ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC III Xdocx

1
ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC.III-

IX
EVOLUȚIA STUDIILOR DE ISTORIE BIZANTINĂ
Interesul științific al Occidentului pentru Bizanț începe cu perioada Renașterii. După

cucerirea Imperiului Roman de Apus de către barbari , Imperiul Roman de Răsărit a avut o
dezvoltară diferită și separată de Occident. Expedițiile cruciate au redescoperit cultura și
civilizația Bizanțului. Odată cu cucerirea Constantinopolului de către latini în cadrul
Cruciadei a IV-a din 1204, s-a săpat o prăpastie între cele două lumi, înlăturând orice
posibilitate de uniune religioasă și de colaborare, chiar dacă au existat anumite încercări. În
Occident se conturează două concepții pentru lumea bizantină :
1.prima este o admirație pentru prestigiul politic al Noii Rome și față de puritatea
credinței ortodoxe.
2.a doua conturată încă din sec.9-11 este de contestare a titlului imperial al basileilor și a
capacității statului bizantin de îndeplinire a funcției acreditate de către Occident, această
atitudine accentuîndu-se în sec 12-13.
SECOLUL 15 în mediile intelectuale din Occident se observă o schimbare de atitudine
față de cutura bizantină, odată cu începuturile Renașterii. Idealul uman al Renașterii, având
drept model acela promovat de antichitatea clasică, explică înteresul pentru lumea greacă.
Cărturarii italieni au început să viziteze centrele de cultură din Bizanț pentru a copia
manuscrisele grecești, iar în secolele următoare mari cantități de manuscrise au fost
transportate în Italia de refugiații greci, pentru a le salva de invazia turcilor.
Cei dintâi dascăli ai umaniștilor în cunoașterea culturii clasice au fost recrutați dintre
refugiații bizantini în Occident. Manuel Chrysoloras, profesor de elină la Florența (1397-
1400) a compus prima gramatică greacă și a tradus în latină Republica lui Platon. A urmat
Theodor Gazes, profesor de greacă la Ferrara (1441-1450), întocmește o nouă gramatică a
limbii și traduce din Aristotel. Leonardo Bruni (1470) și Christoforo Persona (1516) au tradus
în latină scrierile lui Procopiu de Cezareea și Agathias despre campaniile lui Iustinian din
Italia.
SECOLUL 16 reprezintă pentru Germania centrul preocupărilor pentru lumea
bizantină. Preocupările intelectualilor germani pentru această lume a început atât din interesul
general al umaniștilor, cât și sub inboldul evenimentelor din vremea respectivă. Prăbușirea
Ungariei și primul asediu al Vienei dezvăluia lumii germane primejdia turcă. Interesul pentru
scrierile bizantinilor a crescut în special cele referitoare la informațiile despre turci.
Hieronymus Wolf bibliotecar și secretar al familiei bancherilor Fuger din Augsburg, publică
în original , cu traducere latină, operele istorice ale lui Zonaras, Niketas Chniates și Nikephor
Gregoras. Martin Crusius reunește o serie de izvoare bizantine într-o lucrare numită
Turcogrecia (1584).
În SECOLUL 17 centrul preocupărilor pentru studiile bizantine trece în Franța.
Ludovic al XIV-lea a avut un interes major pentru cultura bizantină, savanții francezi sub
conducerea lui Philippe Labbe publicând Corpus Historiae Byzantinae, cuprinzând 34 de
volume ale principalilor autori bizantini. A doua culegere importantă, este chiar opera lui Du
,
Cange ,concretizată în mai multe lucrări : Histoire de L Empire de Constantinopole sous les
empereurs francais; Historiae Byzantinae. În aceeași perioadă, Jean de Mabillon pune bazele
diplomaticei bizantine ( De re diplomatica ,Paris,1681) iar Bernard de Montfaucon, fondează
paleografia greacă (Paleographia Graeca , Paris, 1708).
În timpul Iluminismului SECOLULUL al 18-lea, apar diferite teorii despre Bizanț. Se
considera că Imperiul Bizantin a fost o simplă prelungire a Imperiului Roman , o perioadă de
decădere, în care barbaria și religia au triumfat după cum spunea Gibbon. Hegel spunea
despre Bizanț că a reprezentat un „șir milenar de necurmate mârșăvii, slăbiciuni, lașități și
lipsă de caracter”. Apare termenul de bizantinism.
Epoca romantică a SECOLULU 19, influențat și de revoluția elenă, a trezit în cercurile
progresiste europene o puternică simpatie pentru cauza poporului grec. Istoria bizantină este
prezentată în culori generoase, chiar idealizate în numeroase lucrări. Pe planul cercetării
istorice propriu-zise, bizantinistica a lăsat puțin, însă ea are meritul de a fi furnizat cercetării
moderne instrumentele de lucru, în principal edițiile critice ale autorilor bizantini. Cea mai
https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Pagina 1 din 24
importantă lucrare a fost Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae, inițiată de Niebhur,
numărând în final 50 de volume.
În ultimul deceniu al SECOLULUI 20-lea, bizantinologia pășește în etapa științifică a
evoluției sale. Ea este beneficiară a marilor progrese pe care pozitivismul le aducea în câmpul
științelor istorice, în ansamblu, printr-o mai profundă înțelegere a istoriei, care pe lângă
politică, include în preocupările sale și viața economică, socială, ideologică, artistică,
religioasă, juridică, militară, prin înarmarea ei cu instrumente proprii de lucru și metode
sigure de cercetare riguroasă a surselor, prin dezvoltarea științelor auxiliare. Istoria bizantină
încetează să mai fie privită ca o prelungire a celei romane, bizantinistica devenind o disciplină
de sine stătătoare. S-au pus bazele unor școli naționale de bizantinologie.
Karl Krumbacher (1855-1909), fondatorul școlii germane și al bizantinologiei moderne
ca știință de sine stătătoare, este cea mai mare personalitate de la Du Cange încoace, care și-a
desfășurat activitatea în domeniul bizantinisticii. În 1898 pune bazele celei dintâi catedre de
istorie bizantină din lume în cadrul Universității din Munchen. Anterior se fondase prima
revistă de specialitate.
Fondatorul școlii ruse de bizantinologie este V.G. Vasilievski, fiind totodată și cel mai de
seamă reprezentant al ei. Profesor la Universitatea din Petersburg, în cercetările sale s-a
orientat îndeosebi pe cercetarea internă, economică și socială a Bizanțului, spre ideologia
imperială și raporturile ruso-bizantine. Cel mai de seamă elev al lui Vasilievski este A.A.
Vasiliev, bizantinist și arabist, care a dat studii fundamentale în domeniul relațiilor bizantino-
,
arabe, fiind autorul unei importante sinteze a istoriei bizantine ( Histoire de l Empire byzantin,
Paris 1932).
Cel mai de seamă reprezentant al școlii franceze este A. Rambaud, dar fondatorul ei
rămâne Charles Diehl (1859-1944) profesor la Sorbona, autor a numeroase studii asupra
istoriei politice și a organizării de stat în Bizanț, unul dintre cei mai mari specialiști în arta
bizantină. Meritul său este acela că a făcut bizantinologia accesibilă marelui public .
Fondatorul școlii engleze de bizantinologie este John Bury (1861-1927), savant de
renume, autor al unei sinteze asupra primelor cinci veacuri ale istoriei bizantine și al unor
monografii asupra administrației imperiale.
În epoca modernă, s-au format școli naționale de studii bizantine și în țările sud-est
europene, care au avut intense contacte cu imperiul în cursul evului de mijloc și, prin urmare,
își află în sursele bizantine importante informații asupra propriei istorii. Cea dintâi școală din
această regiune a fost fondată în Grecia, în a cărei istorie, cea bizantină constituie un capitol
esențial. Între preocupările ei figurează editarea surselor, istoria economică și politică a
imperiului, istoria bisericii și a arte bizantine. Principalii reprezentanți sunt Paparrigopoulos,
Lambros, Sathas . Școala bulgară, a cărei principală preocupare este punerea în lumină a
raporturilor bulgaro-bizantine. Reprezentanții săi sunt Zlatarski, Duicev, Angelov. În vechea
Yugoslavie , Anastasivic este unul dintre cei dintâi istorici cu preocupări în istoria bizantină,
însă adevăratul fondator al școlii de bizantinologie din aceast țară este Ostrogorski, care este
și unul dintre cei mai mari bizantiniști ai secolului trecut. Marele savant iugoslav este autorul
unor studii fundamentale asupra structurilor sociale și administrative în Bizanț și al celei mai
solide sinteze de istorie bizantină.
Cercetări în domeniul istoriei bizantine se întâlnesc în zilele noastre în aproape toate
țările europene, fapt ce dovedește forța de seducție a bizantinologiei. Școala italiană s-a
orientat spre studiul filologiei bizantine (Mercati, Pertusi, Lavagnini), ca și cea belgiană,
fondată de marele istoric Henri Grigoire .În Ungaria cel mai de seamă bizantinist rămâne
Moravcsik autor al unei lucrări fundamentale Byzantino-turcica , instrument indispensabil în
studiul istoriei bizantine. Importante centre de studii bizantine au apărut peste ocean în SUA,
Canada, Japonia, Australia, Afica de Sud etc.
În ROMÂNIA, primele preocupări propriu-zise de istorie bizantină apar la începutul
secolului 20, dar contactele lumii savante românești cu izvoarele bizantine sunt mult mai
vechi. Fondatorul școlii românești este Nicolae Iorga, care a cultivat cu multă strălucire și
istoria bizantină. Principalele sale lucrări sunt Histoire de la vie byzantine și Bysance apres
Bysance, această din urmă deschizătoare de drum în cunoașterea înrâuririlor civilizației
bizantine în spațiul sud-est european după căderea imperiului. Marele savant român a
desfășurat și o vastă activitate didactică și organizatorică, între altele fiind și inițiatorul celui
dintâi congres internațional de studii bizantine, desfășurat la București în 1924. Un alt
strălucit reprezentant al școlii române este Gheorghe Brătianu , cu contribuții esențiale în
perioada interbelică în cunoașterea istoriei social-economice a imperiului ( Etudes bysantines
,
d histoire economique et sociales), a orașului bizantin (Privileges et franchises municipales
,
dans l Empire byzantin) și a contactelor bizantino-genoveze (Recherches sur le commerce
e
genois dans la Mer Noire aux XII siecle).

Pagina 2 din 24
DIMENSIUNEA TEMPORALĂ A STATULUI
BIZANTIN
Istoria Imperiului Bizantin, se întinde pe mai mult de o mie de ani. Pentru începutul
statului, au fost propuse mai multe date :
-odată cu reformele lui Dioclețian și Constantin
-330 fondarea orașului Constantinopol
-395 împărțirea Imperiului Roman, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de
Răsărit
-domnia lui Iustinian 527-565
-domnia lui Heraklius 610-641, când are loc grecizarea Imperiului Roman de Răsărit
-717, venirea la tron a lui Leon III care a declanșat luptele iconoclastice
Majoritatea istoricilor iau în considerare reformele lui Dioclețian și Constantin (care prin
cele două acte importante este considerat fondatorul Imperiului Bizantin).
Începând cu această dată, avem evenimente importante în Istoria Imperiului Bizantin:
330-610 cunoscută ca perioada „romano-bizantină” sau „bizantină timpurie”. Imperiul
cuprindea Asia Mică, Balcanii, Siria,Palestina, Grecia,iar perioada de apogeu este atinsă în
timpul lui Iustinian, când se adaugă –Spania, Italia, Africa de Nord.
După secolele VI-VII, începe o nouă etapă, caracterizată de o criză violentă, cauzată de
cuceririle arabilor, slavilor și bulgarilor. Din acest moment Imperiul se grecizează și devine
un Imperiu național, renunță la ambițiile universale, iar Asia Mică devine centrul său, după
pierderea Siriei, Egiptului, Palestinei și Mesopotamiei. Stabilirea longobarzilor, afectează
stăpânirea în Italia. Bizanțul trebuie să se adapteze la această situație și reușește să o
depășească.
Perioada 850-1050 este apogeul Bizanțului Medieval, ca urmare a cuceririlor
împăraților macedoni, domnia lui Vasile II reprezentând vârful acestei perioade.
Urmează criza secolului XI, când Imperiul este în pericol să se prăbușească ca urmare a
invaziilor pecenegilor și uzilor, care atacă în fiecare an Imperiul. Împărații Comneni au reușit
să refacă parțial Imperiul în 1085-1180. Au recucerit și o parte a Asiei Mici, urmată apoi de o
nouă criză în timpul dinastiei împăraților Angelos, încheiată în final cu cucerirea
Constantinopolului în anul 1204 de către cruciați.
Perioada 1204 -1261 începe cu refacerea Imperiului, care se restabilește în Imperiul de
Niceea în anul 1261, reușind recucerirea Constantinopolului. Imperiul de Niceea controla un
spațiu destul de întins, cuprinzănd teritorii din nordul Anatoliei și întreaga peninsulă
Balcanică.
Urmează declinul Imperiului, mai ales după 1281 când vine Andronic II, care ia decizia
neinspirată de a desființa flota. Mulți marinari bizantini au intrat în slujba unor state rivale, a
otomanilor și italienilor.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea Bizanțul mai păstrează doar câteva cetăți în
Asia Mică, fiind cucerite în final de turcii otomani. Bizantinii devin vasalii turcilor.
După 1350 turcii vin în peninsula Balcanică, ocupând mai întâi cetatea Galipolli, apoi
Serbia, Bulgaria și în final asediază Constantinopolul la sfărșitul secolului al XIV-lea. Dar
Bizanțul este salvat de invazia mongolilior lui Timur Lenk, care îi înfrânge pe turci la Ankara
în 1402. După o perioadă turcii se refac și își reiau cuceririle, ocupând Adrianopolul,
Salonicul și în final Constantinopolul în 1453.
În acestă perioadă teritoriile bizantine au fost într-o continuă mutare a stăpânirii,
împărații căutând să pastreze teritoriile considerate mai importante pentru Imperiu.
În cea mai mare parte a existenței sale Imperiul a fost o thalasocrație, asigurându-și
controlul asupra bazinului Mării Mediterane, apoi a părților orientale, strâmtorile Bosfor și
Dardanele, Marea Egee și Bazinul Pontic.
Bizanțul a fost și un Imperiu Continental, controlând marile artere comerciale care legau
Europa de Asia. Diagonala balcanică, artera prin nordul Mării Negre, artera prin nordul
Greciei spre Balcani, artera Caucaz- Armenia, diagonala Asiei Mici –Armenia.
Toate aceste drumuri au fost folosite de Imperiu atât pentru apărare, cât și pentru
expansiune. În perioada de apogeu Bizanțul stăpânea toate aceste artere.
DIMENSIUNEA DEMOGRAFICĂ

