal, privit în structura şi funcţia sa, poate fi considerat un raport juridic, care se dezvoltă progresiv
între diferitele persoane participante, interesate în soluţionarea conflictului de drept penal substanţial, creat prin
săvârşirea unei infracţiuni. Complexitatea actelor procedurale succesive ce se impun în desfăşurarea procesului
penal, în vederea rezolvării raportului juridic procesual penal, nu poate fi concepută fără participarea organelor
judiciare, pe de o parte, şi a unor persoane, titulare de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte. Aceste organe şi
persoane, chemate să contribuie la desfăşurarea procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia, poartă
denumirea de participanţi.
Noţiunea de participanţi cuprinde toate persoanele ce iau parte la activităţile procedurale, în această categorie
incluzându-se: organele judiciare, părţile, apărătorul şi alte persoane.
Organele judiciare participante în procesul penal sunt: instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi organele de
cercetare penală. Părţile sunt acele persoane care, în urma exercitării acţiunii penale sau civile, apar ca titulare
de drepturi şi obligaţii procesuale, fiind interesate în rezolvarea cauzei. Astfel, în procesul penal au calitate de
părţi: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În categoria „altor persoane",
se includ acei participanţi care participă în procesul penal, fără a fi titulare de drepturi şi obligaţii şi fără a avea
un interes în soluţionarea cauzei. Sunt astfel de persoane: martorii, interpreţii, experţii, reprezentanţii,
traducătorii, substituiţii procesuali etc. Prezenţa în cadrul procesului penal a tuturor participanţilor sus-
menţionaţi nu este una absolută, participarea lor fiind în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze
penale.
Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali
Pe parcursul procesului penal intervin diferite situaţii, în care valorificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor
poate fi preluată de alte persoane. Aceşti înlocuitori devin subiecţi procesuali şi, raportat la natura drepturilor şi
obligaţiilor pe care le au, vor ocupa diferite poziţii procesuale, ca: succesori, reprezentanţi şi substituiţi
procesuali.
Succesorii. Sunt acele persoane care intervin în procesul penal, în scopul exercitării acţiunii civile a unei părţi,
fie în urma decesului, când este vorba de o persoană fizică, fie în urma reorganizării, desfiinţării ori dizolvării,
în cazul unei persoane juridice. Succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, şi nu şi în
latura penală, dat fiind faptul că răspunderea penală este personală. Acţiunea civilă rămâne în competenţa
instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acestuia. Dacă una din
părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză organizaţia succesoare în
drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.
Succesorii sunt părţi, ei nu sunt nici substituiţi, nici reprezentanţi, deoarece ei nu valorifică drepturile
antecesorilor, în numele acestora, ci valorifică drepturile proprii, în numele lor proprii, întrucât antecesorii, prin
deces, au încetat să mai fie subiecţi de drept.
Reprezentanţii. În desfăşurarea procesului penal, activitatea procesuală presupune prezenţa şi participarea
activă a părţilor, însă există posibilitatea ca acestea să lipsească sau să participe numai la anumite acte. În
asemenea situaţii, pentru a fi evitată încetinirea mecanismului procesual penal, legea a permis reprezentarea
acestora. Astfel, reprezentanţii sunt acele persoane, care, în baza drepturilor conferite de lege sau de un act
juridic, intervin, voluntar, în anumite acte procesuale, sau în tot procesul, pentru a valorifica, în numele şi în
contul altei persoane, drepturi sau interese legitime ale acestei persoane.
Reprezentanţii nu sunt părţi în proces, ei având doar calitatea de subiecţi procesuali şi pot fi clasificaţi în
reprezentanţi legali şi convenţionali. Reprezentantul legal este persoana desemnată prin lege să participe la
proces, în locul unei părţi care nu are dreptul de a sta în cauză, în mod nemijlocit, ci numai prin intermediul
reprezentantului său legal, de exemplu în cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu. Reprezentantul
convenţional este persoana care participă în proces, în baza unui mandat sau procuri speciale a părţii interesate.
Reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au, să facă tot ceea ce este
necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc.
Substituiţii procesuali. Sunt acei subiecţi procesuali care apar în cadrul procesului penal, lucrând în nume
propriu, dar pentru un drept al altuia. Ei îşi exercită propriile drepturi, dar în vederea valorificării unor interese
ale altora. Substituiţii nu au calitatea de parte în procesul penal, având exerciţiul unor drepturi procesuale
limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal.
Substituirea procesuală rămâne un drept, o facultate, astfel că substituiţii procesuali vor uza de dreptul lor de
substituire, dacă-l vor crede oportun; ei nu vor răspunde de neintervenţia şi neîndeplinirea procesuală a
drepturilor lor.
Din categoria substituiţilor, putem exemplifica soţul, care poate face plângere pentru celălalt soţ sau copilul
major pentru părinţi.

ORGANELE JUDICIARE

Instanţele judecătoreşti
Activitatea de înfăptuire a justiţiei, în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor şi a tuturor intereselor legitime deduse judecăţii, se realizează printr-un sistem unitar de organe
judecătoreşti.
Puterea judecătorească se exercită de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege. Instanţele judecătoreşti reprezintă verigi ale sistemului unitar al organelor judecătoreşti, fiind
dispuse în piramidă, de la vârf, unde se află înalta Curte de Casaţie si Justiţie, şi până la unităţile de bază.
Actualul sistem al organelor de judecată din ţara noastră este alcătuit din următoarele instanţe judecătoreşti:
- înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- curţi de apel (în număr de 15);
- tribunale (unul în fiecare judeţ, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului);
- tribunale specializate;
- judecătorii (în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti).
Curţile de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale şi tribunale
specializate.
În cadrul tribunalelor, funcţionează secţii pentru cauze civile şi secţii pentru cauze penale şi, în raport cu natura
şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale, comerciale, cu minori şi de familie, de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu
natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.
Instanţa supremă în România este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul în capitala ţării, fiind organizată
în 4 secţii: civilă şi de proprietate intelectuală, penală, comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţele militare sunt reduse ca număr, având si circumscripţii teritoriale mult mai întinse. În ţara noastră
funcţionează 4 tribunale militare (Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara), un singur tribunal militar teritorial în
municipiul Bucureşti şi o singură Curte Militară de Apel.
Pentru o cât mai bună înfăptuire a justiţiei şi pentru asigurarea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti,
instanţele judecătoreşti au fost ordonate, în mod ierarhic, în trei paliere, pe sistemului celor trei grade de
jurisdicţie. Judecarea cauzelor penale pe trei grade de jurisdicţie nu este o dispoziţie obligatorie. Există, astfel,
situaţii, când vor fi parcurse doar două grade de jurisdicţie şi anume când, conform legii, judecata în fond poate
fi atacată numai cu recurs (tribunalele, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului). O altă categorie de situaţii când nu e parcurs
sistemul celor trei grade de jurisdicţie e reprezentată de cazurile când căile de atac nu mai sunt valorificate,
judecata realizându-se într-o singură treaptă.
Compunerea completelor de judecată. Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care
participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluţionarea acestora, şi care, în
urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească.
Completul de judecată este prezidat de preşedintele instanţei. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se
face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.
În privinţa numărului judecătorilor din completele de judecată, regula o reprezintă sistemul colegial (judecata
realizată de către mai mulţi judecători), şi numai prin excepţie sistemul monocratic (cu un singur judecător).
Instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea în complet de judecată format din doi sau mai mulţi judecători,
dar hotărârea este unică, reprezentând voinţa majorităţii sau tuturor judecătorilor din completul de judecată. În
cazul în care completul de judecată este format din doi judecători, care nu ajung la un acord, procesul se judecă
din nou, în complet de divergenţă.
Cauzele se judecă după cum urmează:
1. În primă instanţă. Judecarea cauzelor are loc în complet format din doi judecători, cu următoarele excepţii,
când judecata se realizează de un singur judecător:
- cererile de reabilitare;
- percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, precum şi măsurile asigurătorii;
- constatarea intervenirii amnistiei ori graţierii.
La tribunalul militar, infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani, se judecă de un singur judecător militar.
2. Judecata în apel şi recurs. Completele de judecată sunt formate din 3 judecători.
Cauzele penale la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se soluţionează în complete formate din câte trei judecători
ai aceleiaşi secţii, în complet de 9 judecători sau în Secţiile Unite. Şedinţele de judecată în Secţii Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au loc în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie,
iar decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
Tribunalele militare soluţionează cauzele în complet format din doi judecători. Tribunalul militar teritorial şi
Curtea Militară de Apel judecă, în primă instanţă, în complet format din doi judecători, iar în apel şi în recurs,
în complete formate din trei judecători.
În tot cursul judecării cauzei, completul de judecată trebuie să rămână acelaşi, iar atunci când nu poate fi
respectată această dispoziţie, completul trebuie schimbat până la începerea dezbaterilor. După începerea
dezbaterilor, orice schimbare în compunerea instanţei atrage reluarea de la început a acestei etape de judecată,
dat fiind faptul că la deliberare trebuie să participe numai membrii completului în faţa căruia au avut loc
dezbaterile. C.proc.pen. stabileşte sancţiunea nulităţii pentru toate actele efectuate de o instanţă de judecată
compusă contrar prevederilor legale.
Judecătorii tuturor instanţelor, precum şi magistraţii-asistenţi de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au calitate
de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor. Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul
autorităţii judecătoreşti şi garant al independenţei justiţiei. Rolul acestuia este de a asigura funcţionarea
eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor.
Judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt numiţi prin Decret al Preşedintelui României, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorii stagiari sunt numiţi de către Consiliul Superior al
Magistraturii. Durata stagiului este de 3 ani şi în această perioadă ei sunt obligaţi să-şi desfăşoare activitatea, în
scopul formării profesionale, sub coordonarea unui judecător desemnat de preşedintele judecătoriei. În perioada
stagiului, judecătorii stagiari au dreptul să facă parte din completul de judecată, dar numai alături de un
judecător inamovibil.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, funcţia de magistrat fiind incompatibilă cu orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. De asemenea, judecătorii
sunt inamovibili, neputând fi înlăturaţi din funcţie, decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Judecătorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Poate fi numit magistrat
militar persoana care are calitatea de militar activ.
Judecătorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau arestaţi preventiv, numai cu încuviinţarea
Consiliului Superior al Magistraturii. Prin excepţie, în caz de infracţiune flagrantă, ei pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei, cu obligaţia informării de îndată a Consiliului Superior al Magistraturii.
Magistraţii-asistenţi fac parte din corpul magistraţilor şi se bucură de stabilitate.
Ministerul Public
Desfăşurarea procesului penal presupune ca, la activitatea judiciară, să participe, alături de instanţele
judecătoreşti şi organele de cercetare penală, şi Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor generale ale
societăţii şi apărător al ordinii de drept, dar şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Ministerul Public îşi
exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub
autoritatea ministrului justiţiei.
Parchetele sunt organizate şi funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale, tribunale specializate (pentru minori
şi familie) şi curţi de apel.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general, care exercită
controlul asupra tuturor parchetelor.
În cadrul Ministerului Public, se organizează, ca structură autonomă, Parchetul Naţional Anticorupţie,
coordonat de procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesta este specializat în
combaterea infracţiunilor de corupţie şi îşi exercită atribuţile prin procurori specializaţi în asemenea infracţiuni.
Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează ca parchet pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este
independent în raporturile cu instanţele judecătoreşti, cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu
celelalte autorităţi publice. Conducerea Parchetului Naţional Anticorupţie revine unui procuror general. La
nivelul întregii ţări, pot fi înfiinţate servicii teritoriale, birouri şi alte compartimente de activitate prin ordin al
procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
Parchetele militare funcţionează pe lângă tribunalele militare.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi
publice.
Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea pe baza a trei principii, şi anume: principiul legalităţii,
imparţialităţii, şi principiul controlului ierarhic.
Legalitatea activităţii Ministerului Public se manifestă în obligaţiile pe care acesta le are în exercitarea acţiunii
penale în justiţie, în vederea protejării intereselor publice, ori de câte ori legalitatea a fost încălcată.
Principiul imparţialităţii se află în strânsă legătură cu principiile legalităţii şi oficialităţii procesului penal.
Procurorul trebuie să nu aibă o atitudine unilaterală, care ar aduce atingere spiritului de obiectivitate, de
nepărtinire, de echidistanţă.
Principiul controlului ierarhic stă la baza activităţii de proteguire a intereselor generale ale societăţii,
reprezentând totodată principiul care diferenţiază statutul procurorilor, care nu sunt independenţi, de cel al
judecătorilor, care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. Conducătorul unui parchet
este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, sub autoritatea ministrului
justiţiei. Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită controlul
asupra tuturor parchetelor, direct sau prin procurori inspectori.
Principiul controlului ierarhic are la bază subordonarea ierarhică şi, ca urmare, dispoziţiile organelor superioare
sunt obligatorii pentru subordonaţi. Astfel, procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din
atribuţiile procurorilor în subordine, să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, când contravin
legii, dispoziţiile sale fiind obligatorii.
Ministrul justiţiei, atunci când consideră necesar, din proprie iniţiativă ori la cererea Consiliului Superior al
Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel
sau prin alţi procurori delegaţi. Controlul este limitat numai la verificarea modului în care se desfăşoară
raporturile de serviciu ale procurorilor cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de
competenţa parchetelor.
Atribuţiile Ministerul Public sunt:
a) efectuarea urmăririi penale şi participarea la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conducerea şi supravegherea activităţii de cecetare penală a poliţiei judiciare, conducerea şi controlul
activităţii altor organe de cercetare penală;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale altor
persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru
realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea şi prezentarea ministrului justiţiei
de propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu.
Procurorii au calitatea de magistraţi, funcţie incompatibilă cu desfăşurarea oricărei alte funcţii publice sau
private, cu excepţia celei didactice din învăţământul superior. Procurorii sunt numiţi prin Decret al
Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii stagiari sunt numiţi în
funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a
Institutului Naţional al Magistraturii şi efectuează un stagiu de 3 ani, după care susţin examenul de capacitate.
De asemenea, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv fără încuviinţarea Consiliului Superior al
Magistraturii.
Organele de cercetare penală
În cadrul primei faze a procesului penal, la activitatea de descoperire şi strângere a probelor necesare cu privire
la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, participă, alături de procuror, şi organele de
cercetare penală. Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală sunt organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt formate din lucrători specializaţi din Ministerul de Interne,
ofiţeri şi agenţi de poliţie specializaţi în activitatea de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale şi în cercetarea penală. Ei îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar cercetările penale efectuate
de ei sunt conduse şi supravegheate de către procurori.
Organe de cercetare penală speciale sunt următoarele:
- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare;
- ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană;
- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare;
- ofiţerii poliţiei de frontieră;
- căpitanii porturilor.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală, putând efectua cercetarea penală pentru
orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor organe de cercetare.
Atribuţiile organelor de cercetare penală se limitează, însă, numai la activitatea de desfăşurare a urmăririi
penale, ele neavând nici o cooperare directă cu instanţele judecătoreşti. Organele de cercetare penală sunt
obligate să desfăşoare activităţile necesare pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, având dreptul să
înceapă urmărirea penală şi să administreze probele necesare, în acest sens. Există, însă, anumite acte de
urmărire penală pe care nu le vor putea îndeplini din proprie iniţiativă, ci numai după ce propunerile lor
motivate vor fi încuviinţate, autorizate sau confirmate de către procuror (astfel, de exemplu, efectuarea de
investigaţii sub acoperire poate avea loc numai dacă sunt autorizate, motivat, de procuror, prin ordonanţă).
Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având dreptul şi
obligaţia de a verifica legalitatea actelor şi măsurilor îndeplinite, de a infirma pe cele nelegale, de a invalida
mijloacele de probă obţinute nelegal şi de a dispune refacerea lor.

PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL


În procesul penal, partea este un subiect al procesului penal, un subiect al raportului procesual penal care se
constituie şi se dezvoltă în procesul penal. Părţile sunt acele persoane care au un interes propriu în rezolvarea
cauzelor penale, iar în temeiul drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc pentru fiecare dintre ele în cadrul procesului
penal, îşi vor putea exercita diferenţiat aceste drepturi şi obligaţii, fie în latura penală, fie în latura civilă a
procesului penal.
Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
În latura penală a procesului penal, vom întâlni părţi care au drepturi şi obligaţii care izvorăsc din exerciţiul
acţiunii penale (inculpat şi parte vătămată), iar în latura civilă, vom întâlni acele părţi ale căror drepturi şi
obligaţii îşi au sursa în exerciţiul acţiunii civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente). Părţile pot fi
persoane fizice sau juridice.
Învinuitul
În urma săvârşirii infracţiunii, ia naştere un raport juridic de drept penal, ai cărui principali subiecţi sunt
societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, şi autorul infracţiunii. Statul, în calitate de titular
al ordinii de drept şi de apărător al valorii sociale vătămate sau puse în pericol prin infracţiunea săvârşită, în
virtutea principiului oficialităţii, este obligat să reacţioneze, în vederea tragerii la răspundere penală a celui care
a săvârşit infracţiunea şi, astfel, ia naştere raportul juridic procesual penal, în care subiecţi principali sunt statul
şi infractorul. Acest raport juridic procesual penal ia naştere în momentul începerii urmăririi penale, moment
care marchează începutul primei faze a procesului penal.
Există, în practică, multe situaţii în care organul de urmărire penală nu dispune de la început, imediat după
descoperirea faptei, de suficiente date şi elemente, care să permită concluzia că există temeiuri pentru începerea
urmăririi penale. Pentru asemenea situaţii, legiuitorul a prevăzut şi reglementat instituţia actelor premergătoare
începerii urmăririi penale. În acest sens, în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate
efectua acte premergătoare, acte care se materializează într-un proces-verbal, care poate constitui mijloc de
probă. În asemenea situaţii, în perioada efectuării actelor premergătoare, până în momentul începerii urmăririi
penale, autorul prezumtiv al infracţiunii poartă denumirea de făptuitor sau persoană bănuită.
Este posibil ca, în urma efectuării actelor premergătoare, să se constate că nu există temeiuri pentru începerea
urmăririi penale. În asemenea cazuri, această fază premergătoare se va încheia printr-o rezoluţie a procurorului,
de neîncepere a urmăririi penale.
În situaţiile în care, imediat după descoperirea infracţiunii sau din efectuarea actelor premergătoare, vor rezulta
suficiente date şi elemente care să impună concluzia că sunt temeiuri pentru începerea urmăririi penale, organul
de urmărire penală va dispune, prin rezoluţie sau proces-verbal, începerea urmăririi penale şi, din acest
moment, autorul prezumtiv va dobândi calitatea de învinuit.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „temeiuri pentru începerea urmăririi penale", organul de urmărire
penală dispune, prin rezoluţie sau proces-verbal, începerea urmăririi penale, atunci când, din cuprinsul actului
de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale (inexistenţa faptei, când fapta nu este prevăzută de legea penală, când fapta nu a fost
săvârşită de învinuit, când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, etc).
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit, cât timp nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală împotriva sa. Aşadar, prin actul procesual al începerii urmăririi penale este marcat începutul
procesului penal, iar făptuitorul dobândeşte calitatea de subiect procesual.
Referitor la calitatea de făptuitor şi învinuit, trebuie reţinute următoarele:
- făptuitorul este persoana bănuită de săvârşirea unei infracţiuni. Poartă această denumire înainte de a se începe
procesul penal prin începerea urmăririi penale;
- făptuitorul nu este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, pentru că nu există încă început un proces penal
şi, deci, nu există cadrul legal procesual în care el să aibă obligaţiile şi drepturile unui subiect.
- fată de făptuitor se pot efectua doar acte premergătoare;
- învinuitul este subiect procesual, dar nu este parte în procesul penal. Este subiect procesual pentru că el este
persoana faţă de care s-a început urmărirea penală, şi, deci, un proces penal, în cadrul căruia el are anumite
drepturi şi obligaţii procesuale. Faţă de el nu mai există simple bănuieli de săvârşire a unei infracţiuni, ci date,
indicii şi probe. Privitor la el, se pot dispune măsuri preventive (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea,
obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă pe o durată de până la 10 zile).
În acelaşi timp, învinuitul are şi o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la tăcere, dreptul la apărare etc.
Învinuitul nu devine parte în procesul penal, întrucât calitatea procesuală de parte nu poate exista în proces fără
să se fi pus în mişcare mecanismul de tragere la răspundere, prin iniţierea acţiunii penale.
Inculpatul
Calitatea de inculpat apare în momentul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Persoana împotriva
căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Punerea în mişcare
a acţiunii penale se realizează în cursul procesului penal, prin următoarele acte de inculpare:
- în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa procurorului;
- la sfârşitul urmăririi penale, odată cu trimiterea în judecată, prin rechizitoriul procurorului;
- în cursul judecăţii, prin declaraţia orală a procurorului de şedinţă, în cazul extinderii procesului penal pentru
alte fapte ori faţă de alte persoane, sau prin încheierea instanţei, în cauzele în care procurorul nu participă la
şedinţa de judecată şi în cauzele în care instanţa este sesizată direct, prin plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală nu este fixat în mod precis de legiuitor. Dacă organul de
cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest
sens, pe care le înaintează procurorului. Nicio altă dispoziţie legală nu precizează, însă, ce trebuie să se
înţeleagă prin aceste temeiuri, când şi cum ajunge organul de cercetare penală să considere că există, într-un
dosar penal, aceste temeiuri. Această lipsă de precizie creează, în practică, dificultăţi, în special, în situaţia în
care se pune problema punerii în mişcare a acţiunii penale, de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi
penale. Practic, lipsa de precizie a textelor de lege, sub aspectele arătate, a impus concluzia, pe cale de
interpretare, că în cursul urmăririi penale, acest moment este ales de către organul de cercetare penală şi,
respectiv, de către procuror şi coincide cu existenţa unor temeiuri care rezultă din totalitatea probelor de
vinovăţie administrate în cauză.
Obligaţiile şi drepturile inculpatului în procesul penal. Spre deosebire de învinuit, inculpatul este parte în
proces, fiind figura centrală a acestuia. În calitate de parte, are mai multe obligaţii, dintre care menţionăm:
- obligaţia de a se supune inculpării aduse pentru infracţiunea săvârşită;
- obligaţia de a suporta măsurile preventive care se iau, potrivit legii, faţă de el (reţinerea, obligarea de a nu
părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă);
- obligaţia de a se prezenta la orice chemare în faţa organelor judiciare etc.
Totodată, inculpatul are şi drepturile prevăzute de lege:
- dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la infracţiunea pentru care a fost inculpat;
- dreptul la apărare;
- dreptul de a lua la cunoştinţă de probele administrate în cauză, de materialele de urmărire penală şi din faza de
judecată;
- dreptul la ultimul cuvânt;
- dreptul de a exercita căile de atac.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, inculpatul capătă calitatea de condamnat.
Partea vătămată
Persoana care a suferit, prin fapta penală, o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul
penal, se numeşte parte vătămată.
Trebuie să distingem între persoana care are calitatea de parte vătămată, persoana vătămată şi victima
infracţiunii.
Persoana vătămată şi partea vătămată sunt calităţi pe care le poate întruni aceeaşi persoană, cu precizarea că ele
se deosebesc prin aceea că se găsesc, fiecare, în alt raport juridic. Persoana vătămată este acea persoană care a
suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Persoana vătămată are calitatea de subiect pasiv al
infracţiunii (în cazul infracţiunii de vătămare corporală, persoana căreia i s-au cauzat leziunile corporale, prin
agresiunea autorului infracţiunii, ea fiind, totodată, victima infracţiunii).
Aceeaşi persoană, dacă participă în procesul penal, dobândeşte calitatea de parte vătămată în cadrul raportului
juridic procesual penal. Persoana vătămată trebuie să îndeplinească două cerinţe pentru a deveni parte vătămată
în procesul penal. Cele două cerinţe sunt: să aibă vocaţia de a deveni parte vătămată şi să-şi manifeste voinţa de
a participa în proces în această calitate. Prima cerinţă este întrunită ori de câte ori o persoană fizică sau juridică
a suferit, prin infracţiune, o vătămare fizică, morală sau materială. A doua cerinţa se poate realiza în două
modalităţi:
- prin formularea unei plângeri prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare
în urma unei asemenea plângeri;
- prin declaraţia orală sau scrisă, depusă la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată competentă,
prin care victima infracţiunii solicită, expres, tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii şi precizează
că înţelege să participe în proces în calitate de parte vătămată.
C.pr.pen. obligă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să cheme persoana care a suferit o
vătămare prin infracţiune, pentru a fi ascultată şi pentru a i se explica drepturile pe care le are. Înainte de
ascultare, i se pune în vedere că se poate constitui ca parte vătămată în procesul penal, sau, dacă a suferit o
pagubă materială, ca parte civilă. Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte
vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe
de judecată, până la citirea actului de sesizare.
În cadrul procesului penal, partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei, ea
fiind titulară de drepturi şi obligaţii. Ea participă în procesul penal numai în latura penală a cauzei. Această
participare se concretizează în introducerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare în urma unei asemenea plângeri. Plângerea prealabilă introdusă direct la instanţă, nu
reprezintă un act de punere în mişcare a acţiunii penale, ci numai actul procesual necesar pentru ca organul
judiciar competent să pună el în mişcare acţiunea penală.
Participarea părţii vătămate în cursul procesului penal se manifestă şi se concretizează prin drepturile şi
obligaţiile acesteia, pe care le exercită şi pe care şi le asumă în latura penală a cauzei. Astfel, ea are dreptul să
fie ascultată, să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii, să folosească căile de atac.
Partea vătămată are un drept cu caracter personal în proces; ea poate fi reprezentată, dar nu poate fi înlocuită în
nici o situaţie, drepturile ei stingându-se odată cu titularul lor.
Lipsa părţii vătămate nu duce, însă, la stingerea acţiunii penale, aceasta continuând până la soluţionare.
Excepţie există, numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situaţii, partea vătămată trebuie să-şi manifeste voinţa
pentru declanşarea procesului penal, iar când a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor,
acţiunea penală nu va mai putea fi exercitată.
Partea civilă
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Calitatea de
parte civilă se dobândeşte prin constituirea părţii vătămate ca parte civilă. Constituirea ca parte civilă nu se
poate face decât în cazul în care persoana vătămată a suferit un prejudiciu material sau moral, în urma săvârşirii
unei infracţiuni. Ea poate cere repararea acestui prejudiciu, fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal, fie în afara acestuia, prin introducerea unei acţiuni civile separate.
Pentru a fi parte civilă, în cadrul procesului penal, se cer a fi îndeplinite unele condiţii de ordin formal şi
substanţial. Sub aspect formal, se cere ca persoana să-şi manifeste voinţa de a fi despăgubită în procesul penal,
prin constituirea de parte civilă, iar sub aspect substanţial, trebuie să existe un prejudiciu material sau moral
cauzat printr-o infracţiune.
Părţi civile pot fi: persoanele fizice şi juridice prejudiciate direct prin săvârşirea infracţiunii, persoanele care au
suferit o pagubă materială în urma infracţiunii comise, succesorii victimei şi persoanele subrogate, prin lege, în
drepturile persoanei vătămate. Acţiunea civilă se exercită din oficiu în cadrul procesului penal, când partea
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau capacitate restrânsă.
Constituirea ca parte civilă se poate face contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile
civilmente. Partea civilă are dreptul să participe şi în calitate de parte vătămată, în aceeaşi cauză.
Constituirea de parte civilă în procesul penal poate avea loc în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţei de
judecată, până la citirea actului de sesizare. Voinţa persoanei vătămate, cu ocazia constituirii de parte civilă, se
poate materializa, atât printr-o cerere scrisă, dar şi printr-o cerere orală.
Prin constituirea de parte civilă, se pune în mişcare şi se alătură acţiunea civilă, la acţiunea penală. Acţiunea
penală este, desigur, acţiunea principală, iar acţiunea civilă are caracter accesoriu. Din calitatea de subiect al
raportului procesual accesoriu celui principal, derivă pentru partea civilă drepturi şi îndatoriri prevăzute de lege,
în limitele cărora poate desfăşura activitatea procesuală necesară pentru valorificarea pretenţiilor sale în
procesul penal. Astfel, partea civilă este îndreptăţită, în principal, la solicitarea despăgubirilor, fapt din care
decurg drepturi precum: poate cere administrarea de probe şi mijloace de probă, pentru a se stabili întinderea
prejudiciului suferit; poate să facă cereri, plângeri, să ridice excepţii, să participe la efectuarea anumitor acte
procedurale; să exercite căile de atac, în situaţiile prevăzute de lege, dar numai în legătură cu soluţionarea
laturii civile a cauzei. Îndatoririle părţii civile sunt, de fapt, norme de conduită procesuală, care asigură
valorificarea pretenţiilor sale civile în procesul penal. Printre acestea se numără necesitatea constituirii ca parte
civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei, obligaţia de a-şi exprima expres voinţa de a se constitui în
această calitate procesuală, în termenul prevăzut de lege.
Acţiunea civilă fiind, în principiu, disponibilă, partea civilă are dreptul să o exercite în tot cursul procesului
penal, putând, totodată, să renunţe la ea, fără însă să-şi piardă calitatea de parte vătămată în aceeaşi cauză.
Există, însă, anumite excepţii în această privinţă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu, în situaţia
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Partea responsabilă civilmente
În materie penală, ca şi în aceea a dreptului civil, există principiul răspunderii personale, în sensul că fiecare
răspunde personal de fapta proprie. Domeniul dreptului civil cunoaşte, însă, şi principiul răspunderii pentru
fapta altuia. În cazurile de răspundere penală pentru fapta altuia, există prezumţia culpabilităţii. Instituţia prin
intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta
învinuitului sau inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă civilmente. Persoana chemată în procesul
penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate, prin fapta învinuitului sau inculpatului, se
numeşte parte responsabilă civilmente. Partea responsabilă civilmente va răspunde atunci când învinuitul sau
inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, sau când acesta nu are bunuri
îndestulătoare. În aceste cazuri, va exista o răspundere solidară, partea responsabila civilmente răspunzând,
alături de învinuit sau inculpat, pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiune.
Calitatea de parte responsabilă civilmente o pot avea şi persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Însă, C.civ.
limitează categoriile de persoane care pot participa, în procesul penal, în această calitate de parte responsabilă
civilmente. Sunt persoane responsabile civilmente următoarele:
a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori;
b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;
c) institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;
d) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de
angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar, fără respectarea condiţiilor legale de vârstă,
studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia;
e) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească că au dobândit de la un gestionar
bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului,
cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri;
f) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;
g) persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în
care s-a constatat, judecătoreşte, că au tras foloase de pe urma infracţiunii.
Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu, fie în
cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. Potrivit aşa-numitului
principiu al asimilării procesuale a părţii responsabile civilmente cu inculpatul, prima are, sub aspectul laturii
civile a procesului penal, toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.
Astfel, pentru a dovedi că acţiunea civilă nu este întemeiată, sau că fapta învinuitului sau inculpatului a fost
săvârşită în împrejurări ce exclud răspunderea civilă, partea responsabilă civilmente se poate folosi de tot
materialul probator existent în cauză. Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, partea responsabilă
civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată.

APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL PENAL


Apărarea este o activitate fundamentală şi absolut necesară în realizarea justiţiei penale într-un stat de drept.
Respectarea drepturilor şi intereselor juste ale persoanelor în rezolvarea procesului penal trebuie să aibă la bază
o garanţie solidă, şi anume aceea a instituţiei apărării. Dacă societatea sau statul are dreptul şi interesul ca
infractorul să fie pedepsit pe măsura vinovăţiei sale, atunci inculpatul are dreptul şi interesul să-şi dovedească
nevinovăţia sau adevărata sa vină, şi astfel, să nu fie pedepsit sau să nu fie pedepsit mai grav decât este vina sau
periculozitatea sa. Armonizarea acestor interese, ale statului şi ale inculpatului, ambele interese publice, pentru
o cât mai bună realizare a justiţiei penale şi a apărării sociale, este raţiunea şi însăşi esenţa apărării.
Apărarea reprezintă, aşadar, o activitate atât de esenţială, încât este de necesitate publică, reflectându-se, atât în
drepturile procesuale ale părţilor, cât şi în obligaţiile organelor judiciare. Apărarea este replica la acuzare, atât
în fapt, cât şi în drept.
Avocatul apărător, care înfăptuieşte toată această activitate a apărării, are, astfel, o importantă misiune,
îndeplinind un rol social necesar pentru justiţia penală şi pentru apărarea socială şi, ca atare, trebuie să
beneficieze de condiţii profesionale şi morale superioare.
Dreptul părţilor de a fi asistate de un apărător este prevăzut în Constituţie şi în Codul de procedură penală.
Pentru ca o persoană să dobândească calitatea de avocat, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii: să fie absolvent cu diplomă al unei facultăţi de drept, cu examen de definitivat, în urma efectuării
stagiului de 2 ani, să fie membru al unui barou din România, să nu fie incompatibil potrivit legii.
O problemă de interes, invocată în doctrină, se referă la natura juridică, conţinutul şi limitele dreptului
magistraţilor de a pleda în cauzele lor personale sau ale rudelor apropiate. Astfel, se prevede că magistraţilor le
este permis să pledeze numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi
ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii, însă, magistraţilor nu le este
îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au, pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a
parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.
În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces, ci este un subiect procesual, care, ocrotind
interesele legale ale părţii pe care o apără, îndeplineşte o funcţie procesuală deosebit de importantă, situându-se
pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără. Ca urmare, se înscrie între principalii participanţi la rezolvarea
cauzei penale. Apărătorii pot fi aleşi de părţi ori desemnaţi din oficiu. Ei sunt independenţi, Ministerul Justiţiei
neavând nici un drept de conducere, supraveghere sau control asupra avocaţilor.
Asistenţa juridică
Susţinerea intereselor inculpatului în cadrul procesului penal se face în temeiul dreptului la apărare, prin
asistenţa sa de către un apărător profesionist. Prin asistenţă juridică se înţelege, aşadar, participarea apărătorului
în cadrul procesului penal, prin lămuririle, sfaturile şi sprijinul acordat părţilor, sub toate aspectele procesuale,
prin mijloacele prevăzute de lege. Asistenţa juridică se realizează prin acordarea de consultaţii şi întocmirea de
cereri sau alte acte cu caracter juridic, prin apărarea sau reprezentarea persoanelor fizice sau juridice asistate în
toate fazele cauzelor judiciare şi arbitrare, precum şi prin susţinerea, cu mijloace juridice, a drepturilor şi
intereselor legitime ale acestora, în raporturile cu organele puterii şi administraţiei de stat, a instituţiilor şi
întreprinderilor, oricăror organizaţii şi alte persoane fizice sau juridice române ori străine.
Învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un apărător, în tot cursul procesului penal, iar organele
judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului acest drept. În principiu, asistenţa
juridică în procesul penal este, deci, facultativă, în sensul că părţile pot decide dacă vor apela sau nu la un
apărător care să le acorde asistenţă juridică. În unele situaţii, limitativ prevăzute de lege, asistenţa juridică va
avea un caracter obligatoriu. Aceste cazuri sunt următoarele:
a) învinuitul sau inculpatul este minor. De asemenea, asistenţa este obligatorie în cursul judecăţii, dacă
învinuitul sau inculpatul era minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul judecăţii, a
devenit major;
b) învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat,
elev al unei instituţii militare de învăţământ;
c) învinuitul sau inculpatul este arestat, chiar în altă cauză, ori este internat într-un centru de reeducare sau într-
un institut medical-educativ;
d) în cursul judecăţii, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
e) când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Asistenţa juridică este obligatorie şi în cazul procedurii urgente de urmărire şi judecare a unor infracţiuni de
corupţie.
Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri
pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se
prezintă, nejustificat, la două termene consecutive, îngreunând, astfel, în mod voit, desfăşurarea şi soluţionarea
procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu, care să-l înlocuiască, acordându-i timpul
necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepţia soluţionării cererilor privind
arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore. Delegaţia apărătorului desemnat din
oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
Asistenţa juridică este obligatorie şi pentru celelalte părţi în procesul penal, atunci când instanţa apreciază că,
din anumite motive, acestea nu şi-ar putea face singure apărarea, dispunând, din oficiu sau la cerere, luarea
măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
În cursul urmăririi penale, drepturile apărătorului învinuitului sau inculpatului sunt următoarele:
a) să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de
urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data şi ora efectuării actului. În
cazurile de asistenţă juridică obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la
ascultarea inculpatului. Atunci când apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act
de urmărire penală, trebuie să se facă menţiunea despre aceasta, iar actul să fie semnat şi de apărător.
b) poate să formuleze cereri şi să depună memorii. Acest drept este lăsat la aprecierea apărătorului, chiar şi în
cazul asistenţei juridice obligatorii;
c) să ia contact cu inculpatul arestat, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. Contactul dintre avocat şi
clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului. Luarea de contact
cu apărătorul nu poate fi interzisă, la prelungirea duratei arestării, de către instanţa de judecată, iar la
prezentarea materialului de urmărire penală prezenţa apărătorului este obligatorie;
d) să facă plângeri, dacă cererile sale nu au fost acceptate, procurorul fiind obligat să rezolve plângerea în cel
mult 48 de ore. Plângerile se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare
penală şi pot avea ca obiect solicitarea motivată de a se infirma actele şi măsurile de urmărire penală nelegale,
dacă acestea au lezat interesele legitime ale învinuitului sau inculpatului.
În faza de judecată, drepturile apărătorului sunt mult mai largi decât în faza urmăririi penale. În cursul judecăţii,
apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat şi să exercite drepturile procesuale ale acestuia. Aceste drepturi se
referă la posibilitatea de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a pune
concluzii asupra fondului cauzei, de a folosi căile de atac şi de a lua contact cu inculpatul arestat.
Pentru nerespectarea obligaţiei de a asigura asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri.
În ceea ce priveşte asistenţa juridică a celorlalte părţi prezente în cadrul procesului penal, C.proc.pen. stipulează
că, în faza de urmărire penală, apărătorul părţii vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente are
dreptul să asiste la efecturea oricărui act de urmărire penală, de a formula cereri şi de a depune memorii. Când
partea civilă sau responsabilă civilmente este o persoană juridică, apărătorul în procesul penal este, de regulă,
jurisconsultul.
În cursul judecăţii, apărătorul exercită drepturile părţii pe care o asistă. În situaţiile în care instanţa apreciază că,
din diverse motive, partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu au posibilitatea să-şi
facă singure apărarea, dispune, din oficiu ori la cerere, să se ia măsurile corespunzătoare pentru desemnarea
unui apărător.
Reprezentarea
Este acea instituţie procesuală care constă în împuternicirea unei persoane, numită reprezentant, de a îndeplini,
în procesul penal, acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces, care nu doreşte sau nu poate să
se prezinte la chemarea organelor judiciare. Reprezentarea poate fi clasificată în reprezentare convenţională şi
reprezentare legală. Reprezentarea convenţională are loc în baza unui acord de voinţă, printr-o convenţie de
mandat, iar cea legală se naşte şi funcţionează în temeiul legii (de exemplu, în cazul persoanelor fără capacitate
de exerciţiu).
Reprezentarea convenţională. În cadrul acestei forme de reprezentare, cea mai frecventă, convenţia sau
contractul de mandat se încheie între persoana reperzentată (mandant) şi cel care o reprezintă în proces
(mandatar). Persoana reprezentată (mandantul) poate fi oricare din părţile procesului penal, cu precizarea că nu
poate fi reprezentat învinuitul sau inculpatul, în cazurile în care prezenţa acestuia este obligatorie potrivit legii.
Reprezentant (mandatar) convenţional poate fi orice persoană fizică cu capacitate de exerciţiu. În ceea ce
priveşte limitele şi conţinutul reprezentării convenţionale în fazele procesului penal, trebuie reţinute
următoarele:
a) în faza de urmărire penală, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate,
iar în privinţa învinuitului şi inculpatului sunt necesare următoarele precizări:
- poate fi reprezentat în procedura ridicării de obiecte şi înscrisuri şi a percheziţiei domiciliare;
- pentru anumite acte, învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat, dar numai în temeiul unui mandat special
(acte cu caracter personal, cum este retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede că această retragere reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, poate fi realizată prin
reprezentant, dacă acesta are mandat special în acest sens; renunţarea la dreptul de recurs impune, de asemenea,
mandat special);
b) în faza de judecată, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate în
orice situaţie. Poate fi reprezentat în cursul judecăţii, atât învinuitul şi inculpatul, cu excepţia cazurilor în care
prezenţa lor este obligatorie potrivit legii (aducerea şi prezenţa învinuitului şi a inculpatului aflat în stare de
arest preventiv în faţa instanţei este obligatorie).
În situaţiile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, dacă apreciază
că este, totuşi, necesară prezenţa acestora, va dispune aducerea lor.
Reprezentarea legală. Reprezentarea legală în dreptul procesual penal o întâlnim numai în următoarele
situaţii:
- în cazul în care inculpatul sau învinuitul arestat preventiv se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii,
nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea acestuia nu este posibilă, recursul va fi
examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii;
- în cazul în care inculpatul arestat preventiv, în cursul urmăririi penale, aflat în aceleaşi situaţii ca şi cele
menţionate mai sus, nu poate fi adus în faţa instanţei, propunerea de prelungire a arestării va fi examinată în
lipsa lui, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

ALTE PERSOANE CARE PARTICIPĂ ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL


Considerate fiind ca terţi sau subiecţi secundari, aceste persoane participante în procesul penal nu dezvoltă o
activitate procesuală în interes propriu, sau direct, ci ajută pe alţii în proces. Alături de organele judiciare, părţi
şi apărători, în cadrul procesului penal pot participa: martori, martori asistenţi, interpreţi, traducători, experţi
etc. Participarea lor în proces este incidentală, însă necesară, în unele situaţii, pentru stabilirea adevărului într-o
cauză penală şi pentru soluţionarea procesului penal.

ACŢIUNEA PENALA Şl ACŢIUNEA CIVILA ÎN PROCESUL PENAL

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL


În cazurile în care normele de drept sunt încălcate, are loc săvârşirea unei fapte ilicite, prin care a fost vătămată
sau pusă în pericol una din valorile sociale ocrotite prin aceste norme. Ilicitul rezultat din încălcarea normelor
de drept este diferit, în raport de natura şi specificul normei de drept încălcate (putem întâlni un ilicit de drept
civil, un ilicit administrativ, un ilicit comercial, un ilicit penal, etc). Oricare dintre aceste forme de ilicit produce
o tulburare în ordinea de drept. Restabilirea ordinii de drept, încălcate prin săvârşirea faptei ilicite, nu se face
oricum, ci de către organele competente, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, şi după procedura arătată
de lege.
Instrumentul sau mijlocul prin care o persoană aduce ilicitul, al cărui victimă a fost, respectiv conflictul de
drept, în faţa organelor judiciare, pentru soluţionarea acestuia potrivit legii, poartă denumirea de acţiune în
justiţie. În raport de natura faptei ilicite şi de felul răspunderii care urmează să intervină (penală, civilă,
comercială, administrativă, etc), acţiunea care va fi exercitată va purta denumirea de acţiune penală, civilă,
comercială, administrativă etc. Modul şi formele în care se pune în mişcare şi se exercită acţiunea în justiţie
este reglementată de legea de procedură (penală, civilă, fiscală).
Aşadar, referindu-ne la încălcarea unei norme de drept penal, reţinem că, în momentul încălcării acelei norme,
ia naştere un conflict de drept penal substanţial, între stat şi infractor, din care decurge dreptul de a pedepsi (jus
puniendi) al statului. În abstract, virtual, acţiunea ia naştere din momentul prescrierii normei substanţiale de
drept care prevede incriminarea, din acest moment născându-se dreptul la acţiune al statului (potestas agendi).
Exerciţiul sau folosinţa acţiunii ia naştere numai prin încălcarea concretă a normei penale substanţiale, adică
din săvârşirea infracţiunii. Din conflictul de drept penal substanţial provocat prin săvârşirea infracţiunii, ia
naştere un raport de drept penal substanţial; prin aducerea conflictului penal substanţial înaintea justiţiei, pe
calea acţiunii penale, ia naştere un raport juridic procesual penal, care declanşează procesul penal propriu-zis.
În vederea unei corecte şi riguroase aplicări a normelor de drept procesual penal, acţiunea în justiţie este
condiţionată de existenţa anumitor factori, şi anume: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi
aptitudinea funcţională a acţiunii. Lipsa oricăreia dintre aceste elemente are drept consecinţă nulitatea actelor
procesuale, acţiunea fiind nevalabilă.
Temeiul acţiunii în justiţie apare sub două forme, şi anume: temeiul de drept şi temeiul de fapt. Temeiul de
drept al acţiunii îl constituie norma juridică, care prevede dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar
temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a încălcat norma de drept.
Obiectul acţiunii presupune tragerea la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta ilicită. În cazul
acţiunii penale, aceasta are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Subiecţii acţiunii sunt subiecţii raportului juridic de conflict, care devin titulari de drepturi şi obligaţii specifice
raportului juridic procesual penal.
Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie semnifică posibilitatea ca, în cazul folosirii ei, să poată determina
pornirea procesului judiciar. Acest factor este dependent de existenţa celorlalţi factori, prezenţa lui fiind
necesară pentru o cât mai bună dinamizare a procesului penal.
În anumite situaţii, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze prevăzute expres
în lege, cum ar fi: decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.
Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal
În cadrul procesului penal pot fi exercitate două acţiuni: acţiunea penală şi acţiunea civilă.
Acţiunea penală va interveni atunci când s-a născut conflictul de drept penal, în urma săvârşirii unei infracţiuni,
conflict care trebuie soluţionat pe calea justiţiei. Prin intermediul acţiunii penale, se trag la răspundere penală
persoanele care au săvârşit infracţiuni.
Dacă prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material, în dauna unei persoane fizice sau juridice,
va putea fi exercitată, tot în cadrul procesului penal, şi acţiunea civilă.
Acţiunea penală se va putea exercita numai în cadrul procesului penal, deoarece este mijlocul legal prin
intermediul căruia se realizează scopul procesului penal. Acţiunea civilă, având drept scop repararea pagubei
produse prin infracţiune, va putea fi exercitată odată cu acţiunea penală, în cadrul aceluiaşi proces penal, sau,
separat, în faţa instanţei civile. Atunci când acţiunea penală şi civilă se exercită în cadrul aceluiaşi proces penal,
prima constituie principalul, iar a doua, accesoriul. Deci soluţionarea acţiunii civile nu va putea fi exercitată în
procesul penal, fără existenţa acţiunii penale, soluţionarea acesteia din urmă influenţând soluţionarea acţiunii
civile. În acest sens, există unele derogări, atunci când acţiunea penală se stinge în faţa instanţei penale, aceasta
fiind obligată să soluţioneze în continuare acţiunea civilă, sau atunci când instanţa penală este sesizată numai în
latura civilă, în căile de atac.

