AUDITUL PERFORMANŢELOR SISTEMELOR DE ENERGIE

CURS

Titular: Şef de lucrări, doctor inginer Eduard MINCIUC

1
 Notă

Termenul “audit” provine din limba engleză, echivalentul său în limba română fiind “revizie
contabilă” şi nu “bilanţ contabil”. În acelaşi mod, termenul “auditor” are în limba română
înţelesul de “revizor contabil”. Dacă întocmirea unui bilanţ contabil nu presupune şi analiza
critică a valorilor obţinute, revizia contabilă are ca obiect verificarea înregistrărilor la capitolele
intrări şi ieşiri, a calculelor efectuate şi analiza critică a termenilor bilanţului, finalizată cu o
evaluare.

O situaţie asemănătoare se regăseşte şi în domeniul energetic. Din acest motiv, termenul “energy
audit” din limba engleză este corect echivalat în limba română cu expresia “analiză energetică pe
bază de bilanţ” sau, în ultima vreme, “audit energetic”.

Un alt termen preluat din limba engleză şi mult întrebuinţat în ultimii zece ani este
"management". Împreună cu termenul "manager", el derivă din verbul "to manage", care are în
limba engleză mai multe înţelesuri. În limba română nu există un echivalent calificat al acestora.
Termenul manager are în limba română mai multe înţelesuri, cele mai importante fiind
următoarele :
- administrator;
- organizator;
- responsabil;
- conducător numit al unei organizaţii (director).

Managementul constă în esenţă în identificarea, alocarea şi valorificarea optimă a resurselor

materiale, umane şi financiare ale unei organizaţii. Scopul său constă fie în maximizarea
profitului, fie în minimizarea cheltuielilor, în funcţie de natura activităţii organizaţiei.
Trebuie amintit şi termenul mai puţin răspândit de "gestiune a energiei", preluat cam în acelaşi
timp din limba franceză, termen care are în esenţă acelaşi înţeles ca şi termenul anglo-saxon de
"management al energiei".

În aceste condiţii, preluarea din limba engleză în limba română a noţiunilor de audit energetic şi
management energetic, deşi în limba română există sintagme echivalente, este justificată prin
tendinţa modernă de a reduce volumul scris sau vorbit necesar exprimării unei idei. Ea este
determinată şi de presiunea exercitată în prezent de limba engleză asupra limbii române, toate
materialele care vin dinspre organismele UE sau ale ţărilor membre şi acoperă domeniul
energeticii fiind redactate aproape numai în limba engleză.

Atunci când traducerea acestor documente este efectuată de persoane mai puţin avizate în
domeniu, versiunile lor în limba română ajung să includă termeni preluaţi direct din limba
engleză (de exemplu suport în loc de sprijin, oportunitate în loc de prilej şi trend în loc de
tendinţă) şi utilizaţi excesiv şi în mod eronat sau cel puţin discutabil în limba română. Termenii
audit energetic şi management energetic nu se încadrează în această categorie.

2
1. CONSERVAREA ENERGIEI ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

În majoritatea ţărilor dezvoltate, preocuparea pentru creşterea eficienţei utilizării energiei în toate
domeniile de activitate, nu numai în cel industrial, a devenit justificată şi din punct de vedere
economic după ce s-a constatat că preţul combustibililor superiori pe piaţa internaţională va
rămâne ridicat pentru o lungă perioadă de timp.

Acest lucru a devenit evident la sfârşitul deceniului al şaptelea iar primele măsuri în vederea
contracarării efectelor creşterii preţului purtătorilor de energie au fost luate la sfârşitul anilor ’70
şi începutul anilor ‘80. Concomitent cu creşterea preţurilor începe să se facă simţite efectele
conştientizării necesităţii prezervării mediului înconjurător şi epuizării previzibile a rezervelor de
combustibili fosili, pentru care nu s-a găsit de altfel nici în prezent o soluţie alternativă
convenabilă şi la scară industrială. La toate acestea se mai adaugă şi caracterul de resursă
strategică a energiei în cazul ţărilor care nu dispun de rezerve proprii.

Utilizarea eficientă a energiei constituie, deci, în prezent, un aspect al preocupării generale de

utilizare eficientă a resurselor materiale de orice fel, determinată de conştientizarea caracterului
epuizabil al acestora. Efectul practic generat de aceasta situaţie a constituit un răspuns al ţărilor
industrializate şi dezvoltate la creşterea preţurilor resurselor materiale neregenerabile.

Ca urmare, eficienţa energetică a devenit o necesitate economică, exprimată concentrat prin

condiţia de reducere a ponderii cheltuielilor cu energia în cadrul costurilor totale de producţie.

Un efect asemănător l-a avut în ultimul timp şi preocuparea pentru reducerea poluării mediului
înconjurător. Necesitatea reducerii fluxului de noxe evacuat în mediul înconjurător este o
consecinţă a legislaţiei şi reglementărilor apărute în ţările dezvoltate, care obligă pe cei care mai
poluează încă mediul, la plata unor daune importante.

Întrucât daunele şi amenzile plătite pentru depăşirea nivelului admisibil de poluare a mediului se
regăsesc în costurile de producţie, rentabilitatea companiei care poluează mediul este astfel
afectată. Având în vedere că poluarea este, în multe cazuri, o consecinţă a utilizării
combustibililor naturali sau sintetici, există în prezent o legătură directă între eficienţa energetică
şi calitatea mediului ambiant.

Începând din anul 1980, după a doua "criză petrolieră", în ţările industrializate au apărut primele
măsuri cu caracter strategic de conservare a energiei, menite să protejeze economiile lor,
dependente de importul de materii prime şi purtători de energie, de "şantajul" ţărilor care deţineau
aceste resurse. Importanţa economică a grupului ţărilor dezvoltate a determinat generalizarea
acestor măsuri, care au devenit o condiţie imperativă pentru orice activitate economică profitabilă
care implică participarea pe piaţa mondială. Experienţa acumulată de atunci şi până în prezent a
permis închegarea unei concepţii privind valorificarea avansată a resurselor energetice, având la
bază o serie de soluţii tehnice şi economice validate cu certitudine pe criterii economico-
financiare.

De la început trebuie evidenţiat faptul că atingerea şi mai ales menţinerea unei eficienţe
energetice ridicate în industria naţională nu poate fi lăsată numai pe seama companiilor,
indiferent de mărimea şi importanţa lor, fie că acestea sunt private sau că ele aparţin statului.

3
Exemplul ţărilor dezvoltate europene este relevant în acest sens. Faptul este, deci, cu atât mai
evident atunci când este vorba despre o economie în tranziţie, aşa cum este şi economia
românească.

Mijloacele prin care statul stimulează întreprinderile în direcţia eficientizării trebuie însă să fie
compatibile cu legile economiei concurenţiale. Experienţa aceloraşi ţări capitaliste avansate
demonstrează că schimbarea nu poate fi realizată dintr-o dată, printr-o injecţie masivă de capital.
Asemenea fonduri nu au fost disponibile în nici una din aceste ţări. Introducerea soluţiilor
eficiente s-a făcut treptat, începând cu cele mai puţin costisitoare. Economiile astfel obţinute au
fost reinvestite tot în măsuri de eficientizare, care au adus beneficii mai importante. La rândul lor,
acestea au fost reinvestite în acelaşi fel, rezultatul final obţinându-se astfel pe parcursul a cel
puţin unei decade.

Un exemplu în acest sens îl constituie Marea Britanie, unde la începutul deceniului al nouălea a
fost înfiinţată o agenţie guvernamentală (Energy Efficiency Office - EEO) al cărei obiect de
activitate îl constituie promovarea acţiunilor pentru conservarea energiei. Deşi Marea Britanie
dispune de petrolul din Marea Nordului si are din acest motiv o balanţă energetică excedentară,
preocuparea pentru economisirea energiei în toate domeniile de activitate (industrial, comercial,
public, transporturi, casnic) a constituit o prioritate naţională promovată cu succes.

Agenţia pune în prezent la dispoziţia organizaţiilor interesate (întreprinderi, companii, societăţi,

regii, administraţii locale) informaţii tehnice, servicii de consultanţă şi fonduri pentru efectuarea
de studii teoretice şi/sau implementarea experimentală (cu caracter de acţiune pilot) a unor soluţii
noi. Participarea EEO la efortul investiţional nu depăşeşte 20 - 25 % din total, fiind în general
condiţionată şi de potenţialul extinderii soluţiei şi la alte companii cu acelaşi obiect de activitate
sau care utilizează aceleaşi procedee tehnologice.

EEO dispune de numeroase mijloace de informare cu grad mare de penetrare în toate mediile,
precum şi de capacitate de consultanţă şi chiar de sprijin financiar prin care poate veni în ajutorul
consumatorilor de energie.

Finanţat pe baza unor contracte cu guvernul, EEO poate finanţa la rândul său proiecte pilot
considerate reprezentative pentru o anumită ramură sau subramură industrială, sau pentru oricare
altă sferă de activitate.

Rezultatele tehnice şi în special cele economice, obţinute în urma monitorizării funcţionării

instalaţiilor modificate pe parcursul unei perioade suficient de lungi, sunt apoi publicate,
facilitând sau chiar stimulând astfel generalizarea unor soluţii eficiente într-un număr cât mai
mare de companii cu profil similar. Publicaţiile specializate ale EEO sunt disponibile pe baza de
comandă pentru oricine este interesat, în interiorul sau chiar în exteriorul Marii Britanii.

EEO urmăreşte îndeaproape realizarea proiectului, monitorizând desfăşurarea întregii acţiuni.

Trebuie precizat faptul că monitorizarea este asigurată de o companie neutra specializată, fiind
astfel garantată obiectivitatea datelor colectate. În acest fel, o soluţie tehnică eficientă, un
echipament sau o concepţie nouă de proiectare sau de exploatare pot fi preluate în termen scurt şi
de alte companii având acelaşi profil de activitate sau care utilizează acelaşi procedeu,
amplificând în acest fel efectul pozitiv al proiectului.

4
Generalizarea soluţiilor eficiente aduce beneficii directe companiilor respective, care prospera şi
vor contribui în final cu sume mai mari (sub formă de impozit pe profit) la bugetul statului. Astfel
fondurile investite prin intermediul EEO aduc în final beneficii indirecte bugetului statului, deci
sursei din care ele provin, contribuind în acelaşi timp şi la menţinerea competitivităţii şi
prosperităţii economiei britanice. Comparaţia între rezultatele obţinute în două dintre ţările cele
mai dezvoltate şi rezultatele obţinute în România este concludentă:
 raportul între consumul intern de energie şi PIB este în România de 1057 tep/MECU, în
comparaţie cu 299 în Marea Britanie şi 308 în SUA;
 consumul de energie pe locuitor este de circa 2tep/loc în România faţă de 3,8 tep/loc în Marea
Britanie şi 7,8 tep/loc în SUA.

Soluţiile tehnice pentru creşterea eficienţei energetice derivă în prezent din schimbarea concepţiei
de ansamblu asupra modului de valorificare a energiei într-un contur dat (întreprindere, linie
tehnologică, instalaţie, aparat sau clădire). În urma analizei rezultă fie necesitatea recurgerii la
măsuri prin care se reduc pierderile de energie pentru instalaţia existentă, fie necesitatea
modificării acesteia (schimbarea naturii fluxului de energie preluat din exterior, schimbarea
modului de conversie şi/sau distribuţie a energiei, înlocuirea sau adăugarea unor subansamble
din/în instalaţia existentă).

Una dintre soluţiile promovate de către EEO, aplicabilă în orice domeniu al consumului final de
energie, este sistemul de gestiune energetică informatizată a unui ansamblu de instalaţii
consumatoare (M&T).

Primele încercări datează din anul 1982. Rezultatele foarte bune obţinute prin implementarea
sistemului în diverse cazuri, popularizate prin publicaţiile EEO, au condus la generalizarea
acestui sistem în industrie, comerţ şi alte sectoare. Acumularea experienţei astfel câştigate a
permis structurarea unei concepţii privind monitorizarea eficienţei utilizării energiei în orice
domeniu de activitate, bazată pe legile economiei de piaţă, pe nivelul tehnologic existent în
prezent în Marea Britanie.

Finalizarea unui astfel de proiect presupune, pe lângă eforturile de ordin material, o anumită stare
de spirit. Fără motivarea întregului personal, eforturile materiale, care sunt de altfel şi cele mai
costisitoare, nu au consecinţele dorite. Motivarea este o problemă de natură socio-psihologică şi
presupune mai întâi educarea personalului pe întreaga scară ierarhică, începând cu nivelul
superior (conducerea executivă a companiei) şi terminând cu operatorii care exploatează
instalaţiile de producţie.

Constituind o realizare în care Marea Britanie deţine primul loc în lume, experienţa acumulată în
acest domeniu, disponibilă sub forma publicaţiilor EEO şi a unor reviste de specialitate, poate
constitui un exemplu de urmat şi pentru consumatorii de energie din ţara noastră.

Promovarea şi stimularea creativităţii tehnice interne şi a schimburilor de informaţii şi experienţă

cu alte ţări pot contribui în mod hotărâtor la găsirea unor soluţii tehnice compatibile cu situaţia
actuală din economie, care să permită reducerea costurilor de producţie şi atingerea unui nivel
minim de competitivitate.

5
Implementarea unor asemenea măsuri în România este limitată de capacitatea investiţională
redusă, de mentalităţile învechite şi de rezistenţa la nou manifestată încă la multe niveluri de
competenţă. Nu trebuie minimizat nici faptul că România importă în prezent mai mult de o treime
din necesarul de energie primară (petrol, gaz natural şi cărbune).

2. MANAGEMENTUL ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR DAT

Managementul energiei presupune cunoaşterea în profunzime a activităţii desfăşurate într-un

contur dat, monitorizarea (supravegherea, înregistrarea, controlul) fiecăruia dintre consumurile de
purtători de energie, analiza modului de valorificare a conţinutului lor de energie şi în final
îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei în conturul respectiv. Având un indiscutabil caracter
multidisciplinar, metoda însumează proceduri cu caracter tehnic, organizatoric, economic, de
concepţie, de exploatare şi de transmitere şi prelucrare a informaţiei.

Multă lume consideră că acţiunile întreprinse în scopul economisirii energiei au un caracter

discontinuu, de campanie. Din momentul în care s-au implementat măsurile generale şi tehnice
care ţin de cele mai multe ori de bunul simţ, se consideră acţiunea încheiată şi scopul ei atins.
Aceasta este o greşeală care poate să afecteze competitivitatea activităţii desfăşurate în interiorul
conturului analizat. Este situaţia pe care acţiunile şi tehnicile de management al energiei trebuie
să o combată încă de la început.

Managementul este organic legate de capitalism şi economia de piaţă, context în care a apărut, s-a
dezvoltat şi a devenit o ştiinţă studiată în prezent în toate universităţile din lume. Managementul
energiei necesită şi el aceleaşi condiţii.

Gestionarea resurselor energetice se bazează pe aceleaşi concepte şi utilizează de multe ori

aceleaşi metode ca şi gestionarea resurselor materiale, umane sau financiare. Metodele respective
sunt bine fiind cunoscute şi aplicate la nivelul conducerii executive a multor organizaţii. În plus,
managementul energiei implică o largă participare a factorului uman şi nu presupune în mod
obligatoriu şi din primul moment investiţii importante. Aplicarea sistematică a tehnicilor de
management în ţările avansate a condus la obţinerea unor rezultate notabile şi a impus aceste
tehnici pe plan internaţional.

Managementul energiei trebuie să fie parte integrantă a strategiei generale a organizaţiei.

Creşterea eficienţei energetice duce la reducerea costurilor şi, deci, la creşterea eficienţei
economice şi financiare a organizaţiei.

Modul de abordare, măsurile aplicate şi rezultatele obţinute depind de natura şi marimea

consumurilor de energie, de felul şi scopul activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat,
de mărimea organizaţiei şi de contextul general.

6
2.1. NOŢIUNEA DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ

Creşterea eficienţei energetice într-un contur dat, în interiorul căruia se desfăşoară în mod
organizat o activitate profitabilă, este o cerinţă care derivă din necesitatea mai generală ca
activitatea respectivă să aducă un beneficiu maxim celui sau celor care au investit bani pentru
demararea ei. Cheltuielile cu energia, cunoscute şi sub denumirea generică de factură energetică,
constituie o parte a cheltuielilor totale implicate de buna desfăşurare a activităţii prestate în
interiorul conturului analizat. Ele reprezintă totalitatea efortului financiar pentru achiziţionarea
şi/sau producerea în interiorul perimetrului a tuturor formelor de energie necesare proceselor de
consum final. Reducerea lor contribuie la reducerea cheltuielilor totale şi implicit la majorarea
beneficiului obţinut. În cazul în care în interiorul conturului analizat se desfăşoară o activitate
neprofitabilă, această cerinţă se rezumă la minimizarea cheltuielilor şi eventual la încadrarea lor
în anumite limite prestabilite. În ultimă instanţă, mărimea absolută sau specifică a facturii
energetice este considerată din aceste motive o măsură a eficienţei energetice realizate în
perimetrul analizat.

În general se consideră că o activitate este cu atât mai eficientă sub aspect energetic cu cât
pierderile de energie inventariate la nivelul conturului în interiorul căruia se desfăşoară activitatea
respectivă sunt mai mici. Conceptul de eficienţă energetică capătă un caracter concret şi un
conţinut numai dacă este legat de un contur bine definit şi de o activitate care se desfăşoară în
mod organizat în interiorul acestuia. În prezent, noţiunea este intens utilizată în toată lumea atât
de către specialişti cât şi de către nespecialişi. Din păcate, sintagma respectivă nu are aceeaşi
semnificaţie pentru toţi.

În perspectivă istorică, sintagma eficienţă energetică a apărut în vocabularul limbii engleze ca o

necesitate impusă de realitatea creşterii dramatice a preţurilor purtătorilor de energie, fără a fi mai
întâi definită şi fundamentată teoretic de către specialişti. Ea a fost preluată şi în limba română,
fiind utilizată cu o frecvenţă mult mai mare după 1990. Înainte de 1990, în România era preferată
din considerente de natură propagandistică o altă sintagmă şi anume aceea de independenţă
energetică, care implica însă eficienţa energetică.

În momentul de faţă şi în limba română, noţiunea de eficienţă energetică are două semnificaţii. În
sens restrâns, noţiunea de eficienţa energetică are înţelesul de performanţă energetică şi este
folosită ca atare de multă vreme. Prin urmare, creşterea eficienţei energetice în sens restrâns are
drept consecinţă economisirea energiei. În sens larg, noţiunea are aceeaşi semnificaţie ca şi în
limba engleză, fiind legată de cerinţa reducerii mărimii facturii energetice sau a cheltuielilor
specifice cu energia.

În mod natural, economisirea energiei are drept consecinţă reducerea facturii energetice, dar se
pot întâlni situaţii în care factura poate fi redusă deşi consumurile energetice la nivelul conturului
analizat rămân neschimbate şi viceversa. Cele două semnificaţii nu sunt deci total diferite, sensul
larg al noţiunii de eficienţă energetică incluzând sau implicând în principiu sensul său restrâns.
Sensul larg al noţiunii de eficienţă energetică este caracteristic capitalismului modern şi perfect
compatibil cu economia de piaţă.

7
2.2. MANAGEMENTUL ENERGIEI LA CONSUMATOR (DSM)

Creşterea eficienţei energetice într-o întreprindere industrială presupune aplicarea cu convingere,

consecvenţă şi profesionalism a tehnicilor şi procedurilor de management al energiei. În general,
tehnicile şi procedurile de management urmăresc identificarea, alocarea şi valorificarea cu
eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi financiare în cadrul unei organizaţii.
Managementul energiei la consumator (DSM = demand side management) urmăreşte
valorificarea cu eficienţă maximă a energiei intrate sub diverse forme în mod organizat şi contra
cost într-un contur dat.

Aplicarea corectă a procedurilor de management al energiei implică cunoaşterea în profunzime a

specificului activităţii desfăşurate în conturul dat, monitorizarea fiecăruia dintre fluxurile de
purtători de energie intrate în şi respectiv ieşite din contur şi stabilirea legăturilor între acestea. În
final ea conduce la stabilirea unor măsuri şi acţiuni având ca scop îmbunătăţirea eficienţei
utilizării energiei în interiorul conturului respectiv.
Analiza eficienţei energetice într-un perimetru dat începe prin precizarea aspectelor calitative şi
cantitative ale alimentării cu energie a activităţilor desfăşurate în perimetrul respectiv :
 stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ;
 stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare categorie de purtător de
energie;
 stabilirea modalităţii de plată pentru fiecare dintre aceştia.
Mărimea facturii energetice şi modul în care ea este constituită reprezintă deci primul aspect al
analizei.

Al doilea aspect avut în vedere de auditor este reacţia personalului la mărimea facturii energetice.
Experienţa acumulată în ţările dezvoltate a arătat că, la nivelul conducerii executive a unei
organizaţii, atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-una dintre următoarele
situaţii :
 facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de analiză sau de control intern;
 facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale aparatelor
de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
 citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna respectivă,
calculându-se un consum specific global de energie;
 există un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel puţin
săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor consumatori interni şi
raportarea acestora la partea care le revine din volumul activităţii;
 este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de supraveghere şi
evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor resurse materiale,
sistem cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de Monitoring and Targeting (M&T).

Atitudinea conducerii executive şi a restului personalului organizaţiei faţă de eficienţa cu care

este utilizată energia este reflectată de gradul de conştientizare a importanţei problemei, calitatea
şi eficacitatea sistemului de monitorizare, modul de valorificare a rezultatelor astfel obţinute şi
reacţia aşteptată din partea fiecăruia dintre nivelurile de autoritate la mărimea şi evoluţia în timp a
cheltuielilor cu energia. Auditorul trebuie să caracterizeze cu sinceritate situaţia existentă,
înfrumuseţarea ei fiind contraproductivă.

8
Al treilea aspect important pe care auditorul trebuie să-l clarifice este legat de modul de
funcţionare şi eficacitatea sistemului de urmărire şi transmitere a informaţiilor privind
consumurile de energie în interiorul conturului dat. Analiza include concepţia, baza materială
aferentă şi importanţa acordată sistemului la nivelul organizaţiei. În acest sens trebuie urmărite
următoarele aspecte :
 modul şi frecvenţa de citire a aparatele de măsură, cu deosebire a celor care constituie
baza de facturare;
 modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin semnale
electrice, printr-o reţea informatică etc.);
 modul de prelucrare a informaţiilor (modelul, algoritmul, mărimile calculate etc.);
 conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi adresa
(destinaţia) sa;
 efectele raportării şi modul în care se iau deciziile privind eficienţa energetică.

Trebuie subliniat că toate cele trei aspecte ale analizei sunt la fel de importante, între ele existând
de altfel unele suprapuneri. Dacă reducerea facturii energetice reprezintă scopul final, la atingerea
lui contribuie în egală măsură angajamentul sincer al întregului personal şi un sistem eficient de
monitorizare, prelucrare şi valorificare a datelor.

După precizarea caracteristicilor activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat se poate

trece la întocmirea unui audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele existente
sub forma evidenţelor şi înregistrărilor contabile sau de altă natură ale organizaţiei. Baza
auditului preliminar constă în compararea efectelor globale util şi consumat, pentru o perioadă
anterioară de cel puţin cinci ani de activitate în condiţii normale. Se compară astfel mărimea,
structura şi valoarea facturilor energetice cu mărimea, structura şi valoarea producţiei sau a
serviciilor prestate în perioada respectivă. În cazul unui context economic normal, pe baza
evoluţiei anterioare se pot stabili tendinţele evoluţiei viitoare a consumurilor de energie la nivelul
conturului analizat. Indiferent de contextul economic se calculează unul sau mai mulţi indicatori
sintetici de eficienţă energetică. Valorile astfel obţinute sunt comparate cu datele de proiect, cu
realizările şi performanţele altor organizaţii având un profil similar de activitate, cu valorile
recomandate de literatura de specialitate sau cu standardele în vigoare.
Auditul preliminar permite deci :
 stabilirea ordinului de mărime al consumului pentru fiecare dintre purtătorii de energie;
 estimarea tendinţei evoluţiei viitoare a consumurilor de energie;
 obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte un
calificativ referitor la eficienţa cu care utilizează energia.

Evaluarea globală a eficienţei energetice a organizaţiei analizate nu permite însă stabilirea unor
măsuri sau soluţii concrete prin care se poate corecta sau îmbunătăţi situaţia existentă. Cu ocazia
întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele deficienţe legate de funcţionarea
sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor (lipsa sau precizia insuficientă a
unor aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de energie, etc) sau de
modul în care sunt întocmite contractele cu furnizorii.
După corectarea şi complectarea sistemului de monitorizare, prelucrare şi valorificare a datelor se
trece la întocmirea auditului energetic propriu-zis. Durata pentru care se întocmeşte auditul
energetic propriu-zis este de regulă egală cu un an calendaristic sau financiar. În comparaţie cu

9
auditul preliminar, acesta din urmă este mai detaliat, oferind posibilitatea punerii în evidenţă a
potenţialului de economisire a energiei încă nevalorificat. În acest scop trebuie identificate
subsistemele unde se consumă cea mai mare parte din energia intrată în conturul de bilanţ
general. Acestea vor constitui zonele care trebuie monitorizate separat, denumite centre de
consum energetic. Definirea limitelor conturului centrelor de consum energetic se face într-un
mod convenabil, luându-se în considerare criteriile tehnologice, funcţionale, economice,
administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de centru de consum se măsoară şi se
consemnează separat atât consumurile pe tipuri de purtători de energie cât şi volumul activităţii.
Dacă este nevoie, se întocmeşte câte un bilanţ energetic pentru fiecare subsistem astfel definit. În
perspectiva preluării iniţiativei acţiunilor de îmbunătăţire a eficienţei energetice de către
responsabilul cu energia, după definirea limitelor trebuie să urmeze atribuirea responsabilităţilor
pentru realizarea şi menţinerea eficienţei utilizării energiei în conturul respectiv.

Calculul indicatorilor de performanţă energetică, realizaţi atât la nivel global cât şi la nivelul
centrelor de consum energetic, permite evaluarea eficienţei energetice a fiecărui subsistem şi a
sistemului în ansamblul său prin compararea valorii indicatorilor realizaţi cu câte o valoare de
referinţă. Evaluarea vizează de această dată atât ansamblul cât şi părţile lui componente, deoarece
gradul de detaliere al auditului energetic propriu-zis permite analiza fiecărui centru de consum în
parte. O astfel de analiză se finalizează cu un program care cuprinde măsuri şi acţiuni menite să
contribuie la creşterea eficienţei energetice. Măsurile luate în vederea economisirii energiei şi
reducerii cheltuielilor cu energia pot fi la rândul lor clasificate în trei categorii :
 organizatorice;
 tehnice;
 economice.

Măsurile organizatorice constau în planificarea şi eşalonarea activităţilor în vederea evitării

mersului în gol şi altor tipuri de consumuri inutile, încărcării optime a utilajelor, aplatizării
curbei de sarcină, etc. Măsurile tehnice constau în adaptarea, modificarea sau înlocuirea
procedurilor şi utilajelor existente cu altele mai performante în vederea reducerii consumului
specific de energie, modificarea concepţiei de alimentare cu energie a conturului dat şi a modului
de distribuţie a energiei în interior, etc. Măsurile economice constau în alegerea celui mai
convenabil tarif şi a celui mai convenabil contract de furnizare pentru fiecare formă de energie
cumpărată din exterior, în dimensionarea optimă a stocurilor interne de combustibil, etc.
Indiferent de categoria din care face parte, fiecare măsură propusă trebuie să fie însoţită de
cheltuielile pe care le presupune aplicarea ei şi de efectul sau efectele aplicării ei, estimate de
către auditor.

În cazul în care se intenţionează instalarea unui sistem M&T, este necesară identificarea
factorilor care influenţează semnificativ consumul de energie la nivelul conturului analizat.
Aceşti factori pot fi volumul activităţii prestate (exprimat printr-o cantitate măsurată fie la
intrarea fie la ieşirea din contur, prin timpul de lucru, etc), parametrii fizici sau funcţionali care
exprimă calitatea activităţii, temperatura exterioară, etc. Numărul de variabile independente care
influenţează semnificativ consumul absolut sau specific de energie este diferit în funcţie de
structura consumului şi de natura activităţii desfăşurate în interiorul conturului de bilanţ. Natura
influenţei fiecăruia dintre factori se determină experimental, pas cu pas şi se prelucrează prin
metode statistice. Prelucrarea datelor obţinute din bilanţul periodic în scopul stabilirii factorilor

10
de influenţă necesită o bună cunoaştere a activităţii organizaţiei. În aceste condiţii, eventualele
corecţii la rezultatele obţinute prin prelucrarea datelor experimentale pot fi bazate şi pe bunul
simţ tehnic sau pe cunoştinţe teoretice.

În cazul particular al clădirilor în care intensitatea energetică a activităţii este mai redusă (birouri,
şcoli, spitale, magazine, locuinţe) şi care nu sunt dotate cu sisteme de monitorizare şi evaluare
continuă a consumurilor tip M&T, acţiunea de evaluare pe baza auditului energetic prezintă
câteva aspecte specifice :
 durata perioadei între două audituri energetice succesive poate fi de doi sau chiar trei ani;
 principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura exterioară,
urmat de natura şi durata activităţii interioare;
 întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii specializate.

Auditul energetic se materializează sub forma unui raport final. Acesta include atât informaţiile
primare cât şi rezultatele prelucrării lor (datele măsurate, indicatorii de performanţă realizaţi,
evaluarea eficienţei energetice, planul de măsuri şi acţiuni pentru îmbunătăţirea eficienţei
energetice, propuneri privind eşalonarea măsurilor cuprinse în plan, bazate pe informaţii şi
indicatori economici, etc).

În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat periodic, frecvenţa şi
conţinutul raportului periodic fiind specifice fiecărui caz în parte. În majoritatea cazurilor,
raportul periodic este conceput în mai multe variante, fiecare fiind adresată unui alt nivel de
autoritate (operator, şef de departament, inginer şef, director, consiliu de administraţie, etc).
Raportul periodic prezintă numai situaţia în perioada analizată şi nu include nici plan de măsuri
nici soluţii de îmbunătăţire a eficienţei energetice. El cuprinde de obicei un rezumat al situaţiei
curente, urmat de o serie de detalii tehnologice (parametrii semnificativi, valori ale unor mărimi
care depăşesc nivelul admisibil, alte informaţii, etc). Sunt incluse valorile absolute sau raportate
ale mărimilor urmărite sub formă de tabele, grafice, diagrame sau orice altă formă care facilitează
analiza şi interpretarea rezultatelor. Raportul periodic este un mijloc important de menţinere în
atenţia personalului şi conducerii organizaţiei a preocupării pentru creşterea eficienţei energetice
şi a cerinţelor care decurg din ea. El fundamentează fiecare decizie având ca scop creşterea
eficienţei energetice în interiorul conturului analizat.

Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de angajamentul real al
conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar sindicatele resimt necesitatea şi
caracterul său permanent. Existenţa unui plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent cât
este el de bine conceput, nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor
înţelege dintr-o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie determinaţi şi
motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că economisirea energiei
contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa locului de muncă, la
creşterea salariilor dar şi la prezervarea mediului înconjurător.

Experienţa a arătat că succesul nu este asigurat numai prin eforturi de ordin material
(raţionalizări, reabilitări, modernizări, noi investiţii, etc), ci şi prin menţinerea unei anumite stări
de spirit în rândul personalului organizaţiei. Calificarea, motivarea şi stimularea personalului se
pot face treptat, de sus în jos, costă mult mai puţin şi produc efecte semnificative. Conştientizarea

11
importanţei îmbunătăţirii eficienţei energetice se obţine prin educarea personalului pe întreaga
scară ierarhică, începând cu conducerea executivă şi terminând cu personalul care asigură
operarea şi întreţinerea instalaţiilor.

2.3. ETAPELE MANAGEMENTULUI ENERGIEI ÎNTR-UN CONTUR DAT

Decizia de recurgere la acţiunea de evaluare şi îmbunătăţire a eficienţei energetice a unei

organizaţii poate veni din interiorul sau din exteriorul acesteia. În cazul în care iniţiativa vine din
exteriorul organizaţiei, ea poate fi privită cu indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Atunci când
acţiunea are de la început partizani şi în interiorul organizaţiei, ea va avea mult mai multe şanse
de reuşită.

Analiza începe prin definirea stării iniţiale a organizaţiei care include:

a) stabilirea naturii purtătorilor de energie care intră în conturul de bilanţ şi a ordinului de
mărime al consumului fiecăruia din aceştia;
b) stabilirea concepţiei, a bazei materiale aferente şi a eficienţei sistemului de urmărire a
consumurilor de energie la nivelul organizaţiei.