Pagina 3 din 24
Este dificil de estimat demografia Imperiului din cauza sărăciei izvoarelor. S-au făcut
doar anumite estimări în studiile actuale :
-până în sec.VI există o stabilitate demografică relativă, mai ales în Orient. Doar în
Balcani există un anumit regres
-în sec.VII se înregistrează un regres demografic urmat apoi de o îmbunătățire, mai ales
în Asia Mică, datorate migrației populației din teritoriile proaspăt cucerite de arabi.
În timpul dinastiei Macedone, creșterea demografica este datorată mai ales și
recuceririlor teritoriale. În timpul dinastiei Angelos, se caracterizează inițial de o anumită
stabilitate, urmată apoi de regres.
2 _
Anul 457 - teritoriul 1,27 mil. km 16 mil. locuitori
2
Anul 565 - teritoriul 2,00 mil. km - 20 mil.locuitori
2
Anul 668 - teritoriul 1,00 mil.km - 10 mil.locuitori
2
Anul 775 - teritoriul 690 mii km - 7 mil.locuitori
2
Anul 1050- teritoriul 750 mii km - 12 mil.locuitori
2
Anul 1143 -teritoriul 650 mii km - 10 mil.locuitori
2
Anul 1350 - teritoriul 120 mii km - 2 mil.locuitori
REFORMELE LUI DIOCLEȚIAN ȘI CONSTANTIN
Dioclețian este împăratul care inaugurează perioada Dominatului, după cea a

Principatului (inaugurat de Augustus). El a inițiat seria reformelor, continuată apoi de
Constantin cel Mare. Ca urmare a acestor reforme absolutismul atinge punctul maxim, iar
Imperiul atinge o centralizare riguroasă. Împăratul devine o persoană sacră, adorat precum
despoții orientali. Apare cultul imperial la Roma și prosternarea în fața împăraților.
Senatul începe să-și piardă rolul pe care l-a avut până acum. Dispar provinciile
senatoriale, sunt anulate unele privilegii în Italia. Se păstrează ideea că statul este o instituție
publică. Bizantinii erau cetățeni din poleia romană.
Reformele lui Dioclețian :
în domeniul administrativ :
-în provincie se face separație între funcțiile civile și cele militare. Este refăcută întreaga
structură a statului roman. Mai multe provincii (care erau în număr de peste 100) formau o
dioceză (erau în număr de 12), apoi o prefectură (erau în număr de 4)
- la nivelul marilor provincii erau funcționari cu profil militar și administrativ
Prin aceste măsuri, structura Imperiului capătă consistență până în sec.VII odată cu
venirea arabilor
în domeniul politic :
-a inaugurat diarhia (2 auguști) în 286
-a urmat apoi tetrarhia (2auguști+2cezari) în 293
-trece la monarhie în 324, prin înlăturarea rivalilor
în domeniul economic :
-a introdus o reformă fiscală, prin care impozitul se plătea pe cap de locuitor și în funcție
de avere
în domeniul militar :
-reorganizează armata provincială, care era condusă de un duce (dux)
-exista un corp de armată centrală, aflat permanent la discreția împăratului, care putea
interveni oricând și oriunde era nevoie
-în sec.IV-V, armata imperiului se ridica la 500 de mii de soldați

Pagina 4 din 24
Reformele lui Constantin cel Mare
Constantin a desăvârșit reformele lui Dioclețian, mai ales în domeniul economic și social
:
Economic
-printr-un edict, Constantin leagă pe colon de pământ și pe meștșugar de meseria lui
-introduce o serie de monopoluri în industria armelor, extractivă, acestă politică fiind
continuată de Iustinian. Industria armelor era deosebit de profitabilă aducând venituri mari
-face o reformă monetară- introduce solidusul, cu o greutate de 4,55 grame aur. Această
monedă avea să fie un etalon pentru această perioadă
Religios
-prin Edictul de la Milano din 313 creștinismul devine religie oficială
-prin Conciliul Ecumenic din 325 de la Niceea se puneau bazele relației dintre stat și
biserică
FONDAREA CONSTANTINOPOLULUI
Orașul care s-a identificat cu Imperiul Bizantin, numit și „Parisul Evului Mediu” a fost
fondat de Constantin cel Mare în anul 324, la două luni de la înfrângerea rivalului său
Licinius. Împăratul a ezitat inițial pentru alegerea locul fondării orașului. În cele din urmă s-a
oprit asupra vechii cetăți megariene „Bysantion”. Motivele care l-au făcut pe Constantin să
amplaseze acolo capitala, au fost în primul rând economice și militare.
Cauze economice
Criza pe care o traversa Imperiul Roman lăsa să se întrevadă o schimbare în economie,
concretizată printr-o trecere dinspre Occidentul mult mai expus, spre Orientul cu centre
urbane mult mai dezvoltate. Amplasarea noului oraș la punctul de întâlnire dintre Europa și
Asia, acolo unde se aflau două mari axe comerciale :
-o axă comercială verticală maritimă, care lega Marea Mediterană de Marea Neagră
-o axă comercială orizontală terestră, care lega Europa de Asia
Această amplasare, a făcut ca orașul Constantinopol să devină cea mai mare metropolă
medievală, fără a avea totuși resurse proprii consistente.
Cauze militare și strategice.

Orașul era așezat mult mai aproape de zonele în care Imperiul era implicat în
conflict,cum ar fi zona Dunării (unde presau goții) și frontiera orientală (unde presau perșii).
Autoritățile puteau astfel să fie capabile să acționeze mult mai rapid și mai eficient în caz de
conflict.
Datorită zonei în care era amplasat, orașul era mult mai ușor de apărat în comparație cu
Roma, fiind înconjurat din trei părți de apă:
- în Nord, Cornul de Aur închis cu lanțuri;
-în Est, Strâmtoarea Bosfor;
- în Sud, Marea Marmara.
Dinspre uscat era accesibil din Vest - zona Balcanilor unde împărații au ridicat mai
multe fortificații și ziduri de apărare : zidul lui Constantin ridicat în sec. IV, zidul lui
Theodosius ridicat în sec. V și zidul lui Anastasius ridicat în sec. VI.
Cauze politice și religioase

Bizanțul era dedicat în foarte mare măsură religiei, locul unde se născuse creștinismul. A
fost și încercarea de a strânge legăturile cu o populație creștină, care dădea cele mai
importante resurse financiare și umane pentru apărarea Imperiului.
Despre vechea metropolă Bysantion, nu se știu prea multe. Septimus Severus în anii 193-
196 a luat cu asalt cetatea, distrugând-o. În secolele V-VI bizantinii au încercat să modifice
trecutul orașului și să-l facă să se asemene cu cel al Vechii Rome, căutând să găsească
motivele care au dus la fondarea orașului (oracole,scrieri etc.) Ei spuneau că în trecut s-au
înfruntat doi frați - Bizas și Romas. Au existat 7 strategi (la fel cum au existat 7 regi la
Roma).

Pagina 5 din 24
Și biserica a găsit motive ale întemeierii - Constantinopolul era un oraș creștin încă de la
început „orașul ales de Dumnezeu”.
Cauze geografice
Constantin a fost atras de poziția sa geografică a orașului pentru întemeierea sa. În sec.V,
istoricul Zosimos în lucrarea „Istoria Nouă” îi reproșa lui Coanstantin, că prin fondarea
Constantinopolului nu a făcut decât să grăbească declinul Romei. Dacă ne raportăm la sursele
din timpul lui Constantin, vedem alte motive :
-Constantin nu a făcut din noul oraș capitală a Imperiului. Capitala oficială rămânea
Roma. În vremea împăratului se numea „Noua Romă”
-sursele nu vorbesc de Constantinopol ca orașul care se opunea Romei. El nu era altceva
decât ca o salvare pentru ieșirea din criză a Imperiului Roman
-era orașul prin care împăratul își celebra succesul asupra adversarului său Licinus
-orașul nu era privilegiat. Primul pas spre afirmare a fost făcut de Theodosius cel Mare,
la al doilea Conciliu Ecumenic din 391. În Canonul al III-lea se recunoștea poziția
Constantinopolului
-al doilea pas a fost făcut în anul 395 la moartea lui Theodosius cel Mare, când Imperiul
Roman a fost definitiv împărțit între fii săi, iar Constantinopolul devine capitala Imperiului
Roman de Răsărit
-al treilea pas a fost făcut în anul 451. La al patrulea Conciliu Ecumenic care are loc la
Chalkeon, s-a adoptat Canonul 28 care stabilea egalitatea între Roma și Constantinopol.
ORAȘUL CONSTANTINOPOL
În planurile ințiale, noul oraș trebuia să fie o copie fidelă a Romei. A fost inaugurat în
anul 330 (lucrările au mai continuat până în anul 336). Orașul era așezat pe 7 coline, avea un
forum, un capitoliu și un Senat, teritoriul său era scutit de orice impozit. Era împărțit în 14
cartiere. Era traversat de un râu - Lykos. Au fost construite edificii - un palat imperial (de
dimensiuni mai mici inițial, apoi extins până la 100 ha), un hipodrom, forumul lui Constantin,
piața Augusteon (fiind așezate pe strada Mese principala arteră a Constantinopolului, pornind
de la poarta palatului imperial până la Poarta de Aur).
Urmașii lui Constantin au format și inaugurat alte edificii. Tot în vremea lui Constantin,
au fost ridicate trei biserici - Biserica Sfântul Apostol, Biserica Sfânta Sofia, Biserica Sfântă.
Instituțiile orașului
-în secolul IV funcționa instituția Senatului la Constantinopol, dar avea un rol mult
mai diminuat în comparație cu cel de la Roma. Era mai degrabă un consiliu al împăratului.
-prefectul orașului este menționată în anul 359. Instituția are ca model pe cea din Roma,
dar a cunoscut o dezvoltare diferită ocupând a doua sau a treia poziție în ierarhia împăratului.
-poporul imperial era populația din Constantinopol, cel care avea și un rol politic
demnând proclamarea împăraților la Constantinopol prin aclamații
-poporul era împățit în deme. Existau două grupări - verzii și albaștrii. Dema albaștrilor,
reprezenta interesele aristocrației. Dema verzilor reprezenta categoria activă a orașului,
negustorii,armatorii etc. Această demă era mai înclinată către monofizism. Sursele vorbesc
de conflicte deschise între aceste două grupări. În 445 o discuție începută la hipodrom între
membrii celor două grupări a degenerat într-un conflict deschis în oraș, fiind oprită de
autorități cu ajutorul forței. Au existat momente când cele două grupări s-au aliat, cum ar fi în
anul 524 împotriva lui Iustinian, declanșând o răscoală, sau în anul 610 împotriva lui Phokas
față de politica acestuia, favorizând intrarea lui Heraklius.
Evoluția demografică a orașului în sec. IV-VI

Constantin și-a pus problema populării orașului. El a luat măsuri de stimulare a creșterii
populației orașului Constantinopol :
-cetățenii stabiliți în oraș erau scutiți de dări
-încă din anul 326 a fost organizat transportul anual de cereale din Egipt, numit
transportul fericit
-împăratul a distribuit anona, care era o distribuție gratuită de alimente
-cei care locuiau în împrejurimi erau încurajați să-și ridice locuințe, vile, sau palate în
oraș
După mijlocul sec.IV populația începe să crească. La fel și numărul locuințelor care va

Pagina 6 din 24
avea un trend ascendent, determinându-l pe împăratul Theodosius să ridice al doilea zid de
apărare în anul 419, dublând astfel capacitatea orașului.
Cauzele acestor transformări pozitive, demografice și urbane ale orașului, au fost în
principal facilități oferite de autorități, oportunități de carieră în administrație și armată, viața
economică foarte intensă etc.
Transformările orașului sub diverși împărați :
-Septimus Severus 200 ha suprafață - 20-30 mii locuitori - anul 240
-Constantin cel Mare 700ha suprafață - 100-150 mii locuitori - anul 340
-Theodosius cel Mare 1400ha suprafață - 250-300 mii locuitori - anul 430
-Iustinian 1600ha suprafață - 500 mii locuitori - anul 540
ASPECTE IDEOLOGICE
Constantinopolul era o copie fidelă a Romei. La 11 mai 330, cu șase ani înainte de
încheierea lucrărilor de construcție, este inaugurat noul oraș, au fost emise medalii de aur
reprezentând două femei,reprezentând Roma și Constantinopolul, care țineau un scut
(simbolul unității imperiului), acoperite cu o manta roșie imperială . Orașul Constantinopol
avea să fie desemnat în surse - „Orașul Fecioarei”, creștin încă de la începuturile sale, Sfânta
Fecioară fiind protectoarea orașului. Urmașii lui Constantin au construit numeroase edificii,
orașul extinzându-se până în sec. al XI-lea .
Palatul Imperial fost extins până la suprafața de 100ha. După o perioadă, fiind prea
costisitoare întreținerea lui, a fost abandonat sub împărații Comneni. Ei și-au mutat reședința
în Palatul Vlahetelor. Palatul Imperial avea numeroase săli, biblioteci, biserici, birouri ale
administrației centrale. Exista chiar și o închisoare în cadrul incintei. Pe terasele palatului, au
fost amenajate grădini.
Palatul Bukoleon, a fost o altă clădire impunătoare. Exista chiar și o statuie ecvestră
Forumul lui Constantin construit în sec. IV. În cadrul forumului, exista o statuie care a
căzut în timpul unui cutremur. Împăratul Constantin, a adus statui din toată lumea romană și a
împodobit cu ele clădirile construite de el.
Forumul lui Theodosius construit la sfârșitul secolului IV. A avut ca model Forumul lui
Traian de la Roma. A fost inaugurat în anul 493. Avea două porți, iar în mijloc se afla o
columnă.
Zidurile . Zidul lui Theodosius a fost construit la sfârșitul sec.V
Hipodromul .A fost un alt edificiu important al orașului Constantinopol. Capacitatea sa
se putea estima la aproximativ 40 de mii de locuri. Era împărțit în sectoare. Fiecare demă
avea propriul ei sector. Aici aveau loc jocurile, iar în timpul lor, agitația din oraș scădea.
Împăratul asista și el la aceste jocuri, premiindu-i pe câștigători. El stătea într-o lojă specială
amenajată. Pentru a împodobi stadionul au fost aduse numeroase statui și monumente.
Apeductele. Constantinopolul a avut mai multe apeducte. Cel mai celebru a fost
Apeductul lui Valens. Apa era adusă din Peninsula Balcani, de la cca. 100 de km. depărtare de
oraș. Înălțimea apeductului era de 10 metri. Rețeaua de apeducte era foarte vulnerabilă, motiv
pentru care apa era strânsă în cisterne în oraș. S-au păstrat două astfel de bazine, Basilica și
Cisterna de 100 de Coloane.
Bisericile. În timpul lui Constantin a fost începută construcția bisericilor „ Sfânta Sofia”
și „Sfinții Apostoli”. „Biserica Sfânta Irina”, a fost refăcută de împărații Iustinian și
Constantin V, după ce aceasta fusese afectată de un puternic cutremur.
Biserica Sfânta Sofia, a avut inițial probleme cu acoperișul, care se prăbușea frecvent.
Până la urmă s-a reușit stabilizarea lui. Înălțimea până la cupolă, era de 50 de metri. Pentru a i
se asigura stabilitatea, cupola nu era dotată cu tambur. Avea numeroase ferestre (40 la număr).
După cucerirea Constantinopolului, Sfânta Sofia a fost protejată de Sultanul Mehmed al II-
lea, care a transformat-o în moschee.
Biserica Pantokropol, era cea mai mare după Sfânta Sofia. A fost constrută sub împărații
Comneni. După cucerirea otomană a fost transformată în moschee, însă doar partea centrală.
IDEOLOGIE BIZANTINĂ
IDEEA IMPERIALĂ era de origine orientală (persană). A fost implementată mai întâi
de greci, în Imperiul lui Alexandru cel Mare (ideea unei stăpâniri universale), ca o teorie
pentru răspândirea păcii universale. De la greci au preluat-o romanii, care dezvoltă ideea unui
imperiu universal (nelimitat și etern, fără limite temporale), o idee care a fost promovată de
împărații din sec. II. Universalitatea era dată mai degrabă de valorile civilizaționale propuse