ACŢIUNEA PENALĂ
Conflictul de drept penal substanţial, născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, nu poate fi rezolvat decât prin
aducerea lui în faţa organelor judiciare. Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este
adus spre soluţionare organelor judiciare penale este acţiunea penală. Acţiunea penală este, deci, mijlocul legal
prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului. Acţiunea antrenează
procesul penal, în tot cursul său, până la rezolvarea acestuia, sau până la epuizarea sau stingerea acţiunii. Prin
acţiune penală se înţelege atât dreptul de acţiune penală, cât şi mijlocul sau instrumentul de manifestare,
valorificare sau exercitare a dreptului.
Temeiul acţiunii penale constă în conţinutul normei penale încălcate prin săvârşirea infracţiunii. Nerespectarea
acestor norme face ca dreptul la acţiune, existent virtual, să devină exercitabil. Acţiunea penală are ca obiect
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se poate exercita în tot
cursul procesului penal.
Subiecţii acţiunii penale
Acţiunea penală aparţine societăţii, reprezentată prin stat, ca titular al suveranităţii şi puterii publice şi care este
împuternicit de societate să apere valorile sociale fundamentale. În virtutea acestui mandat, statul, ca titular al
ordinii de drept, prin organele puterii legislative, incriminează faptele care vatămă ori pun în pericol aceste
valori fundamentale, iar organele puterii judecătoreşti, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, au obligaţia de a o
constata de îndată, de a-l identifica pe făptuitor şi de a exercita acţiunea penală, pentru pedepsirea acestuia şi
restabilirea ordinii de drept. Astfel, statul este subiectul pasiv principal al fiecărei infracţiuni, fiindcă prin
fiecare acţiune se aduce atingere interesului public, ordinii juridice. Pe lângă societate, se mai aduce atingere şi
persoanei, aceasta fiind subiectul pasiv secundar al infracţiunii.
Statul exercită, din oficiu, prin Ministerul Public, acţiunea penală, devenind astfel subiectul activ principal al
acţiunii penale, iar prin dreptul acordat persoanei vătămate de a cere punerea în mişcare a acţiunii penale,
aceasta din urmă devine titulara secundară a acţiunii penale şi, deci, subiectul activ secundar al acţiunii.
Persoana vătămată are doar dreptul de a decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau a retragerii ei, ori
de împăcare cu autorul infracţiunii, pentru că dreptul de a pune în mişcare şi exercita acţiunea penală aparţine
tot statului. Astfel, în rezolvarea raportului de conflict, subiecţii raportului juridic penal îşi inversează rolurile:
subiectul pasiv al infracţiunii devine subiect activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii devine
subiect pasiv al acţiunii penale.
Statul, titular principal al acţiunii penale, îşi exercită acest drept prin parchete, organe specializate din cadrul
Ministerului Public, reprezentate prin procurori.
Titularul secundar al acţiunii penale, persoana vătămată, are dreptul de a cere statului punerea în mişcare a
acţiunii penale, de a o retrage ori de a se împăca cu autorul infracţiunii (în cazul acelor infracţiuni pentru care
legea prevede expres că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate). Dar, chiar dacă legea conferă aceste prerogative persoanei vătămate, cu privire la acţiunea penală,
titular al acesteia rămâne statul.
Subiect pasiv al acţiunii penale este persoana care a participat la săvârşirea infracţiunii în calitate de autor,
instigator sau complice şi care va fi trasă la răspundere penală, ca subiect activ al infracţiunii.
Trăsăturile acţiunii penale
Cadrul legal şi obiectul acţiunii penale imprimă acesteia o serie de caracteristici, şi anume:
- acţiunea penală aparţine statului;
- acţiunea penală este obligatorie;
- acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă;
- acţiunea penală e indivizibilă;
- acţiunea penală este individuală.
Acţiunea penală aparţine statului. Această trăsătură rezultă din faptul că acţiunea penală este o acţiune
socială, aparţine societăţii, se exercită de către societatea reprezentată de stat, prin intermediul organelor
statului, în interesul întregii colectivităţi, pentru a se apăra şi restabili ordinea juridică violată prin infracţiune.
Această caracteristică a acţiunii penale, de a fi publică, o deosebeşte de acţiunea civilă, care este privată.
Prin acţiunea penală se valorifică dreptul penal substanţial, care este un drept eminamente public. Totodată, ea
are ca obiect un conflict de drept penal substanţial, adică de drept public. Prin ea se valorifică un drept subiectiv
public al statului. Statul exercită acţiunea penală şi în situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale este
lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, pentru că statul, prin organele sale specializate, ia act de manifestarea de
voinţă a persoanei vătămate şi, în urma acestei manifestări, declanşează mecanismele procesuale prevăzute de
lege pentru tragerea la răspundere.
Acţiunea penală este obligatorie. Acţiunea penală trebuie să fie pusă în mişcare, în mod necesar, ori de câte
ori s-a săvârşit o infracţiune şi trebuie să fie exercitată până la sfârşitul ei, când cei vinovaţi sunt traşi la
răspundere penală.
Însă, obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile de derogare de la principiul oficialităţii procesului
penal. Aceste cazuri apar, de pildă, atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
existenţa plângerii prealabile, de autorizarea sau sesizarea unor organe competente sau de altă condiţie
prevăzută de lege.
Oficialitatea procesului penal încetează, în cazul plângerii prealabile, atât în privinţa declanşării acţiunii penale,
cât şi a stingerii acesteia, când partea vătămată îşi retrage plângerea introdusă sau are loc împăcarea părţilor.
Acţiunea penală este indisponibilă şi irevocabilă. Această trăsătură constă în aceea că acţiunea penală, odată
pusă în mişcare, nu mai poate fi oprită, ori limitată, revocată sau retrasă şi, odată învestit organul judiciar,
acesta nu mai poate fi dezinvestit. Acţiunea penală va trebui să fie continuată până la epuizarea ei prin
rămânerea definitivă a soluţiei date într-o cauză penală.
Acţiunea penală se va putea stinge în cazurile prevăzute de lege, iar pentru infracţiunile la care punerea în
mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă, stingerea acţiunii penale va avea loc şi prin retragerea
plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.
Acţiunea penală e indivizibilă. Acţiunea penală se extinde asupra tuturor persoanelor participante la săvârşirea
infracţiunii, ca autori, instigatori sau complici. Ea nu poate fi restrânsă numai la unii participanţi, nefiind
scindabilă în această privinţă.
Caracterul indivizibil al acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii. Infracţiunea, ca fapt juridic indivizibil,
determină, în mod logic, şi indivizibilitatea acţiunii penale. Aşa se explică faptul că, în cazul participaţiei
penale a mai multor autori la săvârşirea unei infracţiuni, nu vor fi tot atâtea acţiuni penale câţi infractori sunt, ci
doar o singură acţiune, îndreptată împotriva tuturor participanţilor.
Extinderea poate interveni, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii, acţiunea penală trebuind să
fie îndreptată împotriva tuturor participanţilor.
Indivizibilitatea acţiunii penale se păstrează şi în situaţia plângerii prealabile a persoanei vătămate. Astfel, fapta
atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine
numai pentru unul dintre aceştia.
O excepţie de la caracterul indivizibil al acţiunii penale apare în varianta împăcării părţilor, care fiind
personală, produce efecte numai faţă de cei între care a intervenit.
Acţiunea penală este individuală. În virtutea principiului răspunderii penale personale, acţiunea penală nu
poate fi exercitată decât împotriva persoanelor care au participat la săvârşirea infracţiunii. Nici o altă persoană,
în afara participanţilor în comiterea infracţiunii, nu va putea fi trasă la răspundere penală.
Momentele desfăşurării acţiunii penale
Dreptul de acţiune penală există virtual, din momentul incriminării de către legiuitor a oricărei fapte. Acest
drept devine exercitabil, însă, în mod concret, din momentul săvârşirii infracţiunii. Acţiunea penală parcurge,
din momentul iniţierii sale şi până la epuizare, o continuă activitate, care constă într-o multitudine de acte şi
măsuri procesuale şi procedurale, care se încheie numai în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
În cursul desfăşurării acţiunii penale, adică din momentul începerii până la sfârşitul ei, se disting trei momente
procesuale importante: momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, momentul exercitării acţiunii penale şi
cel al stingerii acţiunii penale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale. Ori de câte ori organele competente iau cunoştinţă, în modurile
prevăzute de lege, despre săvârşirea unei infracţiuni, vor putea declanşa procesul penal, fapt ce corespunde cu
începerea urmăririi penale. În această situaţie, urmărirea penală va porni chiar dacă nu este cunoscut făptuitorul.
Această modalitate de începere a urmăririi penale este denumită „in rem" (numai privitor la infracţiune, adică
privitor la faptă). Raţiunea începerii urmăririi penale „in rem" este aceea de a se crea cadrul legal în care să se
acţioneze pentru identificarea autorului infracţiunii şi pentru realizarea tuturor activităţilor procesuale, în scopul
de a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale nu se va face in rem, ci „in personam", adică în considerarea persoanei ce
urmează a fi trasă la răspundere penală. Aşadar, începerea urmăririi penale va avea loc în momentul în care
există informaţii suficiente în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Dar, punerea în mişcare a acţiunii penale
va fi impusă numai de momentul în care vor exista probe, temeiuri suficiente despre infracţiune, persoana care
a săvârşit-o şi vinovăţia sa. Existenţa acestor probe, care conferă suficiente temeiuri pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale, nu trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei certe convingeri privitor la fapta şi vinovăţia
persoanei respective. O asemenea convingere certă va trebui să existe numai în momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti. Punerea în mişcare a acţiunii penale presupune numai existenţa unor probe care să determine
trecerea, de la actul procesual al învinuirii, la actul procesual al inculpării.
Uneori, există, însă, posibilitatea ca, datorită datelor şi probelor existente, aceste două momente să coincidă, caz
în care punerea în mişcare a acţiunii penale va avea loc odată cu începerea urmăririi penale.
În general, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc în faza de urmărire penală, dar, excepţional, va putea fi
iniţiată şi în faza de judecată a procesului penal. Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege, şi anume: ordonanţă şi rechizitoriu în cursul urmăririi penale, declaraţie verbală sau încheiere
de şedinţă, în cursul judecăţii. Astfel, procurorul, ca titular principal al funcţiei de inculpare, va pune în mişcare
acţiunea penală prin ordonanţă, în timpul urmăririi penale, şi pe parcursul acesteia, sau prin rechizitoriu, la
sfârşitul urmăririi penale.
Uneori, acţiunea penală va putea fi pusă în mişcare în timpul judecăţii, atunci când procesul penal se extinde cu
privire la fapte sau persoane noi. Actul procesual prin care procurorul va pune în mişcare acţiunea penală va fi
declaraţia verbală făcută în şedinţa de judecată.
Instanţa de judecată poate să pună în mişcare acţiunea penală prin încheiere, în două situaţii: atunci când
persoana vătămată i se adresează cu plângere prealabilă, sau în cazul în care procurorul nu participă la judecată
şi procesul penal se extinde cu privire la fapte noi, descoperindu-se în sarcina inculpatului săvârşirea altor
infracţiuni, în legătură cu infracţiunea care se judecă.
Punerea în mişcare a acţiunii penale diferă în funcţie de faza procesului penal în care are loc.
Procurorul pune în mişcare acţiunea penală din oficiu, sau la propunerea organului de cercetare penală. În
timpul urmăririi penale, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. După examinarea dosarului,
procurorul se va pronunţa asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, printr-o ordonanţă, în cazul în care este de
acord cu propunerea făcută de organul de cercetare.
În situaţia în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul dă
rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată, când, din materialul de
urmărire penală, rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul capătă calitate de inculpat şi de parte în procesul penal.
Exercitarea acţiunii penale. Exercitarea acţiunii penale înseamnă susţinerea acesteia, în vederea tragerii la
răspundere penală a inculpatului. Această susţinere durează şi este continuă până la epuizarea ei prin hotărâre
judecătorească. Aşadar, exercitarea acţiunii penale constă în supunerea inculpatului urmăririi penale şi trimiterii
lui în judecată, precum şi susţinerea învinuirii acestuia în faţa instanţei de judecată, în vederea tragerii la
răspundere.
Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi ai acesteia. Alături de procuror şi
organele de cercetare penală, poate participa, în cazul plângerii prealabile adresată organelor de cercetare, şi
persoana vătămată.
În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către procuror. În cazurile în care participarea
procurorului la judecată nu este obligatorie, acţiunea penală va fi exercitată de către partea vătămată şi, în
aceste situaţii, activitatea părţii vătămate va fi dublată de cea a procurorului, care poate fi prezent, întotdeauna,
la exercitarea acţiunii penale.
Stingerea acţiunii penale. Având în vedere că acţiunea penală există în mod virtual în norma juridică de drept
penal, stingerea ei se poate situa, în timp, atât înainte de punerea ei în mişcare, cât şi după, aceea.
Stingerea acţiunii penale are loc înainte de punerea ei în mişcare, în situaţiile în care se constată unul din
impedimentele prevăzute în art. 10 C.pr.pen. În asemenea cazuri, dacă nu a fost începută urmărirea penală, se
va dispune neînceperea urmăririi penale, iar dacă a fost începută urmărirea penală, se va dispune scoaterea de
sub urmărire penală, clasarea ori încetarea urmăririi penale.
În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, dar cauza se află în cursul urmăririi penale, incidenţa
aceloraşi cazuri prevăzute de art. 10 C.pr.pen., determină, de asemenea, aceleaşi soluţii de scoatere de sub
urmărire ori de încetare a urmăririi penale.
Apariţia aceloraşi cazuri prevăzute de art. 10 C.pr.pen., în cursul judecării cauzei, determină stingerea acţiunii
penale, prin soluţii de achitare sau de încetare a procesului penal.
În cursul judecăţii, stingerea acţiunii penale are loc şi prin soluţia de condamnare (când fapta există, constituie
infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat). În toate aceste cazuri, stingerea acţiunii penale este urmarea faptului
că acţiunea penală a devenit inaptă ori a fost epuizată.
Acţiunea penală devine inaptă şi se stinge din acest motiv, în cazurile prevăzute de art. 10 C.pr.pen. Ea se
stinge prin epuizare, în cazul în care şi-a atins scopul prin pronunţarea hotărârii de condamnare definitivă.
Cazurile în care aptitudinea funcţională a acţiunii penale încetează sunt prevăzute în art. 10 din Codul Penal şi,
aceste cauze pot fi împărţite în două categorii: cauze (impedimente) rezultând din lipsa de temei a acţiunii
penale şi cauze rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale. Aceste cazuri sunt următoarele:
1. Fapta nu există, în sensul că nu există din punct de vedere material. Inexistenţa faptei presupune inexistenţa
infracţiunii şi, deci, imposibilitatea fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală. Soluţiile ce pot fi
date în această situaţie sunt scoaterea de sub urmărire penală, când acţiunea penală se stinge în faza de urmărire
penală, şi achitarea, în faza judecăţii. Dacă nu există învinuit în cauză, soluţia va fi clasarea.
2. Fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest caz, fapta există, a fost săvârşită, dar nu este incriminată de
legea penală şi nu va putea constitui temei de tragere la răspundere penală, ci a altor forme de răspundere
juridică (disciplinară, civilă, contravenţională etc). În cursul urmării penale, soluţiile în cazul constatării că
fapta nu este prevăzută de legea penală sunt scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat
în cauză, şi clasarea cauzei, când nu există învinuit sau inculpat în cauză. În faza de judecată, soluţia va fi
achitarea inculpatului.
3. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol
social, a fost săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă prin ea s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege şi care, prin conţinutul
ei concret, este lipsită, în mod vădit, de importanţă. Prin urmare, dacă faptei îi lipseşte una din trăsăturile sale
esenţiale, aceea a pericolului social, ea nu mai poate să atragă aplicarea unei sancţiuni penale şi, deci, acţiunea
penală nu va mai putea fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu va mai putea fi exercitată.
4. Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. Deci, fapta există, constituie infracţiune, dar acţiunea
penală este îndreptată împotriva unei persoane care nu a săvârşit-o. În această situaţie, când fapta nu a fost
săvârşită de învinuit sau inculpat, soluţiile sunt de scoatere de sub urmărire penală, în situaţia în care cauza se
află în faza de urmărire penală, şi de achitare, în faza judecăţii.
5. Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Fără realizarea cumulativă a elementelor
constitutive prevăzute de lege pentru o infracţiune, nu poate opera tragerea la răspundere penală şi, în
consecinţă, acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată. Soluţiile ce pot fi date în cursul
urmăririi penale sunt scoaterea de sub urmărire, dacă există învinuit sau inculpat în cauză, şi clasarea, dacă nu
există învinuit sau inculpat în cauză, iar în cazul în care cauza este în faza de judecată, soluţia este de achitare.
6. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. O faptă săvârşită de o persoană nu are
caracter penal şi, deci, nu are ca efect tragerea la răspundere penală atunci când nu conţine cele trei
caracteristici esenţiale prevăzute de legea penală (pericol social, vinovăţie şi prevederea faptei de legea penală).
Codul penal prevede, ca şi cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda
autorităţii legitime, iar cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică şi morală, cazul
fortuit, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă, minoritatea şi eroarea de fapt. În aceste cazuri, lipseşte
vinovăţia, ca trăsătură fundamentală a infracţiunii.
Alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei privesc doar anumite infracţiuni: efectuarea probei verităţii,
darea de mită prin constrângere, adulterul comis la îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau când viaţa
conjugală era întreruptă în fapt, lipsa dublei incriminări.
În toate aceste situaţii, acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată, soluţiile fiind de scoatere
de sub urmărire penală şi respectiv, de achitare.
7. Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Plângerea prealabilă a
persoanei vătămate reprezintă o instituţie prevăzută de Codul penal ca o condiţie necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale în cazul anumitor infracţiuni. Organele judiciare au obligaţia să constate dacă
plângerea a fost făcută conform cerinţelor legale, căci numai astfel ea capătă eficienţă juridică. Lipsa plângerii
prealabile constituie o cauză care înlătură răspunderea penală şi, drept urmare, acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu poate fi exercitată.
Soluţiile în cazul lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate sunt de încetare a urmăririi penale, dacă
procesul se află în faza de urmărire şi de încetare a procesului penal, dacă procesul se află în faza de judecată.
Soluţia clasării poate fi dispusă în faza de urmărire penală, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză.
Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiţie de pedepsibilitate sau ca un impediment procedural
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În unele situaţii, legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii
penale de existenţa unei autorizări din partea organului competent. Spre exemplu, punerea în mişcare a acţiunii
penale se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.
În cazul altor infracţiuni, Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării
organului competent. Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale numai la sesizarea comandantului, sau la
sesizarea organelor competente ale căilor ferate.
8. A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului. Amnistia reprezintă un act de clemenţă a
puterii de stat, având drept efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. Drept urmare, atunci când
intervine în cursul procesului penal, va conduce, fie la încetarea urmăririi penale (dacă a intervenit în cursul
urmăririi penale), fie la încetarea procesului penal (dacă a intervenit în cursul judecăţii). Amnistia nu produce
efecte asupra acţiunii civile, a măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
O altă cauză prevăzută de lege, care înlătură răspunderea penală, este prescripţia. Pe planul dreptului procesual
penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză care, fie împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale,
fie, dacă a intervenit ulterior acestui moment, împiedică exercitarea acţiunii penale. Aceste efecte ale
prescripţiei se produc pentru orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii. În cazul
intervenirii prescripţiei, ca şi în cazul amnistiei, soluţia va fi de încetare a urmăririi penale (dacă a intervenit în
faza de urmărire penală) şi, respectiv, de încetare a procesului penal (dacă a intervenit în faza de judecată).
Termenele de prescripţie a răspunderii penale se calculează de la data săvârşirii infracţiunii. Cursul termenului
prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau
inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
În materie penală, răspunderea este personală. Drept urmare, în cazul în care intervine decesul făptuitorului,
acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar, dacă a fost pusă în mişcare, nu va mai putea fi exercitată,
deoarece nu mai are obiect (adică, persoana care a săvârşit infracţiunea nu mai poate fi trasă la răspundere
penală, întrucât a decedat). Dacă decesul făptuitorului intervine în cursul procesului penal, se va dispune, după
caz, fie încetarea urmăririi penale, fie încetarea procesului penal. Când decesul inculpatului intervine în cursul
judecării cauzei, instanţa va dispune încetarea procesului penal, chiar dacă fapta a fost, anterior, amnistiată.
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte, în principiu, asupra desfăşurării procesului penal. Există, însă,
anumite situaţii prevăzute de lege, în care urmărirea penală sau procesul penal încetează dacă intervine decesul
părţii vătămate.Astfel, în cazul infracţiunii de adulter, urmărirea penală sau procesul penal încetează şi în cazul
decesului soţului care a făcut plângerea.
9. A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat. Retragerea plângerii prealabile constă în
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a-şi retrage, în condiţiile prevăzute de lege, plângerea
prealabilă. Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi
necondiţionată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală şi civilă, ale cauzei.
Având în vedere că plângerea prealabilă se face in rem, în cazul retragerii plângerii prealabile efectele se
produc tot in rem, adică cu privire la toţi făptuitorii. Dacă persoana vătămată doreşte să renunţe la plângere faţă
de unul sau unii dintre participanţi (în cazul pluralităţii de făptuitori), are la dispoziţie instituţia împăcării, care
operează in personam.
Lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive, în faţa primei instanţe, este considerată
retragere a plângerii prealabile. Pentru a fi considerată retragere a plângerii prealabile, lipsa părţii vătămate este
nejustificată doar în situaţiile în care vădeşte un total dezinteres pentru judecarea cauzei, nu şi atunci când lipsa
este urmare unei împiedicări de a veni la proces (nu se poate considera o lipsă nejustificată, dacă apărătorul
părţii vătămate depune o cerere de amânare la dosar).
Instituţia împăcării părţilor este, ca şi retragerea plângerii prealabile, o cauză care înlătură răspunderea penală.
Împăcarea părţilor constă într-o înţelegere intervenită între persoana vătămată şi făptuitor, prin care, în anumite
condiţii prevăzute de lege, este înlăturată răspunderea penală. Împăcarea părţilor va duce la stingerea acţiunii
penale numai dacă are loc în faţa organului judiciar şi este totală, necondiţionată. Ea poate interveni în orice
fază a procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali, iar pentru cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
trebuie să aibă loc cu încuviinţarea reprezentanţilor legali. Soluţiile care se dispun în cazul intervenirii
împăcării părţilor sunt încetarea urmăririi penale (dacă intervine în faza de urmărire penală) sau încetarea
procesului penal (atunci când intervine în cursul fazei de judecată).
10. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. Instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune
cu caracter administrativ. Sancţiunile cu caracter administrativ ce pot fi aplicate sunt mustrarea, mustrarea cu
avertisment (care se efectuează în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea) şi amenda. Soluţia care se va dispune
este de încetare a procesului penal.
11. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Cauzele de nepedepsire sunt denumite şi cauze de
impunitate. Enunţăm, exemplificativ, câteva dintre ele, după cum urmează:
- denunţarea faptei de către cel care a săvârşit-o, înainte de a fi descoperită (astfel, complotul nu se pedepseşte
dacă persoana care a săvârşit fapta o denunţă mai înainte de a fi descoperită; mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune);
- retragerea mărturiei mincinoase în termenul prevăzut de lege (mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în
cauzele penale, înainte de a se produce arestarea, ori înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o
altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia);
- înlesnirea arestării făptuitorilor, în cazul nedenunţării unor infracţiuni (omorul, tâlhăria, pirateria, etc, dacă
înainte de a se fi început urmărirea penală pentru aceste infracţiuni, persoana încunoştinţează autorităţile
competente, sau chiar după ce s-a început urmărirea, ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit
arestarea lor). În asemenea situaţii, instanţa de judecată, constatând existenţa unor asemenea cazuri în cauza
dedusă judecăţii, va pronunţa încetarea procesului penal.
12. Există autoritate de lucru judecat. Hotărârile judecătoreşti capătă autoritate de lucru judecat din momentul
rămânerii lor definitive, deoarece se prezumă că ele reflectă adevărul. Autoritatea de lucru judecat are drept
efect imposibilitatea exercitării unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă (non
bis in idem). Pentru a opera autoritatea de lucru judecat, este necesară existenţa a două elemente identice între
cauza judecată şi cauza care trebuie să fie soluţionată: identitate de persoane şi identitate de obiect. În funcţie de
momentul procesual în care intervine, soluţia care se dispune în cazul existenţei autorităţii de lucru judecat este
de încetare a urmăririi penale sau, respectiv, de încetare a procesului penal.

ACŢIUNEA CIVILĂ
Acţiunea civilă ca instituţie a dreptului penal
Prin săvârşirea unei infracţiuni, pe lângă raportul (conflictul) de drept penal, se poate naşte şi un raport de drept
civil, care oferă posibilitatea persoanei care a suferit un prejudiciu prin infracţiune de a solicita justiţiei
repararea acestuia. Mijlocul prin care se realizează acest drept de a obţine repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune poartă denumirea de acţiune civilă.
Prin aducerea conflictului de drept civil înaintea instanţei penale, ia naştere un raport procesual civil, secundar,
care se alătură, ca un accesoriu, raportului procesual penal (principal), realizat prin punerea în mişcare a acţiunii
penale.
Din săvârşirea unei infracţiuni, derivă întotdeauna acţiunea penală. Dar, nu întotdeauna şi nu toate infracţiunile
vor provoca un prejudiciu material sau moral şi, drept urmare, nu în toate cazurile vor da naştere şi la acţiune
civilă (de exemplu, infracţiunile de pericol sau tentativele unor infracţiuni nu cauzează daune). Pe de altă parte,
la infracţiunile de rezultat, existenţa daunei este element constitutiv al infracţiunii (omorul, furtul, înşelăciunea).
Aşadar, acţiunea civilă în procesul penal are, întotdeauna, acelaşi izvor ca şi acţiunea penală: infracţiunea
săvârşită. Ea poate fi definită ca fiind mijlocul legal prin care persoana prejudiciată material sau moral solicită,
în procesul penal, să i se repare prejudiciul cauzat prin infracţiune.
Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă
Ambele având aceeaşi sursă (infracţiunea săvârşită), dată fiind originea lor comună, concepţia dominantă în
diferitele legislaţii este aceea a interdependenţei sau solidarităţii celor două acţiuni, valorificarea lor în
faţa aceleiaşi instanţe şi influenţa lor reciprocă.
Cele două acţiuni prezintă unele asemănări în ceea ce priveşte naşterea lor din săvârşirea unei infracţiuni,
instanţa penală comună la care pot fi exercitate şi soluţionarea acţiunii penale care influenţează soluţionarea
acţiunii civile. Deosebirile dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt numeroase:
- acţiunea penală ia naştere prin săvârşirea unei infracţiuni, pe când acţiunea civilă ia naştere numai atunci când,
prin infracţiune, s-a produs şi un prejudiciu material sau moral unei persoane;
- acţiunea penală aparţine statului sau societăţii, fiind exercitată prin reprezentantul intereselor acestuia,
Ministerul Public, pe când acţiunea civilă aparţine părţii vătămate;
- acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru infracţiunea săvârşită, iar
acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, în
scopul reparării pagubelor cauzate prin infracţiune;
- acţiunea penală poate avea loc numai contra autorilor, complicilor etc, pe când acţiunea civilă poate fi
exercitată şi contra moştenitorilor acestora sau contra persoanelor civilmente responsabile;
- acţiunea penală este supusă principiilor obligativităţii, indisponibilităţii, irevocabilităţii, în timp ce acţiunea
civilă este facultativă, disponibilă;
- acţiunea penală are alte moduri de stingere decât cea civilă: amnistia, prescripţia, moartea, care nu pot stinge
şi acţiunea civilă;
- termenul de prescripţie pentru cele două acţiuni diferă.
Obiectul, scopul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal
Obiectul acţiunii civile. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a
părţii responsabile civilmente, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor cauzate prin infracţiune.
Totodată, acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale,
potrivit legii civile.
Scopul acţiunii civile. Scopul acţiunii civile este repararea daunelor materiale sau morale cauzate prin
infracţiune. În concluzie, existenţa pagubei cauzată prin infracţiune este condiţia sine qua non a acţiunii
civile. Repararea pagubei se face, potrivit legii civile, prin:
- restituirea lucrului;
- restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;
- desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
- plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.
Paguba produsă prin infracţiune constă atât în paguba efectiv suferită, cât şi în folosul nerealizat. Dauna poate fi
materială sau patrimonială şi morală sau nepatrimonială. Dauna materială constă în distrugerea, stricarea,
vătămarea, degradarea, deteriorarea, micşorarea, alterarea, dezmembrarea, deformarea, mutilarea, desfigurarea
unei persoane sau lucru, prin infracţiune. Se asimilează acestei noţiuni şi provocarea, prin infracţiune, a
incapacităţii de lucru sau reducerea acestei capacităţi, provocarea neproductivităţii, inutilităţii bunului unei
persoane, sau însuşirea bunului, reducerea valorii lui etc.
În doctrina mai veche, dauna morală era definită ca fiind acea vătămare care constă numai într-o suferinţă
psihică şi este convertibilă economic. Desigur că, în actuala etapă de evoluţie umană, sfera de cuprindere a
acestei definiţii este mult mai largă. În noţiunea de daună morală, trebuie incluse şi alte componente, cum ar fi
prejudiciile estetice şi de agrement. Sub acest aspect, a devenit o regulă solicitarea şi acordarea, în procesele
penale care au ca obiect infracţiuni de vătămare corporală gravă, de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de
victime în cazul unor infirmităţi, sluţiri, desfigurări, paralizii, pierderi ale capacităţii de muncă, etc. În aceste
situaţii, s-a motivat, în esenţă, că, pe lângă despăgubirile pentru prejudiciul material propriu-zis, victima unor
asemenea infracţiuni este îndreptăţită şi la daune morale, care, prin valoarea lor, să fie de natură şi în măsură să
compenseze pierderea suferită de victimă prin alterarea condiţiilor ei de viaţă, ca urmare a infracţiunii săvârşite
de inculpat.
Subiecţii acţiunii civile. Subiectul activ al acţiunii civile este subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana
vătămată prin infracţiune, sau persoana fizică sau juridică (inclusiv statul), alta decât victima, care a suferit un
prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii. Există situaţii în care titulari ai acţiunii civile nu sunt părţile vătămate, ci
reprezentanţii acestora:
- în cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, calitatea de subiect activ o are reprezentantul legal al persoanei
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- în cazul decesului părţii vătămate, subiecţi activi vor fi moştenitorii acesteia.
Persoana vătămată devine subiect activ al acţiunii civile, prin constituirea ca parte civilă în procesul
penal. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile, adică persoanele împotriva cărora se îndreaptă şi se exercită
acţiunea civilă, sunt subiecţii activi ai infracţiunii, adică autorii instigatorii şi complicii infracţiunii, precum şi
partea responsabilă civilmente.
În cazul morţii inculpatului sau părţii responsabile civilmente, succesorii acestora vor deveni subiecţi pasivi ai
acţiunii civile.
Autorii, instigatorii şi complicii răspund solidar pentru paguba cauzată prin infracţiune; tăinuitorul
răspunde solidar numai până la valoarea bunurilor tăinuite, iar favorizatorul numai în cazul în care a dat
ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii şi în limitele valorii acestuia.
Partea responsabilă civilmente răspunde solidar cu inculpatul, pentru întreaga pagubă cauzată de acesta prin
săvârşirea infracţiunii.3
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile în procesul penal
Exercitarea acţiunii civile presupune îndeplinirea, cumulativă, a cinci condiţii:
a) Infracţiunea săvârşită să fi cauzat un prejudiciu material sau mor al. Această condiţie are în
vedere posibilitatea producerii prejudiciilor numai prin infracţiunile de rezultat, nu şi prin cele de pericol. De
pildă, vom avea prejudiciu material şi moral în cazul unei infracţiuni de omor, de furt, de înşelăciune, de
delapidare, de vătămare corporală etc. Nu vom avea, însă, asemenea prejudicii în cazul infracţiunii de mărturie
mincinoasă, de ultraj, de bigamie etc, care sunt infracţiuni de pericol.
În ce priveşte dovedirea concretă şi precisă a prejudiciilor materiale, aceasta este întotdeauna posibilă. În cazul
prejudiciului moral, dovada acestuia nu poate fi realizată precis. Sub acest aspect, stabilirea daunelor morale
cuvenite victimelor unor infracţiuni se face şi prin simple elemente de apreciere, lăsate la îndemâna instanţei.
b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat să existe un raport de cauzalitate.
Inexistenţa unui raport de cauzalitate înlătură temeiul tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit
fapta.
Stabilirea cauzalităţii dintre infracţiune şi prejudiciu ridică probleme atunci când au fost mai multe cauze care
au concurat şi contribuit la producerea rezultatului. Cauză sau cauze vor fi acelea care sunt mai eficiente, mai
apropiate şi esenţiale la producerea rezultatului; dacă există mai multe astfel de cauze şi provin de la diferite
persoane, toate răspund solidar.

3
Partea responsabilă civilmente nu răspunde pentru obligaţiile strict personale ale inculpatului (plata pensiei de întreţinere) care nu îşi
are cauza generatoare într-o infracţiune.
c) Prejudiciul trebuie să fie cert , sigur, atât sub aspectul existenţei sale, dar şi al posibilităţii de evaluare a
acestuia.
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune este o obligaţie a inculpatului
şi a părţii responsabile civilmente. Dacă prejudiciul cauzat a fost recuperat de o societate de asigurare, aceasta
se poate subroga în drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal, împotriva
inculpatului. Dacă prejudiciul este acoperit de terţe persoane, cu titlu de ajutor pentru victima infracţiunii, şi nu
pentru a-l degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea în procesul penal, cerând acoperirea
integrală a prejudiciului produs prin infracţiune.
e) Să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu desdăunarea sa. În procesul penal,
această condiţie se realizează prin constituirea ca parte civilă. În cazurile în care legea prevede exercitarea din
oficiu a acţiunii civile, această condiţie nu mai trebuie îndeplinită, instanţa fiind obligată să se pronunţe din
oficiu asupra reparării pagubei.
Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
Regulile privitoare la exerciţiul acţiunii civile sunt grupate în jurul următoarelor principii:
1) Dreptul de opţiune al părţii vătămate între instanţa penală şi instanţa civilă. Acestaconstă în dreptul de
a opta, pentru exercitarea acţiunii civile, între instanţa penală şi instanţa civilă. Dreptul de opţiune ia naştere
numai din momentul când s-a pus în mişcare acţiunea penală la instanţa penală, căci acţiunea civilă la o instanţă
penală este accesorie acţiunii penale. Or, accesoriul nu este posibil fără principal.
Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal prezintă mai multe avantaje pentru partea vătămată (de ex.,
scutirea de taxa de timbru). Dreptul de opţiune al părţii vătămate este îngrădit, însă, în unele situaţii, când legea
prevede obligaţia sau posibilitatea exercitării acţiunii civile numai la o singură instanţă: în cazul morţii
inculpatului, amnistiei sau prescripţiei, partea vătămată nu are deschisă decât calea civilă; în cazul procedurii
urgente de urmărire şi judecarea infracţiunii flagrante, dacă judecarea acţiunii civile ar întârzia soluţionarea
acţiunii penale, persoana vătămată este îndreptată spre calea civilă; în cazul infracţiunii comise de minori,
acţiunea civilă nu poate fi exercitată decât înaintea instanţei pentru minori, cu ocazia judecării infracţiunii ş.a.
2) Principiul electa una via. Odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat şi persoana vătămată a ales calea de
valorificare a pretenţiilor sale civile, acesta devine irevocabil, în sensul că nu se mai poate părăsi calea
aleasă, spre a se recurge la cealaltă. Consecinţele nerespectării acestei reguli sunt foarte importante, deoarece,
părăsind instanţa penală sau cea civilă, se pierde devinitiv dreptul de a mai obţine pe cale judecătorească
acoperirea pagubei produsă prin infracţiune. Pentru aplicarea regulii „electa una via", se cer două condiţii:
- tripla identitate: de obiect, cauză şi părţi şi
- condiţia ca opţiunea să se fi făcut în cunoştinţă de cauză.
De la această regulă, legea prevede şi unele excepţii, când partea civilă, deşi părăseşte calea aleasă, poate obţine
totuşi repararea pagubei pe cale judiciară, după cum urmează:
a) Dacă acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal, partea civilă poate părăsi calea
penală şi să se adreseze instanţei civile în următoarele cazuri:
- când procesul penal a fost suspendat, indiferent dacă suspendarea are loc în faza de urmărire penală sau în
faza de judecată. În caz de reluare, după suspendare, a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se
suspendă. Acest efect este cunoscut ca principiul „penalul ţine în loc civilul" (când persoana vătămată a optat
pentru calea civilă, exercitînd acţiunea civilă în faţa instanţei civile, judecata acţiunii civile se suspendă până
la rezolvarea definitivă a cauzei penale). Excepţia privitoare la această regulă, care este de ordine publică, poate
fi invocată, din oficiu, în tot cursul procesului penal, sub sancţiunea nulităţii actelor şi măsurilor ulterioare;
- când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi
- când instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
b) Dacă persoana vătămată a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, poate să părăsească această instanţă şi să se
adreseze organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată, în următoarele cazuri:
- când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile;
- când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi
penale.
Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre în cauză, chiar nedefinitivă.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazul părţii civile pentru care acţiunea civilă a fost pornită şi
exercitată din oficiu.
3) Penalul ţine în loc civilul.
Punerea în mişcare a acţiunii civile
În cadrul procesului penal, acţiunea civilă se pune în mişcare prin constituirea ca parte civilă a persoanei
vătămate, în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Constituirea ca parte
civilă se poate face, fie în tot cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii4, dar numai până în momentul citirii
actului de sesizare.
Constituirea se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală, prin care se solicită despăgubiri civile de la inculpat şi de la partea
responsabilă civilmente. În declaraţia de constituire nu este necesar să se precizeze cuantumul pretenţiilor
persoanei vătămate. Pentru admisibilitatea acţiunii civile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- acţiunea penală, căreia i se alătură acţiunea civilă, să fie legal exercitată. Acţiunea civilă nu poate fi admisă
dacă s-a exercitat acţiunea penală în lipsa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării prealabile, ori există
autoritate de lucru judecat;
- acţiunea civilă să aibă ca obiect repararea pagubei cauzată prin infracţiunea care formează obiectul procesului
penal. Acţiunea civilă este admisibilă în procesul penal ori de câte ori prejudiciul material a fost produs prin
infracţiune sau prin acelaşi complex cauzal indivizibil în care este integrată şi infracţiunea; 5
- acţiunea civilă să nu se refere la o faptă pentru care s-a dispus, în cursul urmăririi penale, soluţia de scoatere
de sub urmărire sau încetare a urmăririi penale, inculpatul nefiind trimis în judecată pentru acea faptă;
- acţiunea civilă să nu fie stinsă printr-o cauză legală.6
După constituirea ca parte civilă, persoana vătămată poate figura în aceeaşi cauză, în latura penală, ca parte
vătămată, instanţa fiind investită cu soluţionarea concomitentă a celor două acţiuni.
Legea prevede că procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată, iar
instanţa are obligaţia de a avea rol activ în soluţionarea legală şi temeinică a acţiunii civile.
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Chiar dacă nu este constituit parte civilă,7 instanţa este
obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale.
Exercitarea acţiunii civile prezintă unele distincţii, după cum cauza se află în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii:
- dacă în cursul urmăririi penale se constată că acţiunea penală este lipsită de temei juridic, este stinsă printr-o
cauză legală sau există un impediment de ordin procedural în exercitarea ei, procesul penal nu mai continuă în
faza de judecată, iar partea civilă trebuie să se adreseze cu acţiunea sa instanţei civile. Dacă aceleaşi situaţii
intervin în cursul judecăţii, acţiunea civilă trebuie exercitată în continuare şi soluţionată de către instanţa
penală, dacă nu a fost stinsă între timp printr-o cauză legală;
- în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului, exercitarea acţiunii civile prezintă unele particularităţi: în
cazul decesului părţii civile, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, acţiunea civilă va continua să fie
exercitată de către moştenitorii acesteia, care vor interveni în cauză; în cazul decesului inculpatului în cursul
urmăririi penale, procesul penal nu mai poate continua, iar partea civilă trebuie să se adreseze instanţei civile;
dacă decesul inculpatului intervine în cursul judecăţii, acţiunea civilă va continua să se exercite împotriva
moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, instanţa având obligaţia să introducă în proces
aceste persoane;
- în situaţia în care soluţionarea acţiunii penale este întârziată de soluţionarea acţiunii civile, legea permite
disjungerea acţiunii civile de cea penală, urmând să fie exercitată imediat după ce instanţa de judecată a
soluţionat acţiunea penală. Instanţa este obligată să reţină acţiunea civilă în cadrul procesului penal şi să
procedeze la judecarea şi soluţionarea ei, imediat ce s-a pronunţat cu privire la acţiunea penală.

4
Organele de urmărire penală şi instanţa au obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a-i pune în vedere că se poate constitui parte
civilă; necitarea persoanei vătămate la prima instanţă pentru a se constitui parte civilă poate fi motiv de admitere a recursului
procurorului şi de casare a hotărârii.
5
În cazul trimiterii în judecată a unui inculpat pentru o infracţiune împotriva integrităţii corporale, persoana vătămată se poate
constitui parte civilă şi pentru pagubele provenind din distrugerea ori degradarea bunurilor sale în urma violenţei produse.
6
Hotărârea definitivă a instanţei civile, stingând acţiunea civilă, împiedică exercitarea din nou a aceleiaşi acţiuni în faţa instanţei
penale.
7
Dacă mama copiilor minori, prejudiciaţi prin uciderea tatălui, n-a cerut despăgubiri decât în numele minorilor, ceea ce instanţa i-a
acordat, nu şi în nume propriu, procurorul nu poate să ceară, în recurs, să i se acorde şi mamei minorilor despăgubiri, substituindu-se,
astfel, în drepturile acestei persoane vătămate.
Introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente
Persoana responsabilă civilmente se poate introduce în proces, la cerere sau din oficiu, atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii, până în momentul citirii actului de sesizare. În practica judiciară, s-a admis că
introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente, ulterior momentului citirii actului de sesizare, poate
avea loc numai dacă ea nu se opune şi i se respectă dreptul la apărare. Dacă se opune, instanţa va respinge
cererea de introducere în proces ca tardivă.
Prin introducerea sa în cauză, persoana responsabilă civilmente devine subiect procesual cu calitate de parte
civilă în acţiunea civilă, având aceleaşi drepturi procesuale ca şi inculpatul. Introducerea în proces a acestei
părţi implică obligaţia instanţei de a o cita şi a se pronunţa, prin admiterea sau respingerea acţiunii civile.
Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune, dacă, în cauză, nu s-a pus în mişcare acţiunea
penală. Atunci când, după sesizarea instanţei civile, se pune în mişcare acţiunea penală, judecarea acţiunii civile
la instanţa civilă se suspendă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale. Această regulă cunoscută sub
denumirea de „penalul ţine în loc civilul" este obligatorie şi decurge, în principal, din caracterul accesoriu al
acţiunii civile faţă de acţiunea penală. Or, principalul primează accesoriului, astfel că, mai întâi, trebuie
soluţionată acţiunea penală, a cărei rezolvare va influenţa şi soluţionarea acţiunii civile.
Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea
civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, nu are autoritate
de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.8
Cazuri speciale de exercitare a acţiunii civile la instanţa civilă
În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată, din probe noi, că paguba şi
daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
Diferenţa solicitată trebuie să rezulte din probe noi.
De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor
materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale, de prima
instanţă. S-au avut în vedere, spre exemplu, agravarea vătămării produse părţii civile, după pronunţarea
hotărârii primei instanţe, paguba nouă urmând a fi reparată în faţa instanţei civile.
Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal
Atunci când acţiunea civilă este exercitată în cadrul procesului penal, alături de acţiunea penală, instanţa penală
se va pronunţa, prin aceeaşi hotărâre, cu privire la ambele acţiuni, pronunţând una din următoarele soluţii:
Respingerea acţiunii civile. Instanţa nu acordă despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că
fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Cele două cazuri infirmă existenţa temeiului juridic al acţiunii
civile.
Admiterea, în totalitate sau în parte a acţiunii civile. În cazul în care instanţa constată săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală şi existenţa unui prejudiciu material sau moral părţii civile, admite, în tot sau în parte,
acţiunea civilă, indiferent de soluţionarea acţiunii penale.
Când achitarea s-a pronunţat pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al
faptei sau pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la
repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, potrivit legii civile.
În cazul în care încetarea procesului penal a intervenit ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, acţiunea
civilă nu se prescrie, aceasta urmând regulile privitoare la prescripţie prevăzute în dreptul civil. Drept urmare,
chiar dacă s-a dispus încetarea procesului penal, instanţa îl va obliga pe inculpat la despăgubiri civile, dacă
acţiunea civilă nu s-a prescris.
Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă
achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din
cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j C.pr.pen. În aceste cazuri, acţiunea civilă poate fi, însă, adresată instanţei
civile.