Experienţa britanică în domeniu a arătat că, la nivelul conducerii executive a unei organizaţii,
atitudinea în raport cu factura energetică se poate încadra într-una dintre următoarele categorii:
a) facturile energetice sunt plătite la timp fără nici un fel de control intern;
b) facturile energetice lunare sunt comparate cu citirile (înregistrările) lunare ale aparatelor
de măsură montate la intrarea în conturul de bilanţ;
c) citirile (înregistrările) lunare sunt raportate la volumul activităţii din luna respectivă,
calculându-se un consum specific global de energie;
d) exista un sistem de achiziţie (nu neapărat automat) a datelor, care realizează cel puţin
săptămânal monitorizarea consumurilor energetice ale principalilor consumatori interni
şi raportarea acestora la partea care le revine din volumul activităţii;
e) este implementat şi funcţionează un sistem automatizat/informatizat de supraveghere şi
evaluare continuă a eficienţei utilizării energiei, eventual şi a altor resurse materiale,
sistem cunoscut în Marea Britanie sub denumirea de Monitoring & Targeting.

Concepţia şi modul de funcţionare a circuitului informaţional în interiorul conturului general de

bilanţ sunt definite de următoarele aspecte:
 modul şi frecvenţa de citire a aparatele de măsură;
 modul de transmitere a datelor citite sau înregistrărilor (pe formulare tip, prin semnale
electrice, printr-o reţea informatică etc.);
 modul de prelucrare a informaţiilor (model, algoritm, mărimi calculate etc.);
 conţinutul, frecvenţa întocmirii raportului (zilnic, săptămânal sau lunar) şi adresa (destinaţia)
sa;
 modul în care se iau deciziile privind îmbunătăţirea eficienţei energetice;

Atitudinea conducerii şi a restului personalului organizaţiei faţă de modul de utilizare a energiei

este reflectată de gradul de conştientizare, gradul de preocupare, calitatea şi eficacitatea
sistemului de monitorizare, modul de valorificare a rezultatelor astfel obţinute şi reacţia aşteptată

12
din partea fiecăruia dintre nivelurile de autoritate la mărimea şi evoluţia în timp a cheltuielilor cu
energia.

Din mai multe motive, este recomandabil ca această evaluare să fie făcută de către specialişti
aparţinând altei organizaţii, profilate pe servicii de consultanţa în acest domeniu de activitate.

După precizarea situaţiei iniţiale existente în interiorul organizaţiei, se trece la întocmirea unui
audit energetic preliminar. Acesta are de obicei la bază datele existente în evidenţele contabile
sau de altă natură ale organizaţiei. În cazul în care acestea nu sunt suficiente, ele pot fi
complectate cu rezultatele unor măsurători de scurtă durată (cel mult o săptămână), cu unele
estimări sau cu date de proiect.

Pe baza datelor disponibile pentru cel puţin ultimii 5 ani de activitate se stabilesc tendinţele
evoluţiei consumurilor şi se calculează unul sau mai mulţi indicatori sintetici de eficienţă (de
exemplu, consumul specific global anual de energie primară). Valorile obţinute sunt comparate
cu datele de proiect, cu realizările şi performanţele altor organizaţii având un profil similar de
activitate, cu valorile teoretice sau cu standardele în vigoare.

Auditul preliminar permite deci:

- stabilirea ordinului de mărime al consumului, defalcat pe tipuri de purtători de energie;
- obţinerea unor indicatori sintetici globali pe baza cărora organizaţia primeşte un
calificativ referitor la eficienţa cu care utilizează energia.

Valoarea indicatorilor realizaţi permite o primă evaluare globală a eficienţei energetice a

organizaţiei analizate. O astfel de evaluare nu permite însă stabilirea unor măsuri sau soluţii
concrete prin care se poate îmbunătăţi situaţia existentă.

Tot cu ocazia întocmirii auditului energetic preliminar se pot detecta unele deficienţe legate de
funcţionarea sistemului de măsură, transmitere şi prelucrare a informaţiilor, cum ar fi lipsa unor
aparate de măsură, lipsa unor informaţii privind anumite consumuri de energie, etc.

După corectarea şi complectarea sistemului informativ al organizaţiei se trece la colectarea

datelor şi întocmirea auditului energetic propriu-zis. În comparaţie cu auditul preliminar, acesta
include rezultatele prelucrării datelor măsurate, o evaluare a situaţiei pe baza indicatorilor de
eficienţă şi un set de propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea acestei situaţii.

Rezultatele obţinute în urma întocmirii auditului energetic propriu-zis permit identificarea

subsistemelor unde se consumă cea mai mare parte din energia intrată în conturul de bilanţ
general şi deci a zonelor care ar trebui monitorizate separat, denumite centre de consum
energetic (energy account center).

Definirea limitelor conturului centrelor de consum energetic se poate face atât pe criterii
tehnologice cât şi pe criterii administrative sau de altă natură. Pentru fiecare astfel de centru de
consum se măsoară şi se consemnează separat atât consumurile pe tipuri de purtători de energie
(vezi anexa 1) cât şi volumul activităţii. După definirea limitelor trebuie să urmeze atribuirea
responsabilităţilor pentru realizarea şi menţinerea eficienţei utilizării energiei în conturul
respectiv.

13
Calculul indicatorilor de performanţă realizaţi atât la nivel global cât şi la nivelul centrelor de
consum energetic permite evaluarea eficienţei energetice prin compararea lor cu câte o valoare de
referinţă. Evaluarea vizează de această dată atât ansamblul cât şi părţile lui componente, deoarece
gradul de detaliere al auditului energetic propriu-zis permite analiza fiecărui centru de consum în
parte. O astfel de analiză se finalizează cu un program care cuprinde acţiuni şi măsuri menite
să contribuie la creşterea eficienţei energetice.

După implementarea sistemului de tip Monitoring and Target Setting (M&T), identificarea
factorilor care influenţează semnificativ consumul de energie în raport cu conturul dat se face pas
cu pas. Aceşti factori pot fi volumul activităţii (exprimat printr-o cantitate măsurată fie la intrarea
fie la ieşirea din contur, prin timpul de lucru, etc.), parametrii fizici sau funcţionali care exprimă
calitatea activităţii, temperatura exterioară, etc. Numărul de variabile independente care
influenţează semnificativ consumul absolut sau specific de energie este diferit în funcţie de tipul
consumatorului şi de natura activităţii desfăşurate în interiorul conturului său de bilanţ.

Sistemul de urmărire şi evaluare continuă sau periodică a eficienţei energetice (M&T) este
conceput în aşa fel încât să se autoperfecţioneze pas cu pas, cu condiţia menţinerii constante a
interesului şi angajamentului factorului uman la toate nivelurile de autoritate.

Este sarcina responsabilului cu energia să menţină trează preocuparea conducerii şi a angajaţilor

pentru utilizarea eficientă a fiecăreia dintre formele de energie consumate. Caracterul continuu al
preocupării este esenţial în obţinerea de rezultate pozitive. Dacă eficienţa energetică face doar
obiectul unor campanii, eforturile făcute vor avea drept consecinţă rezultate nesemnificative sau
chiar vor rămâne fără rezultate.

În cazul particular al clădirilor în care nu se desfăşoară activităţi productive (birouri, şcoli,

spitale, magazine, locuinţe) şi nu este implementat un sistem de monitorizare şi evaluare continuă
a consumurilor tip M&T, întocmirea auditului energetic prezintă câteva aspecte specifice:
- durata perioadei între două audituri energetice succesive este mai mare (cel puţin trei
luni, un sezon sau chiar un an);
- principalul factor de influenţă al consumului total de energie este temperatura exterioară,
urmat de natura şi durata activităţii interioare;
- întocmirea auditului energetic este obligatoriu încredinţată unei companii specializate.

Rezultatele auditului energetic sunt prezentate sub forma unui raport. Acesta include în mod
obligatoriu şi un plan de măsuri pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice. Pentru fiecare poziţie
din acest plan auditorul întocmeşte un studiu de oportunitate sau prefezabilitate, care permite
stabilirea pe criterii economice a unui clasament sau a unor priorităţii de acţiune. Hotărârea finală
aparţine însă conducerii executive a organizaţiei, care va ţine seama de strategia generală şi
interesele de moment ale organizaţiei.

În cazul sistemelor tip M&T, auditul energetic este un instrument aplicat periodic, frecvenţa şi
conţinutul raportului fiind specifice fiecărui caz în parte. În majoritatea cazurilor raportul este
conceput în mai multe variante, fiecare fiind adresată unui alt nivel de competenţă (operator, şef
de departament, ingineri şef, director). Raportul prezintă situaţia în perioada analizată, exprimată
prin indicatori specifici activităţii şi nu include măsuri sau soluţii de îmbunătăţire a eficienţei.

14
2.4. ROLUL RESPONSABILULUI CU ENERGIA

Un responsabil cu energia (energy manager) poate avea iniţial aproape orice calificare, dar
statistica arată că cei mai mulţi au o pregătire tehnică superioară (ingineri, subingineri). Pe lângă
pregătirea de specialitate, persoana în cauză trebuie să fie energică, entuziastă, obiectivă, deschisă
la nou, fără păreri preconcepute şi să nu fie partizan al unor soluţii rutinate. El trebuie să fie
pregătit ca sfaturile şi părerile sale, oricât ar fi ele de potrivite şi de bune, să nu fie luate în seamă
sau să fie chiar respinse de către colegii, şefii sau subalternii săi.

Pentru a reuşi într-un astfel de domeniu, responsabilul cu energia trebuie să fie diplomat şi bun
psiholog, să ştie să găsească argumente potrivite pentru fiecare persoană cu care se află în dialog
şi să nu dezarmeze dacă nu are succes de prima dată. El trebuie să fie conştient că oamenii
renunţă greu la practici şi concepţii proprii şi nu acceptă uşor faptul că, prin acţiunile lor bine
intenţionate, au irosit ani de-a rândul energia sau alte resurse primare.

Obiectivele importante aflate în faţa unui responsabil cu energia sunt:

a) strângerea de informaţii şi date utile în domeniul eficienţei energetice;
b) obţinerea de sprijin din partea a cât mai mulţi angajaţi şi membrii ai conducerii
executive pentru acţiunea continuă de promovare a eficienţei energetice;
c) furnizarea unor sfaturi, soluţii şi informaţii tehnice către toate celelalte sectoare ale
organizaţiei în scopul eficientizării preluării, distribuţiei şi consumului energiei;
d) aprecierea efectelor măsurilor promovate de el în viitorul previzibil.

El trebuie să aibă iniţiativa montării aparatelor de măsură necesare şi (acolo unde se justifică) a
unui sistem informatizat de achiziţie, înregistrare şi prelucrare a datelor măsurate. Scopul
principal al unui astfel de sistem informaţional este acela de a arăta care sunt consumurile
energetice reale ale fiecărui subansamblu (secţie, clădire, linie tehnologică etc.). Ori de câte ori
este posibil, consumurile absolute de energie trebuie raportate la volumul activităţii de producţie
sau la numărul de grade-zile, stabilindu-se astfel un consum specific sau un alt indicator de
eficienţă energetică aferent fiecărui subansamblu astfel definit.

Pornind de la valorile astfel obţinute, responsabilul energetic împreună cu echipa lui

întocmeşte un raport care conţine o serie de propuneri şi care trebuie să răspundă la întrebări
precum:
 Cum şi cât poate fi redus consumul specific realizat?
 Este oare energia irosită în conturul analizat?
 Pot fi modificate concepţia sau specificaţiile proiectantului?
 Este oare propunerea practică şi eficientă economic în acelaşi timp?

Rezultatele analizei şi propunerile de îmbunătăţire trebuie aduse în cel mai scurt timp la
cunoştinţa tuturor celor care pot contribui efectiv la eficientizarea utilizării energiei.
Odată acceptate, propunerile responsabilului cu energia implică coordonarea eforturilor şi
cooperarea între nivelurile de competenţă şi autoritate (ierarhice) din organizaţia respectivă.
Puterea de decizie este absolut necesară în această acţiune, dar nu este însă şi suficientă.

15
De cele mai multe ori este recomandabilă înfiinţarea unei echipe, a unui "grup de acţiune" sau a
unui "comitet director" pentru domeniul eficienţei energetice, din care să facă parte un număr
minim de persoane, alese pe diverse criterii (competenţă, putere de decizie, autoritate şi nu în
ultimul rând popularitate în rândul salariaţilor), care să-l secondeze pe responsabilul cu energia în
acţiunile sale. Acesta nu trebuie să fie în mod obligatoriu conducătorul grupului, el fiind autorul
celor mai numeroase propuneri care se dezbat în cadrul grupului.

Grupul se întruneşte lunar pentru a analiza situaţia eficienţei energetice, situaţia unor investiţii în
desfăşurare sau rezultatele obţinute în urma unor măsuri de eficientizare. Grupul coordonează
toate acţiunile privind creşterea eficienţei energetice la nivelul organizaţiei. De asemenea, grupul
poate hotărî modalitatea în care salariaţii sunt informaţi de scopul, stadiul îndeplinirii, rezultatele
şi stimulentele pentru succesul acţiunilor de eficientizare. Modificarea sau adaptarea frecvenţei, a
modului de redactare, a conţinutului şi a beneficiarilor rapoartelor periodice pot fi de asemenea
hotărâte de către acest organism.

Dacă organizaţia este mare, este recomandabilă soluţia constând în mai multe astfel de echipe,
grupuri sau comitete, fiecare având atribuţii într-un anumit domeniu sau într-un anumit sector. În
acest caz, întâlnirile periodice vor avea loc la nivelul fiecărui departament sau domeniu.

Responsabilul cu energia şi echipa sa trebuie să fie în permanenţă la curent cu noutăţile tehnice în

domeniu (practici, tehnologii, echipamente, concepţii, realizări, furnizori). El va avea deci la
dispoziţie mica sa biblioteca care trebuie să conţină date privind produsul sau produsele realizate
de către organizaţia sa, fişe bibliografice sau manuale privind caracteristicile acestora şi
variantele existente ale tehnologiilor de fabricaţie, fişe şi prospecte primite din partea
producătorilor de echipamente din domeniul respectiv, publicaţii de specialitate în domeniul
managementului energiei (pentru Marea Britanie revista se numeşte Energy Management şi este
editată de către EEO), rapoartele unor conferinţe ştiinţifice şi tehnice, cursuri universitare etc.

Tot în scopul informării sale permanente, responsabilul cu energia trebuie să participe la

adunările asociaţiilor de ramură ale industriaşilor şi comercianţilor, ale celorlalţi responsabili cu
energia din sectorul său de activitate şi la alte asemenea acţiuni promovate de către Guvern prin
Departamentul Energiei sau Departamentul Mediului.

În ciuda previziunilor disponibile pe termen scurt sau mediu, viitorul poate aduce creşteri ale
preţurilor, penuria sau chiar dispariţia temporară de pe piaţă a unui anumit purtător de energie
care nu au fost prevăzute. Efectele unor asemenea fenomene asupra competitivităţii oricărei
organizaţii industriale pot fi dezastruoase. De aceea, responsabilul cu energia trebuie să aibă
pregătite din timp pentru astfel de situaţii soluţii (scenarii) alternative privind alimentarea cu
energie a conturului avut în grijă. Orice proiect de investiţii al organizaţiei trebuie, din acelaşi
motiv, să aibă şi acordul responsabilului cu energia.

Succesul sau eşecul unui asemenea demers depind în primul rând de angajamentul real al
conducerii executive, dar şi de modul în care angajaţii şi chiar sindicatele resimt necesitatea şi
caracterul său permanent. Existenţa unui plan de măsuri de conservare a energiei, indiferent cât
este el de bine conceput, nu constituie sfârşitul ci doar începutul acţiunii. Angajaţii nu vor
înţelege dintr-o dată care este rolul lor în acest demers. Toţi vor trebui să fie determinaţi şi
motivaţi pentru îndeplinirea planului, ajungând să conştientizeze faptul că economisirea energiei

16
contribuie la profitabilitatea activităţii organizaţiei, deci la siguranţa locului de muncă, la
creşterea salariilor dar şi la prezervarea mediului înconjurător.

Rolul responsabilului cu energia nu este să economisească energia el însuşi, ci să-i încurajeze, să-
i stimuleze şi să-i convingă pe ceilalţi să o facă.

2.5. MOTIVAREA ŞI PREGĂTIREA PERSONALULUI PENTRU ECONOMISIREA

ENERGIEI

Pentru o perioadă lungă de timp, personalul angajat în întreprinderile industriale a neglijat

eficienţa cu care era utilizată energia. Unul dintre motive a fost preţul redus al resurselor
energetice. Creşterea preţului petrolului pe piaţa mondială a condus de fiecare dată la
introducerea unor tehnologii noi, din ce în ce mai eficiente. În ultimul timp, experienţa a dovedit
că se pot obţine rezultate semnificative în direcţia creşterii eficienţei energetice la nivelul
organizaţiilor şi printr-o implicare activă a personalului.

Oricât de sofisticat ar fi echipamentul utilizat sau oricât de exactă ar fi informaţia utilizată, dacă
operatorii nu îşi schimbă atitudinea şi modul în care privesc importanţa energiei, cantităţi
importante de energie vor fi risipite în continuare. Maşinile vor fi funcţiona în gol, citirile
contoarelor nu vor fi luate în considerare, luminile vor fi lăsate aprinse, robinetele, uşile şi
ferestrele vor fi uitate deschise. Din aceste motive, un management eficient al energiei necesită o
implicare activă a întregului personal al organizaţiei.

Pentru a putea obţine sprijinul celor angajaţi în diverse activităţi în care se utilizează energie,
responsabilul cu energia trebuie să-i încurajeze pe aceştia, să-i facă să se simtă utili şi importanţi
în acţiunea de implementare a măsurilor de creştere a eficienţei energetice, mândri de rezultatele
muncii lor. Tot responsabilului cu energia îi revine şi sarcina de a crea condiţiile pentru ca
personalul să se poată perfecţiona. Trebuie spus că economisirea energiei nu este o activitate
interesantă sau entuziasmantă pentru cei mai mulţi dintre angajaţi, dar poate fi transformată într-
un scop comun. Mulţi oameni nu sunt preocupaţi de economisirea energiei, dar sunt interesaţi ca
realizările personale sa le fie recunoscute. Responsabilul cu energia trebuie să fie şi un bun
psiholog, capabil să găsească posibile motivaţii pentru fiecare persoană angrenată în planul său
de creştere a eficienţei energetice.

Prin intermediul responsabilului cu energia, conducerea organizaţiei trebuie să asigure două

aspecte importante care conduc la creşterea interesului angajaţilor:
- sensibilizarea acestora în legătură cu caracterul de resursă epuizabilă al energiei,
simultan cu costul tot mai mare al acesteia;
- sublinierea posibilei degradări a mediului înconjurător ca urmare a generării şi utilizării
energiei.

Motivarea personalului şi dorinţa de participare tinde să crească dacă sunt considerate

următoarele aspecte:
- oferirea posibilităţii de a participa la luarea deciziilor care îi afectează direct;
- informarea corectă asupra realităţilor, problemelor şi motivelor ce au generat anumite
decizii;

17
 - delegarea responsabilităţii asupra modului în care angajaţii îşi duc la îndeplinire
sarcinile de serviciu;
- acordarea recunoaşterii pentru contribuţia personală a fiecăruia;
- acordarea unor recompense sau altor stimulente pentru efortul deosebit al angajaţilor;
- asigurarea că personalul înţelege corect care sunt urmările unor eşecuri în îndeplinirea
obiectivelor stabilite.

Pe lângă planificarea şi administrarea activităţii, managementul implică şi o relaţie între oameni.

Aceasta trebuie să se bazeze pe stabilirea clară a responsabilităţilor la toate nivelurile de
autoritate. Toată lumea trebuie să înţeleagă dreptul şi îndatorirea managerului de a lua în final
decizia. Nu toate propunerile angajaţilor pot fi puse în aplicare automat, dar fiecare sugestie
trebuie să fie luată în discuţie, iar cel care a propus-o trebuie să primească un răspuns. Prin
adoptarea acestui mod corect, transparent şi eficient de abordare, angajaţii se vor simţi încurajaţi
să se implice şi să-şi prezinte ideile lor. După ce decizia finală a fost luată, trebuie să se aducă la
cunoştinţă numele celor care au contribuit prin ideile şi sugestiile lor la acesta. În unele cazuri,
angajaţii pot fi lăsaţi să hotărască cum vor proceda pentru punerea în aplicare a acelei decizii.

Personalul de conducere trebuie să asigure comunicarea continuă cu angajaţii din subordine, să

stimuleze ideile, sugestiile sau criticele acestora. Acest lucru nu trebuie să includă obligatoriu
recompense materiale. Se poate obţine o bună stimulare a angajaţilor şi prin:
- solicitarea părerilor angajaţilor privind modul cum ar putea ei contribui la reducerea
risipei de energie;
- stabilirea de către angajaţi a unor stimulente şi recompense pentru rezultate bune;
- evidenţierea, recunoaşterea meritelor şi mulţumiri publice.

Adoptând o astfel de atitudine, conducerea organizaţiei şi responsabilul cu energia transferă

sarcinile pur inginereşti şi administrative pe un plan superior de management al resurselor
materiale şi umane.

Creativitatea este un alt element important ce în activitatea de conştientizare privind valoarea şi

necesitatea economisirii energiei. Deoarece ideile şi soluţiile sunt specifice unei anumite
organizaţii, unei anumite situaţii sau unui anumit context, este necesar un flux constant de noi
iniţiative. Programele de motivare a personalului sunt eficiente pe termen lung doar dacă
recompensele sunt înlocuite periodic cu unele noi şi la fel de stimulative.

Spre exemplu, mecanicii de la British Rail au fost îndemnaţi să folosească o tehnică denumită
frânare regenerativă, care permite reducerea consumului de energie, respectiv a cheltuielilor cu
energia. Economia pentru un tren a fost estimată până la 7500 GBP.

Aplicarea eficientă a acestei tehnici implică concentrare şi aptitudini deosebite din partea
mecanicului. Angajamentul acestuia poate fi obţinut doar dacă el este convins de beneficiile
reale, cum ar fi mândria pentru îndemânarea lui şi satisfacţia contribuţiei la realizarea unu mediu
mai curat. Dar toate acestea nu au fost de ajuns. Pentru obţinerea unor rezultate deosebite, a fost
nevoie de adăugarea unor beneficii personale tangibile. BR a oferit excursii plătite din economiile
rezultate în urma aplicării acestei tehnici pentru copii cu handicap ai mecanicilor, iar acest lucru a
condus la un interes şi o cooperare fără precedent a mecanicilor pentru economisirea energiei.

18
In 1991, grupul Rover a iniţiat la una din întreprinderile sale, un programe de reducere a
cheltuielilor cu energia, care avea ca obiectiv economisirea a 1 milion GBP în doar şase luni, fără
investiţii de capital. Programul a constat din:
- formarea unei echipe energetice în întreprindere;
- o campanie de publicitate;
- o competiţie;
- publicarea unor rapoarte privind realizările şi obiectivele propuse;
- utilizarea mijloacelor existente de comunicare.

Partea cea mai importantă a costului programului a reprezentat-o pregătirea şi editarea unui
buletin informativ de 6 pagini care a fost distribuit la cei 16000 de angajaţi. Această activitate a
costat 7200 GBP, ceea ce a condus la o durată de recuperare practic neglijabilă.

Primul pas a fost crearea echipei energetice, condusă de directorul de producţie şi formată din 15
membrii. Încă de la începutul programului s-a observat că succesul depinde de implicarea a cât
mai multor angajaţi. Numărul sugestiilor primite în prima lună a programului a depăşit pe cel
reprezentând numărul sugestiilor primite pe parcursul anului anterior.

Un element cheie l-a reprezentat obţinerea unor economii cât mai repede posibil, lucru care a
condus la atingerea obiectivului iniţial înainte de termenul de şase luni.

Programele de motivare a angajaţilor s-au dovedit opţiuni cu risc redus în managementul energiei
şi au condus la rezultate semnificative.

Sensibilizarea angajaţilor în legătură cu utilizarea raţională a energiei se poate face prin buletine,
afişe, scrisori şi alte mijloace publicitare. Spre deosebire de acestea, instruirea poate fi potrivită
pentru grupuri de angajaţi care au o influenţă mai mare în utilizarea energiei.

În general, instruirea personalului implică eforturi şi costuri mai mari decât programele de
motivare. De aceea, de cele mai multe ori, întreprinderile recurg la programe de pregătire a
angajaţilor numai după ce au obţinut toate efectele pozitive posibile ca urmare a motivării
angajaţilor.

În unele cazuri, întreprinderea a investit masiv în tehnologii noi, eficiente şi acum se

concentrează pe obţinerea de economii de energie prin angajaţii săi. În alte cazuri, organizaţia nu
dispune de fonduri pentru investiţii în echipamente noi şi, prin urmare, singura opţiune o
reprezintă angajaţii săi. În ambele cazuri, aceştia necesită cunoştinţe care să le permită obţinerea
rezultatelor dorite.

Programul de pregătire a angajaţilor trebuie să fie inclus în strategia de management energetic a

întreprinderii. În plus, aspectele legate de cultura internă a întreprinderii trebuie luate în
considerare. Cultura unei întreprinderi cuprinde misiunea acesteia, practicile de muncă, etica,
stilul de conducere şi va modela felul în care funcţionează întreprinderea. De exemplu, într-o
întreprindere în care se utilizează un sistem informativ de management este uşor să fie introdus
un sistem de M&T. Într-o situaţie opusă, într-o întreprindere unde nu se pune preţ pe instruire în
general, va fi foarte greu să convingi conducerea de necesitatea pregătirii personalului pentru
economisirea energiei. În acest context, este vital ca în fiecare caz în parte să fie identificate

19
oportunităţile şi obstacolele legate de eficienţa energetică. Se va putea astfel identifica cel mai
potrivit tip de instruire, conţinutul acesteia şi metodele de pregătire.

Procesul de instruire poate fi separat în două faze. Iniţial se desfăşoară un program de pregătire
pe mai multe luni cu un număr redus de angajaţi, urmat de aplicarea unei strategii de integrare a
instruirii energetice în sistemele existente ale întreprinderii, prin includerea unor aspecte specifice
în fişele posturilor, aprecierile periodice etc. Se va asigura astfel acoperirea continuă a pregătirii
în domeniul energetic. Pentru a realiza un program de pregătire eficient şi din punct de vedere
economic, sfera de acoperire a acestuia va fi analizată în corelaţie cu costurile implicate.

Pentru întreprinderi mari poate fi justificată organizarea unui departament intern de instruire.
Tendinţa este însă de a solicita serviciile unor consultanţi externi întreprinderii. Motivul principal
ar fi lipsa resurselor de personal şi a cunoştinţelor necesare. Manageri energetici capabili pot să
nu fie la fel de buni instructori. În plus, venind din afara culturii întreprinderii, instructorii pot
induce mai uşor schimbarea decât ar putea să o facă personalul propriu al întreprinderii.

Selectarea instructorilor trebuie făcută pe baza evaluării a două aptitudini foarte importante
pentru prezentarea eficientă a pregătirii energetice:
 cunoştinţele tehnice, dobândite prin experienţă proprie, pentru a evita lipsa de credibilitate a
instructorului;
 calităţile de comunicare, care pot depăşi bariera conservatorismului funciar, care în multe
cazuri vizează aspecte umane şi nu tehnice.

Realizarea unei instruiri în domeniul energetic se poate descrie prin următoarele etape:
a) analizarea cerinţelor pentru instruire, care oferă informaţii referitoare la cine necesită
pregătirea şi care sunt domeniile vizate;
b) stabilirea obiectivelor, care vor ghida instructorul pe parcursul pregătirii şi vor arăta
cursanţilor ce se cere de la ei la încheierea cursurilor;
c) trasarea conţinutului pregătirii;
d) selectarea metodelor de instruire adecvate;
e) desfăşurarea instruirii, etapă care trebuie corelată cu pregătirea anterioară a cursanţilor, scopul
cursului, materialele şi metodele utilizate la prezentare;
f) evaluarea instruirii.

a) Analiza cerinţelor pentru instruire este o etapă importantă pentru că le influenţează pe toate
celelalte. Fiecare membru al organizaţiei este un utilizator de energie, într-o măsură mai mică sau
mai mare. În consecinţă, un aspect important se referă la selectarea pentru instruire a acelor
angajaţi care ar putea obţine cele mai mari efecte economice.

Este necesar uneori să se realizeze un număr de cursuri cu obiective, conţinut şi metode diferite,
care să vizeze funcţii specifice. În acest caz este utilă construirea unei matrice ‘cine necesită ce’.
Această matrice permite identificarea numărului de angajaţi şi ce funcţii prezintă cel mai mare
potenţial de economisire a energiei.

20
b) Pentru a desfăşura o pregătire eficientă trebuie identificate sarcinile specifice ale personalului
instruit. Obiectivele de instruire trebuie exprimate din punctul de vedere al cursanţilor, pentru că
ele reprezintă ce trebuie să fie capabili aceştia să facă după terminarea pregătirii.
Spre exemplu, obiectivele unui curs de operare a cazanelor pot fi:
- menţionarea motivelor pentru menţinerea unei arderi eficiente;
- enunţarea tipurilor şi compoziţiei combustibililor;
- prezentarea modului de ardere a combustibililor şi necesitatea excesului de aer;
- enunţarea produşilor de ardere şi a pierderilor de căldură la cazan;
- enunţarea metodelor de calcul a randamentului brut şi net şi ce reprezintă acestea;
- manevrarea unor instrumente portabile de analiză a gazelor de ardere.

c) Conţinutul programului de instruire va rezulta ca urmare a stabilirii unor obiective clare şi

concise pentru program. Acesta trebuie să include tot ce este necesar cursanţilor pentru a putea
atinge obiectivele stabilite. În acest scop, instructorii trebuie să privească conţinutul din
perspectiva cursanţilor, pentru a se asigura că nu este nici prea simplu nici prea avansat.
Programa cursului va preciza, de asemenea, timpul necesar pentru atingerea obiectivelor, pentru a
se evita tendinţa unor instructori de a prezenta cât mai multe aspecte, lucru ce poate conduce la o
prezentare grăbită sau sumară.

d) Specialiştii sunt de acord că oamenii învaţă mai repede dacă sunt implicaţi direct într-un fel în
procesul de pregătire, prin discuţii în grupe mici, interpretări a diverse roluri de angajaţi, proiecte
de grup sau individuale, sesiuni de întrebări şi răspunsuri etc.

Utilizarea unei varietăţi de metode şi mijloace asigură un grad ridicat de interes al cursanţilor şi
permite instructorului să aprecieze modul în care aceştia reacţionează în diverse situaţii.

e) Desfăşurarea instruirii depinde de o serie de factori ce includ nivelul de pregătire a cursanţilor,

scopul cursului, materialele şi metodele prevăzute de curs. Numărul cursanţilor nu trebuie să fie
prea mare pentru a permite interacţiunea, dar nici prea mic pentru a permite utilizarea unor
metode, cum ar fi discuţiile de grup. Un număr de 8-14 cursanţi asigură desfăşurarea optimă a
cursului.

Cercetări recentă arată că oamenii reţin mai repede informaţiile pe care le asociază atât cu
imagini cât şi cu sunet. De aceea, instrumentele vizuale, precum graficele, pot clarifica mult mai
uşor o informaţie decât simpla prezentare verbală.

f) Deşi evaluarea în cadrul cursului implică efort şi timp consumat, este importantă pentru a
stabili dacă cursul a fost util. Aceasta arată utilizatorului de energie dacă pregătirea este o
componentă utilă a strategiei energetice, dacă a atins obiectivele stabilite şi dacă nu sunt alte
mijloace de a obţine rezultatele cerute. În plus, evaluarea oferă instructorului o măsură a nivelului
său în pregătirea şi desfăşurarea programului de instruire. Există o mare diversitate de
instrumente de evaluare a eficienţei instruirii, printre care sunt chestionare de evaluare, planuri de
acţiune, teste şi examene, observaţii ale managerilor, monitorizarea şi evaluarea continuă a
eficienţei energetice.

21
HIP Ltd. este o întreprindere mică care realizează produse specifice pentru industriile de
autovehicule şi aerospaţială. O analiză a cheltuielilor cu energia a condus la concluzia că sunt
posibile economii printr-un management mai bun al energiei.

Directorul de producţie a urmat un curs cu durata de o săptămână de pregătire în managementul

energiei electrice. Cursul a fost prezentat de către 12 consultanţi cu experienţă şi a vizat:
- creşterea sensibilizării privind energia;
- oferirea informaţiilor necesare pentru evaluarea situaţiei existente;
- îmbunătăţirea eficienţei energetice.

Aspectele prezentate au fost:

- monitorizarea şi evaluarea continuă a eficienţei energetice;
- tarifarea energiei electrice;
- managementul sarcinii;
- iluminatul eficient;
- colectarea si transmisia datelor;
- transferul de căldură în procese;
- recuperarea căldurii.

O concluzie importantă a acestui curs a fost necesitatea înţelegerii corecte a facturilor de energie
electrică şi consecinţele nivelului factorului de putere.