Pagina 7 din 24
de statul roman ( nu neapărat în limitele spațiului).
De la romani ea a fost preluată de bizantini, iar cel care a teoretizat acest principiu, a fost
Eusebiu din Cezareea. Eusebius s-a născut probabil în 265 și a murit în 340. El a primit o
educație creștină. A avut de suferit de pe urma Edictului lui Dioclețian. A devenit consilier a
lui Constantin cel Mare. A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea. A stat pe lângă
Constantin având acces la multe edicte. A scris „Vita Constantini” având la bază discursul
festiv ținut în 336, când se sărbătoreau 30 de ani de domnie a lui Constantin cel Mare. Dacă
în Cer exista un Imperiu Unic, pe Pământ trebuia să existe ceva asemănător. Imperiul Roman
era o copie a Împărăției Divine, iar ierarhia de pe Pământ era o copie a celei din Ceruri.
Eusebius face o paralelă între monarhie și poliarhie. Monarhia era mai bună în viziunea lui
Eusebius, poliarhia și politeismul nu le considera bune pentru că aduceau războaie și
nenorociri.
Împăratul își justifica expansiunea, prin faptul că Imperiul trebuia să cuprindă toată
lumea. Se putea vorbi de „Pax Bizantina”, valorile care trebuiau duse la limitele imperiului
având același sens cu „Pax Cristiana”.
ÎMPĂRATUL era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ ( a nu se confunda cu
trimisul). Era ales de Dumnezeu pentru a conduce Imperiul Terestru și, fiind reprezentantul
lui Dumnezeu pe Pământ era singurul cu puteri divine. Misiunea Împăratului era aceea că
prin acțiunile sale să poată răspândi religia creștină în întreaga lume, să supună toate
popoarele de dincolo de linia Imperiului și să le aducă la el.
Împăratul era al 13-lea Apostol și un imitator al gesturilor lui Hristos. Actele sale erau
inspirate de Dumnezeu. El avea o serie de calități și virtuți cum ar fi - credința, dreptatea,
curajul, bunătatea, înțelepciunea, vitejia, filantropia- care îi fuseseră acordate tot de
Dumnezeu și îl ridicau mai presus decât toți creștinii de rând. În teorie, Împăratul avea puteri
nelimitate. În practică, Împăratul era ales de cei trei factori constituționali - Senatul, Armata,
Poporul. În perioadele mai agitate, rolul în alegerea Împăratului revenea mai întâi Armatei.
Ceremonia avea loc în tabăra militară. Împăratul era ridicat pe un scut și primea o diademă.
După ceremonie urma ratificarea Senatului, iar apoi aclamația Poporului. În perioadele mai
calme, Senatul își lua revanșa desemnând el primul pe Împărat. Însă erau respectate toate
celelate rituri.
NOUL ÎMPĂRAT era comandantul suprem al armatei, legislatorul suprem, apărătorul
bisericii (din sec.V). În practică puterea împăratului era totuși limitată. El trebuia să țină
seama de cele trei puteri constituționale. Poporul putea să fie uneori de partea unui uzurpator
(cum ar Phocas sau Heraklius). Împăratul mai trebuia să țină cont și de biserică și de raportul
de forțe din societatea bizantină (el era reprezentantul unei deme).
În sec.IV-VII, se îmbină două principii :
1.Principiul electiv (descris mai sus)
2.Principiul ereditar. Împăratul aflat pe tron, inspirat de Dumnezeu, își desemna
succesorul (încă din timpul vieții) care era asociat la tron. Ritualul alegerii noului co-împărat,
era identic cu cel al împăratului. La moartea împăratului el prelua singur puterea. Din sec.V,
în ceremonia de desemnare a noului împărat intervine și biserica. Rolul bisericii era acela de
a întări ideea „originii divine a puterii imperiale”. Primul împărat încoronat astfel a fost Leon
I, în biserica Sfântul Ștefan din palatul Imperial. Abia din sec.VII Sfânta Sofia avea să devină
locul obișnuit pentru ritualul de încoronare.
În cadrul ceremoniei religioase, împăratul primea din mâna patriarhului însemnele
puterii imperiale : coroana, mantia de purpură și pantofii de purpură. Purpura era în
Bizanț însemnul puterii imperiale. În cazul încoronării unui co-împărat, se punea mantaua în
brațele lui, iar coroana era pusă de împăratul în funcție. Rolul bisericii avea să devină tot mai
important. În 491 Anastasius urcă pe tron după ce se căsătorește cu Ariadna. El avea înclinații
spre monofizism. Patriarhul i-a cerut să depună un jurământ, prin care noul împărat va apăra
biserica și va respecta Conciliul de la Calghedon din 451 (unde a fost condamnat
monofizismul).
TITULATURA IMPERIALĂ. Până în sec. VI se păstrează protocolul roman.
Împăratul potrivit titulaturii, primea pe viață puteri excepționale și era calificat după serviciile
aduse cu epitete onorifice, care aminteau de victoriile acestuia obținute asupra adversarilor,
titlul imperial consacrând și caracterul sacru al împăratului. Protocolul va fi modificat în sec.
VII. Din 679 titlul oficial al împăratului va fi de basileus (modificat de Heraklius), care ar fi
legat de victoria împotriva perșilor. A doua ipoteză ar fi legată de grecizarea imperiului. În
812 titlul oficial devine- Basileu al Romeilor .
BIZANȚUL ȘI MIGRAȚIILE

Pagina 8 din 24
Cele două mari probleme ale Bizanțului la începuturile sale au fost - migrațiile și
luptele cristologice.
MIGRAȚIILE
Cunoaștem două etape în relațiile Bizanțului cu migratorii.

-prima etapă din sec. IV-V, Imperiul se confruntă cu trei valuri succesive de migratori :
vizigoți, huni, ostogoți.
-a doua etapă din sec. V-VI, Imperiul se confruntă tot cu trei valuri succesive de
migratori : slavi, avari, bulgari.
PRIMA ETAPĂ
După retragerea aureliană, mulți istorici plasează momentul sciziunii goților, în vizigoți (
se găseau la nord de Dunăre) și ostrogoți ( se găseau în zona Pontică). Constantin, în 332 îi
oprește pe vizigoți dându-le chiar un feodus, după care urmează trei decenii de pace cu ei,
vizigoții apărând limesul dunărean. O parte dintre vizigoți se creștinează (în rit arian).
Vizigoții au fost influențați de romani.
Încep persecuțiile împotriva vizigoților creștinați. O parte dintre ei se refugiază la sud de
Dunăre în anul 376, sub presiunea populațiilor nord-pontice împinse de huni. Ei se instalează
pe teritoriul Imperiului, revoltându-se apoi împotriva lor nemulțumiți de taxele pe care le
plăteau. S-a ajuns astfel la un conflict deschis, iar în bătălia de la Adrianopole din anul 376
reușesc să-i înfrângă pe romani, împăratul Valens murind în bătălie. Vizigoții rămân în
Peninsula Balcanică jefuind totul în cale, până în anul următor când vor fi opriți de împăratul
Theodosius care le va da un foedus. Era pentru prima dată când se trata cu barbarii de pe
teritoriul roman. Theodosius a depus eforturi pentru a-i asimila pe vizigoți.
Vizigoții aveau obligația să apere linia Dunării. Ei nu mai plăteau impozite către
romani. Se părea că lucrurile merg în direcția stabilită de Theodosius , până la moartea lui din
anul 395. Noul rege vizigot reia atacurile împotriva Imperiului Roman. Vizigoții din Asia
Mică se revoltă în anul 399, iar garda romană formată din germanici, trece de partea
barbarilor, asediind Constantinopolul. Populația din oraș se revoltă și va reuși să alunge garda
vizigotă.
Această acțiune din anul 400 precum și secătuirea Peninsulei Balcanice, l-au forțat pe
Alaric coducătorul vizigoților să plece spre Roma, pe care a jefuit-o mai târziu în 410.
Pericolul vizigot dispare pentru trei decenii. Imperiul intră în relații cu hunii stabiliți în
Panonia. Hunii apar în anul 376 ducând la creșterea tensiunii pe linia Dunării.
Hunii supuneau populațiile întâlnite în cale, care ulterior deveneau sateliți ai acestora,
puterea lor sporind din ce în ce mai mult. În anul 430 se pun bazele unui stat al hunilor foarte
întins, având ca centru zona Panoniei, dezvoltat mai târziu de Atilla. La început hunii au avut
relații bune cu Imperiul Roman de Apus și cu Imperiul Roman de Răsărit, ei fiind foarte
influențați de către romani.
,
La începutul anilor 30 din sec.V, Theodosius plătea subsidii către huni (aprox.350 livre
aur). După ce Atilla ajunge la putere în anul 439, acesta va pretinde dublarea subsidiilor, iar în
urma unei campanii victorioase se va ajunge la 2000 livre aur. După o altă campanie
victorioasă din anul 447, Atilla va pretinde cedarea malului drept al Dunării.
Cavaleria hună era deosebit de redutabilă. Prin șarje repetate și printr-o amplă
desfășurare, ea reușea să înconjoare dușmanul și să-l distrugă. Istoricii vremii cum ar fi
Priscus , spuneau despre huni că erau în curs de sedentarizare. Ei începuseră să-și
construiască locuințe stabile și chiar băi. La curtea lui Atilla exista un ceremonial la primirea
solilor sau cu alte ocazii.
Presiunea hunilor se va îndrepta către Occident după anul 450. Motivele ar fi refuzul
împăratului de la Constantinopol, Marcelius de a le mai plăti subsidii precum și hotărârea sa
de a le rezista armat. Se pare că a mai fost și epuizarea Proviciilor Balcanice, hunii
nemaigăsind ce să jefuiască. Alt motiv ar mai fi fost că din cauza unor neînțelegeri de la
Roma, Atilla ar fi fost solicitat să intervină, promițându-i-se jumătate din imperiu (această
ipoteză nu este pe deplin confirmată).
În anul 451 Atilla atacă Imperiul Roman de Apus, dar este înfrânt de către generalul
Aetius, un bun cunoscător al tacticilor hunilor. Bătălia s-a dat la Câmpiile Catalaunice, iar
romanii aliați cu vizigoții ies învingători. În anul următor în 452, Atilla atacă Italia, multe
cetăți fiind incendiate. Dar campania se oprește, Atilla având o întrevedere cu papa Leon II
care îl convinge să renunțe (probabil că i s-a oferit și aur). În 453 Atilla moare pe neașteptate.
Imperiul Hunilor se destramă rapid. În 454, gepizii și aliații lor, îi inving pe huni, care devin