8
Dacă inculpatul a fost condamnat în acţiunea penală, instanţa civilă trebuie să considere fapta ca existentă şi pe pârât ca vinovat de
săvârşirea ei.
COMPETENTA

COMPETENŢA Şl FORMELE SALE


În cadrul procesului penal, fiecare dintre organele judiciare9 are stabilite, prin lege, limitele în care poate
efectua, în mod valabil, actele procesuale sau procedurale necesare într-o anumită cauză penală. Aşadar, putem
defini competenţa ca fiind abilitarea legală dată unui organ de a îndeplini anumite acte.
Noţiunea de competenţă a fost definită ca fiind împuternicirea (capacitatea) recunoscută de lege
unui anumit organ judiciar de a urmări, de a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la
această activitate judiciară a celorlalte organe judiciare. Competenţa a mai fost definită ca fiind sfera atribuţiilor
pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.
Această capacitate acordată de lege unui anumit organ judiciar poate fi privită în sens pozitiv, ca un drept şi,
în acelaşi timp, o obligaţie pentru organele judiciare de a desfăşura anumite activităţi, sau în sens negativ, ca o
limitare numai la anumite acte procesuale sau procedurale şi excludere de la efectuarea acestora a oricărui alt
organ judiciar. Per a contrario, necompetenţa reprezintă efectuarea de către un organ judiciar a unui act
procesual sau procedural pentru care era, abilitat prin lege, un alt organ judiciar.
Necompetenţa nu trebuie să se confunde cu excesul de putere. Excesul de putere este faptul organului judiciar,
care, în limitele competenţei sale, face ceea ce legea nu-i permite a face.
Felurile competenţei penale
Funcţie de anumite criterii, se disting următoarele forme fundamentale ale competenţei: competenţa materială,
personală, teritorială şi funcţională. În literatura juridică s-a făcut distincţia şi între următoarele forme ale
competenţei: ordinară, specială şi extraordinară. Competenţa ordinară are în vedere cauzele date în mod
obişnuit spre soluţionare instanţelor judecătoreşti de drept comun, în timp ce competenţa specială se referă la
derogarea de la regulile competenţei ordinare (de exemplu, funcţionează secţii maritime şi fluviale, în raport de
natura şi numărul cauzelor, doar la anumite tribunale şi curţi de apel). Competenţa este extraordinară atunci
când, ca urmare a unor împrejurări excepţionale (război, stare de necesitate), judecarea unor cauze penale este
dată, pe o perioadă limitată, în competenta unor organe judiciare anume înfiinţate în acest scop. În lumina
dispoziţiilor constituţionale, această formă de competenţă este nelegală, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe
extraordinare.
Competenţa materială. Este forma de competenţă prin care se stabileşte capacitatea organelor judiciare de a
instrumenta anumite cauze penale. Prin competenţa materială se realizează o repartizare a cauzelor penale, între
organele judiciare de grad diferit, pe linie verticală (de exemplu, unele cauze revin în primă instanţă
judecătoriei, altele tribunalului). Pentru repartizarea (împărţirea) cauzelor după materie, legiuitorul a folosit un
criteriu mixt, având în vedere, atât natura, cât şi gravitatea infracţiunilor.
Determinarea competenţei materiale în raport de natura infracţiunii (criteriul calitativ) are în vedere valoarea
socială ocrotită prin incriminarea faptei respective. Determinarea competenţei materiale în raport de gravitatea
infracţiunii (criteriul cantitativ) are în vedere gradul de pericol social ridicat al infracţiunii, reflectat în
severitatea pedepsei prevăzute de lege. Codul nostru stabileşte competenţa materială a judecătoriei, care judecă,
în primă instanţă, toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. În acelaşi
sens, C.proc.pen. prevede o competenţă generală pentru organele de cercetare ale poliţiei judiciare, care
efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa altor
organe de cercetare. Un alt aspect al determinării competenţei materiale îl reprezintă repartizarea cauzelor pe
linie verticală, în raport de natura sau gravitatea infracţiunii, între organe judiciare de aceeaşi categorie (civile
sau militare), dar de grad ierarhic diferit. Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti civile şi militare, competenţa
materială stabileşte care infracţiuni vor fi judecate în primă instanţă de judecătorii, tribunale, tribunale
specializate, curţi de apel şi, respectiv, de tribunalul militar, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de
Apel. În concluzie, organele judiciare sunt competente să instrumenteze o cauză penală, dacă fapta care face
obiectul acesteia este enumerată sau nu între infracţiunile care i-au fost atribuite. Nerespectarea dispoziţiilor
legale referitoare la competenţa materială este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor îndeplinite, inclusiv a
hotărârii pronunţate în cauză. Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată, prin
excepţia de necompetenţa materială, de oricare parte, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului
penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. De la regula nulităţii absolute a actelor îndeplinite

9
Prin organe judiciare înţelegem organele de cercetare penală, procurorul şi instanţa de judecată
de o instanţă necompetentă după materie, există şi o excepţie: actele utile din punct de vedere al interesului
judiciar pot fi menţinute de instanţa competentă.
Competenţa teritorială. Este dată de repartizarea cauzelor penale în raport de criteriul teritorial, între organe
judiciare având aceeaşi competenţă materială. În determinarea acestei competenţe se au în vedere mai multe
criterii, cum ar fi: locul săvârşirii infracţiunii, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte
făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată, dar şi circumscripţia teritorială în care organele judiciare îşi
exercită atribuţiile. Astfel:
- judecătoriile funcţionează în fiecare oraş şi în municipiul Bucureşti;
- tribunalele şi tribunalele specializate funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, cu sediul în
localitatea de reşedinţă ajudeţului. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ
sau, după caz, din municipiul Bucureşti;
- Curtea de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe tribunale şi tribunale
specializate;
- Înalta Curte de Casaţie, Curtea Militară de Apel şi Tribunalul militar teritorial au o competenţă teritoriala la
nivel naţional, circumscripţia lor teritorială cuprinzând teritoriul ţării.
O reglementare specială există referitor la competenţa teritorială a secţiilor maritime şi fluviale care
funcţionează pe lângă judecătoriile şi tribunalele din Constanţa şi Galaţi. Astfel, secţiile maritime şi fluviale din
Constanţa soluţionează cauzele penale privind regimul navigaţiei săvârşite în raza judeţelor Constanţa şi
Tulcea, marea teritorială şi Dunăre până la mila marină 64 inclusiv, iar cele din Galaţi au competenţă pentru
celelalte judeţe şi Dunăre de la mila 64 în amonte până la km 1075.
În ce priveşte competenţa teritorială a parchetelor, acestea funcţionează pe lângă instanţele de judecată, astfel
că, din punct de vedere teritorial, competenţa unui parchet este aceeaşi ca a instanţei pe lângă care funcţionează.
Competenţa teritorială se determină diferit pentru infracţiunile săvârşite în ţară şi infracţiunile săvârşite în
străinătate.
Pentru infracţiunile săvârşite în ţară, C.proc.pen. stabileşte următoarele criterii pentru determinarea
competenţei teritoriale:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
b) locul unde a fost prins făptuitorul;
c) locul unde locuieşte făptuitorul;
d) locul unde locuieşte persoana vătămată.
Prin „locul săvârşirii infracţiunii" se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în
parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Locul unde locuieşte făptuitorul are în vedere locul unde o
persoană locuieşte efectiv la data începerii urmăririi penale.10
Funcţie de aceste criterii sus-menţionate, competenţa teritorială va fi determinată astfel:
- dacă a fost sesizat un singur organ judiciar, în a cărui circumscripţie teritorială este cuprins vreunul din
locurile de mai sus, acesta va fi competent să rezolve cauza;
- dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, competenţa se stabileşte în funcţie de momentul sesizării
organelor judiciare. Astfel, dacă au fost sesizate, simultan, mai multe organe judiciare, operează aşa-numita
preferinţă legală, prioritatea stabilindu-se în ordinea enumerării criteriilor. Dacă mai multe organe judiciare au
fost sesizate în momente diferite, operează o preferinţă cronologică, competenţa revenind organului care a fost
mai întâi sesizat;
- dacă nici unul din locurile indicate nu este cunoscut, competenţa va reveni organului care a fost mai întâi
sesizat.
Judecarea cauzei revine instanţei în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală.Când urmărirea penală
se efectuează de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau decătre parchetele de pe lângă
curţile de apel ori de pe lângă tribunale, sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin
rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute mai sus îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama
ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate şi care intră sub incidenţa legii penale române, Codul nostru a
adoptat sistemul competenţei unitare, spre deosebire de sistemul competenţei teritoriale plurale prevăzut pentru
infracţiunile săvârşite în ţară. În conformitate cu acest sistem, competenţa va reveni unui anumit organ judiciar,

10
Schimbarea ulterioară a locului unde locuieşte făptuitorul nu are nici o influenţă asupra competenţei teritoriale anterior stabilită.
după cum urmează:
1 - instanţelor civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul;
2 - dacă făptuitorul nu are domiciliul sau nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei,
competenţa revine Judecătoriei Sectorului 2; în celelalte cazuri (când fapta nu este de competenţa judecătoriei)
competenţa aparţine instanţei competente după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de
cazul când prin lege se dispune altfel;
3 - dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o navă, în afara teritoriului ţării, competenţa revine instanţei în a cărei
circumscripţie se află primui port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel;
4 - dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o aeronavă, competenţa aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul loc de aterizare pe teritoriul român;
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială se sancţionează cu nulitatea relativă. Excepţia de
necompetenţa teritorială poate fi invocată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de
judecată.
Competenţa personală. Această competenţă este determinată de unele calităţi pe care le pot avea făptuitorii în
momentul săvârşirii infracţiunilor. Competenţa după calitatea persoanei reprezintă o derogare de la principiul
egalităţii în faţa legii, conform căruia instanţele judecă sfera de infracţiuni ce le este dată în competenţa lor
materială, indiferent de calitatea personală a făptuitorilor. Pentru anumite raţiuni, însă, ce ţin de buna înfăptuire
a justiţiei, competenţa poate fi determinată de calitatea persoanei care a săvârşit infracţiunea. Calităţile care
atrag competenţa după calitatea persoanei pot fi: militar, magistrat, notar public, deputat, senator etc. În
principiu, pentru determinarea competenţei personale se are în vedere calitatea făptuitorului din momentul
săvârşirii infracţiunii, iar nu din momentul începerii urmăririi penale, al punerii în mişcare a acţiunii penale sau
al sesizării instanţei. De aici rezultă două consecinţe:
- dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei;
- instanţa competentă după calitatea făptuitorului la data sesizării cu judecarea cauzei rămâne competentă să
judece, chiar dacă acesta, după săvârşirea infracţiunii, a pierdut calitatea iniţială. De la această regulă sunt
admise două excepţii:
a) când fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului (în acest caz, singura raţiune rămasă
pentru justificarea competenţei personale, calitatea făptuitorului, îşi pierde din importanţă);
b) când în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre în primă instanţă. Această excepţie se explică prin faptul că
nesocotirea unei hotărâri pronunţate în cauză ar aduce nu numai o atingere a prestigiului justiţiei, dar şi o
perturbare în mersul acesteia.
Calitatea persoanei în momentul săvârşirii faptei, ca şi criteriu în raport de care se stabileşte competenţa,
depinde, în mod direct, de atribuţiile pe care le avea şi le exercita în acel moment persoana. Modificarea
statutului instituţiei11 din care face parte persoana respectivă atrage numai în mod indirect schimbarea statutului
personal al fiecărui funcţionar din cadrul instituţiei (aceasta devine, de pildă, dintr-o persoană care exercită
atribuţii într-o instituţie militară, o persoană care exercită aceleaşi atribuţii într-o instituţie civilă, cum a fost
cazul poliţistului, căruia, i-a fost schimbat statutul, din militar în funcţionar civil, rămânând, însă, cu aceleaşi
atribuţii). În concluzie, modificarea statutului unei instituţii, atâta timp cât persoana din cadrul ei continuă să-şi
exercite aceleaşi atribuţii, nu poate fi considerată drept o schimbare a calităţii persoanei.
Nesocotirea dispoziţiilor relative la competenţa personală atrage sancţiunea nulităţii absolute. Drept urmare, nu
poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stadiu al procesului, fiind luată în considerare şi din
oficiu.
Competenţa funcţională. Competenţa funcţională este cunoscută şi sub denumirea de competenţă după
atribuţiile organului judiciar. Această denumire explică conţinutul acestei forme de competenţă, care este
determinată de atribuţiile funcţionale pe care un anumit organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată le
are de îndeplinit în cursul procesului penal. De pildă, pentru infracţiunea de omor, sunt competente după
materie, atât organele de urmărire penală (procurorul), cât şi instanţele de judecată, în primă instanţă şi în căile
de atac. Fiecare organ şi fiecare instanţă îndeplineşte, însă, un anumit segment de atribuţii procesuale, distincte.
Acest segment distinct de atribuţii constituie conţinutul competenţei funcţionale.
Există, însă, şi situaţii în care o anumită activitate este dată exclusiv în competenţa unui organ judiciar (de

11
Chiar dacă o instituţie militară devine instituţie civilă, persoanele care o compun exercită mai departe aceleaşi atribuţii, în aceeaşi
calitate.
exemplu, competenţa de a soluţiona cererile de strămutare sau recursul în interesul legii aparţine numai înaltei
Curţi de Casaţie), sau în care o instanţă are o singură atribuţie (judecătoria poate judeca numai în primă
instanţă).
Competenţa instanţelor penale civile
Competenţa judecătoriei. Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria judecă, numai în primă
instanţă, toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Rezultă, aşadar, că
judecătoria are o competenţă materială generală, determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor, şi nu de
calitatea făptuitorului. Judecătoria soluţionează şi alte cazuri, anume prevăzute de lege.
În cadrul judecătoriilor din Constanţa şi Galaţi au fost înfiinţate şi secţii maritime şi fluviale, care judecă în
primă instanţă, după materie, dar şi după calitatea persoanei, infracţiuni săvârşite de personalul marinei civile
(cu excepţia infracţiunii de neglijenţă în păstrarea secretului de stat): contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra
disciplinei şi ordinii la bord, infracţiunile împotriva protecţiei muncii, infracţiunile contra patrimoniului.
Competenţa tribunalului. Tribunalul judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de
competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. În
primă instanţă, tribunalul judecă următoarele infracţiuni:
- infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive;
- infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
- infracţiunile privind siguranţa naţională a României, prevăzute în legi speciale;
- infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri;
- infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;
Ca instanţă de apel, tribunalul judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă
instanţă.
Ca instanţă de recurs, tribunalul judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii.
Secţiile maritime şi fluviale judecă şi ca instanţe de recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă
instanţă de secţiile maritime şi fluviale ale judecătoriilor din Constanţa şi Galaţi.
Competenţa tribunalelor specializate. Au fost înfiinţate tribunalele pentru minori şi familie, care, în materie
penală, vor avea competenţa să judece, infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor.
Competenţa Curţii de Apel. Curtea de Apel judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs. De asemenea,
soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din circumscripţia
sa, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, precum şi alte
cazuri anume prevăzute de lege. Totodată, Curtea de apel soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea
sau transferul persoanelor condamnate în străinătate. Curtea de Apel judecă, în primă instanţă, după materie şi
după calitatea persoanei:
a) infracţiuni săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă
aceste instanţe, precum şi de notarii publici;
b) infracţiuni săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene,
precum şi de controlorii financiari de la Curtea de Conturi;
Ca instanţă de apel, Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
tribunale. Ca instanţă de recurs, Curtea de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
tribunale în apel.
În cadrul curţilor de apel, funcţionează secţii specializate pe materii, printre care şi secţia pentru cauze cu
minori şi familie, iar, în raport de necesităţi, secţii maritime şi fluviale ori pentru alte materii.
Competenţa instanţelor penale militare
Competenţa tribunalului militar. Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă numai în
primă instanţă. Tribunalul militar este competent după materie, dar şi după calitatea persoanei în infracţiunile
săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv.
Competenţa tribunalului militar teritorial Din punct de vedere al competenţei funcţionale, tribunalul militar
teritorial judecă în primă instanţă, în apel, în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între
tribunalele militare din circumscripţia sa. Tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă infracţiunile
săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu de militari, până la gradul de colonel inclusiv; Ca instanţă de
apel, tribunalul militar teritorial judecă apelurile impotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate
de tribunalele militare şi infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa
inchisorii de cel mult 2 ani.
Competenţa Curţii Militare de Apel. Curtea Militară de Apel judecă în prima instanţă, în apel şi în recurs şi
soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi
tribunalele militare teritoriale, ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor tribunale militare
teritoriale diferite, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
În prima instanţă, Curtea Militară de Apel judecă infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai
tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste
instanţe. Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele
militare teritoriale. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele
militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, în recurs şi recursurile în interesul legii. Totodată,
soluţionează conflicte de competenţă, în cazurile în care este instanţa superioară comună:
- cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
- cererile de strămutare;
În primă instanţă, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are o competenţă personală pentru următoarele infracţiuni:
a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii, judecătorii şi procurorii Curţii de
Conturi, de Preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului;
d) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului
Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă
aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie;
Ca instanţă de recurs, judecă:
a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în prima instanţă, de curţile de apel şi de Curtea Militară
de Apel;
b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi de Curtea
Militară de Apel;
c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.
În cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, funcţionează completul de nouă judecători şi secţiile unite, care au
şi competenţă în materie penală. Completul de nouă judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele
judecate în primă instanţă de secţia penală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În materie penală, judecă recursurile în interesul legii în materie penală şi soluţionează sesizările privind
schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie penală.

PROROGAREA DE COMPETENTĂ

Pentru buna desfăşurare a procesului penal, legiuitorul a avut în vedere, pe lângă reglementarea normelor
privitoare la competenţa organelor judiciare, şi situaţiile în care, pentru înfăptuirea în bune condiţii a justiţiei
penale, se impun unele derogări de la aceste norme obişnuite. Aceste devieri sunt impuse, de regulă, de
împrejurarea că între cauzele ce se află în acelaşi timp în faţa unor instanţe de judecată diferite, există asemenea
legături, încât reunirea şi judecarea lor simultană, de către aceeaşi instanţă, apare ca o necesitate stringentă.
Prorogarea de competenţă constă, aşadar, în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor
infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date spre urmărire ori judecare potrivit normelor obişnuite de
competenţă. Codul de procedură penală nu utilizează, în mod expres, termenul de „prorogare", însă
reglementează cazurile în care prorogarea de competenţă poate avea loc. În materie penală nu este admisă
prorogarea convenţională.
Prorogarea competenţei poate avea loc numai în favoarea unei instanţe de acelaşi grad sau unei instanţe
superioare în grad şi niciodată în favoarea unei instanţe inferioare în grad. Dintre cazurile în care se impune
prorogarea competenţei, cel mai obişnuit este cel determinat de conexitatea sau indivizibilitatea cauzelor. Alte
cazuri de prorogare sunt determinate de schimbarea încadrării juridice a faptei, de schimbarea calificării faptei
dedusă judecăţii, de soluţionarea unor chestiuni prealabile (când instanţa penală trebuie să soluţioneze chestiuni
extrapenale (civile, financiare etc), în materia strămutării judecării cauzelor.
Indivizibilitatea
Indivizibilitatea se caracterizează prin existenţa unei singure infracţiuni (unitate de infracţiune), care fie este
săvârşită de o pluralitate de persoane (participaţie), fie este compusă dintr-o pluralitate de acte (infracţiune
continuată), sau prin existenţa unei singure acţiuni (unitate de acţiune) care a generat o pluralitate de infracţiuni
(concurs ideal). Vom avea, aşadar, indivizibilitate în cazul participanţilor care săvârşesc o singură infracţiune,
în cazul infracţiunii continuate şi în cazul concursului ideal de infracţiuni. Indivizibilitatea poate fi definită,
aşadar, ca fiind situaţia juridică a unei cauze penale care, deşi cuprinde o pluralitate de acte materiale, de fapte
penale sau de făptuitori, formează totuşi, prin natura sa ori prin voinţa legii, o unitate, ce impune judecarea lor
simultană de către aceeaşi instanţă. Cazurile de indivizibilitate sunt următoarele:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (este vorba de participaţia penală, când
doi sau mai mulţi făptuitori au participat, în calitate de coautori, instigatori sau complici, la săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni); judecarea lor simultană, la aceeaşi instanţă, se impune pentru evitarea pronunţării unor hotărâri
contradictorii;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (este cazul concursului ideal de
infracţiuni); judecarea de către aceeaşi instanţă se impune, dată fiind legătura dintre infracţiunile provenite
dintr-o acţiune unică;
c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o
singură infracţiune (acest caz de indivizibilitate se referă la infracţiunea continuată, complexă şi de obicei);
situaţia de indivizibilitate este dată de faptul că actele componente ale infracţiunii nu pot fi judecate separat,
acestea constituind o unitate legală de infracţiune.
Conexitatea
Conexitatea este situaţia juridică caracterizată prin faptul că între două sau mai multe infracţiuni există o
legătură care impune judecarea lor simultană la aceeaşi instanţă. În doctrină, se face distincţie între conexitatea
subiectivă, în cazul în care legătura dintre infracţiuni se face prin mijlocirea infractorului care le-a săvârşit, şi
conexitatea obiectivă în cazul în care legătura este dată de împrejurări care se referă la locul, timpul, modul de
săvârşire a infracţiunilor. Există conexitate în următoarele cazuri:
a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite, prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane
împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între
infractori;
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este
săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună
înfăptuire a justiţiei.
Privitor la primul caz de conexitate, existenţa acestei forme de conexitate este dată de legătura de timp şi de loc
între infracţiunile săvârşite (inculpaţii A, B şi C pătrund într-o bancă, unde A asigură paza, B distruge sistemul
de alarmă şi seiful bancar de unde sustrage banii, iar C ucide prin împuşcare agentul de pază, iar apoi, vatămă
grav, într-un accident de circulaţie, integritatea corporală unui lucrător de poliţie pornit în urmărirea celor trei,
care s-au îndepărtat, în grabă, cu un autoturism condus de C). Al doilea caz de conexitate este impus de legătura
dintre cele două sau mai multe infracţiuni, săvârşite după o prealabilă înţelegere între infractori. Nu are
relevanţă dacă infracţiunile sunt de acelaşi fel sau diferite (inculpaţii A, B şi C, fără ocupaţie, s-au înţeles să
racoleze, din mai multe localităţi, persoane de sex feminin, pe care, sub pretextul angajării la muncă în
străinătate, le-au determinat să accepte să fie duse în Spania şi Italia, unde, apoi, le-au sechestrat şi le-au obligat
să practice cerşetoria şi prostituţia, sub o identitate falsă). Caracteristic pentru cel de-al treilea caz de conexitate
este legătura dintre infracţiunea-mijloc şi infracţiunea a cărei săvârşire a fost sprijinită, înlesnită sau ascunsă, ori
al cărei făptuitor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale. Existenţa infracţiunii
ulterioare este condiţionată, esenţial, de existenţa infracţiunii anterioare. Astfel, de exemplu, nu poate exista uz
de fals, fără preexistenta unei infracţiuni de fals ori în cazul infracţiunilor de înşelăciune realizate prin
falsificarea prealabilă a unor acte.
Însă nu orice legătură între două sau mai multe infracţiuni constituie un caz de conexitate, ci numai aceea care
impune reunirea cauzelor pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Asemenea situaţii se întâlnesc la infracţiunile între
care, întâmplător, s-au ivit legături care fac necesară urmărirea şi judecarea lor împreună, pentru a se asigura o
mai bună administrare a probelor şi o soluţionare operativă şi eficientă.
Efectele stării de conexitate sau indivizibilitate
Conexitatea sau indivizibilitatea între două sau mai multe cauze produce două efecte principale:
a) reunirea cauzelor în faţa aceleiaşi instanţe;
b) prorogarea competenţei în favoarea acestei instanţe.
Reunirea cauzelor. În vederea unei judecări simultane, de către aceeaşi instanţă, şi a evitării pronunţării unor
hotărâri contradictorii, legiuitorul a prevăzut reunirea cauzelor conexe sau indivizibile. Reunirea cauzelor la
aceeaşi instanţă poate avea loc în cursul judecării în primă instanţă, în apel sau la instanţa de recurs.
În caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate
faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă. Rezultă că reunirea cauzelor este posibilă
numai în cazul în care cauzele conexe sau indivizibile se află în aceeaşi fază procesuală (a judecăţii în primă
instanţă), neavând relevanţă stadiul de judecată în care se găsesc (reunirea poate avea loc şi cu ocazia
deliberării). Reunirea cauzelor este posibilă şi la instanţele de apel sau de recurs, dacă sunt îndeplinite două
condiţii: instanţele să fie de acelaşi grad iar cauzele să se afle în acelaşi stadiu de judecată.
Prorogarea competenţei. În caz de indivizibilitate sau conexitate, are loc, de regulă, şi o prorogare a
competenţei în favoarea instanţei la care se reunesc cauzele (instanţa principală). Prin prorogarea competenţei,
instanţei principale i se conferă, datorită conexităţii sau indivizibilităţii dintre cauze, dreptul de a soluţiona şi
cauze penale care în mod obişnuit sunt de competenţa altei instanţe. Instanţa competentă, prin prorogare, se
stabileşte după următoarele reguli:
a) dacă competenţa, în raport cu diferiţi făptuitori ori diferitele fapte, aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe
de grad egal, şi de aceeaşi categorie (instanţele civile sau militare), competenţa de a judeca toate faptele şi pe
toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate. Regula se întemeiază pe prezumţia că instanţa care a fost mai
întâi sesizată este cea mai avansată în desfăşurarea procedurii judiciare (criteriul priorităţii cronologice).
b) dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit (şi
de aceeaşi categorie), competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. Criteriul
pe baza căruia se stabileşte competenţa este cel al priorităţii ierarhice.
c) dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori sau diferitele fapte aparţine unor instanţe de acelaşi grad, dar
de categorii diferite (judecătorie şi tribunal militar), prorogarea de competenţă se face în favoarea instanţei
militare (criteriul priorităţii funcţionale). Dacă instanţa civilă este superioară în grad instanţei militare (tribunal
- tribunal militar), competenţa revine instanţei militare echivalente în grad cu instanţa civilă (în acest caz
tribunalului militar teritorial). Dacă instanţa civilă superioară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa
revine acesteia.
Procedura de reunire a cauzelor
Reunirea cauzelor conexe sau indivizibile se hotărăşte: din oficiu, la cererea părţilor sau a procurorului, de către
instanţa căreia îi revine competenţa de judecată.
În ceea ce priveşte actele îndeplinite şi măsurile dispuse de celelalte instanţe, instanţa principală le poate
menţine, sau poate dispune, motivat, completarea, refacerea sau chiar infirmarea lor. Nesocotirea obligativităţii
reunirii cauzelor este sancţionată cu nulitatea absolută, când prorogarea se referă la competenţa materială şi
personală, şi cu nulitatea relativă când prorogarea se referă la competenţa teritorială.
Disjungerea cauzelor
Disjungerea reprezintă operaţia de separare a cauzelor reunite la aceeaşi instanţă, în vederea unei bune
desfăşurări a procesului penal. În toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune
judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau infracţiuni să se facă separat.
Disjungerea poate fi determinată de necesitatea de a soluţiona unele cauze, fără întârzieri inutile, fără a face să
depindă, în mod injust, situaţia unor subiecţi procesuali de situaţia altor subiecţi, sau soluţionarea unei cauze de
rezolvarea altei cauze care face obiectul aceluiaşi proces penal. Ca urmare a disjungerii, va avea loc judecarea
separată, în sensul că instanţa principală judecă ea însăşi, în cadrul aceluiaşi proces, pe infractorii sau
infracţiunile care au făcut obiectul disjungerii, numai că soluţionarea problemelor privind pe aceşti infractori
sau aceste infracţiuni are loc într-o altă şedinţă şi la o dată ulterioară celei la care au fost soluţionate problemele
privind pe ceilalţi infractori sau celelalte infracţiuni. Disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile de
indivizibilitate datorate concursului ideal de infracţiuni, infracţiunilor continuate, complexe sau de obicei.
Codul de procedură penală actual reglementează şi unele cazuri speciale de disjungere a cauzelor, cum ar fi:
a) în cazul când în cauză, alături de inculpaţi arestaţi sunt şi inculpaţi liberi, dacă instanţa găseşte necesar şi
dacă este posibil;
b) suspendarea judecăţii, dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar cauza suspendării priveşte numai pe unul din ei şi
disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze;
c) în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate
dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă;
d) în caz de concurs între infracţiuni flagrante supuse procedurii speciale şi alte infracţiuni, se procedează la
disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat.
Instanţa poate dispune disjungerea din oficiu, la cererea uneia dintre părţi sau la propunerea procurorului.
Alte cazuri de prorogare a competenţei
Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei. În cursul judecării unei cauze, în
primă instanţă, se poate constata că este necesară schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de
sesizare. În asemenea cazuri, după ce dispune schimbarea încadrării juridice, instanţa este obligată să verifice
dacă, în raport cu noua încadrare, mai este competentă. Dacă, în raport cu noua încadrare juridică dată faptei,
competenţa materială revine altei instanţe, distingem două situaţii:
1. când competenţa materială revine unei instanţe superioare celei care a fost sesizată cu judecarea cauzei, se
impune declinarea competenţei în favoarea acelei instanţe, indiferent de momentul în care prima instanţă a
schimbat încadrarea juridică a faptei (înainte sau după începerea cercetării judecătoreşti);
2. când se constată, după efectuarea cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa unei instanţe
inferioare, instanţa sesizată cu judecarea infracţiunii rămâne competentă a judeca.
Drept urmare, prorogarea competenţei va avea loc numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
- instanţa sesizată cu judecarea cauzei în primă instanţă să fie superioară instanţei care ar deveni competentă,
după materie, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei. Când una dintre instanţe este civilă şi alta
militară, se impune, totdeauna, declinarea de competenţă în favoarea instanţei devenite competente ca urmare a
schimbării încadrării juridice a faptei.
- schimbarea încadrării juridice a faptei să fie determinată de elemente noi, ivite în cursul cercetării
judecătoreşti efectuate de instanţa sesizată cu judecarea cauzei. Astfel, dacă înainte de începerea cercetării
judecătoreşti, instanţa sesizată constată, din simpla examinare a conţinutului faptei descrise în actul de sesizare,
că fapta este de competenţa altei instanţe, inferioare, trebuie să-şi decline competenţa în favoarea acesteia.
Prorogarea competenţei în cazul schimbării calificării faptei. Spre deosebire de schimbarea încadrării
juridice, pe care o poate dispune instanţa de judecată, schimbarea calificării faptei reprezintă opera
legiuitorului. Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage
incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel. În acest mod, se
asigură judecarea unei infracţiuni de către instanţa sesizată prin rechizitor, chiar dacă, ulterior, în cursul
judecării, a apărut o lege nouă, care a dat o altă calificare juridică aceleiaşi fapte, care atrage competenţa unei
alte instanţe. În cazurile în care schimbarea calificării, printr-o lege nouă, s-a realizat înainte de sesizarea
instanţei, evident că trimiterea în judecată va trebui să fie făcută la instanţa competentă în raport de noua
calificare juridică dată faptei.
Prorogarea competenţei în cazul chestiunilor prealabile. În desfăşurarea procesului penal se poate ivi
necesitatea lămuririi unor chestiuni de natură extrapenală, care se referă la existenţa unei situaţii, a unei calităţi,
a unui raport juridic etc, de care depinde soluţionarea cauzei. Chestiunile extrapenale de a căror rezolvare
prealabilă depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile.
Pentru a dobândi caracterul de chestiune prealabilă, o chestiune extrapenală trebuie să se caracterizeze prin
următoarele: să constate existenţa sau inexistenţa unui element sau a unei cerinţe esenţiale a conţinutului unei
infracţiuni, dar care să fie de natură extrapenală. În literatura de specialitate, s-au propus două sisteme pentru
rezolvarea chestiunilor prealabile, potrivit cărora competenţa revine fie instanţei penale care judecă cauza
respectivă, fie instanţei extrapenale, în funcţie de natura chestiunii. În actuala reglementare a Codului de
procedură penală, s-a adoptat sistemul absolut, potrivit căruia instanţa penală este competentă să judece orice
chestiune prealabilă, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea
chestiune. Drept urmare, se ajunge la o prorogare de competenţă, în sensul că instanţa penală devine
competentă să judece şi chestiuni care, în mod obişnuit, sunt de competenţa unor instanţe civile sau a altor
organe de jurisdicţie. În situaţia în care chestiunea prealabilă a fost anterior soluţionată, printr-o hotărâre
definitivă, hotărârea definitivă a instanţei, civile sau penale, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune
prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale.
Prorogarea competenţei în cazul strămutării judecării cauzei penale. Pentru a se asigura normala
desfăşurare a procesului penal, în cazul intervenirii unor împrejurări care ar putea influenţa (pune la îndoială)
obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor unei instanţe, Codul de procedură penală a reglementat instituţia
strămutării. Aşadar, putem defini strămutarea ca fiind un remediu procesual, prin care o cauză este luată de la
instanţa competentă să o judece şi dată la o instanţă de acelaşi grad, dar din altă localitate, unde normala
desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată. Prin strămutarea cauzei penale, se realizează o prorogare de
competenţă teritorială a unei instanţe judecătoreşti, în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad.
C.proc.pen. nu precizează expres temeiurile strămutării, adoptând o formulare cu caracter de generalitate, în
sensul că temeiul constă în asigurarea desfăşurării normale a procesului. În doctrină şi în practica judiciară, au
fost considerate motive de strămutare acele situaţii, stări sau împrejurări care creează la locul judecării cauzei o
ambianţă cu totul defavorabilă unui cadru legal de înfăptuire a justiţiei şi care pun sub semnul îndoielii
imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorilor acelei instanţe. Este, însă, necesar ca aceste împrejurări să se
reflecte, în mod concret, în desfăşurarea procesului. Temeiul strămutării poate rezulta din atitudinea, din
comportarea, în mod repetat, a unor subiecţi procesuali oficiali, faţă de una din părţile cauzei penale, atitudine
sau comportare care nu poate fi încadrată în nici unul din cazurile de recuzare, dar care vădeşte existenţa unei
porniri, unei lipse de obiectivitate şi imparţialitate, reflex al influenţei (temerii sau presiunii) exercitată de
climatul în care se desfăşoară procesul penal. Strămutarea cauzei este posibilă în orice etapă de judecată: în
prima instanţă, în apel sau recurs.
Procedura strămutării. Instanţa competentă, în mod exclusiv, să soluţioneze cererile de strămutare este înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte de Casaţie examinează cererea, pe baza motivelor formulate în cerere,
înscrisurilor alăturate acesteia, informaţiilor primite, memoriile părţilor. Soluţionând cererea, Înalta Curte poate
admite sau respinge cererea, printr-o decizie care nu se motivează.
În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, de la instanţa în faţa căreia se
află, la o altă instanţa, egală în grad, de pe teritoriul ţării. Admiţând cererea, se hotărăşte şi în ce măsură actele
îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.
Înalta Curte trebuie să înştiinţeze, de îndată, despre admiterea cererii, instanţa de la care s-a strămutat cauza,
aceasta din urmă având obligaţia de a trimite dosarul instanţei la care s-a strămutat cauza.
În cazul în care, după introducerea cererii de strămutare, nu s-a dispus suspendarea judecăţii la instanţa la care
se află cauza a cărei strămutare s-a cerut, iar această instanţă a procedat, între timp, la judecarea cauzei,
hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Respingerea cererii de strămutare are drept efect înlăturarea suspendării cauzei şi reluarea judecăţii de către
instanţa la care se găseşte. Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se
întemeiază pe împrejurări necunoscute înaltei Curţi de Casaţie la soluţionarea cererii anterioare, sau ivite după
aceasta.

ALTE INSTITUŢII PROCESUALE LEGATE DE COMPETENTĂ


Controlul competenţei penale
În vederea asigurării respectării normelor de competenţă în materie penală, legiuitorul a instituit, pentru
organele judiciare, obligaţia de a-şi verifica competenţa, atât în momentul sesizării cu o cauză penală, cât şi pe
tot parcursul procesului penal, când se ivesc situaţii care ar putea determina o altă competenţă. Această
verificare (sau control) se realizează, aşadar, în două modalităţi :
a) prin autocontrolul instanţei, care se realizează prin verificarea, de către instanţa sesizată, a propriei
competenţe;
b) prin controlul instanţei superioare, care se realizează, fie prin verificarea competenţei de către instanţa
superioară la care se exercită o cale de atac, fie prin intermediul conflictului de competenţă ivit între două sau
mai multe instanţe inferioare.
Autocontrolul instanţei sesizate poate avea loc:
- din oficiu (când instanţa este obligată să-şi verifice, la primul termen, competenţa);
- la cererea părţilor sau a procurorului, prin intermediul excepţiei de necompetenţa. Excepţia de necompetenţa
reprezintă mijlocul juridic prin care procurorul şi părţile pot invoca lipsa de competenţă a instanţei sesizate cu
judecarea cauzei penale. Codul de procedură penală stabileşte momentul până la care pot fi ridicate excepţiile
de necompetenţă, în cursul procesului penal. Astfel, excepţia de necompetenţa materială şi după calitatea
persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. După
pronunţarea hotărârii de către prima instanţă de judecată, lipsa de competenţă se invocă prin intermediul căii de
atac sau poate fi luată în considerare, din oficiu, de către instanţa de control judiciar. Excepţia de necompetenţa
teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. Aşadar,
excepţia de necompetenţa teritorială trebuie ridicată înainte de începutul cercetării judecătoreşti. Nerespectarea
acestui termen, atrage decăderea din exerciţiul dreptului, astfel că instanţa trebuie să respingă excepţia, ca fiind
tardiv invocată. În urma verificării competenţei, prin ambele modalităţi de autocontrol, există două posibilităţi:
- fie instanţa constată că este competentă, caz în care continuă judecarea cauzei,
- fie instanţa constată că nu este competentă, se dezinvesteşte şi trimite cauza instanţei competente (prin
declinarea competenţei).
Declinarea de competenţă
În urma verificării competenţei, din oficiu sau la cerere, instanţa poate constata că nu este competentă, potrivit
legii, să judece cauza cu care a fost legal sesizată. În acest caz, instanţa îşi declină competenţa în favoarea
instanţei de judecată pe care o apreciază ca fiind competentă.
Instanţa de judecată care îşi declină competenţa, trimite dosarul instanţei de judecată competentă, prin hotărârea
de declinare. Declinarea de competenţă constituie o dezinvestire a instanţei, astfel că hotărârea de declinare este
o sentinţă, care nu este supusă apelului şi nici recursului. Sentinţa de declinare a competenţei are un dublu
efect: de dezinvestire a instanţei ce dispune declinarea de competenţă şi de investire a instanţei arătată ca fiind
competentă, prin hotărârea de declinare. Instanţa sesizată în urma declinării competenţei este obligată să-şi
verifice competenţa, învestindu-se cu judecarea cauzei, dacă se consideră competentă, sau declinându-şi, la
rândul ei, competenţa, fie în favoarea instanţei care i-a trimis cauza, fie la o altă instanţă. În cazul în care
instanţa se învesteşte cu judecarea cauzei, se pune problema dacă actele şi măsurile dispuse de instanţa
desesizată pot fi folosite sau nu. Codul nostru de procedură penală prevede o reglementare distinctă, în funcţie
de felul competenţei care a determinat declinarea. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială
sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine
măsurile dispuse de instanţa desesizată. În cazul declinării pentru necompetenţa teritorială, instanţa căreia i s-a
trimis cauza are obligaţia să menţină actele îndeplinite şi măsurile luate de instanţa care a dispus declinarea de
competenţă.
Conflictele de competenţă
Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia juridică în care două sau mai multe instanţe se recunosc
competente a judeca aceeaşi cauză, ori îşi declină competenţa, una alteia. Pentru existenţa conflictului de
competenţă se cer îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe un conflict de competenţă între două sau mai multe instanţe. Acest conflict apare, de regulă, între
două sau mai multe instanţe care, simultan sau succesiv, se declară competente sau îşi declină competenţa într-o
anumită cauză.
b) asumarea sau declinarea competenţei. Instanţele penale aflate în conflict trebuie să-şi asume competenţa
(conflict pozitiv de competenţă) sau să-şi decline competenţa (conflict negativ de competenţă) de a judeca
aceeaşi cauză.
- conflictul pozitiv de competenţă există atunci când două sau mai multe instanţe judecătoreşti, sesizate cu
judecarea aceleiaşi cauze penale, se recunosc competente a o judeca.
- conflictul negativ de competenţă există atunci când două sau mai multe instanţe îşi declină, succesiv, una în
favoarea celeilalte, competenţa de judecare a aceleiaşi cauze.
c) identitatea cauzei. Instanţele aflate în conflict de competenţă trebuie să se considere competente
sau necompetente de a judeca aceeaşi cauză.
Procedura de rezolvare a conflictului de competenţă. Conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor în conflict. Instanţa ierarhic superioară comună
(regulator de competenţă) va fi determinată în funcţie de gradul, categoria şi raza teritorială a instanţelor aflate
în conflict. În caz de conflict de competenţă între instanţe de aceeaşi categorie şi de acelaşi grad (între două
judecătorii) din raza teritorială a aceluiaşi tribunal, instanţa ierarhic superioară comună este tribunalul.
Conflictul de competenţă ivit între două judecătorii din raza unei curţi de apel va fi soluţionat de către aceasta,
iar dacă nu sunt din raza unei curţi de apel, competentă va fi Î.C.C.J. Conflictul de competenţă ivit între o
instanţă civilă şi una militară va fi soluţionat de Î.C.C.J.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se face, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a
declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă
competenţa. Sesizarea se poate face, în toate cazurile, de procuror sau părţi. Ca şi oricare altă instanţă sesizată,
instanţa superioară comună este obligată să-şi verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de
sesizare. Dacă va constata că nu este competentă să soluţioneze conflictul, îşi va declina competenţa în favoarea
instanţei pe care o consideră competentă. Dacă se consideră competentă, în urma sesizării, până la soluţionarea
conflictului pozitiv de competenţă, judecata la instanţele aflate în conflict se suspendă. De la această regulă,
există o singură excepţie, cu privire la măsurile şi actele ce reclamă urgenţă (cum sunt măsurile preventive).
Acestea se vor dispune sau vor fi efectuate de către instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat
competentă cea din urmă. Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflictului de competenţă, cu
citarea părţilor. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de
competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţa superioară
comună, trimite dosarul instanţei superioare comune. Dacă este competentă să soluţioneze conflictul, prin
hotărârea pe care o pronunţă, se va indica instanţa competentă, căreia i se va trimite cauza spre judecată.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are caracterul unei decizii, care nu poate fi supusă unei
căi de atac. Hotărârea instanţei regulator de competenţă, prin care s-a stabilit instanţa competentă, are două
efecte:
- este atributivă de competenţă, în sensul că instanţa căreia i s-a trimis cauza, prin hotărârea de stabilire a
competenţei, nu se mai poate declara necompetentă. Prin excepţie, dacă în urma completării cercetării
judecătoreşti rezultă o noua situaţie de fapt, care determină o altă încadrare juridică, de competenţa altei
instanţe, instanţa îşi poate declina din nou competenţa. Noua situaţie de fapt este dată de împrejurările sau
circumstanţele care rezultă din completarea cercetării judecătoreşti (şi nu din lucrările deja existente la dosar) şi
care sunt de natură să schimbe încadrarea juridică iniţială a faptei, astfel că fapta, în noua ei încadrare, este de
competenţa materială a altei instanţe.
-al doilea efect priveşte actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată. Instanţa căreia i s-a trimis
cauza poate folosi actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa desesizată.
Incompatibilitatea
Desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal presupune ca membrii unui organ judiciar să îşi exercite
atribuţiile temeinic şi legal, în condiţiile stabilite prin lege. Exercitarea temeinică şi legală a acestor atribuţii
implică îndeplinirea unor condiţii privitoare la obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar, probitatea lor
social-morală (încrederea cetăţenilor în organele judiciare care înfăptuiesc justiţia) şi calificarea profesională
(suficienta pregătire teoretică şi practică) a acestora. Din momentul începerii unui proces penal, pot apărea
situaţii sau împrejurări de natură să provoace neîncredere, suspiciune cu privire la obiectivitatea şi
imparţialitatea organelor judiciare care îşi exercită atribuţiile în acea cauză penală. Pentru prevenirea sau
înlăturarea unor astfel de situaţii sau cauze de suspiciune, în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate ar
fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut mai multe remedii procesuale, cum sunt: incompatibilitatea, abţinerea,
recuzarea şi strămutarea.
Incompatibilitatea este situaţia în care se poate afla un subiect procesual, atunci când, într-o anumită cauză la
care participă, este susceptibil de a fi bănuit, pentru anumite cauze expres prevăzute de lege, de imparţialitate
sau lipsă de obiectivitate. În aceste situaţii, subiectul procesual incompatibil nu îşi mai poate exercita atribuţiile
în cauza respectivă, fiind împiedicat să mai participe la desfăşurarea activităţii procesuale din acel proces.
Dispoziţiile referitoare la incomptibilitate sunt incidente în cazul următorilor subiecţi procesuali: judecătorul,
procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent, grefierul, expertul şi interpretul.
Incompatibilitatea judecătorilor. Judecătorii sunt incompatibili în următoarele cazuri:
1. Rudenia. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de
judecată. Raţiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în influenţa pe care ar putea să o exercite un
soţ sau o rudă apropiată, asupra celuilalt soţ sau, respectiv, rudă apropiată, cu privire la modul de soluţionare a
cauzei. Cauza de incompatibilitate este incidenţă în orice stadiu al procesului şi la orice instanţă, indiferent de
gradul sau categoria ei. Incompatibilitatea există, chiar dacă soţii sunt în proces de divorţ, până la rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ.
2. Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze,
într-o instanţă superioară, sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după
casarea cu trimitere în recurs. Pentru a fi incident acest caz de incompatibilitate, este necesar ca judecătorul să fi
luat parte la soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că, în calitate de membru al completului de judecată, a
participat la dezbaterile cauzei, la deliberare şi a semnat minuta care constată rezultatul deliberării,
pronunţându-se asupra existenţei infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a răspunderii sale penale şi a aplicării
sancţiunilor.
În practica judiciară, s-a admis că nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul a participat doar la
unele termene la care s-a dispus amânarea, s-a pronunţat asupra unor chestiuni prealabile sau a dispus
restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi. De asemenea, s-a decis că nu este incompatibil
judecătorul care a judecat o cerere de liberare condiţionată, în fond ori în recurs, atunci când judecă o nouă
cerere cu acelaşi obiect, pentru că această nouă cerere are la bază alte împrejurări şi temeiuri.
3. Judecătorul care şi-a exprimat, anterior, părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.
Părerea exprimată anterior trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauză (cu privire la
vinovăţia inculpatului sau existenţa infracţiunii), iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de
ex., luarea unor măsuri asigurătorii, extinderea din oficiu a acţiunii penale sau a procesului penal).
De asemenea, s-a decis că există antepronunţare şi, deci, incompatibilitate de a judeca cauza, dacă
judecătorul a dispus, anterior, în aceeaşi cauză, arestarea preventivă, iar, în motivarea încheierii, a reţinut sau a
lăsat să se înţeleagă că învinuitul sau inculpatul arestat este autorul faptei imputate. Exprimarea părerii poate
avea loc în cursul desfăşurării procesului (de ex., respingând o excepţie, judecătorul îşi exprimă părerea,
indirect, şi cu privire la vinovăţia inculpatului), sau în afara desfăşurării procesului penal (cu ocazia unei
convorbiri particulare).
Indiferent dacă este în cursul sau în afara desfăşurării procesului penal, părerea trebuie să fie
exprimată anterior dezbaterilor judiciare şi pronunţării hotărârii.
Alte cauze de incompatibilitate.
1. Judecătorul care a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în
fond în calitate de procuror la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul
urmăririi penale. Judecătorul libertăţilor şi detenţiei nu poate, sub sancţiunea nulităţii, să participe la judecarea
cauzelor penale pe care le-a cunoscut. Raţiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în faptul că
procurorul care pune în mişcare acţiunea penală, dispune trimiterea în judecată sau pune concluzii în fond în
faţa instanţei, îşi exprimă, prin aceste activităţi procesuale, o părere anticipată asupra soluţiei care ar putea fi
dată în cauză. Punerea de concluzii în fond trebuie înţeleasă în sensul că procurorul s-a pronunţat asupra
existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului şi asupra aplicării legii penale, nu şi atunci când pune concluzii în
chestiuni incidente sau în cereri privind desfăşurarea judecăţii.
2. Fost reprezentant sau apărător. Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi nu
poate participa, în aceeaşi cauză, ca judecător. Incompatibilitatea există, chiar dacă judecătorul, în calitate de
apărător al vreuneia dintre părţi, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, fiind suficient să fi fost angajat
sau desemnat ca apărător (nu are importanţă durata acestei calităţi). Raţiunea acestei incompatibilităţi se
bazează pe realitatea că cele două poziţii, de judecător şi apărător, sunt de neconciliat. Această incompatibilitate
garantează respectarea principiului separaţiei funcţiilor de judecare de cele de apărare.
3. Fost expert sau martor. Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost expert sau martor în
cauza respectivă. Acest caz de incompatibilitate se bazează pe ideea că judecătorul care trebuie să efectueze
operaţiunea de apreciere a probelor, nu poate fi persoana care a procurat vreo probă (în calitate de expert) sau a
servit ca mijloc de probă (declaraţia în calitate de martor). Pentru existenţa acestui caz de incompatibilitate, nu
interesează conţinutul declaraţiilor făcute de martor sau al concluziilor înfăţişate de expert.
4. Interesat în cauză. Judecătorul este incompatibil a judeca, dacă în cauza respectivă există împrejurări din care
rezultă că este interesat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Interesul poate fi de orice natură
(material, dar şi psihic) şi ori de câte ori o persoană invocă şi face dovada unor asemenea împrejurări, există
incompatibilitate. Interesul poate fi direct (când judecătorul, soţul acestuia ori o rudă apropiată figurează ca
parte în cauza respectivă) sau indirect (când soţul sau o rudă apropiată figurează ca reprezentant sau apărător al
vreuneia din părţi). În privinţa împrejurărilor din care ar rezulta interesul, acestea pot fi diverse: are un proces
similar la o altă instanţă, are calitatea de tutore al uneia din părţi, este debitorul sau creditorul uneia din părţi
etc.
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului

Procurorul, magistratul-asistent sau grefierul de şedinţă nu pot participa la judecarea unei cauze dacă sunt soţi
sau rude apropiate între ei sau cu vreunul dintre membrii completului de judecată. Alte cazuri de
incompatibilitate pentru aceştia:
- au avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi;
- au avut calitatea de expert sau martor;
- există împrejurări din care rezultă că sunt interesaţi, sub orice formă, ei, soţul sau vreo rudă apropiată.
- procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la
judecarea ei în căile de atac;
- persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea
acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de către instanţă.
Incompatibilitatea expertului şi interpretului. Dispoziţiile privitoare la incompatibilitate se aplică în mod
corespunzător, expertului şi interpretului. Excepţie: un expert sau interpret poate participa, în această calitate,
de mai multe ori în aceeaşi cauză.
Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză, legea acordând întâietate calităţii de
martor.
Invocarea excepţiei de incompatibilitate
Cauza de incompatibilitate poate fi adusă la cunoştinţa preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează
cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, fie prin încunoştiinţarea făcută de persoana incompatibilă
(abţinere), fie prin denunţarea cauzei de incompatibilitate de către vreuna din părţi (recuzare). Ambele mijloace
de invocare a excepţiei de incompatibilitate au în vedere obţinerea aceluiaşi rezultat: înlăturarea persoanei
incompatibile.
Abţinerea. Abţinerea presupune cunoaşterea de către persoana incompatibilă a cauzei de incompatibilitate în
care se află. Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care
supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal,
cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Obligaţia de abţinere operează din
momentul în care persoana incompatibilă cunoaşte cauza de incompatibilitate ce ar putea fi invocată împotriva
sa. Declaraţia de abţinere poate fi retrasă:
- atunci când a fost făcută din eroare (retragerea declaraţiei trebuie să aibă loc înainte ca instanţa să hotărască
asupra abţinerii);
- în cursul judecăţii, dacă dispare cauza de incompatibilitate.
Recuzarea. Recuzarea reprezintă un mod subsidiar de invocare a excepţiei de incompatibilitate, deoarece
intervine atunci când persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere. Prin recuzare, oricare dintre
părţi12 îşi manifestă voinţa, printr-o cerere, ca persoana incompatibilă să fie înlăturată de la judecarea cauzei.
Cererea de recuzare poate fi făcută, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, şi se poate formula
oral sau scris. Cererea trebuie să cuprindă manifestarea de voinţă a părţii de a recuza o anumită persoană şi să
indice cazul de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării. Recuzarea trebuie să aibă loc de îndată ce
partea a aflatdespre existenţa cazului de incompatibilitate. În literatura juridică, s-a arătat că după pronunţarea
hotărârii nu mai există posibilitatea recuzării.
Procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere şi a cererii de recuzare. Abţinerea sau recuzarea
judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă
secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se
menţin. Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea corectă a cazului
de incompatibilitate în care se află fiecare judecător. Abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, în cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea,
desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs abţinerea sau
recuzarea. După examinarea, în şedinţă secretă, a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, instanţa se
pronunţă printr-o încheiere, fie în sensul admiterii, fie al respingerii abţinerii sau recuzării. În cazul admiterii
abţinerii sau recuzării, persoana incompatibilă va fi înlăturată definitiv de la judecarea cauzei, iar, în cazul
respingerii, persoana respectivă va participa, în continuare, la judecarea cauzei. Încheierea prin care s-a admis
sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac. În
cursul urmăririi penale, abţinerea sau recuzarea persoanei care efectuează cercetarea penală, ori a procurorului,
se soluţionează de către procurorul care supraveghează cercetarea penală sau de procurorul ierarhic superior.
Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează, fie acestei persoane,
fie procurorului. Atunci când cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este
obligată să o înainteze, împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ere, procurorului, fără a întrerupe
cursul cercetării penale. Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă.
Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de
procurorul ierarhic superior. Cererea de recuzare sau declaraţia de abţinere a expertului sau interpretului se

12
Legea nu prevede posibilitatea de a cere recuzarea şi pentru procuror.
soluţionează în aceleaşi condiţii, sus-menţionate, funcţie de faza procesuală în care intervine abţinerea sau
recuzarea.
Sancţiunea incompatibilităţii. Codul actual de procedură penală nu prevede expres nicio sancţiune a
incompatibilităţii sau pentru partea care a făcut cererea de recuzare cu rea-credinţă (în scopul tergiversării
cauzei sau în scop şicanator). În ipoteza în care cauza a fost soluţionată cu participarea unei persoane
incompatibile, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în acel moment se menţin.
Desigur, aceasta înseamnă că menţinerea sau desfiinţarea actelor îndeplinite şi măsurilor dispuse depinde de o
verificare şi apreciere a acestor acte, sub aspectul dacă legalitatea şi corectitudinea lor a fost sau nu afectată de
prezenţa în complet a persoanei incompatibile.