Economia anuală de energie a condus la reducerea costului cu energia cu 5300 GBP fără investiţii
suplimentare, astfel încât cheltuiala de 400 GBP pentru curs a fost recuperată în mai puţin de 4
săptămâni. Economiile obţinute au fost investite în echipamente de corectare a factorului de
putere (cost de investiţie 9400 GBP) care a produs economii de 9400 GBP/an. În etapa următoare
s-a decis utilizarea mai eficientă a luminii naturale, care a implicat o investiţie de 6000 GBP şi a
condus la economii de 1500 GBP/an.

Tehnicile mai bune de management al energiei şi negocierea unui tarif mai favorabil a condus la
o reducere a preţului mediu pentru energia electrică de la 80 GBP/MWh la 50 GBP/MWh.

Managementul energiei a stimulat şi examinarea costului cu apa pentru întreprindere, fapt ce a

dus la reducerea la jumătate al acestuia.

Combinaţia realizată prin utilizarea unui echipament nou mai performant şi printr-un
management mai bun al energiei a condus la reducerea consumului specific de energie cu 25 %.
HIP a putut reduce astfel preţul pentru produsele sale şi şi-a crescut productivitatea şi cota de
piaţă.

3. AUDITUL ENERGETIC

Auditul energetic este o componentă fundamentală şi în acelaşi timp un instrument de lucru al

oricărui program de acţiune având ca obiectiv economisirea energiei. Procedură complicată,
uneori chiar meticuloasă, dar absolut necesară, întocmirea unui audit energetic permite în final

22
obţinerea unei imagini accesibile a modului în care fluxurile de purtători de energie intră, se
distribuie, se transformă şi se consumă în interiorul conturului de bilanţ.

Auditul energetic pune în evidenţă schimburile cu exteriorul, schimburile între părţile care
alcătuiesc subiectul analizei şi modul în care sunt în final valorificate resursele preluate din
exterior. Sunt astfel identificate punctele unde se manifestă ineficienţa, precum şi mărimea
pierderilor cauzate de aceasta. Se constituie astfel baza viitoarelor decizii având drept scop
eficientizarea energetică a întregului sistem, care pot consta în reorganizări, raţionalizări,
îmbunătăţiri, modernizări, retehnologizări etc.

Este evident faptul că atât eforturile de identificare a punctelor de ineficienţă cât şi baza de
stabilire a unei strategii pe termen mediu prin intermediul planului de măsuri de conservare a
energiei vor avea o eficacitate cu atât mai mare cu cât analiza eficienţei energetice pe bază de
bilanţ este mai detaliată.

Auditul energetic preliminar este întocmit de regulă pornind de la ipoteza că întreg sistemul
analizat este o "cutie neagră". Nu se iau deci în considerare nici componenţa şi structura
sistemului, nici relaţiile şi interdependenţele între subsistemele care îl compun. Intrările, ieşirile şi
indicatorii de eficienţă se definesc numai în raport cu conturul general al obiectivului în
ansamblul său.

Atunci când, pentru obiectivitate, auditului preliminar urmează să fie întocmit de cineva din afara
organizaţiei respective, datele cerute pentru întocmirea sa sunt următoarele:
1. Numele şi adresa organizaţiei (firmei, companiei, întreprinderii);
2. Natura activităţii sau activităţilor organizaţiei (aspecte calitative);
3. Statutul juridic şi comercial (forma de organizare, forma de proprietate, sectorul de
activitate, tipul afacerii etc.);
4. Numele, funcţia şi adresa persoanei de legatură (telefon, fax, e-mail);
5. Numărul angajaţilor;
6. Programul de lucru (zilnic, săptămânal, lunar, anual, număr de schimburi etc.);
7. Istoricul consumurilor de energie pe o anumită perioadă (cel puţin pentru ultimii 5 ani
de activitate);
8. Factura energetică anuală detaliată pentru ultimul an financiar;
9. Oricare alte date disponibile, brute sau prelucrate, privind consumurile absolute şi
specifice de energie ale organizaţiei pentru ultimul an financiar (provenind din sistemul
propriu de monitorizare);
10. Date privind volumul activităţii organizaţiei pentru aceeaşi perioadă de timp.

Formularele tip recomandate de către autori pentru transferul şi prelucrarea datelor numerice
necesare întocmirii auditului energetic preliminar sunt prezentate în anexa 1.

Un istoric al consumurilor energetice din ultimii 5 sau chiar 10 ani de activitate este necesar
pentru estimarea (extrapolarea) tendinţelor pentru momentul actual sau chiar pentru viitorul
apropiat. Aceste date provin din evidenţele contabile ale organizaţiei, care înregistrează facturile
energetice la capitolul cheltuieli. Ele permit calcularea unor indicatori globali (de obicei
consumuri specifice de energie, cumulate sau separate) pe baza cărora se pot compara rezultatele
obţinute de către organizaţia analizată cu valorile de proiect, cu rezultatele altor organizaţii

23
aparţinând aceluiaşi segment de activitate, cu standardele în vigoare, cu valorile minime teoretice
ale consumurilor specifice de energie. Aceşti indicatori au de asemenea şi avantajul că nu sunt
influenţaţi de modificări ale valorilor absolute ale consumurilor de energie care nu sunt legate de
eficienţa energetică (modificări în structura producţiei, extinderea activităţii).

Auditul energetic propriu-zis conţine cu atât mai multe detalii cu cât sistemul analizat este mai
complex. Spre deosebire de auditul energetic preliminar, acesta include, acolo unde este cazul,
toate informaţiile legate de componentele sistemului analizat. El poate rezulta ca o sumă a
efectelor fiecăreia dintre aceste componentele şi permite evaluarea eficienţei fiecăreia dintre ele
în parte, precum şi oportunitatea eventualelor schimburi între aceste componente.

Trebuie precizat faptul că auditul energetic nu este un bilanţ sau o sumă de bilanţuri
energetice. În cadrul auditului se poate recurge la bilanţ ori de câte ori este necesară
verificarea indicaţiei unui aparat de măsură sau în cazurile în care, din diverse motive,
anumite mărimi de intrare sau de ieşire nu se măsoară. În celelalte situaţii, întocmirea
auditului se face pornind de la indicaţiile aparatelor de măsură, în special ale celor care
constituie şi baza de facturare.

Evaluarea eficienţei energetice a unui contur dat nu necesită în mod normal întocmirea unui
bilanţ energetic complect, ci doar o sumă a termenilor care intră în mod organizat şi contra
cost în conturul dat. Ieşirile prezintă interes doar în măsura în care ele intră în categoria res
iar potenţialul lor energetic, corect determinat sau estimat, poate fi valorificat în interiorul sau
în exteriorul acestui contur în condiţii de eficienţă economică.

Întocmirea auditului energetic propriu-zis implică un inventar al surselor de alimentare cu

purtători de energie exterioare sistemului, care trebuie să conţină cel puţin următoarele informaţii:
a) tipul şi caracteristicile purtătorului de energie;
b) caracteristicile cererii de energie acoperite de către sursa externă;
c) tariful actual stabilit prin contractul de livrare şi tarifele alternativele disponibile;
d) alte aspecte legate de statutul, amplasarea şi capacitatea sursei externe, de condiţiile de
livrare stabilite prin contract.

În interiorul conturului analizat se întocmeşte un inventar al consumatorilor finali de energie,

organizaţi sau nu pe centre de consum energetic, precum şi un inventar al transformatorilor
interni de energie. Inventarul consumatorilor finali trebuie să pună în evidenţă următoarele
aspecte:
a) natura activităţii sau procesului tehnologic care primeşte fluxul de energie;
b) tipul, parametrii şi sursa din care provine fiecare flux purtător de energie;
c) legăturile tehnologice cu alţi consumatori finali şi consecinţele acestora asupra cererii de
energie;
d) caracteristicile cererii de energie, pentru fiecare tip de purtător de energie;
e) natura şi potenţialul resurselor energetice secundare disponibilizate din motive
tehnologice.

Transformatorii interni de energie (centrale termice, centrale electrice de termoficare, staţii de aer
comprimat, staţii de pompare etc.) alimentează de obicei mai mulţi astfel de consumatori finali.
Pentru fiecare transformator intern de energie se recomandă a fi specificate următoarele aspecte:

24
 a) natura, sursa şi caracteristicile fluxurilor de energie care intră;
b) tipul transformării suferite, randamentul realizat, alte caracteristici tehnice;
c) natura, capacitatea şi parametrii fluxului de energie direct utilizabilă;
d) consumatorii sau centrele de consum alimentate;
e) modalitatea de alimentare a consumatorilor şi consecinţele ei (direct, prin intermediul
unei reţele de distribuţie etc.);
f) natura, potenţialul energetic şi impactul asupra mediului al fluxurilor de energie
evacuate în atmosfera.

Modul de întocmire, gradul de detaliere şi modul de exprimare a mărimilor prezentate şi calculate

depind de scopul auditului şi trebuie să fie pe înţelesul celui căruia îi este destinat.

Auditul energetic, întocmit pe baza datelor conţinute în facturile de plată a energiei, poate conţine
mărimi exprimate fie în unităţi fizice de energie (GJ, MWh) fie în unităţi monetare (lei, dolari).
Trebuie subliniat faptul că exprimarea valorică a termenilor auditului are mai multă relevanţă şi
este accesibilă şi unor persoane fără pregătire tehnică. Prin exprimarea valorică se urmăreşte de
obicei evidenţierea unor indicatori sintetici de eficienţă de natură economico-financiară cum ar fi:
- cheltuielile specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii;
- ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
- costul pierderilor de energie (costul ineficienţei sau/şi al nerecuperării res).

Aprecierea eficienţei energetice se face prin compararea indicatorilor calculaţi pe baza datelor
astfel obţinute cu câte o valoare de referinţă. După evaluarea conturului analizat, auditorul trebuie
să prezinte în mod obligatoriu un plan sau un program de măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei,
care să includă costurile aferente şi economiile estimate.

3.1. APARATE DE MĂSURĂ

Aparatele de măsură constituie componentele cele mai importante ale sistemului informaţional
intern. Mărimile fluxurilor de energie au dimensiunea de putere (W, kW, MW, GW) sau de
energie (J, kJ, MJ, GJ, Gcal etc.), conţinutul lor de energie fiind în general legat de debitul sau
cantitatea de material purtător de energie. De aceea, cele mai multe mărimi măsurate sunt debite
sau cantităţi de substanţă. Dacă măsurarea cantităţilor sau debitelor de substanţe solide se face
mai ales prin cântărire, pentru substanţele fluide există diverse alte metode care asigură precizia
necesară.

Energia electrică intrată într-un contur de bilanţ este măsurată indirect cu voltmetre şi
ampermetre sau direct cu wattmetre. Aparatele sunt montate fie direct pe circuitele de forţă fie
indirect, prin intermediul transformatoarelor de măsură. Ele sunt simple, precise (cu condiţia
dimensionării corespunzătoare a transformatoarelor de măsură), relativ ieftine şi uşor de întreţinut
şi verificat. Pe piaţa mondială, un astfel de aparat costă între 200 şi 250 USD. Montarea lor se
poate face rapid şi nu necesită întotdeauna oprirea alimentării cu energie în aval.

Debitmetrele pentru fluide prezintă o mare diversitate de modele, având la bază mai multe
principii de funcţionare şi uneori mai multe soluţii derivând dintr-un singur astfel principiu. Cele
mai cunoscute tipuri de debitmetre de fluide sunt următoarele:

25
 - cu diafragme sau alte dispozitive de strangulare (ajutaj, tub Venturi);
- cu turbină;
- tip Vortex;
- electromagnetice;
- cu ultrasunete;
- contoare volumetrice.
Unele fluide necesită măsurarea simultană a altor parametrii (presiune, temperatură etc.), pe baza
cărora se determină corecţii ale debitului măsurat cu debitmetrul.

Fiecare dintre debitmetrele amintite mai sus prezintă avantaje şi dezavantaje, fiind mai potrivite
decât altele în anumite situaţii pentru anumite fluide. Compoziţia chimică a fluidelor şi
comportarea lor la contactul cu materialele din care sunt construite aparatele influenţează tipul şi
amplasarea unui aparat de măsură.

Pentru măsurarea debitelor de combustibil gazos se recomandă debitmetrele cu diafragmă, cu

turbină şi contoarele volumetrice. Costul informativ al unui astfel de aparat de măsură depinde şi
de diametrul conductei pe care se amplasează:

Tabelul 3.1
Costul informativ al debitmetrelor pentru combustibil gazos
Tipul aparatului de Diametrul conductei (mm)
măsură a debitului 25 50 80
Cu turbina 1200 USD 1800 USD
Cu diafragma 200 USD 800 USD

Pentru măsurarea debitelor de abur se recomandă debitmetrele cu diafragmă şi cele tip Vortex.
Ele sunt scumpe deoarece necesită instalaţii anexe pentru evacuarea condensatului. Costul lor
este cuprins între 2500 şi 10000 USD, în funcţie de mărime.

Pentru măsurarea debitelor de apă sunt recomandate aproape toate tipurile de debitmetre.
Temperatura maximă acceptabilă la intrarea în aparat este de 40oC. Costul unui astfel de aparat
este cuprins între 200 şi 600 USD şi creşte cu peste 50% în cazul în care temperatura apei este
mai mare. Costul unui debitmetru electromagnetic poate ajunge până la 2000 USD.

Pentru măsurarea debitelor de aer comprimat se recomandă debitmetrele cu diafragmă sau alt
organ de strangulare, cu turbină şi tip Vortex.

Contoarele de căldură sunt agregate complexe care integrează indicaţiile unui debitmetru şi a
doua termometre. Precizia lor depinde de precizia debitmetrului şi de mărimea diferenţei de
temperatură între intrarea şi ieşirea agentului termic din conturul respectiv. Costul este relativ
ridicat şi anume 2000 - 5000 USD, în funcţie de mărimea consumului şi natura agentului termic.

Instalarea corectă a aparatelor de măsură este importantă deoarece ea poate influenţa atât precizia
măsurării cât şi fiabilitatea aparatului.

26
Legătura între aparatele de măsură şi centrul de colectare şi prelucrare a datelor măsurate se poate
realiza în mai multe feluri:
- indicaţiile aparatului de măsură sunt citite de către un operator, înscrise pe o fişă tip şi
transmise sub această formă la centrul/locul de prelucrare unde sunt descărcate manual;
- unul sau mai multe aparate de măsură sunt cuplate cu un sistem portabil de achiziţie a
datelor, care după depăşirea capacităţii sale de înmagazinare este înlocuit cu alt aparat şi
dus de către un operator la centrul de prelucrare pentru descărcare automată;
- în întregime automat.

Numărul şi calitatea aparatelor de măsură aflate iniţial în dotarea unei organizaţii este
proporţional cu interesul manifestat pentru eficienţa energetică.

Experienţa acumulată în Marea Britanie arată că, într-o primă etapă de analiză a sistemului
informaţional intern, prin suplimentarea raţională a numărului de aparate de măsură se obţin
economii de circa 3 - 7 % din factura energetică iniţială a organizaţiei. Aceste cifre sunt luate de
obicei în calcul la stabilirea sumei totale pe care organizaţia este dispusă să o cheltuiască pentru
îmbunătăţirea sistemului său de măsură şi transmitere a informaţiilor.

Monitorizarea consumurilor de purtători de energie (combustibili, energie electrică şi termică,

apă industrială, aer comprimat) nu constă doar în simpla măsurare/înregistrare a cantităţilor şi
eventual a parametrilor de livrare în scopul facturării. Frecvenţa citirilor, tipul înregistrărilor şi
eventual concepţia sistemului automat de achiziţie şi transmitere a datelor trebuie adaptate atât
necesităţilor controlului facturării cât şi analizei periodice (ciclice) a evoluţiei consumului de
energie în raport cu principalii factori de influenţă.

Trebuie subliniat încă de la început faptul că numărul şi calitatea aparatelor de măsură, precum şi
prezenţa şi complexitatea sistemului automat în care acestea sunt integrate nu pot înlocui lipsa de
preocupare şi de organizare a factorului uman pentru urmărirea, analiza evoluţiei consumurilor
energetice şi în final reacţia de autoreglare.

Nici cel mai evoluat sistem informatic off-line nu produce de la sine economii de energie. Un
responsabil cu energia care dă dovadă de iniţiativă şi competenţă poate apela la metode
aproximative (deductive sau estimative) acolo unde nu dispune de aparate de măsură. El poate
obţine rezultate bune şi cu un sistem manual de citire, transmitere şi prelucrare a informaţiilor.
Importantă este însă existenţa unui angajament la toate nivelurile de competenţă şi autoritate ale
organizaţiei pentru utilizarea şi valorificarea acestor informaţii.

Instalarea unor noi aparate de măsură şi/sau conectarea lor la o reţea de achiziţie automată poate
fi realizată fie cu forţe proprii, fie de către o companie specializată. Dezvoltarea întregului sistem
informaţional al organizaţiei trebuie gândită în perspectivă şi trebuie să se integreze în strategia
generală.

TEMPERATURA

Temperatura termodinamică este o mărime fizică de stare care caracterizează gradul de încălzire
al unui corp. Temperatura reprezintă o măsură a agitaţiei moleculare a corpului, respectiv a
energiei sale cinetice.

27
Aparatul care măsoară temperaturi se numeste termometru.

Temperatura şi unităţile de măsură pentru temperatură sunt definite în standardul „Scări

internaţionale de temperatură din 1990”, adoptat de Comitetul Internaţional pentru Greutăţi şi
Măsuri în 1990.

Unitatea de măsură a temperaturii termodinamice în Sistemul Internaţional de unităţi de măsură

(SI) este Kelvinul, notat K. Acesta este definit ca raportul 1/273,16, în care 273,16 reprezintă
punctul triplu al apei, adică temperatura la care apa, gheaţa şi vaporii de apă se află în echilibru
termodinamic.

Pentru definirea scării de temperatură se utilizează ca referinţă punctele de schimbare de fază ale
unor substanţe pure, puncte care au avantajul că sunt uşor reproductibile. Temperatura dintre
două puncte fixe se determină prin funcţii de interpolare.

În funcţie de punctele de referinţă alese, se definesc mai multe scări de temperatură (figura 2.1).
Fiecare scară de temperatură corespunde câte unei unităţi de măsură a temperaturii.

Dintre scarile de temperatura existente, cele mai des utilizate sunt:

 Scara Kelvin: Originea se afla în punctul de temperatură zero absolut, adică la valoarea
temperaturii pentru care energia agitaţiei moleculare este nulă. Al doilea punct de definiţie este
punctul triplu al apei. Unitatea de măsură este Kelvinul (K). Temperatura exprimată în ° Kelvin
se numeşte temperatura absolută şi în mod uzual se notează cu T.
 Scara Celsius: Originea se află la valoarea temperaturii de îngheţ a apei. Al doilea punct
de definiţie este punctul de fierbere al apei. Unitatea de măsură este gradul Celsius (° C). Acesta
a rezultat din împărţirea intervalului dintre cele două puncte de definiţie în 100 de părţi egale.
Temperatura exprimată în grade Celsius se notează cu t.

Conform definiţiei unităţii de măsură: 1K =1ºC (o diferenţă de temperatură exprimată în Kelvini

sau în grade Celsius are aceeaşi valoare).

28
Relaţia de legătură între cele două scări de temperătură este:

t º C   T K   273,15 (2.1)

în care 273,15 K reprezintă punctul de îngheţ al apei.

Relaţiile de transformare cu celelalte scări de temperatură sunt:

T º F   t º C   32  T K   523,67
9 9
- Scara Farenheit: 5 5 (2.2)

T º Re  t º C   T K   218,52
4 4
- Scara Reaumur: 5 5 (2.3)

T º R  t º C   491,67  T K   983,34
9 9
- Scara Rankin: 5 5 (2.4)

Clasificarea termometrelor după legătura cu mărimea măsurată:

 Termometre cu contact (care sunt în contact direct cu obiectul a cărui temperatură o
măsoară): se bazează pe schimbul de căldură prin convecţie şi conducţie termică - işi măsoară
temperatura proprie, pe baza ipotezei că se află în echilibru termic cu obiectul respectiv (nu există
schimb de căldură). Timpul de reacţie este destul de ridicat, dar în schimb termometrul este
realativ ieftin.
 Termometre fără contact (care nu intră în contact cu corpul a cărui temperatură o
măsoară): se bazează pe legile radiaţiei termice - măsoară energia radiaţiei infraroşii sau optice
primite, din care calculează temperatura. Timpul de răspuns este foarte scurt, dar costul
termometrului este mai mare.

Clasificarea termometrelor după principiul de funcţionare: tabelul 2.1

Tabelul 2.1. Clasificarea termometrelor după principiul de funcţionare

Procedeul de măsurare Aparat de măsură Variante constructive

mecanic (cu contact)
- variaţia volumului
- variaţia presiunii
- variaţia lungimii
electric (cu contact)
- variaţia rezistenţei
electrice
Termometru de sticlă cu lichid - din sticlă, cuarţ
- cu contact electric
- Beckmannn
Termometru manometric - cu lichid, amestec
(manotermometru) bifazic, gaze
Termometru cu dilatarea metalelor - cu tijă
- cu bimetal
Termometru cu rezistenţă metalică - cu sârmă bobinată
(termorezistenţă) - cu arc

29
 Termometru cu rezistenţă din aliaje - cu straturi subţiri
semiconductoare (termistor)
- generarea unei tensiuni Termocuplu - din metale
electromotoare Diode, tranzistori, circuite integrate - din semiconductoare

Special (cu contact)

- punctul de topire al
materialelor
- schimbarea culorii
- modificarea
luminiscenţei
Radiativ (fără contact)
- captarea radiaţiei
infraroşii
Repere de temperatură (creioane,
etichete, tablete, vopsele etc.)
Pirometre cu radiaţie totală - cu detector cuantic /
Pirometre cu radiaţie monocromatică termic
Pirometru de raport - cu fibre optice sau nu
Termoviziunea

PRESIUNEA

Presiunea reprezintă forţa ce acţionează normal şi uniform distribuit asupra unei suprafeţe:

Fn Fn
p
S (3.1)
S
Presiunea este o mărime relativă, care depinde de altitudine. De aceea, aceasta se exprimă
întotdeauna faţă de o valoare de referinţă. In funcţie de referinţa aleasă, se definesc următoarele
presiuni (figura 3.1):

punctul în care se
măsoară
prel pd presiunea
suprapresiune referin\ă
pa oarecare
presiunea
atmosferică
depresiune (vacuum) patm
vidul
absol
ut
Fig. 3.1. Definirea presiunilor în funcţie de punctul de referinţă

 Presiunea absolută - notată pa: presiunea care se exprimă în funcţie de vidul absolut
(cosiderat ca valoare de referinţă). Aceasta este un parametru de stare al fluidelor.
 Presiunea atmosferică (sau barometrică) - notată patm: presiunea hidrostatică exercitată
de straturile de aer ale atmosferei. Aceasta corespunde presiunii exercitate de o coloană de
mercur de 760 mm înălţime, la temperatura de 0 ºC şi acceleraţia gravitaţională de 9.80665 m/s2

30
 Presiunea relativă: presiunea care se exprimă în funcţie de presiunea atmosferică
(considerată ca valoare de referinţă). In general, această presiune este suficientă pentru calculele
de dimensionare sau pentru calculul regimurilor de funcţionare ale instalaţiilor.
 Presiunea diferenţială: presiunea exprimată în funcţie de o presiune de referinţă
oarecare.

Pentru caracterizarea fluidelor

w
aflate în mişcare, se consideră o suprafa\ă
plană ce separă fluidul în două mase de
plan de
fluid în mişcare. Pentru această suprafa\ă separa\i h
se definesc următoarele presiuni: e

 Presiunea geodezică: presiunea datorată înălţimii la care se află fluidul:

p g  gh
[Pa] (3.3)

unde:  - densitatea fluidului [kg/m3]

g – acceleraţia gravitaţională [m/s2]
h –înălţimea pe verticală faţă de presiunea de referinţă [m]

 Presiune statică: presiunea care se exercită în planul de separaţie: ps

 Presiunea dinamică: presiunea generată de curgerea fluidului:

w2
pd 
2 [Pa] (3.4)

unde: w – viteza fluidului [m/s]

 Presiunea totală: presiunea într-un punct de oprire a curgerii fluidului:

w2
pt  p g  p s  p d  gh  p s 
2  [Pa] (3.5)

Unitatea de măsură a presiunii în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (S.I.) este Pascalul,
notat Pa. Pascalul reprezintă presiunea exercitată de o forţă de 1 N care acţionează normal pe o
suprafaţă de 1 m2 (1 Pa = 1 N/m2).

Alte unităţi de măsură a presiunii sunt:

 Barul: 1 bar = 105 Pa
 Atmosfera tehnică: 1 at = 0,980665105 Pa
 Atmosfera fizică: 1 ata = 1,01325105 Pa
 Milimetrul coloană de mercur (torr): 1 mmHg = 133,332 Pa

31
 Milimetrul coloană de apă: 1 mmH2O = 9,80665 Pa
 Pound square inch: 1 psi = 6.89103 Pa

Clasificarea aparatelor de măsură în funcţie de domeniul de utilizare:

- Manometre - aparate care măsoară suprapresiuni

- Vacuumetre - aparate care măsoară depresiuni
- Manovacuumetre - aparate care măsoară suprapresiuni şi depresiuni
- Barometre - aparate care măsoară presiunea atmosferică în valoare absolută
- Manometre diferenţiale - aparate care măsoară diferenţe de presiune

Clasificarea aparatelor de măsură după principiul de funcţionare:

- Aparate hidrostatice - prin diferenţa de presiune dintre două puncte ale unui fluid
- Aparate cu echilibru de forţe - prin echilibrarea presiunii cu o forţă cunoscută
- Aparate cu elemente elastice - prin deformarea materialelor în funcţie de presiune
- Traductoare de presiune - transformă deplasarea datorată presiunii într-un semnal electric

DEBITUL

Debitul reprezintă cantitatea de material transportată în unitatea de timp. Acesta se poate

exprima ca:

• Debit masic: Qm  wA (5.1)

Qm
Qv  wA 
• Debit volumic:  (5.2)
Qg  gwA  gQm  gQv
• Debit gravimetric: (5.3)

unde:  – densitatea fluidului [kg/m3]

w – viteza de curgere [m/s]
A – aria secţiunii de curgere [m2]
g – acceleraţia gravitaţională [m/s2]

Aparatul cu care se măsoară debite se numeşte debitmetru.

Unităţi de măsură

în S.I. alte unităţi de măsură

• Debit masic: kg/s t/h

• Debit volumic: m3/s m3/h, l/s
• Debit gravimetric: N/s

32
Clasificarea debitmetrelor după principiul de funcţionare:

 cu modificarea geometriei de curgere: se măsoară diferenţa de presiune datorată unui

dispozitiv de stranglare sau schimbării direcţiei de curegere
 cu tuburi de presiune: se determină viteza fluidului prin presiunea dinamică
 cu turbină: se măsoară viteza de rotaţie a paletelor unei turbine
 cu echilibru de forţe: se măsoară punctul de echilibru al unui plutitor
 volumice: se contorizează numărul de volume discrete transferate
 electromagnetice: măsoară câmpul magnetic indus printr-un magnet în fluid
 cu efect Vortex: se măsoară frecvenţa de desprindere a turbioanelor provocate de un
element perturbator introdus în curentul de fluid
 ultrasonice: se determină modificările unui semnal ultrasonic transmis printr-un fluid
(modificarea timpului de tranzit sau a frecvenţei semnalului reflectat)
 masice: măsoară debite masice (efect Coriolis, procedee termice)
Cele mai des utilizate debitmetre sunt cele cu dispozitive de strangulare, cele volumice,
rotametrele şi, ceva mai puţin, debitmetrele electromagnetice. Dintre debitmetrele mai nou
apărute, câştigă teren cele masice şi cu efect Coriolis. Faţă de debitmetrele cu ultrasunete şi
Vortex există reţineri pentru utilizare.

NIVELUL

Prin nivel se înţelege înălţimea geometrică dintre suprafaţa de separare a două faze (lichid/gaz,
solid/gaz, lichide cu densităţi diferite etc.) şi un plan de referinţă.

Planul de referinţă se alege convenţional: la baza rezervorului, la cota zero a instalaţiei, la

nivelul din rezervor determinat de funcţionarea normală etc.

Aparatul de măsură al nivelului se numeşte nivelmetru.

Există câteva cazuri particulare pentru care modalitatea de determinare a nivelului nu este atât de
evidentă:
1. Dacă suprafaţa de separare dintre cele două faze nu este foarte evidentă (există o zonă de
interfaţă cu valuri sau în care fazele se întrepătrund).
2. La solide nivelul nu este întotdeauna orizontal, denivelarea fiind definită printr-un unghi
de talaj.
α – unghi de talaj

Fig.4.1 Definirea unghiului de talaj

În aceste cazuri se consideră valori medii ale nivelului.

Unităţi de măsură

Nivelul se măsoară în unităţi de lungime. In Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI),

unitatea de măsură a lungimii este metrul, notat m.

33
 Alte unităţi de măsură ale lungimii sunt:
picior (feet) [ft] 1 ft = 0,3048 m
inch [in] 1 in = 0,0254 m
yard [yd] 1 yd = 0,9144 m

Există două grupe principale de procedee de măsurare (tabelul 4.1):

- directe: prin măsurarea directă a nivelului
- indirecte: prin intermediul altui parametru care se măsoară.

Pentru fiecare procedeu de măsură pot exista mai multe metode de măsură. Mai mult, pentru
fiecare metodă de măsurare pot exista mai multe variante constructive ale aparatelor de măsură.

Tabelul4.1 Procedee directe de măsurare a nivelului

Mărime măsurată Nivelmetru Variante constructive

nivel - tija de nivel
- cablu cu greutate
- robinet de control
- sticla de nivel -pentru rezervor deschis / închis
-pentru temperaturi şi presiuni scăzute/ridicate
-cu reflexie
forţă arhimedică - cu plutitor - cu plutitor şi flotor
- cu plutitor şi greutate
- cu plutitor şi legătură magnetică
- cu imersor - cu imersor şi tijă
- cu imersor şi arc
presiune - cu pres. hidrostatică - pentru rezervor deschis
- cu pres. diferenţială - cu referinţă liberă (rezervor deschis)
- cu referinţă uscată (rezervor închis)
- cu referinţă umedă (rezervor închis)
- cu barbotare
capacitate - măsură continuă - pentru lichide (solide) neconductive
- măsură punctuală - pentru lichide (solide) conductive
impedanţă sau - măsură continuă - pentru lichide (solide) neconductive
admitanţă - pentru lichide (solide) conductive
rezistenţă - măsură continuă - cu bandă elastică
- măsură punctuală
conductivitate - cu sondă simplă - pentru lichide (solide) conductive
- cu sondă dublă
microunde - radar (microunde) - cu unde continue modulate în frecvenţă
- cu impulsuri
- cu unde ghidate
- prin reflexia
- prin întreruperea fasciculului
unde ultrasonice - cu unde ultrasonice - emiţătorul/receptorul separat sau nu
sau sonice - cu unde sonice - în partea inf./sup. a rezervorului

34
 - în interiorul/exeteriorul rezervorului
- cu unde ghidate
Lumină (din - optic - cu transmisie
domeniul vizibil, - cu reflexie
infraroşu, laser) - cu refracţie
radiaţii radioactive - măsură continuă
- măsură punctuală
termice - cu un senzor temp.
- cu doi senzori temp.
cu vibraţii
prin cântărire

3.2. BILANŢUL ENERGETIC

Un bilanţ energetic, la fel ca şi un bilanţ contabil, are în raport cu un contur dat numai două
capitole: intrări şi ieşiri. Trebuie precizat faptul că aceasta presupune ignorarea proceselor care au
loc în interiorul conturului analizat şi a relaţiilor şi interdependenţelor între componentele sale.
Conturul analizat este considerat deci o "cutie neagră". Dacă se doreşte o analiză mai detaliată a
sistemului, se restrânge conturul de bilanţ la fiecare dintre componentele sale şi se întocmesc
bilanţurile fiecăreia dintre aceste componente (subsisteme), considerate la rândul lor "cutii
negre". Acestea se însumează apoi algebric, ţinându-se seama de relaţiile între ele, o anumită
mărime putând constitui intrare pentru un subsistem şi ieşire pentru un altul.
Este important ca încă de la început să se definească şi să se precizeze următoarele aspecte:
conturul general de bilanţ, gradul de detaliere a sistemului analizat, precum şi categoriile de
fluxuri energetice (natura conţinutului energetic al fluxurilor de masă) care sunt urmărite la
întocmirea bilanţului: căldura fizică şi latentă, puterea calorifică, efectul termic al reacţiilor
chimice, lucrul mecanic, energia potenţială, energia electrică etc.

Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face de obicei cu

ajutorul diagramelor Sankey. Este o metodă simplă şi sugestivă, accesibilă atât specialiştilor cât
şi nespecialiştilor.