Pagina 9 din 24
supușii lor.
Ostrogoții sunt supuși ai hunilor. Elemente ostrogote au ajuns în Imperiul Roman de
Răsărit după 454. La Constantinopol a ajuns și fiul regelui ostrogot Theodoric, fiind crescut și
educat de romani. În anul 470 el revine în regatul Ostrogot. După o perioadă scurtă, ostrogoții
încep să atace Imperiul Bizantin. Zenon împăratul bizantin reușește să-i oprească și să-i
îndrepte spre Imperiul Roman de Apus pentru a-l îndepărta pe Odoacru. În 488-489 ostrogoții
pleacă spre Roma, iar în 493 reușesc să-l alunge pe Odoacru punând bazele unui regat în
Italia.
Consecințele acestor invazii au fost importante. Au fost pierderi însemnate atât
materiale, cât și umane, mai ales în Peninsula Balcanică. Rutele comerciale atât de vitale
Imperiului, au fost afectate. După acestă primă etapă a invaziilor, Imperiul nu a pierdut
teritorii (cum s-a întâmplat în Apus).
A DOUA ETAPĂ A MIGRAȚIILOR
Slavii. Au venit din Nordul Pontic. Primele atacuri asupra teritoriului bizantin au loc
între 517-518, în vremea împăratului Anastasius (spre finalul domniei acestuia). Aveau să
continue cu regularitate în secolele următoare. Slavii se muțumeau cu simple atacuri fără a se
stabili pe teritoriul Imperiului. În 559 are loc un puternic atac pe trei direcții care viza și
Constantinopolul. Iustinian face apel la generalul său Belizarie, căzut în dizgrație în urma
înfrângerilor suferite, care reușește să-i oprească la Zidul cel Lung a lui Anastasius .
Avarii. Situația s-a complicat odată cu apariția avarilor după 558. Începând cu 561 avarii
ocupă Panonia și, intrând în alianță cu longobarzii reușesc să-i învingă pe gepizi. Longobarzii
nu s-au înțeles cu avarii și au plecat spre Italia. Acolo cuceresc teritorii din Peninsulă. Avarii
pe de altă parte stăpânesc întreaga Panonie, devenind vârful de lance al invaziilor împotriva
Imperiului Bizantin în alianță cu slavii (mult mai numeroși). Încep să fie cucerite orașe
importante din Imperiu. Între 584-586 este asediat Thessalonikul. Avarii atacă din nou reușind
să ajungă până în sudul Greciei.
La conducerea Imperiului Bizantin se găsea Mauricius, care era concentrat mai mult pe
luptele cu perșii. În anul 591 s-a încheiat un tratat de pace cu ei. În 601 s-a încheiat un tratat
de pace și cu avarii, generalul Priscus reușind să-i oprească pentru un timp. Însă în 602
Mauricius este îndepărtat printr-o revoltă, iar Phocas devine noul împărat. În acest timp slavii
reușesc să pătrundă în Imperiu așezându-se în Balcani, de unde reîncep atacurile, ajungând în
Tracia, Grecia și Creta. Alianța slavo- avară este deosebit de puternică, ei reușind să
cucerească Salona (în Dalmația) și Naisus. Asediază din nou Thessalonikul în 618, iar în 619,
chiar și Constantinopolul. În 626, alianța slavo-avaro-persană asediază din nou
Constantinopolul. În acest timp, Heraklius împăratul Bizanțului lipsea din oraș (era ocupat cu
luptele împotriva perșilor, pe care reușește să-i învingă).
Forțele invadatoare ajung la Constantinopol care este atacat atât de pe uscat, cât și de pe
mare. În 626 flota bizantină distruge flota slavă. Asediul este ridicat, acțiunea de apărare a
orașului fiind coordonată de patriarhul Constantinopolului. Slavii rămân însă în Peninsula
Balcanică, înființând așa numitele „slavinii”, intensificându-și relațiile cu bizantinii.
Bulgarii. Apariția lor sub conducerea lui Asparuh va schimba mult situația . Contingente
bulgare se deplasează din zona de nord a Munților Caucaz în anul 660, îndreptându-se spre
vest. Ei stau o vreme în sudul Basarabiei, apoi trec Dunărea așezându-se în zona Varnei de
astăzi. Ca popor, bugarii nu era prea numeroși (câteve mii de luptători cu familiile lor), dar au
reușit să coaguleze în jurul lor pe slavii din Peninsula Balcanică. Centrul chaganatului bulgar
a fost inițial la Varna, apoi la Presla. Ei reușesc să smulgă Imperiului, teritoriul de la Nord de
Munții Balcani. Ulterior au încercat să se mai extindă și spre Marea Adriatică.
Reacția bizantinilor a constat într-o campanie terestră și maritimă. Situația care a urmat
nu a fost prea clară. La zvonul că împăratul bizantin Constantin al IV-lea a murit (el în
realitate s-a îmbolnăvit și s-a retras la Constantinopol),bizantinii se retrag, iar în 662 recunosc
statul bulgar cu teritoriul de la nord de Munții Balcani sub stăpânirea lor.
Bulgarii au fost și aliați ai bizantinilor în mai multe rânduri. Ei au fost până la urmă
creștinați în rit ortodox. Teritoriul de la sud de Munții Balcani rămâne în stăpânirea slavilor,
Imperiul stăpânind doar câteva orașe. Treptat bizantinii vor ataca teritoriile slavilor de la sud
de Dunăre, reușind să-i asimileze până în sec. al IX-lea.
CONSECINȚELE INVAZIEI BARBARILOR

Pagina 10 din 24
1.Consecințele primelor invazii din sec. IV-V nu au fost prea grave.
Migratorii nu au reușit să se așeze în teritoriile imperiale. Însă incursiunile lor au

dereglat mecanismele vieții cotidiene, pentru că ținta lor erau în principal orașele. În același
timp se constată în Peninsula Balcanică o dezorganizare a vieții economice și a declinului
vieții urbane, care avea să anunțe o schimbare profundă începând cu sec.VII, când orașul
bizantin își schimbă din ce în ce mai mult funcția publică și devine un centru administrativ
politic.
Crește insecuritatea pe marile artere comerciale din Peninsula Balcanică, pentru că erau
folosite de barbari la invadarea Bizanțului. Acest lucru a determinat declinul comerțului în
regiune. Este afectată și armata bizantină, care face față cu greu atacurilor barbarilor. Pentru a
întări apărarea în regiune și a Constantinopolului, s-a construit Zidul cel Lung a lui Anastasius
pe o distanță de 70 de km., făcând legătura dintre Marea Neagră și Marea Marmara. Odată cu
îndepertarea ultimilor migratori ostrogoți, se părea că Imperiul are capacitatea și resursele
necesare, pentru a depăși criza rezultată din aceste invazii.
2.Mult mai grave au fost consecințele celui de-al doilea val de migrații :
-consecințe de ordin politic

Imperiul pierde o parte din Peninsula Balcanică (partea de teritoriu cuprinsă între Munții
Balcanici și Dunăre) unde se constituie Statul Bulgar, recunoscut de împăratul Mihail IV. S-a
mai adăugat și pierderea parțială a controlului teritoriului de la sud de Munții Balcanici
invadate de slavi, în care s-au format stătulețe numite „slavinii”. Însă Imperiul avea forța să-i
asimileze pe slavi, care treptat au preluat limba romaneilor, fiind totodată și creștinați în rit
ortodox.
-consecințe economice
Au fost mult mai grave decât în prima invazie. A fost paralizată complet activitaea în
Peninsula Balcanică, multe orașe fiind ocupate și distruse. Arterele comerciale au fost
complet întrerupte. Agricultura era în proces de declin accentuat. S-au înregistrat perioade de
foamete, crize alimentare etc.
-consecințe administrative
Până în anul 600 sistemul administrativ din Peninsula Balcanică a fost destul de afectat,
fără a se modifica însă vechea organizare. Dar după anul 602 dispare Dioceza Tracia și
Prefectura Iliricum. Chiar dacă ele au mai fost menționate mai târziu în anumite scrieri cum ar
fi „Izvoarele Sfântului Dimitrie”. Aceste scrieri erau de fapt niște cărți în mai multe volume.
În prima carte scrisă în anul 620 de către arhiepiscopul Ioan al Thesalonicului, se vorbește
de asediile barbarilor asupra orașului Thesalonic. A doua carte scrisă de către un anonim în
anul 680, reflectă transformările produse în Peninsula Balcanică după instalarea slavilor. Aici
se fac referiri la Dioceza Tracia și Prefectura Iliricum.
-consecințe demografice și etnice

Din punct de vedere demografic au fost transformări definitive. Triburile slave s-au
așezat de la Dunăre până în Peninsula Peloponez. Ei se organizează în comunități conduse de
arhonți.
Despre populația romanizată și cea greacă sursele păstrează o tăcere aproape deplină.
Dincolo de zidurile Constantinopolului teritoriul pare a fi populat numai de barbari : slavi,
avari și bulgari. Populația romanizată se pare că a fost împinsă spre zonele înalte ale munților
Hemus, Pind etc., care erau mai ușor de apărat. Nici despre populația greacă sursele nu spun
mare lucru. Se pare că ea a continuat să trăiască alături de migratori, constituind suportul
politicii de grecizare promovat de Împăratul Bizantin din secolele 8-9. Alt fenomen a fost
mutarea unui grup de populații de la sud la nord de Dunăre. Cei mai mulți dintre prizonierii
luați de la sud erau vorbitori de limbă latină, care au contribuit la consolidarea romanității
nord dunărene.
-consecințe religioase
Structurile religioase nu au împărtășit integral soarta administrației bizantine din Balcani.

Pagina 11 din 24
În multe regiuni din Balcani se mențin episcopatele. Listele conciliare din sec VII-VIII,
amintesc de episcopii din această regiune. Episcopul din Iliricum depindea de Pontifatul
Roman. Se mai mențin și mănăstirile, deși multe au fost afectate de invaziile barbare.
Menținerea mănăstirilor a fost o cauză a creștinării slavilor ele având un rol decisiv.
LUPTELE CRISTOLOGICE
În secolele IV-VII Imperiul Bizantin s-a confruntat cu două mari probleme : invaziile
barbarilor și luptele cristologice.
CAUZELE LUPTELOR CRISTOLOGICE
În secolul al III-lea într-o perioadă de criză, creștinismul câștigă tot mai mulți adepți
(însă doar în secolul al VI-lea vor deveni majoritari). Trecerea la creștinim a unui număr tot
mai mare de oameni a provocat măsuri dure de persecuție din partea unor împărați romani în
sec III-IV, precum Dioclețian și Galeriu, împotriva celor care refuzau să respecte cultul
imperial. Creștinismul prin conceptele sale, promitea răsplată după moarte pentru suferințele
îndurate pe Pământ. Această situație avea să se schimbe în secolul IV, când creștinilor li se va
acorda libertate religioasă, prin Edictul de la Serdica în 311 dat de împăratul Galerius.
Edictul de la Milano din 313 este de fapt o reluare a celui precedent. Creștinilor li se
retrocedează toate bunurile confiscate.
Dacă până atunci biserica creștină nu s-a aplecat către problemele dogmelor, după 313 s-
a decis reglementarea unor dogme. Termenul de erezie (însemna la început alegerea unui
preot) s-a schimbat în termenul de abatere de la creștinism
Alte cauze sunt de ordin material, ce țin de biserică. Din secolul al IV-lea biserica
legală se mulează pe structurile societății romane. Mai întâi din punct de vedere administrativ.
Dioceza devine unitatea de bază a organizării ecleziastice. Dar biserica se mulează și pe
valorile societății laice.
Dacă până atunci biserica avea o linie orizontală, din secolul al IV-lea biserica începe să
legitimeze o societate ierarhizată. În cadrul ei, poziția principală avea să fie deținută de
membrii aristocrației. Această situație avea să ducă la tensiuni, între masa oamenilor și
vârfurile bisericii creștine.
A doua cauză legată de biserică a fost rivalitatea dintre scaunele episcopale. Încă din
secolul al IV-lea biserica romană începe să aibă întâietatea în cadrul bisericii creștine,
utilizând motivul numărului mare al adepților săi și faptul că scaunul episcopal de la Roma a
fost întemeiat de doi episcopi - Petru și Pavel.
Mai existau și alte trei scaune episcopale - Alexandria, Antiohia și Ierusalimul. Din 381,
intră Episcopul Constantinopolului (Theodosius face din episcopul său, al doilea om în
ierarhie după cel de la Roma). În 451 se stabilește egalitatea între scaunul de la Roma și cel
de la Constantinopol. Iar în perioada următoare, întâietatea revendicată de episcopul de la
Constantinopol avea să fie întărită de Iustinian ( se baza pe întemeierea apostolului Andrei).
Ascensiunea episcopului de Constantinopol, avea să provoace nemulțumirea celorlate
scaune episcopale de la Roma și Alexandria (motivul era că după 451 teritoriile aflate sub
autoritatea episcopului din Alexandria au trecut la cel din Constantinopol).
Cauze de ordin general. Imperiul Roman traversează o etapă de tranziție în secolele IV-
V marcată de tensiuni sociale, care au alimenatat disputele religioase. Este o perioadă în care
se consolidează caracterul birocratic din Bizanț (sistemul impozitelor). Acest lucru avea să
ducă la afirmarea particularităților locale, conflictul cel mai important avea să fie între vechile
civilizații semitice din Orient și civilizația greacă. Ereziile au constituit modul ideal de
manifestare a nemulțumirilor, față de politica promovată de Constantin.
Au fost două etape distincte a ereziilor :

1-În secolul al IV-lea. Obiectivul disputelor fiind legat de natura lui Cristos (dacă era
Dumnezeu adevărat sau nu). Ele aveau să dea naștere la două erezii - arianismul și erezia lui
Macedonius.
2-În secolele V-VII. Obiectivul disputelor fiind legat de raportul dintre latura naturală și
cea divină, în cazul lui Cristos. Aceste dispute au dus la nestorianism și monofizism.
EREZIILE SECOLULUI AL IV-LEA. ARIANISMUL ȘI EREZIA LUI

MACEDONIUS

Pagina 12 din 24
ARIANISMUL. Prima etapă din secolul al IV-lea a luptelor cristologice, începe când
un preot numit Arius începe să-și expună ideile, potrivit cărora singurul principiu necreat și
nepieritor este Dumnezeu Tatăl, în vreme ce Fiul a fost creat de Tată și nu este de aceeași
natură cu El.
Aceste idei aveau să creeze tensiuni, mai întâi în cadrul Episcopatului Alexandriei la
Conciliul de la Alexandria în 320-321. În cadrul acestuia a fost condamnată doctrina lui
Arius, care a fost îndepărtat din Alexandria. Arius a continuat însă să-și răspândească ideile
după ce își găsește refugiu la Eusebiu din Cezareea, provocând noi tulburări.
Aceste dispute l-au forțat să intervină pe împăratul Constantin în calitatea sa de Pontifex
Maximus. El convoacă primul Conciliu Ecumenic care a avut loc la Niceea în 325. Au
participat 318 episcopi. Constantin nu doar a convocat Conciliul, ci l-a și prezidat, intervenind
și impunând soluția adoptată de episcopii participanți.
Conciliul are o dublă importanță : religioasă și de condamnare a arianismul. Arius a fost
exilat în Iliricum, iar doctrina susținută de Atanasios rivalul său avea să fie declarată dreapta
credință (numită ortodoxie).
Pentru a întări această condamnare a arianismului, au fost elaborate primele articole ale
crezului la Niceea. Acest text avea să primească numele de Simbolul Niceean. Avea rolul de
condamnare a arianismului, combătând punct cu punct ideile susținute de Arius și arătând că
Fiul este de aceeași natură cu Dumnezeu. A avut și o importanță politică. Prin acțiunile sale,
Constantin cel Mare avea să stabilească pentru următorul mileniu relația dintre stat și biserică
în Imperiul Bizantin, consfințind dreptul împăratului de a interveni în problemele bisericii,
mai ales când aceste probleme puneau în pericol ordinea în Imperiu.
Deasemenea, potrivit bizantinilor Împăratul era singurul care avea dreptul la convocarea
unui Conciliu Ecumenic, voința împăratului devenea și cea a supușilor săi.
În câțiva ani, sub influența lui Eusebiu din Cezareea, Constantin a decis să-l recheme pe
Arius din exil, cerându-i să-și expună ideile în fața lui. Arius avea să fie reabilitat de un
Conciliu din Tyr în anul 325. Reabilitarea lui Arius avea să însemne și numirea lui în scaunul
episcopal de la Alexandria. El nu avea să rămână pentru mult timp, fiind se pare ucis.
După reabilitatea lui Arius arianismul va câștiga teren, succesorul lui Constantin,
Constant II îl va declara religie oficială, la fel ca și Valens. Barbarii au adoptat și ei
arianismul datorită lui Ulfila, mai întâi vizigoții care au și fost creștinați în rit arian, urmând
apoi și alți barbari.
EREZIA LUI MACEDONIUS. La mijlocul secolului al IV-lea situația se complică

odată cu apariția unei noi erezii- Erezia lui Macedonius. Continuînd practic doctrina lui Arius,
Macedonius și adepții săi, susțineau că Duhul Sfânt nu este cosubstanțial cu Tatăl și Fiul.
A urmat intervenția decisivă a lui Theodosius I, care în 381 a convocat al II-lea
Conciliu Ecumenic de la Constantinopol. Au participat aproximativ 200 de episcopi, care
au condamnat ereziile de până atunci, arianismul și Erezia lui Macedonius, restabilind
deciziile luate de Conciliul de la Niceea. Tot la acest Conciliu au fost completate Legile
Crezului.
Cu această condamnare se încheie prima etapă a luptelor cristologice, arianismul
dispărând din Imperiu, dar rămânând la barbari. În această primă etapă nu au fost consecințe
majore, așa cum avea să se întâmple la cea de-a doua etapă a luptelor cristologice din secolele
5-7.
EREZIILE SECOLELOR V-VII. NESTORIANISMUL ȘI