PROBELE Şl MIJLOACELE DE PROBĂ

PROBELE

Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se naşte obligaţia pentru stat, ca titular al ordinii de drept, ca prin organele
de urmărire penală sa constate dacă infracţiunea există, să-l identifice pe făptuitor şi să verifice dacă există sau
nu temeiuri de trimitere în judecată. Ulterior, dacă se dispune trimiterea în judecată, instanţei îi revine obligaţia
de a verifica, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, dacă învinuirea adusă inculpatului
prin actul de sesizare este sau nu întemeiată şi dacă există temeiuri de condamnare. Constatarea tuturor acestor
împrejurări se realizează prin activitatea de probaţiune, în care organele judiciare se servesc de probe, obţinute
prin mijloacele de probă.
Probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt (realităţi, întâmplări, împrejurări), care, datorită
relevanţei lor informative, servesc la aflarea adevărului şi la justa rezolvare a unei cauze penale. Ele au menirea
de a pune în lumină adevărul real cu privire la o învinuire concretă, evidenţiind, fie vinovăţia, fie inocenţa celui
pus sub acea învinuire.
Etimologic, noţiunea de probă provine din cuvântul latin „proba" (are, avi, atum) care înseamnă a dovedi şi de
la „probatio" care înseamnă dovadă.
Codul de procedură penală român stabileşte că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Constituie probă
orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Elementele de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor care trebuie
constatate. Probele ajung la cunoştinţa organelor judiciare prin mijloacele prevăzute de lege, denumite mijloace
de probă. Mijloacele de probă sunt, aşadar, mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt
ce pot servi ca probe.
Importanţa probelor în procesul penal. Normele privitoare la instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor
de probă prezintă o deosebită importanţă, deoarece întregul proces penal se bazează pe sistemul probelor şi a
mijloacelor de probă. În dreptul nostru procesual penal a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În
acest sistem, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organele de
urmărire penală sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării
adevărului.
S-a renunţat, astfel, la vechea reglementare, potrivit căreia aprecierea probelor se făcea conform convingerii
organelor judiciare, formată în urma examinării tuturor probelor administrate, şi conducându-se după conştiinţa
lor. Prin noua reglementare, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, înlăturându-se sintagma
„intimei lor convingeri" care contravenea dispoziţiilor legii fundamentale.
Activitatea de probaţiune şi rolul ei în procesul penal. Probaţiunea este acea activitate fundamentală şi
complexă, care revine organelor judiciare, de a stabili adevărul în cauza penală, prin mijloacele prevăzute de
lege şi cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale referitoare la obţinerea acestor mijloace.
Activitatea de probaţiune din faza de urmărire penală se deosebeşte de activitatea de probaţiune din faza
cercetării judecătoreşti, prin anumite particularităţi, referitoare la:
- obiectul acesteia;
- modalităţile de obţinere a probelor;
- rolul şi funcţiile probelor, precum şi scopul acestora.
În faza de urmărire penală, ea constă în obligaţia de a descoperi şi strânge, prin mijloacele prevăzute de lege, a
tuturor dovezilor pentru stabilirea adevărului privitor la existenţa sau inexistenţa faptei penale, pentru
identificarea autorului acesteia şi pentru stabilirea răspunderii acestora, cu scopul de a se constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
În faza de judecată, activitatea de probaţiune constă în obligaţia instanţei de a verifica în şedinţă publică, în
mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, legalitatea şi temeinicia probelor pe care se bazează actul de trimitere în
judecată (rechizitoriul) şi în obligaţia de a administra, din oficiu, ori la cererea procurorului şi părţilor orice alte
probe necesare pentru stabilirea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, la stabilirea vinovăţiei şi
a răspunderii fiecărei persoane inculpate, în scopul de a se constata dacă există sau nu temeiuri de condamnare
şi de a se pronunţa o soluţie temeinică şi legală.
Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite într-o cauză penală formează obiectul probaţiunii, iar dovedirea
acestora se face prin intermediul mijloacelor de probă şi cu ajutorul procedeelor probatorii.
Particularităţile activităţii de probaţiune în raport de fazele procesului penal
Particularităţile activităţii de probaţiune în faza de urmărire penală:
1. Obiectul urmăririi penale constă într-o activitate de strângere a probelor necesare cu privire la trei aspecte
fundamentale:
- pentru a se stabili dacă a fost săvârşită sau nu o infracţiune;
- pentru a se identifica făptuitorii;
- pentru a se stabili dacă există condiţiile şi temeiurile necesare tragerii la răspundere penală.
2. Scopul probelor descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale este acela de a se constata dacă există sau nu
temeiuri de trimitere în judecată. Probele descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept
temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, decât dacă ele sunt verificate în mod nemijlocit, oral şi
contradictoriu, în şedinţa publică, de către instanţa de judecată, prin administrarea lor în cursul cercetării
judecătoreşti. Numai în urma verificării lor, prin operaţiunea de administrare, specifică fazei de cercetare
judecătorească, în condiţiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată, instanţa va
putea decide, în urma operaţiunii de evaluare si apreciere, care dintre probe exprimă adevărul, şi le va putea
reţine, în consecinţă, motivat, ca suport al unei hotărâri judecătoreşti, de condamnare, achitare etc.
3. Operaţiunea prin care organul de urmărire penală constată şi stabileşte existenţa sau inexistenţa infracţiunii,
identificarea autorului şi stabilirea răspunderii acestuia este o activitate de descoperire şi strângere a probelor, şi
nu una de administrare a probelor. Organul de urmărire penală adună probele, atât în favoarea, cât şi în
defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Specificul activităţii de probaţiune, particularităţile şi rolul ei în faza de judecată. Instanţa de fond îşi formează
convingerea, pe baza probelor administrate, în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu, iar după
epuizarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, pronunţă, motivat, condamnarea, achitarea sau
încetarea procesului penal.
Instanţa de apel şi recurs, judecând apelul şi recursul, verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi
materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, şi poate da o nouă apreciere probelor din dosar şi
poate administra orice noi probe necesare.
Specificul probelor administrate şi apreciate în cursul fazei de judecată se referă la următoarele:
1) obligaţia instanţei de a verifica temeinicia şi legalitatea probelor strânse în cursul urmăririi penale invocate în
rechizitor, ca suport al trimiterii în judecată, prin administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi
contradictoriu, pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare. Concret, verificarea constă în
următoarele:
- obligaţia instanţei de a asculta toţi martorii audiaţi în cursul urmăririi penale, pe ale căror declaraţii se bazează
trimiterea în judecată. Când ascultarea unor martori, dintre cei pe ale căror declaraţii se bazează trimiterea în
judecată, nu este posibilă, instanţa este obligată să dea citire depoziţiilor acestor martori din cursul urmăririi
penale, în şedinţă publică, şi să pună în discuţia contradictorie a părţilor conţinutul acestor declaraţii, iar apoi,
să-şi formeze convingerea privitor la aceste declaraţii.
- verificarea legalităţii asupra modului cum au fost obţinute mijloacele de probă care au constituit temei al
trimiterii în judecată (declaraţiile părţilor, interceptările şi înregistrările audio sau video, obiectele şi înscrisurile
ridicate, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, expertizele, cercetările la faţa locului, etc). Mijloacele
de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
- verificarea conţinutului probelor strânse în cursul urmăririi penale, sub aspectul faptului dacă exprimă sau nu
adevărul.
Omisiunea instanţei de a se conforma obligaţiei de a verifica legalitatea şi temeinicia probelor strânse în faza
nepublică a procesului penal şi practica greşită de a se pronunţa numai pe baza probelor descoperite şi strânse la
urmărirea penală, reprezintă motive de desfiinţare a hotărârii în apel şi de casare a hotărârii în recurs, cu
consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru că aceste probe nu au servit decât drept temei de trimitere în
judecată şi nicidecum pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
2) obligaţia instanţei de a administra, din oficiu şi la cererea părtilor, orice alte probe necesare aflării
adevărului;
3) obligaţia instanţei de a încuviinţa probele pertinente şi concludente necesare verificării apărărilor invocate de
inculpat;
4) obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul.
Obiectul probaţiunii
Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea
soluţionării cauzei penale. În obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de fapt; normele
juridice nu trebuie dovedite, întrucât se prezumă că ele sunt cunoscute de către organele judiciare şi
participanţii la procesul penal. La această regulă, există însă şi unele excepţii. De exemplu, existenţa şi
conţinutul unei norme de drept străin trebuie dovedite, deoarece nu se poate pretinde cunoaşterea legilor străine.
Cunoaşterea obiectului probaţiunii are deosebită importanţă pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor
penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit, fixând limitele cercetării, pentru organele judiciare.
Obiectul probaţiunii poate fi generic sau abstract, atunci când există categorii de fapte sau împrejurări de fapt ce
trebuie dovedite în orice cauză penală, şi concret, atunci când faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie
dovedite sunt specifice unor anumite cauze penale. Obiectul generic al probaţiunii presupune cunoaşterea şi
stabilirea, de către organele judiciare, a următoarelor aspecte:
- în primul rând, a existenţei tuturor elementelor care alcătuiesc conţinutul juridic şi constitutiv al infracţiunii
(situaţia premisă, elementele laturii obiective şi subiective, eventualul mobil sau scop);
- împrejurările care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei, ori eventualele cauze justificative;
- eventualele cauze care înlătură răspundere penală;
- circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală a făptuitorului;
- urmările infracţiunii (cunoaşterea acestora poate fi necesară pentru încadrarea juridică a faptei şi pentru
stabilirea cuantumului despăgubirilor);
- date referitoare la părţi (cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana inculpatului, atitudinea sa după
săvârşirea faptei, antecedentele penale etc. fiind un criteriu pentru individualizarea pedepsei);
- factorii care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracţiunii.
Obiectul concret variază în funcţie de specificul fiecărei infracţiuni (de exemplu, în cazul infracţiunii de
delapidare, va fi necesar să se dovedească calitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ).
Dată fiind dinamica desfăşurării procesului penal, obiectul probaţiunii poate fi modificat, prin restrângerea sau
prin extinderea învinuirii, legea permiţând dovedirea unor fapte şi împrejurări şi după pronunţarea unei hotărâri
definitive.
Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite în
cursul procesului penal se pot referi atâţ la fondul cauzei (învinuirea formulată împotriva unei persoane), cât şi
la normala desfăşurare a procesului.
Între faptele care se referă la fondul cauzei se disting două categorii: faptele principale şi faptele probatorii:
- faptele principale reprezintă chiar obiectul procesului penal: existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea
făptuitorului, dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, stabilirea răspunderii penale a acestuia.
Faptele principale, prin cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le furnizează, pot conduce singure la
rezolvarea cauzei penale.
- faptele probatorii (res probantes) sunt acelea prin intermediul cărora se pot stabili, pe cale indirectă, faptele
principale. Prin informaţiile pe care le conţin, faptele probatorii, numite şi probe indirecte sau indicii, pot
conduce, prin coroborare cu alte dovezi, directe sau indirecte, la constatarea existenţei sau inexistenţei
infracţiunii (spre ex., existenţa unor relaţii conflictuale între autor şi victimă, existenţa la locul faptei a unor
obiecte aparţinând inculpatului).
Faptele similare, auxiliare şi negative. Faptele similare sunt acelea săvârşite anterior de învinuit sau inculpat,
care se aseamănă cu faptele care formează obiectul probaţiunii într-o anumită cauză, fără a se afla, însă, într-un
raport de conexitate cu acestea (de ex., condamnarea anterioară a inculpatului pentru o faptă de aceeaşi natură
nu poate constitui obiect al probaţiunii, dar este o circumstanţă de care se va ţine seama în momentul
individualizării pedepsei).
Faptele auxiliare constau din împrejurări care atestă exactitatea sau inexactitatea unor probe. Ele pot forma
obiect al probaţiunii, atunci când servesc, implicit, la constatarea exactă a faptului principal (de exemplu,
declaraţia unei persoane cu privire la sinceritatea depoziţiei unui martor).
Faptele negative, cu conţinut nedeterminat, nu pot face obiectul probaţiunii (de exemplu, nu se poate proba că
inculpatul nu a fost niciodată într-o anumită localitate). Când fapta negativă este determinată, proba poate fi
făcută printr-un fapt pozitiv (de exemplu, se poate dovedi că inculpatul, într-o anumită zi, nu se afla în
localitatea unde s-a săvârşit infracţiunea, dacă face dovada faptului că în acea zi se afla în altă localitate -
alibiul).
Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii. În principiu, într-un proces penal, este
admisibilă orice probă concludentă şi utilă. Această regulă cunoaşte două limitări: una legală şi alta impusă de
concepţiile noastre despre lume şi societate. Astfel:
- în anumite situaţii, dovedirea unor fapte sau împrejurări de fapt este interzisă expres prin lege. În cazul
infracţiunilor de insultă şi calomnie, proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dar numai dacă
afirmaţia sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim;
- nu pot fi dovedite faptele sau împrejurările contrare concepţiei ştiinţifice despre lume şi societate sau
normelor morale. Astfel, nu poate fi admisă dovada că moartea unei persoane a fost provocată de stafii,
fantome sau vrăji.
Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite. Există unele fapte şi împrejurări pe care legea ori
cunoştinţele noastre despre lume şi societate, le consideră existente sau inexistente, nemaifiind necesară
dovedirea lor;
- prezumţiile legale absolute nu admit proba contrară. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal, legea prezumând lipsa de discernământ a acestuia, astfel că o expertiză medico-legală care să
ateste contrariul este inutilă. Prezumţiile legale relative, pot fi, însă, răsturnate prin proba contrarie. Astfel,
prezenţa lipsei de discernământ a minorilor între 14 şi 16 ani poate fi înlăturată, pe baza unei expertize.
- faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare, dobândite din experienţa vieţii, şi nu trebuie
dovedite. De exemplu, nu va trebui dovedit că la ora 24 este noapte, pentru a se reţine circumstanţa agravantă.
- faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi
generală sau locală. Astfel, este de notorietate generală faptul că, atunci când, din probe, rezultă că în momentul
săvârşirii furtului afară era lumină, înseamnă că infracţiunea de furt a fost comisă în timpul zilei. Un fapt
cunoscut de locuitorii unui oraş este, însă, de notorietate locala (de exemplu, faptul că o stradă este aglomerată
în timpul zilei). Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în funcţie de împrejurarea căreia
i se conferă relevanţă informativă şi de gradul de instrucţie al subiectului faţă de care se apreciază notorietatea;
- faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la existenţa cărora părţile sunt de acord. Cu toate acestea,
dacă aceste fapte sunt esenţiale în soluţionarea cauzei, ele trebuie dovedite de organele judiciare.
Cerinţele probelor. Pentru a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, probele13 trebuie să întrunească
anumite cerinţe: să fie admise de lege (admisibilitatea), să aibă legătură cu soluţionarea procesului (pertinenta),
să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenta) şi să fie necesară administrarea lor (utilitatea).
1. Admisibilitatea este însuşirea probei de a putea fi admisă spre a contribui la aflarea adevărului. De exemplu,
proba verităţii, în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie, este condiţionată de apărarea unui interes legitim.
2. Pertinenţa. Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu
obiectul probaţiunii. Nu orice probă pertinentă contribuie la soluţionarea unei cauze penale, ci numai acelea
concludente.
3. Concludenta. Probele sunt concludente atunci când servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care
depinde justa soluţionare a cauzei. Cu alte cuvinte, o probă este concludentă atunci când serveşte la constatarea
unor fapte sau împrejurări care fac parte din obiectul probaţiunii. Probele concludente sunt şi pertinente, dar nu
toate probele pertinente sunt şi concludente.
Concludenta unei probe se apreciază de către organele judiciare, în momentul admiterii sau respingerii probei,
înainte de a dispune administrarea ei, şi nu în raport de rezultatul obţinut după administrarea ei.

13
Cele strânse în cursul urmăririi penale sau cele care se administrează în faza de judecată.
În cursul procesului penal, părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, iar cererea pentru administrarea
unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă.
4. Utilitatea. Probele sunt utile atunci când au calitatea de a lămuri anumite fapte şi împrejurări care nu au fost
stabilite prin alte probe. Sunt utile şi trebuie, deci, administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că
o probă utilă este şi o probă concludentă. Nu orice probă concludentă este, însă, şi utilă (o probă concludentă,
dar care a fost deja administrată, este inutilă).
Clasificarea probelor. Criteriile în funcţie de care sunt clasificate probele sunt: funcţia procesuală pentru care
intervin, izvorul din care provin şi legătura lor cu obiectul probaţiunii.
1. După funcţia procesuală, probele pot fi în sprijinul învinuirii sau în sprijinul apărării. Probele în acuzare sunt
cele care servesc la dovedirea vinovăţiei făptuitorului şi la existenţa circumstanţelor agravante. Probele în
apărare tind să dovedească nevinovăţia făptuitorului sau existenţa unor circumstanţe atenuante.
2. După izvoarele (sursa) lor, probele pot fi imediate şi mediate. Probele imediate sunt acele elemente de fapt,
obţinute de organele judiciare dintr-o sursă directă, mijlocită („prima sursă"), cum ar fi relatările unui martor
ocular, conţinutul unui înscris original, rezultatul examinării directe a mijloacelor materiale de probă etc.
Probele mediate (secundare, mijlocite) sunt probele care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, cum ar fi
relatările unui martor despre împrejurări pe care le-a auzit de la o altă persoană.
În practică, este de preferat să se obţină probe imediate, deoarece cu cât intervin mai multe verigi faţă de prima
sursă, cu atât este mai puţină siguranţă cu privire la exactitatea probei. În acest scop, organele judiciare trebuie
să verifice sursele probelor mediate, cu deosebită minuţiozitate, pentru ca faptele şi împrejurările dovedite şi
stabilite prin intermediul acestora să contribuie la aflarea adevărului.
3. După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în probe directe şi probe indirecte. Probele
directe sunt cele care dovedesc, în mod nemijlocit, vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului.
Astfel de probe sunt: relatările martorilor oculari, prinderea în flagrant delict. Probele indirecte sunt cele care
nu dovedesc nemijlocit existenţa sau inexistenţa faptei, vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului, dar care, prin
coroborare cu alte probe, pot conduce la concluzii privitor la existenţa sau inexistenţa faptului principal.
Constituie probe indirecte relaţiile conflictuale dintre inculpat şi victimă, găsirea la locul săvârşirii infracţiunii a
unui obiect aparţinând inculpatului etc.
În practica judiciară, probatoriul este format, atât din probe directe, cât şi indirecte. În principiu, s-a exprimat
opinia că o singură probă directă este suficientă pentru dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei ori a
vinovăţiei sau a nevinovăţiei. În ceea ce ne priveşte, considerăm că nu poate fi corect un asemenea răspuns.
Dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei, a vinovăţiei sau nevinovăţiei trebuie să fie certă, şi nu suficientă.
Or, pentru a se ajunge la o dovedire certă, organele judiciare trebuie să manifeste rol activ şi să administreze
toate probele necesare pînă la aflarea certă a adevărului.
Problema se complică în cazul probaţiunii prin probe indirecte. O singură probă indirectă nu va fi niciodată
suficientă pentru stabilirea faptului principal. Este necesar un ansamblu de probe indirecte, care să conducă, în
mod cert, prin coroborarea lor, la aceeaşi unică concluzie (cu excluderea oricărei alte posibilităţi). După
administrarea, verificarea şi evaluarea mai multor probe indirecte, judecătorul trebuie să ajungă la o singură
concluzie (singura care se poate desprinde), care să reiasă din înlănţuirea logică a acestora.
Soluţia unei cauze penale trebuie să fie întotdeauna unicul rezultat impus de probele obţinute legal, administrate
cu stricta respectare a legii, interpretate şi apreciate temeinic şi corect de către instanţă, şi care conferă
certitudinea adevărului privitor la toate aspectele obiectului probaţiunii.
Procedura probaţiunii.
1. Sarcina probaţiunii (onus probandi) este obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal, de
a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Această obligaţie revine, în principal, celui care
afirmă (actori incunbit probatio), adică, în procesul penal, subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală.
C.proc.pen. prevede că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală şi instanţei de
judecată.
În cazul în care s-au strâns probe despre existenţa faptei şi a vinovăţiei, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze netemeinicia lor (cel ce invocă o altă împrejurare este obligat, la rândul lui, să o dovedească). În lipsa
probelor de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa.
Învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi le revine dreptul (nu sarcina) de a dovedi împrejurările
pe care le invocă. În acest sens, C.proc.pen. prevede că, în cursul procesului penal, părţile pot propune probe si
cere administrarea lor.
În realizarea obligaţiei privind administrarea tuturor probelor necesare într-o cauză, organele judiciare trebuie
sprijinite de către persoanele care cunosc probe sau deţin mijloace de probă. În acest sens, C.proc.pen. instituie
obligaţia ca, la cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte
vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.
2. Procedura administrării probelor constă din descoperirea probelor (investigaţii proprii ale organelor de
urmărire penală, propuneri de probă din partea părţilor), dispunerea efectuării lor, care creează obligaţia
administrării lor, prin procedeele probatorii.
Codul de procedură penală a prevăzut, în mod expres şi limitativ, mijloacele de probă şi a reglementat
procedura de administrare a fiecărui mijloc de proba, stabilind procedeele şi condiţiile în care poate fi folosit.
În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală (procurorul şi organele de cercetare penală) au sarcina
de a descoperi şi strânge probele care trebuie administrate. În acest scop, organele de urmărire penală se pot
folosi de informaţiile pe care le conţin mijloacele prin care au fost sesizate (plângerea, denunţul), pot efectua
cercetări la faţa locului, pot chema şi asculta martori, pot dispune efectuarea de expertize etc. Obligaţia de
descoperire şi strângere a probelor se realizează, însă, şi prin posibilitatea acordată învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi de a propune probe şi a cere administrarea lor. În acest sens, cu ocazia ascultării învinuitului sau
inculpatului şi a celorlalte părţi, organul de urmărire penală întreabă pe cel ascultat cu privire la probele pe care
înţelege să le propună. Dacă probele propuse sunt concludente şi utile, organul de urmărire va dispune
admiterea şi administrarea lor.
În cursul judecăţii, administrarea probelor se face de către instanţa de judecată, în prezenţa procurorului, a
părţilor şi apărătorilor, în condiţii de oralitate, publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Instanţa are
obligaţia să verifice toate probele strânse în cursul urmăririi penale, care au constituit temei pentru trimiterea în
judecată, şi, în virtutea rolului ei activ, să dispună, din oficiu, sau la cerere, administrarea oricăror alte probe
noi, necesare aflării adevărului. Legea prevede posibilitatea, pentru procuror şi părţi, de a propune probe noi,
atât înainte de începerea cercetării judecătoreşti, cât şi în cursul desfăşurării acesteia, până în momentul
epuizării probaţiunii. Momentul epuizării probaţiunii este numai acel moment în care au fost administrate toate
probele necesare aflării adevărului, şi s-a ajuns la o concluzie certă cu privire la toate aspectele care interesează
obiectul probaţiunii. Instanţa va dispune, prin încheiere, administrarea tuturor probelor, dacă sunt concludente,
utile şi necesare lămuririi cauzei, sub toate aspectele.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în care descoperirea şi strângerea probelor sunt guvernate de regulile
specifice acestei faze, care este secretă, administrarea probelor în faza de judecată se face public, oral,
nemijlocit şi contradictoriu.
Incidenţa principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de administrare a probelor
Prezumţia de nevinovăţie. Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-
o hotărâre penală definitivă. Această dispoziţie legală consacră legislativ prezumţia de nevinovăţie, ca o
garanţie pentru cetăţenii nevinovaţi, împotriva erorilor judiciare.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească
nevinovăţia. În cazul în care organele judiciare aduc probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie. Probele de vinovăţie trebuie, însă, să fie certe, pentru a răsturna prezumţia de
nevinovăţie. În caz contrar, dacă există o îndoială asupra vinovăţiei, aceasta va profita inculpatului, conform
principiului „in dubio pro reo". Această regulă va opera doar atunci când organele judiciare au încercat toate
mijloacele de a ajunge la o certitudine, fie cu privire la vinovăţie, fie la nevinovăţie, prin înlăturarea îndoielii. În
acest sens, trebuie să se dispună, în toate cauzele, completarea cercetărilor, până când instanţa va putea
constata, cu certitudine, din probele administrate, vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului.
La pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se poate bizui pe probabilitate, ci pe convingerea că probele
reţinute reflectă adevărul.
Principiul respectării demnităţii umane. Eeste oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe. Totodată, este oprit a determina
o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, vor fi invalidate şi excluse din
categoria probelor care pot forma obiectul convingerii instanţei de judecată. Asemenea practici pot face şi
obiectul tragerii la răspundere penală (pentru infracţiunea de cercetare abuzivă sau tortură).
În literatura de specialitate, s-a discutat şi despre alte modalităţi care ar putea aduce atingere unor drepturi ale
persoanei de a face declaraţii după voinţa sa: dreptul la discreţie cu privire la secretul vieţii intime, al
corespondenţei, al convorbirilor telefonice. C.proc.pen. conţine reglementări exprese în privinţa interceptărilor
şi înregistrărilor audio sau video, care trebuie să se efectueze cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea
procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, şi celelalte reguli de bază ale procesului penal (legalitatea, aflarea adevărului, rolul activ al
organelor judiciare, dreptul de apărare) se regăsesc în reglementarea activităţii de probaţiune. Astfel, în
conformitate cu aceste principii, în activitatea de administrare a probelor vor putea fi folosite doar mijloacele de
probă limitativ prevăzute de C.proc.pen., în scopul obţinerii unor probe conforme cu realitatea. Organele
judiciare au obligaţia de a dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului, cu
privire la toate împrejurările cauzei, chiar dacă învinuitul sau inculpatul şi părţile nu şi-au exercitat dreptul de a
prezenta mijloace de probă, de a propune probe şi de a cere administrarea lor.
Unii autori au menţionat şi un alt principiu, cu respectarea căruia trebuie să se desfăşoare activitatea de
probaţiune: loialitatea (corectitudinea) în obţinerea probelor şi în interpretarea (aprecierea) lor.
Aprecierea probelor
Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune, prin care organele judiciare determină
măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanţă cu adevărul, în sensul că faptele şi
împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă. În urma acestui proces de evaluare şi
estimare a tuturor probelor administrate, trebuie să se desprindă o concluzie univocă, care să reflecte adevărul.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată, în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Organele judiciare sunt obligate să aprecieze probele, nu în raport de elementele abstracte prestabilite, ci de
încrederea că acestea reflectă adevărul cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau
inexistenţa vinovăţiei făptuitorului. Aprecierea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză
minuţioasă a materialului probator şi apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute, pe examinarea probelor în
ansamblul lor. Convingerea formată, în urma operaţiunii de apreciere a probelor, trebuie să fie întotdeauna
motivată, în mod clar, în aşa fel încât soluţia adoptată de procuror, în cursul urmăririi penale, sau pronunţată de
instanţă, la sfârşitul procesului, să reprezinte, pentru oricine, unicul rezultat impus de probele obţinute legal,
administrate cu respectarea riguroasă a legii, interpretate temeinic şi corect.

MIJLOACELE DE PROBĂ
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege, prin care se constată elementele de fapt ce pot
servi ca probe în procesul penal. Practic, informaţiile pe care le conţine o probă, referitoare la existenţa sau
inexistenţa infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia acesteia şi la
cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului, pot fi folosite în procesul penal doar prin
anumite activităţi, prevăzute de legiuitor pentru descoperirea lor. Aceste activităţi legale sunt mijloacele de
probă, prin care se descoperă sau se administrează probele în procesul penal.
Mijloacele de probă nu se confundă cu probele, acestea din urmă putând fi obţinute şi administrate doar prin
mijloace de probă.
Legislaţia procesual penală conţine o enumerare limitativă a mijloacelor de probă: declaraţiile învinuitului sau
ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile
martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Privitor la caracterul limitativ sau complet al enumerării mijloacelor de probă în C.pr.pen., au existat, în
doctrină, şi alte opinii. În acest sens, s-a exprimat opinia că enumerarea realizată de legiuitor este numai
exemplificativă. Considerăm că, din contră, legiuitorul modern a recurs la modalitatea unei enumerări complete
a mijloacelor prin care pot fi obţinute probele în procesul penal, pentru eliminarea erorilor şi abuzurilor
judiciare.
Aşa cum este ştiut, prezumţiile legale constituie o dispensă de probă, iar cele judiciare pot servi ca argumente
raţionale, pentru a demonstra valabilitatea celor rezultate dintr-o probă. Indiciile nu pot constitui mijloace de
probă, pentru că ele sunt simple surse de bănuială, care pot fi folosite pentru a se începe o activitate de căutare
şi strângere a probelor.
Loialitatea în obţinerea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în
procesul penal. Justificarea şi raţiunea acestui principiu îşi găseşte sursa în necesitatea de a se asigura garanţii
reale pentru descurajarea şi evitarea oricăror metode şi practici abuzive sau de incompetenţă, ori de
superficialitate în obţinerea mijloacelor de probă.
C.pr.pen. obligă organele judiciare la cunoaşterea riguroasă a dispoziţiilor legale privind modul de obţinere a
fiecărui mijloc de probă şi la respectarea strictă a procedurii prevăzută de lege în activitatea practică de căutare,
descoperire, strângere şi administrare a probelor. Nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea dispoziţiilor
prevăzute de lege pentru obţinerea oricărui mijloc de probă atrage invalidarea mijlocului de probă. Aşadar:
- orice mijloc de probă, obţinut prin nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege,
atrage lipsa de valoare probatorie a acestuia şi imposibilitatea folosirii lui în procesul penal. Această sancţiune
procesuală acţionează şi are efectele nulităţii absolute. Este suficient să se dovedească că mijlocul de probă
(declaraţia învinuitului sau inculpatului, a martorului, înregistrarea audio-video, expertiza, etc.) a fost obţinută
prin încălcarea dispoziţiilor care reglementează modul de obţinere a acestuia, pentru ca acesta să fie lipsit de
valoare probatorie, cu consecinţa de a nu putea fi folosit în procesul penal, fără a fi necesară dovada producerii
vreunei vătămări.
- în cazul în care obţinerea mijlocului de probă este făcută prin exercitarea de violenţe, presiuni, ameninţări ori
alte constrângeri, prin promisiuni sau îndemnuri, pe lângă sancţiunea procesuală a invalidării mijlocului de
probă, va putea fi atrasă şi răspunderea penală.
Atunci când, într-o cauză penală, se constată că un mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea legii, consecinţa
este excluderea acelui mijloc de probă din rîndul probelor ce pot constitui suportul probator al unei soluţii.
Clasificarea mijloacelor de probă
Mijloacele de probă sunt clasificate în: mijloace orale (declaraţiile părţilor), scrise (procese verbale etc),
materiale (corpuri delicte) şi tehnice (constatări tehnico-ştiinţifice, constatări medico-legale şi expertize).
Alături de aceste categorii de mijloace de probă, există şi cele preconstituite, create tocmai pentru eventualitatea
săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală (de exemplu, fişele de amprente digitale pentru identificarea
făptuitorilor care au lăsat astfel de urme). Pentru examinarea mijloacelor de probă, le vom grupa, funcţie de
procedeele de administrare folosite, în trei categorii:
- declaraţii ale părţilor şi martorilor (procedeul de obţinere fiind în principiu, ascultarea acestora);
- înscrisuri şi mijloace materiale de probă (procedeele de obţinere fiind cercetarea la faţa locului, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri şi percheziţia);
- constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală şi expertizele.
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, făcute în cursul
procesului penal, cu privire la fapta care formează obiectul cauzei, împrejurările în care a fost săvârşită, şi
învinuirea ce i se aduce constituie un important mijloc de probă, care poate servi la aflarea adevărului şi
soluţionarea unei cauze penale.
Dată fiind poziţia procesuală a învinuitului sau inculpatului în procesul penal (figura centrală, subiectul primar
al procesului penal), declaraţiile acestuia, în ipoteza că a comis fapta pentru care este învinuit, conţin şi oferă
organelor judiciare elemente de fapt esenţiale cu privire la faptele şi împrejurările a căror cunoaştere poate servi
la rezolvarea cauzei. Aceste declaraţii sunt folositoare organelor judiciare, chiar dacă învinuitul sau inculpatul
nu este autorul infracţiunii, deoarece sunt de natură a conduce la constatarea realităţii, adică a nevinovăţiei,
chiar dacă există probe care susţin învinuirea.
Relatările învinuitului sau inculpatului, fie că sunt sincere sau nu, sunt utile organelor judiciare, în ambele
situaţii, deoarece pot oferi indicii importante care să contribuie la aflarea adevărului.
În timp ce pentru organele judiciare, ascultarea învinuitului sau inculpatului constituie o obligaţie, declaraţiile
învinuitului sau inculpatului constituie un drept al acestuia. Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în
procesul penal: pe de o parte, furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie
prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită dreptul de
apărare.
Ascultarea învinuitului sau a inculpatului în procesul penal are loc în mai multe momente, într-o coerenţă strâns
legată de desfăşurarea şi evoluţia procesuală, după cum urmează:
- în prima fază, nepublică, învinuitul sau inculpatul este ascultat la începutul urmăririi penale.
- înainte de a se propune arestarea preventivă, învinuitul sau inculpatul este mai întâi ascultat, în prezenţa
apărătorului, iar judecătorul, înainte de a se pronunţa asupra acestei măsuri, are obligaţia de a-l asculta pe
învinuit.
- inculpatul arestat preventiv este ascultat, de fiecare dată, înainte de prelungirea arestării preventive;
- după punerea în mişcare a acţiunii penale, este chemat şi ascultat;
- la prezentarea materialului de urmărire penală.
- în faza de judecată, inculpatul este ascultat în şedinţă publică.
Prin excepţie, urmărirea penală şi judecata se pot desfăşura fără ascultarea învinuitului şi inculpatului în
situaţiile în care se dovedeşte că acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare, ori nu locuieşte în ţară.
Încălcarea acestei dispoziţii legale, privind obligaţia de ascultare a învinuitului în momente esenţiale din
desfăşurarea procesului penal, atrage sancţiunea nulităţii14, iar hotărârea pronunţată într-o asemenea cauză nu
poate fi legală şi temeinică.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului, deşi au un rol important în aflarea adevărului, nu mai au poziţia de
„regina probelor", mărturisirea sau recunoaşterea nemaifiind suficiente pentru o condamnare. Chiar dacă
învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta, organele judiciare sunt obligate să strângă probe, atât în favoarea, cât
şi în defavoarea lui, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Procedura obţinerii declaraţiei învinuitului sau inculpatului. Obţinerea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului
se realizează prin trei procedee probatorii: obţinerea unei declaraţii cu privire la învinuirea ce i se aduce,
ascultarea sa şi confruntarea. Dintre acestea, cel mai des utilizată este ascultarea învinuitului sau inculpatului,
care constituie o obligaţie pentru organele judiciare, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.
Indiferent de faza procesului penal, ascultarea învinuitului sau inculpatului se face, de regulă, la sediul
organului judiciar. Dacă învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi
ascultat, organul judiciar îl va asculta la locul unde se află.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape, marcate de reguli specifice fiecărui organ judiciar
şi procedee tactice criminalistice. Prima etapă, cea prealabilă, este consacrată cunoaşterii datelor personale ale
învinuitului sau inculpatului. Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară,
ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date, pentru stabilirea situaţiei sale personale. C.pr.pen.
reglementează primele obligaţii pe care le au organele judiciare în această etapă:
1. de a aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului fapta care formează obiectul cauzei;
2. de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a avea un apărător. Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa, de
îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea
juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării;
3. de a-i aduce la cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i totodată atenţia că ceea ce declară
poate fi folosit împotriva sa. Prin reglementarea acestei obligaţii, s-a instituit „dreptul la tăcere". Dacă
învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
În ultimul moment al acestei etape prealabile, înainte de a-l asculta, organul de urmărire penală îi cere
învinuitului sau inculpatului, dacă acesta a consimţit să dea o declaraţie, să scrie personal declaraţia cu privire
la învinuirea ce i se aduce. Această dispoziţie priveşte numai faza urmăririi penale şi nu este obligatorie pentru
învinuit sau inculpat. În cazul în care refuză să dea declaraţia scrisă sau nu poate să scrie, se va face menţiune în
procesul-verbal de ascultare.
A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise. C.proc.pen, stabileşte reguli tactice de luare a declaraţiilor,
în sensul că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat.
Pentru faza de urmărire penală, textul înscrie o regulă tactică specifică, potrivit căreia învinuitul sau inculpatul
este ascultat, fără să fie de faţă ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză. Spre deosebire de urmărirea penală, în
faza de judecată, instanţa ascultă pe inculpaţi în prezenţa tuturor, cu excepţia situaţiilor când, în interesul
cauzei, este necesară ascultarea lor separat. Pentru garantarea dreptului la apărare, legea prevede obligativitatea
citirii declaraţiilor luate, separat, şi celorlalţi inculpaţi.
Învinuitul sau inculpatul este lăsat, mai întâi, să declare tot ce ştie în cauză. Declaraţia lui este o expunere liberă
asupra a ceea ce ştie cu privire la fapta care face obiectul cauzei şi la ceea ce poate obiecta cu privire la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu acea fapta. Libera expunere presupune, pe de o parte, interdicţia pentru
organul judiciar de a-l întrerupe pe învinuit sau pe inculpat, decât atunci când se îndepărtează de la subiect, iar,
pe de altă parte, interdicţia de a se citi sau a i se reaminti declaraţiile pe care le-a dat anterior în cauză, iar
pentru învinuit sau inculpat, interdicţia de a prezenta sau citi o declaraţie scrisă de mai înainte.