Lucrarea de faţă nu îşi propune să fie un îndreptar pentru calculul sau determinarea pe alte căi a
termenilor unui bilanţ energetic. Există deja lucrări publicate şi normative care prezintă în detaliu
aceste aspecte. Ele conţin şi o serie de mărimi auxiliare necesare calculului (călduri specifice,
entalpii, călduri latente, călduri de formare, metodologii de calcul al pierderilor de energie etc.).

Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în prealabil a unui
bilanţ material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul pentru anumite fluxuri de
energie intrate sau ieşite din conturul de bilanţ.

Trebuie avut în vedere faptul că unele categorii de fluxuri energetice care intră într-un contur
dat trebuie luate în considerare la întocmirea bilanţului energetic deşi nu sunt incluse în
factura energetică. Ele pot să apară în evidenţa contabilă a organizaţiei la alte capitole,
deoarece conţinutul lor energetic este neglijat din punct de vedere comercial. Valoarea lor se
regăseşte însă într-un fel sau altul în costurile totale de producţie.

35
3.2.1. CLASIFICAREA BILANŢURILOR ENERGETICE

Bilanţurile energetice pot fi clasificate pornind de la mai multe criterii. Unul dintre ele este natura
activităţii desfăşurate în conturul analizat. Sub aspectul destinaţiei consumului de energie,
procesele tehnologice pot fi clasificate în două mari categorii :
a. procese de transformare a energiei;
b. procese de consum final de energie.

Procesul de transformare energetică are drept scop fie trecerea de la o formă de energie la o altă
formă de energie, fie modificarea parametrilor caracteristici ai aceleiaşi forme de energie.
Procesul de consum final de energie este procesul în care energia este folosită în scopul realizării
unuia sau mai multor produse sau al prestări unuia sau mai multor servicii neenergetice.
Eventualele fluxuri de energie ieşite dintr-un proces de consum final de energie nu mai suferă
vreo transformare energetică, cu excepţia recuperării resurselor energetice secundare.

După gradul de cuprindere al conturului, bilanţurile energetice pot fi întocmite :

a. pentru un echipament;
b. pentru o instalaţie;
c. pentru o secţie;
d. pentru o uzină;
e. pentru o întreagă organizaţie (un agent economic).

Natura şi gradul de interconexiune şi complexitate al fenomenelor fizice şi chimice pe care le

presupune prelucrarea materiilor prime în cadrul proceselor sau procedeelor tehnologice analizate
poate conduce în anumite condiţii la clasificarea bilanţurilor energetice în :
a. bilanţuri simple (termoenergetic sau electroenergetic);
b. bilanţuri complexe (termoenergetic si electroenergetic).

Trebuie subliniat faptul că, din punct de vedere ştiinţific şi tehnic, o astfel de clasificare nu este
riguroasă, separarea în bilanţuri electroenergetice şi termoenergetice constituind rezultatul unor
simplificări.

Bilanţul simplu este bilanţul întocmit pentru un contur în care fie fenomenele de natură electrică
fie cele de natură termodinamică şi/sau termochimică sunt considerate preponderente, iar
celelalte sunt neglijate. Este evident că şi formele de energie intrate şi eventual ieşite sunt
corelate cu natura fenomenelor care au loc în interiorul conturului dat.

Bilanţul complex ia în considerare toate formele de energie intrate şi ieşite din contur, natura şi
complexitatea fenomenelor care au loc în interiorul conturului dat impunând în cele mai multe
cazuri acest lucru.

Marea majoritate a proceselor industriale de consum final au un caracter complex, care nu

permite o abordare simplificată şi impune contabilizarea tuturor formelor de energie care intră în
şi care ies din conturul de bilanţ.

36
După perioada de timp pentru care se inventariază fluxurile de energie intrate şi ieşite, bilanţurile
pot fi întocmite:
a. pentru o oră sau o perioadă mai scurtă decât o oră;
b. pentru un schimb;
c. pentru o zi (24 ore);
d. pentru un sezon;
e. pentru un an sau o perioadă mai lungă decât un an.

După sursa de provenienţă a datelor de intrare, bilanţurile energetice se clasifică în:

a. bilanţuri propuse de către proiectant, constructor sau furnizor (de proiect);
b. bilanţuri întocmite pe bază de măsurători în instalaţie (de omologare, de recepţie, real).

Bilanţul energetic de proiect se elaborează pe baza rezultatelor calculelor extrase din proiect, a
datelor furnizate de prospecte, oferte, cataloage, literatura de specialitate, pe baza experienţei
obţinute în exploatarea unor echipamente asemănătoare, a altor surse de informaţii, etc. Bilanţul
de proiect constituie situaţia de referinţă pentru bilanţul energetic de recepţie.

Omologarea unui echipament sau a unei instalaţii presupune măsurători prin care se obţin fie
valorile unor indicatori de performanţă în regimul nominal, fie comportarea sistemului la
regimuri nenominale stabilizate sau tranzitorii. În cazul în care la probele de omologare nu se
realizează parametrii sau performanţele de proiect, valorile realizate la omologare devin valori de
referinţă pentru bilanţul energetic de recepţie.

Bilanţul energetic de recepţie se elaborează cu ocazia punerii în funcţiune a unui echipament sau
a unei instalaţii, în condiţiile concrete de exploatare. În acest scop se efectuează o serie de probe
de funcţionare şi măsurători la cel puţin trei trepte de sarcină, dintre care una este obligatoriu
sarcina nominală. Valorile astfel obţinute se înscriu în cartea tehnică a echipamentului sau a
instalaţiei. Bilanţul energetic de recepţie constituie bilanţul de referinţă pentru activitatea de
exploatare.

Bilanţul energetic real reflectă situaţia în care se găseşte la un moment dat un echipament sau o
instalaţie, punând în evidenţă abaterile indicatorilor de performanţă realizaţi de la valorile lor de
referinţă, stabilite în cadrul bilanţul de proiect, de omologare sau de recepţie. Analiza trebuie să
inventarieze şi potenţialul energetic al resurselor energetice refolosibile. Bilanţul real se
elaborează numai pe bază de măsurători efectuate asupra subiectului analizei şi constituie baza
pentru analiza energetică.

3.2.2. PRINCIPII GENERALE DE ELABORARE A BILANŢURILOR ENERGETICE

Bilanţul energetic reprezintă metoda sistematică care permite analiza utilizării energiei într-o
activitate oarecare. Întocmirea unui bilanţ energetic la nivelul unui contur dat permite obţinerea
unei reprezentări accesibile a modului în care fluxurile de purtători de energie intrate se
distribuie, se transformă, sunt consumate şi ies din conturul analizat.

Conturul de bilanţ este suprafaţa imaginară închisă în jurul unui echipament, instalaţie, clădire,
secţie, uzină, agent economic, etc în funcţie de care se definesc fluxurile de energie care intră şi

37
cele care ies. Conturul de bilanţ poate cuprinde o întreagă întreprindere, o secţie de producţie, un
lanţ tehnologic, o clădire, un agregat tehnologic, un aparat, etc. Conturul considerat poate
cuprinde elemente care nu sunt neapărat situate pe acelaşi amplasament, dar între care există
legături materiale (cabluri de forţă, conducte, instalaţii sau sisteme de transport, etc).

Bilanţul energetic are la bază legea conservării energiei, scopul său fiind identificarea şi
evaluarea tuturor cantităţilor sau fluxurilor de energie care intră şi care ies din perimetrul analizat
într-o anumită perioadă de timp. Întocmirea corectă a oricărui bilanţ energetic presupune în
primul rând stabilirea precisă a limitelor conturului în interiorul căruia se desfăşoară activitatea
analizată şi a perioadei de timp considerate. Studiind cu atenţie fenomenele fizice şi chimice
implicate în activitatea desfăşurată în interiorul conturului dat se definesc categoriile de fluxuri
energetice care sunt urmărite la întocmirea bilanţului. Din această categorie pot face parte căldura
fizică (sensibilă), căldura latentă, puterea calorifică, efectul termic al reacţiilor chimice, lucrul
mecanic, energia potenţială, energia electrică, etc.

Întocmirea bilanţului energetic necesită de cele mai multe ori întocmirea în prealabil a unui bilanţ
material, ai cărui termeni pot servi drept bază de calcul pentru anumite fluxuri de energie intrate
sau ieşite din conturul de bilanţ.

Reprezentarea grafică a rezultatelor obţinute prin întocmirea bilanţului se face de obicei cu

ajutorul diagramelor Sankey. Este o metodă simplă şi sugestivă, accesibilă atât specialiştilor cât
şi nespecialiştilor.

Trebuie avut în vedere faptul că unele categorii de fluxuri energetice care intră în conturul de
bilanţ dat nu sunt incluse ca atare sau nu sunt incluse deloc în factura energetică, dar trebuie luate
în considerare la întocmirea bilanţului energetic. În alte cazuri, substanţe combustibile sunt
utilizate în alte scopuri, puterea lor calorifică nefiind luată în considerare ca termen al bilanţului
energetic. Ele apar în evidenţa contabilă a organizaţiei la alte capitole, iar valoarea lor se
regăseşte în costurile totale de producţie.

3.2.3. TERMENII BILANŢULUI ENERGETIC

Consumurile finale de energie la nivelul unui perimetru dat, în interiorul căruia se desfăşoară în
mod organizat o activitate de tip industrial, pot îmbrăca mai multe forme :
 energie electrică;
 energie mecanică;
 căldură;
 frig;
 combustibil;
 aer comprimat.

Un flux de energie care intră în mod organizat în conturul unei întreprinderi industriale, poate fi
alocat în principiu fie unui proces de transformare, fie unui proces de consum final. Fluxurile de
energie direct utilizabilă, disponibile în perimetru întreprinderii pentru procesele de consum final,

38
atât cele provenite din exteriorul cât şi cele generate în interiorul acestuia, pot fi încadrate într-
una dintre următoarele două categorii:
a) consumuri directe (tehnologice), aferente în mod nemijlocit etapelor realizării unui
produs sau prestării unui serviciu;
b) consumuri indirecte, aferente activităţilor conexe desfăşurate în perimetrul
respectiv.

Consumurile indirecte contribuie la asigurarea şi susţinerea logistică a activităţii de producţie

propriu-zise. Activităţile indirecte (conexe) includ planificarea, monitorizarea, contabilizarea,
aprovizionarea, asigurarea condiţiilor de muncă, transportul intern, distribuţia, paza, etc.

Deosebirea între consumurile directe şi cele indirecte nu este doar una formală. În afara faptului
că ele nu sunt în mod necesar simultane, cele două categorii de consumuri de energie au de obicei
şi caracteristici diferite. De aceea este recomandabil ca la întocmirea inventarului să se precizeze
din ce categorie face parte o anumită cerere sau un anumit consum de energie.

În raport cu conturul de bilanţ stabilit se definesc categoriile de intrări şi ieşiri din acest contur. În
general, fluxurile materiale continue sau discontinue intrate într-un contur dat pot fi clasificate în
trei categorii :
a) resurse primare, care pot fi materiale şi/sau energetice;
b) semifabricate (produse sau obiecte parţial procesate);
c) energie direct utilizabilă.

Ieşirile din conturul respectiv pot fi la rândul lor clasificate în patru categorii şi anume :
a) produsul principal;
b) produsul sau produsele secundare;
c) resursele secundare materiale şi/sau energetice;
d) pierderi directe de energie.

După ce au fost identificate, fluxurile de energie care intră şi care ies trebuie apoi să fie
cuantificate. Oricare dintre termenii bilanţului energetic, fie că este o mărime de intrare sau o
mărime de ieşire, poate fi determinat ca valoare (cuantificat) în mai multe moduri şi anume :
 direct prin măsurare;
 prin măsurarea în prealabil a uneia sau mai multor mărimi, urmată de calculul
termenului de bilanţ pe baza acestor mărimi;
 în baza unor anumite informaţii provenind din proiectul tehnic sau din alte surse.

Cele mai multe situaţii impun cunoaşterea bilanţului de masă înaintea întocmirii bilanţului
energetic. Bazat pe analize chimice, pe măsurători, pe calcule sau numai pe estimări, bilanţul de
masă precede întocmirea bilanţului energetic deoarece determinarea tuturor termenilor bilanţului
energetic prin măsurare directă fie nu este tehnic posibilă, fie nu este raţională. Astfel, căldurile
sensibile absolute şi cantităţile de căldură sensibilă asociate unor cantităţi sau unor debite de
substanţă se calculează înmulţind cantitatea sau debitul de substanţă cu căldura specifică şi cu
temperatura în cazul căldurii absolute sau numai cu o diferenţă de temperatură în cazul cantităţii
de căldură.

39
Efectul termic al reacţiilor chimice care au loc în interiorul conturului de bilanţ nu poate fi
măsurat direct. El poate fi însă estimat cu suficientă precizie prin calcul, cu condiţia cunoaşterii
transformărilor chimice care au loc în interiorul conturului de bilanţ atât sub aspect cantitativ cât
si sub aspect calitativ. Prin urmare trebuie bine cunoscută cantitatea şi compoziţia chimică a
fluxurilor de masă care intră şi care ies din conturul de bilanţ.

Efectul termic al reacţiilor chimice se determină prin calcul conform teoriilor chimiei fizice şi
constantelor disponibile în literatura de specialitate pentru fiecare reacţie. Căldura dezvoltată de
reacţiile chimice exoterme este considerată intrare în conturul de bilanţ, în timp ce căldura
absorbită de reacţiile chimice endoterme este considerată ieşire din conturul de bilanţ.

Căldura dezvoltată prin arderea combustibililor, deşi este tot efectul unor reacţii chimice
exotermice de oxidare, se stabileşte prin determinări experimentale sau de laborator făcute
concomitent cu desfăşurarea măsurătorilor de bilanţ. Stabilirea puterii calorifice a unui
combustibil trebuie în general complectată cu analiza elementară sau cu compoziţia chimică a
combustibilului respectiv. Pentru determinările compoziţiei şi puterii calorifice trebuie respectate
recomandările referitoare la asigurarea reprezentativităţii probei de combustibil. În cazul
combustibililor gazoşi este permisă stabilirea puterii calorifice pornind de la compoziţia
amestecului de gaze determinată experimental şi de la puterile calorifice ale componentelor
combustibile.

Conţinutul de căldură al unui flux de masă se calculează ca produs între debitul sau cantitatea de
masă şi entalpia specifică, care se găseşte în tabele sau se calculează cu ajutorul relaţiilor
analitice specifice disponibile în manualele de specialitate. În lipsa acestor date este necesară
determinarea căldurii specifice şi/sau latente în laborator, probele fiind prelevate în timpul
măsurătorilor de bilanţ. Determinarea experimentală a căldurii specifice sau latente poate fi
înlocuită în anumite situaţii cu rezultatele obţinute cu ajutorul unor relaţii analitice aproximative
utilizate în chimie, care pornesc de la structura moleculei şi de la legăturile între atomi şi/sau
radicali.

Pierderile de căldură prin radiaţie şi convecţie în mediul exterior se recomandă să fie stabilite
prin calcule. Acolo unde ele sunt puţin semnificative se acceptă stabilirea lor prin condiţia de
închidere a bilanţului.

Condiţia conservării energiei în cazul întocmirii bilanţului energetic al activităţii desfăşurate în

perimetrul analizat este exprimată matematic prin relaţia:

WREP  WEDU  WPP  WRES  WPDE  WACU (3.1)

unde WREP reprezintă conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de energie primară, WEDU
reprezintă conţinutul de energie al fluxului sau fluxurilor de energie direct utilizabilă, WPP
reprezintă conţinutul de energie al produsului principal, WRES reprezintă conţinutul de energie al
fluxului sau fluxurilor de resurse energetice secundare, WPDE reprezintă fluxul de energie pierdută
direct în mediul ambiant iar WACU reprezintă cantitatea de energie disipată prin efect de
acumulare. Ultimul termen apare doar în cazul proceselor discontinue, mărimea sa putând fi în
anumite cazuri semnificativă iar în altele neglijabilă. Termenii bilanţului energetic pot fi

40
exprimaţi, după caz, în W şi multiplii, în cazul unor activităţi de tip continuu, sau în J şi multiplii,
în cazul unor activităţi de tip discontinuu.

Resursele materiale pot fi în acelaşi timp şi resurse energetice, având valoare energetică sau un
anumit conţinut de energie, pot fi de diverse feluri şi se pot prezenta sub diverse forme. În
general, prin resurse energetice primare sau energie primară se înţeleg substanţe combustibile
convenţionale (cărbuni, petrol şi derivatele sale, gaz natural, alţi combustibili sintetici, etc), în
timp ce prin energie direct utilizabilă se înţelege o formă de energie rezultată de obicei prin
conversia energiei primare, care poate fi consumată ca atare :
 energia electrică;
 energia mecanică;
 căldură;
 frig;
 aer comprimat.

Din conturul de bilanţ considerat iese în primul rând produsul principal, care este scopul
activităţii analizate. În unele cazuri, pe lângă acesta mai ies şi unul sau mai multe produse
secundare, deşeuri, reziduuri sau resurse secundare (materiale şi/sau energetice). Trebuie precizat
că produsul principal poate avea şi el un anumit conţinut de energie, care îi poate conferi şi
calitatea de resursă energetică secundară.

În categoria pierderilor directe de energie ale unui contur dat intră în primul rând următoarele :
 căldura transmisă mediului înconjurător prin pereţii a căror temperatură este mai
mare decât temperatura ambientului,
 energie mecanică transformată în căldură prin frecare în lagăre;
 căldura generată în anumite situaţii prin efectul termic al curentului electric.

Analiza eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit contur porneşte în primul
rând de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice secundare disponibilizate. Resursele
energetice secundare (res) reprezintă cantităţi sau fluxuri de energie de orice fel, evacuate dintr-
un contur în care se desfăşoară o activitate productivă şi care nu pot fi reciclate (valorificate tot în
activitatea respectivă) decât prin modificări aduse instalaţiilor aflate în conturul respectiv.

Resursele energetice secundare pot fi clasificate în funcţie de natura conţinutului lor de energie în
patru categorii distincte:
 combustibile;
 termice;
 de suprapresiune;
 cinetice.

Res combustibile pot fi întâlnite în stare gazoasă (gaz de cocs, gaz de furnal, gaze eliminate ca
purjă dintr-o instalaţie de sinteza, etc), lichidă (leşie) sau solidă (deşeuri lemnoase, paie, cocs
mărunt, etc). Indiferent de starea de agregare, ele se caracterizează prin compoziţia şi puterea lor
calorifică.

41
Res termice pot fi agenţi termici fluizi (aer cald, gaze de ardere, gaze de proces, abur uzat,
condensat, etc) sau substanţe solide (laminate, piese şi materiale tratate termic, cocs fierbinte,
zgură, etc). Ele se caracterizează prin nivelul de temperatură cu care ies din conturul de bilanţ,
dar şi prin capacitatea de a transfera această căldură sensibilă sau latentă unui alt mediu.

Res de suprapresiune sunt în general gaze având o presiune mai mare decât presiunea
atmosferică, deci un conţinut de energie potenţială.

Res cinetice sunt cunoscute şi sub denumirea de volanţi sau mase inerţiale frânate.

Resursele energetice secundare care ies dintr-un contur de bilanţ oarecare pot cumula mai multe
astfel de caracteristici. De exemplu, un flux de gaze evacuat dintr-o instalaţie poate avea în
compoziţia sa elemente combustibile (metan, hidrogen, oxid de carbon, etc), dar în acelaşi timp
poate avea o temperatura şi eventual o presiune mai mari decât acelea ale mediului ambiant.

3.2.4. INDICAŢII METODOLOGICE PENTRU ÎNTOCMIREA UNUI BILANŢ

ENERGETIC

Elaborarea unui bilanţ energetic comportă o anumită structură, al cărui model este următorul:
1. Definirea conturului.
2. Prezentarea sumară a activităţii din interior (procesului tehnologic).
3. Schema fluxului tehnologic.
4. Precizarea caracteristicilor tehnice ale agregatelor şi instalaţiilor conţinute în contur.
5. Prezentarea punctelor şi aparatelor de măsură (tip, schemă, clasă de precizie, etc).
6. Fişa tip sau buletinul de măsurători.
7. Ecuaţia de bilanţ.
8. Calculul termenilor bilanţului (expresii analitice, formule de calcul).
9. Bilanţul energetic prezentat sub formă de tabel şi de diagramă Sankey.
10. Analiza bilanţului.

Atât în cazul transformatorilor de energie cât şi în cazul consumatorilor finali, eficienţa

energetică trebuie stabilită pentru întreg domeniul de variaţie al încărcării. Măsurătorile pentru
determinarea performanţelor energetice se fac pentru mai multe mărimi ale sarcinii utile a
echipamentului sau instalaţiei analizate :
 sarcină nominală;
 sarcină maximă curent realizată în perioada analizată;
 sarcină minimă curent realizată în perioada analizată;
 sarcină medie anuală pe perioadele de funcţionare efectivă.

În cazurile în care nu se pot crea condiţiile necesare executării măsurătorilor la sarcinile de mai
sus, se aleg cel puţin alte trei mărimi ale sarcinii, în limitele domeniului de variaţie a acesteia,
pentru care se elaborează bilanţul. Dacă echipamentul sau instalaţia funcţionează la o sarcină
practic constantă pe perioada considerată, bilanţul se întocmeşte numai pentru această unică
sarcină.

42
În cazul în care consumurile energetice şi eventual produsul activităţii desfăşurate în conturul dat
sunt influenţate sensibil de anumiţi factori (caracteristicile materiilor prime, temperatura
exterioară, etc), bilanţul se întocmeşte pentru mai multe valori caracteristice ale acestor parametri
(minim, maxim, mediu, normal, etc).

În funcţie de natura activităţii desfăşurate în interiorul conturului analizat, conţinutul de energie

al fiecăruia dintre termenii bilanţului poate fi exprimat în mărime absolută sau în mărime
specifică, raportat la unitatea în care se exprimă volumul activităţii. Durata pentru care se va
întocmi bilanţul energetic depinde de scopul întocmirii şi este cuprinsă între o oră şi un an
calendaristic sau durata unui ciclu de fabricaţie, dacă acesta din urmă depăşeşte un an. Pentru
recepţia sau omologarea instalaţiilor nu se efectuează decât bilanţuri orare sau pe cicluri de
funcţionare.

Determinarea mărimilor necesare elaborării bilanţului se va face pe baza măsurătorilor directe. În

cazul când o mărime nu poate fi determinată direct, dar poate fi dedusă cu suficientă precizie prin
măsurarea altor mărimi, se admite să se aplice metoda determinărilor indirecte.
Unele elemente ale bilanţului pe partea de intrări sau pe partea de ieşiri pot fi neglijate, dacă
determinarea lor comportă dificultăţi apreciabile şi reprezintă mai puţin de 1% din totalul energiei
intrate respectiv ieşite.

Aparatele folosite pentru măsurători trebuie să se afle în interiorul termenelor obligatorii de

verificare metrologică stabilite prin normativele în vigoare. Măsurătorile de omologare şi de
recepţie ale echipamentelor (respectiv instalaţiilor) se vor executa cu aparate de măsură cu o clasă
de precizie superioară, de regulă maximum 0,5.

Valorile parametrilor tehnologici şi energetici caracteristici procesului analizat în timpul

efectuării măsurătorilor, cât şi evenimentele apărute în perioada măsurătorilor se vor consemna în
fişele sau în buletinele de măsurători.

Elementele bilanţului energetic se vor prezenta atât sub formă tabelară cât şi sub forma uneia sau
mai multor diagrame Sankey.

Limita maximă de eroare, exprimată prin valoarea absolută a diferenţei între totalul intrărilor şi
totalul ieşirilor împărţită la totalul intrărilor, nu va depăşi:
a. ±2,5%, în cazul bilanţurilor în care principalele mărimi sunt
determinate prin măsurători directe (metoda recomandată);
b. ±5%, în cazul bilanţurilor în care unele mărimi nu pot fi măsurate
direct, dar pot fi deduse cu suficientă precizie prin măsurarea altor
mărimi (determinare indirectă).

La elaborarea bilanţurilor energetice este recomandabilă utilizarea unităţilor de măsură legale (în
cazul României cele din sistemul internaţional), prevăzute în standardele în vigoare, dar decizia
finală aparţine beneficiarului auditului.

În final trebuie amintit faptul că, în conformitate cu articolul 1 din Anexa.1 la Ordinul MIR nr.
245/20.06.2002, bilanţurile energetice vor fi întocmite numai de persoane fizice şi juridice
autorizate. Calitatea de auditor energetic se dovedeşte printr-o autorizaţie care atestă competenţa

43
tehnică a persoanelor care efectuează bilanţuri energetice în România. Autorizaţia se obţine de la
Comisia de autorizare a auditorilor energetici, comisie care funcţionează în cadrul ARCE.

Conform Anexei 1 din ordinul MIR 245/20.06.2002 se definesc 3 clase şi trei tipuri de bilanţuri
energetice, definite în funcţie de puterea maximă termică sau electrică consumată.

Tabelul 3.2
Clase şi tipuri de bilanţuri energetice
Clasa Tipul bilanţului energetic
Electroenergetic Termoenergetic Complex
A P<250kW P<500kW -
B 250<P<1000kW 500<P<2000kW 750<P<3000kW
C P>1000kW P>2000kW P>3000kW

Pe baza acestei clasificări, persoanele fizice sunt autorizate să efectueze numai bilanţuri
energetice de clasa A sau B. Persoanele juridice sunt autorizate să efectueze bilanţuri energetice
de clasa A, B sau C.

3.2.5. MODALITĂŢI DE PRELUCRARE A DATELOR ŞI DE PREZENTARE A

REZULTATELOR BILANŢULUI ENERGETIC

Un bilanţ termoenergetic poate fi întocmit în două feluri :

a) considerând cantităţile absolute de căldură care intră şi care ies cu fiecare flux de masă
din conturul de bilanţ (entalpiile asociate acestor fluxuri);
b) considerând cantităţile de căldură care sunt fie preluate din fie cedate de fiecare dintre
fluxurile de masă (diferenţele de entalpie asociate acestor fluxuri).

Prima variantă are un caracter mai general, deoarece ea poate fi aplicată în orice situaţie. Ea este
recomandabilă în cazurile în care fluxurile de masă care intră în perimetrul analizat îşi modifică
compoziţia sau se transformă integral în interiorul acestuia şi nu se mai regăsesc ca atare la ieşire.
A doua variantă este recomandabilă numai când fluxurile de masă care intră se regăsesc fără
modificări sau cu modificări minime la ieşirea din conturul de bilanţ.

Pentru exemplificare se va prezenta cazul unei operaţii de uscare, al cărei bilanţ energetic poate fi
conceput în ambele feluri, în funcţie de obiectivul urmărit. Instalaţia de uscare funcţionează
continuu şi realizează uscarea unui debit de 100 kg/s material care intră în incintă cu temperatura
de 25 oC şi umiditatea relativă egală cu 0,65 şi iese din incintă cu temperatura de 115 oC şi
umiditatea relativă egală cu 0,05. Materialul este susţinut la trecerea prin incinta de uscare cu
ajutorul unui sistem de transport, având un echivalent caloric egal cu 48 kW/grd şi funcţionând
între temperaturile de 40 oC la intrare şi respectiv 120 oC la ieşire.

Agentul de uscare este aer atmosferic aspirat din exterior, care are la intrare temperatura de 20 oC
şi umiditatea absolută egală cu 0,01. Aerul de uscare iese din incintă cu temperatura de 130 oC si
umiditatea absolută egală cu 0,016. Schimbul de căldură prin radiaţie şi convecţie între suprafaţa

44
exterioară a pereţilor incintei si mediul înconjurător este estimat la circa 65 kJ pentru un kg de
umiditate evacuată din material.

Bilanţul energetic poate fi întocmit numai după precizarea termenilor bilanţului material al
procesului de uscare. Printr-un calcul simplu rezultă că debitul de material uscat care iese din
incinta este de 36,84 kg/s iar cantitatea de umiditate evacuată din material prin operaţia de uscare
este de 63,16 kg/s.

Debitul de aer uscat este un invariant în raport cu intrarea şi ieşirea din incinta de uscare. El este
însă un debit fictiv, deoarece nu include si conţinutul său de umiditate, dar care poate fi utilizat la
calculul cantităţilor de căldură care intră sau ies din conturul de bilanţ. Debitul de aer uscat care
circulă prin incinta de uscare este în acest caz egal cu 10,53 t/s.

Bilanţul energetic al incintei de uscare având drept termeni căldurile absolute intrate şi ieşite cu
debitele materiale este prezentat în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3
Bilanţul termoenergetic al incintei de uscare având drept termeni călduri absolute (entalpii)
Intrări în conturul de bilanţ MW Ieşiri din conturul de bilanţ MW
Materialul umed 8,03 Materialul uscat 5,93
Instalaţia de transport 1,92 Instalaţia de transport 5,76
Aerul de uscare 470,30 Aerul de uscare (umed) 1818,96

Agentul termic 1580,25 Agentul termic 225,75

Pierderi prin pereţi 4,10
Total 2060,50 Total 2060,50

Bilanţul termoenergetic al incintei de uscare urmărind cantităţile de căldură cedate către sau
preluate din incinta de uscare de către debitele materiale care o parcurg este prezentat în tabelul
3.4.
Tabelul 3.4
Bilanţul termoenergetic al incintei de uscare având drept termeni cantităţi de căldură (diferenţe de
entalpie)
Intrări în conturul de bilanţ MW Ieşiri din conturul de bilanţ MW
Agentul termic 1354,50 Materialul uscat 4,64
Instalaţia de transport 3,84
Aerul de uscare 1179,63
Umiditatea evacuată 162,29
Pierderi prin pereţi 4,10
Total 1354,50 Total 1354,50

Varianta a doua este mai convenabilă, deoarece pe baza ei se poate trasa direct diagrama
fluxurilor (Sankey) care intră şi ies din conturul de bilanţ. Tot pe baza ei se pot calcula direct
consumul specific de căldură şi randamentul termic al operaţiei.

45
Astfel, consumul specific de căldură pentru eliminarea unui kg de umiditate din material este egal
cu 1354,5/162,3 = 8,34. Randamentul termic al procedeului, în care se consideră consum util
suma următorilor trei termeni 4,64 + 3,84 + 162,29 = 170,77 MW, este egal cu 12,61 %.

3.2.6. ANALIZA BILANŢURILOR ENERGETICE

Analiza oricărui bilanţ energetic porneşte de la informaţiile furnizate de:

 tabelul conţinând mărimile absolute sau relative ale fluxurilor de energie intrate şi
respectiv ieşite din contur;
 diagrama Sankey trasată pe baza tabelului de mai sus;
 indicatorii de performanţă energetică calculaţi pe baza aceluiaşi tabel;
 nivelul de referinţă al indicatorilor de performanţă energetică;
 inventarul resurselor energetice secundare disponibilizate (eliminate) din contur;
 alte informaţii.

Nivelul sau valoarea de referinţă a indicatorilor de performanţă energetică urmăriţi poate proveni
din proiectul instalaţiei analizate, prospecte, brevete, standarde în vigoare, literatura de
specialitate, etc. Referinţa este în general stabilită cu ocazia întocmirii bilanţului de proiect, de
omologare sau de recepţie. Valoarea de referinţă trebuie să fie aleasă în aşa fel încât să poată fi
atinsă în condiţii reale de funcţionare. Alegerea unei valori de referinţă imposibil de atins are de
regulă efecte psihologice negative şi poate demobiliza personalul de exploatare.

Fluxurile de energie care intră în conturul de bilanţ pot fi clasificate astfel:

 intrări organizate, achiziţionate contra cost din exterior, care se regăsesc ca atare
în factura energetică;
 intrări neorganizate, care nu se regăsesc ca atare în factura energetică.

Fluxurile de energie care ies din conturul de bilanţ pot fi în clasificate astfel:
 termeni utili, cunoscuţi şi sub denumirea de fluxuri de energie utile, a căror lipsă
împiedică buna desfăşurare a activităţii din interiorul conturului de bilanţ;
 termeni inutili, cunoscuţi şi sub denumirea de pierderi de energie.

Pierderile de energie constituie o categorie complexă şi eterogenă de fluxuri de energie, din care
pot face parte următoarele:
 căldura sensibilă conţinută de gazele reziduale (de ardere, de proces, etc);
 căldura nedezvoltată ca urmare a unei combustii incomplete din cauze chimice sau
mecanice;
 căldura pierdută prin radiaţie şi convecţie prin suprafeţele echipamentului în
contact cu mediul ambiant în care se desfăşoară procesul;
 căldura conţinută în cantităţile de substanţă care se pierd prin evaporare, purjare,
drenare, decantare, reglare sau prin neetanşeităţile instalaţiei;
 căldura evacuată din proces prin intermediul apei de răcire;
 căldura sensibilă conţinută în rebuturile de fabricaţie, în deşeuri, în materialele
rezultate din proces ca asociate produsului propriu-zis (zgură, cenuşă, pulberi,

46
 balast, etc.) ca şi căldura sensibilă a produsului propriu-zis la ieşirea din conturul
de bilanţ considerat;
 lucrul mecanic de frecare transformat în căldură.