MONOFIZISMUL
După măsurile lui Theodosius religia creștină devine oficială, creștinii ajungând
majoritari în Imperiu începând cu secolul VI.
Se constituie două școli religioase în partea Orientală a Imperiului :
1.Școala din Antiohia - mergea pe calea raționalistă a lui Arius ducând la apariția
nestorianismului.
2.Școala din Alexandria - mergea pe linia tradiționalist-mistică a părinților bisericii din
sec. IV , Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz. Această
școală avea să ducă la apariția monofizismului.
Disputele dintre cele două școli (acestea sunt luptele propriu-zis hristologice) sunt legate
de natura lui Hristos. Problema mântuirii era pusă în discuție. Dacă avea doar natură umană
Isus nu putea mântui omenirea, iar dacă era divină nu putea suferi pe cruce.
NESTORIANISMUL

Pagina 13 din 24
Vine de la Nestorius care în 428 devine episcop al Constantinopolului. Nestorius face
distincție între persoana divină a Fiului lui Dumnezeu și persoana umană cu care acesta s-a
născut din Fecioara Maria. Susținând că după întrupare, Hristos nu a avut decât natura umană
luată de la Fecioara Maria. Consecința firească a acestei doctrine, a fost că Fecioara Maria
nu putea fi numită „născătoare de Dumnezeu”, ci doar „născătoare de om” sau cel mult
„născătoare de Hristos”,
Împotriva doctrinei lui Nestorius s-a ridicat Theoktonos susținut și de Episcopul Roman,
iar aceste dispute din Provinciile Orientale îl determină pe împăratul Theodosius II să
convoace cel de-al treilea Conciliu Ecumenic de la Efes din 438. În cadrul Conciliului,
delegația din Alexandria și cea trimisă de Pontiful Roman au reușit să-și impună punctul de
vedere. Nestorianismul a fost condamnat ca erezie, iar Nestorius declarat eretic și depus din
scaunul patriarhului de la Constantinopol.
Sursele vremii vorbesc de nerăbdarea cu care mulțimea adunată din Efes aștepta aceste
decizii, precum și știrea despre Maria care a fost declarată „născătoare de Dumnezeu”.
Nestorius avea să moară două decenii mai târziu fără a renunța la doctrina sa, iar
nestorianismul după condamnarea de la Efes și-a găsit salvarea în Edessa la frontiera
Orientală. Școala a fost închisă de Zenon cinci decenii mai târziu. Mai departe,
nestorianismul a supraviețuit la Niside în Persia, ideile ajungând până în India și China.
MONOFIZISMUL
Victoria obținută la Efes a întărit poziția episcopului din Alexandria, iar pentru a
combate ideile nestoriene, adepții episcopului din Alexandria au ajuns să exagereze atât de
mult, încât ei susțineau că Isus nu a avut decât natură divină după întrupare. Aceasta era
doctrina monofizită.
Episcopul din Constantinopol și Papa de la Roma s-au ridicat împotriva acestei erezii.
Disputele îl obligă pe Theodosius II să intervină și să convoace un nou Conciliu Ecumenic în
449 tot la Efes. Un Conciliu care nu a fost recunoscut de biserică, din cauza problemelor
provocate de susținătorii episcopului din Alexandria (monofiziții).
Noul împărat Marcian a convocat al patrulea Conciliu Ecumenic în 451 la Calchedon.
Au participat mai mulți episcopi. Au fost condamnate atât nestorianismul, cât și
monofizismul, considerate erezii. Doctrina oficială a bisericii creștine este anunțată
participanților la Conciliu. Astfel, noua doctrină devine diofizismul susținut de cele două
naturi ale lui Hristos, umană și divină, declarând-o pe Fecioara Maria „născătoare de
Dumnezeu”.
Hotărârile luate la acest Conciliu nu au fost respectate în toate provinciile Imperiului. În
Alexandria s-a opus rezistență. După moartea patriarhului Diosfor, biserica din Alexandria
refuză să-l recunoască pe episcopul trimis de la Constantinopol, alegând unul propriu. S-a
ajuns la două linii religioase. Monofizismul și-a continuat doctrina ajungând până în zilele
noastre, cum ar fi copții din Egipt. Monofizismul s-a mai dezvoltat și în alte provincii ale
Imperiului și în Armenia. În Siria apare biserica sirio-iacobită. În felul acesta tensiunile au
continuat în Imperiu, obligându-i pe împărați să caute formule de înțelegere pentru a-i împăca
pe ortodoxi și monofiziți :
- Zenon în 482 a dat un Edict numit „Henodicon” prin care interzicea disputele
religioase din Imperiu. Fără rezultat însă, ducând la o a treia grupare care susținea punctul de
vedere al împăratului.
- Iustinian convoacă al cincilea Conciliu Ecumenic în 553 la Constantinopol. El
considera că monofiziții erau mai înclinați spre împăcare cu ortodoxia, dacă ar condamna
scrierile Părinților din Antiohia. Dar fără rezultat.
- situația se complică odată cu invazia arabilor și cucerirea provinciilor Orientale,
împărații Heraklius și Constant II încearcă să recâștige provinciile monofizite, impunând prin
edicte două noi doctrine monoenergismul și monateismul, dar tot fără rezultat. Provinciile
Orientale au rămas până la urmă în stăpânirea arabilor.
În secolul al VII-lea teritoriul redus al Bizanțului, i-a permis lui Constantin al IV-lea să
convoace cel de-al șaselea Conciliu Ecumenic din 680 la Constantinopol. Au fost
condamnate toate ereziile de până atunci, restabilindu-se ortodoxia.
Consecințele celei de-a doua etape a ereziilor au fost mult mai serioase, ele ducând până
la destabilizarea bisericii ortodoxe și apariția unor biserici eretice, dispute și tulburări în
provinciile Orientale care au facilitat cucerirea arabă.

Pagina 14 din 24
EPOCA LUI IUSTINIAN 527-565
Este considerată perioada de apogeu a Imperiului Bizantin Timpuriu. Pentru mulți

bizantinologi, Iustinian este ultimul mare împărat roman, concluziile bazându-se pe realizările
sale : Corpus Iulius Civilis și Restaurarea Imperiului Universal.
Iustinian a fost proclamat co-împărat de către tatăl său Iustin I. Din 527 rămâne singur
împărat, bazându-se pe dema albaștrilor . Sprijinul acordat de Iustinian acestei deme,
precum și politica promovată în primii ani ai domniei, aveau să determine apariția unor mari
nemulțumiri în rândurile populației, mai ales la Constantinopol. În urma acestor nemulțumiri,
în ianuarie 532 izbucnește la Constantinopol Răscoala Nika, la care participă o mare parte a
populației orașului, alăturându-se și dema verzilor. Ulterior s-au mai alăturat și elemente ale
demei albaștrilor. Evenimentele au evoluat rapid, răsculații adunându-se la Hipodrom și
proclamând alt împărat. Iustinian s-a văzut nevoit să-și îndepărteze pe unii dintre colaboratori,
însă fără rezultat. Situația a fost salvată de soția sa Theodora. Ea îl împiedică pe Iustinian să
renunțe la tron și face apel la Narses care începe discuția cu dema albaștrilor, rupând alianța
răsculaților. Al doilea care acționează este generalul Belizarie, care în fruntea unui corp de
armată intervine la Hipodrom ucigând 20 de mii de oameni. În acest fel se pune capăt
revoltei, Iustinian consolidându-și tronul, luând și niște măsuri care au afectat cele două
deme.
Alte realizări ale lui Iustinian:
Din punct de vedere economic. În timpul său ajung la Constantinopol doi călugări
bizantini, aducând cu ei ouă de viermi de mătase. Iustinian a cerut să se planteze duzi pe
întreg teritoriul Imperiului. Aceste măsuri au dezvoltat industria mătăsii în Imperiu.
Reorganizarea imperiului. Sunt provincii în care se concentrează puterea civilă și

militară în mâinile unui singure persoane. Promovarea unor oameni noi în administrarea
centrală și provincială. Noi cadre pregătite în Școlile de Drept (reorganizate de Iustinian).
Consolidarea imperiului. El a poruncit să fie refăcute fortificațiile de la limesul

Imperiului, precum și ridicarea unor noi fortărețe. Construcții civile și religioase, băi publice,
teatre, refacerea Hipodromului. La Constantinopol a fost refăcut Palatul Administrației. Au
fost adăugate noi edificii la Palatul Imperial. Au fost construite cisterne pentru păstrarea apei.
Edificiile religioase : Biserica Sfinții Apostoli, Biserica Sfânta Irina, Biserica Sfânta Sofia
(devenit simbol al Constantinopolului).
Efortul Legislativ.Este cea mai mare realizare a sa, și durabilă în același timp -Corpus
Iulius Civilis . Încă din 528, el desemnează o comisie condusă de Questorul Tribunalului
Sacru pe nume Treboniu. Misiunea acestei comisii era de a face ordine în legislația imperială,
activitatea ei concretizându-se în 529 cu apariția Codului lui Iustinian (prima parte).
Cuprindea Coropusul lui Theodosius, dar și altele. S-a încercat sistematizarea legislației și
adaptarea ei la noile realități din Imperiu.
Odată elaborat Codul, Imperiul desemnează o altă comisie condusă tot de Trebonius,
pentru a face ordine în jurisprudența romană. Au fost sistematizate și consolidate lucrările a
zeci de juriști romani, scopul principal fiind acela de a se elimina contradicțiile și a se adapta
la noile realități. În anul 533, rezultatul a fost apariția unei noi părți a Corpusului, numit
Digestele, care cuprindea peste 50 de cărți, însă era greu de folosit. Din acest motiv a fost
elaborat în paralel și a treia parte a Corpusului numită Institututele, un manual care
sistematiza conținutul Digestelor și care era mult mai ușor de folosit. Apare tot în 533.
Primele trei părți ale Corpusului au fost redactate în latină. A patra parte numită Novelele,
care cuprindea legile noi elaborate după 533, a fost scris în greacă.
În strânsă legătură cu ele, de numele lui Iustinian se leagă atenția acordată studiilor de
drept. Au fost reorganizate Școlile de Drept, pentru pregătirea cadrelor, cele mai importante
școli fiind la Constantinopol, Roma, Beirut. Codul lui Iustinian a fost redescoperit în secolul
XII de către Împăratul Frederic Barbarossa, care pune bazele Școlii de la Bologna. A rezistat
până la Codul lui Napoleon.