14
Pentru a opera nulitatea, este necesar ca declaraţiile inculpatului să fi fost necesare pentru soluţionarea cauzei, astfel încât, prin
neîndeplinirea obligaţiei de a-l asculta, organele judiciare l-au împiedicat să-şi exercite dreptul de apărare.
Raţiunea acestei expuneri libere constă în aceea că aceasta implică spontaneitate, caracter care ar dispărea dacă
s-ar permite apelarea la declaraţii anterioare. Această regulă de ordin tactic înlătură posibilitatea, pentru învinuit
sau inculpat, de a evita contradicţiile şi nepotrivirile dintre declaraţiile date succesiv.
Legea prevede, însă, că învinuitul sau inculpatul se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut
(cifre, date tehnice etc).
După terminarea expunerii libere, învinuitului sau inculpatului i se pot pune întrebări cu privire la fapta care
formează obiectul cauzei, la învinuirea ce i se aduce şi la probele pe care înţelege să le propună. Întrebările
organului judiciar pot servi, fie la completarea şi precizarea celor relatate, fie la verificarea sau clarificarea
celor declarate.
Specificul fazei de urmărire penală constă în aceea că întrebările pot fi puse numai de organele de urmărire
penală, spre deosebire de faza de judecată, în care inculpatului i se pot pune întrebări, prin intermediul
preşedintelui completului de judecată, de către ceilalţi membri ai completului, de procuror, părţi, coinculpaţi şi
apărătorul inculpatului ascultat.
Pentru a putea fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine, cu fidelitate, declaraţiile învinuitului
sau inculpatului, legea prevede că acestea să fie consemnate în scris. În fiecare declaraţie se vor consemna ora
începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte învinuitului sau
inculpatului, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare
pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Atunci când
revine asupra unei declaraţii sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se
semnează în aceleaşi condiţii. Această dispoziţie constituie o importantă garanţie procesuală, învinuitul sau
inculpatul având, astfel, posibilitatea de a verifica exactitatea celor consemnate.
Pentru a se conferi caracter oficial declaraţiei învinuitului sau inculpatului, aceasta este semnată de organul de
urmărire penală care a procedat la ascultarea sa, respectiv de preşedintele completului de judecată şi de grefier,
precum şi de interpret, când declaraţia a fost luată prin interpret. Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului
au fost înregistrate audio sau video, cu condiţia ca cel ascultat să cunoască aceasta şi să fie asigurate exactitatea
şi corectitudinea înregistrării, relatările înregistrate se transcriu într-un proces-verbal, semnat de cel ascultat.
Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului. Codul de procedură penală recunoaşte o
valoare probatorie relativă declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, condiţionată de existenţa altor probe care
să confirme veracitatea lor. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului pot servi la aflarea adevărului, numai
în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Drept urmare, simpla recunoaştere a săvârşirii faptei, fără a fi susţinută de alte probe, nu are forţă probantă şi
deci, nu va putea sta la baza unei hotărâri de condamnare. De aceea, chiar în ipoteza în care învinuitul sau
inculpatul recunoaşte fapta, organul de urmărire penală are obligaţia să descopere şl să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă şi retractabilă. Divizibilitatea declaraţiei înseamnă
posibilitatea organelor judiciare de a considera ca adevărată numai acea parte din declaraţie, cea care se
coroborează cu toate celelalte probe, şi de a înlătura, ca neadevărată, partea din declaraţie care nu este
confirmată de ansamblul probelor. Retractibilitatea înseamnă posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a
reveni asupra unor declaraţii date anterior şi de a face relatări contrare. Dacă există două declaraţii
contradictorii, organul judiciar va aprecia ca adevărată şi va reţine motivat numai acea declaraţie care se
coroborează cu alte probe existente în cauză.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului păstrează caracterul relativ şi atunci când se referă la un coînvinuit sau
coinculpat, fiind necesar să fie confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză. Valoarea probatorie
relativă a declaraţiilor învinuitului şi inculpatului a fost explicată, în doctrină, prin interesul acestuia de a nu
spune adevărul, în scop de apărare sau din diverse alte motive.
Psihologia judiciară a evidenţiat, sub acest aspect, şi alte explicaţii concludente. Astfel, s-a arătat, printre altele,
că şi în situaţia în care infractorul doreşte sincer a reda exact toate împrejurările în care a săvârşit infracţiunea,
poate totuşi să comită unele erori, datorate imperfecţiunii simţurilor şi mai ales surescitării nervoase din timpul
săvârşirii infracţiunii, care, în general, scad evaluarea perceperii.
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente
La stabilirea adevărului într-o cauză penală, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente pot constitui importante surse de informaţii cu privire la faptă, la persoana făptuitorului, la
împrejurările în care s-a săvârşit fapta, la prejudiciu etc.
Ca orice mijloc de probă, declaraţiile părţilor pot oferi organelor judiciare elemente de fapt care pot servi ca
probă în procesul penal şi pot contribui la justa soluţionare a cauzei. Drept urmare, legiuitorul a prevăzut,
pentru organele judiciare (organul de urmărire penală sau instanţa de judecată), obligaţia de a chema, pentru a fi
ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă.
Înainte de a trece la ascultarea părţii vătămate şi părţii civile, organele judiciare au, în virtutea rolului lor activ,
mai multe obligaţii:
- de a pune în vedere persoanei vătămate dreptul pe care aceasta îl are, de a participa în proces ca parte
vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, prin infracţiune, dreptul de a se constitui
parte civilă;
- de a încunoştiinţa persoana vătămată că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire
ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea
actului de sesizare.
În situaţia în care partea vătămată declară că nu doreşte să participe în proces ca parte vătămată sau ca parte
civilă, va putea fi ascultată ca martor. Dacă a declarat că participă în proces ca parte vătămată, sau dacă s-a
constituit parte civilă, va fi ascultată în calitatea în care participă în proces.
Persoana responsabilă civilmente, dacă a devenit parte în proces, va fi ascultată în această calitate.
Procedura obţinerii declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente. Ascultarea
acestor părţi se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Declaraţiile
părţilor, date în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, se consemnează în scris.
Valoarea probatorie a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente. Având în
vedere interesul pe care aceste părţi îl au în proces (partea vătămată, să fie dovedită vinovăţia învinuitului sau
inculpatului şi să fie cât mai aspru pedepsit; partea civilă, să obţină o despăgubire cât mai substanţială; partea
responsabilă civilmente, de a nu fi obligată la despăgubiri), legiuitorul a conferit acestor mijloace de probă
aceeaşi valoare probatorie, ca şi în cazul declaraţiilor învinuitului şi inculpatului.
În doctrină, au fost date şi alte explicaţii privitor la valoarea probatorie relativă a acestui mijloc de probă.
Astfel, printre altele, s-a arătat că victima este martorul care poate oferi cele mai puţine garanţii de veridicitate
în relatările ei, chiar şi în cazul celei mai bune credinţe. Faptul că, în momentul săvârşirii actului infracţional,
victima este supusă unor stări deosebit de puternice, face ca perceperea actului şi întipărirea lui să se facă în
condiţiile unei reduse posibilităţi de activitate corticală conştientă şi controlată. Deci, în cazul optim, vom avea
numai serioase lacune perceptive şi, în consecinţă, şi memoriale. La toate acestea, se adaugă coeficientul de
denaturare determinat de afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi de personalitatea victimei. În consecinţă,
declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, făcute în cursul procesului
penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţiile martorilor
Calitatea de martor în procesul penal. Declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de probă cel mai
frecvent folosite pentru dovedirea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul probaţiunii şi utile în
soluţionarea cauzei penale. Deşi deosebit de important, acest mijloc de probă este, adesea, foarte şubred, din
cauza multiplilor factori care acţionează şi alterează, uneori, declaraţia unui martor (condiţiile, mediul de
percepere a faptelor şi împrejurărilor relatate, gradul de cultură, reaua-credinţă etc). De aceea, organele
judiciare trebuie să adopte mijloace tactice adecvate în obţinerea acestor mijloace de probă şi să evalueze, cu
atenţie şi prudenţă, gradul lor de veracitate.
Declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor judiciare de către persoanele care au cunoştinţe de
natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal. Martor este persoana care are cunoştinţă despre
vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal şi este
ascultată de organele judiciare în această calitate.
Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului în
procesul penal respectiv;
- ascultarea acelei persoane de către organele judiciare, cu privire la faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte.
Lipsa uneia din condiţiile sus-menţionate va avea drept consecinţă nulitatea declaraţiei de martor.
Orice persoană fizică să poată fi ascultată ca martor, indiferent de starea sa fizică (surd, orb, mut) sau psihică
(debili mintali), indiferent de vârstă (minorul, până la 14 ani, este ascultat în prezenţa unui părinte, a tutorelui
sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare) şi indiferent de antecedente personale (cei
condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pot fi ascultaţi ca martori). În toate aceste situaţii, organele judiciare au
sarcina de a aprecia în ce măsură declaraţiile date servesc la aflarea adevărului în cauză.
Excepţii de la îndatorirea de a fi martor. Nu pot fi ascultate ca martor, într-un proces penal, următoarele două
categorii de persoane:
1) Persoanele pentru care este interzisă ascultarea ca martori. Persoana obligată a păstra secretul profesional nu
poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei,
fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul. Interdicţia priveşte medicii,
avocaţii, notarii, preoţii, precum şi alte persoane care, prin divulgarea secretelor pe care le-au cunoscut în
exercitarea profesiei, ar putea aduce atingere unor valori sociale importante. De aceea, legea a incriminat fapta
de divulgare a secretului profesional. Interdicţia de ascultare a acestor persoane priveşte numai faptele şi
împrejurările de care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei; dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu
împiedică ascultarea. Această interdicţie nu este, însă, absolută. Există două situaţii în care obligaţia legală,
privind păstrarea secretului profesional, nu operează:
- atunci când persoana fizică sau organizaţia faţă de care există obligaţia păstrării secretului, încuviinţează
divulgarea acestuia;
- dacă este vorba de unele cauze care privesc săvârşirea unei infracţiuni contra statului sau contra păcii şi
omenirii. În acest caz, fiind vorba de interese superioare, ce depăşesc pe cel al păstrării secretului profesional,
legea, nu numai că înlătură obligaţia de păstrare a secretului, dar prevede îndatorirea de a aduce secretul la
cunoştinţa organelor competente.
Legea acordă întâietate calităţii de martor faţă de cea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care
acesta le-a cunoscut înainte de a fi apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţi.
Persoana vătămată, care se constituie parte civilă sau participă în proces ca parte vătămată, nu poate fi ascultată
ca martor. Această interdicţie este determinată de poziţia procesuală pe care o au aceste persoane, interesate în
soluţionarea procesului în favoarea lor, întrucât nimeni nu poate depune ca martor în propria sa cauză.
2) Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor. Soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori în procesul penal. Rude apropiate sunt ascendenţii şi
descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere.
Legiuitorul a instituit, din raţiuni de profund umanism o excepţie relativă de la îndatorirea generală de a fi
martor, lăsând la latitudinea soţului şi rudei apropiate de a decide dacă vrea să depună ca martor sau dacă se
abţine. În acest sens, organele judiciare sunt obligate să le aducă la cunoştinţă dreptul de a se abţine. În situaţia
în care soţul sau rudele apropiate consimt să fie audiate ca martor şi fac declaraţii mincinoase, vor răspunde
pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor:
- să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie. Lipsa nejustificată a martorului de la chemarea în faţa
organelor judiciare se sancţionează cu amendă judiciară, iar în caz de repetare, se va recurge la aducerea sa
silită. Dacă neprezentarea este justificată de imposibilitatea de deplasare (infirmitate, stare de arest etc),
organele judiciare îl vor audia pe martor la locul unde se află;
- să declare tot ce ştie, cu privire la faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebat. Dacă martorul refuză să
facă declaraţii, pe motiv că nu ştie nimic în cauză, deşi cunoaşte împrejurări esenţiale, săvârşeşte infracţiunea
de mărturie mincinoasă;
- să declare adevărul cu privire la faptele şi împrejurările esenţiale ale cauzei. Înainte de a declara, atât în faza
de urmărire penală, cât şi în cea de judecată, martorul trebuie să depună un jurământ, iar dacă depoziţiile sale
nu corespund adevărului, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Dacă martorul are cunoştinţe despre faptele şi împrejurările cauzei, dar refuză să fie ascultat ca martor,
săvârşeşte infracţiunea de omisiune a încunoştiinţării organelor judiciare sau cea de favorizare a infractorului,
după cum împrejurările pe care le cunoaşte, dar refuză să le declare, sunt în favoarea sau în defavoarea
inculpatului.
Drepturile procesuale ale martorului constau în următoarele:
- dreptul de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar putea exercita asupra sa, în vederea
obţinerii de declaraţii;
- dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza;
- dreptul de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute, aşa cum crede că este reală;
- drepturi patrimoniale, vizând restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea, întreţinerea şi cazarea sa,
precum şi plata unei sume, corespunzătoare venitului, pe timpul cât a lipsit de la serviciu pentru a-şi îndeplini
obligaţia de martor;
- protecţia datelor sale de identificare, atunci când există probe sau indicii temeinice că, prin declararea
identităţii sale reale sau a localităţii de domiciliu ori reşedinţă, i-ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau
libertatea lui ori a altei persoane. În aceste situaţii, martorului i se atribuie o altă identitate, sub care să apară în
faţa organului judiciar. Această măsură poate fi dispusă de către procuror, în cursul urmăririi penale, iar, în
cursul judecăţii, de instanţă, la cererea motivată a procurorului, martorului sau a oricărei alte persoane
îndreptăţite. Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat
la sediul parchetului sau la sediul instanţei, într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă.
Procedura de ascultare a martorilor. În cursul urmăririi penale, organele de urmărire penală sunt obligate să
asculte ca martor persoanele arătate prin plângere sau denunţ, ori determinate prin investigaţiile făcute de aceste
organe. Martorii ascultaţi în cursul urmăririi penale şi indicaţi în rechizitoriul procurorului sunt reaudiaţi în faza
de judecată. La propunerea procurorului sau a părţilor, instanţa poate dispune ascultarea şi a altor martori.
Procedura de ascultare a martorilor cuprinde trei etape:
1. În prima etapă, se desfăşoară procedura prealabilă de stabilire a identităţii martorului, acesta fiind întrebat
despre nume, prenume, vârstă, adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială cu privire la identitatea martorului, aceasta
se stabileşte prin orice mijloc de probă (acte de identitate, martori etc.). Se verifică, apoi, dacă martorul are
vreun interes în cauză, organul judiciar având obligaţia de a întreba pe martor dacă este soţ sau rudă a vreunei
părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă prin infracţjune. În ipoteza în care
martorul este soţ sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului, organul judiciar trebuie să-i aducă la
cunoştinţă faptul că nu este obligat să depună mărturie.
2. A doua etapă, anterioară ascultării propriu-zise, priveşte formalitatea depunerii jurământului „Jur că voi
spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!", ţinând mâna pe cruce sau
pe Biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă, potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorul fără confesiune va jura „pe onoare şi pe conştiinţă" că va spune adevărul şi nu va ascunde nimic din
ceea ce ştie. Martorii care nu depun jurământul din motive de conştiinţă sau confesiune, vor rosti următoarea
formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu". Minorul care nu a
împlinit 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia asupra obligaţiei de a spune adevărul. După
depunerea jurământului sau a rostirii formulei prevăzute de lege, martorului i se atrage atenţia că, dacă nu va
spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţia în care se consemnează depoziţia
martorului trebuie să cuprindă şi menţiunea referitoare la depunerea jurământului.
3) A treia etapă constă în ascultarea martorului asupra faptelor şi împrejurărilor pe care le cunoaşte în cauză.
Martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările pentru
dovedirea cărora a fost propus ca martor, după care i se cere să declare tot ce ştie cu privire la acestea.
Dispoziţiile privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi martorului. Martorul este
lăsat, mai întâi, să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor. Ascultarea martorului nu poate începe cu
citarea sau amintirea declaraţiilor date anterior în cauză.
După ce a terminat relatarea liberă, martorului i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările ce
trebuie dovedite în cauză, la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.
Întrebările pot fi de precizare a unor date, de completare a relatărilor sau de verificare a sincerităţii sau
exactităţii relatărilor făcute.
Relatările martorului sunt consemnate într-o declaraţie scrisă, care i se citeşte martorului sau, la cererea
acestuia, i se permite să o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, martorul o semnează
pe fiecare pagină şi la sfârşit, iar când nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în
declaraţia scrisă. Declaraţia se semnează şi de organul judiciar care a procedat la ascultarea martorului, precum
şi de interpret, atunci când a fost folosit.
Ascultarea martorilor se face separat, fără să fie de faţă ceilalţi. Dacă martorul se găseşte în imposibilitate de a
se prezenta spre a fi audiat, organul judiciar va dispune ascultarea la locul unde se află. Când organul judiciar
nu are posibilitatea să-l asculte pe martor (acesta aflându-se în altă localitate şi neputându-se deplasa sau în
străinătate), ascultarea se va efectua prin comisie rogatorie.
Modalităţi speciale de ascultare a martorului. În vederea garantării protecţiei martorilor cărora li s-a atribuit o
altă identitate, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ascultării acestora, fără a fi prezenţi fizic la locul unde se află
organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecata, prin intermediul mijloacelor
tehnice video şi audio. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune, cu imaginea şi
vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
Luarea declaraţiei martorului se face în prezenţa procurorului şi se redă integral în formă scrisă. În cursul
urmăririi penale, se întocmeşte un proces verbal, în care se redă cu exactitate declaraţia martorului, şi care se
semnează de către procurorul prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală, după care se
depune la dosarul cauzei. În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul prezent la
ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată.
În ambele faze ale procesului, după ce declaraţiile martorului sunt transcrise şi semnate de către acesta, sunt
păstrate într-un dosar, depus într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă.
La cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei expertize
tehnice, privitoare la mijloacele prin care au fost audiaţi martorii.
În cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul
sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil,
prin înregistrări audio-video, în condiţiile mai sus menţionate.
În unele cazuri, procurorul sau, după caz, instanţa poate dispune ca organele de poliţie să supravegheze
domiciliul sau reşedinţa martorului, ori să-i asigure o reşedinţă temporară, supravegheată, precum şi să-l
însoţească la sediul parchetului sau al instanţei. Aceste măsuri vor fi ridicate, când se constată că pericolul, care
a impus luarea lor, a încetat.
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor este egală cu a
celorlalte mijloace de probă. Însă, spre deosebire de declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi ale părţilor,
pentru care legea prevede, expres, că au o valoare probantă condiţionată de coroborarea lor cu alte probe,
privitor la declaraţiile martorilor nu există nici o dispoziţie specială, astfel încât se aplică regula generală a
liberei aprecieri a probelor. În aprecierea declaraţiei martorului, trebuie să se aibă în vedere şi să se verifice
numeroase aspecte, pentru a se determina sinceritatea şi exactitatea celor declarate. În acest sens, se ţine seama
de posibilităţile de percepţie, de fixare, de memorizare şi de redare, în funcţie de dezvoltarea sa psihică, de
gradul de cultură, de profesie, de mediul şi condiţiile în care a perceput acele fapte şi împrejurări.
Organele judiciare au obligaţia de a analiza, în mod critic, declaraţiile martorilor, de a verifica fiecare relatare
în parte, şi apoi, de a o examina în ansamblul probelor, explicând orice nepotrivire prin factorii care pot
influenţa declaraţia.
Declaraţiile martorilor contribuie la aflarea adevărului şi la soluţionarea procesului penal, fie numai prin ele
însele, când nu mai există alte mijloace de probă, fie prin coroborare cu alte mijloace de probă, atunci când
acestea există.
Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor.
Confruntarea. Pentru înlăturarea contradicţiilor ce se pot ivi între declaraţiile persoanelor ascultate într-o
cauză penală, organele judiciare pot recurge la procedura confruntării. Confruntarea este un procedeu
probatoriu complementar, care constă în reaudierea, în mod simultan, a persoanelor ale căror declaraţii, date
anterior în aceeaşi cauză penală, conţin contradicţii care se cer a fi lămurite.
Atunci când există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la
confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci, existenţa contradicţiilor
între declaraţiile unor persoane nu presupune, de plano, efectuarea confruntării, ştiut fiind că organele judiciare
pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza celor rezultate din alte probe administrate în dosar.
Procedura confruntării nu este un mijloc de probă, însă ajută la elucidarea unor fapte şi împrejurări asupra
cărora există neclaritate. Confruntarea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală şi instanţă, din
oficiu, la propunerea procurorului ori la cererea părţilor. Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la
acele părţi din declaraţiile date anterior care se contrazic. Totodată, ele trebuie să răspundă la întrebările
organelor judiciare şi, cu încuviinţarea acestora, îşi pot pune, reciproc, întrebări.
Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează într-un proces-verbal, semnat de
persoanele confruntate şi, după caz, de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată
şi de grefier.
Folosirea interpreţilor. Folosirea interpreţilor este o activitate procedurală auxiliară, prin care se asigură,
atunci când este cazul, respectarea, în desfăşurarea procesului penal, a regulii de bază privitoare la folosirea
limbii oficiale şi, totodată, a dreptului de apărare a persoanelor care nu cunosc limba română.
Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se
poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură, în mod gratuit, folosirea unui
interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi, în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret
autorizat, potrivit legii.
De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul în care unele dintre înscrisurile aflate în dosarul cauzei sau
prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
Interpretului i se aplică dispoziţiile referitoare la ascultarea martorilor. Astfel, are obligaţia să se înfăţişeze la
locul, ziua şi ora arătată în citaţie şi are datoria să arate, cu exactitate, tot ceea ce declară persoana ascultată.
Declaraţiile făcute se consemnează în scris, în limba română, prin semnătura sa, interpretul garantând
exactitatea traducerii. Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la folosirea interpreţilor sunt sancţionate cu
nulitatea (absolută sau relativă).
Înscrisurile
Înscrisurile ca mijloc de probă, sunt acte scrise, care cuprind fapte şi împrejurări care pot servi la aflarea
adevărului într-o cauză penală. În acest sens, constituie mijloace de probă înscrisurile, care, prin conţinutul lor,
confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii, persoana care a săvârşit-o, împrejurările săvârşirii ei (existenţa
circumstanţelor agravante sau atenuante, datele ce caracterizează persoana părţilor).
Spre deosebire de materia civilă, în procesul penal, înscrisul, ca mijloc de probă, are un rol mult mai redus. Prin
excepţie, adulterul nu se poate dovedi decât prin proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, sau prin
scrisori care emană de la soţul vinovat. În sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă în procesul penal, intră
numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice a sunetelor
şi cuvintelor dintr-o limbă). În literatura de specialitate, înscrisurile au fost clasificate după mai multe criterii:
- după sursa din care provin, pot fi înscrisuri care provin de la părţi sau alte persoane (scrisori, chitanţe, jurnale
personale etc.) şi înscrisuri care provin de la instituţii (acte de stare civilă, de studii, adeverinţe etc);
- după modul cum pot fi folosite (în original sau în copii certificate);
- după scopul urmărit prin întocmirea lor, înscrisurile pot fi necaracterizate şi caracterizate. Sunt înscrisuri
necaracterizate orice obiecte care conţin diferite menţiuni scriptice din care pot fi obţinute elemente de fapt
susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal, fără să fi fost întocmite anume pentru a servi ca
mijloc de probă (spre exemplu, întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare are loc, întotdeauna, numai cu
scopul de a se dovedi înstrăinarea şi, respectiv, achiziţionarea unor bunuri în circuitul civil). Înscrisurile
caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă (spre exemplu, procesele-verbale de
cercetare a locului săvârşirii infracţiunii, încheiate de organele judiciare). O altă distincţie s-a făcut între
următoarele categorii de înscrisuri:
- care dovedesc existenţa unor stări, situaţii, raporturi juridice care constituie situaţii-premisă ale unor
infracţiuni (de exemplu, contractul de depozit sau mandat, care dovedeşte raportul juridic patrimonial existent
în cazul infracţiunii de abuz de încredere);
- înscrisurile care conţin o informaţie, o recunoaştere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la
împrejurările comiterii acesteia (de exemplu, scrisori prin care inculpatul dă instrucţiuni unor complici cu
privire la comiterea faptei);
- înscrisuri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni, în cazul când se are în vedere conţinutul lor scriptic, şi
nu materialitatea lor (de exemplu, un denunţ mincinos).
Înscrisurile care poartă o urmă a faptei săvârşite sau care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii, ori care
constituie produsul acesteia nu fac parte din categoria mijloacelor de probă scrise, ele constituind mijloace de
probă materiale.
Înscrisurile pot fi prezentate organului judiciar de către părţi, pot fi descoperite cu ocazia percheziţiilor, a
cercetării la faţa locului, sau pot fi predate, la cererea organului judiciar, de către persoana fizică sau juridică
care are în posesie asemenea înscrisuri.
Procesele-verbale. Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl ocupă procesele-verbale. În
cadrul activităţii de cercetare penală, organele judiciare fac unele constatări, fie cu privire la existenţa
infracţiunii şi la împrejurările în care a fost săvârşită, fie cu privire la îndeplinirea unor acte procedurale,
efectuate în cursul procesului penal (percheziţii, reconstituiri etc.). Înscrisurile în care sunt consemnate toate
aceste date şi elemente de fapt constatate de organul judiciar se numesc procese-verbale.
Procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt încheiate de către organele de urmărire penală
sau de către instanţa de judecată. De asemenea, poate constitui mijloc de probă procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare de către poliţia judiciară, precum şi de alte organe de stat cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnate. Procesul-verbal cuprinde trei părţi:
- partea introductivă, care cuprinde data şi locul unde a fost încheiat, numele, prenumele si calitatea celui care îl
incheie, numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
- partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunţită a celor constatate, a măsurilor luate, datele de
identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora, precum şi alte
menţiuni, pe care legea le cere pentru anumite cazuri;
- partea finală, referitoare la semnarea procesului-verbal, pe fiecare pagină şi la sfârşit, de către cel care îl
încheie, precum şi de martorii asistenţi şi de către persoanele la care se referă. Dacă vreuna din aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond şi de formă ale procesului-verbal atrag sancţiunea
nulităţii absolute sau relative. Nulitatea relativă a unui proces-verbal poate fi înlăturată, dacă conţinutul acestuia
este confirmat şi prin alte mijloace de probă.
Valoarea probantă a înscrisurilor. Înscrisurilor, ca şi proceselor-verbale, nu li se acordă o valoare probantă
preferenţială, în raport cu celelalte mijloace de probă. Cu toate acestea, având în vedere că aceste înscrisuri
emană de la autorităţi, organele judiciare le acordă încredere că exprimă adevărul, în măsura în care nu sunt
contestate. Organul judiciar are deplină libertate să acorde sau nu încredere unui înscris sau proces-verbal, însă
este obligat să motiveze de ce a ajuns la acea convingere. Dacă consideră că faptele şi împrejurările consemnate
în scris nu corespund adevărului, organele judiciare au posibilitatea să le înlăture din ansamblul probator.
Interceptările şi înregistrările audio sau video
Condiţiile de efectuare şi utilizare, în cadrul procesului penal, a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video:
- cazurile şi condiţiile în care se poate utiliza acest procedeu probator sunt strict şi limitativ prevăzute de lege;
- durata pentru care se dă autorizaţia interceptării şi înregistrării, prelungirea acesteia, precum şi durata maximă
a înregistrărilor sunt fixate prin lege;
- consemnarea şi certificarea înregistrărilor;
- posibilitatea verificării, prin expertiză tehnică, a înregistrărilor efectuate.
Interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică a convorbirilor, precum şi înregistrările de imagini sunt
mijloace de investigaţie utilizate de organele de urmărire penală, în vederea descoperirii infracţiunilor, a
identificării infractorilor şi a stabilirii adevărului în procesul penal. Realizarea înregistrărilor operative, audio
sau video, asigură obţinerea unor probe indispensabile, uneori unice, pentru elucidarea cauzei penale în curs de
cercetare, sau chiar pentru descoperirea de noi infracţiuni.
Condiţiile de efectuare ale interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video:
- să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Prin „date" se înţeleg
orice informaţii, obţinute prin orice mijloace legale, privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii. Sunt indicii
temeinice, atunci când, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea că persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta;
- înregistrarea să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu:
infracţiunile contra siguranţei naţionale, infracţiunile de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane,
acte de terorism, spălare de bani, falsificare de monede sau alte valori, infracţiuni de corupţie, infracţiuni grave
care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, ori infracţiuni care se
săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicaţii;
- să se impună pentru aflarea adevărului, stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului neputând fi
realizate în baza altor probe. Această condiţie se apreciază de către preşedintele instanţei competente să
autorizeze înregistrarea;
- să existe o autorizaţie motivată, emisă de preşedintele instanţei căruia i-ar reveni competenţa să judece cauza
în primă instanţă. Autorizaţia se dă în camera de consiliu, la cererea procurorului sau la cererea motivată a
persoanei vătămate, privind comunicările ce-i sunt adresate, pentru durata necesară înregistrării, până la cel
mult 30 de zile. Perioada poate fi prelungită, în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. De la regula
autorizării activităţii de înregistrare există două excepţii:
- înregistrările prezentate de părţi, care pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege;
- cea impusă de înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională.
Măsurile dispuse de instanţă trebuie ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce
au încetat motivele care le-au justificat.
Instanţa va dispune autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor, prin încheiere
motivată, care va cuprinde: indiciile concrete şi faptele care justifică măsura; motivele pentru care măsura este
indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii; perioada
pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea.
Procedura de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor audio-video. După evaluarea materialului probator, în
cazul în care constată existenţa cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, precum şi necesitatea utilizării acestor
mijloace de investigaţie, în vederea aflării adevărului, procurorul, fie procedează personal la interceptările şi
înregistrările autorizate, fie poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele
chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operaţiunii
efectuate, încălcarea acestei obligaţii fiind pedepsită.
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire,
procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea pe bandă
magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, dispoziţie pe care o comunică
imediat instanţei, dar nu mai târziu de 24 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe asupra ordonanţei procurorului,
în cel mult 24 de ore. În cazul în care confirmă măsura şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a
interceptării şi înregistrării. Dacă instanţa nu confirmă ordonanţa procurorului, ea trebuie să dispună încetarea,
de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.
Până la terminarea urmăririi penale, instanţa dispune aducerea la cunoştinţă, în scris, persoanelor ale căror
convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea.
Valorificarea înregistrărilor audio-video. Înregistrările au semnificaţia unor procedee probatorii, similare
constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, şi pot fi valorificate, în planul probaţiunii, prin intermediul
procesului-verbal în care sunt consemnate. Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, procurorul sau
organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal, în care se menţionează următoarele:
- autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea acestora;
- numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile;
- numele persoanelor care au purtat convorbirile, dacă sunt cunoscute;
- data şi ora fiecărei convorbiri în parte;
- numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate, integral, în formă scrisă şi se ataşează la procesul-verbal, cu certificarea
pentru autenticitate de către organul de cercetare penlă, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală. Când procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea
pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic
superior.
În situaţia în care convorbirile s-au desfăşurat într-o limbă străină, acestea se transcriu în limba română, prin
intermediul unui interpret. La procesul verbal, se ataşează banda magnetică sau orice alt tip de suport care
conţine înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală. În cazul înregistrării de
imagini, se aplică aceleaşi reguli, cu excepţia redării în forma scrisă. Despre conţinutul înregistrării video se va
face menţiune în cuprinsul procesului-verbal.
Caseta sau rola cu înregistrarea convorbirii, redarea în scris a acesteia şi procesul-verbal se înaintează instanţei,
care, după ce ascultă procurorul şi părţile, hotărăşte care dintre informaţiile culese prezintă interes în cercetarea
şi soluţionarea cauzei.
Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri şi comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea
se efectuează în procese-verbale separate, prezentarea sau predarea acestora realizându-se în condiţii care să
asigure păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii.
Instanţa poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea
părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-
verbal. Înregistrările care nu au fost folosite ca mijloc de probă în cauză sunt distruse. Celelalte înregistrări sunt
păstrate, până la arhivarea dosarului.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.
Verificarea înregistrărilor audio sau video. O puternică garanţie a probităţii şi veridicităţii interceptărilor şi
înregistrărilor efectuate o constituie posibilitatea supunerii acestora unor expertize tehnice, la cererea
procurorului, a părţilor sau din oficiu. În cazul în care persoana interesată contestă legalitatea înregistrării
judiciare (respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea înregistrărilor şi certificarea acestora), sunt
aplicabile dispoziţiile privind plângerea contra actelor şi măsurilor procurorului. În cazul în care se contestă
autenticitatea înregistrării sau conţinutul acesteia, verificarea se poate efectua, prin dispunerea unei expertize
criminalistice a vocii şi vorbirii, care să se pronunţe asupra autenticităţii înregistrării, asupra identităţii
persoanei şi a stabilirii eventualei deghizări a vocii şi vorbirii, precum şi să depisteze eventualele încercări de
falsificare a benzii.
Mijloacele materiale de probă
Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se produc, în mod firesc, unele schimbări asupra locului săvârşirii faptei,
asupra obiectelor aflate în acel loc în momentul săvârşirii faptei, ori sunt uitate obiecte sau lucruri aparţinând
făptuitorului. Toate aceste urme lăsate la locul săvârşirii unei infracţiuni constituie mijloace materiale de probă,
care pot furniza informaţii indispensabile pentru cunoaşterea adevărului într-o cauză.
Mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, sau care pot
servi la aflarea adevărului, precum şi obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârşirea unei infracţiuni, sau obiectele care sunt produsul infracţiunii. Mijloacele materiale de probă au fost
împărţite în patru grupe:
- obiectele care conţin o urmă a faptei săvârşite (de exemplu, în cazul falsului intelectual, contractul de vînzare-
cumpărare, falsificat prin includerea unor clauze care, iniţial, nu au existat; înscrisul contrafăcut, în cazul
falsului material; corpul persoanei căreia i s-au aplicat lovituri), sau poartă o urmă a infracţiunii (încuietoarea
seifului băncii care a fost spartă, hainele infractorului conţinând pete de sânge, obiectele pe care au rămas
imprimate urme de mâini, dinţi, de instrumente de spargere etc);
- obiectele care por servi la aflarea adevărului sunt acelea care, fără a conţine sau purta urme ale faptei, au
legătură cu acea faptă ori cu întâmplări şi împrejurări care au precedat-o sau i-au urmat (de exemplu, haina pe
care unul dintre participanţi a uitat-o în casa victimei infracţiunii de viol, fotografii care atestă cunoaşterea
victimei de către inculpat, o legitimaţie uitată la locul infracţiunii);
- obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să folosească la săvârşirea unei infracţiuni reprezintă
mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Acestea sunt, fie confecţionate anume pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii (un autoturism căruia i-au fost aduse modificări, pentru a fi ascunse în el drogurile, la trecerea prin
vamă, armele de foc, instrumentele de spargere, cheile false), fie, indiferent de provenienţa sau destinaţia lor,
sunt obiecte care au fost sau urmau să fie folosite la săvârşirea unei infracţiuni (un cuţit, o rangă, o bâtă, un
topor etc);
- obiecte care sunt produsul infracţiunii, ca rezultat material al faptei (bancnotele falsificate, băuturile
falsificate) şi ca beneficiu obţinut din infracţiune (autoturismul sustras, sumele de bani sustrase sau obţinute
prin înşelăciune, banii obţinuţi din valorificarea bunurilor furate etc).
Ultimele două categorii de mijloace de probă poartă denumirea de corpuri delicte şi au o mare importanţă în
activitatea de probaţiune, oferind informaţii esenţiale despre fapta săvârşită, în comparaţie cu celelalte mijloace
de probă, care servesc, în general, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului ori a împrejurărilor în
care fapta a fost săvârşită.
Procedura folosirii mijloacelor materiale de probă. După săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire
penală procedează la descoperirea şi strângerea obiectelor ce pot constitui mijloace materiale de probă,
efectuând, în acest scop, cercetări la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri. După ce au fost
găsite de către organele de urmărire penală sau prezentate de părţile din proces, mijloacele materiale de probă
sunt fixate, prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a
datei, a împrejurărilor în care au fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schiţe etc.
După fixarea lor procesuală, obiectele sunt păstrate la organul judiciar care instrumentează cauza, care le poate
prezenta părţilor şi martorilor, spre recunoaştere, sau pot fi examinate şi supuse unei constatări tehnico-
ştiinţifice ori unei expertize criminalistice. Organul judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul
cauzei, servind ca mijloace materiale de probă. Unele corpuri delicte, după fixarea lor procesuală, sunt restituite
persoanei vătămate (bunurile sustrase) sau depuse la instituţiile corespunzătoare (valuta), proba existenţei
acestora făcându-se cu procesul-verbal de descriere şi fixare.
Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă. Probele obţinute prin mijloacele materiale de probă, deşi
oferă organelor judiciare elemente de extremă importanţă în aflarea adevărului, sunt apreciate după aceleaşi
reguli ca şi celelalte mijloace de probe, fiind necesară coroborarea lor cu celelalte probe administrate în cauză,
pentru ca organele judiciare să-şi formeze convingerea că ele exprimă adevărul.
Există situaţii în care, datorită valorii lor informative, obiectele dovedesc chiar faptul principal, fiind izvorul
unor probe directe (de exemplu, găsirea la o persoană a unor produse sau obiecte a căror deţinere este interzisă
prin lege, fac dovada săvârşirii infracţiunii a cărei latură obiectivă constă în deţinerea acestora; concret, este
cazul, de pildă, al substanţelor stupefiante găsite asupra unei persoane sau în locuinţa acesteia ori a unei arme
de foc). Alte obiecte sunt izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte probatorii, cum ar fi arma persoanei
care a împuşcat victima, găsită la locul faptei.
În aprecierea probelor materiale trebuie să se manifeste o deosebită atenţie, întrucât acestea pot fi alterate de
către persoane interesate, sau pot fi create artificial, pentru ca organele judiciare să fie induse în eroare.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, unele obiecte sau înscrisuri trebuie descoperite
şi strânse de către organele de urmărire penală, prin intermediul unor procedee reglementate de Codul de
procedură penală. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectul şi
înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este un act
procedural, care presupune cunoaşterea, de către organele judiciare, a locului unde se găsesc acestea.
Legiuitorul a instituit două modalităţi de efectuare a acestei activităţi: ridicarea la cerere şi ridicarea silită.
Ridicarea la cerere constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă, de la persoana
fizică sau juridică care le are în posesie şi care este obligată să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă,
organelor judiciare. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie de pe un
înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori
confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a
confidenţialităţii. Nerespectarea acestei dispoziţii legale constituie infracţiune.
Ridicarea silită constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost predate de bunăvoie, la
cererea organelor judiciare. O ridicare specială de înscrisuri şi obiecte se referă la corespondenţa şi obiectele
trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia şi aflate în posesia unităţilor poştale sau de transport.
Astfel, dacă sunt întrunite condiţiile privitoare la existenţa datelor sau indiciilor temeinice privind pregătirea
sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu şi dacă se impune pentru
aflarea adevărului, iar stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu pot fi realizate în baza altor
probe, instanţa de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau, din oficiu, în cursul
judecăţii, poate dispune, prin încheiere motivată, ca orice unitate poştală sau de transport să reţină şi să predea
scrisorile, telegramele şi oricare altă corespondenţă, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate
acestuia. În cazuri urgente şi temeinic justificate, măsura poate fi dispusă, în scris, şi de către procuror, cu
obligaţia de a informa, de îndată, instanţa.
Organul judiciar cercetează conţinutul corespondenţei şi obiectelor ce i se predau, reţinând ceea ce este necesar
pentru lămurirea cauzei. Corespondenţa şi obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se restituie
destinatarului.
B) Percheziţia
Percheziţia reprezintă actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane
sau la locuinţa acesteia, cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar
nepredate de bunăvoie, precum şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă, necesare
soluţionării cauzei penale.
Fiind o derogare importantă de la principiul constituţional al inviolabilităţii domiciliului, legiuitorul a instituit
numeroase garanţii în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei, care ar putea fi încălcate prin
dispunerea percheziţiei. În acest sens, Codul de procedură penală stabileşte cazurile şi condiţiile limitativ
prevăzute de lege în care se poate dispune efectuarea percheziţiilor. Textul stabileşte, în mod expres, situaţiile
în care se poate deroga de la dispoziţiile care consacră inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţa unei persoane.
Singura autoritate competentă să dispună percheziţia domiciliară este judecătorul. Percheziţiile în timpul nopţii
sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Efectuarea la timp şi în bune condiţii a percheziţiilor şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri asigură procurarea
unor probe indispendabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei. Percheziţia poate fi efectuată ca urmare a
refuzului de a se preda obiectele şi înscrisurile solicitate, dar se poate dispune şi distinct de ridicarea de obiecte
şi înscrisuri. Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau
deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară
pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Percheziţia poate fi domiciliară
sau corporală. Percheziţia corporală constă în căutarea de obiecte si înscrisuri, presupuse a se afla sau a fi
ascunse în îmbrăcăminte ori asupra corpului unei persoane (inclusiv în bagajele şi mijloacele de transport cu
care călătoreşte). Cercetarea poate fi extinsă şi asupra corpului persoanei percheziţionate, pentru a se descoperi
eventuale urme de violenţă sau alte semne revelatoare ale faptei săvârşite. Percheziţia domiciliară constă într-o
cercetare efectuată în încăperile unde locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acesteia.
Procedura de efectuare a percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri. Efectuarea percheziţiei se poate
dispune dacă este incidenţă una din următoarele cerinţe esenţiale:
- să existe sau să se presupună, în mod întemeiat, că există un obiect sau înscris, ce poate servi ca mijloc de
probă, în posesia unei persoane fizice sau juridice, care refuză predarea acestora, la cererea organelor judiciare,
tăgăduind existenţa sau deţinerea lor;
- să existe indicii temeinice că efectuarea percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Pentru efectuarea percheziţiei domiciliare, se cer a fi îndeplinite şi unele condiţii formale:
- măsura să fie dispusă de către judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea
procurorului, sau în cursul judecăţii. Măsura nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale;
- obligaţia, pentru organul judiciar care efectuează percheziţia, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de
judecător;
- să se facă în prezenţa unor martori asistenţi şi a persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, în prezenţa
unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitatea de exerciţiu. Dacă persoana la
care se face percheziţia este reţinută ori arestată, aceasta va fi adusă la percheziţie.
Organele judiciare care efectuează percheziţia sunt:
- în cazul percheziţiei domiciliare: procurorul sau organul de cercetare penală, însoţit de lucrători operativi, în
cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia. Cu
ocazia unei cercetări locale, percheziţia poate fi efectuată şi de către instanţă;
- în cazul percheziţiei corporale, se efectuează după caz, de organul de cercetare penală, procuror sau judecător.
Percheziţia domiciliară şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate face între orele 6,00 şi 20,00, iar în celelalte
ore, numai în caz de infracţiune flagrantă, sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public.
Percheziţia începută între orele 6,00 şi 20,00 poate continua şi în timpul nopţii.
Organul judiciar care efectuează percheziţia, după prealabila legitimare şi, în cazurile prevăzute de lege, după
prezentarea autorizaţiei dată de judecător, are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care
s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Organul
judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor sau înscrisurilor care au legătură cu fapta
săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică întotdeauna.
Organul judiciar ar trebui să ia măsuri, pentru ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui
percheziţionat, şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
Percheziţia corporală se efectuează, de către organul judiciar care a dispus-o, sau de persoana desemnată de
acest organ, după ce, în prealabil, s-a legitimat. Percheziţia corporală se face numai de către o persoană de
acelaşi sex cu cea percheziţionată15.
Pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine,
comandanţii de nave şi aeronave şi agenţii de poliţie de frontieră. Trebuie să se facă distincţie, însă, între
percheziţiile cu caracter judiciar, folosite ca procedee probatorii în cauzele penale, şi percheziţia vamală,
extrajudiciară, care se face la punctele de trecere a frontierei de stat.
În cursul efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri, organul judiciar trebuie să le prezinte
persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea
spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Prezentarea acestor obiecte şi înscrisuri persoanelor
prezente şi martorilor asistenţi constituie o garanţie a legalităţii de efectuare a măsurii, dar are şi menirea de a
face, practic, imposibilă o contestaţie ulterioară cu privire la provenienţa şi identitatea acestora.