În cazul în care procesul desfăşurat în interiorul conturului de bilanţ este unul de transformare a
energiei, definirea efectului util şi a pierderilor este relativ simplă. În cazul în care în interiorul
conturului de bilanţ are loc un proces de consum final, împărţirea fluxurilor de energie în utile şi
inutile este în multe cazuri discutabilă.

Analiza rezultatelor bilanţului energetic are două etape. Prima etapă constă în determinarea
indicatorilor de performanţă energetică, al căror nivel se compară cu cel de referinţă. Ca urmare a
acestei comparaţii, activitatea desfăşurată în interiorul conturului analizat sau instalaţia analizată
primeşte un calificativ în raport cu referinţa. În cazul bilanţurilor energetice reale, situaţia
caracterizată de ele se abate mai mult sau mai puţin de la situaţia de referinţă. Prima etapă a
analizei trebuie să stabilească motivele abaterii şi să propună măsuri de remediere a situaţiei.
Chiar dacă rezultatul primei etape a analizei indică o situaţie suficient de apropiată de referinţă,
este posibil ca nivelul de referinţă stabilit anterior momentului analizei, să nu mai corespundă
cerinţelor momentului analizei sau celor ale viitorului previzibil.

În astfel de cazuri, problema eficienţei energetice trebuie abordată în alt mod. Această a doua
etapă a analizei eficienţei energetice a unei activităţi desfăşurate într-un anumit contur porneşte
de la cantitatea şi calitatea resurselor energetice secundare disponibilizate.

Prin definiţie, resursele energetice secundare reprezintă cantităţi sau fluxuri de energie de orice
fel, evacuate dintr-un contur în care se desfăşoară o activitate productivă şi care nu pot fi reciclate
(valorificate tot în activitatea respectivă) decât prin modificări aduse instalaţiilor aflate în
conturul respectiv. Prin urmare, a doua etapă a analizei are ca obiect evaluarea potenţialului res şi
a posibilităţilor de valorificare a acestora.

Valorificarea res în interiorul conturului asociat activităţii din care provin presupune modificarea
procesului tehnologic sau a cel puţin unuia dintre echipamentele care compun instalaţia. Ea se
numeşte recuperare internă sau interioară şi are ca efect reducerea consumului propriu de
energie primară sau direct utilizabilă. Acest mod de valorificare a res, care poate fi considerat ca
o reciclare sau o recirculare, nu este întotdeauna tehnic posibil şi/sau avantajos din punct de
vedere economic. Recuperarea internă are ca efect direct reducerea facturii energetice ca urmare
a reducerii consumului propriu de energie.

Valorificarea res în afara conturului respectiv se numeşte recuperare externă sau exterioară şi
implică existenţa unui consumator exterior conturului asociat activităţii din care provine res.
Consumatorul este de obicei amplasat în apropiere, deoarece transportul la distanţe mari este cu
atât mai puţin avantajos din punct de vedere economic cu cât intensitatea sau densitatea
energetică a res este mai mică. Recuperarea externă are ca efect reducerea în mod indirect a
facturii energetice a activităţii care a generat-o, deoarece din ea se deduc încasările obţinute din
vânzarea în exterior a res.

Consumatorul alimentat printr-o recuperare externă a res renunţă la serviciile unei surse de
energie convenţionale (centrală electrică, centrală termică, etc), care va produce mai puţină

47
energie direct utilizabilă pentru care va consuma mai puţină energie primară. El trebuie să
prezinte o cerere de energie compatibilă cu caracteristicile res disponibile (natură, parametrii,
simultaneitate, mod de variaţie în timp, etc.). Dacă compatibilitatea este parţială, res va constitui
doar una dintre sursele sale de alimentare cu energie, cealaltă rămânând sursa convenţională.
Recurgerea la alimentarea cu energie recuperată duce de obicei la complicaţii suplimentare
pentru consumator, dezavantaj compensat printr-un preţ mai coborât al energiei cumpărate.

Oportunitatea şi gradul de recuperare al unei res sunt întotdeauna rezultatul unei analize tehnico-
economice, care exprimă o anumită situaţie la un moment dat, într-un anumit loc şi într-un
anumit context. Modificarea momentului, a locului sau a contextului poate infirma o soluţie de
recuperare în totalitate sau numai într-o anumită proporţie. Acest lucru trebuie subliniat, deoarece
anumite soluţii practicate cu succes în alte părţi nu sunt în mod obligatoriu la fel de eficiente şi în
condiţiile actuale din România şi invers.

3.2.7. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ ENERGETICĂ

Eficienţa şi respectiv ineficienţa energetică nu pot fi măsurate direct. Ele pot fi exprimate cu
ajutorul unor indicatori de performanţă, ale căror valori sunt comparate cu una sau mai multe
valorile alese ca referinţă. Nivelul de referinţă al unui indicator poate fi, de exemplu, valoarea
obţinută utilizând cele mai bune tehnologii dezvoltate pe plan mondial, cea obţinută utilizând
doar acele tehnologii care s-au dovedit economic eficiente sau valoarea obţinută prin prelucrarea
rezultatelor proprii obţinute într-o perioadă anterioară. Referinţa este aleasă de obicei în funcţie
specificul şi de interesele organizaţiei care desfăşoară sau patronează activitatea analizată.

Indicatorul de performanţă energetică întrebuinţat în special în cazul analizei proceselor de

transformare a energiei este randamentul energetic. În energetică, randamentul este o mărime
adimensională, ceea ce presupune ca atât efectul util cât şi cel consumat să fie de aceeaşi natură şi
să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură. În cazul proceselor de consum final, efectul
consumat este un flux sau o cantitate de energie, în timp ce efectul util este prin definiţie de altă
natură. Din acest motiv, randamentul energetic este considerat un indicator specific de natură
cantitativă potrivit pentru procesele de transformare a energiei şi mai puţin potrivit pentru cele de
consum final.

Indicatorul de performanţă fizic care caracterizează cel mai bine eficienţa energetică a unui
proces de consum final de energie este consumul efectiv de energie, absolut sau specific.
Consumul specific este raportat la unitatea de măsură a volumului acestei activităţi. El reprezintă
deci cantitatea de energie de un anumit fel sau suma cantităţilor de energie de orice fel necesare
pentru realizarea unei singure unităţi în care se exprimă volumul activităţii analizate.

Utilizarea indicatorilor specifici de eficienţă energetică elimină influenţa modificării volumului

de activitate şi a structurii producţiei. În funcţie de modul de exprimare a mărimilor care
constituie sau intră în componenţa indicatorilor de performanţă energetică, aceştia pot fi
exprimaţi fizic (în unităţi de energie) sau valoric (în unităţi monetare).

În cazul unui singur fel de energie intrat în conturul de bilanţ şi al unui singur produs principal,
definiţia consumului specific de energie este simplă şi uşor de aplicat. Dacă din activitatea

48
prestată în conturul dat ies două sau mai multe produse principale, repartizarea consumului
efectiv de energie între acestea trebuie să se facă după un anumit criteriu sau pornind de la o
anumită ipoteză, în funcţie de specificul activităţii.

Situaţia se complică de asemenea şi în cazul în care în conturul dat intră mai multe forme de
energie. În această situaţie, conţinutul efectiv de energie al fiecăruia dintre fluxurile intrate
trebuie echivalat cu un singur fel de energie. În majoritatea cazurilor, energia echivalentă este
energie primară (echivalent combustibil convenţional). Raportul de echivalare este specific
fiecărui caz în parte şi trebuie bine justificat. Trebuie subliniat faptul că cea mai bună echivalare
este asigurată prin exprimarea valorică, în unităţi monetare, a consumurilor de energie de orice
fel.

În urma echivalării energetice a diferitelor forme de energie consumate rezultă un al doilea

indicator fizic de performanţă energetică şi anume consumul echivalent de energie primară,
absolut sau specific. Notând cu VA volumul activităţii, consumul specific echivalent de energie
primară Cse se calculează cu relaţia :

Cse  WREP    WEDU  / VA (3.2)

În relaţia de mai sus, 1 este coeficientul de echivalare a energiilor direct utilizabile în energie
primară. Consumul specific echivalent de energie primară este proporţional în anumite condiţii şi
cu o anumită marjă de eroare cu principalul indicator valoric şi anume cheltuielile specifice cu
energia.

Consumul specific cumulat de energie primară, cunoscut şi sub denumirea de energie înglobată
sau de conţinut de energie al unui produs, caracterizează gradul de valorificare a resurselor
energetice pentru un întreg lanţ tehnologic sau pentru un ciclu complect de fabricaţie. Mărimea sa
poate include consumurile de energie primară aferente următoarelor componente:
 obţinerea resurselor materiale consumate pe parcursul întregului lanţ tehnologic
sau numai pentru o anumită parte a acestuia;
 funcţionarea în condiţii normale a tuturor instalaţiilor şi agregatelor incluse în
conturul stabilit;
 transportul resurselor materiale şi produselor intermediare până la locul de
consum;
 echivalentul în energie primară al uzurii mijloacelor fixe care contribuie, direct
sau indirect, la realizarea produsului respectiv.

Calculul consumului cumulat de energie înglobată în unitatea de produs este cu atât mai
complicat cu cât procesul sau lanţul tehnologic este mai extins şi include mai multe etape.
Mărimea consumului specific cumulat de energie primară exprimă intensitatea energetică a
unui produs, a unei activităţi, a unui întreg lanţ tehnologic, a unei filiere tehnologice, etc.
Toţi indicatorii de performanţă energetică se determină în urma întocmirii auditului energetic al
procesului, alcătuit pe o perioada suficient de lungă, cel puţin egală cu un ciclu de activitate,
pentru ca valoarea astfel obţinută să aibă relevanţă. Practica recomandă ca auditul să fie întocmit
pentru un an calendaristic sau financiar, cu excepţia cazurilor în care ciclul de activitate depăşeşte
această perioadă.

49
Rezultatele astfel obţinute au un caracter cantitativ, reflectând consecinţele primului principiu al
termodinamicii. Pentru complectarea lor cu aspectele calitative absolut necesare unei analize
tehnice este necesară recurgerea la bilanţul exergetic. Bilanţurile exergie-anergie pun în evidenţă
limitele capacităţii de transformare a unui tip de energie în altul şi consecinţele celui de-al doilea
principiu al termodinamicii asupra eficienţei energetice a conturului analizat. Din acest tip de
bilanţ rezultă indicatorul numit randament exergetic.

Eficienţa energetică a fost separată în mod artificial de rentabilitate în condiţiile economiei

socialiste de comandă. Diferenţa între preţurile stabilite pentru diferitele produse prin planificare
centralizată şi costurile lor reale de producţie sau de achiziţie nu permitea stabilirea prin calcul a
rentabilităţii reale a unei activităţi sau a unei soluţii tehnice. În aceste condiţii, criteriile
energetice de apreciere au permis compararea pe baze reale dar incomplete a unor soluţii tehnice
sau a unor tehnologii. Ele au avut la bază o serie de indicatori fizici, absoluţi sau specifici
(randamente, consumuri efective, consumuri echivalente, consumuri cumulate, etc). Indicatorii
tehnici reflectă numai parţial eficienţa cu care sunt valorificate resursele intrate într-un contur dat.

În condiţiile capitalismului şi economiei de piaţă, eficienţa energetică se exprimă şi se măsoară

în special cu ajutorul indicatorilor valorici. Principalul indicator valoric de eficienţă energetică
este valoarea specifică a facturii energetice sau cheltuielile specifice cu energia, mărime
raportată la unitatea de măsură a volumului activităţii. Acesta este un indicator sintetic, care
cumulează toate influenţele consumului de energie asupra costului de producţie. Trebuie subliniat
faptul că exprimarea valorică a indicatorilor de eficienţă energetică are mai multă relevanţă şi
este accesibilă şi unor persoane fără o pregătire tehnică de specialitate. Pe lângă cheltuielile
specifice cu energia pe unitatea de volum al activităţii prestate, exprimarea valorică a efectului
consumat mai permite evidenţierea unor aspecte semnificative de natură economico-financiară,
legate de conceptul de eficienţă energetică:
 ponderea cheltuielilor cu energia în costurile totale de producţie;
 costul pierderilor de energie, al ineficienţei sau/şi al nerecuperării res.

3.3. ANALIZA INTERNĂ

Situaţia definită cu ajutorul indicatorilor de eficienţă energetică este apoi supusă unei analize
interne. Analiza internă urmăreşte în paralel două aspecte diferite, dar la fel de importante:
a) modul de funcţionare a sistemului informaţional în ansamblul său, incluzând întreg
lanţul de măsură, transmitere, înregistrare, prelucrare şi valorificare a datelor;
b) gradul de valorificare a fluxurilor de energie intrate în conturul general de bilanţ.

Analiza modului în care a fost conceput şi funcţionează sistemul informaţional intern poate
conduce la recomandări ca:
 suplimentarea numărului de traductoare si aparate de măsură;
 reorganizarea modului de citire, de înregistrare şi de transmitere a datelor;
 elaborarea unor formulare tip pentru citirea, înregistrarea şi transmiterea datelor;
 implementarea unui sistem automat sau semiautomat de achiziţie a datelor măsurate;
 elaborarea unui algoritm unic de prelucrare a datelor;

50
  stabilirea unei noi formule de prezentare a raportului.

Eficienţa sistemului informaţional se reflectă în eficienţa energetică realizată în interiorul

conturului de bilanţ analizat. Trebuie totuşi subliniat faptul că sistemul furnizează informaţii care
nu pot fi valorificate decât prin voinţa şi acţiunile personalului de exploatare şi ale conducerii
organizaţiei.

Evaluarea eficienţei energetice se poate face în mai multe moduri, în funcţie de natura activităţii
desfăşurate în interiorul conturului de bilanţ. Cel mai rapid mod de evaluare se bazează pe
indicatori de tipul consumului specific de energie. Orice altă metodă sau oricare alt indicator de
performanţă, absolut sau specific, ale căror utilizare conduce la obţinerea de rezultate pozitive,
sunt acceptabile.

Analiza internă complectează imaginea de ansamblu a conturului de bilanţ şi demarează printr-un

chestionar care poate cuprinde întrebări ca:
1. Cine răspunde de managementul energiei în organizaţia respectivă (nume, funcţie,
calificare, experienţă, numărul de persoane din care este format colectivul pe care îl
conduce etc.)?
2. In faţa cui răspunde acesta, cât de dese sunt şi ce conţin rapoartele sale?
3. Cum este organizată măsurarea fluxurilor de energie care intră în conturul general de
bilanţ (număr de aparate de măsură, amplasare, frecvenţă de citire/înregistrare, clasă de
precizie etc.)?
4. Sunt aceste aparate de măsura adecvate, precise şi fiabile?
5. Un sistem central de achiziţie automata a datelor ar fi eficient economic?
6. Rezultă în urma analizei o relaţie directă între consumul de energie şi volumul activităţii
prestate (producţie, vânzări, timp de lucru)?
7. Cât de des este calculat şi cui este raportat consumul specific de energie?
8. S-au stabilit limite ale consumului lunar sau anual de energie (detalii)?
9. Există o prognoză a consumului de energie sau un buget limită pentru energie?
10. Urmărirea consumurilor energetice se practică la intervale regulate şi în mod organizat?
11. Există stabilit un program de măsuri de conservare a energiei la nivelul organizaţiei?
12. A stabilit conducerea executivă obiective în scopul reducerii facturii energetice?
13. Ce paşi au fost făcuţi în vederea recuperării şi reciclării resurselor energetice secundare,
în ipoteza că acestea sunt cunoscute şi inventariate?
14. Termenii contractelor de livrare a energiei (modalităţile de tarifare) sunt convenabili şi
corespunzători specificului organizaţiei?

Analiza gradului de valorificare a energiei intrate în conturul de bilanţ implică o analiză a

eficienţei energetice a fiecăruia dintre subansamblele care alcătuiesc sistemul şi are trei planuri:
 analiza oportunităţii şi eficienţei eventualelor etape de conversie internă a energiei intrate
în interiorul conturului general de bilanţ (centrala termică, centrala electrică de
termoficare, staţiile şi transformatoarele electrice, gospodăria de aer comprimat şi staţia
centrală de pompare a apei alcătuind fiecare în parte câte un subsistem transformator de
energie);

51
  analiza oportunităţii, compatibilităţii şi eficacităţii schimburilor de energie între
subsistemele identificate în interiorul conturului general de bilanţ (consumatori finali sau
transformatori interni de energie);
 analiza eficienţei fiecăruia dintre utilizatorii finali ai energiei provenite din surse
exterioare sau interioare.

Analiza se bazează şi pe stabilirea în prealabil a existenţei, naturii şi potenţialului eventualelor

resurse energetice secundare, pentru care trebuie găsite soluţii de valorificare în condiţii
economice în interiorul sau în exteriorul conturului general. Inventarierea acestora este practic
obligatorie pentru finalizarea analizei interne, deoarece constituie etapa premergătoare întocmirii
programului de măsuri de conservare a energiei.

Un aspect important în acţiunea de evaluare a eficienţei energetice este analiza tehnologiilor

utilizate în interiorul conturului de bilanţ. Acest aspect al analizei se bazează în special pe
comparaţii cu alte organizaţii având acelaşi profil de activitate, pe informaţiile disponibile în
literatura de specialitate şi alte asemenea informaţii, a căror procurare este de competenţa
responsabilului cu energia.

Impactul organizării şi planificării activităţii în interiorul sistemului analizat (număr de personal

pe fiecare schimb, număr de zile lucratoare pe săptămâna, programarea reparaţiilor şi concediilor,
modul şi gradul de încărcare a utilajelor şi agregatelor etc.) asupra mărimii şi modului de variaţie
a consumurilor de energie, deci şi asupra cheltuielilor cu energia, constituie un alt element al
analizei interne.

Colectivul în sarcina căruia intră analiza internă trebuie să includă unul sau mai mulţi
reprezentanţi ai organizaţiei. Analiza internă nu poate fi făcută decât din interiorul organizaţiei.

3.4. VALORIFICAREA REZULTATELOR AUDITULUI ENERGETIC

Scopul întocmirii unui audit energetic poate fi unul dintre următoarele:

 evaluarea eficienţei energetice în interiorul unui contur la un moment dat şi întocmirea unui
plan de măsuri pe termen mediu, conţinând o serie de propuneri concrete justificate economic
pentru îmbunătăţirea situaţiei existente;
 monitorizarea continuă a consumurilor de energie şi utilităţi în scopul evaluării şi ameliorării
eficienţei energetice şi în final a minimizării cheltuielilor specifice cu energia;
 evaluarea soluţiei tehnice şi a condiţiilor de alimentare cu energie (conţinutul contractelor de
furnizare, mod de tarifare etc.) în vederea minimizării facturii energetice pe termen lung (cel
puţin 10 ani).

În oricare din cele trei cazuri, consecinţele întocmirii auditului energetic se pot materializa în
eventuale modificări ale soluţiei de alimentare sau a naturii purtătorilor de energie preluaţi din
exterior, în schimbarea concepţiei de utilizare a energiei şi/sau a tehnologiilor care stau la baza
activităţilor din interiorul conturului dat.

52
Scopul şi mai ales consecinţele întocmirii unui audit energetic depind de stadiul în care se găseşte
conturul analizat sub aspectul managementului energiei şi de contextul economic şi financiar în
care organizaţia îşi desfăşoară activitatea.

3.4.1. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE MĂSURI PRIVIND CREŞTEREA EFICIENŢEI

ENERGETICE ÎNTR-UN CONTUR

Întocmirea unui plan de măsuri adaptat la specificul activităţii, corelat cu strategia de dezvoltare
şi cu situaţia financiară a organizaţiei şi care să ţină seama şi de posibilităţile reale de înţelegere,
asimilare şi aplicare în practică a măsurilor de către întregul personal necesită multă experienţă şi
cunoştinţe care depăşesc de multe ori capacitatea existentă în interiorul organizaţiei.

În aceste cazuri este recomandabilă recurgerea la serviciile unei companii de consultanţă

specializate, ale cărei realizări sunt cunoscute şi apreciate. O astfel de abordare asigură şi
obiectivitatea absolut necesară într-un asemenea demers şi poate prilejui începutul unei colaborări
de lungă durată şi reciproc profitabile.

Măsurile de conservare a energiei sunt de obicei propuse grupat şi etapizat, datorită

interdependenţelor de natură tehnologică, limitelor financiare şi chiar psihologice inerente.
În prima etapă sunt prevăzute măsuri care nu presupun cheltuieli mari, dar care pot avea efecte
semnificative. Economiile la cheltuielile de producţie astfel obţinute sunt apoi reinvestite în etapa
a doua. Procesul de eficientizare evoluează deci pas cu pas. Propunerile care presupun investiţii
trebuie să fie fundamentate prin argumente economice, rezultate de exemplu dintr-un studiu de
prefezabilitate. Stabilirea priorităţilor într-o astfel de situaţie este de competenţa conducerii
executive a unităţii, care are în vedere strategia de dezvoltare pe termen lung şi situaţia financiară
a organizaţiei la momentul analizei.

Propunerile de îmbunătăţire constau în operarea de raţionalizări, modificări şi chiar înlocuiri ale

componentelor instalaţiilor consumatoare de energie de orice fel cu scopul creşterii eficienţei lor
energetice.

Deşi instalaţiile industriale sunt diferite sub aspectul mărimii, scopului şi tehnologiei, soluţiile
tehnice sau organizatorice la care se recurge ca urmare a concluziilor unui audit energetic pot fi
grupate în următoarele direcţii:
a) modificarea soluţiei de alimentare şi/sau a concepţiei de utilizare a energiei în cadrul
întreprinderii;
b) recuperarea avansată a energiei disponibilizate de către fluxul tehnologic (în special a
căldurii), pentru care se apelează la tipuri noi de aparate schimbătoare de căldură;
c) înlocuirea parţială sau totală, pentru anumite procese de încălzire, a combustibililor fosili
sau a agenţilor termici importaţi (proveniţi din exteriorul conturului de bilanţ al
întreprinderii) cu energia electrică, în condiţiile realizării unei economii certe de cheltuieli
cu energia pe unitatea de produs;
d) reducerea poluării mediului ambiant, mai ales în cazurile în care aceasta este legată de
utilizarea combustibililor naturali sau sintetici;
e) implementarea unor procedee şi tehnici noi, care determină reducerea facturii energetice;
f) organizarea producţiei în vederea încadrării într-un sistem avantajos de tarifare a energiei.

53
Trebuie precizat că aceste direcţii de acţiune nu sunt total independente una faţă de celelalte,
modul în care ele se combină urmând a fi exemplificat în cele prezentate mai jos.

În prima categorie de măsuri se înscrie schimbarea soluţiei de alimentare cu energie electrică şi

termică prin instalarea unor CET-uri proprii care să înlocuiască alimentarea cu energie electrică şi
căldură din exterior, în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale în acest domeniu.

Economiile provin în acest caz din diferenţa între facturile energetice în cele doua variante. În
cazul dimensionării corecte a capacităţii instalate, economia realizată astfel poate fi semnificativă
iar investiţia în CET se amortizează în circa 4 - 7 ani.

O altă direcţie de acţiune manifestată în ultimii ani constă în înlocuirea totală a sistemelor de
alimentare centralizată cu căldură utilizând ca agent termic abur de medie sau joasă presiune cu
alimentarea locală directă cu gaz natural sau chiar cu energie electrică. În acest fel se elimină
pierderile de căldură şi de agent termic inerente reţelelor de distribuţie vechi, concepute în urmă
cu 20 - 30 ani. Această tendinţă se manifestă şi la nivelul unor întreprinderi industriale dar şi la
nivelul consumatorilor din sectorul terţiar sau a consumatorilor casnici, care nu acceptă o
dependenţă totală în raport cu sursa centrală de energie termică.

Categoria a doua de măsuri este răspândită în toate sectoarele industriale şi are ca rezultat fie
reciclarea căldurii disponibilizate din motive tehnologice (reintroducerea ei într-o altă etapă a
aceluiaşi proces) fie recuperarea externă a acesteia (valorificarea ei în afara procesului din care
provine, respectiv alimentarea unui alt consumator aflat în apropiere). Este un concept cunoscut
şi aplicat în ţara noastră, dar a cărui eficienţă economică reală nu a putut fi stabilită cu certitudine
în condiţiile economiei de comandă. Creşterea preţului energiei primare constituie un argument în
favoarea recuperării energiei, în special a energiei disponibilizate din motive tehnologice.

Un prim exemplu în aceasta direcţie îl constituie şi acţiunea de îmbunătăţire a eficienţei

valorificării energiei termice într-o uzină chimică, echipată cu o linie de sinteză a acidului azotic
de tipul cu o singură presiune. Instalaţia iniţială, construită în deceniul al şaptelea, nu era
prevăzută cu mijloace eficiente pentru conservarea energiei.

Un studiu prealabil, efectuat de o firmă de consultanţă specializată, a stabilit patru propuneri de

îmbunătăţire a eficienţei energetice, constând în amplasarea a patru recuperatoare de căldură pe
fluxul gazelor nitroase şi pe fluxurile de condensat returnat şi de apă de alimentare ale CET.
Dintre cele patru schimbătoare, două sunt schimbătoare cu placi, amplasate pe fluxurile de apă,
iar al treilea este un schimbător spiral şi serveşte încălzirii apei de adaus (care circulă prin
interiorul ţevii în spirală) de la 25 la 75 °C pe seama răcirii gazelor nitroase (care circulă prin
exteriorul spiralei) de la 170 la 140 °C, deci în zona punctului de rouă acidă. Costul total al
investiţiei şi instalării noilor aparate s-a ridicat la 550000 GBP, termenul brut de recuperare al
investiţiei, calculat după un an de funcţionare în noile condiţii, fiind mai mic de trei ani.

Compania British Sugar plc a hotărât extinderea unei linii de concentrare prin vaporizare a
soluţiei de zahăr în apă, prin adăugarea unei a şasea trepte de vaporizare. Noul aparat are
suprafaţa de schimb de căldură alcătuită din plăci tip Alfa Laval EC500. Acţiunea a avut ca scop
şi testarea performanţelor noului tip de vaporizator, care a realizat un coeficient global mediu de

54
schimb de căldură de 990W/m2K faţă de 450W/m2K cât realizează tipul clasic de vaporizator
(Roberts). Economia de energie realizată prin instalarea noului aparat este estimată la cel puţin
65GJ/an, un al doilea efect benefic constând în creşterea capacităţii de producţie de la 6000t/zi la
7200t/zi. Efectele însumate conduc la un termen de recuperare a investiţiei în noul aparat de circa
3-4 ani.

Între rezultatele bune obţinute cu sprijinul financiar al EEO se află şi recircularea căldurii
sensibile şi latente a aerului umed evacuat dintr-un uscător de hârtie al companiei britanice Tait
Paper, concepută în două trepte. Schimbătoarele de căldură cu rol de recuperatoare sunt
amplasate în hota de evacuare a aerului umed, a cărei etanşeitate este bine asigurată împotriva
infiltrării aerului rece din exterior.

Primul aparat este destinat preîncălzirii aerului recirculat în interiorul uscătorului, economisindu-
se astfel o parte din debitul de abur consumat în bateria principală de încălzire. Al doilea aparat
este conceput să preîncălzească aerul proaspăt aspirat în uscător, prin intermediul unui fluid
intermediar (amestec apa-glicol). Efectul lui energetic este acelaşi şi constă în reducerea
consumului de abur la bateria principală de încălzire.

Întreg sistemul este comandat de un calculator electronic, care centralizează un număr mare de
mărimi măsurate în instalaţie. Prelucrarea acestora pe baza unui algoritm de calcul adecvat
permite calculul tuturor mărimilor importante pentru bilanţul material şi energetic, pe baza căruia
se asigură comanda automată, reglarea şi menţinerea eficienţei energetice şi economice a
procesului.

Modificarea instalaţiei s-a realizat în anul 1987 şi a costat în total 420000GBP. Deşi s-au dovedit
mai mici decât s-a anticipat, economiile de cheltuieli cu energia au atins 240000 GBP/an, ceea ce
conduce la un termen de recuperare a investiţiei de 1,75 ani.

A treia categorie de măsuri se poate regăsi în orice domeniu de activitate, fiind deci mult mai
extinsă decât celelalte. Din aceasta cauza, în cadrul acestei categorii se poate stabili o
subclasificare corespunzătoare unor domenii restrânse de activitate:
- obţinerea aburului de presiune ridicată din abur uzat prin comprimarea mecanică a
acestuia din urmă în procese de încălzire şi concentrare prin vaporizare;
- înlocuirea totală sau parţială a încălzirii pe bază de abur sau combustibili fosili cu
încălzirea dielectrică (în câmp electromagnetic de înaltă frecvenţă);
- idem pentru încălzirea prin radiaţie în domeniul infraroşu;
- idem pentru încălzirea prin inducţie electromagnetică.

Comprimarea mecanică a vaporilor secundari rezultaţi prin concentrarea unor soluţii apoase se
face în general pe seama energiei electrice, compresorul de abur fiind antrenat de un motor
electric. Efectele pozitive ale acestei măsuri includ reducerea practic totală a alimentării cu abur a
instalaţiei şi reducerea poluării mediului de către cazanul de abur a cărei producţie a fost astfel
redusă sau chiar total eliminată.

Eficienţa soluţiei depinde de raportul între presiunea aburului necesar şi presiunea disponibilă a
vaporilor secundari. Ea a fost aplicată cu succes în fabrici de zahăr, de bere, abatoare şi alte

55
instalaţii aparţinând sectorului industriei alimentare franceze. Economia de cheltuieli cu energia
este estimată la 10 - 12 FRF pentru o tonă de apă evaporată, ceea ce asigură o durată redusă de
recuperare a investiţiei într-o asemenea soluţie.

Utilizarea compresorului cu jet (ejector cu abur) în acelaşi scop are un efect similar, reducând
debitul de abur primar necesar operaţiei de vaporizare şi cantitatea de căldură evacuată în
atmosferă. Diferenţa constă doar în natura energiei care asigură comprimarea.

Compania Cargill UK Ltd., specializată în produse alimentare şi farmaceutice, a aplicat o soluţie

similară pentru alimentarea cu abur a instalaţiei de concentrare prin vaporizare a sucului de
glucoza. Confruntată cu lipsa unor potenţiali consumatori ai aburului secundar rezultat din
proces, care impunea evacuarea căldurii conţinute de acesta în atmosferă prin intermediul unui
turn de răcire, compania a hotărât instalarea unui compresor mecanic de abur cu puterea de 500
kW. Investiţia s-a amortizat în circa doi ani de funcţionare.

Utilizarea încălzirii dielectrice, fie în combinaţie cu încălzirea clasică (pe bază de combustibili
fosili) fie ca alternativă la aceasta, este legată în special de evacuarea umidităţii din materiale sau
produse. Principalul avantaj al procedeului este eficienţa mult superioară, datorată generării
căldurii exact în zonele unde este nevoie de ea (în zonele umede), fapt care limitează drastic
pierderile de energie şi asigură şi o calitate superioară a produsului uscat, determinată de
uniformitatea şi omogenitatea obţinute.

Acestor avantaje li se adaugă facilităţile privind automatizarea proceselor, reducerea personalului

de exploatare, reducerea duratelor şi costului întreţinerii şi reducerea poluării mediului direct de
către întreprindere. Trebuie arătat că poluarea nu dispare, fiind transferată centralelor electrice.

TBA Industrial Products Ltd. este o companie specializată în producerea materialelor textile
diverse. Operaţia de impregnare a unor ţesături implică uscarea acestora, realizată iniţial în
uscătoare cu recirculare încălzite cu abur cu presiunea de 10 bar. În afara unor deficienţe legate
de circulaţia materialului prin uscător, s-a considerat că încălzirea clasică este ineficientă în
special în ultima parte a uscătorului, unde conţinutul de umiditate al materialului este scăzut.

Cu sprijinul material al EEO, compania a comandat un studiu privind posibilităţile de creştere a

eficienţei utilizării energiei. Printre alte măsuri, consultantul a propus modificarea constructivă a
uscătorului, înlocuirea încălzirii cu abur prin încălzire directă cu gaz natural şi implementarea în
ultima sa parte a unui generator de radiofrecvenţă pentru încălzirea dielectrica.

Modificarea a fost realizată în 1989, în timpul unei opriri planificate. Costul total s-a ridicat la
212000 GBP, iar beneficiile rezultate în urma modificării sunt estimate la 75000 GBP/an. Ele
includ efectele economiei de energie (9750 GBP/an) şi creşterii capacităţii de producţie (750000
GBP/an), conducând la o durată brută de recuperare a investiţiei de 2,3 ani.