Pagina 15 din 24
POLITICA EXTERNĂ A LUI IUSTINIAN
La cumpăna secolelor V-VI, Imperiul Bizantin depășește criza provocată de primul val
al migrațiilor, iar situația prosperă a Imperiului permite împăratului să recucerească teritoriile
din Occident. Ideea unității Imperiului Roman se păstrase după împărțirea din 395. Chiar dacă
erau administrate separat, legile trebuiau contrasemnate de către cealaltă parte a Imperiului
pentru a fi valabile.
După 476 politica împăratului de la Constantinipol capătă un tot mai pronunțat caracter
universalist. Teritoriile care aparținuseră Imperiului Roman erau considerate posesiuni de
drept ale Împăratului de la Constantinopol, iar acesta în calitate de unic Împărat Roman putea
oricând intra în stăpânirea lor.
În viziunea Constantinopolului, provinciile din Apus erau doar „administrate” de către
regii germani. Chiar aceștia au recunoscut autoritatea împăratului, Odoacru fiind investit cu
titlul de „magister militum” pentru Italia. Ei administrau teritoriul în numele împăratului,
monedele emise de ei purtau numele și efigia Împăratului Roman, nu dădeau legi și efigii în
numele lor, ci în numele împăratului. Acordarea și acceptarea acestor titulaturi era mai mult
formală, dar ele erau însoțite de anumite subsidii pe care regii barbari le primeau de la
Constantinopol. Împărații Bizantini au acceptat existența regatelor barbare, atâta timp cât nu
le putea recupera. În momentul în care resursele au permis acest lucru, Iustinian a făcut
campanii succesive pentru recuperarea teritoriilor din Occident.
Istoricul care descrie campaniile lui Iustinian, Procopiu din Cezareea în lucrarea sa
„Despre războaie”, insistă asupra dreptului Împăratului Iustinian de a intra în stăpânirea
teritoriilor respective. El se mai referă și la aspectul religios. Reiese faptul că Iustinian avea
obligația ca el să elibereze teritoriile respective de sub stăpânirea arienilor (ostrogoții, avarii
etc). Iustinian a beneficiat și de o serie de factori care au favorizat aceste recuceriri :
- situația economică a Imperiului. Anastasios încurajase dezvoltarea comerțului, în
anul 518 se găseau peste 300 de mii de livre aur și argint în visteria statului
- sprijinirea armatei și colaborarea cu generali de seamă cum ar fi Belizarie, care
a condus primele etape de recucerire, și Narses care a terminat recucerirea Italiei.
- situația instabilă din aceste regate barbare. Pe măsură ce aristocrația barbară se
sedentarizează, ea este tot mai supusă influențelor romane, iar la nivelul regatelor respective
se constituie două grupări : prima este filoromană, de colaborare cu Constantinopolul ; iar
cealaltă care rămâne fidelă tradițiilor barbare
- încheierea războiului cu perșii în 532 când Iustinian încheie pacea cu ei,
acceptând chiar plata unui tribut anual pentru a-și asigura liniștea la frontiera Orientală și a se
concentra pe Occident.
În trei campanii succesive purtate între septembrie 533 și martie 534, este cucerită
Africa. Belizarie conduce armata. Debarcă în nordul Africii și îl învinge în două lupte pe
regele vandal Gelimer. Cucerește apoi Cartagina și respinge încercarea lui Gelimer de a
recuceri cetatea. Regele vandal se predă în 534 lui Belizarie și este trimis la Constantinopol.
În teritoriile cucerite s-au pus bazele Prefecturii Africa. Se părea că lucrurile vor merge
ușor pentru bizantini. Dar cucerirea Italiei a fost dificilă, fiind nevoie de două decenii .
Cucerirea Italiei s-a desfășurat între 535 și 555, și cunoaște trei etape :
535-540. În prima etapă bizantinii sunt în ofensivă. Armata condusă de Belizarie
debarcă în Sicilia, în vreme ce o altă armată condusă de Multus pătrunde din Dalmația spre
nordul Italiei. Moartea prematură a acestui general lasă pe seama lui Belizarie cucerirea
Italiei. Belizarie înaintează din Sicilia și ajunge la Roma. Dar este nevoit să suporte el însuși
un lung asediu, noul rege ostrogot Vitiges nu renunță la luptă și asediază cetatea. Belizarie
reușește să-l respingă pe Vitiges și înaintează spre nordul Italiei. Cucerește Ravenna, după
care regele ostrogot se predă și este trimis la Constantinopol.
542-550 . A doua etapă este marcată de contraofensiva ostrogotă. Noul rege Totilla
are de partea sa pe sclavii și colonii din Italia. Până către 550 Totilla recucerește peninsula în
sens invers de cum au făcut-o bizantinii. Belizarie este înfrânt și este rechemat la
Constantinopol
552-555. În ultima etapă Iustinian aruncă în luptă cea mai mare armată folosită până
atunci de circa 20 de mii de mercenari conduși de Narses. Aceasta debarcă în nordul Italiei și
în numai trei ani recucerește întreaga Italie, învingându-l pe noul rege ostrogot Telius Mans
Lactarius . Ultimele rezistențe sunt înfrânte în 555, iar în teritoriul cucerit s-au pus bazele
Prefecturii Italia. S-a dat un edict numit Pragmatica Sancțiune , care nu face decât să
reorganizeze un teritoriu aflat în ruine.
Campania din Peninsula Iberică 554. Profitând de conflictul dintre regele vizigot și un
pretendent la tron în Peninsula Iberică, Iustinian recucerește SE Peninsulei cu orașele Sevillia,

Pagina 16 din 24
Cartagena etc.
Cu aceste ultime cuceriri, Iustinian își atinge obiectivul principal , acela de a controla
Bazinul Mării Mediterane, care devine o Mare Interioară a Imperiului Bizantin. Au fost
cucerite și insulele din Mediterana : Sardinia, Corsica și Baleare, care au fost lipite prefecturii
Africa.
Însă această politică de recucerire, a avut și alte repercursiuni. În 568 longobarzii au
început cucerirea Italiei și în doar câțiva ani bizantinii mai păstrează doar câteva orașe Roma ,
Ravena și sudul Italiei, teritorii care vor fi reunite de împăratul Mauricius în așa numitul
Exarhat al Ravennei. Teritoriile din Peninsula Iberică au fost recucerite de vizigoți, iar în 616
se semnează un tratat la Constantinopol, prin care Heraklius renunță la teritoriile din
Peninsulă. Până în 624 garnizoanele bizantine au fost retrase complet din această regiune. În
nordul Africii bizantinii au rămas mai mult, deși se luptau aproape continuu cu triburile
locale. Păstrează controlul până la sfârșitul secolului al VII-lea, în 698 fiind cucerită
Cartagina de la arabi.
Altă consecință a mai fost și epuizarea resurselor financiare ale statului bizantin.
Procopius vorbește de tot felul de taxe și impozite inventate de guvernanți pentru a face rost
de bani și a susține campaniile militare. Pierderile umane au fost deasemenea mari. Se
apelează la mercenari, care erau fie barbari, fie așa numiții „grecotei”(cei care nu erau de
confesiune ortodoxă).
Au fost neglijate frontierele Dunării și cele Orientale. Deși au fost fortificații importante
ele nu au fost totuși întreținute, lipsind soldații pentru apărarea lor. Neglijarea lor a permis
refacerea Regatului Persan, care reia conflictul cu Imperiul Bizantin; iar în Balcani au facilitat
accesul barbarilor la sud de Dunăre. De aceea, politica ambițioasă a lui Iustinian a fost
considerată una din principalele cauze ale crizei secolului al VII-lea.
URMAȘII LUI IUSTINIAN - IUSTIN II, MAURICIOS, PHOCAS,

HERAKLIU
După moartea lui Iustinian în 565, Iustin II (565-578) urmașul și fiul său, avea să refuze
plata tributului către perși, ducând la redeschiderea conflictului bizantino-persan. Atât el cât și
urmașii lui, aveau să-și concentreze forțele în Orient pentru a face față războiului cu perșii.
Perioada maximă a confruntărilor bizantino-persane a fost în perioada 580-582. Slăbiciunea
perșilor cauzată de tulburări interne, precum și victoriile bizantine pe câmpul de luptă, au dus
în 591 la un tratat de pace prin care regele persan se recunoștea fiul și supusul împăratului
bizantin.
Încheirea războiului cu perșii i-au permis lui Mauricios (582-602) să lupte cu avarii.
Mauricios nu renunță la teritoriile din Occident. Potrivit unui testament al său (care nu s-a pus
în aplicare fiind făcut provizoriu), fiul cel mare urma să primească Bizanțul, iar fiul cel mic
Italia cu capitala la Roma. Mauricios nu renunță la aceste teritorii, dar nici nu le apără prea
bine.
Dar cuceririle lui Mauricios aveau să fie compromise de evenimentele din 602 de la
Dunăre. Împăratul este asasinat , iar Phocas (602-610) devine împărat. Evenimentele sunt
importante, slavii pot pătrunde în sudul Dunării părăsit de bizantini, iar perșii își reiau
atacurile asupra provinciilor din Orient. Sunt atacate Mesopotamia, Siria, Palestina, Asia
Mică de mai multe ori ajungând până la Bosfor. Nici pe plan intern lucrurile nu stăteau prea
bine, întrucât Phocas susținut de dema verzilor instituie o adevărată teroare: persecuții
religioase, persecuții împotriva aristocrației, făcându-l nepopular, nemaifiind susținut de nici
una dintre deme.
Riposta vine de la exarhul Cartaginei, Herakliu (610-641), care vine spre capitala
Bizantină cu o flotă, declanșând o revoltă , cele două deme coalizându-se împotriva lui
Phocas, sprijinindu-l pe Herakliu. În 610 Phocas este detronat. Situația complicată a
Imperiului avea să îngreuneze situația noului împărat. Perșii își continuă atacurile, Siria și
Palestina sunt cucerite în 614, iar apoi este ocupat și Ierusalimul, fiind luată Crucea Sfântă.
În Balcani, slavii și avarii și-au continuat atacurile. Herakliu alege unde să se concentreze și
organizează o campanie împotriva perșilor. Neavând bani în visterie, împăratul apelează la
biserică pentru a face rost de bani și a plăti soldații.
Bătălia decisivă se dă la Ninive în anul 627, după care armatele bizantine victorioase
ajung în apropierea capitalei Ctesiphon. Regele persan a fost înlăturat de către supușii săi, iar
noul conducător va negocia un tratat cu Herakliu prin care erau înapoiate bizantinilor toate
teritoriile cucerite de la ei , precum și Crucea Sfântă luată de la Ierusalim. Noul rege persan se
recunoștea fiul și supusul împăratului bizantin. Se încheia astfel conflictul dintre bizantini și
perși. Dar slăbirea Regatului Persan a permis arabilor să-l cucerească și să atace apoi Imperiul

Pagina 17 din 24
Bizantin.
După ce a primit crucea de la perși , ea a fost dusă înapoi la Ierusalim. După cucerirea lui
de către arabi, a fost dusă apoi la Constantinopol, orașul începând să fie identificat ca Noul
Ierusalim.
CULTURA BIZANTINĂ ÎN SECOLUL IV-V
Este o perioadă în care cultura poartă amprenta incertitudinilor în care evoluează

Bizanțul. Tradițiile păgâne greco-romane fuzionează treptat , uneori în formule de mare
originalitate cu influențe creștin-orientale, acestea sfârșind prin a da trăsături definitorii
bizantine.
Pozițiile culturii păgâne se mențin chiar până în secolul al VI-lea , fiind susținute de
elitele sociale și administrative cu o educație clasică, iar marile centre elenistice Antiohia,
Gaza, Alexandria continuă să exercite primatul în domeniul culturii. În partea europeană a
Imperiului, doar Atena cu celebra sa Universitate păgână putea să rivalizeze cu centrele
culturale din Orient.
În aceste condiții, cultura nu reușește să-și impună foarte repede supremația. Cu atât mai
mult cu cât nu există un program sau o acțiune conștientă pentru impunerea acesteia. Sunt
două exemple în acest sens. Primul este Ioan Gură de Aur care denunța faptul că la Porțile
Constantinopolului mai există încă păgâni care-și urmează ritualurile proprii (cultul zeiței
Artemis etc.). Al doilea exemplu este este cel din 588, când în Grecia se înregistrează
sacrificii sângeroase.
În acest context chiar atitudinea personalităților este diferită în raport cu cultura păgână,
mergând de la respingerea totală a culturii păgâne, până la preluarea și acceptarea elementelor
acesteia. Un exemplu este în secolul al V-lea când episcopul Theodoret de Cyc, spunea „mai
întâi să crezi, apoi să înveți”. Mult mai nuanțate au fost părerile părinților bisericii răsăritene:
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur .Ei nu s-au născut creștini, primind o
educație clasică, de aici venind și cuvintele elogioase la adresa culturii păgâne și a celei
antice.
Grigorie de Nazianz spunea că sunt elemente care pot fi preluate din cultura păgână și
care sunt utile teologiei, doar cei lipsiți de educație pot critica în ansamblu cultura păgână.
Vasile cel Mare vorbește de studiile profane care se află spunea el, la baza culturii, a
educației, înainte de a se ajunge la studierea teologiei. Ioan Gură de Aur are o poziție
nuanțată, sugerând că „în cazul în care se ajunge la o dispută între un păgân și un creștin, în
situația în care creștinul este învins de păgân pentru că acesta nu cunoștea știința acestuia,
nu poate fi decât în defavoarea bisericii”.
Dincolo de aceste poziții, întâlnim și alte situații concrete. Operele creștinilor din secolul
IV-VI, sunt pline de citate din autorii antici Homer, Tucidide, Platon, Euripide, Xenophon,
care constituie modele pentru oamenii de cultură bizantini, acesta fiind un semn al integrării
valorilor păgâne în noua cultură creștină (situația se menține până în secolul al XV-lea).
Învățământul avea un rol esențial din acest punct de vedere întrucât structura
învățământului rămâne cea clasică, de la vârsta de 6 ani până la 10 ani se învăța scrisul și
cititul, următorii 4-5 ani se studiau poeții și istoria, al treilea ciclu de 4-5 ani, se punea accent
pe retorică și filozofie. Toate aceste studii se făceau pe baza textelor clasice.
Studierea Evangheliei era cea care completa acest sistem școlar care definitivează
formația unui tânăr bizantin. Statul se preocupa foarte puțin de învățământ, profesorii
particulari și învățământul privat se ocupau de acesta. În condițiile în care statul avea nevoie
de funcționari bine pregătiți, el instituie un control tot mai strâns asupra sistemului de
învățământ fără a-l modifica. Principala pârghie prin care statul controla acest sistem, era cea
financiară.
Limba de cultură era cea greacă (latina era cea oficială), folosită atât în vechile centre,
cât și în principalele centre ale culturii creștine, unde se afirmă Constantinopolul.
În 425 se înființează Universitatea din Constantinopol, fondată de Theodosius II. Se
predă în latină și greacă, iar dascălii erau plătiți la început de persoane particulare. Cu timpul
această atribuție va fi preluată de stat.
Domnia lui Iustinian I a fost considerată un moment de cotitură, în condițiile în care era
un apărător al creștinismului, și-a propus să desființeze învățământul păgân. În 527 ia prima
măsură radicală, interzicând elenilor și ereticilor să mai dețină funcții în aparatul de stat și să
mai predea. Mult timp cuvântul „elen” se referea la păgân (era doar peiorativ).
A doua măsură radicală luată de Iustinian a fost închiderea Școlii Superioare din Atena,