15
Referitor la actuala reglementare a percheziţiei corporale, observăm unele diferenţieri ale condiţiilor şi procedurii de efectuare faţă
de percheziţia domiciliară, pe care le considerăm nejustificate. Astfel, textul care conţine dispoziţiile privitoare la condiţiile de
efectuare a percheziţiei prevede că percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Per a contrario,
aceasta înseamnă că percheziţia corporală poate fi efectuată şi înaintea începerii urmăririi penale. Or, în raport de de principiul
inviolabilităţii persoanei, este inadmisibil a se accepta efectuarea unei percheziţii corporale asupra unei persoane, înainte de a se
începe urmărirea penală. Totodată, numai percheziţia domiciliară este condiţionată de autorizarea judecătorului, ceea ce înseamnă că
pentru percheziţia corporală nu este necesară autorizaţia judecătorului.
Considerăm că în viitoarea reglementare ar trebui să se prevadă posibilitatea percheziţiei corporale înainte de începerea urmăririi
penale, numai într-o singură situaţie, de excepţie, şi anume în cazul infracţiunilor flagrante. Pentru raţiuni de operativitate şi
promptitudine, în cazul aceloraşi infracţiuni flagrante, tot pe cale de excepţie, s-ar justifica efectuarea unei percheziţii corporale şi fără
autorizarea judecătorului.
Obiectele care nu pot fi însemnate, ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid,
pe cât posibil, laolaltă, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare, fie celui la care se află, fie unui custode.
Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică,
iar în lipsa acestuia, reprezentantului, unui membru al familiei, celui cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă
este cazul, custodelui. Proba lăsată persoanei în cauză dă posibilitatea acesteia de a cere o nouă analiză, în cazul
în care are îndoieli cu privire la autenticitatea probei analizate sau cu privire la obiectivitatea analizei de la
laborator. Această dispoziţie legală creează o garanţie în plus a dreptului de apărare.
Cu privire la efectuarea percheziţiei şi a ridicării de obiecte sau înscrisuri, legea prevede obligativitatea
consemnării acestora într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă: locul, timpul şi condiţiile în care
înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi
recunoscute. Totodată, se va face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care
au fost lăsate în păstrare. Copia procesului-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia, sau de la care s-
au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia, sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor
cu care locuieşte, unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui.
Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să poată servi la soluţionarea cauzei penale, legiuitorul a prevăzut
reguli speciale de conservare, restituire sau valorificare a acestora. Astfel, obiectele şi înscrisurile ridicate, care
constituie mijloace de probă, se ataşează la dosar sau sunt păstrate în alt mod. Obiectele şi înscrisurile ridicate,
care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate, ataşându-se la dosar fotografiile, care se vizează. Până la
soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau
de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.
Sunt supuse restituirii persoanei căreia îi aparţin:
- obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza;
- obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi
aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar
putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei
căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea organului judiciar la locul unde
s-a săvârşit infracţiunea sau unde s-a produs rezultatul ori unde au rămas urme, în vederea constatării situaţiei
locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii, al stabilirii poziţiei şi stării
mijloacelor materiale de probă şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea. Această activitate
procedurală se efectuează numai atunci când este necesar şi de urgenţă, deoarece orice întârziere poate avea
drept consecinţă modificarea aspectelor locului săvârşirii infracţiunii, prin dispariţia sau denaturarea urmelor
infracţiunii.
Procedura cercetării la faţa locului. Cercetarea la faţa locului se poate dispune, atât în faza de urmărire penală,
cât şi în faza de judecată, procedura fiind distinct reglementată.
În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului, în prezenţa
matorilor asistenţi, cu excepţia cazurilor când nu este posibil. Atunci când este necesar, cercetarea se face în
prezenţa părţilor, însă neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea cercetării.
Între procedura de efectuare a cercetării la faţa locului din faza de urmărire penală şi cea din faza de judecată,
există deosebiri. Principala distincţie constă în aceea că, în faza nepublică a procesului penal (în cursul
urmăririi penale), cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în prezenţa martorilor asistenţi. Numai prin
excepţie, când prezenţa martorilor asistenţi nu este posibilă, cercetarea la faţa locului va putea fi realizată doar
de organul de urmărire penală. Ori de câte ori cercetarea la faţa locului va fi efectuată numai de organul de
urmărire penală, vor trebui să existe în dosar dovezi certe, care să probeze imposibilitatea prezenţei unor
martori asistenţi.
În faza de judecată, care este caracterizată prin publicitate, instanţa efectuează cercetarea la faţa locului fără
participarea martorilor asistenţi. Cercetarea se efectuează de către instanţă, cu citarea părţilor şi în prezenţa
procurorului când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Pentru garantarea dreptului de apărare, învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie adus la
cercetare. Numai prin exepţie, dacă nu poate fi adus, organul de urmărire penală are obligaţia să-i pună în
vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. Apărătorul învinuitului sau
inculpatului are dreptul să participe la cercetarea la faţa locului, sens în care ca fi încunoştiinţat cu privire la
ziua şi ora desfăşurării acestei activităţi, însă lipsa sa nu împiedică efectuarea cercetării.
Pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată pot interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea, să
comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.
Despre efectuarea cercetării la faţa locului, constatările făcute, urmele şi obiectele găsite şi ridicate, se încheie
un proces-verbal, care trebuie să cuprindă şi următoarele: descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei,
descrierea urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace
materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe cât posibil, cu dimensiunile respective. La
procesul-verbal se pot anexa şi schiţele, desenele, fotografiile sau alte lucrări asemănătoare, care vor fi vizate de
organul care a efectuat cercetarea.
Reconstituirea
Atunci când este necesară verificarea şi precizarea unor date de la locul faptei, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate să procedeze la reconstituire, care constă în reproducerea, în întregime sau în parte, a
modului şi condiţiilor în care s-a săvârşit fapta. Cu ajutorul reconstituirii, organele judiciare pot desprinde
concluzii mai aproape de realitate, cu privire la veracitatea declaraţiilor martorilor şi la rolul fiecăruia din
obiectele materiale în comiterea faptei, cât şi asupra aptitudinii acestora de a servi ca mijloace materiale de
probă.
Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului şi în aceleaşi condiţii de loc şi timp în care s-a
săvârşit infracţiunea. Dat fiind faptul că prin reconstituire se imită modul de săvârşire a unei infracţiuni, s-a
apreciat că nu se poate efectua reconstituirea dacă s-ar aduce atingere moralităţii publice, sau dacă s-ar crea o
anumită stare de pericol pentru ordinea publică.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, prin care, uneori, organele de urmărire penală
verifică, la locul faptei sau în altă parte, posibilitatea ca o anumită acţiune să fi avut loc în anumite condiţii de
loc şi de timp. Trebuie, însă, menţionat că experimentul judiciar nu este un mijloc de probă legal şi nici un
procedeu de probaţiune admis de lege.
Procedura reconstituirii. Reconstituirea poate fi făcută, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată,
numai la faţa locului. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului, prezenţa învinuitului sau inculpatului este
obligatorie. De asemenea, trebuie să fie prezenţi martorii asistenţi, afară de cazul când nu este posibil. Atunci
când este necesar, pot participa şi părţile, sens în care vor fi încunoştiinţate cu privire la data şi ora
reconstituirii. Neprezentarea părţilor încunoştiinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii.
Despre efectuarea reconstituirii se încheie un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în principiu, aceleaşi
menţiuni ca şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului. De asemenea, se pot face schiţe, fotografii, desene,
care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.
Constatările tehnico-ştiinţifice
În unele cauze penale, pentru clarificarea semnificaţiei urmelor sau obiectelor materiale găsite la locul săvârşirii
infracţiunii, organele judiciare pot apela la cunoştinţele unor specialişti (tehnicieni), pentru constatări tehnico-
ştiinţifice, sau ale unor experţi, pentru expertize.
Situaţiile în care se recurge la o constatare tehnico-ştiinţifică, şi nu la o expertiză, sunt determinate de urgenţa
cu care trebuie să se acţioneze, întrucât există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. De altfel,
efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice se poate dispune în cursul urmăririi penale, în cursul judecăţii fiind
admisibilă numai completarea sau refacerea constatării.
Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni, care funcţionează în
cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Legea prevede şi posibilitatea folosirii
unor specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe (laboratoare de expertiză criminalistică).
Cu ajutorul cunoştinţelor tehnice sau de specialitate, se poate identifica în ce măsură obiectele materiale şi
urmele de la locul săvârşirii infracţiunii pot oferi date, situaţii de fapt, care să constituie probe în cadrul
procesului penal şi să conducă la aflarea adevărului. Constatările pot avea ca obiect ridicarea amprentelor
digitale şi identificarea persoanei căreia îi aparţin (constatări dactiloscopice), stabilirea compoziţiei chimice a
unor substanţe (constatări chimice), identificarea şi ridicarea urmelor (constatări traseologice). În mod frecvent,
constatările tehnico-ştiinţifice se impun în cazul accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili atunci, pe loc,
defecţiunile invocate de autorii accidentelor drept cauze ale acestora, poziţia autovehiculelor, defecţiunile sau
avariile intervenite la utilajele şi instalaţiile folosite în procesul muncii (în exploatări miniere, pe şantierele de
construcţii,etc.) în momentul producerii accidentelor de muncă, ca urmare a unor infracţiuni contra protecţiei
muncii etc.
Procedura de efectuare a constatării tehnico-ştiinţifice. Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune de către
organul de urmărire penală, din oficiu sau la cerere, printr-o rezoluţie motivată, care trebuie să cuprindă
obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul sau tehnicianul şi termenul în care
urmează să se efectueze lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra datelor şi materialelor
prezentate de către organul de urmărire penală. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării
poate cere explicaţii suplimentare, sau, dacă este necesar, completarea datelor şi materialelor ce i-au fost puse la
dispoziţie.
Operaţiile efectuate şi concluziile specialistului sau tehnicianului se consemnează într-un raport, care se depune
la organul de urmărire penală care a dispus efectuarea lucrării. În cazul în care raportul tehnico-ştiinţific nu este
complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot
dispune completarea sau refacerea constatării tehnico-ştiinţifice sau efectuarea unei expertize.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică constituie mijlocul de probă care conţine concluziile specialistului sau
tehnicianului, care pot fi folosite ca probe în procesul penal.
Constatările medico-legale
Constatarea medico-legală este procedeul probatoriu prin care se lămuresc, în cazuri urgente, chestiuni care
implică cunoştinţe medicale. Particularitatea acestui procedeu probator constă în dispunerea lui într-un moment
cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii şi, având în vedere obiectul constatării medico-legale, efectuarea
acesteia se impune în cazul infracţiunilor îndreptate contra persoanei.
Efectuarea unei constatări medico-legale este obligatorie în următoarele situaţii:
- în caz de moarte violentă, a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;
- când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata, pe
corpul acestora, existenţa urmelor infracţiunii.
În celelalte cazuri, efectuarea constatării medico-legale se dispune numai dacă organul de urmărire penală
apreciază necesitatea ei.
Uneori, constatarea medico-legală este indispensabilă, deoarece cu ajutorul ei se poate face încadrarea juridică
a faptei, încadrarea făcându-se numai în raport de durata îngrijirilor medicale.
Dată fiind urgenţa cu care trebuie efectuată constatarea medico-legală, ea se dispune, de regulă, în faza de
urmărire penală. Prin excepţie, exhumarea se poate face şi în cursul judecăţii, şi chiar după rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti.
De asemenea, constatările medico-legale pot fi refăcute sau completate, atunci când instanţa apreciază că
raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise. În cazul în care instanţa constată
că ar fi trebuit să se efectueze o constatare medico-legală, poate să dispună motivat, restituirea dosarului la
procuror.
Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, care este efectuată de specialişti sau tehnicieni din cadrul
organului de urmărire penală, constatarea medico-legală se efectuează de către medici care funcţionează în
cadrul instituţiilor de medicină legală.
Procedura de efectuare a constatărilor medico-legale. Constatarea medico-legală se dispune, prin rezoluţie, de
către procuror sau organul de cercetare penală, la cererea părţilor sau din oficiu. Exhumarea în vederea
constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.
Prin rezoluţie, organele de urmărire penală stabilesc ce anume trebuie să lămurească medicul legist şi
formulează întrebările la care trebuie să se răspundă, precum şi termenul de efectuare a constatări medico-
legale. În vederea efectuării constatării medico-legale, organele de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa
învinuitului sau a părţii vătămate în faţa organelor medico-legale, pentru a fi supuse examenului corporal şi,
respectiv, să creeze condiţiile necesare pentru examinarea cadavrelor. Operaţiile şi concluziile medico-legale se
consemnează într-un raport scris, pe care-l prezintă organului de urmărire penală.
Valoarea probatorie a raporturilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală. În concordanţă cu
principiul liberei aprecieri a probelor, legea nu acordă o forţă probantă deosebită de a celorlalte mijloace de
probă, aprecierea lor fiind făcută prin coroborare cu ansamblul probelor administrate în cauză.
De regulă, concluziile specialiştilor sau tehnicienilor şi a organului medico-legal prezintă încredere în ce
priveşte conformitatea lor cu adevărul. În practică, însă, există situaţii în care, fie din cauza complexităţii
împrejurărilor de lămurit, ce depăşesc cunoştinţele unor specialişti, fie din cauza superficialităţii sau lipsei de
corectitudine, aceste mijloace de probă nu reflectă realitatea. Drept urmare, în procesul de apreciere a probelor,
concluziile acestor mijloace de probă sunt reţinute numai dacă, prin coroborare cu celelalte probe, produc
încrederea că exprimă adevărul.
Expertiza
Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată pot dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei
expertize, atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt
necesare cunoştinţele unui expert.
Expertul este persoana fizică, având cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii sau
artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată în procesul penal pentru lămurirea chestiunilor care necesită
astfel de cunoştinţe. Cercetarea pe care o întreprinde expertul se numeşte expertiză. Concluziile expertului
reprezintă probe, iar raportul de expertiză în care sunt cuprinse constituie mijlocul de probă.
Importanţa deosebită a expertizei în procesul penal se evidenţiază prin solicitarea, tot mai frecventă, a
concursului unor specialişti, impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de
înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii.
Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, în urma expertizei, să fie reţinute ca probe temeinice sau
înlăturate ca fără valoare. Expertiza, ca mijloc de probă, are numeroase puncte comune cu constatările tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale, dar, procesual, se deosebeşte de acestea.
În ce priveşte aspectele comune, atât expertizele, cât şi constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale:
- presupun o activitate efectuată de specialişti din diverse ramuri de activitate;
- obiectul lor este fixat de organele judiciare;
- scopul acestor activităţi constă în obţinerea unor probe, necesare aflării adevărului într-o cauză penală;
- concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport.
Deosebirile dintre expertize şi constatări constau în următoarele:
- constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt caracterizate prin urgenţa dispunerii lor într-un moment
foarte apropiat săvârşirii infracţiunii, în timp ce în cazul expertizelor nu există o asemenea cerinţă;
- constatările tehnico-ştiinţifice sunt dispuse, de regulă, numai în faza de urmărire penală (cu unele excepţii), pe
când expertizele pot fi efectuate şi în faza de judecată;
- expertiza presupune o investigare amănunţită, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
făcându-se o cercetare mai puţin aprofundată;
- spre deosebire de constatările tehnico-ştiinţifice, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul
numit de organele judiciare, şi un expert recomandat de părţi.
Felurile expertizei:
1. După chestiunea care trebuie lămurită, se poate dispune efectuarea următoarelor categorii de expertize:
- expertiză criminalistică, care constă în cercetarea ştiinţifică a probelor materiale, destinată identificării
persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor
proprietăţi ale acestora, precum şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut sau structură. Expertiza
criminalistică poate fi împărţită în expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biocriminalistică etc:
- expertiza medico-legală, prin care se pot lămuri: cauzele morţii, existenţa şi gravitatea vătămării, în cazul
infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale sau a sănătăţii; probleme specifice, în cazul infracţiunilor
privitoare la viaţa sexuală etc;
- expertiza psihiatrică, prin care se constată existenţa sau inexistenţa discernământului în momentul săvârşirii
faptei, starea psihică a unei persoane sau gradul de afectare al discernământului (tulburările psihice, precum
schizofrenia, oligofrenia etc);
- expertiza contabilă, când este necesară verificarea documentelor contabile (pentru a se constata lipsurile din
gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli etc);
- expertiza tehnică, pentru lămurirea unor probleme în legătură cu producerea unor accidente de circulaţie sau
de muncă; pentru examinarea unor instrumente, în caz de efracţie, distrugere etc. În cadrul expertizei tehnice, se
numără şi expertiza înregistrărilor audio, pentru stabilirea autenticităţii înregistrărilor audio pe suport magnetic.
Fără o asemenea certitudine, formată în urma expertizării, o înregistrare audio nu poate fi acceptată ca mijloc
material de probă;
- expertiza chimică, pentru stabilirea compoziţiei şi calităţii unor substanţe;
- expertiza grafică, în cazul falsurilor în înscrisuri.
2. După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei, aceasta poate fi facultativă sau
obligatorie.
- expertiza facultativă este cea mai frecventă, putând fi dispusă atunci când organul judiciar apreciază că se
impune pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei penale;
- expertiza obligatorie se efectuează în cazurile expres prevăzute de lege, când se prezumă că o cauză penală nu
poate fi soluţionată fără apelarea la cunoştinţele unui specialist.
Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice în următoarele situaţii:
- în cazul omorului deosebit de grav (indiferent dacă este faptă consumată sau rămasă în stare de tentativă);
- când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau
inculpatului, rezultată, fie din antecedentele medicale, din modul de operare, comportamentul anterior sau din
timpul procesului etc.
Expertiza medico-legală este obligatorie:
- în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal;
- în cazul infracţiunii de pruncucidere, pentru a se stabili dacă sunt întrunite condiţiile necesare pentru existenţa
infracţiunii. Acest aspect prezintă o importanţă deosebită în încadrarea juridică a faptei (în cazul lipsei stării de
tulburare pricinuită de naştere, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat);
- în cazul suspendării urmăririi penale sau a procesului penal, expertiza este obligatorie, pentru a se constata
boala gravă de care suferă inculpatul, care face imposibilă participarea lui la procesul penal;
- în cazul cererilor de amânare sau întrerupere a executării pedepsei.
În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează în instituţii sanitare de
specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală, cu aprobarea procurorului, sau
instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului, pe timpul necesar. Această măsură este
executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
În cazul în care expertiza nu s-a efectuat în condiţiile cerute de lege, urmează ca instanţa să dispună o nouă
expertiză.
3. După criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele au fost clasificate în:
- expertiza oficială, în care expertul este numit de organul judiciar, care are dreptul să-i controleze activitatea;
- expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi şi aleşi de către organele judiciare ori de către părţi;
- expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist (consilier tehnic) cu atribuţii de control
asupra modului de efectuare a expertizei.
4. După modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:
- expertiza simplă, efectuată de un specialist într-un anumit domeniu de cercetare;
- expertiza complexă, care necesită participarea experţilor din domenii diferite, elementele de fapt şi
împrejurările cauzei reclamând o cercetare multidisciplinară.
Procedura de efectuare a expertizei.
1. Numirea expertului. Codul de procedură penală stabileşte, pentru desemnarea experţilor, un sistem mixt, al
expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemut expertizei contradictorii (când este efectuată de experţi
desemnaţi şi de organul judiciar şi de părţile care au interese contrare).
În principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Totodată,
legea prevede dreptul pentru fiecare dintre părţi de a cere un expert recomandat de acestea, care să participe la
efectuarea expertizei. Când părţile au cerut numirea şi a unui expert din partea lor, expertiza se efectuează de
către o comisie de experţi, fiecare din aceştia participând cu drepturi egale la efectuarea expertizei.
De la regula generală, potrivit căreia experţii sunt numiţi de organele judiciare, există o excepţie, conform
căreia, atunci când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză
criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată se va
adresa acestora, pentru a desemna specialistul competent în efectuarea expertizei. Când serviciul medico-legal
ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca, la efectuarea
expertizei, să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul
acestora.
În cazul expertizelor judiciare tehnice şi contabile, există reguli speciale de procedură, care prevăd că organul
îndreptăţit să dispună efectuarea expertizei tehnice judiciare numeşte expertul sau, după caz, specialistul.
2. Efectuarea expertizei. Actul prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluţia sau ordonanţa, în cursul
urmăririi penale, şi încheierea, în cursul judecăţii. Odată cu dispunerea efectuării expertizei, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul,
dacă acesta a fost desemnat de organul judiciar. La termenul fixat, se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului
obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă
observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor.
Părţile sunt încunoştiinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de către fiecare
dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează să fie efectuată expertiza, încunoştinţându-l,
totodată, dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.
La efectuarea expertizei, expertul are o serie de drepturi:
- să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;
- poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori
împrejurări ale cauzei;
- cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, părţile pot
da expertului explicaţiile necesare.
Corelativ acestor drepturi, expertul are următoarele obligaţii:
- să nu încredinţeze altei persoane efectuarea lucrărilor;
- să nu divulge datele de care a luat cunoştinţă cu ocazia expertizei;
- să respecte termenul de depunere a raportului de expertiză;
- să efectueze expertiza cu bună-credinţă şi de o calitate corespunzătoare.
Neîndeplinirea acestor obligaţii atrage sancţiuni disciplinare, penale sau cu amendă judiciară.
După ce s-a informat cu privire la toate elementele ce formează obiectul expertizei, şi după ce a primit
lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor judiciare şi a părţilor, expertul trece la efectuarea
expertizei. Dacă materialele şi datele puse la dispoziţia expertului se dovedesc a fi incomplete, la cererea
acestuia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor lua măsuri pentru a fi completate. Totodată,
vor lua măsuri pentru a asigura efectuarea în bune condiţii a expertizei medico-legale sau psihiatrice (de
exemplu, vor asigura prezenţa persoanelor care urmează să fie examinate) şi pentru a procura scriptele de
comparaţie necesare în cazul expertizei scrisului.
Organele de urmărire sau instanţa de judecată nu pot delega experţilor atribuţiile care le revin (spre exemplu, să
emită opinii privitor la existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, să le permită să facă cercetări, să procure singuri
alte materiale sau informaţii decât cele puse la dispoziţia lor de către organele judiciare).
Situaţii speciale:
- în cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau alte valori, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de emisiune;
- în cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organele judiciare pot ordona să fie prezentate scripte de
comparaţie.
Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. În cazul în care
scriptele se găsesc la un particular, care nu este soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte.
Organele de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o
piesă scrisă de mâna sa, ori să scrie după dictarea ce i s-ar face. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză, se va face
menţiune într-un proces-verbal.
3. Raportul de expertiză. După efectuarea expertizei, concluziile expertului sunt expuse într-un raport scris.
Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă există opinii diferite, acestea sunt
consemnate, fie în cuprinsul raportului, fie într-o anexă. Raportul de expertiză cuprinde trei părţi:
- partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus
efectuarea expertizei, data cand s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul
unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul
urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la
aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
- partea descriptivă, care conţine descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau
explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
- concluziile expertului, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului
expertizei. Concluzia raportului poate să reprezinte un răspuns pozitiv la întrebările formulate, sau un răspuns
negativ, dar poate să se înfăţişeze şi ca un răspuns incert, dacă din materialele examinate nu s-ar putea
desprinde o concluzie sigură, nici într-un sens, nici în altul. Concluziile incerte pot fi coroborate cu celelalte
probe administrate. Raportul de expertiză se depune la organul care a dispus efectuarea expertizei.
4. Suplimentul de expertiză şi efectuarea unei noi expertize. Atunci când organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că raportul de expertiză nu răspunde la toate întrebările
formulate, dispune efectuarea unui supliment de expertiză, de către acelaşi expert, sau de către altul.
Suplimentul de expertiză poate fi efectuat în două modalităţi: în scris, prin depunerea unui raport suplimentar
de expertiză, sau prin lămuriri verbale date de expert. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit
dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor.
Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică
ori institutului de specialitate care a efectuat expertiza.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor
raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. Aceasta poate fi cerută şi de părţile nemulţumite
de concluziile primei expertize.
Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză şi se efectuează, de regulă, de alţi experţi decât cei care
au efectuat prima expertiză, în aceleaşi condiţii, finalizându-se printr-un raport.
În cazul expertizei medico-legale, noua expertiză poate fi efectuată numai de către institutele de medicină
legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici" din Bucureşti şi serviciile de medicină
legală judeţene, dar nu şi de către cabinetele de medicină legală.
În situaţia în care noul raport de expertiză medico-legală are concluzii contradictorii faţă de primul raport, este
necesar avizul comisiei superioare medico-legale. În cazul în care nu pot fi avizate, comisia superioară medico-
legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi
avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
5. Valoarea probatorie a raportului de expertiză. Raportul de expertiză nu are o forţă probantă deosebită faţă de
a celorlalte mijloace de probă. Drept urmare, concluziile acesteia vor putea servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.
Dacă organul judiciar are îndoieli asupra corectitudinii expertului sau a caracterului ştiinţific al concluziilor
acestuia, poate dispune efectuarea unei noi expertize. Noua expertiză poate ajunge, însă, fie la aceleaşi
concluzii, situaţie în care organul judiciar îşi poate forma convingerea că exprimă adevărul, fie la concluzii
opuse primei expertize. În acest din urmă caz, legea nu acordă valoare probantă prioritară nici uneia din cele
două expertize, astfel încât organul judiciar poate să acorde încredere, motivat, concluziilor oricăreia dintre ele,
dacă sunt confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză. În raport de convingerea pe care şi-a format-
o, organul judiciar poate acorda încredere noii expertize, înlăturând-o pe prima, sau invers, cu obligaţia de a-şi
motiva alegerea.
În cazul expertizelor medico-legale care ajung la concluzii contrare, este obligatorie obţinerea avizului comisiei
superioare de control şi avizare.
Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare
Există situaţii în care organele judiciare nu au posibilitatea de a efectua anumite acte procedurale, pentru care
sunt competente, astfel că se pot adresa, pentru efectuarea acestora, unui alt organ judiciar, care nu este
competent, dar are această posibilitate. Instituţiile procesual penale prin care se pot efectua acte procedurale de
către alte organe decât cele competente sunt comisia rogatorie sau delegarea.
Comisia rogatorie. Comisia rogatorie reprezintă un procedeu de probaţiune auxiliar, cu ajutorul căruia
organele judiciare efectuează acte procedurale prin intermediul altor organe judiciare, privind anumite mijloace
de probă pe care nu au posibilitatea să le îndeplinească în mod nemijlocit. Practic, prin comisia rogatorie se
face o transmitere a dreptului de a efectua un act procedural, unui alt organ judiciar, cu aceeaşi competenţă
funcţională, dar cu altă rază teritorială (de exemplu, organele de urmărire penală solicită organelor de urmărire
penală din altă localitate ridicarea unor obiecte sau înscrisuri ce pot constitui probe în cauza pe care o
cercetează).
Prin comisie rogatorie, se pot efectua numai acte procedurale (cum sunt ascultarea unui martor, cercetarea la
faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziţii etc), cu unele excepţii: ascultarea învinuitului sau
inculpatului şi prezentarea materialului de urmărire penală, deoarece acestea constituie acte care presupun
contactul nemijlocit al organului judiciar competent cu învinuitul sau inculpatul şi, respectiv, mijloace de
exercitare a dreptului de apărare.
Per a contrario, nu pot forma obiectul comisiei rogatorii actele procesuale ale organelor judiciare, prin care se
dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi
alte acte sau măsuri procesuale.
Comisia rogatorie se dispune prin rezoluţie, de către organul de urmărire penală, sau prin încheiere, de către
instanţa de judecată şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau unei instanţe egale în grad.
Rezoluţia sau încheierea prin care se dispune comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la
îndeplinirea actului ce face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, în calitate de
martor, trebuie să fie arătate şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte
întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Atunci când instanţa de judecată a dispus comisia rogatorie, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care
vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. Oricare dintre părţi poate cere să fie citată la
efectuarea comisiei rogatorii.
În cazul inculpatului arestat, instanţa care urmează să efectueze comisia rogatorie dispune desemnarea unui
apărător din oficiu, care îl va reprezenta. Nerespectarea acestor dispoziţii a fost sancţiontă cu nulitatea absolută.
Delegarea. Ca şi comisia rogatorie, delegarea reprezintă un procedeu de probaţiune folosit pentru administrarea
unor probe sau efectuarea unor acte procedurale, cu deosebirea că transmiterea dreptului de a efectua actul
procedural se face către un organ ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală (de
exemplu, delegarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de apel a unui procuror din cadrul Parchetului de pe
lângă tribunal, să efectueze ascultarea unor martori în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea Parchetul
acestui tribunal). În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poluţiei.
Instanţa de judecată poate delega procurorul să efectueze o percheziţie sau poate delega pe procuror să ia
măsuri în vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.
Aşadar, în cazul delegării, se transmite dreptul de a efectua un act procedural, unui organ competent ca rază
teritorială, dar necompetent funcţional să efectueze în cauză urmărirea sau judecata.
Martorii asistenţi. La efectuarea unor procedee probatorii (cum sunt percheziţia, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri, cercetarea la faţa locului, reconstituirea), legiuitorul a prevăzut prezenţa martorilor asistenţi. Prezenţa
martorilor asistenţi la desfăşurarea unor activităţi procesuale reprezintă o garanţie a legalităţii acesteia şi a
exactităţii celor constatate sau consemnate în procesul-verbal întocmit.
Martorii asistenţi sunt, de regulă, persoane care nu au cunoştinţă despre faptele sau împrejurările care fac
obiectul probaţiunii în cauza penală. Atunci când legea prevede prezenţa martorilor asistenţi, organul judiciar
este obligat să asigure prezenţa a cel puţin două persoane. Nu pot fi martori asistenţi:
- minorii sub 14 ani
- persoanele interesate în cauză
- persoanele care fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Organul care procedează la efectuarea unui act procedural în prezenţa martorilor asistenţi este obligat să
constate şi să consemneze, în procesul-verbal pe care îl încheie, date privind identitatea martorilor asistenţi,
menţionând şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire la cele constatate şi la
desfăşurarea operaţiilor la care asistă. Procesul-verbal este semnat de martorii asistenţi, confirmând astfel
exactitatea acestuia.

MASURILE PROCESUALE

În vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, potrivit scopului acestuia (constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi), legiuitorul a
pus la dispoziţia organelor judiciare anumite mijloace de privare sau limitare a unor drepturi fundamentale ale
cetăţenilor, denumite măsuri procesuale. Măsurile procesuale pot fi definite ca instituţii ale dreptului procesual
penal, stabilite prin lege, care constau în mijloace de privaţiune ori de constrângere, la care pot recurge, în caz
de necesitate, organele judiciare, pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal.
În vederea desfăşurării unei normale activităţi procesuale, organele judiciare dispun luarea măsurilor procesuale
numai în situaţiile strict prevăzute de lege şi doar pe durata existenţei acestor situaţii. Măsurile procesuale, ca
manifestări de voinţă, prin care organele judiciare dispun asupra desfăşurării normale a procesului penal,
trebuie deosebite de măsurile procedurale, care reprezintă mijloacele prin care se duc la îndeplinire actele şi
măsurile procesuale. În acest sens, măsura procesuală a arestării preventive trebuie deosebită de măsura
procedurală a executării mandatului de arestare, de către organul de poliţie.
Clasificarea măsurilor procesuale
Măsurile procesuale au fost clasificate, în funcţie de următoarele criterii:
a) În raport de criteriul legal, stabilit de dispoziţiile Codului de procedură penală:
- măsuri preventive, care pot fi luate în cauzele privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoarea, în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului
de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea,
obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului);
- alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire şi de siguranţă, măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor şi
restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii).
b) În raport de valoarea socială asupra căreia se îndreaptă:
- măsuri procesuale personale, care privesc persoanele fizice (măsurile preventive, de ocrotire, de siguranţă,
liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune);
- măsuri procesuale reale, care privesc bunurile persoanelor (măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor,
restabilirea situaţiei anterioare).
c) În raport de scopul urmărit prin luarea lor:
- măsuri procesuale de constrângere (măsurile preventive, măsurile asigurătorii);
- măsuri de ocrotire (măsurile de ocrotire, de siguranţă, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare).
În literatura de specialitate, măsurile procesuale au mai fost clasificate în funcţie de:
- criteriul fazei procesului penal în care pot fi luate aceste măsuri (reţinerea poate fi dispusă numai în faza de
urmărire penală);
- criteriul persoanei împotriva căreia se pot lua aceste măsuri (măsurile de ocrotire se iau faţă de persoane aflate
în îngrijirea învinuitului sau inculpatului);
- criteriul organului care le dispune (reţinerea, care poate fi dispusă şi de către organul de cercetare penală).

MĂSURILE PREVENTIVE

Sunt instituţii procesual penale cu caracter de constrângere, pe care organele judiciare le pot lua faţă de învinuit
sau inculpat, în vederea unei bune desfăşurări a procesului penal şi a atingerii scopului acestuia. Acestea se iau
pentru ca învinuitul sau inculpatul să fie împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ
asupra desfăşurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia, pentru împiedicarea sustragerii
învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Felurile măsurilor preventive
Codul de procedură penală instituie următoarele măsuri preventive:
- reţinerea;
- obligarea de a nu părăsi localitatea;
- obligarea de a nu părăsi ţara;
- arestarea preventivă, sub cele două forme: a învinuitului şi a inculpatului.
În literatura de specialitate există opinii care susţin includerea liberării provizorii în capitolul privitor la
măsurile preventive. Pe de o parte, se afirmă că liberarea provizorie este instituţie reglementată chiar în cadrul
capitolului privind măsurile preventive. Considerăm că liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea
provizorie pe cauţiune nu sunt măsuri preventive, pentru următoarele argumente:
- ele nu sunt prevăzute şi cuprinse în categoria măsurilor preventive expres şi limitativ arătate în art. 136 alin. 1
lit. a-d C.proc.pen., iar dispoziţiile procesual penale sunt de strictă şi imediată aplicare;
- prin cele două modalităţi de liberare nu se iau, în realitate, alte măsuri preventive, ci se intervine asupra
măsurii arestării preventive, dispusă şi aflată în curs de desfăşurare, atunci când se modifică unele dintre
temeiurile iniţiale care au impus arestarea, în sensul schimbării stării de arest cu o stare de libertate provizorie şi
limitată (sub control judiciar sau pe cauţiune). Cele două modalităţi de liberare provizorie din starea de arest
preventiv se aseamănă, parţial, cu instituţia liberării condiţionate din pedeapsa închisorii, intervenită în cursul
executării, prin care condamnatul este liberat din executarea pedepsei închisorii, înainte de executarea integrală
a acesteia.
Natura juridică a măsurilor preventive
Măsurile preventive au o natură procesuală, ele fiind luate în vederea asigurării unei bune desfăşurări a
procesului penal, în sensul că preîntâmpină sau înlătură situaţii de pericol pentru procesul penal, care tind să
împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a unei cauze penale. În literatura juridică s-au exprimat diverse
păreri, privitoare la natura juridică a măsurilor preventive, punându-se accentul pe următoarele idei:
a) măsurile preventive privative de libertate, deşi se aseamănă cu executarea pedepsei închisorii, care constă
într-o privare de libertate, se deosebesc, întrucât primele sunt luate în mod excepţional şi numai în cursul
procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive;
b) reţinerea unei persoane, atâta vreme cât nu s-a constatat vinovăţia sa printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, nu se justifică, reprezentând o încălcare a dreptului fundamental al libertăţii persoanei;
c) arestarea preventivă face să planeze asupra persoanei o suspiciune contrară prezumţiei de nevinovăţie,
creându-se tendinţa de a-l crede vinovat pe cel deţinut.
Aceste idei, care surprind esenţa trăsăturilor specifice măsurilor preventive, impun concluzia certă şi unică că
măsurile preventive reprezintă excepţii de la regula desfăşurării procesului în stare de libertate şi că, deci, la ele
se va recurge numai în cazurile în care aflarea adevărului şi realizarea funcţiilor şi scopului procesului penal nu
pot avea loc decât prin luarea acestora.
Luarea măsurilor preventive
Libertatea individuală şi prezumţia de nevinovăţie, ce trebuie să subziste până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, reprezintă principii fundamentale constituţionale, pentru a căror
respectare legea procesual penală a instituit garanţii procesuale ferme. Reglementarea extrem de riguroasă şi
limitativă a condiţiilor prevăzute de Codul de procedură penală pentru luarea măsurilor preventive asigură un
sistem de garanţii temeinice pentru respectarea acestui drept fundamental al persoanei: libertatea.
Reprezentând grave modalităţi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor individuale, măsurile preventive sunt
supuse unui cadru normativ precis, în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi formă privind dispunerea lor,
organele competente să le dispună, durata şi verificarea legalităţii şi temeiniciei acestora, prin exercitarea căilor
de atac.
În privinţa luării măsurii arestării preventive, C.pr.pen. a stabilit competenţa exclusivă a judecătorului, atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Mandatul de arestare,fiind o măsură extraordinară, legiuitorul
a prevăzut că el se poate da numai în circumstanţe grave şi când această arestare este indispensabilă
instrucţiunii cauzei, sau este reclamată de un interes al siguranţei publice.
Conform cerinţelor Curţii Europene, magistraţii care pot să dispună asupra măsurii arestării preventive, trebuie
să prezinte garanţii de independenţă, atât faţă de executiv cât şi faţă de părţi. Or, în sistemul actual, procurorii,
deşi intră în categoria magistraţilor, nu îndeplinesc cerinţele Convenţiei, în ceea ce priveşte independenţa
magistratului. Astfel, toţi procurorii îşi exercită atribuţiile sub autoritatea ministrului justiţiei, care îşi exercită
controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public şi poate da dispoziţii obligatorii, atât prin intermediul
Procurorului general, cât şi în mod direct, oricărui procuror competent, în vederea începerii urmăririi penale sau
a promovării acţiunilor necesare interesului urmăririi penale sau interesului public.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu este îndeplinită condiţia de independenţă a
magistratului, nici faţă de executiv şi nici faţă de părţi, atât timp cât acesta poate îndeplini cumulativ, funcţia de
instrucţie şi, ulterior, cea de acuzare. Drept urmare, în mod justificat, reglementarea actuală din Codul de
procedură penala, instituie dreptul şi posibilitatea luării măsurii arestării preventive numai de către judecător.
Legea prevede trei condiţii care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, pentru a se putea dispune o măsură
preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului:
1) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
(spre exemplu, inculpatul a fost surprins împuşcând victima);
2) pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii; condiţia se consideră îndeplinită şi în
cazul în care se prevede, alternativ, pedeapsa închisorii sau amenda.
3) să existe probe din care să rezulte vreunul din următoarele cazuri:
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite, din lipsa datelor necesare;
b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut
pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date ca inculpatul urmăreşte să se
sustragă de la executarea pedepsei;
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui
martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori, din datele existente, rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii
unei alte infracţiuni;
f) inculpatul este recidivist;
g) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu
pedeapsa închisorii, sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate
prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Au existat unele soluţii în practica judiciară şi opinii exprimate în doctrină, în sensul că pericolul pentru ordinea
publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale, ci are un sens mai larg, presupunând o stare de
insecuritate socială. În acelaşi sens s-a arătat că pericolul pentru ordinea publică nu trebuie probat prin
administrarea unor dovezi, ci poate fi dedus din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea
acesteia, elementele ce caracterizează persoana infractorului. Asemenea soluţii şi opinii considerăm că sunt
greşite, pentru că se abat de la înţelesul strict riguros al dispoziţiilor textelor de lege sus menţionate. Pericolul
concret pentru ordinea publică, care justifică arestarea, trebuie să fie demonstrat prin existenţa la dosar a unor
probe certe, din care să rezulte, fără echivoc, de exemplu, că o întreagă colectivitate ar fi pusă în primejdie prin
lăsarea în libertate a infractorului; altfel se poate ajunge la arbitrariu, situaţie inadmisibilă în luarea unei hotărâri
în privinţa libertăţii persoanei.
Procedura luării măsurilor preventive. Organele judiciare competente care pot lua măsurile preventive sunt:
- organul de cercetare penală sau procurorul, în cazul reţinerii;
- procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pot dispune obligarea de a
nu părăsi localitatea sau ţara;
- judecătorul, în cazul luării arestării preventive.
Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luată o măsură preventivă, întocmeşte un referat
motivat, pe care îl înaintează procurorului, care se va pronunţa, după examinarea dosarului cauzei. În cazul
măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi ţara, procurorul este obligat să se
pronunţe în termen de 24 de ore. În cazul arestării preventive, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării
preventive a învinuitului sau inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.
Actele prin care pot fi luate măsurile preventive sunt următoarele:
- ordonanţa organului de cercetare penală;
- ordonanţa sau rechizitoriul procurorului;
- hotărârea instanţei de judecată (încheiere, sentinţă sau decizie).
Legea mai instituie şi alte garanţii procesuale, menite să apere drepturile şi interesele procesuale ale învinuitului
sau inculpatului, în cadrul procesului penal, dintre care menţionăm următoarele:
- celui care urmează să fie reţinut, trebuie să i se aducă la cunoştinţă, mai întâi, învinuirea, dreptul la un
apărător şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa;
- celui reţinut sau arestat i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, învinuirea, precum şi
motivele reţinerii sau ale arestării şi numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu;
- când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoştiinţează despre
aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană desemnată de către învinuit
sau inculpat, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.
Înlocuirea măsurilor preventive
Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii. Constituie temeiuri, orice considerente de fapt care au stat la baza luării măsurii
preventive. În situaţia luării măsurii arestării preventive, în doctrină s-a exprimat opinia ca pot constitui
temeiuri pentru arestare sau pentru schimbarea măsurii în arestare: complexitatea cauzei, frecvenţa comiterii
unor fapte penale, rezonanţa faptei şi reacţia opiniei publice, comportamentul agresiv sau perturbant al
infractorului etc. În opinia noastră, dintre împrejurările enumerate mai sus, numai comportamentul agresiv sau
perturbant al infractorului reprezintă, în realitate, un considerent de fapt, în înţelesul şi accepţiunea avută în
vedere de legiuitor. Privitor la alte împrejurări, cum ar fi rezonanţa faptei şi reacţia opiniei publice, trebuie
făcute cuvenitele nuanţări, de la caz la caz. Desigur, este de admis că pot exista situaţii concrete, în care, de
exemplu, o infracţiune de furt, care, prin conţinutul ei concret, nu are un grad ridicat de pericol social, săvârşită
într-o localitate mică sau într-o comunitate restrânsă, să stârnească o reacţie de oprobiu general atât de
puternică, încât să determine şi să justifice concluzia că cercetarea făptuitorului în stare de libertate reprezintă
un pericol pentru ordinea publică. Dar, asemenea situaţii de excepţie trebuie, întotdeauna, să rezulte din probe
certe şi, deci, să fie motivate.
Când s-au schimbat temeiurile care au determinat măsura preventivă, aceasta se înlocuieşte cu o altă măsură
preventivă, mai uşoară sau mai aspră.
Procedura înlocuirii măsurii arestării preventive. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul
urmăririi penale, de instanţă sau de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze, de îndată,
pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii iniţiale. Procurorul
examinează informaţiile primite de la organul de cercetare penală şi, în cazul în care constată că, într-adevăr, au
intervenit modificări referitor la temeiurile iniţiale care au determinat luarea măsurii preventive şi care justifică
înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură preventivă (mai severă sau mai uşoară), procedeazădupă cum urmează:
- dacă măsura preventivă a fost dintre cele care sunt de competenţa sa şi a fost dispusă de către aceasta, iar
înlocuirea urmează a fi făcută cu o măsură preventivă care este, de asemenea, de competenţa sa, va dispune,
prin ordonanţă, înlocuirea;
- dacă măsura preventivă iniţială a fost dispusă de către procuror (fiind, desigur, dintre cele care sunt de
competenţa sa), iar înlocuirea urmează a fi făcută cu o măsură preventivă care nu este de competenţa sa, va
sesiza instanţa cu propuneri corespunzătoare pentru înlocuirea măsurii;
- dacă măsura preventivă iniţială a fost dispusă de către instanţă şi se impune înlocuirea ei cu altă măsură
preventivă, care intră şi în competenţa procurorului, va sesiza, de asemenea, instanţa, cu propuneri
corespunzătoare pentru înlocuirea, măsurii.
Procurorul este obligat şi din oficiu să sesizeze instanţa, cu propuneri de înlocuire a măsurii preventive, în
cazurile în care constată el însuşi că s-au modificat temeiurile care au justificat luarea măsurii iniţiale.
În cursul judecăţii, înlocuirea măsurii se dispune de către instanţă (prin încheiere de şedinţă, atunci când
înlocuirea are loc în timpul desfăşurării judecăţii, sau prin sentinţă ori decizie, în cazul în care înlocuirea se
dispune odată cu pronunţarea hotărârii).
Revocarea măsurilor preventive
Dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt care au stat la baza luării unei măsuri preventive reprezintă modificări
ivite în cursul desfăşurării procesului penal, care impun revocarea acestor măsuri, fie din oficiu, fie la cerere.
Revocarea unei măsuri preventive se dispune atunci când au încetat temeiurile iniţiale ce au impus luarea
măsurii, dar numai dacă au intervenit, între timp, alte temeiuri care să justifice măsura.
Procedura revocării măsurilor preventive. Jurisprudenţa a decis că inculpatul poate reitera cererea de revocare a
unei măsuri preventive ori de câte ori consideră că s-au modificat temeiurile care au condus la luarea acestei
măsuri; în susţinerea acestor cereri repetate, inculpatul nu poate, însă, invoca aceleaşi motive, deoarece există
autoritate de lucru judecat.
Procedura revocării este aceeaşi cu cea pentru înlocuirea măsurilor preventive. Trebuie să ne oprim asupra a
două situaţii, care reprezintă două cazuri distincte de revocare a măsurii arestării preventive:
1) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu
poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor;
2) când se constată că măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale.
Revocarea, în aceste două cazuri, se dispune la cerere sau din oficiu şi se dispune, după caz, punerea, de îndată,
în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Încetarea de drept a măsurilor preventive
Spre deosebire de luarea, înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive, care sunt lăsate la aprecierea organului
judiciar, încetarea de drept a măsurilor preventive constituie un obstacol legal în menţinerea lor, organul
judiciar fiind obligat să pună, de îndată, în libertate pe cel reţinut sau arestat, ori să ridice, de îndată, obligaţia
de a nu părăsi localitatea sau ţara. Măsurile preventive încetează de drept, în faza de urmărire penală şi a
judecăţii, în următoarele situaţii:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare (de exemplu, măsura arestării
preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile şi acest termen a expirat);
b) în caz de scoatere de sub urmărire penală şi încetare a urmăririi penale, în faza de urmărire penală;
c) în caz de încetare a procesului penal şi achitare, în faza de judecată;
d) când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea
maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în
cursul urmăririi penale, maximele de180 de zile;
e) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi a arestării preventive;
f) când instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării, ori cu suspendarea
executării sub supraveghere, sau cu executare la locul de muncă;
g) când se pronunţă pedeapsa cu amenda;
h) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii şi se constată graţierea integrală a pedepsei;
i) când se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
Procedura încetării de drept a măsurilor preventive. Instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, ori procurorul, în cazul reţinerii din oficiu, sau în urma informării organului de cercetare penală,
are obligaţia să dispună punerea, de îndată, în libertate a celui reţinut sau arestat preventiv şi să trimită o copie
sau un extras de pe dispozitivul hotărârii sau ordonanţei prin care s-a dispus liberarea, administraţiei locului de
deţinere.
Trebuie observat că, deşi C.proc.pen. reglementează expres încetarea de drept a tuturor măsurilor preventive, în
ceea ce priveşte procedura încetării şi efectele acesteia legiuitorul s-a limitat doar la măsura reţinerii şi arestării
preventive. Considerăm că explicaţia acestei aparente lacune rezidă în aceea că celelalte măsuri preventive
(obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara) îşi produc efectele ope legis, în momentul
expirării termenelor prevăzute de lege sau stabilite de procuror sau instanţă şi, deci, ar fi superfluu să se
prevadă o procedură expresă în acest sens.
Căile de atac
Reglementările procesual penale privind măsurile preventive şi căile de atac ce se pot exercita pentru
verificarea legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri au suferit numeroase modificări16, menite să instituie un
sistem ferm de garanţii, pentru asigurarea respectării legalităţii procesuale în ceea ce priveşte restrângerea
libertăţii sau privarea de libertate a unei persoane, în cursul procesului penal. Actualele reglementări sunt
menite să instituie un mecanism procedural precis şi rapid, care să asigure garantarea dreptului la o cale de atac
împotriva măsurii preventive şi, în special, împotriva celei mai severe dintre acestea, arestarea.
Normele procesual penale în vigoare prevăd căi de atac diferite, funcţie de felul măsurii preventive:
1) În cazul reţinerii, indiferent de organul de urmărire penală care a dispus-o, calea de atac este aceeaşi,
plângerea, diferit fiind organul competent să o rezolve. Astfel:
- împotriva ordonanţei organului de cercetare penală, prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii, se poate
face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează
cercetarea penală;
- împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a luat măsura reţinerii, se poate face plângere, înainte de
expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când
consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.
2) Împotriva ordonanţei procurorului, prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, ori
a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere, în termen de 3 zile de la
luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dosarul va fi înaintat
instanţei, în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile.
Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, însă neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea
plângerii. Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie. Plângerea se va soluţiona în camera
de consiliu, urmând ca instanţa să se pronunţe, în aceeaşi zi, prin încheiere, asupra legalităţii măsurii. Instanţa,
fie va respinge plângerea, atunci când va considera că măsura preventivă este legală sau justificată, fie va
admite plângerea, când constată că măsura este ilegală sau nu este justificată, caz în care va dispune revocarea
ei şi punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului.
Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii
obligării de a nu părăsi localitatea ori obligării de a nu părăsi ţara, nu este suspensivă de executare.

16
Orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau prin deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru
ca acesta să statueze, într-un termen scurt, asupra legalităţii deţinerii sale si să dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală.
3) Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau
inculpatului în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive,
precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă este recursul la instanţa
superioară, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Rezultă, per a contrario, că nu pot fi atacate separat, cu recurs, încheierile prin care instanţa nu dispune (deci
respinge cererea) înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive.
Din analiza textului de mai sus, reiese că recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare,
înlocuire sau încetare a unei măsuri preventive este inadmisibil, aceste încheieri fiind definitive. În concluzie,
încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul.
Titularii acestei căi de atac pot fi învinuitul sau inculpatul şi procurorul. Dosarul va fi înaintat instanţei de
recurs, în termen de 24 de ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului
şi în 3 zile în cazul arestării inculpatului. La judecarea recursului, participarea învinuitului sau inculpatului
arestat şi a procurorului este obligatorie.17
Instanţa se pronunţă asupra legalităţii sau temeiniciei măsurii arestării preventive, în aceeaşi zi, printr-o
încheiere. În cazul în care consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa va admite
recursul, dispunând revocarea măsurii şi punerea, de îndată, în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă
acesta nu este arestat în altă cauză.
După soluţionarea recursului, dosarul se trimite, în termen de 24 de ore, instanţei a cărei încheiere a fost
atacată.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a
constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare.
Căi de atac împotriva măsurilor preventive dispuse în cursul judecăţii. Calea de atac împotriva încheierii prin
care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se
constată încetarea de drept a arestării preventive este recursul. Titularii exercitării căii de atac a recursului sunt
procurorul şi inculpatul. Pot fi atacate cu recurs numai încheierile date în primă instanţă şi în apel. Privitor la
natura încheierilor supuse recursului, acestea sunt de luare, revocare, înlocuire, încetare sau menţinere a unei
măsuri preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara şi arestarea preventivă a inculpatului), precum şi
cele prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive.
Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
cei lipsă. Procedura judecării recursului este de maximă operativitate. Recursul declarat împotriva încheierii
prin care s-a dispus luarea sau menţinerea măsurii preventive (a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara şi
arestarea preventivă a inculpatului), ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este
suspensiv de executare.
Reţinerea.
Reţinerea este măsura preventivă privativă de libertate, care poate fi dispusă numai în faza urmăririi penale şi
numai faţă de învinuit, pe o durată de cel mult 24 de ore.
Deşi este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi cele ale Convenţiei europene, care instituie puternice
garanţii ale dreptului la libertate şi la siguranţă a persoanelor private de libertate, reglementarea actuală a

17
Nerespectarea acestei obligaţii atrage nulitatea actului procesual prin care se statuează cu privire la legalitatea măsurii arestării
preventive şi, fiind vorba de încălcarea unor dispoziţii legale, referitoare la prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător,
nulitatea este absolută, consecinţa fiind anularea încheierii prin care s-a soluţionat, în condiţiile de mai sus, plângerea învinuitului sau
inculpatului arestat.
Textul prevede o excepţie, când recursul va putea fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii, în cazul în care acesta se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa
instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă. În literatura juridică, s-a exprimat opinia conform căreia această
dispoziţie poate conduce, uneori, la aprecieri arbitrare privind posibilitatea de deplasare a inculpatului în faţa instanţei, încălcându-se,
implicit, dreptul inculpatului la apărare. În practica judiciară, încălcarea dispoziţiei privitoare la obligativitatea aducerii învinuitului
sau inculpatului arestat în faţa instanţei are loc, uneori, prin acceptarea de către instanţă, a motivărilor scrise ale administraţiilor
locurilor de deţinere, potrivit cărora, învinuitul sau inculpatul nu poate fi adus, din cauza lipsei mijloacelor de transport. În realitate,
într-o asemenea situaţie, nu ne găsim în prezenţa unei imposibilităţi de deplasare a învinuitului sau inculpatului, în sensul şi
accepţiunea avută în vedere de legiuitor, motiv pentru care considerăm că judecarea recursului nu poate avea loc, ci trebuie amânată
cauza şi sesizată conducerea superioară administraţiei locului de deţinere, pentru a se asigura, de îndată, mijlocul de transport necesar
deplasării şi aducerii învinuitului sau inculpatului în faţa instanţei.
reţinerii are unele lacune, sub două aspecte: obligativitatea ascultării învinuitului reţinut şi instituirea asistenţei
juridice obligatorii a acestuia.
Codul de procedură penală prevede trei obligaţii pentru organul de cercetare penală care ia măsura reţinerii:
- să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii;
- să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător;
- să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea
ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. În temeiul acestui principiu, persoana bănuită sau învinuită de
săvârşirea unei infracţiuni are libertatea de a răspunde sau nu întrebărilor organului de urmărire, în raport de
aprecierea personală, că este mai potrivit pentru interesele sale. Recunoaşterea dreptului de a nu contribui la
propria incriminare (nemo tenetur se ipsum accusare) trebuie înţeles în sensul că tăcerea învinuitului ori
inculpatului, refuzul său de a face declaraţii, nu-i poate atrage niciun fel de sancţiune şi nici chiar reţinerea unei
circumstanţe agravante, constând în lipsa sa de sinceritate.
Desigur, corelativ acestui drept la tăcere al învinuitului sau acuzatului, există dreptul şi obligaţia organului de
urmărire penală şi autorităţilor judiciare de a căuta, descoperi, strânge şi administra probe, în condiţiile legii,
pentru a dovedi fapta, vinovăţia şi autorul acesteia (sarcina probaţiunii aparţine celui care acuză).
Organele competente pentru luarea măsurii reţinerii şi condiţiile luării acestei măsuri. Reţinerea este singura
măsură preventivă care poate fi dispusă, alături de procuror, şi de organele de cercetare penală. Competenţa
procurorului în această materie a fost admisă pe cale de interpretare (qui potest maius, potest minus).
Reţinerea preventivă poate fi luată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii.
Condiţii generale:
- să fie începută urmărirea penală şi deci persoana să aibă calitatea de învinuit;
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Această măsură poate fi luată numai faţă de învinuit, ceea ce înseamnă că reţinerea este condiţionată de un act
procesual prealabil, începerea urmăririi penale, act care conferă persoanei bănuite calitatea de învinuit.
Folosirea noţiunii de învinuit exclude posibilitatea luării acestei măsuri de către instanţa de judecată, pentru că
persoana trimisă în judecată are calitatea de inculpat şi nu de învinuit.
Condiţiile speciale, denumite şi cazurile de reţinere sunt următoarele:
- pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii, oricare ar fi limitele prevăzute de lege pentru
fapta comisă;
- să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen.
Măsura reţinerii rămâne la aprecierea organului de urmărire penală, nu ca o disponibilitate arbitrară, ci numai,
strict, ca o măsură absolut necesară, impusă, în fiecare caz concret, de necesitatea aflării adevărului şi
desfăşurării operative şi în bune condiţiuni a urmăririi penale.
Măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă, în care trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care a început.
Aceleaşi menţiuni vor fi făcute şi în ordonanţa de punere în libertate. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de
ore. În concordanţă dreptul la libertate şi dreptul pe care îl are orice persoană privată de libertate de a i se
rezolva cauza într-un termen rezonabil, C.proc.pen. prevede următoarele:
- deducerea, din durata măsurii reţinerii, a timpului cât persoana a fost privată de libertate, ca urmare a măsurii
administrative a conducerii la sediul poliţiei;
- instituirea unui termen scurt, de 10 ore de la reţinerea învinuitului, în care organul de cercetare penală, atunci
când consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, trebuie să înainteze procurorului, odată cu
încunoştinţarea, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului de 24 de ore.
Durata reţinerii nu poate fi prelungită.
În privinţa reţinerii, Constituţia României cuprinde unele prevederi speciale (dreptul la imunitate), în cazul în
care persoana reţinută este deputat sau senator. Astfel, deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut fără
încuviinţarea Camerei din care face parte şi numai după ascultarea sa. În caz de infracţiune flagrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut, însă Ministrul Justiţiei va informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei, asupra
reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri.
Obligarea de a nu părăsi localitatea
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu
părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Condiţiile cerute de lege pentru luarea acestei măsuri sunt următoarele:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea.
Măsura poate fi luată din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, de către procuror, în faza de
urmărire penală, şi de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, printr-o ordonanţă, respectiv, încheiere.
În faza urmăririi penale, durata măsurii nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când este prelungită, în
condiţiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, în caz
de necesitate şi numai motivat, de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Fiecare
prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Durata maximă a acestei măsuri, în cursul urmăririi penale, nu poate
depăşi un an. În mod excepţional, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi de 2 ani, atunci
când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică învinuitului
sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte învinuitul sau inculpatul. În caz
de încălcare a obligaţiilor impuse prin măsura luată, se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului măsura
arestării preventive, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri.
Obligarea de a nu părăsi ţara
Această măsură preventivă este o noutate în legislaţia noastră procesual penală. S-a exprimat opinia că această
măsură este absorbită în conţinutul măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.
Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în
cursul urmării penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea
organului care a dispus această măsură.
Dispoziţiile referitoare la luarea, durata şi prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea se aplică, în mod
corespunzător.
Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz,
învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente
să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau,
după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.
Arestarea preventivă
Codul de procedură penală a reglementat arestarea preventivă în două modalităţi: în raport de faza procesuală în
care se dispune această măsură (urmărire penală sau judecată) şi în funcţie de calitatea procesuală (învinuit sau
inculpat) pe care o poate avea, succesiv, persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală.
Arestarea preventivă a învinuitului. Învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât
timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Procurorul, după ascultarea învinuitului, în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, preşedintelui
instanţei sau judecătorului delegat de acesta, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
învinuitului, când consideră că arestarea este necesară în interesul urmăririi penale.
Această măsură are un caracter de excepţie, în sensul că, în orice proces penal, regula este starea de libertate, şi
numai excepţia starea de arest. Arestarea învinuitului trebuie considerată o măsură necesară în interesul
urmăririi penale, numai atunci când efectuarea cercetărilor sau a unor acte de cercetare nu se pot realiza, în
bune condiţiuni pentru aflarea adevărului, decât prin privarea de libertate a autorului prezumtiv al infracţiunii.
Per a contrario, ori de câte ori efectuarea urmăririi penale este posibilă în bune condiţiuni şi nu este periclitată
aflarea adevărului, luarea măsurii arestării preventive nu este necesară.
Condiţiile ce se cer a fi întrunite, cumulativ, pentru a se putea dispune arestarea învinuitului sunt următoarele:
- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea (condiţia e îndeplinită şi în cazul în
care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda);
- să existe probe din care să rezulte vreunul din cazurile prevăzute în art. 148;
- învinuitul să fie ascultat în prezenţa apărătorului;
Procedura de arestare a învinuitului în cursul urmăririi penale. Dacă se constată că sunt întrunite condiţiile mai
sus-menţionate şi că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, procurorul, din oficiu sau
la sesizarea organului de cercetare penală, după ascultarea învinuitului, în prezenţa apărătorului, va prezenta
dosarul cauzei preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta, cu propunerea motivată de luare a
măsurii arestării preventive a învinuitului.
Competenţa exclusivă de soluţionare a propunerii de arestare preventivă aparţine, fie preşedintelui instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, fie preşedintelui instanţei în a cărei circumscripţie se află
locul de detenţie, fie judecătorului delegat de preşedinte uneia din aceste instanţe.
La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua
şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere, în cazul
în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică, atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi
procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa învinuitului reţinut în faţa judecătorului.
Procedura de soluţionare a propunerii de arestare preventivă este orală şi contradictorie.
Examinarea propunerii de arestare preventivă şi arestarea învinuitului are loc în camera de consiliu, de către un
singur judecător. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător.
În mod excepţional, atunci când se dovedeşte că învinuitul, aflat în stare de reţinere sau de arestare, nu poate fi
adus în faţa judecătorului, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate,
propunerea de arestare va fi examinată în lipsa învinuitului, dar în prezenţa apărătorului, căruia i se va da
cuvântul pentru a formula concluzii. Participarea procurorului la examinarea propunerii de arestare preventivă
este obligatorie.
Judecătorul, după ascultarea învinuitului şi examinarea motivelor prezentate pentru susţinerea necesităţii luării
măsurii propuse, va admite sau respinge propunerea, prin încheiere motivată. În cazul în care admite
propunerea, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea învinuitului, arătând, în concret, temeiurile care
justifică luarea măsurii şi fixează durata acesteia, care nu poate depăşi 10 zile. Totodată, judecătorul, în cazul în
care admite propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului.
Procedura arestării învinuitului în cursul judecăţii. Arestarea preventivă a învinuitului este o măsură specifică
fazei de urmărire penală, însă legea a prevăzut şi posibilitatea luării măsurii arestării învinuitului la instanţa de
judecată, şi anume:
a) în cazul infracţiunilor de audienţă18, instanţa poate dispune arestarea învinuitului, iar preşedintele emite un
mandat de arestare. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este
trimis de îndată procurorului, împreună cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi cu mandatul de
arestare;
b) în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanţa va dispune arestarea învinuitului, prin
sentinţa de dezinvestire.
Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului.
Învinuitul arestat este trimis, de îndată, procurorului, împreună cu mandatul de arestare.
Arestarea preventivă a inculpatului. Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea
penală. Măsura arestării inculpatului are şi ea caracter de excepţie, fiind cea mai aspră dintre măsurile
preventive privitoare la libertate. Condiţiile luării măsurii arestării preventive a inculpatului sunt următoarele:
- să se fi pus în mişcare acţiunea penala;
- să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C.proc.pen. În privinţa acestei condiţii, este de remarcat
inconsecvenţa legiuitorului. În cazul învinuitului, C.proc.pen. prevede expres condiţia existenţei unor probe din
care rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen. Absolut inexplicabil, în cazul inculpatului,
C.proc.pen. nu mai cere condiţia de a exista probe în acest sens, ci doar să existe vreunul din cazurile prevăzute
în art. 148 C.proc.pen. Această omisiune ar putea induce ideea că, în cazul arestării inculpatului, pot fi
acceptate şi prezumţiile referitor la cazurile arătate de art. 148 C.proc.pen., ceea ce este de neconceput.
Considerăm că suntem doar în prezenţa unei omisiuni în tehnica de redactare şi că trebuie să se înţeleagă,
categoric, că este necesară îndeplinirea aceleiaşi condiţii şi în cazul arestării inculpatului;
- inculpatul să fie ascultat înainte de a se dispune luarea măsurii. Excepţie fac cazurile în care inculpatul este
dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, când măsura arestării se va
dispune fără ascultarea sa. De asemenea, excepţia funcţionează şi în cazurile când inculpatul se află în stare de
reţinere sau de arestare şi, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu
poate fi adus în faţa judecătorului. În aceste situaţii, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului,
în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