Goodson Lighting Ltd. produce obiecte ceramice de dimensiuni relativ reduse, dar având o formă
complexă. Uscarea lor avea loc iniţial într-un cuptor încălzit cu combustibil lichid. Un studiu
efectuat de o firmă specializată de consultanţă energetică a recomandat înlocuirea acestuia cu o
instalaţie de încălzire dielectrică cu microunde sub vid. Modificările s-au efectuat în anul 1990 şi

56
au costat 595000 GBP. Ele au vizat şi instalaţia de fasonare a obiectelor, care a fost automatizată.
Beneficiile rezultate în urma modificărilor sunt datorate mai multor factori:
- creşterii capacităţii de producţie cu circa 8 %, datorată reducerii perioadei de revizii şi
reparaţii;
- reducerii consumului specific de energie primară de la 13,5 la 3,65 GJ/t, care a
determinat o reducere a cheltuielilor cu energia de la 51 la 40 GBP/t;
- reducerii forţei de muncă necesare funcţionarii instalaţiei;
- reducerea pierderilor de materie primă la fasonare.

Toţi aceşti factori conduc la o durată de recuperare a investiţiei estimată între 1,9 si 3,8 ani
(depinzând de durata anuală de funcţionare a instalaţiei).

Unele produse zaharoase (jeleurile, caramelul şi piureurile de fructe) sunt termosensibile şi nu pot
fi pasteurizate prin procedee tradiţionale. De aceea, în cazul lor se recurge la încălzirea dielectrică
cu microunde. Chiar dacă consumul specific de energie creşte puţin, faptul este în întregime
compensat prin creşterea productivităţii, reducerea cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii şi nu în
ultimul rând prin creşterea calităţii organoleptice a produselor astfel obţinute.

Încălzirea avansată a aerului insuflat în cubilou pe seama energiei electrice este o soluţie tehnică
nouă.

Funcţionarea cubiloului (agregatul de elaborare a fontei pentru piese) presupune insuflarea

continuă a unui debit de aer, a cărui temperatură poate fi apropiată de aceea a mediului ambiant al
cubiloului sau poate atinge câteva sute de grade Celsius. Încălzirea aerului insuflat se face prin
recircularea căldurii sensibile şi a puterii calorifice a gazelor evacuate din cubilou. Temperatura
maximă pe care o poate atinge aerul încălzit astfel nu depăşeşte 500 °C. Studii întreprinse de mai
multe companii franceze interesate (Automobiles Peugeot, Societe Armoricane de Fonderie,
Fiday Gestion) au arătat că temperatura aerului insuflat poate fi ridicată în condiţii avantajoase
sub aspect economic până la 850 - 950 °C prin încălzire cu plasmă generată electric. Efectul
pozitiv constă în reducerea consumului de cocs metalurgic cu circa 75 kg pentru fiecare MWh,
ceea ce se traduce printr-o economie de cheltuieli de 50 - 70 FRF/tona de fontă.

Calitatea produselor metalice depinde în mare parte de modul de elaborare a metalului, mai precis
de temperatura şi omogenitatea băii metalice şi de cantitatea de impurităţi rămase în compoziţia
metalului obţinut. Luând în considerare şi efectul poluării mediului prin gazele rezultate din
arderea combustibililor fosili, recurgerea la încălzirea electrică în procesul de elaborare al
metalelor şi aliajelor devine o soluţie acceptabilă. Recurgerea la topirea inductivă atât în
metalurgia fierului cât şi în cea neferoasă asigură în toate cazurile o calitate superioară a
metalului elaborat, reducerea poluării aerului, diminuarea cheltuielilor de întreţinere şi creşterea
productivităţii. Luând în considerare toate aceste beneficii, costurile de producţie realizate prin
procedeul electric sunt comparabile cu cele realizate în varianta clasică şi nu afectează
competitivitatea sectorului metalurgic.

Categoria a patra de măsuri este legată de reducerea poluării mediului, mai ales atunci când
poluarea este datorată energiei consumate. Măsurile luate în vederea reducerii emisiilor poluante
nu duc la economii directe de energie sau de cheltuieli, în multe cazuri putând avea un efect opus.
În aceste cazuri, beneficiile sunt indirecte, derivând din renunţarea la cumpărarea şi montarea

57
unor instalaţii scumpe pentru epurarea gazelor, apelor sau altor efluenţi poluanţi, impuse prin
reglementările în vigoare.

Elaborarea sticlei are loc în cuptoare speciale, de înaltă temperatură, încălzite în special cu gaz
natural. Temperatura maximă atinsă de sticla topită în cuptor este de circa 1600 °C, ceea ce
conduce la formarea oxizilor de azot. Gazele evacuate din cuptor mai conţin bioxid de sulf şi praf
antrenat, ceea ce le conferă un caracter nociv.
Cantităţile medii de noxe evacuate zilnic de un cuptor de sticlă (care funcţionează continuu) sunt
estimate la:
SO2 - 1225 kg/zi
NOx - 665 kg/zi
Praf - 95 kg/zi

Reducerea lor poate fi obţinută şi prin reducerea consumului de combustibil al cuptorului,

posibilă prin combinarea sursei principale de energie primară (combustibilul gazos) cu o sursă
secundară (energia electrică). Sticla devine relativ bună conducătoare de electricitate la
temperaturi ridicate (rezistivitatea ei atingând valori de 10 - 25 cm în funcţie de compoziţie).
Implantarea unor electrozi în zona de topire şi afinare contribuie prin efect Joule la încălzirea
băii, reducând consumul de combustibil. Soluţia are efecte benefice asupra calităţii sticlei
produse (mult mai omogenă), dar este nerentabilă sub aspectul costurilor de producţie,
cheltuielile cu energia crescând de trei ori.

Implementarea unor tehnici şi procedee noi constituie modalitatea cea mai dinamică dar, în multe
cazuri, şi cea mai costisitoare de reducere a consumurilor specifice de energie şi deci a
cheltuielilor cu energia pe unitatea de produs. În această categorie de măsuri se pot întâlni
invenţii, noutăţi ştiinţifice şi tehnologice de ultimă oră şi procedee deja cunoscute dar
neconforme cu tradiţia, experienţa tehnică sau practică curentă.

Un exemplu în acest sens îl constituie cuptorul de topire pentru aluminiul reciclat al companiei
Brock Metal Ltd., modificat să funcţioneze cu un amestec combustibil-oxigen tehnic şi
recircularea gazelor de ardere în interiorul cuptorului. Soluţia asigură reducerea concomitentă a
consumului de combustibil şi a poluării mediului prin intermediul gazelor de ardere evacuate la
coş, creşterea producţiei cu circa 4 % şi posibilitatea utilizării unor deşeuri de aluminiu mai
ieftine. Costul modificării a fost de 399000 GBP în anul 1991.

Beneficiile rezultate în urma modificării sunt estimate astfel:

- economii de energie în valoare de 63000 GBP/an;
- economii la cheltuielile cu materia primă în valoare de 96000 GBP/an;
- economii datorate creşterii producţiei în valoare de 189000 GBP.
- economia realizată prin renunţarea la montarea unei instalaţii de epurare a gazelor,
absolut necesară pentru varianta iniţiala a cuptorului, care costa 97000 GBP.

Durata de recuperare a investiţiei este estimată în varianta cea mai optimistă la 11 luni iar în
varianta cea mai pesimistă la 30 luni. Calculul ia în considerare cheltuielile pentru instalaţia de
epurare a gazelor de ardere care ar fi trebuit adaptată variantei iniţiale, pe care le scade din noua

58
investiţie. Cheltuielile de producţie în noua variantă includ şi costul suplimentar pentru
producerea oxigenului tehnic.

O soluţie tehnică nouă, aplicată la un uscător de hârtie, constă în înlocuirea unei perechi de
cilindrii încălziţi cu abur cu o pereche de cilindrii cu "pernă de aer" (air flotation drying) în
ultima parte a uscătorului. Aceştia sunt prevăzuţi cu fante prin care se insuflă aer cald pe
suprafaţa interioară a benzii de hârtie, menţinând materialul sprijinit pe perna de aer, la o distantă
de 6 - 10 mm de suprafaţa cilindrilor. Se obţine astfel o intensificare a evacuării umidităţii în
ultima zonă a uscătorului care nu putea fi realizată prin soluţia clasică şi deci o posibilitate de
creştere a productivităţii. Aerul umed este aspirat prin alte fante aflate tot pe suprafaţa cilindrilor,
evitându-se astfel scăpările de aer cald în exterior, pe la capetele cilindrilor uscători.

Soluţia prezintă şi avantajul asigurării uniformităţii conţinutului de umiditate pe lăţimea benzii de

hârtie, contribuind astfel la creşterea calităţii produsului. Ea este recomandabilă în cazurile când
temperatura hârtiei este limitată din considerente de siguranţă la niveluri scăzute.
Modificarea s-a realizat în august 1991 şi a costat 290000 GBP.

Efectele benefice ale modificării constau în mărirea productivităţii cu circa 8%, echivalentă cu o
economie de 200000 GBP/an şi economii de teflon, cu care se acopereau cilindrii încălziţi cu
abur, în valoare de 7000 GBP/an. Cheltuielile cu energia se menţin aproximativ aceleaşi, în
funcţie de gramajul hârtiei produse. Rezultă o durată de recuperare a investiţiei estimată la circa
1,5 ani.

Cuţitul de aer (air knife) este un procedeu de îndepărtare a umidităţii în special de pe suprafeţele
unor materiale sau obiecte impermeabile (plăci metalice, benzi de cauciuc, pungi de plastic, cutii
de conserve). Soluţia constă dintr-un jet de aer rece (aer aspirat din atmosfera înconjurătoare),
asemănător ca formă cu o lamă de cuţit, îndreptat perpendicular pe suprafaţa umedă. Viteza
aerului poate atinge 270 m/s, suprapresiunea necesară, realizată de compresorul de aer, fiind de
circa 75 kPa. Distanţa între fante şi materialul umed este de până la 90 mm. Avantajele cuţitului
de aer constau în simplitatea şi flexibilitatea sa, în reducerea cheltuielilor cu energia cu 80 - 90 %
şi în volumul redus al instalaţiei.

Uscarea cu cuţit de aer contribuie şi la scăderea cotei rebuturilor în raport cu uscarea termică.

Utilizarea procedeului implică încercări prealabile pentru estimarea efectului util, a consumului
de energie şi a geometriei optime. O asemenea instalaţie experimentală este folosită pentru
testarea procedeului la Industrial Energy Efficiency Centre din Hatfield, Marea Britanie.

În procesul de fabricare a unor sorturi de brânză, etapa finală constă dintr-o spălare cu apă urmată
de uscare şi de un tratament superficial. Calitatea produsului este influenţată de condiţiile de
igienă asigurate în timpul uscării. Uscarea cu aer cald este exclusă, deoarece ar conduce la
intensificarea activităţii bacteriene. Soluţia uscării cu cuţit de aer asigură atât condiţiile de igienă
cât şi un consum redus de energie. Aerul aspirat din sală cu temperatură de 12 °C este filtrat cu
filtre bacteriologice şi apoi comprimat. Cheltuielile suplimentare în comparaţie cu uscarea
manuală (prin ştergere) sunt neglijabile, ridicându-se la circa 5 FRF/h. Metoda este practicată în
prezent la Fromagerie des Chaumes.

59
Operaţia de coacere a produselor de patiserie determină distrugerea micro-organismelor, fiind
considerată etapa sterilă. La ieşirea din cuptor, produsele sunt contaminate din nou prin contact
cu aerul. Sterilizarea finala (pasteurizarea secundară) a produselor ambalate poate fi asigurată fie
printr-un tratament termic cu gaz inhibitor, fie printr-un tratament cu radiaţii infraroşii cu
lungimea de undă între 0,8 si 2 m.

Radiaţiile IR sunt generate de lămpi cu cuarţ, amplasate într-un cuptor tunel. Consumul global de
energie electrică aferent operaţiei este de 0,1 kWh/kg. Recurgerea la procedeul IR are drept
urmare reducerea rebuturilor, reducerea cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii şi reducerea
personalului de exploatare. Compania franceza Cadiou a instalat un asemenea cuptor în anul
1988, costul total fiind de 780000 FRF, iar durata de recuperare a investiţiei fiind de circa 2 ani.
Eficienţa procedeului a dus la extinderea lui şi la societăţile France-Feuilletes, Coathalem,
Heudebert şi Jacquet.

3.4.2. IMPLEMENTAREA UNUI SISTEM DE SUPRAVEGHERE ŞI EVALUARE

CONTINUĂ A EFICIENŢEI ENERGETICE A UNUI CONTUR DAT (M&T)

Pe perioada cuprinsă între două modificări succesive ale instalaţiilor consumatoare se pot stabili
obiective (norme) curente privind mărimile consumurilor de energie şi utilităţi. În literatura de
specialitate anglo-saxonă norma de consum de energie este cunoscută sub denumirea de
performanţă energetică standard.

Pentru a putea stabili norma sau performanţa energetică standard, trebuie cunoscute mărimile
care influenţează în mod semnificativ consumurile de energie. În categoria mărimilor care pot
constitui factori decisivi de influenţă pentru consumul de energie se înscriu:
a) volumul activităţii desfăşurate (volumul producţiei, durata activităţii);
b) anumiţi parametrii de calitate ai activităţii desfăşurate;
c) temperatura exterioară;
d) alte mărimi.

Natura influenţei fiecăruia dintre factori se determină experimental, prin metode statistice.
Prelucrarea datelor obţinute din bilanţul periodic în scopul stabilirii factorilor de influenţă
necesită o bună cunoaştere a activităţii organizaţiei. În aceste condiţii, eventualele corecţii la
rezultatele obţinute prin prelucrarea datelor experimentale pot fi bazate şi pe bunul simţ sau pe
cunoştinţe teoretice.

Din punct de vedere matematic, consumul de energie (total sau parţial) poate fi exprimat sub
forma unei funcţii polinomiale, cunoscută şi sub numele de caracteristica energetică, care
depinde de mai multe variabile (x, y, z):

Ex , y , z   a  bx  cy  dz  ex 2  fy 2  gz 2  ... . (3.3)

Caracteristica energetică având această formă poate exprima fie consumul absolut, fie consumul
specific de energie. Ea trebuie să fie însoţită de un set de condiţii, restricţii, limitări sau alte
aspecte specifice referitoare la condiţiile în care s-au obţinut datele experimentale, regimurile de
funcţionare considerate etc. Construcţia ei implică o bună cunoaştere a proceselor care au loc în

60
interiorul conturului analizat şi o filtrare a datelor intrate în scopul eliminării erorilor sistematice
de măsură.

Strategia organizaţiei sau planul de producţie permite în general aprecierea sau estimarea pe
termen scurt (o săptămână, o lună, un trimestru etc.) a mărimii principalilor factori de influenţă
(x, y, z). Stabilirea obiectivelor săptămânale, lunare sau trimestriale se va putea face deci pe baza
caracteristicii energetice.

În lipsa datelor experimentale se poate recurge la datele statistice disponibile, cu ajutorul cărora
se poate trasa o caracteristică energetică aproximativă, care va fi corectată ulterior.

La sfârşitul perioadei, obiectivele sunt apoi comparate cu realizările. Acest ultim aspect este
dezvoltat în raportul întocmit săptămânal, bisăptămânal sau lunar. În cazul în care producţia este
constituită din loturi diferite care se succed la distanţe diferite, este recomandabil ca raportul să
fie întocmit după fiecare lot.

Raportul periodic cuprinde de obicei un rezumat al situaţiei curente, exprimat prin indicatori
specifici, în comparaţie cu situaţia anterioară, definită cu ajutorul aceloraşi indicatori. După
sumar, urmează o serie de detalii legate de specificul activităţii curente (parametrii semnificativi,
valori ale unor mărimi care depăşesc nivelul admisibil, alte informaţii). Sunt prezentate apoi
valorile mărimilor urmărite (valori absolute sau raportate) sub formă de tabele, de grafice,
precum şi sub orice altă formă care facilitează analiza rezultatelor. Pot fi menţionate şi alte
elemente relevante pentru eficienţa energetică.

Raportul este un mijloc important de menţinere în atenţia personalului şi conducerii organizaţiei a

preocupării pentru creşterea eficienţei energetice şi a cerinţelor care decurg din ea. El
fundamentează fiecare decizie având ca scop creşterea eficienţei energetice sau reducerea
cheltuielilor cu energia în interiorul conturului de bilanţ analizat.

După privatizarea din anul 1986, uzina metalurgică Brinsworth Strip Mills a devenit o filială
independentă în cadrul British Steel plc, responsabilă pentru propria strategie de producţie şi
pentru situaţia sa financiară. Independenţa financiară a pus în evidenţă nivelul ridicat al
cheltuielilor cu energia si necesitatea de a reduce acest segment al costurilor de producţie.

Analiza iniţială a dus la următoarele concluzii:

- număr insuficient de aparate de măsură;
- inexistenţa unei strategii privind colectarea şi analiza datelor măsurate.

În aceste condiţii s-a recurs la instalarea unui sistem informatizat de monitorizare şi prelucrare a
datelor, incluzând peste 100 de senzori care transmiteau date legate de consumurile de gaz
natural, energie electrică, combustibil lichid, apă, oxigen, aer comprimat şi azot. Tot ca intrări s-
au mai adăugat datele privind volumul activităţii şi diverse costuri.

Informaţiile urmau să fie prelucrate zilnic şi săptămânal. Scopurile proiectului au fost:

- identificarea şi stabilirea cererii maxime şi a modului de variaţie în timp a fiecărui tip de
energie;

61
 - contribuţia semnificativă la conştientizarea necesităţii de conservare a energiei la nivelul
organizaţiei;
- punerea la dispoziţia conducerii uzinei a unei baze de date necesară pentru deciziile
ulterioare în domeniul conservării energiei.

Proiectul a fost susţinut financiar de EEO (Energy Efficiency Office) în cadrul programului său
Best Practice Programme.

Uzina Brinsworth Strip Mills are în prezent o comisie pentru energie şi utilităţi formată din 13
membrii, care promovează cele mai multe din măsurile privind economisirea energie plecând de
la informaţiile şi rapoartele primite periodic din partea sistemul de monitorizare şi evaluare.

Uzina Brinsworth Strip Mills produce laminate sub forma de benzi şi sârmă din oţel carbon şi
oţel aliat.
Principalele fluxuri de energie primară sunt cele de gaz natural şi de energie electrică. Cuptoarele
de încălzire consumă şi combustibil lichid în locul gazului natural. Aburul este furnizat de o sursă
exterioară.

Principalii consumatori sunt două cuptoare de încălzire cu vatră mobilă cu capacitatea de câte 65
t/h (170 GJ/h). Alte trei cuptoare de tratament termic au împreună o capacitate de 30 GJ/h.

Băile de săruri topite consumă abur iar laminoarele energie electrică.

Un sistem electronic de monitorizare a consumului de energie electrică permite determinarea

profilelor cererii pe orice perioadă de timp şi pentru orice contur.

Informaţiile pot fi obţinute pe loc sau pot fi stocate în memorie şi examinate ulterior. Sistemul
poate produce mai multe variante de rapoarte adresate diferitelor niveluri de competenţă şi
autoritate şi furnizează atât o imagine a situaţiei de moment cât şi evoluţia anumitor indicatori pe
o anumită perioadă de timp.

Sistemul include un calculator personal tip IBM XT cu hard discul de 500 MB, un monitor color
şi o imprimantă. Semnalele de la senzorii aflaţi la distanţă sunt de tipul unificat 4 - 20 mA.

După primire, semnalele sunt convertite în unităţi fizice (t/h, kW, m3/h) şi stocate în memorie
pentru un schimb, o zi sau o săptămână.

Pachetul de programe de firma CAMM 2000 permite procesarea semnalelor primite de la senzorii
externi, prelucrarea şi afişarea pe ecran a rezultatelor.

Datele prelucrate pot fi examinate pe ecran în timp real sau sub forma unor tabele şi grafice
tipărite pe hârtie.

Aparatele de măsură au fost instalate şi testate înainte de punerea în funcţiune a sistemului de

monitorizare. In prezent funcţionarea sistemului necesită doua - trei ore/om pe săptămână pentru
prezentarea rezultatelor.

62
Sistemul îndeplineşte şi funcţia de semnalizare şi alarmă la depăşirea unor valori limită ale
mărimilor monitorizate. Mesajul de depăşire poate fi transmis tuturor celor interesaţi sub diverse
forme.

Sistemul include posibilitatea modificării nivelului la care se declanşează alarmarea la un anumit

moment de timp (de exemplu la sfârşitul săptămânii).

Modul de prezentare al raportului depinde de nivelul de competenţă sau autoritate căruia îi este
destinat. Este una dintre condiţiile de bază ale eficienţei sistemului. Se evită astfel
supraîncărcarea raportului cu detalii fără relevanţă pentru destinatar.

Datele generate de sistem sunt utilizate frecvent de către conducerea executivă în procesul de
luare a deciziilor, constituind deseori argumente pentru propunerile de raţionalizări şi de noi
investiţii.

Costul total al sistemului s-a ridicat la circa 71600 GBP şi include următoarele elemente:
- PC (hardware) 5961 GBP
- Pachetul de programe CAMM 2000 (software) 7410 GBP
- Aparatele de măsura 21821 GBP
- Sistemul de achiziţie a datelor 5210 GBP
- Montaj şi punere în funcţiune 28575 GBP
- Alte costuri 2607 GBP

Îmbunătăţirile ulterioare au mai costat 24350 GBP.

În perioada 1989/1990 consumul global de energie a fost de 789 TJ, din care 643 TJ la sectoarele
calde şi 146 TJ la sectoarele reci. Producţia totală a fost de 265000 tone, din care 190000 tone în
sectoarele calde şi 75000 tone în sectoarele reci. Costul energiei s-a ridicat la 2,19 milioane GBP
(53.1 % gaz natural, 41 % energie electrică, 3.7 % abur si 2.2 % combustibil lichid). Consumul
specific global de energie a fost de 3,39 GJ/t în sectoarele calde si respectiv 1,93 GJ/t în
sectoarele reci.

Evoluţia cheltuielilor cu energia începând cu 1986 este prezentată în tabelul de mai jos.

Tabelul 3.5
Evoluţia cheltuielilor cu energia între 1986 şi 1990
Perioada 1986/87 1987/88 1988/89 1989/90
Cheltuieli 2.37 2.22 1.78 2.20
absolute
[milioane GBP]
Cheltuieli 12.75 11.25 9.85 11.70
relative [GBP/t]

Consumul total de energie a continuat să scadă în fiecare an, ca o consecinţă a creşterii eficienţei
energetice.

63
Utilizând indicatorul CUSUM (suma algebrică cumulată a diferenţelor între valoarea realizată şi
valoarea de referinţă) pentru consumul specific de energie al întregului contur de bilanţ
(performanţa energetică standard = 4 GJ/t) şi în mod special pentru sectoarele calde (performanţa
energetică standard = 2.78 GJ/t), s-au obţinut următoarele rezultate.

Tabelul 3.6
Evoluţia CUSUM pentru consumul specific de energie [%]
Anul/trimestrul CUSUM
Întreg conturul Sectoarele calde
1986/1. -1.2 -1.0
1986/2. +0.1 +2.0
1986/3. +5.2 +4.6
1986/4. +10.8 +6.5
1987/1. +10.1 +5.8
1987/2. +9.2 +4.7
1987/3. +8.3 +4.5
1987/4. +6.7 +4.5
1988/1. +2.0 +2.7
1988/2. -1.1 -2.1
1988/3. -8.5 -8.6
1988/4. -18.6 -11.8
1989/1. -26.0 -16.3
1989/2. -33.4 -17.3

Valorile CUSUM indică efectul pozitiv al sistemului instalat la începutul anului 1987.

Consumul de energie realizat depinde de numeroşi factori legaţi şi de condiţiile de funcţionare.

Programul nu poate încă să coreleze gradul de încărcare al fiecărui agregat principal (repartiţia
sarcinii pe agregate) cu rezultatele realizate.

Economiile realizate, exprimate valoric la nivelul anilor 1989/90, sunt estimate la 0,8 milioane
GBP. Alte 50000 GBP au fost economisite ca urmare a reconfigurării sistemului de răcire cu apă.

Economiile s-au obţinut mai ales ca urmare a identificării şi reducerii cazurilor de

încărcare excesivă şi de funcţionare în gol a echipamentelor.

Monitorizarea poate fi extinsă de la purtătorii de energie la alte utilităţi (apă, oxigen, azot, aer
comprimat).

Sistemul permite identificarea zonelor unde sunt amplasaţi consumatorii majori şi care se cer
analizate în detaliu.

În anul 1986, compania Tait Paper a instalat şi pus în funcţiune o nouă maşină de hârtie (PM4).
Iniţial, maşina avea capacitatea de 325 t/h într-un domeniu de variaţie a gramajului cuprins între

64
40 g/m3 şi 135 g/m3. Având în vedere sectorul ultracompetitiv al producerii hârtiei, conducerea
şi-a propus dublarea capacităţii maşinii cu 100 %.

În acest scop, încă din faza de proiectare s-au identificat zonele cu potenţial de realizare a unor
importante economii de energie şi de creştere a productivităţii. Echipamentele care intrau în
alcătuirea maşinii au fost cu grijă selectate şi integrate în ansamblul agregatului. S-au adoptat mai
multe modificări la proiectul iniţial:
- anumite condiţii pentru compoziţia şi consistenţa pastei de hârtie;
- antrenarea cu turbină a pompelor cu inel de apa;
- sistem de recuperare a căldurii în doua trepte;
- sistem de măsurare a umidităţii şi reglare a grosimii materialului;
- controlul funcţionării maşinii şi instalaţiilor sale auxiliare prin intermediul unui sistem
distribuit de control prin calculator.

Sistemul distribuit de control (SDC) a fost conceput să asigure controlul şi reglarea automată a
procesului de producţie simultan cu informarea operatorului asupra tuturor parametrilor
tehnologici. Trebuie precizat că maşina nu putea practic funcţiona în absenţa SDC.

SDC include facilităţi pentru stocarea datelor şi arhivarea acestora. S-a stabilit necesitatea
realizării ulterioare a unor programe speciale pentru calculul unui set de indicatori specifici de
consum pentru energie, materii prime şi utilităţi.

Sistemul contribuie la procesul de luare a deciziilor curente şi de perspectivă, permiţând în orice

moment afişarea pe ecran sau tipărirea oricăror date aflate în memorie.

Proiectul a fost sprijinit de către EEO (Best Practice Programme) şi a fost menit să demonstreze
şi să promoveze concepţia producţiei de hârtie cu consumuri materiale şi costuri minime.
Principalele obiective au fost:
- Demonstrarea eficienţei SDC în funcţionarea optimă a maşinii;
- Demonstrarea beneficiilor rezultate din implementarea unui sistem corect conceput pentru
măsurarea şi prelucrarea automata a datelor;
- Demonstrarea potenţialului şi beneficiilor unui management integrat al procesului de
producţie.

SDC asigura controlul şi reglarea maşinii şi sistemelor sale auxiliare (instalaţia de preparare a
pastei de hârtie, centrala termică) şi se compune din nouă unităţi separate de control (USC),
fiecare având sub supraveghere un anumit număr de bucle de reglare, valori măsurate sub formă
de semnal analogic sau digital, secvenţe ale procesului tehnologic, semnalizări şi protecţii. Cele 9
unităţi sunt interconectate printr-o cale separată de comunicare (data highway).

Prin această cale sunt transmise numai datele care au suferit schimbări semnificative, definite în
prealabil de către utilizator. Astfel se reduce volumul de informaţii care circulă pe calea separată
şi creşte viteza de transmitere. Fiecare USC are suficientă putere de calcul pentru a discerne care
schimbări sunt relevante, ceea ce face inutilă existenţa unităţii centrale (master computer).

65
În cazul unei avarii la calea separată de comunicaţie, fiecare UCS poate continua să funcţioneze
separat iar procesul de producţie continuă.

Fiecare USC poate fi contactat prin intermediul oricăreia dintre cele cinci unităţi periferice aflate
în trei camere de comandă separate. Acestea permit afişarea pe ecran sau tipărirea pe hârtie a
tuturor parametrilor tehnologici, a mesajelor şi a semnalizărilor. De asemenea, fiecare unitate
periferică are o capacitate limitată de stocare a datelor şi de efectuare a calculelor.

Toţi parametrii tehnologici sunt scanaţi la intervale regulate de timp (una, cinci sau zece
secunde), stocaţi şi înregistraţi pe suport magnetic.

Accesul la informaţiile oferite de sistemele periferice se face cu parolă pe baza unei ierarhi
prestabilite.

Configurarea SDC include stabilirea următoarelor aspecte:

- secvenţele de pornire, funcţionare şi oprire pentru subansamblele maşinii şi anexelor ei în
toate situaţiile posibile (funcţionare normală, avarie, oprire planificată etc.);
- mărimile măsurate şi semnalizările necesare;
- configurarea buclelor de reglare şi stabilirea constantelor acestora;
- determinarea mărimilor şi metodelor de (re)calibrare, a domeniilor de variaţie şi a
limitelor a căror depăşire se semnalizează;
- stabilirea compatibilităţii de comunicare între traductoare şi UCS;
- determinarea ciclului de scanare şi definirea schimbărilor relevante care sunt transmise pe
calea comună;
- stabilirea domeniilor de compatibilitate între SDC şi sistemul de calcul specializat
Accuray;
- forma şi conţinutul rapoartelor periodice.

Sistemul include peste 1000 de componente ale instalaţiei tehnologice, 950 de semnale digitale,
500 de valori măsurate şi 100 bucle de reglare.

Informaţiile despre volumul producţiei, costuri şi calitatea hârtiei sunt afişate în timp real pe
ecrane, oferind conducerii date necesare şi motivând operatorii şi personalul de exploatare.

În cei 5 ani de funcţionare continuă, disponibilitatea şi fiabilitatea sistemului s-au dovedit

excelente. Cele câteva incidente izolate nu au afectat funcţionarea maşinii în nici un fel.

În timpul opririi anuale din anul 1988 s-au investit alte 60000 GBP pentru îmbunătăţirea
performanţelor SDC (upgradare). Sistemul mai poate fi extins şi permite şi alte îmbunătăţiri
ulterioare.

Investiţia totală se ridică la un milion de GBP, dar unele componente ar fi fost oricum necesare,
indiferent de sistemul de control şi reglare adoptat.

Costul de capital legat direct de sistemul informaţional, calea separată de comunicare şi

echipamentele de prelucrare a semnalelor a fost de 281700 GBP la momentul achiziţiei şi constă
din:

66
 - echipamentele din camera de comandă 135000 GBP;
- echipamente pentru transmisia datelor 84400 GBP;
- instrumentar pentru monitorizarea consumurilor de energie 27500 GBP;
- programe speciale de calcul 9800 GBP;
- instalare 25000 GBP.

SDC a fost instalat odată cu maşina de hârtie, motiv pentru care nu sunt disponibile date de
funcţionare în absenţa sistemului. Din acest motiv nu este posibilă o evaluare a beneficiilor
obţinute ca urmare a implementării lui. Observaţiile personalului de exploatare şi discuţiile cu
persoane din conducere au permis o estimare a acestor beneficii.

Actualii şi potenţialii clienţi ai companiei au putut constata transparenţa procesului tehnologic şi

au căpătat încredere în capacitatea instalaţiei de a atinge cele mai ridicate standarde de calitate.

Bogăţia de date şi parametrii tehnologici au contribuit la creşterea eficienţei pregătirii

personalului de exploatare şi a permis identificarea punctelor de strangulare ale procesului de
producţie în ansamblu.

Comparaţia cu tipul anterior de maşină (PM3) a permis estimarea economiilor de energie

realizate ca urmare a efectului SDC şi a altor îmbunătăţiri aduse maşinii.

Evoluţia consumului specific brut de energie primară în perioada 1987 - 1990 pentru PM3 si
PM4 este prezentat în tabelul de mai jos.

Tabelul 3.7
Evoluţia consumului specific brut de energie primară
Consumul specific brut de energie primara
Subiectul [therms/tonă] în anul
1987 1988 1989 1990
PM3 150 150 150 150
PM4 113 112 110 108
Economii totale 37 38 40 42
Economii datorate 5,5 6,5 8,0 10
SDC
1 therm = 105,5 MJ

Economia anuală de energie atribuită efectului SDC este estimată la 41,3 TJ în 1987, la 54,5 TJ
în 1988, la 74,4 TJ în 1989 şi la 108,5 TJ în 1990. La un preţ mediu al energiei primare de 0,268
GBP/therm, economiile de cheltuieli rezultă a fi:
1987 - 104862 GBP
1988 - 138484 GBP
1989 - 188518 GBP
1990 - 275700 GBP

conducând la o durată brută de recuperare a investiţiei de 2,25 ani (1987, 1988 şi o parte din
1989).