Pagina 18 din 24
considerată ultima rezistență a păgânismului. În urma măsurilor lui Iustinian, foarte mulți
dascăli s-au refugiat în Persia. Împăratul temându-se că își pierde elita intelectuală, încearcă
să-i readucă făcându-le promisiuni. Mulți care i-au dat crezare au fost arestați, apoi executați.
În ciuda acestor măsuri, mulți intelectuali aveau o pregătire clasică.
ISTORIOGRAFIA BIZANTINĂ
EUSEBIU DIN CEZAREEA 265-340
Încă din secolul al IV-lea se năștea o istoriografie creștină al cărei parinte este considerat
Eusebiu din Cezareea (265-340 îHr). El s-a format din mediile intelectuale din Cezareea
Palestiniană. Vine de timpuriu în contact cu lucrări creștine prin intermediul dascălului său
Paufilos, alături de care a fost închis în urma măsurilor luate de Dioclețian împotriva
creștinilor.
Eusebiu a fost eliberat în urma edictului dat de Galeriu în 311, apoi devine episcop de
Cezareea și apoi consilier a lui Constantin cel Mare. A fost implicat în disputa dintre
ortodoxie și arianism. Aceasta a făcut ca Eusebiu să nu mai fie recunoscut ca Părinte al
Bisericii Răsăritene.
El este fondatorul unor noi genuri în istoriografie , două lucrări ale acestuia au avut o
carieră lungă în Imperiul Bizantin : Istoria Ecleziastică și Cronica Universală. Cronica
Universală este o lucrare care se distanțează de Istoria Antică, dominată de lucrări retorice
prin care introduce dimensiunea temporală. În prima parte a cronicii , prezintă principalele
sisteme cronologice ale Antichității- egiptean, ebraic, roman etc. În partea a doua , realizează
tabele sincrone, așezând în coloane paralele, principalele evenimente ale Antichității.
Lucrarea sa acoperă perioada dintre 2016 îHr. Până în anul 303 după Hristos. Un loc
privilegiat îl ocupă informațiile referitoare la creștinism. Cronica Universală a fost tradusă în
latină la sfârșitul secolului al IV-lea de Sfântul Ieronim. A influențat și cultura occidentală.
A doua lucrare importantă a lui Eusebiu a fost Istoria Ecleziastică scrisă în zece cărți.
Are un caracter apologeotic. Începe cu nașterea lui Hristos și se încheie cu anul 323. Însă nu
este o scriere sistematică cu privire la istoria creștinismului. Sunt doar o multitudine de
informații : scriitori, creștini, persecuții, martiri etc. Eusebiu lasă în plan secundar ambițiile
retorice, punând accent pe dimensiunea temporală, bazându-se doar pe documentele la care
are acces. A fost tradusă în latină de Ruffinus din Aquilenia. A fost apreciată și în Occident
(devenind un model).
A treia lucrare importantă a sa, a fost Vita Constantini, care are ca nucleu discursul
funebru din 332, ținut la moartea lui Constantin cel Mare. Este o lucrare apologeotică, în care
sunt lăudate acțiunile lui Constantin cel Mare, pe care autorul le prezintă în ordine
cronologică. În secolele următoare, autorii bizantini au urmat modelele create de Eusebiu. Au
fost create cronici universale, care se mențin până în secolul XII în Imperiul Bizantin.
PROCOPIU DIN CEZAREEA 500-562
A trăit în perioada 500-562, s-a născut tot în Cezareea Palestină la fel ca Eusebiu,
primind o educație solidă. Vine la Constantinopol și devine consilier al generalului Belizarie,
pe care l-a însoțit în campaniile din Persia și Italia. Se întoarce la Constantinopol după ce
Belizarie cade în dizgrația împăratului, având aceeași soartă ca și acesta, fiind trimis pe
proprietățile sale, lucru care l-a nemulțumit profund. Este autorul a trei lucrări importante .
1.Despre războaie. Este prima lucrare importantă a lui Procopiu. Este alcătuită din mai
multe cărți, prezentând războaiele purtate în numele lui Iustinian. Ultima carte din această
lucrare este scrisă către anii 550 , unde prezintă întâmplările din periada 550-553, precum și
soarta imperiului. În această lucrare, atenția este îndreptată către generalul Belizarie,
împăratul Iustinian având un rol secundar, prezentându-se anumite aspecte critice la adresa
acestuia. Pe lângă campaniile militare, ea mai prezintă și câteva probleme interne, cum ar fi
Răscoala Nika, oferind și informații geografice, etnice, a popoarelor din Imperiul Bizantin,
precum și cele cu care bizantinii intră în contact.
2.De edificis. A doua lucrare importantă, a fost scrisă către anul 557 și după cum
prezintă și titlul, lucrarea elogiează numele lui Iustinian în domeniul arhitecturii. Sunt

Pagina 19 din 24
prezentate toate edificiile structurate pe provincii, construite sau refăcute de Iustinian. De
data aceasta vorbim de un ton extrem de elogios, care nu are egal în istorie, spunând că i-a
depășit și pe împărații romani. Foarte probabil, această lucrare a fost scrisă la comanda
împăratului, în perioada când acesta a stat la Constantinopol.
3.Istoria secretă. A treia lucrare importantă a lui Procopiu a fost scrisă între 550-560.
Multă vreme în literatura de specialitate, această lucrare a fost contestată, fiind pusă la
îndoială munca autorului. În urma cercetărilor s-a constatat că lucrarea a fost scrisă chiar de
el. În acestă lucrare Procopiu îi critică pe toți, inclusiv pe Iustinian și pe soția lui. Chiar și
generalul Belizarie întră în vizorul criticilor lui. Pentru Procopiu, Iustinian este un
reprezentant al diavolului trimis pe Pământ pentru a nenoroci Imperiul Romeilor. Un călugăr
este chemat în audiență, care atunci când ridică crucea se îngrozește, spunând că Iustinian
aparține diavolului. Servitorii jură că l-au văzut pe Iustinian cum se plimbă noaptea prin palat,
capul i se desprinde de trup , deplasându-se singur împreună cu toate organele, după care se
lipesc toate la loc.
Portretul soției lui Iustinian, Teodora este critic, fiind legat de viața aventuroasă a
acesteia, depășind limitele normalului. Ea a reușit să-l manipuleze pe Iustinian, făcându-l pe
acesta să încalce mai multe legi importante, contribuind la agravarea situației imperiului.
Împăratul și soția sunt blamați de toate catastrofele, inclusiv inundațiile, fiind pedepse pe care
Dumnezeu le-a trimis împotriva trimisului Diavolului.
Nici Belizarie nu este scuzat, acesta, din mare comandant de oști ajunge un plângăcios,
care chiar pleacă în timpul unei campanii pentru a-și prinde nevasta, care era precum Teodora
o aventurieră.
Introducerea taxelor și promovarea unei noi generații este criticată de Procopiu, el făcând
parte din aristocrație. Procopiu este nemulțumit personal, folosind toate mijloacele pentru a
schimba acestă situație.
Lucrarea nu a fost cunoscută în vremea împăratului, Teodora murind în 548, iar lucrarea,
din teamă pentru viața lui Procopiu ,a fost păstrată secretă, de aici și numele de istorie secretă.
CRIZA SECOLULUI VII
În anul 630, Imperiul părea securizat, Heraklius considerând că trebuie să-și mute
atenția spre sud. În 634 începe ofensiva arabă, Peninsula Arabă fiind unificată ca urmare a
acțiunilor profetului Mohamed. Practic, la un deceniu de la începerea ofensivei arabe, statul
persan se prăbușește, iar statul bizantin ajunge la un pas de prăbușire S-a discutat în literatura
de specialitate, despre factorii care au favorizat succesul rapid al arabilor. Se pare că ar fi
vorba de mobilizarea forțelor arabe sub steagul jihadului împotriva necredincioșilor
(creștinilor).
Se apreciează că și tactica militară, a fost un alt atu important al acestora , rapiditatea cu
care se deplasau, creînd panică în rândurile adversarilor. În egală măsură se poate vorbi și de
dificultățile din tabăra adversarilor lor.
Statul Persan slăbit în urma luptelor cu bizantinii, suportă primul loviturile din partea
arabilor. În 637 Statul Persan este cucerit de arabi și dispare, chiar dacă luptele au mai durat
încă 15 ani. Odată cu dispariția statului persan, dispare și statul tampon care se interpunea
între arabi și bizantini. Imperiul Bizantin era și el slăbit de luptele îndelungate cu perșii și
marcat de tensiuni religioase, economice și culturale. Cu toate acestea el dispunea de o
redutabilă armată de mercenari .
În 635 încep cuceririle teritoriilor bizantine, prima cetate fiind Damascul. În anul
următor, armata bizantină este înfrântă la Yarmuk. După această înfrângere, principalele
cetăți din Siria se predau arabilor. O rezistență îndelugată avea să o aibe orașul Ierusalim, o
contribuție importantă având și patriarhul. În 637 Ierusalimul s-a predat, fiind negociat de
către patriarh libertatea de cult.
636- Este cucerită Mesopotamia
640- Este cucerită Armenia
640-641 este pierdut și Egiptul, Alexandria fiind ocupată în 642. Pierderea Egiptului a
fost dureroasă pentru Bizanț, din cauza grânelor. Poate din această cauză, bizantinii au
încercat să-l recucerească în 644-645. Însă monofiziții egipteni se alătură arabilor, iar armata
bizantină este nevoită să se retragă.
La mijlocul secolului al VII-lea, este cucerit Exarhatul Cartaginei, de unde se va face
legătura cu Peninsula Iberică. Începe cucerirea Peninsulei Iberice, care va fi oprită în bătălia
de la Watir.

Pagina 20 din 24
Thalassocratia (stăpânirea mărilor) a avut de suferit, mai ales după ce guvernator al
Siriei ajunge Moawija. Ulterior în 661, acesta devenind Calif, a știut să folosească resursele
pe care le-a găsit în Siria, în special resursele umane, elitele culturale, comercianții cu vase și
oamenii cu experiență în administrație . Folosindu-se de acești oameni, Moawija a început
construirea unei flote puternice, cu care a început să atace insulele din Mediterana. Prima care
cade este insula Cipru în 649, Rhodos în 654, Kios, mai ales după ce bizantinii pierd
supremația în Marea Mediterană. Bizantinii mai păstrează supremația doar în Marea Egee și
parțial în Marea Adriatică.
În anul 655, este învinsă armata lui Constant II, iar Constantin IV este nevoit să facă față
primului asediu al Constantinopolului, care a avut loc între 674-678. Atacul a avut loc atât de
pe mare cât și de pe uscat, fiind condus chiar de către Moawija. Bizantinii au reușit să reziste
și să-i respingă pe arabi. Flota arabă a primit lovituri grele, ca urmare a folosirii focului
grecesc, invenție descoperită în anul 670 de către un sirian, care a pus-o la dispoziția
împăratului Constantin IV. A fost folosită pentru prima dată în acest conflict.
Califiul a fost nevoit să încheie un tratat prin care se obliga să plătească 3000 de livre
anual Imperiului, la care se mai adăugau 50 de sclavi și 50 de cai de rasă. Tratatul a fost
reînoit de urmașii lui Constantin, fapt care a asigurat liniștea capitalei, la frontiere mai având
loc lupte.
Arabii reiau ofensiva într-un moment în care Imperiul traversa o perioadă dificilă. În
717-718 are loc al doilea asediu al Constantinopolului, când noul împărat Leon III, abia
ocupase tronul. Armata arabă a debarcat, blocând ieșirea din Imperiu, iar flota a blocat ieșirea
pe mare. Zidurile au rezistat, iar alianța cu armata bulgară și izbunirea ciumei în armată arabă,
i-au obligat pe aceștia să se retragă. Victoria obținută în anul 717 a fost decisivă, deoarece a
blocat ascensiunea arabă în sud-est.
În secolul al VII-lea, ca urmare a pierderilor teritoriale din Italia și Orient, principala
problemă a împăraților era de a găsi un echilibru, mai întâi pentru supraviețuirea statului și
pentru conflictul cu arabii și bulgarii. Ca rezultat al acestei crize, Imperiul este redus din
punct de vedere teritorial la Constantinopol și la o mică parte din Tracia, plus alte câteva
teritorii în Peninsula Balcanică, în general teritoriile din jurul marilor orașe.
CONSECINȚELE CRIZEI SECOLULUI AL VII-LEA ASUPRA

BIZANȚULUI
ECONOMIC
Imperiul pierde Siria, Egiptul, Mesopotamia, Palestina și orașele care susținuseră
economia monetară. Soluția a fost mutarea centrului de greutate al vieții economice, de la
oraș la sat. Procesul de rurarizare era un răspuns al Bizanțului la pierderea hegemoniei.
Unitatea de bază devine satul sau obștea (Chrion=comunitate țărănească liberă, care nu era
doar o unitate economică, ci și judecătorească, administrativă. Cele mai multe probleme erau
rezolvate de membrii obștii).
Altă dovadă a acestui proces de ruralizare, o găsim în terminologia folosită pentru
denumirea orașului. Termenul de polis aproape dispare, el mai este folosit în continuare
pentru desemnarea orașului Constantinopol. Pentru celelalte orașe, este folosit termenul de
kastron, care este considerat o dovadă a pierderii funcției economice a orașului, și a trecerii pe
plinul plan al funcței militare.
COMERCIAL
Pierderile teritoriale suferite de Imperiul Bizantin, s-au soldat cu pierderea drumurilor
comerciale, atât în Orient, cât și în Peninsula Balcanică. Comerțul se desfășura mai ales în
Bazinul Pontic, Marea Egee și Marea Adriatică (fără Marea Mediterană). Aprovizionarea cu
cereale a avut de suferit de pe urma pierderii Egiptului, care era principala sursă de
aprovizionare. Răspunsul bizantinilor a fost instaurarea monopolului comercial în Bazinul
Pontic, care a funcționat până în 1204. Au fost încheiate mai multe tratate cu chazarii pentru
apărarea acestor zone. Totodată ei furnizau cereale din stepele rusești și din Peninsula
Crimeea. Cerealele aduse de aici erau de o calitate inferioară. Dar și aceste cereale erau
insuficiente, fiind aduse ulterior cantități suplimentare din Tracia.
În strânsă legătură cu circulația monetară era nomisma. Cantitățile din care era bătută
moneda se reduc. Însă moneda a păstrat un multiplu ridicat, în ciuda crizei economice.
SOCIAL