18
Infracţiunile de audienţă sunt cele comise în faţa completului de judecată, în cursul şedinţei, indiferent dacă se desfăşoară la sediul
instanţei sau în locul unde se desfăşoară judecata, ori în timpul unei cercetări la fata locului.
În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată,
când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a
prezentat. Obligativitatea ascultării inculpatului constituie o condiţie de procedură, a cărei neîndeplinire
cauzează inculpatului o vătămare a drepturilor şi intereselor sale legitime, vătămare ce nu poate fi înlăturată
decât prin anularea dispoziţiei de arestare preventivă.
Procedura arestării inculpatului în cursul urmăririi penale. Procurorul, fie din oficiu, fie la sesizarea organului
de urmărire penală, în cauzele penale în care constată că, în interesul urmăririi penale, este necesară arestarea,
după ascultarea inculpatului, în prezenţa apărătorului, propune, motivat, măsura arestării preventive, pe care o
prezintă, împreună cu dosarul cauzei, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Competenţa de
a examina propunerea de arestare revine instanţei competente să judece cauza în fond, sau instanţei
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie.
Preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta, la prezentarea dosarului de către procuror, fixează ziua
şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă, a
învinuitului devenit inculpat, sau, dacă învinuitul este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua
şi ora, fixate pentru soluţionarea propunerii de arestare preventivă, se comunică apărătorului (ales sau numit din
oficiu) şi procurorului, care este obligat să asigure prezenţa inculpatului arestat sau reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu, de către un singur judecător, cu o
procedură orală şi contradictorie. Prezenţa procurorului şi a inculpatului este obligatorie, precum şi asistenţa
acestuia din urmă de către un apărător. Numai în mod excepţional, la fel ca şi în cazul arestării învinuitului,
examinarea propunerii de arestare, în lipsa inculpatului, se va putea realiza, numai dacă se dovedeşte că acesta,
aflat în stare de reţinere sau de arestare, nu poate fi adus în faţa judecătorului, din cauza stării sănătăţii, a unui
caz de forţă majoră sau stare de necesitate, situaţie în care i se dă cuvântul apărătorului, pentru a formula
concluzii.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către
judecător, afară de situaţiile în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate, sau se sustrage de la urmărire
ori de la judecată. În urma examinării propunerii, a motivelor invocate în sprijinul acesteia şi a probelor
prezentate de procuror, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere
motivată. În cazul admiterii propunerii, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă, arătând
temeiurile care justifică această măsură, şi fixează durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile.
Durata arestării inculpatului. Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas, după
scăderea din 30 de zile, a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. În ipoteza în care inculpatul
a fost anterior reţinut sau arestat, măsura arestării se dispune numai pentru zilele care au rămas, după scăderea,
din cele 30 de zile, a duratei reţinerii sau arestării învinuitului.
Mandatul de arestare. În temeiul hotărârii judecătoreşti, prin care s-a dispus arestarea inculpatului, se emite, de
îndată, mandat de arestare, de către acelaşi judecător. Mandatul de arestare este un act procedural, prin care se
aduce la îndeplinire dispoziţia cuprinsa în actul procesual (hotărâre).
Dacă, prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus arestarea mai multor inculpaţi, se emite mandat de arestare separat
pentru fiecare dintre ei.
Executarea mandatului se face de către organele de poliţie, legea prevăzând două reglementări distincte, după
cum măsura arestării a fost dispusă în prezenţa inculpatului, sau în lipsa acestuia. Când inculpatul a fost prezent
şi mandatul de arestare a fost emis în prezenţa inculpatului, şi, deci, după ascultarea acestuia, judecătorul care a
emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului
de poliţie, pentru a fi predat la locul de deţinere, odată cu arestatul. Dacă măsura arestării a fost luată în lipsa
inculpatului, care este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de la urmărire ori de la judecată, mandatul
se trimite în dublu exemplar organului de poliţie pentru executare. Acesta procedează la arestarea inculpatului,
căruia îi predă un exemplar al mandatului şi îl conduce în faţa judecătorului care l-a emis, pentru a fi ascultat.
Judecătorul va proceda la ascultarea inculpatului si, dacă acesta ridică obiecţii care necesită o rezolvare urgentă,
va fixa, de îndată, termen de judecată.
Cu ocazia executării mandatului de arestare, este posibil ca cel arestat să facă obiecţii cu privire la identitatea
sa. În această situaţie, inculpatul este condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, pentru a-l identifica, şi nu
în faţa instanţei care a dispus măsura. Atunci când este necesar, se pot cere relaţii judecătorului care a emis
mandatul.
Dacă instanţa apreciază că nu există pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva
căreia s-a executat mandatul, între timp instanţa procedând la verificarea şi rezolvarea obiecţiilor.
Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă
constată că obiecţiile privind identitatea sunt nefondate, dispune executarea mandatului..
Când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de poliţie încheie un proces-verbal de constatare a
situaţiei şi înştiinţează judecătorul care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru darea în
urmărire.
Prelungirea duratei arestării inculpatului în cursul urmăririi penale. Dată fiind complexitatea unor cauze penale,
poate apărea necesitatea desfăşurării urmăririi penale pe un termen mai îndelungat, ceea ce impune prelungirea
privării de libertate a inculpatului, peste termenul de 30 de zile iniţial. Prelungirea duratei arestării inculpatului
în cursul urmăririi penale se dispune de către instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, sau
de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
Prelungirea duratei arestării se dispune, pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea
penală. Eaa trebuie avizată de către procurorul care exercită supravegherea cercetărilor penale, iar, apoi, acesta
o înaintează instanţei competente mai sus-menţionate, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării.
Rezultă, aşadar, că propunerea organului de cercetare penală, de prelungire a arestării, este supusă verificării
procurorului care supraveghează cercetarea penală în cauza respectivă, şi, în urma acestei verificări, procurorul,
în raport de constatări, poate dispune,după caz:
- infirmarea propunerii, când constată că nu mai există temeiuri pentru efectuarea cercetărilor în regim privativ
de libertate, situaţie în care dispune să fie continuate cercetările cu inculpatul în stare de libertate;
- avizarea propunerii de prelungire a arestării, atunci când apreciază că este necesară desfăşurarea, în
continuare, a cercetărilor, cu privarea de libertate a inculpatului.
În ipoteza în care, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi, pentru care durata arestării expiră la
date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi, va sesiza, totodată, instanţa şi cu
privire la ceilalţi inculpaţi.
Judecarea propunerii de prelungire a arestării preventive se soluţionează în camera de consiliu, de un singur
judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa instanţei, asistenţa juridică fiind
obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa
instanţei, sau în alte cazuri deosebite când deplasarea sa nu este posibilă, propunerea de prelungire a duratei
arestării preventive va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenta apărătorului, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii.
Instanţa nu este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului înainte de a dispune prelungirea arestării, aspect
care diferenţiază această procedură de luarea măsurii arestării preventive. Instanţa soluţionează propunerea şi se
pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, printr-o încheiere, în termen de 24 de ore de la primirea
dosarului. Această încheiere se comunică, în acelaşi termen de 24 de ore, celor care lipsesc de la judecată. În
cazul în care instanţa admite cererea şi acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăşi 30 de zile.
Încheierea prin care s-a pronunţat prelungirea arestării inculpatului poate fi atacată, cu recurs, de către procuror
sau inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru cei lipsă. Inculpatul este adus la judecarea recursului.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de
executare, ceea ce înseamnă că se menţine starea de arest a inculpatului pe perioada judecării recursului,
deoarece declararea recursului nu suspendă executarea încheierii prin care s-a prelungit arestarea.
Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la
cunoştinţa inculpatului. În cazul în care încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării
preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului, în termen de 24 de
ore de la expirarea termenului de recurs.
Cu respectarea aceleiaşi proceduri analizată mai sus, judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare
neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu poate depăşi 180
de zile.
Procedura arestării inculpatului după trimiterea sa în judecată
Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului trimis în judecată în stare de arest. În
cazul în care, la terminarea urmăririi penale, procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a
inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de
expirarea mandatului de arestare, sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. După
înregistrarea dosarului la instanţă, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea
şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Instanţa urmează să se
pronunţe asupra menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive dispusă în cursul urmăririi penale, cu
următoarea procedură:
Inculpatul trebuie să fie adus în faţa instanţei şi să fie asistat de un apărător. Dacă aducerea sa nu este posibilă,
instanţa se va pronunţa numai după ce va da cuvântul apărătorului, pentru a pune concluzii. Participarea
procurorului este obligatorie. În urma verificării, instanţa se pronunţă printr-o încheiere, în termen de 24 de ore
de la primirea dosarului, dispunând una din următoarele două soluţii:
- revocarea arestării preventive a inculpatului şi punerea sa, de îndată, în libertate, atunci când instanţa constată
că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, sau că nu există temeiuri noi care să justifice
privarea de libertate;
- menţinerea arestării preventive, printr-o încheiere motivată, atunci când instanţa constată că temeiurile care au
determinat arestarea impun, în continuare, privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea
de libertate.
Încheierea prin care instanţa dispune revocarea sau menţinerea arestării preventive se comunică celor lipsă de la
judecată, în termen de 24 de ore. Totodată, măsura dispusă se comunică administraţiei locului de deţinere, care
este obligată să o ducă la cunoştinţă inculpatului.
În practică însă, pot apărea şi au apărut şi situaţii atipice. De exemplu, judecătorul, în momentul verificării
legalităţii luării măsurii arestării preventive, poate constata că temeiurile invocate în încheierea prin care s-a
dispus arestarea (şi, respectiv, precizate în mandatul de arestare) nu au justificat luarea acestei măsuri, dar că, în
acelaşi moment al luării măsurii de arestare, au existat alte temeiuri, dintre cele arătate expres şi limitativ în art.
143 şi, respectiv, art. 148 C.proc.pen. Ele nu sunt temeiuri noi, pentru că au existat de la început în respectiva
cauză penală, dar nu au fost avute în vedere şi nu au fost invocate în încheiere, deşi trebuiau avute în vedere şi
invocate, pentru că ele reprezentau adevăratele temeiuri care impuneau luarea măsurii. Într-o asemenea ipoteză,
se ridică problema cum va proceda instanţa, care va constata o asemenea situaţie.
Pornind de la o interpretare logico-raţională a dispoziţiilor în materie, judecătorul sau instanţa, după caz, nu va
putea să facă o aplicare formală a legii, adică, constatând inexistenţa temeiurilor invocate iniţial în încheierea
prin care s-a dispus măsura, să dispună revocarea ei. Confruntat cu o asemenea situaţie, judecătorul sau instanţa
va trebui să reţină, motivat, temeiul real existent în dosar, care impunea luarea măsurii şi, în măsura în care
acest temei real subzistă şi în momentul verificării pe care o efectuează, să dispună prelungirea sau menţinerea
arestării preventive.
Calea de atac împotriva încheierii de revocare sau menţinere a arestării preventive. Încheierea instanţei prin
care dispune fie revocarea, fie menţinerea arestării preventive a inculpatului poate fi atacată, separat, cu recurs,
în termen de 24 de ore. Termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare,
pentru cei lipsă. Dosarul trebuie înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3
zile.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea nu este suspensiv de executare. Recursul
declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea arestării este suspensiv de executare.
Procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii
Instanţa poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, în cazul judecăţii, prin încheiere motivată, atunci
când sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148
C.proc.pen. Măsura arestării inculpatului poate fi dispusă numai după ascultarea acestuia.
Calea de atac împotriva încheierii prin care instanţa dispune arestarea preventivă a inculpatului este recursul.
Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea, nu este suspensiv de executare.
După întocmirea încheierii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, judecătorul emite, de îndată, mandat de
arestare.
Faţă de inculpatul care a mai fost, anterior, arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi sau al judecăţii, poate fi
dispusă, din nou, această măsură, în cazul în care se face dovada că au intervenit elemente noi, care fac
necesară privarea de libertate. Prin elemente noi, trebuie să înţelegem alte temeiuri decât cele pentru care s-a
dispus anterior arestarea, dintre cele arătate expres şi limitativ în art. 143 şi 148 C.proc.pen., care impun, din
nou, în aceeaşi cauză, luarea măsurii arestării preventive.
Verificări privind legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii. În cursul
judecăţii, instanţa are obligaţia să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive. Măsura arestării preventive a inculpatului încetează de drept şi în faza de judecată, dacă,
după expirarea duratei de 30 de zile de la data emiterii ultimului mandat de arestare, instanţa nu dispune
prelungirea arestării.
În urma verificării, instanţa va dispune, fie revocarea arestării preventive, fie menţinerea acestei măsuri, în
următoarele situaţii:
- dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, sau că nu există
temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa va dispune revocarea arestării şi punerea, de îndată,
în libertate a inculpatului;
- dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun, în continuare, privarea de libertate,
sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune menţinerea arestării preventive.
În situaţia în care instanţa dispune menţinerea arestării preventive, s-a ridicat, în literatura de specialitate,
problema dacă este necesară fixarea unui termen sau nu. C.pr.pen. nu prevede obligaţia stabilirii unui termen.
Durata pentru care se va putea menţine măsura arestării preventive, după fiecare verificare, este de cel mult 60
de zile.
Dispoziţii speciale privind reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor
Codul de procedura penala stabileşte o procedură distinctă pentru minori, referitor la condiţiile, durata reţinerii
şi a arestării preventive, prelungirea acesteia, intervalul la care se face verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive în cursul judecăţii, un regim special de detenţie preventivă, în raport cu particularităţile
vârstei lor, garanţii specifice de respectare a acestor drepturi şi a regimului special prevăzut de lege.
Organele judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă minorul nu şi-a
ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat şi să comunice cu el. Asigurarea
asistenţei juridice obligatorii este o dispoziţie valabila şi pentru învinuiţii şi inculpaţii majori, fiind deci, în
realitate, o regulă comună, aplicabilă în toate cazurile de arestare, atât pentru majori, cât şi pentru minori.
În cazul reţinerii unui învinuit sau inculpat minor, se încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore,
părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, sau alte persoane pe care le
desemnează acesta.
În cazul reţinerii unui învinuit sau inculpat minor, se încunoştinţează despre aceasta serviciul de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa
căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal. Aceste
servicii întocmesc referate de evaluare, la cererea organelor judiciare, cu date privind starea fizică şi mintală,
precum şi dezvoltarea intelectuală şi morală a inculpatului, furnizate de specialişti desemnaţi în acest scop.
Referatul de evaluare ar putea servi ca instrument de apreciere, de către organul judiciar, a modului în care
măsura arestării preventive ar putea prejudicia dezvoltarea fizică, mentală, intelectuală şi morală a minorului,
apreciere care să servească drept temei pentru alegerea şi proporţionalizarea măsurii, în raport de dezvoltarea
minorului.
În timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor
arestaţi preventiv.
Legea stabileşte un control judiciar strict, în vederea respectării drepturilor şi a regimului special prevăzut
pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv. Legea stabileşte trei modalităţi de efectuare a acestui control: prin
controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei; prin vizitarea locurilor de detenţie
preventivă de către procuror; prin controlul unor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.
Reţinerea învinuitului sau inculpatului minor.
Minorii între 14 şi 16 ani pot fi reţinuţi, numai în mod cu totul excepţional, dacă sunt realizate următoarele
condiţii:
- există date certe că minorul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiei pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare;
- se dovedeşte că au avut discernământ în momentul săvârşirii faptei şi că, deci, răspund penal.
Durata reţinerii nu poate depăşi 10 ore. Ea poate fi prelungită de către procuror, prin ordonanţă motivată, numai
dacă se impune, şi pentru o durată de cel mult 10 ore.
Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului minor.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se dispune arestarea preventivă a minorului între 14 şi 16 ani:
- pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit minorul să fie detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare;
- o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Competenţa de a dispune arestarea preventivă trebuie să revină unor judecători anume desemnaţi. Toate
dispoziţiile referitoare la arestarea învinuitului şi inculpatului rămân cele prevăzute în textele referitoare la
majori, cu derogările exprese arătate mai sus.
Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei şi prelungirea
acestei măsuri în cursul urmăririi penale este diferenţiată, după cum inculpatul minor este între 14 şi 16 ani şi,
respectiv, mai mare de 16 ani:
1) pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani, durata arestării este de cel mult 15 zile, iar prelungirea acestei
măsuri nu poate fi dispusă decât în mod excepţional, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. Arestarea
preventivă în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească 60 de zile. Arestarea preventivă poate fi prelungită
până la 180 de zile, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de
ani sau mai mare.
2) pentru inculpatul minor mai mare de 16 ani, durata arestării preventive în cursul urmăririi penale este de cel
mult 20 de zile, iar prelungirea acesteia se poate dispune, de fiecare dată, cu 20 de zile. Durata totală a arestării
preventive în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească 90 de zile. Prin excepţie, arestarea preventivă va
putea fi prelungită până la 180 de zile, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţia pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Privitor la arestarea preventivă a minorului în cursul judecăţii, legiuitorul nu a prevăzut vreo derogare de la
normele procedurale comune, dar a instituit termene foarte scurte pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei
arestării preventive, distingând după cum urmează:
- pentru inculpatul minor între 14 şi 16 ani, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se efectuează periodic,
dar nu mai târziu de 30 de zile;
- pentru inculpatul minor mai mare de 16 ani, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării se efectuează
periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.
Liberarea provizorie
Sediul acesteia îl regăsim în Constituţia României, în care se arată că persoana arestată are dreptul să ceară
punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie nu trebuie
confundată cu punerea în libertate din oficiu, dispusă în cazul revocării sau încetării de drept a măsurii
preventive, deoarece, în cazul liberării provizorii, se menţin condiţiile legale ce au determinat luarea măsurii
preventive, însă organul judiciar apreciază că prelungiea stării de arest nu mai este necesara.
Liberarea provizorie prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este provizorie, întrucât poate fi revocată, atunci când cel liberat nu îndeplineşte sau încalcă obligaţiile
impuse, sau când detenţia lui devine din nou necesară;
- este facultativă, acordarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar competent;
- se acordă numai la cerere, nu şi din oficiu;
- este un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat, ceea ce presupune o detenţie legală în executare;
- are caracter subiectiv, deoarece se acordă după verificarea condiţiilor referitoare la persoana inculpatului, dacă
se apreciază că deţinerea preventivă nu este absolut necesară, iar scopul procesului penal poate fi asigurat prin
garanţia pe care o oferă persoana inculpatului şi obligaţiile ce i se impun cu ocazia liberării;
- este o garanţie pentru libertate, având ca efect doar o încetare temporară a detenţiei, condiţionată de
îndeplinirea unor condiţii impuse, potrivit legii, de organul judiciar.
În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar. Condiţiile liberării sunt următoarele:
a) învinuitul sau inculpatul să fie arestat preventiv;
b) învinuitul sau inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 12 ani;
c) învinuitul sau inculpatul să nu fie recidivist;
d) să nu existe date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că va
încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea
mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Organul competent să dispună liberarea provizorie sub control judiciar este instanţa de judecată, atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. În cazul admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar,
ca urmare a îndeplinirii condiţiilor mai sus-menţionate, legea stabileşte o serie de condiţii privind
comportamentul inculpatului pe durata liberării provizorii, care se constituie în obligaţii ale inculpatului, de a
căror respectare depinde menţinerea sau revocarea măsurii. Astfel, inculpatul are următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată, decât în condiţiile stabilite de organul judiciar;
b) să comunice organului judiciar orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă;
c) să nu meargă în locuri anume stabilite;
d) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
e) să nu intre în legătură cu anumite persoane determinate;
f) să nu conducă nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la săvârşirea faptei.
Controlul judiciar instituit de instanţă poate fi modificat sau ridicat oricând, în tot sau în parte, pentru motive
temeinice.
Liberarea provizorie pe cauţiune. Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda, la cerere, în baza unei
cauţiuni şi cu îndeplinirea unor condiţii care se identifică, în mare parte, cu cele stabilite pentru liberarea
provizorie sub control judiciar. Astfel, la condiţiile similare celor două instituţii, care privesc arestarea
preventivă a inculpatului, lipsa recidivei şi inexistenţa datelor care să justifice temerea că inculpatul va săvârşi o
altă infracţiune sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi,
alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, legiuitorul a adăugat încă două
condiţii, care privesc natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi necesitatea depunerii cauţiunii. Aceste două
condiţii sunt:
a) inculpatul să fi săvârşit o infracţiune din culpă sau cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 12 ani;
b) s-a depus cauţiunea stabilită de instanţă.
Obligaţiile învinuitului sau inculpatului, pe durata liberării provizorii pe cauţiune, sunt următoarele:
- învinuitul sau inculpatul este obligat să se prezinte la chemarea instanţei;
- să comunice orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă.
Cauţiunea reprezintă suma de bani pe care trebuie să o depună învinuitul sau inculpatul, cu scopul de a se
garanta respectarea, de către acesta, a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării provizorii. Cuantumul cauţiunii
se fixează de către organul judiciar şi este de cel puţin 1.000 lei. Cauţiunea se consemnează la o instituţie
financiară pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit-o.
Cauţiunea se restituie în următoarele situaţii:
a) când se revocă liberarea provizorie (se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data
admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului);
b) se constată de instanţă că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;
c) se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului
penal;
d) se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării ori cu
suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă;
e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii;
f) cererea de liberare provizorie a fost respinsă.
Odată cu restituirea cauţiunii se dispune si încetarea stării de liberare provizorie.
Cazurile de nerestituire a cauţiunii sunt următoarele:
- condamnarea la pedeapsa închisorii;
- când liberarea provizorie s-a revocat, ca urmare a neîndeplinirii de către învinuit sau inculpat, cu rea-credinţă,
a obligaţiilor ce-i reveneau;
- învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte, din nou, cu intenţie, o
infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
În aceste cazuri, cauţiunea se face venit la bugetul statului, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Procedura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune. Procedura este comună ambelor modalităţi
ale liberării provizorii. Liberarea provizorie se acordă numai la cerere, nu şi din oficiu.
A) Titularii cererii de liberare provizorie sunt învinuitul sau inculpatul, soţul acestuia şi rudele apropiate. În
situaţia în care cererea este făcută de către soţul sau rudele apropiate ale inculpatului, instanţa întreabă pe
învinuit sau inculpat dacă îşi însuşeşte cererea19, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere. Apărătorul
poate introduce cererea în numele oricăruia dintre titularii cererii.
B) Termenul în care poate fi făcută cererea se întinde în tot cursul procesului penal, atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în cursul judecăţii.
C) Condiţii privitoare la cerere. Cererea trebuie să cuprindă următoarele:
- numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face;
- menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii;
- în cazul liberării provizorii pe cauţiune, legea prevede o menţiune în plus, referitoare la obligaţia depunerii
cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de nerestituire a cauţiunii.
D) Organul competent să o rezolve diferă, în funcţie de faza procesuală în care este făcută cererea:
- în cursul urmăririi penale, competenţa în rezolvarea cererii aparţine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond;
- în cursul judecăţii, rezolvarea cererii revine instanţei sesizate cu judecarea cauzei.
Cererea poate fi depusă la organul de cercetare penală, la procuror ori la administraţia locului de deţinere,
situaţii în care se înaintează, în termen de 24 de ore, instanţei competente.
E) Procedura de soluţionare a cererii de liberare provizorie cuprinde trei etape:
1. Etapa premergătoare, în cadrul instanţa căreia verifică îndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii de liberare
provizorie şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru completarea acesteia. Când cererea este depusă la instanţă,
înaintea termenului de judecată, aceste obligaţii revin preşedintelui, cere procedează şi la încunoştinţarea
persoanei care a făcut cererea despre termenul de judecare a cererii.
2. Etapa examinării şi admiterii în principiu a cererii. Instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă
sunt îndeplinire condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. Verificarea
admisibilităţii în principiu este o etapă în care instanţa se limitează doar la examinarea motivelor invocate de
învinuit sau inculpat în cererea formulată, dacă acestea se încadrează în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Evident că, atunci când cererea nu este completă sau suficient de explicită, instanţa, prin exercitarea rolului
activ, va trebui să solicite completări sau explicaţii suplimentare, pentru a putea constata dacă titularul cererii
îndeplineşte, în principiu, condiţiile cerute de lege.
În cazul cererii de liberare provizorie pe cauţiune, dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege, stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre
aceasta persoana care a făcut cererea. Instanţa admite în principiu cererea, numai după depunerea dovezii de
consemnare a cauţiunii şi fixează termen pentru soluţionarea ei în fond.
Dacă în urma verificării admisibilităţii în principiu, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge. Evident că, în ipoteza în care se
constată îndeplinirea, în principiu, a condiţiilor de admisibilitate a cererii, dar învinuitul sau inculpatul nu a
reuşit să depună, în termenul fixat, suma fixată drept cauţiune, instanţa va putea să acorde un termen în acest
sens.
F) Soluţionarea cererii. Soluţionarea cererii se face de către instanţa de judecată competentă, după ascultarea
învinuitului sau inculpatului, a concluziilor apărătorului, precum şi ale procurorului. Instanţa, în urma
soluţionării cererii, pronunţă printr-o încheiere, una din următoarele doua soluţii:
- admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului, atunci când constată
că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată;
- respinge cererea, atunci când:
- nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este neîntemeiată;
- când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat.
În cazul admiterii cererii de liberare, instanţa stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau
inculpat.
Copia dispozitivului încheierii rămase definitive ori un extras al acesteia se trimite administraţiei locului de
deţinere şi organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul. Administraţia
locului de deţinere este obligată să ia măsuri pentru punerea. de îndată. în libertate a învinuitului sau
inculpatului.

19
Inculpatul ar putea avea interes să nu-şi însuşească cererea, atunci când ştie că este vinovat şi că va fi condamnat şi vrea să
beneficieze de computarea arestării preventive din durata pedepsei închisorii.
G. Calea de atac împotriva încheierilor privind liberarea provizorie. Împotriva încheierii prin care s-a admis ori
s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat. ori de către
procuror, la instanţa superioară. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore.
Recursul se judecă în termen de două zile, soluţionându-se în camera de consiliu.
Învinuitul sau inculpatul este adus la judecarea recursului. Participarea procurorului la judecarea recursului este
obligatorie. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului.
Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare.
Revocarea liberării provizorii. Revocarea constituie o sancţiune procesuală firească, care intervine pentru
cazurile în care învinuitul sau inculpatul liberat provizoriu a ascuns, anterior admiterii cererii, anumite fapte sau
împrejurări de care depindea admiterea cererii. ori pentru nerespectarea de către cel liberat a obligaţiilor
prevăzute de lege în cursul perioadei de liberare. Liberarea provizorie poate fi revocată:
a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi
care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului. Aceste două condiţii trebuie să fie întrunite cumulativ.
pentru a se dispune revocarea;
b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineşte. cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin;
c) învinuitul sau inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului;
d) învinuitul sau inculpatul săvârşeşte. din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.
Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului.
asistat de apărător. Textul prevede şi o derogare, când revocarea se poate dispune în lipsa învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută.
În cazul în care se dispune revocarea liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau
inculpatului şi emite un nou mandat de arestare.
Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs, procedura
de judecare a recursului fiind similară cu cea analizată la recursul privind liberarea provizorie.

ALTE MĂSURI PROCESUALE

Măsurile de ocrotire
Alături de măsurile procesuale, cu caracter de constrângere, în cadrul procesului penal pot fi dispuse şi măsuri
de ocrotire. Acestea se iau în vederea ocrotirii persoanelor ce ar avea de suferit în urma luării, împotriva
învinuitului sau inculpatului, a unor măsuri preventive privative de libertate, ori a unor măsuri de siguranţă, ce
implică restrângerea libertăţii.
Măsurile de ocrotire se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau inculpatul, persoane care nu participă
în procesul penal. Măsurile de ocrotire se pot dispune faţă de următoarele categorii de persoane:
- un minor;
- o persoană pusă sub interdicţie;
- o persoană căreia i s-a instituit curatela;
- o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor.
Luarea măsurilor de ocrotire presupune ca învinuitul sau inculpatul să aibă în grijă persoane care au nevoie de
ocrotire şi, în lipsa învinuitului sau inculpatului, care urmează să fie privat de libertate, aceste persoane să
rămână fără nici o ocrotire.
În privinţa duratei, legea nu prevede expres, dar este evident că măsura de ocrotire se ia pe perioada cât durează
măsura preventivă care a determinat-o.
În vederea luării măsurilor de ocrotire, procurorul sau instanţa de judecată care a luat măsura reţinerii ori a
arestării preventive sau măsura de siguranţă a internării medicale, au obligaţia de a înştiinţa autoritatea
competentă.
Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă sunt acele măsuri procesuale ce se iau, în mod provizoriu, în cursul procesului penal, faţă
de învinuit sau inculpat, pentru a înlătura starea de pericol generată de natura cauzei sau de persoana făp-
tuitorului şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Două dintre măsurile de siguranţă devin, potrivit legii, măsuri procesuale, având un pronunţat caracter de
proteguire a făptuitorului şi un redus caracter de constrângere şi anume, obligarea la tratament medical şi
internarea medicală.
Dacă procurorul, în cursul urmăririi penale, constată că învinuitul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile
arătate în art. 113 sau 114 din C.pen., sesizează instanţa, care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod
provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul judecăţii, măsura de siguranţă corespunzătoare
este dispusă, în mod provizoriu, de instanţa de judecată.
Pentru a se dispune cele două măsuri de siguranţă trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie început procesul penal;
- să existe starea de boală sau intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe;
- din cauza acestei boli, învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate.
În practica judiciară s-a arătat că, faţă de făptuitorul minor, care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are
nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie, trebuie luată măsura internării într-un institut
medical-educativ, iar nu măsura de siguranţă a internării medicale.
Procedura luării măsurilor de siguranţă. Legea prevede obligativitatea ascultării învinuitului sau inculpatului, în
prezenţa apărătorului şi a procurorului, înainte de a se dispune luarea unei măsuri de siguranţă de către instanţă.
Procurorul sau instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii şi, totodată,
sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintal şi a toxicomanilor periculoşi.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată. Confirmarea se
face pe baza avizului comisiei medicale. În cazul în care s-a dispus internarea medicală, se vor lua şi măsurile
de ocrotire.
Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată, separat, cu recurs, care
nu suspendă executarea.
În practica judiciară, s-a pus problema dacă procurorul, în ipoteza în care a dispus scoaterea de sub urmărire
penală, însă nu a luat în mod provizoriu măsura internării medicale, poate sesiza instanţa pentru a lua această
măsură. Instanţa supremă a statuat că, în situaţia mai susmenţionată, procurorul nu poate cere instanţei de
judecată luarea măsurii de siguranţă a internării medicale. Instanţa nu are posibilitatea decât să confirme sau să
infirme soluţia procurorului care a dispus luarea în mod provizoriu a uneia din măsurile de siguranţă.
Instanţa este îndreptăţită să aplice măsura de siguranţă a obligării la tratament medical sau a internării medicale,
ori de câte ori sunt întrunite condiţiile legale şi o asemenea măsură este justificată.
Măsurile asigurătorii
Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea
definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea
executării pedepsei amenzii. Bunurile asupra cărora se instituie măsuri asigurătorii sunt indisponibilizate, în
sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini, ori dreptul de
folosinţă (atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu). Orice înstrăinare a bunurilor
indisponibilizate este incriminată de legiuitor prin infracţiunea de sustragere de sub sechestru a bunurilor legal
sechestrate. Totodată, este incriminată şi ruperea de sigilii legal aplicate.
Măsurile asigurătorii se vor putea dispune, când sunt îndeplinite următoarele condiţii.
- să existe o pagubă materială;
- paguba să fie produsă prin infracţiune;
- să existe un proces penal cu privire la infracţiune;
- să existe parte civilă.
Aceste condiţii sunt necesare numai atunci când măsurile asigurătorii se iau în vederea reparării pagubei
produse prin infracţiune. În cazul garantării executării pedepsei amenzii, este suficientă condiţia referitoare la
existenţa procesului penal.
Aplicarea măsurii asigurătorii nu reprezintă acoperirea pagubei, instanţa trebuind să oblige, prin hotărâre
judecătorească, pe inculpat sau partea responsabilă civilmente, la acoperirea prejudiciului cauzat prin
infracţiune.
Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot
lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa
valorii probabile a pagubei. Dacă valoarea bunurilor inculpatului, asupra cărora s-au luat măsuri asigurătorii,
depăşeşte valoarea pagubei, fiind certă acoperirea acesteia, nu mai există temei pentru a se lua măsuri
asigurătorii şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente.
Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii sa iau numai asupra bunurilor învinuitului
sau inculpatului, întrucât răspunderea penală este personală.
Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asigurătorii. Consideraţii de ordin umanitar sau, uneori, de ordin
economic, au determinat legiuitorul să limiteze sfera bunurilor care pot fi indisponibilizate. Nu pot fi
sechestrate bunuri care aparţin unei unităţi publice.
Procedura de luare a măsurilor asigurătorii. Luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei este, în
principiu, facultativă, acestea putând fi cerute de către partea civilă sau dispuse, din oficiu, de către procuror
sau instanţa de judecată. Măsurile asigurătorii se dispun, obligatoriu, atunci când cel vătămat este o persoană
lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Organele competente să dispună măsurile asigurătorii sunt procurorul, prin ordonanţă, în faza urmăririi penale,
şi instanţa de judecată, prin încheiere, în faza judecăţii. Măsura asiguratorie poate fi adusă la îndeplinire de
către:
- procurorul sau organul de cercetare penală care a luat măsura;
- executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanţa de judecată;
- organele proprii de executare ale unităţii păgubite, în cazul în care aceasta este una publică;
- secretarul Parchetului, în cazul în care urmărirea penală este efectuată de procuror.
Măsurile asigurătorii se realizează prin aplicarea unui sechestru penal pe bunurile indisponibilizate, care poate
avea următoarele forme:
- sechestrul penal propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile;
- inscripţia ipotecară, aplicabilă bunurilor imobile;
- poprirea, aplicabilă sumelor de bani.
Sechestrul penal propriu-zis. Sechestrul penal este măsura asiguratorie cu cea mai frecventă aplicare în
practică şi constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile aparţinând învinuitului sau inculpatului ori părţii
responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, sau pentru garantarea executării
pedepsei amenzii.
Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate,
putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi. De regulă, bunurile sechestrate rămân în posesia celui căruia
îi aparţin, cu obligaţia ca acesta să nu le greveze sau înstrăineze. În cazul în care există pericol de înstrăinare,
bunurile mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.
Legea a prevăzut anumite categorii de bunuri care, dacă sunt sechestrate, vor fi ridicate în mod obligatoriu:
a) bunurile perisabile, care se predau unităţilor comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului
activităţii, acestea având obligaţia să le primească şi să le valorifice de îndată;
b) metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate din acestea, care se predau la cea mai apropiată
instituţie bancară;
c) mijloacele de plată străine, care se depun la cea mai apropriată instituţie bancară;
d) titlurile de valoare internă, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare, care se predau spre
păstrare instituţiilor de specialitate;
e) sumele de bani care fac obiectul sechestrului, precum şi cele provenite din valorificarea bunurilor perisabile
sau a mijloacelor de plată străine se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se dă recipisa de
consemnare a sumei.
Obiectele sechestrate se păstrează de cei care le-au primit, până la ridicarea sechestrului.
După ce organul care aplică sechestrul a identificat şi evaluat bunurile sechestrate, încheie un proces-verbal
despre toate actele efectuate, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-
verbal, se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestrul, şi se
consemnează obiecţiile părţilor sau a altor persoane interesate.
Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul iar, în lipsă, celor cu care
locuieşte, administratorului, portarului sau unui vecin. În cazul în care parte din bunuri ori totalitatea lor au fost
predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează şi organului
care a dispus luarea măsurii asigurătorii.
Inscripţia ipotecară. Inscripţia ipotecară reprezintă o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul
bunurilor imobile, care implică anumite formalităţi de autentificare şi de publicitate. Inscripţia ipotecară are ca
efect indisponibilizarea unui bun imobil, în vederea garantării reparării pagubei produse prin infracţiune sau
executării pedepsei cu amenda.
Poprirea. Poprirea reprezintă o formă specială a sechestrului, care se aplică sumelor de bani datorate de către
terţi celui sechestrat. Sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente, de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora şi în limitele
prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate
de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5
zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare.
Contestarea măsurilor asigurătorii
Împotriva actelor procesuale prin care dispun măsurile asigurătorii şi a actelor procedurale prin care se aduc la
îndeplinire actele procesuale, poate formula plângere sau contestaţie:
- învinuitul sau inculpatul ori partea responsabilă civilmente;
- orice altă persoană interesată.
Plângerea se poate face în orice fază a procesului penal şi poate fi adresată:
- procurorului care a dispus măsura, până la sesizarea instanţei de judecată;
- instanţei de judecată, până la soluţionarea definitivă a cauzei, dacă măsura asiguratorie a fost dispusă în cursul
urmăririi penale; dacă măsura a fost dispusă în faza de judecată, încheierea instanţei de judecată poate fi
atacată, separat, cu recurs. Recursul declarat nu suspendă executarea;
- după soluţionarea definitivă a procesului penal, se poate face contestaţie, potrivit legii civile.
Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor reprezintă o măsură procesuală, care se dispune în cursul procesului penal, în scopul de a
garanta repararea în natură a pagubei produsă prin sustragerea lor.
Restituirea lucrurilor are caracter provizoriu. Ea va avea efecte definitive şi depline în momentul rezolvării
definitive a acţiunii civile în procesul penal. Cel în favoarea căruia s-a dispus măsura restituirii lucrurilor are
obligaţia de a le păstra, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Restituirea lucrurilor se poate dispune de către procuror, printr-o rezoluţie, sau de către instanţa de judecata,
printr-o încheiere. Pentru a se dispune restituirea lucrurilor, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa;
b) lucrurile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la cel care le-a primit de la aceştia pentru a le
păstra;
c) restituirea lucrurilor nu stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Orice altă persoană care pretinde un drept asupra bunurilor ridicate poate cere, pe calea unei contestaţii,
stabilirea acestui drept şi restituirea lucrurilor.
Restabilirea situaţiei anterioare
Ca şi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare constituie un mod de reparare în natură a pagubelor
produse prin infracţiune. Procurorul sau instanţa de judecată pot lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat, în mod vădit, din comiterea infracţiunii, iar
restabilirea este posibilă.
Luarea acestei măsuri procesuale este posibilă numai în cazul anumitor infracţiuni, care prin natura urmărilor
lor permit sau impun restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii lor (de exemplu, în cazul ocupării prin
ameninţare sau violenţă a unei locuinţe sau a unui teren, ca urmare a infracţiunii de nerespectare a hotărârii
judecătoreşti).