67
Beneficii financiare indirecte au mai fost generate de:
- informaţii permiţând funcţionarea optimă şi îmbunătăţirea calităţii producţiei;
- uniformizarea producţiei;
- reducerea duratei de schimbare a tipului sau calitătii produselor;
- secvenţe predeterminate de pornire şi oprire;
- sistem informaţional flexibil şi rapid.
Sistemul s-a autoperfecţionat în timp, valorificând experienţa acumulată în cei aproape cinci ani
de funcţionare. Sunt prevăzute în continuare alte îmbunătăţiri:
- Planificarea producţiei;
- Extinderea monitorizării către instalaţia de tăiere;
- Funcţii în domeniul costurilor;
- Comunicaţii cu celelalte maşini de hârtie şi cu departamentul de vânzări.

În 1990, compania minieră Cleveland Potash Ltd a numit un responsabil cu energia pentru filiala
sa de exploatare şi de procesare primară. Acesta şi-a început acţiunea prin identificarea zonelor
cu potenţial semnificativ de realizare a unor importante economii de energie. Odată identificate,
responsabilul cu energia s-a adresat departamentelor de care aceste zone depindeau din punct de
vedere administrativ pentru găsirea celor mai adecvate soluţii şi metode. Este un exemplu clasic
de management coordonat al energiei.

Factura energetică anuală a filialei se ridica la 6,5 milioane GBP, din care 30% pentru
combustibil lichid greu şi 70% pentru energie electrică.

Plecând de la rezultatele monitorizării consumurilor pe o perioada de 12 luni premergătoare

numirii sale, responsabilul cu energia a întocmit un plan în 10 puncte. Aceste puncte erau
următoarele:
 Asigurarea angajamentului de sus şi până jos;
 Intocmirea unui audit energetic;
 Stabilirea unei strategii clare privind tarifele pentru energie;
 Dezvoltarea unui sistem de monitorizare şi evaluare continuă a consumurilor de
energie;
 Conştientizarea şi motivarea personalului prin instruire periodică;
 Recurgerea într-o prima etapă la măsurile care nu implică costuri semnificative;
 Supravegherea regulată a instalaţiilor consumatoare de energie;
 Integrarea măsurilor de economisire a energiei în strategia generală de acţiune la
nivelul filialei;
 Punerea la punct a unui sistem de finanţare a proiectelor având ca scop economia
de energie;
 Crearea unei structuri pentru analiza periodică a performanţelor realizate în
domeniul consumului de energie.

Responsabilul cu energia a primit un buget propriu şi libertatea de a participa la acţiuni specifice

(conferinţe, seminarii, adunări şi expoziţii).

Auditul energetic a permis identificarea a trei direcţii de economisire a energie:

68
  Măsuri care ţin de bunul simţ tehnic;
 Revizuirea graficului de încărcare a utilajelor în scopul reducerii cererii maxime
de energie electrică;
 Implementarea unor proiecte concrete de conservare a energiei.

Apoi a fost implementat un sistem tip M&T bazat pe aparatele de măsură existente şi însumând
circa 100 de puncte. Consumurile măsurate erau raportate la volumul activităţii. Stabilirea
obiectivelor se face manual iar sistemul produce rapoarte săptămânale. Un plan pe termen mediu
prevedea achiziţionarea altor noi aparate de măsură care să complecteze schema existentă şi să
mărească precizia de calcul a performanţelor energetice realizate.

Pentru a convinge şi a motiva personalul, conducerea filialei a luat parte la două seminarii privind
managementul energiei. Activităţi similare au fost planificate ulterior :
- cursuri speciale pentru operatori;
- cursuri despre utilizarea şi manipularea combustibilului lichid greu;
- cursuri despre distribuţia aburului şi recuperarea condensatului.

Filiala CP Ltd avea o cerere minimă de putere electrică de circa 8 MW. Tot ce depăşea acest prag
era achiziţionat liber de pe piaţa energiei electrice. Cu ajutorul unor programe speciale care
permit anticiparea preţului de vânzare al energiei electrice pe piaţă pentru ziua următoare,
responsabilul cu energia a reuşit să stabilească varianta optimă de încărcare a agregatelor, care
corespunde minimizării cheltuielilor cu energia.

În fiecare zi responsabilul cu energia afişează în mai multe locuri grafice care indică gradul optim
de încărcare şi efectele sale asupra costurilor.

Analiza costurilor a mai indicat şi alte soluţii de adaptare a funcţionării în vederea reducerii
cheltuielilor cu energia.
a. Generatorul electric de avarie (1 MW) era utilizat timp de 90 de minute pe zi,
patru zile pe săptămâna în lunile de iarnă, în perioada vârfului de sarcină. O analiză
economică detaliată a impus schimbarea acestei practici.
b. Maşina care ridica minereul la suprafata consuma o putere de 5,5 MW.
Mecanismul de frânare regenerativă reducea puterea absorbita din exterior la 1,5 MW.
Utilizarea maşinii în timpul vârfului de sarcină a fost evitată schimbând graficul de lucru
în subteran. In loc ca fiecare schimb să execute operaţii identice, s-a introdus un sistem de
repartiţie diferită a sarcinilor pe schimburi. Astfel, un schimb avea ca sarcină obţinerea
prin explozie a minereului şi transportul său prin subteran, următorul schimb având ca
sarcină aducerea minereului la suprafaţă, evitându-se astfel ridicarea minereului în timpul
vârfului de sarcină.

Departamentele filialei au fost încurajate să propună măsuri de conservare a energiei care nu

implică costuri dar care au efecte imediate şi semnificative. Sunt aplicate pe loc scheme al căror
cost nu depăşeşte 10000 GBP şi care au o durată de recuperare de până la doi ani. Proiectele mai
mari (între 50000 şi un milion) trebuie să beneficieze de un studiu tehnico-economic
(prefezabilitate).

69
Astfel s-a instalat un motor cu turaţie variabilă pentru antrenarea unei pompe, eliminând
necesitatea unei a doua unităţi de pompare, a fost eliminat unul dintre ventilatoarele care asigură
aerul comprimat pentru patul fluidizat prin modificarea traseului aerului şi s-a redus lucrul
mecanic de frecare la celulele flotaţiei.

Aceste trei măsuri au costat 15000 GBP şi au adus economii de 56000 GBP/an, ceea ce înseamnă
o durata de recuperare de 14 săptămâni.

Responsabilul cu energia este implicat şi în proiecte mai costisitoare privind efectele asupra
mediului ambiant:
- recuperarea căldurii şi reducerea conţinutului de SO2 şi Nox din gazele de ardere
evacuate din cazane;
- recuperarea căldurii de la gazele de ardere evacuate dintr-un uscător rotativ.

Creşterea randamentului cazanului de abur, reducerea cererii de abur şi eliminarea pierderilor

datorate mersului în gol au dus la alte economii de energie.

Monitorizarea consumului de energie electrică în perioada oct. 1989 - sept. 1990, înainte de
numirea responsabilului cu energia, şi apoi în perioada aug. 1991 - iulie 1992, la circa un an după
numire, a indicat o reducere a consumului specific de la 94 kWh/t la 87,4 kWh/t, echivalând cu
economii de 325000 GBP/an.

Planul în 10 puncte s-a dovedit un succes şi poate fi preluat şi de alte întreprinderi industriale. El
presupune angajament la toate nivelurile, delegarea responsabilităţii de la nivelul superior spre
cele inferioare şi stabilirea de obiective realiste care pot fi atinse.

3.5. PRINCIPALELE TIPURI DE ECHIPAMENTE ENERGETICE CARE INTRĂ ÎN

CATEGORIA TRANSFORMATORILOR DE ENERGIE CU SPECIFIC
TERMOENERGETIC

3.5.1. MAŞINI ROTATIVE ANTRENATE

Orice maşină consumatoare de lucru mecanic poate fi antrenată de către un motor în două
moduri:
 direct;
 prin intermediul unui sistem de adaptare şi transmisie a mişcării.

În cazurile în care motorul nu este compatibil cu maşina antrenată fie sub aspectul felului
mişcării, fie sub aspectul parametrilor acesteia (cursă, viteză, turaţie, cuplu, etc), între cele două
componente principale ale ansamblului, motorul şi maşina antrenată, apare în mod necesar şi o a
treia, care are ca scop să le compatibilizeze pe primele două. Pentru fiecare dintre cele trei
componente se poate defini câte un randament energetic, bilanţul energetic al ansamblului fiind
descris prin intermediul unor relaţii de forma:

Pk2 = kPk1 (3.4)

70
unde k = 1, 2, 3.

P11  P12  P21  P22  P31  P32 (3.5)

P32 = P11 - P1 - P2 - P3 (3.6)

Relaţiile de mai sus descriu bilanţul energetic al motorului (k = 1), al sistemului de adaptare şi
transmisie (k = 2), al maşinii antrenate (k = 3) şi al ansamblului. Pentru fiecare dintre cele trei
componente ale ansamblului, Pk1 este puterea sau energia intrată sau consumată iar Pk2 este
puterea sau energia ieşită sau utilă. Diferenţa Pk = (Pk1 - Pk2) reprezintă pierderea de putere sau
de energie aferentă fiecăreia dintre cele trei componente ale ansamblului. Randamentul energetic
al fiecăreia dintre componentele ansamblului k depinde de tipul şi caracteristicile componentei
respective.

Motorul poate fi termic (turbină cu abur, turbină cu gaze, motor cu ardere internă) sau electric.
Sistemul de adaptare/transmisie poate fi un cuplaj rigid sau elastic, un multiplicator sau un
reductor de turaţie, un sistem bielă-manivelă, etc. Maşinile antrenate prezintă o mare diversitate,
însă pot fi clasificate în funcţie de tipul mişcării, care poate fi rotativă sau lineară. De asemenea,
în instalaţiile industriale moderne pot fi întâlnite ansambluri formate dintr-un singur motor şi o
singură maşină antrenată şi sisteme alcătuite din mai multe maşini antrenate şi mai multe motoare
de antrenare (staţii de pompe, staţii de compresoare, etc).

Sistemul alcătuit din motor, sistemul de adaptare şi transmisie a mişcării şi maşina antrenată nu
funcţionează de obicei numai la o singură sarcină, ci într-un domeniu limitat de o sarcină minimă
şi una maximă. Maşinile antrenate cele mai răspândite în instalaţiile industriale sunt maşinile
rotative de tipul pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor. Caracteristica unei astfel de maşini
este exprimată cu ajutorul relaţiei între debitul D şi înălţimea de pompare necesară p, relaţie de
tip polinomial:

p  a + bD + cD2 + … (3.7)

unde a, b, c sunt constante pentru o maşină dată, funcţionând la o anumită turaţie. Randamentul
energetic al acestor maşini depinde la rândul său de debitul pompat şi de turaţie. Aceste corelări
sunt determinate de către constructor sau furnizor şi fac parte din documentaţia transmisă de către
aceştia beneficiarilor.

3.5.2 SCHIMBĂTOARE DE CĂLDURĂ

În instalaţiile industriale, procesele de transfer de căldură pot avea loc prin suprafaţă sau prin
contact direct. Schimbătoarele de căldură prin suprafaţă sunt aparate statice în care evoluează
două fluide (cunoscute şi sub denumirea de agenţi termici), dintre care unul cedează iar celălalt
primeşte un flux de căldură. Schimbul de căldură este intermediat de un perete despărţitor, care
poate fi alcătuit din materiale diferite şi poate avea diverse forme şi configuraţii. Peretele
împiedică contactul direct între agenţii termici şi prin urmare transferul de substanţă între aceştia.

71
Peretele despărţitor asigură şi separarea hidraulică între circuitele prin care evoluează cele două
fluide.

Schimbătoarele de căldură prin contact direct constituie a doua categorie de aparate, care prezintă
o mai mare diversitate de tipuri constructive. Contactul între agenţii termici nu duce în mod
obligatoriu la amestecul acestora, ci doar la un schimb de masă într-un singur sens, având o
pondere limitată sub aspect cantitativ şi aceasta numai în cazurile în care sunt îndeplinite
condiţiile care stimulează schimbul respectiv (existenţa unui gradient activ de concentraţie, cei
doi agenţi sunt faze diferite ale aceleaşi substanţe, etc).

Un schimbător de căldură este proiectat pentru o anumită situaţie, caracterizată prin câte un debit,
o temperatură de intrare şi o temperatură de ieşire pentru fiecare dintre cei doi agenţi termici.
Pentru această situaţie se calculează coeficientul global de schimb de căldură cu ajutorul căruia se
determină prin calcul suprafaţa de schimb de căldură necesară şi deci dimensiunile aparatului.
Această situaţie este cunoscută ca regim nominal sau regim de calcul. Toate celelalte regimuri în
care se poate găsi aparatul pentru o anumită perioadă de timp sunt considerate regimuri
nenominale.

Bilanţul termic şi condiţia de transfer a căldurii pentru oricare regim sunt exprimate cu ajutorul
relaţiilor următoare:

Q1 = D1(h11 - h12) (3.8)

Q2 = D2(h22 - h21) (3.9)

Qx = kStmd (3.10)

Q2 = scQ1 (3.11)

Q1 este cantitatea de căldură sau puterea termică cedată de agentul termic primar, Q2 este
cantitatea de căldură sau puterea termică preluată de agentul termic secundar, iar Qx este
cantitatea de căldură transmisă prin intermediul peretelui despărţitor. Cantităţile de căldură
schimbate sunt exprimate cu ajutorul entalpiilor specifice ale fiecăruia dintre cei doi agenţi termic
şi anume hij, i = 1 pentru agentul termic primar, i = 2 pentru agentul termic secundar, j = 1 pentru
secţiunea de intrare în aparat iar j = 2 pentru secţiunea de ieşire din aparatul schimbător de
căldură.

Indicatorul de performanţă energetică de tip cantitativ caracteristic unui schimbător de căldură

este coeficientul de reţinere a căldurii sc, care arată cât din căldura cedată de agentul termic
primar se pierde şi cât este preluat de către agentul termic secundar. Ponderea pierderilor de
căldură în raport cu cantitatea de căldură cedată de către agentul termic primar este influenţată
semnificativ de nivelul de temperatură la care are loc transferul de căldură, de grosimea izolaţiei
termice, de mărimea coeficientului global de schimb de căldură şi de tipul constructiv al
aparatului (mai mult sau mai puţin compact). Coeficientul de reţinere a căldurii este în fapt un
mod de exprimare a bilanţului energetic al aparatului în mărimi relative.

72
Funcţionarea unui schimbător de căldură prin suprafaţă în regimuri nenominale stabilizate poate
fi estimată cu ajutorul metodei  - NTU, care presupune cunoaşterea funcţiei  = f (NTU, z,
configuraţia de curgere) pentru tipul de schimbător analizat:

NTU = kS/Wmin (3.12)

z = Wmin/Wmax < 1 (3.13)

Eficienţa termică  a unui schimbător de căldură este o caracteristică individuală a aparatului,
caracterizat printr-o anumită concepţie constructivă şi o anumită schemă de circulaţie a agenţilor
termici. Suprafaţa de schimb de căldură S este singurul invariant din aceste relaţii, aproape toate
celelalte mărimi modificându-se mai mult sau mai puţin la funcţionarea într-un regim nenominal
oarecare. În diverse tratate de specialitate funcţia  = f (NTU, z, configuraţia de curgere) este de
obicei disponibilă sub formă grafică, expresia sa analitică fiind disponibilă numai pentru
configuraţiile fundamentale de curgere (echicurent şi contracurent).

Dacă premizele pe baza cărora un anumit regim de funcţionare este considerat nenominal sunt
legate de abaterea cel puţin a unuia dintre parametrii (debit şi/sau temperatură), consecinţa unui
astfel de regim este în mod necesar modificarea coeficientului de reţinere a căldurii şi deci a
structurii bilanţului energetic al aparatului.

3.5.3. CAZANE RECUPERATOARE

În literatura de specialitate, cazanele recuperatoare sunt definite în diferite feluri, în funcţie de

natura resursei energetice recuperabile valorificate pentru producerea căldurii.

Dacă resursa energetică valorificată este una combustibilă, cazanele recuperatoare nu se

deosebesc de cele convenţionale, care consumă combustibili fosili solizi, lichizi şi gazoşi.
Bilanţul energetic al acestora este în principiu identic.

Dacă resursa energetică recuperată este una termică, sub forma gazelor de ardere sau de proces,
atunci cazanul recuperator nu este dotat cu instalaţie de ardere. Această categorie de cazane
recuperatoare sunt în marea lor majoritate agregate alcătuite din una sau mai multe suprafeţe de
schimb de căldură, înseriate pe partea ambilor agenţi termici. Ele se calculează şi se comportă ca
un ansamblu alcătuit din mai multe schimbătoare de căldură înseriate.

Cazanele recuperatoare mixte, care valorifică potenţialul unei resurse energetice secundare
termice dar sunt dotate şi cu instalaţii de ardere suplimentară, care nu intervine decât în anumite
situaţii, se vor comporta în mod diferit în cele două situaţii. Astfel, în absenţa arderii
suplimentare ele vor fi simple schimbătoare de căldură. În cazul arderii suplimentare, ele se vor
comporta la fel ca şi cazanele convenţionale care consumă acelaşi tip de combustibil. Diferenţele
importante între aceste cazane recuperatoare şi cazanele convenţionale sunt de natură
constructivă. Sub aspectul bilanţului termic, diferenţa este determinată doar de natura
comburantului (oxigen existent în exces în gazele de ardere sau de proces sau oxigen aflat în
compoziţia aerului introdus special în acest scop).

73
3.5.4. CAZANE ENERGETICE CONVENŢIONALE DE ABUR ŞI APĂ FIERBINTE

Cazanele convenţionale sunt cele care consumă combustibili gazoşi, lichizi sau solizi, fiind deci
dotate cu un focar şi cu celelalte instalaţii necesare pentru prepararea combustibilului şi aerului
de ardere, ardere şi evacuarea tuturor produselor rezultate în urma arderii. Principalul produs al
arderii, gazele de ardere, constituie agentul termic primar care cedează o mare parte din căldura
lor sensibilă agentului termic secundar, care este după caz apa sau aburul. Transferul de căldură
are loc prin intermediul mai multor suprafeţe de schimb de căldură înseriate.

Agregatul are în componenţa sa două mari subsisteme:

 circuitul apă - abur (traseul fluidului de lucru);
 circuitul aer - combustibil - gaze de ardere (traseul agentului termic primar).

Performanţele energetice ale unui cazan de abur sau de apă fierbinte sunt determinate de cel de-al
doilea circuit, deoarece aici au loc fenomenele care influenţează semnificativ principalele pierderi
de energie. Concepţia şi funcţionarea circuitului combustibil - aer - gaze de ardere are deci o
influenţă determinantă asupra randamentului energetic al oricărui cazan. Acesta, notat cu , este
definit cu ajutorul expresiei Q1 = QC, unde QC reprezintă consumul de energie primară
(cantitatea de căldură conţinută de combustibilul consumat sub formă de putere calorifică) iar Q1
reprezintă cantitatea de căldură utilă, preluată sub formă de căldură sensibilă şi/sau latentă de
către debitul de abur sau apă fierbinte produs de cazan.

Un cazan energetic poate prezenta şase categorii de pierderi energetice legate de traseul
combustibil - aer - gaze de ardere şi anume:
 pierderi prin căldura sensibilă a gazelor de ardere evacuate din cazan Q2;
 pierderi datorate imperfecţiunii reacţiei de ardere a combustibilului Q3, al cărui efect
constă în reducerea căldurii dezvoltate prin ardere şi a căror mărime este proporţională cu
concentraţia şi cu puterea calorifică a unora dintre componentele amestecului de gaze de
ardere (CO, H2, CH4, etc);
 pierderi asociate particulelor de combustibil solid sau lichid nearse sau arse incomplect
Q4, care fie au căzut în pâlnia focarului şi au fost evacuate împreună cu zgura, fie s-au
lipit de suprafeţele de schimb de căldură, fie au fost antrenate de gazele de ardere
evacuate din cazan;
 pierderi de căldură prin pereţi în mediul ambiant Q5;
 pierderi prin căldura sensibilă a zgurii şi cenuşii evacuate din cazan Q6.

Singura pierdere de căldură asociată circuitului apă - abur este pierderea prin căldura sensibilă a
purjei Qpj. Trebuie precizat faptul că nu toate cazanele de abur se purjează.

Bilanţul energetic al cazanului poate fi deci exprimat prin relaţia:

QC = Q1 + Q2 + Q3 + Q4 + Q5 + Q6 + Qpj (3.14)

Dacă termenul principal Q1 include şi cantitatea de căldură conţinută de purja cazanului, el este
considerat efectul util brut iar randamentul calculat cu relaţia  = Q1/QC este numit randament

74
brut. Dacă suma pierderilor include şi căldura conţinută de purja cazanului, randamentul
energetic al cazanului este considerat net. Termenul Qpj este de obicei puţin semnificativ,
mărimea sa fiind mai mică decât eroarea admisibilă de întocmire a bilanţului. Din acest motiv, el
este neglijat în cele mai multe cazuri.

Comportarea cazanelor energetice convenţionale în alte regimuri de funcţionare decât acela de

proiect sau de dimensionare depinde de tipul şi caracteristicile tehnice ale cazanului, de natura şi
calitatea energiei primare (compoziţia, puterea calorifică şi structura combustibililor consumaţi
simultan) dar şi de modul în care agregatul este exploatat, mai precis de calificarea operatorului şi
nu în ultimul rând de calitatea şi sensibilitatea sistemului de comandă şi reglare.

Comportarea agregatului de cazan la sarcini nemominale sub aspectul performanţei energetice

este exprimată prin variaţia randamentului energetic al cazanului cu sarcina sa utilă.
Caracteristica energetică a unui cazan de abur sau de apă fierbinte, exprimată în mărimi absolute,
este o funcţie de forma QC = f(Q1) = Q0 + wQ1, coeficienţii Q0 şi w depinzând de natura,
calitatea şi structura combustibililor consumaţi, de concepţia constructivă, de starea tehnică şi de
calitatea exploatării cazanului în timpul măsurătorilor efectuate în scopul întocmirii bilanţului
energetic.

Caracteristica energetică a cazanelor poate fi exprimată şi în mărimi relative, expresia ei analitică

pentru fiecare dintre segmentele care o alcătuiesc este următoarea:

z = q + x(1 - q) (3.15)

unde z = QC/QCmax este consumul relativ de energie primară iar x = Q1/Q1max este sarcina utilă
relativă a cazanului. Consumul relativ de mers în gol q = Q0/QCmax = zmin corespunde situaţiei
teoretice în care debitul de abur sau de apă fierbinte este egal cu zero. Pentru domeniul de sarcină
utilă corespunzător unui singur segment aflat în alcătuirea caracteristicii energetice, variaţia
randamentului cazanului în funcţie de sarcina sa utilă relativă x poate fi exprimată cu ajutorul
relaţiei:

 = Q1/QC (3.16)

max = Q1max/QCmax (3.17)

 = maxx/((q + x(1 - q)). (3.18)

Trebuie precizat faptul că, în cele mai multe cazuri, caracteristica energetică determinată cu
ajutorul valorilor obţinute prin măsurători în intervalul cuprins între încărcarea maximă şi
minimul tehnic, este formată dintr-un singur segment de dreaptă. Consumul relativ de mers în gol
q poate fi cuprins între 0 şi 0,1 valoarea sa fiind sensibilă la calitatea reglajul sarcinii, în special a
raportului aer - combustibil, care determină practic alura caracteristicii energetice şi deci
performanţele tehnice ale cazanului.

Aceste concluzii sunt valabile şi pentru cazanele de apă fierbinte, a căror caracteristică energetică
este alcătuită în general din două segmente de dreaptă. Acest fapt se datorează în special lărgimii

75
mai mari a domeniului de funcţionare. Ele sunt concepute în aşa fel încât randamentul lor
energetic să fie maxim la o sarcină parţială.

3.5.5. TURBINE CU ABUR

Principial, turbinele energetice cu abur sunt de două feluri, axiale şi radiale. În centralele electrice
de termoficare proprii ale întreprinderilor industriale pot fi întâlnite în special turbine cu abur de
tip axial, fie cu condensaţie pură, fie cu condensaţie şi una sau două prize reglabile, fie cu
contrapresiune şi una sau două prize reglabile. Indiferent de tipul turbinelor axiale instalate în
CET-urile proprii, toate aceste maşini au în comun domeniul limitat superior al puterii electrice
nominale, care nu depăşeşte 12 MW. În cele mai multe cazuri, turbinele cu abur în cauză
funcţionează la turaţie constantă şi antrenează un generator electric sincron.

Randamentul intern al oricărei turbine cu abur este determinat de pierderile de energie principale
şi secundare ale treptei sau grupului de trepte. Pierderile de energie principale (în ajutaje, în
palete şi prin energia cinetică reziduală) depind în bloc de debitul volumetric de abur prin turbină
şi de căderea disponibilă de entalpie. Pierderile de energie secundare (prin frecări şi ventilaţie,
scăpări interne de abur şi umiditate) se pot considera independente de sarcină în valoare absolută.
În valoare relativă, ele cresc prin urmare hiperbolic cu scăderea debitului masic de abur admis.

Dacă se defineşte un corp convenţional de turbină cu abur ca fiind alcătuit dintr-o treaptă de
reglare şi un grup de trepte de presiune nereglate, atunci se poate considera că orice turbină cu
abur, cu condensaţie sau cu contrapresiune, cu sau fără prize reglabile de termoficare, este
alcătuită dintr-unul sau mai multe corpuri convenţionale. Puterea electrică produsă la bornele
generatorului antrenat de către un corp convenţional de turbină cu abur, luând în considerare
randamentul intern al treptei de reglare iR, randamentul intern al grupului de trepte nereglare iP,
randamentul mecanic m şi randamentul generatorului electric g, este dată de relaţia:

P = mg D(HTRiR + HTPiP) (3.19)

În relaţia de mai sus, D este debitul de intrare în corpul de turbină convenţional, HTR este căderea
disponibilă (teoretică) de entalpie pe treapta de reglare iar HTP este căderea disponibilă (teoretică)
de entalpie pe grupul treptelor de presiune nereglate.

Atât la sarcina de calcul (nominală), cât şi la sarcinile nenominale, randamentul intern al corpului
de turbină convenţional rezultă prin însumarea ponderată a efectelor treptei de reglare şi grupului
treptelor nereglate. Randamentul intern al întregii turbine se determină prin însumarea efectelor
fiecărui corp convenţional.

Performanţele turbogeneratorului la funcţionarea în regim nominal şi nenominal sunt influenţate

de următorii factori:
 debitele de abur extrase din turbină prin prizele reglabile şi regenerative;
 modul de reglare a prizelor reglabile;
 modul de reglare a sarcinii turbinei cu abur;
 parametrii iniţiali şi finali ai aburului;

76
  factorul de recuperare datorat deplasării destinderii în sensul creşterii entropiei.

Caracteristica energetică putere termica intrată în ciclu (la cazanul de abur) - putere electrică la
borne are o alură net lineară şi caracterizează procesul de conversie termoelectrică în întregime
dar global, fără posibilitatea separării efectelor fiecăruia dintre factorii de influenţă. Acest tip de
caracteristică este potrivit legăturii de tip bloc între un cazan şi o turbină. Pentru turbinele de abur
alimentate dintr-o bară colectoare comună pe care debitează mai multe cazane de abur, indiferent
de tipul lor (cu condensaţie pură, cu condensaţie şi una sau mai multe prize reglabile, cu
contrapresiune şi una sau mai multe prize reglabile, etc), este recomandabilă caracteristica
energetică de tipul debit abur - putere la borne. Acest tip de caracteristică nu mai are din păcate o
alură net lineară.

Pierderile de energie mecanică asociate maşinii (Pmg), exprimate prin produsul între
randamentul mecanic şi randamentul generatorului electric sunt mai greu de determinat prin
măsurători. Prelucrarea statistică a caracteristicilor turbinelor cu abur cu condensaţie a condus la
stabilirea unei legături între puterea unitară nominală la borne şi randamentele
turbogeneratorului. Astfel, pentru 5 < Pn < 100 MW randamentul mecanic în regim nominal mn
şi randamentul generatorului electric în regim nominal gn se estimează cu relaţiile:

mn = 0,965 + 0,025x - 0,005x2 (3.20)

gn = 0,935 + 0,045x - 0,01x2 (3.21)

unde x = lg(Pn). În lipsa unor date mai precise, recomandate de furnizorul sau de constructorul
echipamentelor, pierderile respective pot fi estimate cu ajutorul acestor relaţii.

Turbinele de condensaţie sunt caracterizate prin parametrii ai aburului intrat în turbină şi cei ai
aburului eşapat din turbină la condensator.

Turbinele de termoficare sunt caracterizate prin parametrii aburului intrat în turbină, ai aburului
extras la priza reglabilă sau contrapresiune şi ai aburului eşapat din corpul de condensaţie al unei
turbine cu condensaţie şi priză sau prize reglabile. Capacitatea unei turbine de termoficare poate
fi exprimată prin puterea electrică maximă la borne într-un anumit regim de funcţionare şi prin
sarcina termică maximă sau debitul maxim de abur extras la priza reglabilă sau eşapat dintr-o
turbină cu contrapresiune.

Turbinele de termoficare de capacitate medie sau mică potrivite pentru CET având schema
termică cu bare colectoare sau de ajutor, fără supraîncălzire intermediară, au parametrii iniţiali ai
aburului viu 140 bar şi 540 °C, 90 bar şi 510 °C, 40 bar şi 450 °C.

3.5.6. TURBINE CU GAZE

O instalaţie de turbină cu gaze se compune din compresorul de aer, camera de ardere şi turbina
propriu-zisă. Cele trei componente formează un ansamblu conceput şi furnizat ca atare.
Parametrii de funcţionare care determină eficienţa energetică a unei ITG sunt raportul de

77
comprimare, temperatura maximă a gazelor de ardere (la intrarea în turbină) şi turaţia. Acestora li
se poate adăuga existenţa sau inexistenţa preîncălzirii regenerative a aerului comprimat
(recuperarea internă de căldură).

Bilanţul energetic al unei ITG este exprimat prin relaţia:

QB = PE + QGE + P + Q (3.22)

În relaţia de mai sus, QB reprezintă puterea sau energia intrată în ciclu cu combustibilul sub forma
puterii sale calorifice inferioare sau superioare, PE reprezintă puterea sau energia electrică
produsă la bornele generatorului, QGE reprezintă cantitatea de căldură preluată de gazele de
ardere eşapate din turbină, P reprezintă pierderile de putere sau de energie mecanică iar Q
reprezintă pierderile directe de căldură ale agregatului. Randamentul energetic al ITG, care este
în acelaşi timp şi randamentul de producere al energiei electrice la borne, se defineşte prin relaţia
 = PE/QB.

Există două moduri fundamentale de reglare a sarcinii electrice a ITG, care pot fi combinate sau
practicate separat:
a. modificarea debitului de combustibil la camera de ardere în condiţiile în care debitul de
aer aspirat de compresor este determinat numai de temperatura aerului;
b. modificarea concomitentă şi corelată a debitului de combustibil şi a debitului de aer în
scopul realizării unei anumite sarcini utile şi obţinerii unei anumite temperaturi a gazelor
eşapate din turbină.

Termenii bilanţului energetic al ITG se pot calcula sau măsura. Pentru a calcula puterea produsă
la borne în funcţie de debitul de combustibil sunt necesare valorile efective ale exponenţilor
adiabatici în funcţie de temperaturile şi presiunile la intrare şi la ieşire a gazelor comprimate sau
destinse, valorile randamentelor interne ale CA şi TG, randamentul sau pierderile de putere
mecanice, randamentul sau pierderile de putere ale generatorului electric şi pierderile directe de
căldură ale agregatului.

În cazul instalaţiilor existente, o parte din mărimi se pot măsura direct (QB, PE) iar celelalte se pot
calcula pe baza datelor măsurate. P este singurul termen care nu se poate măsura direct şi nici
nu se poate calcula pe baza datelor obţinute din măsurători decât în cazul dotării agregatului cu
aparatură specială suplimentară de măsură. Acest termen se estimează pe seama caracteristicilor
stabilite de constructor, conţinute în documentaţia de însoţire a furniturii.

Comportarea ITG la sarcini nenominale poate fi exprimată analitic sau grafic cu ajutorul
caracteristicilor energetice. Una dintre variantele caracteristicii energetice a ITG constă din
relaţia:

 = f(xP) = xP/(a + bxP) (3.23)

unde  este randamentul electric brut, xP este sarcina electrică relativă la borne iar a şi b sunt
constante numerice corelate astfel încât a + b = 1. Valoarea constantelor este în special
determinată de modul de reglare a sarcinii electrice. În principiu, a = 0,15 - 0,3.