Pagina 21 din 24
În secolul al VII-lea se amplifică modificările apărute în secolul VI, privind
îmbunătățirea situației categoriilor dependente. Tendința a fost de a transforma pe sclavi în
coloni, iar pe coloni în țărani liberi (legea lui Iustinian). Urmarea a fost că în secolul VII,
structura era una orizontală, dominată de comunitățile țărănești libere.
S-au căutat explicații pentru aceste transformări. S-a vorbit de rolul slavilor în aceste
transformări care au adus forma de organizare a obștilor libere. Transformările au fost mai
mult din cauza teritoriului reliefat, unde au putut să se păstreze aceste obști.
Invaziile barbarilor și ale arabilor au afectat orașele și marile proprietăți. Marea
proprietate nu se mai poate adapta la noile realități, iar împărțirile din secolele VII-VIII, au
consolidat această situație prin colonizări. Uneori erau colonizați slavii luați prizonieri sau
populațiile fugite din calea invaziei arabilor . Această nouă organizare este dată de Legea
Rurală, atribuită lui Iustinian II.
ADMINISTRATIV
Schimbările sunt date de ideea descentralizării. Se creează o administrație mai simplă.
Dispar vechile funcții magister officiorum, atribuțiile lui sunt preluate de logothetes.
Cea mai importantă schimbare s-a făcut în administrația provincială, unde se formează
noi unități administrative numite theme. La origine, thema desemna unitatea militară
cantonată într-o anumită regiune. Ulterior ea va desemna regiunea din care era desemnată o
anumită comunitate. Aceste schimbări apar în timpul lui Heraklios.
Sunt menționate 4 theme (3 theme + 1 maritimă). În secolul VII apare Thema Traciei șă
Thema Eladei. Puterea era concentată în mâinile strategului, care în caz de necesitate putea
mobiliza resursele themei fără a mai aștepta răspunsul Constantinopolului.
La nivelul fiecărei theme, era o armată formată din țărani stratioți (militari). Față de
țăranii contribuabili, țăranii stratioți primeau un lot în folosință, care prin exploatare lui se
obținea un venit de 19 nomisme aur, suficient pentru a-și asigura întreținerea lui și a familiei ,
precum și echipamentul militar. Ori de câte ori erau solicitați de strategul themei, stratioții
erau obligați să asigure prezența, în caz contrar își pierdeau lotul de pământ. În acest fel se
constituie o armată care se ridica la câteva zeci de mii de soldați, asigurând securitatea
Imperiului. Împărații macedoneni și-au bazat recuceririle pe această armată. În afară de
această armată, exista și un corp de armată aflat permanent la dispoziția împaratului în număr
de 20 de mii de soldați, care putea interveni oricând atunci când situația era gravă.
IDEOLOGIC
În secolul VII este abandonată doctrina Imperiului Universal. Bizanțul nu mai
promovează o politică universalistă, transformându-se într-un Imperiu Național Grec, ale
cărui valori sunt patria și ortodoxia. Termenul de creștin devine sinonim cu cel de roman
(romeu), desemnând locuitorul de limbă greacă al imperiului
LINGVISTIC
Harta lingvistică a Imperiului era bilingvă : latină și greacă. Prin pierderea provinciilor
romanizate din Peninsula Balcanică și a celor din Orient, Imperiul Bizantin devine treptat un
Imperiu de limbă greacă.
Toate aceste transformări au fost cauzate de schimbările împăraților din secolul al

VII-lea pentru salvarea Imperiului.
LUPTELE ICONOCLASTE
Perioada cuprinsă între 726 și 843 este cunoscută drept Perioada Iconoclastă.
Iconoclaștii erau cei care luptau împotriva icoanelor, iar iconodulii erau cei care se închinau
la icoane. Iconoclasmul cunoaște trei perioade :
726-787 lupta împotriva icoanelor
787-815 restabilirea cultului icoanelor
815-843 lupta iconoclastă
Toată această perioadă este dificil de studiat din cauza sărăciei surselor. Scrierile
autorilor iconoclaști au fost distruse în 843. S-au mai păstrat doar fragmente din hotărârile
Conciliului Ecumenic din 787. Din operelor adevăraților iconoduli s-au mai păstrat câteva

Pagina 22 din 24
opere. Cele mai importante sunt trei tratate despre Distrugerea Icoanelor scrise de Ioan
Damaschin.
CAUZELE LUPTELOR ICONOCLASTE
CAUZE RELIGIOASE. Mulți subliniează caracterul religios al mișcării, dar mulți alții
pun cauzele politico-ideologice pe primul loc.
Lipsa unei poziții clare a bisericii cu privire la cultul icoanelor. Biserica nu s-a exprimat
oficial cu privire la icoane și la prezența lor în biserică. Însă în secolele anterioare IV-VI au
existat reacții ale unor reprezentanți ai bisericii care se opuneau prezenței și adorării
icoanelor.
Eusebiu din Cezareea are o reacție când i se cere de către sora lui Constantin să i se
procure o icoană a lui Cristos. El se opune cererii, insistând asupra imposibilității trăsăturii
divine a lui Cristos. Prin acceptarea unor astfel de imagini se putea aluneca spre păgânism. Și
alte personalități importante îmbrățișau aceeași idee, cum că astfel de imagini duc spre
păgânism. În opoziție cu ele, Grigore cel Mare, Pontiful Roman, care în momentul când
primește o scrisoare din partea episcopului Marsiliei, în care spunea că a înlăturat orice
icoană, Grigore afirmă că adoptă ideea episcopului de Marsillia, cum că nimic din ce a fost
creat de mâna omului nu trebuie adorat, dar îl critică pe acesta în același pentru că ele erau
utile mai ales pentru poporul ignorant, care putea fi astfel educat, privind imaginile.
O altă cauză, este amploarea pe care o ia cultul icoanelor spre sfârșitul secolului al VI-
lea, dar mai ales în secolul al VII-lea în imperiul Bizantin. Erau venerate în această perioadă
mai ales icoanele nefăcute de mâna omului, care apăreau miraculos pe o pânză, pe o bucată de
lemn etc.
Situația specială din Provinciile Orientale este o altă cauză, acolo unde monofizismul era
puternic. Împărații iconoclaști sunt originali mai ales din acele provincii unde era puternică
religia monofizită. Leon III era din aceste provincii. În schimb cele două împărătese Irina în
787 și Theodora în 843, care au restabilit cultul icoanelor, sunt originare din Grecia, respectiv
Asia Mică , regiuni care se opuneau iconoclasmului.
Instrumentul pentru apărarea măsurilor iconoclaste a fost armata, pentru că era recrutată
din Provinciile Orientale. S-a mai discutat și despre măsurile luate de un calif arab în 724,
prin care interzicea cultul icoanelor creștine în teritoriile stăpânite de el (însă lucrurile nu sunt
prea clare în această privință).
CAUZE MATERIALE. Pornind de la dezvolatarea excesivă a cultului imaginilor din

secolul al VII-lea într-o perioadă dificilă pentru Bizanț, populația manifestă din ce în ce mai
multă încredere în biserică și mai puțină în conducerea imperială pentru a o proteja.
Consecința a fost că populația se refugiează spre biserică și Dumnezeu, căutând să-și asigure
măcar viața de după moarte, intrând totodată sub protecția lui Dumnezeu.
Sunt foarte numeroase situațiile când laicii și-au donat proprietățile mănăstirilor
preferând să urmeze regulile monahale. Se produce un triplu transfer dinspre sfera laică spre
cea religioasă :
- un transfer de proprietate. Biserica devine din secolulu al VII-lea cel mai mare
proprietar din Imperiul Bizantin
- un transfer de populație. Cei care renunțau la viața lumească și intrau în viața
monahală. Statul pierde foarte mult : soldați, contribuabili etc.
- transfer de prestigiu, de autoritate, dinspre puterea imperială spre biserică
DESFĂȘURAREA LUPTELOR ICONICLASTE
Iconoclasmul a fost declarat prin Edictul lui Leon III din 726. Textul nu s-a păstrat, dar
prin măsura respectivă se interzicea adorarea și producerea icoanelor, venerarea relicvelor și
moaștelor în Bizanț.
În urma acestui edict, a fost interzisă prezența icoanelor din bronz în fața
Constantinopolului. În fața acestor măsuri s-au opus biserica, episcopul Constantinopolului
Germanios și Papa Grigore al III-lea, exprimându-și dezacordul față de politica împăratului.
S-au mai opus Grecia și Italia.
Leon III a căutat sprijinul bisericii. În 730 este convocat la Constantinopol un Conciliu,

Pagina 23 din 24
pentru a se da un edict împotriva cultului icoanelor. Patriarhul nu semnează și este depus de
împărat, fiind înlocuit cu Anastios, un colaborator a lui Leon III, care semnează edictul.
Din acest moment politica iconoclastă avea și aprobarea bisericii. Se cunosc puține din
măsurile luate împotriva iconodulilor, domnia lui Leon III este considerată o etapă
premergătoare față de cea a urmașului său Constantin al V-lea.
Prima măsură a fost luată în anul 754, prin convocarea unui Conciliu, care s-a dorit
Ecumenic (nerecunoscut de biserică, neparticipând patriarhul Constantinopolului, nici cei din
Orient și nu a fost reprezentat nici de Pontiful Roman). A fost desemnat un patriarh iconoclast
al Constantinopolului, care a condamnat cultul imaginilor, precum și fabricarea lor. Cei care
fabricau icoane și le expuneau, dacă făceau parte din ierarhia ecleziastică erau depuși, iar dacă
erau laici puteau fi excomunicați și judecați ca adversari ai lui Dumnezeu.
După acest Conciliu, împăratul trece la măsuri drastice împotriva adoratorilor icoanelor :
- distrugerea icoanelor și picturilor din biserică
- bisericile au fost repictate cu diferite scene, imagini din natură, grădini cu flori etc.
- iconodulii erau torturați, aruncați în închisoare sau executați
- măsuri luate împotriva călugărilor și călugărițelor. Cei care se opuneau erau orbiți și
exilați în insula Cipru
- averile mănăstirilor au fost confiscate și au intrat în proprietatea statului
- mănăstirile au fost transformate în cazărmi și arsenale militare
- laicilor li s-a interzis să se călugărească.
Un prim rezultat al acestor măsuri a fost o emigrare în masă a celor vizați direct și
indirect.
Restabilirea cultului icoanelor. Împărăteasa Irina convoacă în 786 un Conciliu la

Constantinopol, unde erau reprezentați Papa, Patriarhii din Orient și cel din Constantinopol.
Însă intervenția armatei îi va alunga pe cei prezenți acolo.
În anul următor Irina a convocat un nou Conciliu Ecumenic la Niceea, care a fost
recunoscut. A fost restaurat cultul icoanelor. S-a hotărât reașezarea relicvelor în toate
lăcașurile restaurate. A fost condamnată transformarea mănăstirilor. Toate mănăstirile
secularizate au fost restabilite și nu în ultimul rând , cei care nu recunoșteau aceste hotărâri
luate în 787, puteau să fie excomunicați.
Revenirea la iconoclasm. În 815 în perioada lui Leon III, s-a revenit la iconoclasm. A
fost convocat un nou Conciliu, unde a fost condamnată practica fabricării și adorării
icoanelor. În această a doua etapă, chiar dacă au fost luate măsuri împotriva iconodulilor, ele
nu mai aveau forța celor anterioare. Cu toată duritatea acestor , era doar o chestiune de timp
pentru restabilirea, cel puțin parțială a cultului icoanelor.
Venirea Teodorei, a decis în timpul unei slujbe din martie 843, restabilirea cultului
icoanelor . A fost vorba doar de o proclamare solemnă a revenirii cultului icoanelor, fără a se
purta discuții în acest sens.
URMĂRILE ICONOCLASMULUI
S-ar putea spune că biserica a ieșit victorioasă, dacă se are în vedere restabilirea cultului
icoanelor. Cea care a câștigat cu adevărat de pe urma măsurilor iconoclaste, a fost puterea
imperială. La capătul perioadei respective, putem vorbi de un triplu transfer în sens invers,
decât cel care a fost la începutul luptelor iconoclaste. Crește din nou prestigiul împăratului,
biserica devenind supusul și aliatul său.
Consecințele din punct de vedere artistic, au fost mai multe. În perioada iconoclastă, au
fost distruse picturile din Constantinopol și Asia Mică. Este o pierdere enormă pentru
civilizația bizantină. Doar în Grecia s-au mai păstrat dovezi ale artei din biserică din secolele
V-VI, la fel și în Italia. Dispare sculptura monumentală, de mari dimensiuni, mai ales după
secolul al IX-lea. Dispar statuile imense ale lui Constantin.

Pagina 24 din 24

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC III Xdocx

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC III Xdocx

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN SEC.III-

EVOLUȚIA STUDIILOR DE ISTORIE BIZANTINĂ

Interesul științific al Occidentului pentru Bizanț începe cu perioada Renașterii. După

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

REFORMELE LUI DIOCLEȚIAN ȘI CONSTANTIN

Dioclețian este împăratul care inaugurează perioada Dominatului, după cea a

Reformele lui Dioclețian :

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Cauze militare și strategice.

Cauze politice și religioase

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Evoluția demografică a orașului în sec. IV-VI

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Cunoaștem două etape în relațiile Bizanțului cu migratorii.

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

A DOUA ETAPĂ A MIGRAȚIILOR

CONSECINȚELE INVAZIEI BARBARILOR

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Migratorii nu au reușit să se așeze în teritoriile imperiale. Însă incursiunile lor au

-consecințe de ordin politic

-consecințe demografice și etnice

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

CAUZELE LUPTELOR CRISTOLOGICE

Au fost două etape distincte a ereziilor :

EREZIILE SECOLULUI AL IV-LEA. ARIANISMUL ȘI EREZIA LUI

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

EREZIA LUI MACEDONIUS. La mijlocul secolului al IV-lea situația se complică

EREZIILE SECOLELOR V-VII. NESTORIANISMUL ȘI

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Este considerată perioada de apogeu a Imperiului Bizantin Timpuriu. Pentru mulți

Reorganizarea imperiului. Sunt provincii în care se concentrează puterea civilă și

Consolidarea imperiului. El a poruncit să fie refăcute fortificațiile de la limesul

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

URMAȘII LUI IUSTINIAN - IUSTIN II, MAURICIOS, PHOCAS,

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

CULTURA BIZANTINĂ ÎN SECOLUL IV-V

Este o perioadă în care cultura poartă amprenta incertitudinilor în care evoluează

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

EUSEBIU DIN CEZAREEA 265-340

PROCOPIU DIN CEZAREEA 500-562

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

CRIZA SECOLULUI VII

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

CONSECINȚELE CRIZEI SECOLULUI AL VII-LEA ASUPRA

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Toate aceste transformări au fost cauzate de schimbările împăraților din secolul al

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

CAUZELE LUPTELOR ICONOCLASTE

CAUZE MATERIALE. Pornind de la dezvolatarea excesivă a cultului imaginilor din

DESFĂȘURAREA LUPTELOR ICONICLASTE

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

Restabilirea cultului icoanelor. Împărăteasa Irina convoacă în 786 un Conciliu la

https://cdn.fbsbx.com/v/t59.2708-21/16258721_15531283447…?oh=ff1ecaeee763c2f717efefc96cab3401&oe=5A5A9458&dl=1 11.01.2018, 18G15

S-ar putea să vă placă și