ACTELE PROCESUALE Şl PROCEDURALE COMUNE

ACTELE PROCESUALE Şl ACTELE PROCEDURALE


În desfăşurarea procesului penal, principalii participanţi (organele judiciare şi părţile) îşi exercită drepturile şi
îşi aduc la îndeplinire obligaţiile pe care le au, prin efectuarea unor acte cerute de specificul fiecărei cauze
penale. Actele prin care se dinamizează şi se înfăptuieşte activitatea procesual-penală sunt instrumente
(mijloace) juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal, din momentul începerii acestuia şi până la
soluţionarea cauzei care face obiectul său. Aceste acte se împart în două categorii:
- acte procesuale,
- acte procedurale.
În doctrină, actul procesual este definit ca fiind instrumentul juridic prin care organele judiciare şi subiecţii
procesuali îşi exercită drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, în cursul procesului penal, pentru a se asigura
buna desfăşurare şi realizarea scopului acestuia. Ele au mai fost definite ca fiind acele manifestări de voinţă ale
organelor judiciare şi ale părţilor, de care depinde desfăşurarea procesului penal, până la punerea în executare a
hotărârii penale definitive.
Ca manifestări de voinţă ale organelor judiciare, pot fi menţionate: dispunerea începerii urmăririi penale, a
punerii în mişcare a acţiunii penale, constituirea de parte civilă, trimiterea în judecată, luarea măsurilor
preventive sau a măsurilor asigurătorii, dispunerea administrării unor probatorii etc. Aceste acte asigură mersul
înainte al procesului penal, dar există şi acte care, odată îndeplinite de organele judiciare, duc la finalizarea
procesului penal, fie prin stingerea acestuia, fie prin realizarea tragerii la răspundere penală, cum ar fi:
dispunerea clasării, a scoaterii de sub urmărire penală, hotărârea de achitare, de condamnare, de încetare a
procesului penal etc.
Alături de organele judiciare, şi părţile pot îndeplini anumite acte procesuale, cum ar fi: introducerea plângerii
prealabile de către persoana vătămată, constituirea de parte civilă, declararea recursului, împăcarea părţilor,
retragerea declaraţiei de recurs etc.
Actele procesuale trebuie să fie îndeplinite în ordinea strict indicată de lege, cu respectarea condiţiilor de formă
şi conţinut prevăzute de lege. Se pot reţine şi sublinia următoarele particularităţi ale actelor procesuale:
- sunt acte prin care organele judiciare şi subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi obligaţiile prevăzute de
lege, potrivit funcţiilor procesuale pe care le au în cursul procesului penal, şi pentru buna desfăşurare a acestuia;
- ele nu sunt valabile şi, deci, nu produc efecte, decât dacă sunt îndeplinite de către organul judiciar competent
şi de persoana îndreptăţită potrivit legii;
- sunt indispensabile, deoarece fără realizarea lor, procesul penal nu-şi poate atinge scopul.
Temeiul efectuării actelor procedurale îl constituie actele procesuale sau măsurile procesuale, astfel că actele
procedurale pot fi caracterizate ca acte derivate din acestea.Actele procedurale pot fi îndeplinite de organele
judiciare (întocmirea unei rezoluţii sau unei ordonanţe, efectuarea unor acte de cercetare, redactarea unui
rechizitoriu sau a unei încheieri de şedinţă etc.), sau, uneori, de părţi sau de alţi participanţi (predarea unor
înscrisuri sau obiecte, raportul de constatare medico-legală sau tehnico-ştiinţifică al specialistului ori raportul
de expertiză întocmit de expert, concluziile sau notele scrise depuse de apărător etc).
O altă categorie de acte întâlnite în cursul procesului penal sunt aşa-numitele acte documentar-procedurale. Ele
sunt acele acte scrise, prin care organele judiciare competente constată îndeplinirea actelor procesuale şi
efectuarea actelor procedurale (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, rezoluţia de
neîncepere a urmăririi penale, rezoluţiile sau ordonanţele prin care se dispune scoaterea de sub urmărire penală
sau încetarea urmăririi penale, ordonanţa de luare a unor măsuri preventive, încheierea prin care instanţa
dispune arestarea preventivă sau luarea unor măsuri asigurătorii etc).
Spre deosebire de actele procesuale, care nu pot fi îndeplinite decât de organul judiciar care efectuează
urmărirea penală sau judecata, actele procedurale pot fi efectuate şi de alte organe judiciare (prin comisie
rogatorie sau delegare).
Condiţii de valabilitate
Pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, actele procesuale şi procedurale trebuie îndeplinite şi,
respectiv, efectuate de organele judiciare şi părţi, în limitele calităţii procesuale şi numai în conformitate cu
dispoziţiile legii. Nerespectarea condiţiilor de fond ce privesc conţinutul actului, cât şi a condiţiilor de formă,
privitoare la modul de îndeplinire a actului procesual sau de efectuare a actului procedural, pot atrage nulitatea
acestor acte.
Clasificarea actelor procesuale şi procedurale
Actele procesuale şi procedurale au fost clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a) După obligativitatea efectuării lor:
- actele imperative sau obligatorii, a căror efectuare este obligatorie (punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată etc). Fără îndeplinirea acestor acte nu se poate ajunge la justa soluţionare a cauzei. Ele pot
fi obligatorii din oficiu şi obligatorii la cerere;
- actele facultative, a căror efectuare este lăsată la aprecierea organelor judiciare şi a părţilor, acestea având
posibilitatea de a le efectua sau nu (constituirea de parte civilă ş.a.).
b) După subiecţii procesuali care le efectuează:
- acte oficiale, care sunt îndeplinite de către organele judiciare, cum ar fi: începerea urmăririi penale, trimiterea
în judecată etc;
- acte neoficiale, efectuate de părţi şi de celelalte persoane participante la procesul penal, cum sunt: constituirea
de parte civilă, introducerea unei plângeri etc.
c) După forma lor:
- acte scrise, când legea cere, în mod expres această formă scrisă (ordonanţa, minuta, sentinţa);
- acte orale, ce se efectuează printr-o declaraţie, relatare sau argumentare verbală. Aceste acte se pot efectua şi
în scris, dar valabilitatea actului depinde de respectarea formei orale, cum ar fi dezbaterile judiciare care trebuie
să se desfăşoare oral;
- acte materiale, precum percheziţia, expertiza, constatarea tehnico-ştiinţifică;
- acte mixte, care pot fi efectuate în mod valabil şi în formă orală şi în formă scrisă, de exemplu concluziile
scrise care pot înlocui expunerea concluziilor orale ale părţii, motivele de recurs, care pot fi depuse în scris, dar
se pot formula şi oral.
ACTE PROCEDURALE COMUNE

Citarea
Reprezintă actul procedural scris şi individual, prin intermediul căruia se asigură participarea părţilor şi a altor
persoane la activitatea judiciară desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată. Funcţia
citaţiei este de a asigura normala desfăşurare a procesului penal, prin prezenţa persoanelor care sunt chemate să
se înfăţişeze în faţa organului judiciar care cercetează sau judecă o cauză penală.
Prin citare, persoana chemată să se prezinte în faţa organelor judiciare este încunoştiinţată că a dobândit o
anumită calitate procesuală într-un proces şi că, în caz de neprezentare, operează o sancţiune. Chemarea unei
persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă, prin notă
telefonică sau telegrafică. Această modalitate este folosită mai rar, deoarece prezintă dezavantajul că, în caz de
neprezentare a persoanei citate, nu se poate face dovada îndeplinirii procedurii de citare. Citaţiile se înmânează
de agenţii procedurali anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii, sau prin serviciul poştal.
Neprezentarea unei persoane citate, poate determina judecata în lipsă sau, în cazuri anume prevăzute de lege şi
cu titlu de excepţie, aducerea ei prin intermediul mandatului de aducere, sau, dacă este vorba de un martor,
expert sau interpret, sancţionarea cu o amendă judiciară.
Conţinutul citaţiei. Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul sau data emiterii
şi numărul dosarului;
- numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;
- adresa celui citat, care trebuie să cuprindă, în oraşe şi municipii: localitatea, judeţul, strada, numărul şi
apartamentul unde locuieşte, iar în comune: judeţul, comuna şi satul. În citaţie, se menţionează, când este cazul,
orice alte date necesare pentru stabilirea adresei celui citat;
- ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicat,
cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare.
Aceste date şi elemente sunt obligatorii în conţinutul fiecărei citaţii, pentru că lipsa uneia sau unora dintre ele
poate determina ca persoana citată să nu se poată prezenta în faţa organului judiciar. În asemenea situaţii, se va
constata că procedura de citare a fost viciată şi va atrage obligativitatea refacerii ei, prin întocmirea unei noi
citaţii complete şi corecte.20 Citaţia se semnează de cel care o emite.
Locul de citare. Ca regulă generală, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, 21 iar dacă
aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.
Adresa unde locuieşte efectiv învinuitul sau inculpatul poate fi aflată prin investigaţiile organelor de urmărire
penală sau ale agentului procedural. De asemenea, cu ocazia unei ascultări, învinuitul sau inculpatul poate
indica un alt loc unde să se facă citarea.
În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa
adresă, numai dacă a încunoştiinţat organul de urmărire penală sau instanţa de judecată de schimbarea
intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază, pe baza datelor obţinute, că s-a produs o schimbare de adresă.
Dacă nu se poate afla noua adresă, inculpatul este citat la adresa indicată de el, chiar dacă a părăsit localitatea,
fără a se şti unde se află, fiind în culpă procesuală de a nu fi înştiinţat instanţa de noua adresă. Dacă nu se
cunoaşte nici locul unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul unde acesta îşi are locul de muncă,
citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Dacă activitatea

20
Lipsa unora dintre aceste menţiuni atrage nulitatea citaţiei, nulitate ce poate fi acoperită prin prezentarea persoanei chemate.
21
Procedura de citare nu este valabil îndeplinită numai la domiciliul legal al inculpatului, dacă acesta a indicat adresa unde locuieşte
ca flotant.
infracţională s-a săvârşit în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază
teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală.
Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia unităţii sanitare în care sunt
internaţi; deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia; militarii încazarmaţi se citează la
unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.
Pentru învinuitul sau inculpatul care locuieşte în străinătate, citarea se face prin scrisoare recomandată. Avizul
de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii.
Dispoziţiile privitoare la citarea învinuitului sau inculpatului se aplică şi în cazul citării celorlalte părţi, iar dacă
partea este o persoană juridică, se citează la sediul acesteia. În cazul în care sediul nu poate fi identificat, citaţia
se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Înmânarea citaţiei. Citaţiile se înmânează de agenţi anume desemnaţi, sau prin intermediul serviciului poştal.
Citaţia se înmânează persoanei citate, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să
primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural lasă
citaţia celui citat, sau, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind, despre
aceasta, un proces-verbal.
În cazul în care scrisoarea recomandată, prin care se citează un invinuit sau inculpat care locuieşte în
străinătate, nu poate fi înmânată, datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în care
statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al
instanţei, după caz.
Atunci când persoana este citată la locul de muncă, prin administraţia locului de deţinere, a spitalului sau prin
comandantul unităţii militare, aceste organe au obligaţia să înmâneze, de îndată, citaţia persoanei citate, sub
luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura
acesteia. Dovada de îndeplinire a procedurii de citare este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia.
Citaţia destinată unei prersoane juridice se predă la registratură, sau funcţionarului însărcinat cu primirea
corespondenţei. În cazul când se refuză primirea citaţiei, sau nu se semnează dovada de primire, agentul lasă
citaţia acestora şi consemnează, despre aceasta, într-un proces-verbal.
Când persoana citată nu este acasă, legea prevede posibilitatea înmânării citaţiei şi altor persoane decât celui
citat. Astfel, agentul procedural poate înmâna citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu
el, ori care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani, ori
unei persoane lipsite de discernământ.
Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, sau într-un hotel şi nu este găsit acasă
cel citat, nici soţul, o rudă sau persoana cu care locuieşte, ori cel ce-i primeşte corespondenţa, agentul predă
citaţia administratorului, portarului, ori celui care, în mod obişnuit îl înlocuieşte. Persoana care primeşte citaţia
semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea, calitatea şi semnătura, încheie proces-verbal.
Dacă persoanele arătate mai sus nu primesc citaţia, nu vor sau nu pot să semneze dovada de primire, agentul
procedural afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind, despre aceasta, proces-verbal.
În lipsa persoanei citate, cât şi a persoanelor indicate de lege, agentul este obligat să se intereseze când poate
găsi persoana citată, pentru a-i înmâna citaţia, sau vreuna din persoanele care pot primi citaţia. Dacă şi în urma
acestor investigaţii nu se poate ajunge la înmânare, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate,
încheind proces-verbal.
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în
citaţie nu s-a indicat apartamentul sau camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a
afla apartamentul sau camera în care locuieşte cel citat. Dacă, în urma investigaţiilor, agentul nu a găsit adresa,
afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal, în care va face menţine specială despre
împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, fără să fi încunoştiinţat despre aceasta organul judiciar, agentul
afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie. Agentul are obligaţia să se informeze despre noua adresă,
consemnând, în procesul-verbal, datele obţinute.
Dacă imobilul nu mai există, iar, în urma investigaţiilor, nu reuşeşte să afle noua adresă, citaţia se va înapoia
organului judiciar care a emis-o.
Dovada de primire a citaţiei şi procesul-verbal, prin care se atestă predarea acesteia, reprezintă garanţia
înmânării citaţiei. Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă: numărul dosarului, denumirea organului de
urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, data pentru
care este citată. De asemenea, dovada trebuie să cuprindă: data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea
şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i
s-a înmânat citaţia, calitatea persoanei căreia i s-a înmânat citaţia.
Procesul-verbal se încheie în cazurile în care legea o cere în mod expres şi va cuprinde aceleaşi menţiuni
prevăzute pentru dovada de primire.
Organul care a dispus citarea este obligat să verifice dacă procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii. În
cazul în care se constată că procedura de citare nu este completă, se dispune repetarea procedurii de citare.
Nerespectarea de către agenţii procedurali a unor dispoziţii privind citarea, atrage sancţionarea lor cu amendă
judiciară.
Comunicarea altor acte procedurale
Comunicarea actelor procedurale constituie mijlocul prin care sunt aduse la cunoştinţa persoanelor care
participă la desfăşurarea procesului penal, actele procedurale sau evenimentele procesuale care au avut loc sau
urmează să aibă loc. Comunicarea se poate realiza în două moduri: prin transmiterea unei copii de pe actul
procedural, ori prin înştiinţarea, în cadrul procesului penal, despre îndeplinirea unui act procedural. Organul
judiciar este obligat să efectueze comunicarea unui act procedural ori de câte ori legea o cere, în caz contrar,
neproducându-se efectele prevăzute de lege.
Dispoziţiile legale privitoare la citare sunt valabile şi în ce priveşte locul unde se face comunicarea, modul de
înmânare sau predarea actului comunicat şi dovada de îndeplinire a procedurii comunicării.
Mandatul de aducere
Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu caracter de constrângere, care cuprinde un ordin, adresat
organelor de poliţie, de a aduce în faţa autorităţii judiciare emitente persoana la care se referă. De cele mai
multe ori, emiterea unui mandat de aducere intervine ulterior neprezentării unei persoane citată, la chemarea în
faţa unui organ judiciar.
Legea prevede, însă, posibilitatea aducerii cu mandat a unor persoane în faţa organelor judiciare, fără să se fi
dispus, în prealabil, citarea legală a acestora, dacă prezenţa lor este necesară şi judecarea cauzei este urgentă.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat, chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de
urmărire penală sau instanţa constată, motivat, că, în interesul rezolvării cauzei, se impune această măsură.
Legiuitorul a instituit două importante garanţii ale respectării libertăţii si drepturilor procesuale ale persoanei
aduse cu mandat:
- aceasta nu poate rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea ei, cu
excepţia situaţiei în care s-a dispus reţinerea ori arestarea preventiva a acesteia;
- obligativitatea ascultării de îndată, de către organul judiciar, a persoanei adusă cu mandat de aducere.
Mandatul de aducere se execută prin organele de poliţie sau prin comandantul unităţii militare sau al
garnizoanei (în cazul militarilor). Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală, cel
însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta, printr-un proces-verbal, care se înaintează, de îndată,
organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. Asemănător se va proceda şi în cazul în care persoana
arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză.
Dacă persoana prevăzută în mandat nu este găsită la adresa indicată, cel însărcinat cu executarea mandatului
face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal, care va cuprinde menţiuni despre
cercetările făcute şi se înaintează, de îndată, organului de urmărire penală ori instanţei de judecată.
În cazul în care învinuitul sau inculpatul refuză sa se supună mandatului, sau încearcă sa fuga, va fi constrâns la
aceasta. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate atrage sancţiunea amenzii
judiciare.
Modificarea actelor procedurale
În cursul întocmirii unui act procedural sau imediat după aceea, dar anterior semnării, se poate constata că din
conţinutul lui lipsesc unele date, constatări sau menţiuni, ori că unele dintre acestea au fost greşit consemnate,
ori că au fost consemnate date, constatări sau menţiuni care nu au fost voite sau care nu corespund realităţii,
toate acestea producând o denaturare a conţinutului actului. În aceste situaţii, se procedează la modificarea
actului procedural. Modificările pot fi făcute prin adăugiri, corecturi ori suprimări în conţinutul actului, de către
cei care l-au semnat, şi trebuie să fie confirmate, în scris, de către aceştia.
Modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile. Spaţiile nescrise, în cuprinsul
unei declaraţii, trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugiri. Orice modificări făcute în actul
procedural, fără îndeplinirea acestor condiţii, nu vor putea produce efecte juridice.
Îndreptarea erorilor materiale
Cu ocazia redactării unui act procedural, pot apărea unele erori materiale. Erorile materiale sunt simple greşeli
scriptice asupra unui nume sau prenume, asupra unor date calendaristice la care se referă actul, asupra unor
indicaţii numerice etc. Pentru a se aplica procedura privind îndreptarea unor asemenea erori, legea prevede că
eroarea materială trebuie să fie evidentă.
În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate, spre a da lămuriri. Despre îndreptarea efectuată, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată întocmeşte un proces-verbal, respectiv o încheiere, făcându-se
menţiune despre îndreptarea erorii şi la sfârşitul actului corectat.
Procedura nu poate fi aplicată în situaţia în care greşelile cuprinse în actul procedural scris pot avea consecinţe
asupra desfăşurării procesului penal sau asupra răspunderii penale sau civile.
Înlăturarea unor omisiuni vădite
Dispoziţiile de mai sus se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei
omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători, precum şi cu
privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. Orice altă omisiune, cu privire la alte
aspecte decât cele indicate mai sus, nu va putea fi înlăturată prin această procedură.

TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL


Pentru valabilitatea unor acte procesuale sau procedurale, legea impune şi o condiţie referitoare la timpul sau
termenul în care trebuie să se efectueze acestea. Termenul este, aşadar, intervalul de timp în cursul căruia pot
sau trebuie îndeplinite, ori nu pot fi îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale.
În situaţia în care, pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale, legea nu prevede un interval de timp
limitativ, acestea se pot realiza oricând. Sunt şi situaţii în care legea nu prevede o limitare, menţionând, totuşi,
că organele judiciare au obligaţia să dispună operativ realizarea acestor acte.
Prin stabilirea unor termene pentru efectuarea anumitor acte procesuale sau procedurale, legiuitorul a urmărit să
dea eficienţă principiului operativităţii procesului penal şi, totodată, să asigure drepturile şi libertăţile
participanţilor în proces, împotriva oricăror abuzuri în legătură cu măsurile de constrângere. Termenele
prevăzute de legea procesual penală sunt procedurale şi substanţiale. Termenele procedurale sunt impuse de
interese pur procedurale, fiind necesare pentru sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale, în vederea
realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal. Cele mai multe termene prevăzute de Codul de
procedură penală sunt termene procedurale, precum termenul de rezolvare a plângerilor de către procuror,
termenul de apel şi recurs etc. Termenele substanţiale sunt intervale de timp, determinate de lege, pentru
ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale, care stabilesc sau disciplinează în timp măsurile pe care
organele judiciare le pot lua, în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi
conferite în afara procesului penal.
Sunt termene substanţiale cele care privesc durata măsurilor preventive, cele aplicabile în domeniul liberării
condiţionate, prescripţiei, reabilitării sau care privesc durata pedepselor etc.
Natura juridică diferită a celor două categorii de termene este concretizată, în esenţă, prin următoarele
particularităţi:
- modul de calcul diferit: la termenele substanţiale, în calcularea termenelor privind luarea, menţinerea ori
revocarea măsurilor preventive, ora sau ziua de la care începe şi la care sfârşeşte termenul intră în durata
acestora. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să
curgă. Pentru termenele procedurale, s-a instituit un alt sistem de calcul (se porneşte de la ora, ziua, luna sau
anul arătat în actul care a provocat curgerea termenului);
- în caz de expirare a termenelor substanţiale privitoare la măsurile preventive, încetează de drept măsura
preventivă luată; în ce priveşte termenul procedural, actul procesual sau procedural îndeplinit după expirarea
termenului prevăzut de lege este lovit de nulitate, sancţiunea fiind decăderea din dreptul procesual
(nedeclararea apelului şi recursului în termen de 10 zile de la pronunţare şi, respectiv, de la comunicare etc);
- termenele procedurale pot fi prorogate (dacă un termen procedural expiră într-o zi nelucrătoare, termenul se
prelungeşte, expirând la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează) şi există posibilitatea considerării
anumitor acte ca făcute în termen.
Clasificarea termenelor procedurale
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) După autoritatea care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare:
- termenele legale sunt cele stabilite de lege, cum este termenul de apel şi de recurs, termenul de introducere a
plângerii prealabile;
- termenul judiciar este cel stabilit de organul judiciar, pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Spre deosebire de termenele legale, care nu pot fi modificate de către organele judiciare sau de părţile din
proces, termenele judiciare pot fi modificate, cu condiţia de a nu se împiedica buna desfăşurare a procesului
penal şi de a nu se aduce atingere intereselor părţilor.
b) După efectele pe care le produc, termenele sunt imperative (peremptorii), prohibitive (dilatorii) şi
orânduitorii (de recomandare):
- termenul imperativ este intervalul de timp în care trebuie îndeplinit sau efectuat un act, după împlinirea
acestui termen nemaifiind posibilă efectuarea actului în condiţii legale (fiind tardiv). Termenul de declarare a
căilor de atac este un termen imperativ;
- termenul prohibitiv constituie intervalul de timp, numai după a cărui expirare poate fi realizat un anumit act.
Efectuarea actului înainte de expirarea termenului prohibitiv atrage nulitatea actului, fiind prematur. Spre
exemplu, cererea de reabilitare judecătorească nu poate fi introdusă înaintea termenului prevăzut de lege, pentru
că se va constata că este prematură şi va fi respinsă ca atare etc.
- termenele orânduitorii sunt cele care fixează o perioadă de timp înăuntrul căreia se recomandă să fie efectuat
un act procesual sau procedural determinat, iar nerespectarea lor nu atrage sancţiuni procedurale.
c) După modul cum sunt fixate, termenele pot fi fixe, maxime şi minime:
- termenul fix este o durată de timp determinată în care poate fi efectuat un act, cum este termenul de exercitare
a căilor de atac, de 3 zile, 10 zile sau 1 an;
- termenul este maxim, când se stabileşte durata maximă de timp pentru efectuarea unei activităţi procesuale,
activitatea putând fi efectuată şi într-un termen mai scurt;
- termenul este minim, când se fixează durata minimă ce trebuie să se scurgă, pentru ca un act să fie considerat
efectuat în termen. Spre exemplu, citaţia trebuie înmânată inculpatului cu cel puţin 3 zile înaintea termenului
fixat, dar este posibil ca aceasta activitate să fie efectuată şi mai înainte.
d) După sensul în care sunt calculate, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune:
- termenele de succesiune se calculează în sensul normal al curgerii timpului, fiind cele mai numeroase;
- termenele de regresiune se calculează în sensul invers al curgerii timpului, adică de la un anumit moment
înapoi.
Calcularea termenelor
Referitor la calcularea termenelor, legea distinge după cum este vorba de termene substanţiale sau de termene
procedurale. Termenele curg între două momente: momentul iniţial, de la care începe să curgă, şi momentul
final, la care se sfârşeşte termenul.
Calculul termenelor procedurale. Momentul de la care începe să curgă termenul procedural este determinat de
data efectuării actului procedural care, potrivit legii, determină curgerea timpului. La calcularea termenelor
procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului.
Pentru calcularea termenelor procedurale, se foloseşte sistemul pe unităţi de timp libere. La calcularea
termenelor pe ore sau pe zile, nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua
în care acesta se împlineşte. Acest mod de calcul face ca termenele procedurale să fie mai mari cu două unităţi
(două ore sau două zile) decât termenele substanţiale care se iau pe aceeaşi durată. De exemplu, un termen de
24 ore care începe să curgă luni la ora 10 se împlineşte marţi la ora 12. Un termen de 3 zile care începe să curgă
luni se împlineşte vineri.
Pentru calcularea termenelor pe luni sau pe ani, Codul de procedură penală prevede sistemul calendaristic,
adică aceste termene vor expira la sfârşitul zile corespunzătoare a ultimei luni, ori la sfârşitul zilei şi lunii
corespunzătoare din ultimul an. De exemplu, un termen de o lună, care începe la 7 ianuarie, expiră la 7
februarie, iar un termen de 1 an, început la 7 ianuarie 2000, expiră la 7 ianuarie 2001.
Dacă ultima zi a termenului cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei
luni (de exemplu, termenul de o lună început la 31 ianuarie expiră la 28 sau 29 februarie).
Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care
urmează.
Calculul termenelor substanţiale. Pentru calculul acestor termene se foloseşte sistemul unităţilor pline de timp.
În calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte
termenul intră în durata acestuia. Astfel, în cazul reţinerii, termenul de 24 ore care a început să curgă pe 29
martie la ora 10 se împlineşte pe 30 martie la ora 10. În cazul unei arestări a învinuitului pe 5 zile, dispusă la 10
martie, expiră pe 14 martie.
Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă
termenul.
Acte considerate ca făcute în termen
C.proc.pen. prevede unele situaţii speciale, în care actele sunt considerate ca făcute în termen, deşi au ajuns la
organul judiciar prevăzut de lege, după expirarea termenului. Astfel, actul depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege, la administraţia locului de deţinere, ori la unitatea militară, sau la oficiul poştal, prin scrisoare
recomandată este considerat ca făcut în termen. Dovada depunerii actului se poate face prin înregistrarea sau
atestarea făcută de administraţia locului de deţinere, ori de unitatea militară pe actul depus, sau cu recipisa
oficiului poştal.

SANCŢIUNILE PROCESUAL PENALE


Întreaga activitate procesuală trebuie să se efectueze în conformitate cu normele procesual-penale, participanţii
la procesul penal îndeplinind numai actele procesuale şi procedurale pe care legea le prevede sau le permite şi
numai cu respectarea întocmai a condiţiilor legale. Garanţia aplicării principiului legalităţii în procesul penal o
reprezintă instituirea de sancţiuni penale, în cazul încălcării unor norme esenţiale ce stau la baza desfăşurării
activităţii procesuale (prin incriminarea faptelor de cercetare abuzivă şi arestare ilegală), sancţiuni disciplinare
pentru persoanele care abuzează de autoritatea acordată, sau amenzi judiciare pentru personalul auxiliar,
martori, experţi şi interpreţi care nu respectă dispoziţiile procedurale. Aplicarea sancţiunilor de mai sus nu are,
însă, consecinţe directe asupra valabilităţii actelor efectuate fără permisiunea legii sau cu încălcarea
dispoziţiilor care reglementează efectuarea lor. De aceea, garantarea legalităţii procesului penal impune şi
instituirea unor sancţiuni care să atragă nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea
legii şi obligarea celor ce au încălcat legea să le refacă în condiţiile legii.
Sancţiunile procesual-penale reprezintă mijlocul legal prin care se pierd unele drepturi procesuale sau prin care
se înlătură, în condiţiile legii, efectele juridice ale actelor procesuale şi procedurale, precum şi a măsurilor
procesuale, dispuse sau efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Instituirea sancţiunilor procesual-penale urmăreşte un scop multiplu: un scop preventiv, de a preîntâmpina
încălcarea legii, fiind un avertisment că aceasta nu va rămâne nesancţionată; un scop sancţionator, de a desfiinţa
actele efectuate cu încălcarea legii de procedură penală şi un scop reparator, când este posibilă refacerea actelor
procesuale desfiinţate, în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Sub acest ultim aspect, sancţiunea poate fi
privită ca un remediu procesual.
Categorii de sancţiuni procesual-penale
Legea de procedură penală reglementează trei sancţiuni procesual-penale:
- decăderea;
- inadmisibilitatea;
- nulitatea.
În doctrină, alături de sancţiunile procesuale de mai sus, se face referire şi la inexistenţă, tardivitate sau
infirmare, ultimele două fiind incidente doar prin recurgerea la sancţiunea nulităţii.
Decăderea. Este sancţiunea procesuală care intervine atunci când un drept procesual nu este exercitat în
termenul prevăzut imperativ de lege pentru efectuarea sa valabilă. Drept urmare, titularul acestui drept este
decăzut din drept, orice act, efectuat ulterior expirării termenului prevăzut de lege, fiind nul. De exemplu, la
expirarea termenului de apel sau recurs, inculpatul care nu a exercitat calea de atac este decăzut din dreptul de
apel sau recurs; partea vătămată care nu s-a constituit, în termenul prevăzut de lege, parte civilă, este decăzută
din acest drept în procesul penal, având deschisă doar calea unei acţiuni civile separate.
Delimitarea decăderii de celelalte sancţiuni procesuale. Decăderea, la fel ca şi inadmisibilitatea, are în vedere
un act efectuat fără drept, însă deosebirea constă în aceea că, la inadmisibilitate, lipsa dreptului este ab initio,
iar la decădere este o consecinţă a pierderii dreptului prevăzut de lege. Spre deosebire de inadmisibilitate, care
atrage întotdeauna nulitatea, în cazul decăderii, legea poate permite, în anumite condiţii, repunerea în termen,
caz în care actul procesual devine valabil şi îşi produce efectele juridice prevăzute de lege.
Decăderea se deosebeşte de nulitate, prin aceea că nulitatea se referă la actele procesuale, pe când decăderea se
referă la drepturi procesuale; nulitatea se referă la un act deja efectuat, în timp ce decăderea are în vedere un act
care nu mai poate lua fiinţă, deoarece a expirat termenul prevăzut de lege.
Inadmisibilitatea. Este sancţiunea procesual-penală, care împiedică efectuarea unui act exclus sau neprevăzut
de lege, iar dacă totuşi actul este efectuat, nu va produce efecte juridice, fiind lovit de nulitate (respingerea
apelului şi recursului ca inadmisibil, hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă nici unei căi de atac,
repetarea cererii de strămutare a cauzei este inadmisibilă, dacă se întemeiază pe aceleaşi împrejurări).
Delimitarea inadmisibilitătii de nulitate. Cele două instituţii se deosebesc prin aceea că, în cazul nulităţii, actul
efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale poate fi refăcut, dar în cazul inadmisibilitătii, nu există o asemenea
posibilitate, deoarece legea interzice ab initio efectuarea lui.
Nulităţile. Sunt cele mai frecvente sancţiuni procesual penale. Nulitatea este sancţiunea procesuală care
intervine atunci cântl un act procesual sau procedural, ori o măsură procesuală este efectuata cu incalcarea
dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal.
În unele cazuri, nulitatea poate fi determinată de omisiunea efectuării unor acte obligatorii, cum este trimiterea
în judecată a inculpatului fără să i se prezinte materialul de urmărire penală; judecarea cauzei în lipsa unei părţi
care nu a fost citată, iar în alte cazuri, nulitatea sancţionează un act procesual care a fost îndeplinit cu încălcarea
dispoziţiilor de care depinde valabilitatea sa, cum este cazul întocmirii unui rechizitoriu pentru omor de către un
procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie.
Încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai
atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Rezultă că, pentru ca
un act procesual sau procedural să fie lovit de nulitate, se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
1. Încălcarea dispoziţiilor legale, care a avut loc cu ocazia îndeplinirii unui act procesual sau efectuării unui act
procedural. Dovada încălcării dispoziţiei legale trebuie să rezulte din însuşi cuprinsul actului procesual sau
procedural a cărui anulare se cere.
Nulitatea operează, atât în cazul încălcării dispoziţiilor care reglementează efectuarea actelor procesuale, dar şi
atunci când încălcarea se referă la efectuarea actelor procedurale. De regulă, nulitatea unui act procesual atrage
şi nulitatea actului procedural constatator (de exemplu, judecarea unei cauze de către o instanţă compusă cu
încălcarea legii atrage nulitatea judecăţii, dar şi a actului constatator al hotărârii pronunţate, sentinţa sau
decizia). Totodată, nulitatea actului constatator poate atrage nulitatea actului procesual pe care îl constată (de
exemplu, nulitatea unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a lipsei semnăturii membrilor completului de judecată,
atrage nulitatea judecăţii şi a soluţiei pronunţate, deşi aceasta s-a desfăşurat legal). Atunci când actul procedural
aduce la îndeplinire un act procesual sau o măsură procesuală, nulitatea acestuia nu atrage şi nulitatea actului
procesual, deoarece există o anumită autonomie a actului procedural (de exemplu, nulitatea actului procedural
al comunicării extrasului după dispozitivul sentinţei nu atrage şi nulitatea actului procesual care trebuie
comunicat).
Pentru a opera nulitatea, nu este suficientă încălcarea unei dispoziţii legale, ci este necesară şi îndeplinirea a
încă două condiţii şi anume:
2. Producerea unei vătămări procesuale. Noţiunea de vătămare constă în atingerea unui drept sau a unui interes
procesual al unei părţi sau o vătămare de ordin material, în restrângerea posibilităţilor de susţinere a intereselor
legitime ale unei părţi în proces, în atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal, din care
rezultă posibilitatea de a nu fi realizat scopul procesului penal.
Aşadar, în esenţă, putem afirma că vătămarea adusă părţilor din proces are loc atunci când li se încalcă un drept
procesual sau o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor legitime în proces, sau atunci
când se cauzează un prejudiciu a cărui înlăturare se impune. Cel ce invocă nulitatea are obligaţia de a dovedi
existenţa vătămării.
Legea permite, în cazul încălcării drepturilor procesuale ale părţilor, să fie luată în considerare nulitatea şi din
oficiu, atunci când anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
3. Vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Încălcarea dispoziţiilor legale privind
efectuarea unui act sau măsuri procesuale ori procedurale va atrage concluzia că s-a produs o vătămare care nu
poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, ori de câte ori se va dovedi, în concret, că, prin actul sau
măsura respectivă, unei părţi din proces i-a fost obstrucţionat sau restrâns un drept (dreptul de a invoca o
excepţie de necompetenţă, dreptul la apărare, dreptul de a propune probe, dreptul de a se constitui parte civilă
etc.), ori i s-a cauzat un prejudiciu (în cazul sechestrului asigurător, care, prin modul cum a fost efectuat,
afectează patrimoniul unei terţe persoane) şi că, pentru restabilirea dreptului obstrucţionat ori restrâns sau
pentru corectarea prejudiciului, este necesară refacerea actului sau măsurii nelegale.
Anularea actului constituie o soluţie subsidiară, la care se recurge numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată
în alt mod. În cazul vătămării prin împiedicarea părţii de a-şi exercita un drept procesual, anularea actului poate
fi evitată prin exercitarea altui drept procesual, care să ducă la acelaşi rezultat. De exemplu, vătămarea produsă
părţii civile, prin refuzul de a-i da cuvântul în replică, poate fi înlăturată prin depunerea de concluzii scrise, care
au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii; vătămarea invocată de către o parte, privind modul
prin care i-a fost luată o declaraţie, poate fi acoperită prin ascultarea, din nou, a aceleiaşi părţi, de către instanţă.
Nulităţile au fost clasificate după mai multe criterii.
1. După modul de exprimare, nulităţile pot fi exprese şi virtuale. Nulităţile exprese sunt acelea prevăzute de
lege pentru nerespectarea unor anumite norme procesuale. Vătămarea produsă în cazul acestor nulităţi este
prezumată de lege, neavând nevoie să fie dovedită şi neputând fi combătută. Nulităţile virtuale rezultă din
reglementarea generală, nefiind prevăzute în mod expres. Ele pot atrage anularea, numai dacă cel care o invocă
face dovada unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel.
2. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, nulităţile pot fi absolute şi relative. Nulităţile absolute
intervin în cazurile expres prevăzute de lege şi pot fi invocate oricând în cursul procesului penal, chiar din
oficiu. Nulităţile relative sunt, de regulă, cele virtuale şi operează în cazul încălcării oricărei alte dispoziţii
legale. Nulităţile relative pot fi invocate în timp util de către cel interesat, până la un anumit moment al
desfăşurării procesului penal.
3. În raport de întinderea lor, nulităţile pot fi totale sau parţiale, după cum anularea priveşte întreg actul viciat,
sau numai o parte din acesta.
4. Nulităţi acoperibile şi neacoperibile. Primele îşi pierd efectul dacă nu au fost invocate în timp util, cele
neacoperibile putând fi invocate oricând.
5. Nulităţi generale şi speciale, după cum sunt comune tuturor actelor procesuale sau se limitează la un anume
act special.
Nulităţile prevăzute de Codul de procedură penală
Nulităţile absolute. Trăsăturile nulităţilor absolute:
1) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în nici un mod. În acest caz, există o prezumţie legală absolută de
vătămare, care nu suferă proba contrară. În mod excepţional, legea a prevăzut expres posibilitatea înlăturării
vătămării, chiar dacă a fost încălcată o dispoziţie legală prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute. Astfel, în
cazul încălcării dispoziţiilor relative la sesizarea instanţei, legea permite înlăturarea neregularităţii actului de
sesizare, fără a dispune anularea lui.
2) Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a procesului. Astfel, oricând se descoperă nulitatea
absolută, trebuie să se acţioneze pentru anularea actului efectuat cu încălcarea esenţială a legii. Poate fi invocată
în cursul urmăririi penale, al judecăţii în primă instanţă, în apel şi în recurs, precum şi prin căile extraordinare
de atac. În unele cazuri, legiuitorul a prevăzut, expres, derogări de la această trăsătură. Astfel, nulitatea actelor
de cercetare efectuate de un organ de cercetare necompetent, deşi absolută, nu poate fi invocată decât cel mai
târziu în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă.
3) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces şi se ia în considerare din oficiu, de către
instanţa de judecată. Din moment ce vătămarea aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului penal,
este firesc ca toţi cei interesaţi de aflarea adevărului şi de respectarea legii să aibă posibilitatea de a invoca
nulitatea absolută şi să ceară desfiinţarea actelor lovite de nulitate, în vederea refacerii lor în condiţiile legii.
Cazurile de nulitate absolută sunt enumerate limitativ.
Nulităţile relative. Trăsăturile nulităţilor relative:
1) Por fi acoperite prin voinţa părţilor, iar actul efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legale rămâne valabil,
producând toate efectele prevăzute de lege. Înlăturarea nulităţii prin voinţa părţilor se realizează prin acceptarea
actului nul. Astfel, inculpatul care a fost citat fără respectarea dispoziţiei de a i se înmâna citaţia cu cel puţin
trei zile înainte de termenul de judecată, poate accepta judecarea cauzei la acel termen, ceea ce înlătură nulitatea
citării.
Dacă actul efectuat cu încălcarea legii vatămă mai multe părţi, nulitatea poate fi înlăturată prin voinţa acestora
(acceptarea unei instanţe necompetente, din punct de vedere teritorial, să judece cauza).
2) Trebuie invocată numai într-un anumit moment al procesului, stabilit în raport de prezenţa sau lipsa celui
interesat la efectuarea actului. Astfel:
- dacă partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie invocată în cursul efectuării actului. Aşadar,
nulitatea trebuie invocată după ce a avut loc încălcarea, până la întocmirea actului care constată efectuarea.
- dacă partea a lipsit când s-a efectuat actul, nulitatea poate fi invocată cel mai târziu până la primul termen de
judecată.
Dacă nulitatea nu este invocată în acest interval de timp, se poate invoca tardivitatea excepţiei de nulitate şi, ca
urmare, actul este validat.
3) Poate fi invocată numai de partea care a suferit vătămarea prin încălcarea legii. Nulitatea relativă nu
operează automat şi nu poate fi luată în considerare din oficiu, decât excepţional, când anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Procurorul poate invoca nulitatea care a adus părţilor o vătămare ce ar trebui luată în considerare din oficiu.
Declararea nulităţii şi efectele ei
Nulitatea unui act procesual sau procedural trebuie invocată în faţa organelor judiciare, de către partea
interesată, în cazul nulităţilor relative, şi de către orice parte din proces, ori din oficiu, în cazul nulităţilor
absolute. Invocarea nulităţii se poate face, atât în faza urmăririi penale, cât şi a judecăţii, prin excepţia de
nulitate. În cazul nulităţii relative, trebuie invocată cu respectarea termenelor prevăzute de lege; invocarea
nulităţii absolute se poate face în tot cursul procesului penal, până la terminarea dezbaterilor judiciare în primă
instanţă.
În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive de apel sau de recurs sau de recurs în anulare, ori contestaţie
în anulare. Declararea nulităţii unui act procesual sau procedural produce două efecte principale consecutive:
- lipsirea de efecte juridice a actului efectuat cu încălcarea legii;
- refacerea actelor anulate, de către autoritatea judiciară, în condiţiile legii;
Astfel, actul este considerat nul, din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii (ex tunc), şi nu din
momentul în care s-a constatat nulitatea lui (ex nunc). Acest efect al nulităţii se produce indiferent de natura
nulităţii care a afectat actul (absolută sau relativă).
Efectele indirecte ale nulităţii decurg din legătura de dependenţă a actului nul cu actele concomitente şi
consecutive care se întemeiază pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia. Astfel, nulitatea unui act
procesual sau procedural se extinde şi asupra actelor anterioare sau ulterioare efectuării lui. De exemplu, când
nulitatea unui act de urmărire penală este declarată de prima instanţă, se pot anula toate actele de urmărire şi de
judecată ulterioare, cauza fiind restituită la procuror.
Anularea unui act procesual sau procedural are ca efect şi obligaţia pentru organul judiciar de a reface actul nul
şi de a întocmi un nou act constatator al celor efectuate, în condiţiile legii. Atunci când nulitatea este constatată
de organul care a efectuat actul cu încălcarea legii, obligaţia de refacere revine acestui organ. Dacă nulitatea
este constatată de alt organ, obligaţia de refacere a actului poate reveni organului care a efectuat actul nul sau
chiar organului care a constatat nulitatea.
În cazul inadmisibilităţii şi a decăderii, actul declarat nul nu mai este refăcut, fiind interzis de lege. Refacerea
actelor nule poate fi împiedicată şi de intervenirea unei cauze care opreşte începerea sau continuarea procesului
penal (în caz de amnistie, retragere a plângerii prealabile), cazuri în care refacerea actului devine inutilă.

CHELTUIELILE JUDICIARE
Desfăşurarea procesului penal generează o serie de cheltuieli pentru participanţii în proces (organele judiciare,
părţile sau alte persoane). Aceste cheltuieli, ocazionate de luarea unor măsuri procesuale, îndeplinirea sau
efectuarea unor acte procesuale sau procedurale, necesare desfăşurării procesului penal, poartă denumirea de
cheltuieli judiciare. În cadrul cheltuielilor judiciare intră cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de
procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, retribuirea apărătorilor, precum
şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. Cheltuielile judiciare pot fi de două feluri:
- cheltuieli de procedură, care sunt avansate de stat, în vederea desfăşurării activităţii procesuale;
- cheltuieli de judecată, care sunt cele avansate de părţile din proces.
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse, distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al
Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului de Interne. Cheltuielile judiciare sunt, de regulă,
rambursabile, în sensul că subiecţii procesuali ce au efectuat aceste cheltuieli, le vor recupera de la cei pe care
legea îi obligă la acoperirea lor.
Cheltuielile judiciare includ şi sumele cuvenite martorilor, experţilor şi interpreţilor, aceştia având dreptul la
restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor
în faţa organelor judiciare. Martorul, expertul şi interpretul, care sunt salariaţi, au dreptul şi la venitul de la
locul de muncă pe durata în care au absentat de la serviciu; martorul care nu este salariat, dar care are venit din
muncă, este îndreptăţit să primească şi o compensare, iar expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru
serviciul pe care l-au adus justiţiei.
Suma care reprezintă venitul ce revine martorului, expertului sau interpretului se plăteşte de cel la care lucrează
aceştia. Temeiul obligaţiei de a suporta cheltuielile judiciare este complex şi diferă în procesul penal, faţă de
procesul civil. Dacă, în procesul civil, sumele necesare cheltuielilor judiciare sunt avansate de către reclamant,
prin plata taxei de timbru, la introducerea acţiunii, în cauzele penale, în care activitatea se desfăşoară din oficiu,
sumele necesare cheltuielilor de urmărire sau de judecată sunt avansate, de regulă, de către stat, prin organul
judiciar în faţa căruia se află cauza penală.
Dacă în procesul civil, obligaţia părţii de a suporta cheltuielile judiciare are ca temei culpa procesuală a
acesteia, din a cărei vină s-a promovat procesul, în procesul penal efectuarea cheltuielilor judiciare este
provocată de săvârşirea unei infracţiuni, care implică desfăşurarea, din oficiu, a urmăririi şi judecăţii, pentru
tragerea la răspundere penală a celui care a comis-o.
Obligaţia de a suporta cheltuielile judiciare îi revine, în principal, inculpatului aflat în culpă infracţională, chiar
dacă partea vătămată şi partea civilă au determinat, prin cererile lor, şi alte cheltuieli, şi este integrală, incluzând
toate cheltuielile necesare pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare de către prima instanţă. Obligaţia
statului de a suporta cheltuielile judiciare intervine numai atunci când aceasta nu revine vreuneia dintre părţi.
Plata cheltuielilor avansate de stat
Codul de procedură penală reglementează diferit obligaţia de plată a cheltuielilor avansate de stat, în raport de
soluţia pronunţată în cauză.
În caz de condamnare. În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate
de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum si în
cazul în care s-a dispus acordarea de asistenta gratuita, care rămân în sarcina statului. Când sunt mai mulţi
inculpaţi condamnaţi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei
părţi, se ţine seama, pentru fiecare dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
Inculpatul condamnat, căruia i s-a acordat asistenţă juridică din oficiu şi onorariul a fost avansat prin Ministerul
Justiţiei, este obligat şi la plata acestor sume, care vor fi incluse în cuantumul cheltuielilor judiciare. Când,
alături de inculpat, a fost obligată şi partea responsabilă civilmente, aceasta va fi obligată, în mod solidar, şi la
plata cheltuielilor avansate de stat.
Inculpatul minor, faţă de care s-a luat o măsură educativă, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare şi a
onorariului de avocat, singur sau în solidar cu părinţii sau alte părţi responsabile civilmente, în cazul în care
aceştia sunt obligaţi la repararea pagubei.
Cheltuielile avansate de stat cad în sarcina acestuia în situaţia în care căile de atac şi cererile făcute de către
inculpatul condamnat au fost admise de instanţa de judecată.
În caz de achitare. În caz de achitare a inculpatului, cheltuielile judiciare se suportă de către partea din a cărei
culpă procesuală au fost efectuate aceste cheltuieli, astfel:
- partea vătămată, în cazul în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;
- partea civilă, dacă i s-au respins pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta;
- inculpat, în cazul când, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei.
În situaţia în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate şi a fost respinsă,
ca fiind lipsită de temei, astfel că inculpatul este achitat sau nu este obligat la despăgubiri civile, această
obligaţie revine părţii vătămate. În situaţia în care inculpatul, deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubei,
cheltuielile judiciare se suportă de către acesta. În orice altă situaţie, când s-a pronunţat achitarea şi n-a existat
constituire de parte civilă în cauză, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
În caz de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare se suportă de către:
- inculpat, când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale, sau există o cauză de nepedepsire (în baza culpei sale
infracţionale, fapta sa constituie infracţiune, însă constrângerea penală este înlocuită cu o altă formă de
constrângere juridică);
- ambele părţi, în caz de împăcare (în timp ce suportarea cheltuielilor de către inculpat are ca temei culpa sa
infracţională, în cazul părţii vătămate, temeiul este culpa sa procesuală);
- partea vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile;
Partea vătămată va suporta cheltuielile judiciare avansate de stat şi în cazul în care plângerea prealabilă a fost
tardiv formulată sau este lovită de nulitate.
În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii prealabile, precum si în cazul existentei unei cauze
de nepedepsire, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile sunt suportate de către partea
vătămată, atunci când instanţa pronunţă achitarea, sau de către inculpat, când instanţa pronunţă încetarea
procesului penal.
În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din
cheltuielile judiciare datorate de fiecare.
În cazul declarării unei căi de atac sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de
către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
Dacă o cauză penală este rezolvată în cursul urmăririi penale, prin clasare, scoatere de sub urmărire sau
încetarea urmăririi penale, obligaţia de suportare a cheltuielilor judiciare se va stabili după criteriile prevăzute
pentru achitarea şi încetarea procesului penal.
Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
Partea care a fost obligată la plata cheltuielilor avansate de stat, fiind în culpă infracţională sau procesuală, este
obligată să plătească şi cheltuielile judiciare făcute de celelalte părţi.
Inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate, în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a
admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea.
Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a
cheltuielilor judiciare.
În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor, la cererea părţilor.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa stabileşte partea din cheltuieli datorată de fiecare, iar dacă în
cauză a fost şi parte responsabilă civilmente, care a fost obligată, în solidar cu inculpatul, la despăgubiri civile,
aceasta va fi obligată, tot în solidar, şi la plata cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă.
În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente
cheltuielile făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată.
Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor,
rămân, în toate cazurile, în sarcina statului.

AMENZILE JUDICIARE
Pentru a se asigura desfăşurarea normală a activităţii procesuale, prin îndeplinirea, în mod corect şi la timp, a
obligaţiilor procesuale, de către subiecţii procesuali, Codul de procedură penală a prevăzut sancţiunea cu
amenda judiciară.
Abaterile săvârşite în cursul procesului penal care se sancţionează cu amendă judiciară de la 50 la 200 lei sunt
următoarele:
- neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor
procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat
întârzieri în desfăşurarea procesului penal;
- neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte
acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere.
Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau
inculpatului este obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amenda judiciară de la 100 la 250 lei.
Pentru alte abateri decât cele mai sus menţionate, săvârşite în cursul procesului penal, legiuitorul a prevăzut
sancţiunea cu amenda judiciară de la 100 la 1000 lei, atunci când se constată:
- lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat;
- tergiversarea, de către expert sau interpret, a îndeplinirii însărcinărilor primite;
- neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii
de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
- nerespectarea obligaţiei de păstrare;
- neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare
pentru efectuarea acesteia, sau pentru efectuarea la timp a expertizei;
- neîndeplinirea, în mod nejustificat, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror,
potrivit legii, sau neprezentarea, în mod nejustificat, procurorului, a dosarelor ori actelor de urmărire penală, în
termenul prevăzut de lege;
- necomunicarea, în mod nejustificat, procurorului, în termenul prevăzut de lege, de către organul de cercetare
penală, a începerii urmăririi penale, precum şi neexecutarea, de către acesta, în termenul şi condiţiile prevăzute
de lege, a dispoziţiilor scrise ale procurorului sau ale instanţei de judecată;
- nerespectarea, de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată, a măsurilor luate
de către preşedintele completului de judecată.
Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se
cuprind, distinct, în bugetul Ministerului Justiţiei. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală,
în cazul în care fapta constituie infracţiune.
Procedura privitoare la amenda judiciară. Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar
în faza de judecată, de către instanţă, prin încheiere. Aceste organe vor putea să stabilească, în limitele
prevăzute de lege, o amendă, în raport de natura şi gravitatea abaterii, împrejurările în care aceasta a fost
săvârşită, precum şi de poziţia procesuală a făptuitorului.
Persoana amendată poate cere, pentru motive întemeiate, scutirea de amendă sau reducerea amenzii. Apreciind
temeinicia motivului, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune scutirea sau reducerea
amenzii.
Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Contra executării amenzii se
poate face contestaţie, care se soluţionează de către instanţa care a pus-o în executare.