78
3.5.7. MOTOARE CU ARDERE INTERNĂ

Motoarele cu ardere internă (MAI) avute în vedere în acest paragraf sunt cele utilizate pentru
antrenarea unor maşini consumatoare de lucru mecanic (pompe, ventilatoare, compresoare,
generatoare electrice, etc). Motoarele cu ardere internă pentru tracţiune nu fac obiectul cursului
de faţă. MAI existente pe piaţă prezintă o mare diversitate sub aspectul capacităţii (puterii
instalate), ciclului termic (doi timpi sau patru timpi), performanţelor (exces de aer,
supraalimentare, etc). În ciuda diferenţele existente între diversele tipuri de motoare cu ardere
internă, bilanţul energetic al oricărui MAI este exprimat prin relaţia:

QB = PE + QGE + QRT + P + Q (3.24)

În relaţia de mai sus, QB reprezintă puterea sau energia intrată în ciclu cu combustibilul sub forma
puterii sale calorifice inferioare sau superioare, PE reprezintă puterea sau energia utilă (puterea
sau energia electrică produsă la bornele generatorului antrenat, puterea la cuplajul între motor şi
maşina antrenată, etc), QGE reprezintă cantitatea de căldură preluată de gazele de ardere eşapate
din motor, QRT reprezintă cantitatea de căldură preluată de către apa de răcire tehnologică, P
reprezintă pierderile de putere sau de energie mecanică iar Q reprezintă pierderile de căldură ale
agregatului.

Randamentul energetic al MAI, care este în acelaşi timp şi randamentul de producere al energiei
electrice la borne, se defineşte prin relaţia  = PE/QB.

Termenii bilanţului energetic al MAI se pot calcula sau măsura. Pentru a calcula puterea produsă
la borne în fucţie de debitul de combustibil sunt necesare valoarile efective ale exponenţilor
adiabatici în funcţie de temperaturile şi presiunile la intrare şi la ieşire a gazelor care evoluează în
cilindru, toate punctele caracteristice ale ciclului, randamentul sau pierderile de putere mecanice,
randamentul sau pierderile de putere ale generatorului electric şi pierderile directe de căldură ale
agregatului.

Estimarea prin calcul a termenilor bilanţului este mult mai dificilă în cazul MAI decât în cazul
ITG. În cazul instalaţiilor existente, o parte din mărimi se pot măsura direct (QB, PE) iar celelalte
se pot calcula pe baza datelor măsurate. P este singurul termen care nu se poate măsura direct şi
nici nu se poate calcula pe baza datelor obţinute din măsurători decât în cazul dotării agregatului
cu aparatură specială suplimentară de măsură. Acest termen se estimează pe seama
caracteristicilor stabilite de constructor, conţinute în documentaţia de însoţire a furniturii.

Modul în care se repartizează căldura intrată cu combustibilul între termenii care ies din conturul
de bilanţ este influenţat de caracteristicile tehnice ale MAI (numărul de timpi ai ciclului termic,
volatilitatea combustibilului, presiunea aerului aspirat în motor, modul de antrenare a suflantei
care asigură supraalimentarea, etc).

79
3.5.8. INSTALAŢII FRIGORIFICE ŞI POMPE DE CĂLDURĂ

Instalaţiile bazate pe ciclul termodinamic invers prezintă la răndul lor o mare diversitate. Pentru
cele la care comprimarea este asigurată mecanic, bilanţul energetic este exprimat prin relaţia:

QSC = QSR + PCP (3.25)

în care QSC reprezintă puterea sau energia ieşită la sursa caldă a instalaţiei, QSR reprezintă puterea
sau energia intrată la sursa rece a instalaţiei iar PCP puterea utilă preluată de către agentul
frigorific în compresor.

Instalaţiile cu absorbţie consumă atât energie termică cât şi energie mecanică. Bilanţul lor
energetic este exprimat prin relaţia:

QSC = QSR + PP + Q0 (3.26)

În relaţia de mai sus Q0 reprezintă consumul de căldură al instalaţiei iar PP este consumul de
energie mecanică pentru pomparea agentului frigorific.

3.5.9 ACUMULATOARE DE CĂLDURĂ

Acumulatoarele de căldură utilizează ca agent de stocare apa sub presiune şi o serie de substanţe
organice şi anorganice acumulatoare sub formă de căldură sensibilă sau/şi latentă (sodă caustică,
uleiuri termice, metale, amestecuri eutectice de săruri topite, etc).

Bilanţul energetic al oricărei instalaţii care asigură acumularea organizată de energie reflectă
gradul în care energia introdusă este restituită. Indicatorul de performanţă energetică al unui
astfel de acumulator este deci randamentul de restituţie, definit ca raportul între energia extrasă
la descărcarea acumulatorului şi energia introdusă la încărcarea lui. Bilanţul energetic al unui
acumulator este exprimat prin relaţia:

QI = QE + Q (3.27)

QI reprezintă cantitatea de energie intrată, QE reprezintă cantitatea de energie ieşită iar Q sunt
pierderile energetice ale acumulatorului pe durata unui ciclu încărcare-descărcare.

Randamentul de restituţie se calculează cu relaţia  = QE / QI.

Trebuie subliniat faptul că în procesul de acumulare a căldurii, pe lângă pierderile de energie

termică are loc şi o degradare exergetică a căldurii înmagazinate, care se exprimă prin reducerea
nivelului ei termic.

80
În practica industrială se întâlnesc mai ales acumulatoarele cu apă sub presiune, care sunt de două
feluri:
a. cu apă sub presiune la saturaţie (tip Ruths);
b. cu apă sub presiune subrăcită.

3.6. PRINCIPALELE TIPURI DE INSTALAŢII APARŢINÂND CATEGORIEI

CONSUMATORILOR FINALI DE ENERGIE CU SPECIFIC TERMOENERGETIC

3.6.1. INSTALAŢII DE VAPORIZARE

Concentrarea termică (prin vaporizare) a unor soluţii de substanţe solide dizolvate în lichide
constă în aducerea lor în stare de fierbere şi evaporarea unei părţi din solvent, care se
îndepărtează. Ceea ce rămâne constituie o soluţie în care concentraţia substanţei dizolvate este
mai mare decât în soluţia supusă vaporizării.

Bilanţul de masă al aparatului specializat (vaporizator) în care are loc operaţia de concentrare
prin vaporizare se exprimă prin relaţiile:

G1b1 = G2b2 = Gsd (3.28)

G1 = G2 + W (3.29)

unde G1 este cantitatea de soluţie diluată, b1 concentraţia sa masică, G2 este cantitatea de soluţie
concentrată, b2 concentraţia sa masică, W este cantitatea de vapori secundari (vapori de solvent
degajaţi din soluţie) iar Gsd este cantitatea de substanţă dizolvată.

Necesarul de căldură al operaţiei şi deci şi al aparatului de concentrare prin vaporizare este dat de
relaţia:

Q = G2i2 + (G1- G2)i" - G1i1 + Q + Qam (3.30)

unde i1 este entalpia soluţiei diluate, i2 este entalpia soluţiei concentrate, i" este entalpia vaporilor
solventului eliminaţi din soluţie în timpul fierberii, Q reprezintă pierderile directe de căldură ale
aparatului iar Qam reprezintă efectul variaţiei căldurii de amestec ca urmare a variaţiei
concentraţiei soluţiei în aparatul de vaporizare. Datorită mărimii foarte mici a acestui ultim
termen în comparaţie cu ceilalţi şi a dificultăţii determinării lui exacte, în cele mai multe cazuri el
se neglijează.

Entalpiile i1 şi i2 depind de temperaturile t1 şi t2 şi de compoziţia soluţiilor în cele două stări

(diluată şi concentrată) iar i" depinde de presiunea atmosferei aflate deasupra lichidului din
aparatul de vaporizare. Entalpiile soluţiei în stare lichidă se calculează cu relaţia:

i = csot (3.31)

81
unde t reprezintă temperatura soluţiei, exprimată în °C, iar căldura specifică la presiune constantă
cso depinde de temperatura, presiunea şi de compoziţia soluţiei, exprimată prin concentraţia
masică b:

cso = (1- b)csv + bcsd (3.32)

csv fiind căldura specifică a solventului în stare pură iar csd căldura specifică a substanţei
dizolvate în stare pură la temperatura de lucru.

Formula de calcul a căldurii specifice a soluţiei conduce la relaţia de recurenţă:

G1c1 = G2c2 + Wcsv (3.33)

Necesarul de căldură al operaţiei este asigurat prin alimentarea vaporizatorului cu un agent

termic, care în marea majoritate a cazurilor este abur. Căldura consumată pentru operaţia de
concentrare a soluţiilor se regăseşte într-o foarte mare parte în entalpia vaporilor secundari.
Debitul de vapori secundari şi conţinutul său de căldură constituie o resursă energetică secundară
care poate fi valorificată tot în operaţia de concentrare prin vaporizare, prin fracţionarea operaţiei
în mai multe aparate înseriate, vaporii secundari generaţi de corpul precedent fiind utilizaţi ca
agent termic primar pentru corpul următor.

Mai multe aparate de vaporizare înseriate alcătuiesc o linie de vaporizare. În practică, numărul de
aparate înseriate este de obicei cuprins între trei şi şase.

Pentru o mai bună valorificare a căldurii intrate cu vaporii primari, o parte din vaporii secundari
prelevaţi între corpuri sunt utilizaţi pentru preîncălzirea soluţiei diluate. O altă soluţie de
valorificare a conţinutului de căldură al vaporilor secundari constă în comprimarea lor mecanică
sau prin ejecţie şi utilizarea lor ca agent termic primar pentru acelaşi aparat de vaporizare din care
provin.

3.6.2. INSTALAŢII DE USCARE

Uscarea artificială este un procedeu mult mai rapid decât uscarea naturală, fiind rezultatul
intensificării procesului de eliminare a umidităţii din material. O instalaţie de uscare
convenţională se compune dintr-o incintă unde are loc uscarea propriu-zisă şi o serie de anexe
care asigură circulaţia şi eventual încălzirea agentului de uscare, alimentarea cu energie de orice
fel, evacuarea agentului de uscare purtător de umiditate, etc.

Sursa de căldură a instalaţiei poate să fie exterioară sau interioară în raport cu materialul umed. În
cazul surselor exterioare, căldură se transmite materialului prin convecţie, conducţie sau radiaţie.
În cazul surselor interne, un procedeu frecvent folosit este încălzirea dielectrică. Natura sursei şi
modul de transmitere a căldurii influenţează concepţia instalaţiei de uscare şi consumul specific
de energie realizat de aceasta. Instalaţiile de uscare industriale urmăresc să asigure simultan atât
calitatea cerută materialului uscat cât şi o eficienţă energetică cât mai mare.

82
Comportarea materialelor în timpul uscării este diferită, în acest sens deosebindu-se două
categorii de materiale. Materialele cu structură organizată în reţele cristaline, de natură
anorganică, în care legăturile umidităţii cu materialul sunt slabe, prezintă valori reduse ale
umidităţii de echilibru, migrarea umidităţii prin interiorul lor având loc sub acţiunea forţelor de
greutate şi de tensiune superficială. Ponderea zonei de uscare cu viteză constantă este
predominantă iar intensitatea procesului depinde doar de intensitatea transferului de căldură.

Materialele cu structură fibroasă, poroasă, gelatinoasă, de natură organică, în care legătura

umidităţii cu materialul este puternică, prezintă valori ridicate ale umidităţii de echilibru,
migrarea umidităţii prin interiorul lor având loc prin difuzie. Ponderea zonei de uscare cu viteză
constantă este mult mai mică sau aceasta lipseşte complect. În cazul forţării unei viteze de uscare
prea mari, diferenţa între umiditatea straturilor superficiale şi umiditatea miezului poate provoca
deteriorarea ireversibilă prin crăpare, răsucire, exfoliere. De aceea, viteza de uscare a acestor
materiale este limitată iar intensitatea transferului de căldură nu trebuie să depăşească acest prag
de suportabilitate.

Bilanţul de masă al incintei de uscare este exprimat prin relaţia:

G1 - G2 = w1G1 - w2G2 = L(x2 - x1) = W (3.34)

unde G1 reprezintă debitul de material umed, G2 reprezintă debitul de material uscat, w1 este
umiditatea relativă a materialului la intrarea în uscător, w2 este umiditatea relativă a materialului
la ieşirea din uscător, L este debitul de aer uscat, x1 este umiditatea absolută a aerului la intrarea
în uscător, x2 este umiditatea absolută a aerului la ieşirea din uscător iar W este cantitatea de
umiditate evacuată din material.

Bilanţul energetic al incintei de uscare permite determinarea necesarului de căldură pentru

uscarea materialului:

Q = Qmat + Qvap + Qaer + Qtra + Qp (3.35)

Qmat = G2cm(2-1) (3.36)

Qvap = L(x2 - x1)(r + cvt2 - cw1) (3.37)

Qaer = L(t2 - t1)(ca + x1cv) (3.38)

Qtra = Gtractra(t2 - t1) (3.39)

Componentele necesarului de căldură pentru uscare sunt:

 căldura preluată de material Qmat;
 căldura preluată de umiditatea evacuată din material Qvap;
 căldura preluată de agentul de uscare Qaer;
 căldura preluată de instalaţia de transport a materialului prin uscător Qtra;
 căldura pierdută în mediul înconjurător Qp.

83
Mărimile care intră în componenţa relaţiilor de mai sus au următoarele semnificaţii: 2 este
temperatura materialului la ieşirea din uscător, 1 este temperatura sa la intrarea în uscător, cm
este căldura specifică a materialului ieşit din uscător, t2 este temperatura instalaţiei de transport
la ieşirea din uscător, t1 este temperatura ei la intrarea în uscător, ctra este căldura specifică a
instalaţiei de transport, t2 este temperatura aerului la ieşirea din uscător, t1 temperatura sa la
intrarea în uscător, ca este căldura specifică a aerului uscat, cv este căldura specifică a vaporilor de
apă iar cw este căldura specifică a umidităţii în stare lichidă.

Mărimea necesarului de căldură al operaţiei este dată în cele mai multe cazuri de doi dintre cei
cinci termeni, care se regăsesc sub forma conţinutului de căldură al debitului de agent de uscare
care iese din incintă. Aceşti doi termeni sunt Qvap şi Qaer. Dacă primul este proporţional cu
cantitatea de umiditate care trebuie evacuată, al doilea este proporţional cu debitul specific de aer.
Mărimea debitului specific de aer depinde de natura materialului, de regimul de temperatură din
incintă şi de tipul instalaţiei de uscare. Qaer poate fi considerată cea mai importantă pierdere de
energie asociată operaţiei de uscare. Căldura preluată de aerul de uscare poate fi doar redusă dar
nu anulată, deoarece anularea ei ar însemna eliminarea vectorului care transportă în exterior
umiditatea evacuată din material. Eficienţa energetică a operaţiei de uscare depinde în primul
rând de ponderea acestui termen. În al doilea rând, ea depinde de posibilitatea tehnică şi de
rentabilitatea economică a recuperării căldurii sensibile şi latente conţinute de aerul umed care
părăseşte incinta de uscare.

3.6.3. REACTOARE CHIMICE ŞI ÎNCĂLZITOARE

Categoria reactoarelor chimice, a încălzitoarelor şi a altor echipamente şi agregate similare

acestora este una foarte largă, în care sunt cuprinse elemente care se caracterizează în special prin
diversitate. Materiile prime şi materialele care sunt încălzite prezintă la rândul o mare diversitate.
Din acest motiv, tratarea întregii categorii se limitează la generalităţi.

Forma de energie utilizată de această categorie de echipamente pentru procesele de încălzire

poate fi energia electrică, energia termică provenind din exterior şi introdusă în interior prin
intermediul unui agent termic sau energia termică generată în interior ca urmare a unor reacţii
chimice exotermice.

Printre termenii bilanţului energetic al încălzitoarelor şi reactoarelor se evidenţiază efectele exo

sau endotermice, căldurile latente de schimbare a stării de apariţie, precum şi alţi asemenea
termeni asociaţi materiilor prime sau materialelor conţinute în încărcătură.

3.6.4. CUPTOARE CU COMBUSTIBIL

Bilanţul energetic al unui cuptor cu combustibil este asemănător din multe puncte de vedere
bilanţului unui cazan care funcţionează pe acelaşi tip de combustibil. În multe cazuri, bilanţul
energetic al cuptorului este mai complicat, deoarece pierderile de energie la un astfel de agregat
sunt mai numeroase şi mai diversificate. Astfel, la cele cinci categorii de pierderi specifice
cazanelor energetice se adaugă unele specifice doar cuptoarelor. Din această ultimă categorie fac

84
parte pierderile de căldură şi/sau de gaze de ardere (în cazul suprapresiunii în incinta cuptorului)
prin orificii, guri de vizitare şi uşi de încărcare-descărcare, pierderile de căldură cu apa de răcire,
pierderile prin acumulare proprii activităţilor discontinue, etc.

3.7. SOLUŢII DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ENERGETICE

CLĂDIRI

Economia de energie a constituit şi continuă să constituie unul din factorii determinanţi ce

stau la baza conceperii clădirilor noi, dar şi la reabilitarea celor existente.

Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare, climatizare şi

prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri energetice aferente clădirilor.
Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum de energie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea
factorilor săi de influenţă.

Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine:

- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.

Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:

- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a
acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi echipamentelor
consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare.

Un sistem de măsură corect proiectat, dimensionat şi amplasat constituie baza unui management
energetic eficient şi conduce la obţinerea de economii semnificative de energie. Numărul şi
calitatea aparatelor de măsură instalate depind de tipul clădirii şi mărimea facturii energetice. În
funcţie de gradul de complexitate al clădirii se poate utiliza unul dintre următoarele tipuri de
sisteme:
- măsurarea consumurilor totale este asigurată de furnizorii de energie, sistem care nu oferă
informaţii asupra locului de consum;
- măsurarea şi înregistrarea consumurilor energetice în principalele puncte de consum,
sistem care oferă informaţii asupra compartimentelor (grupelor de consumatori);

SISTEME DE ALIMENTARE CU CĂLDURĂ

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se pot aplica în două etape:
 în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
 în cursul existenţei acestora.

85
Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură pentru încălzire
nu se poate interveni:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite,
b) poziţia geografică şi condiţiile climaterice.

De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate către aspecte
accesibile cum sunt:
 caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
 caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru
încălzire;
 regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.

I.O primă categorie de măsuri vizează tipul constructiv al aparatelor consumatoare,

precum şi sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la nivelul acestora. În general
aceste măsuri sunt avute în vedere în faza de concepţie şi proiectare, dar se aplică şi clădirilor
deja existente.

Orientarea actuală se face către echipamente performante, bazate pe tehnologii de ultimă oră în
domeniul respectiv. Dintre aceste măsuri de creştere a eficienţei energetice a clădirilor, pot fi
amintite:
 Controlul sistemelor de încălzire - conduce la economii importante de energie pentru
toate tipurile de clădiri;
 Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de agent termic şi
temperaturile pe tur şi retur - permite calcularea automată a energiei termice consumate în
perioada de încălzire.
 Dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea corectă a sistemelor de distribuţie a căldurii de
la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de conducte şi grosimi ale izolaţiei, grad de
etanşeitate, regim piezometric, etc.);
 Recuperarea resurselor energetice secundare. Sistemele de recuperare sunt considerate a fi
eficient implementate în cazul în care fluidele ejectate prezintă o temperatură adecvată, iar
consumul de energie posibil a fi asigurat de energia produsă prin recuperare are un număr
suficient de mare de ore de funcţionare;
 Utilizarea resurselor regenerabile, în special a energiei solare - conduce la economii
semnificative la factura energetică. De exemplu, în acest sens se pot monta ziduri solare pe pereţii
care sunt orientaţi către S şi S-V.

II. O a doua categorie de măsuri de reducere a consumului de căldură pentru încălzire

vizează incinta, respectiv clădirea încălzită :
 îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare, ceea ce
conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare naturală;
 reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural (ceea ce
poate avea drept consecinţe creşterea consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial);
 îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie utilizate
pentru realizarea incintei;

86
 intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi
ferestrele clădirii.

Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt semnificative. Actualele

metode de reducere a pierderilor presupun în general izolarea şi etanşarea anvelopei, dublarea
geamurilor, etc.

Pentru aprecierea cantitativă a fenomenelor de transfer de căldură şi masă prin elementele de

construcţie care intră în componenţa structurilor ce delimitează încăperile clădirilor se impune
cunoaşterea proprietăţilor termice şi higrotermice ale materialelor de construcţie omogene.
Folosirea acestor date presupune existenţa unuia din următoarele cazuri:
- alegerea materialelor de construcţie optime din punct de vedere termic şi higrotermic care vor
alcătui structura viitoarei clădiri;
- verificarea din punct de vedere termic şi higrotermic a structurii unei construcţii existente sau
considerată dată la faza de proiectare.

Alegerea modului de alcătuire a elementelor de construcţie se face pe baza proiectării din punct
de vedere termotehnic în scopul realizării:
- rezistenţei minime necesare la transferul termic, prin limitarea fluxului termic şi evitarea
condesului pe suprafaţa interioară a elementului de construcţie;
- stabilităţii termice necesare, pentru evitarea oscilaţiilor temperaturii aerului interior şi pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie;
- rezistenţei la permeabilitate la vapori, pentru limitarea condensării vaporilor în interiorul
elementelor de construcţie;
- rezistenţei la infiltraţia aerului, pentru asigurarea capacităţii de izolare termică.

Alegerea structurii optime pentru o situaţie dată va lua în considerare atât criteriile
termotehnice, cât şi cele economice şi arhitecturale.

Din punct de vedere termotehnic, reabilitarea clădirilor presupune creşterea rezistenţei

termice a anvelopei clădirii şi eliminarea fenomenelor de condens la clădirile unde aceste
fenomene se manifestă, precum şi asigurarea exigenţelor de confort termic, atât în regim de
vară cât şi în regim de iarnă.

Acţiunile de evaluare a nivelului de protecţie termică existent vizează în principal:

 Investigarea preliminară a clădirii – se referă la:
- analiza vizuală a stării clădirii, urmărindu-se: existenţa infiltraţiilor de apă, identificarea
zonelor afectate de condens sau mucegai, observarea la parter sau la subsol a zonelor afectate de
igrasie sau de infiltraţii de apă datorate canalizărilor înfundate, existenţa zonelor cu infiltraţii de
aer;
- prelevarea de probe din elementele de construcţie, în vederea stabilirii caracteristicilor
fizico-mecanice şi de izolare termică a materialelor incluse în structura elementelor de construcţie
delimitatoare;
- analiza elementelor caracteristice amplasării clădirii în mediul construit;
- analiza documentaţiei de execuţie a clădirii, respectiv releveul clădirii, în cazul în care
documentaţia de bază lipseşte.

87
 Determinarea performanţelor clădirii – se referă la:
- determinare factorilor de confort termic prin măsurări “in situ” a parametrilor
microclimatului, sau prin calcul, cu ajutorul indicilor de confort;
- determinarea parametrilor privind nivelul de izolare termică a elementelor delimitatoare
şi a anvelopei în ansamblu, prin determinarea “in situ” a neregularităţilor termice ale elementelor
de închidere prin metoda termografiei în infraroşu şi a permeabilităţii la aer prin metoda
presurizării, sau prin calcul, în conformitate cu reglementările tehnice privind calculul
termotehnic al elementelor de construcţie şi al coeficienţilor globali de izolare termică şi
comportarea elementelor de construcţie la difuzarea vaporilor de apă;
- determinarea consumului de energie în exploatarea clădirii, pe baza bilanţurilor energetice
stabilite "in situ", sau, prin calcul, cu luarea în considerare a pierderilor de căldură prin transmisie
şi ventilare.

Actualele metode de reducere a pierderilor de căldură prin elementele de construcţie

vizează aspectele prezentate în paragrafele urmatoare.

A. Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a menţine aer,

deoarece aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici deosebit de importante ale
materialelor izolante sunt flexibilitate la temperatura de lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la
apă şi vaporii de apă, rezistenţa chimică, uşurinţa în depozitare şi manevrare, etc. Dintre
materialele izolante cele mai utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi
polistirenul expandat. Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.

B. Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei de
energie, având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea
acoperişului se poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi hidroizolaţia
acoperitoare) sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu
compensează deficienţele izolaţiei normale.

În special la halele industriale pierderile de căldură prin acoperiş sunt deosebit de mari. De aceea
în aceste situaţii se pot practica următoarele masuri practice:
 Izolarea acoperişului cu membrane cu materiale reflectorizante şi vopsea polimerică, ceea
ce ajută la minimizarea transferului de căldură;
 Ventilarea tavanelor şi practicarea de goluri în acoperiş în vederea prevenirii condensării
vaporilor de apă;

C. Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a

pierderilor energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are ca
efect păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea realizează cu ajutorul materialelor izolante
fixate mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi
tencuială de ciment.

D. Izolarea aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu necesită

modificarea faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale clădirilor şi este mai
uşor de aplicat. Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece conduce la întreruperea activităţii
interioare în timpul lucrărilor şi creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în

88
alimentarea cu energie electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară
reduce spaţiul util al incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.

E. Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.

F. Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul clădirilor. De

asemenea, apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. De aceea la clădirile vechi industriale
se practică înlocuirea ferestrelor simple cu soluţii moderne eficiente din punct de vedere energetic
cum sunt:
 montarea de ferestre duble şi triple (de exemplu, dublarea geamurilor poate reduce
pierderile cu mai mult de 50%);
 umplerea spaţiilor dintre straturile de geam cu gaz inert (de exemplu ferestrele constituite
din trei straturi de geamuri, cu geam de tip LOW – E, şi gaz inert între straturile de geam
realizează o izolaţie de cinci ori mai mare ca a unei ferestre simple);
 montarea de panouri de fibră de sticlă (sunt deja executate duble, incasabile şi foarte
eficiente din punct de vedere energetic);
 montarea de perdele închise la culoare la ferestre la interior şi obloane la exterior.

Soluţii de îmbunătăţire a protecţiei termice a anvelopei clădirii specifice fiecărui element al

anvelopei:
- izolarea termică suplimentară la interior aduce un aport termic şi o inerţie termică
mai redusă. Soluţia este recomandată corpurilor de clădiri sau încăperilor cu ocupare temporară şi
lipsite de degajări semnificative de vapori.
- izolarea termică suplimentară la exterior, este mai eficientă deoarece elimină complet
toate punţile termice, conduce atât în timpul iernii cât şi în sezonul cald la o spaţiul util, implică
deranjamente minime pentru locatari în timpul execuţiei.

Pentru lucrările de izolaţii termice suplimentare exterioare, sunt de avut în vedere câteva din
exigenţele specifice, considerând ansamblul peretelui după reabilitare:
- realizarea unui spor sensibil al rezistenţei specifice la transfer termic
R  0,50 m 2 K / W ;
- eliminarea riscului de condens;
- greutate suplimentară redusă;
- asigurarea unei conlucrări mecanice sigure şi durabile cu peretele iniţial, straturile
adiţionale trebuind să reziste la vânt, variaţii de temperatură sau umiditate şi la cutremure;
- controlarea ulterioară directă a structurii portante trebuie să rămână posibilă;
- stratul exterior de protecţie (tencuială) nu trebuie să se fisureze şi trebuie să prezinte o
comportare bună la precipitaţii şi îngheţ-dezgheţ.

În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pa baza calculelor tehnico economice,

punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile obţinute sub toate aspectele.

Alte categorii de măsuri de creştere a eficienţei energetice a clădirilor sunt:

 Măsuri ce vizează reducerea pierderile de căldură prin infiltrare. Defectele de

structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi ferestrelor conduc la pierderi

89
 importante de căldură. În acest sens, pentru diminuarea acestor tipuri de pierderi se
practică următoarele măsuri:
-Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează materiale tip spumă şi
materiale textile;
-Se urmăreşte reducerea pe cât posibil a numărului de deschideri a uşilor şi ferestrelor;
-Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren expandat care se
introduce între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie are un cost relativ scăzut şi
durata de recuperarea mică;
-Montarea de uşi automate;
-Închiderea etanşă a uşilor de încărcare;
-Dimensionarea corespunzătoare a uşilor în cazul halelor industriale, conforme cu activitatea.
 Reducerea pe cât posibil a necesităţilor de umidificare a aerului;
 Folosirea răcirii evaporative şi a acumulării de căldură.

SISTEME DE VENITLARE

Reducerea consumului de căldură pentru ventilare se poate realiza în principiu prin aceleaşi
metode ca şi în cazul încălzirii, la care se adaugă măsuri specifice cum sunt:
 Utilizarea pe cât este posibil a ventilării în circuit închis (şi / sau mixt), în limitele admise
de noxele degajate în interior;
 Reducerea numărului de schimburi de aer cu exteriorul (în cazul ventilării în circuit
deschis), în concordanţă cu necesităţile locale ale incintei;
 Scurtarea intervalelor de ventilare (în cazul în care nu se dispune de sisteme de
automatizare, care să permită pornirea şi oprirea automată, la atingerea anumitor parametrii
limită);
 Oprirea instalaţiilor de ventilare pe timpul pauzelor, zilelor de week-end şi a sărbătorilor;
 Dotarea cu sisteme de reglare automată a temperaturii şi umidităţii aerului;
 Îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale aparatelor şi instalaţiilor utilizate;
 Îmbunătăţirea performanţelor în funcţionarea bateriilor de încălzire a aerului, utilizate în
centralele de ventilare, precum şi a aerotermelor, în cazul ventilării locale a incintelor;
 Întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor.

SISTEME DE PREPARARE A APEI CALDE DE CONSUM

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea apei calde vizează următoarele:
- optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă caldă;
- utilizarea de aparate economice (ex. dispersoare de duş);
- contorizarea consumului de apă caldă la consumatori;
- utilizarea acumulatoarelor de căldură;
- reducerea temperaturii de stocare a apei la 50oC;
- întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor de preparare a apei calde;
- curăţarea periodică a suprafeţelor de schimb de căldură, pentru menţinerea în timp a
performanţelor;
- limitarea temperaturii de calcul a apei calde la 50oC, pentru reducerea depunerilor în
instalaţii şi pentru a nu accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor;
- sisteme de recirculare a apei calde;

90
- izolarea optimă a conductelor de distribuţie şi a rezervoarelor de stocare, precum şi
întreţinerea în timp a acestora;
- utilizarea sistemelor de măsurare şi reglare automata.

În cazul întreprinderilor industriale, apar caracteristici suplimentare ale consumului de căldură

pentru prepararea apei calde, care impun măsuri suplimentare pentru reducerea acestuia:
- decalarea în timp a consumului de apă caldă sanitară faţă de consumul tehnologic de apă
caldă sau fierbinte, aspect care trebuie să fie avut în vedere la dimensionarea instalaţiilor de
producere, transport şi distribuţie a apei calde;
- desfăşurarea în timp a consumurilor în cursul zilei de lucru, pe baza acesteia obţinându-se
reducerea valorii maxime şi a duratei consumului;
- recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile (energie
solară, biomasă).

CAZANE DE ABUR

În general, pentru ca efectele aplicării soluţiilor de creştere a eficienţei energetice în cazul

cazanelor de abur, să fie cele scontate, măsurile aplicate la nivelul conturului: „cazan de abur”
(măsuri de tip A), trebuie să fie însoţite de pachete măsuri de creştere a eficienţei energetice care
vizează un contur mai larg şi anume sistemele de abur şi condensat, pompele şi ventilatoarele
aferente. Aceste soluţii care vizează instalaţiile şi echipamentele menţionate anterior sunt
prezentate în pachetele de acţiuni B şi C.

A. Măsuri de creştere a eficienţei energetice care vizează direct cazanul de abur

Soluţiile de creştere a eficienţei energetice in cazul cazanelor de abur, se înscriu în următoarele

direcţii principale:

A.1. Reducerea pierderilor de căldură pentru cazul când cazanul / cazanele existente au un
randament acceptabil.

Reducerea pierderilor de căldură poate fi obţinută în urma implementării următoarelor măsuri:

 Reducerea pierderilor de căldură cu gazele de ardere, care constituie principala categorie
de pierderi, din cadrul acestui tip de instalaţie. Pentru realizarea acestui deziderat, combustia
trebuie să se desfăşoare în condiţii bune şi excesul de aer trebuie să fie optim.
 Implementarea soluţiilor de recuperare a căldurii conţinute de gazele de ardere - se
implementează cele mai adecvate soluţii de recuperare internă (recuperatoare de căldură
performante, pentru preîncălzirea aerului şi/sau a combustibilului). Astfel, în cazul cazanelor de
abur, gazele de ardere rezultate reprezintă o importantă categorie de resurse energetice
secundare, în general de natură termică, cu un potenţial recuperabil ridicat;
 Preîncălzirea apei de alimentare;
 Recuperarea căldurii aburului rezidual;
 Înlocuirea schimbătoarelor de căldură cu ţevi şi manta cu schimbătoare de căldură
moderne cu placi;
 Utilizarea periodică a procedeului de purjare. Folosirea resurselor energetice secundare
rezultate în urma acestui proces;

91
 Recuperarea condensatului şi a căldurii conţinute de acesta;
 Izolarea termică a exteriorului cazanului şi a conductelor aferente . Această măsură are
următoarele efecte:
-Evitarea pierderilor de căldură;
-Menţinerea la un nivel constant a temperaturii necesare procesului tehnologic;
-Protejarea personalului împotriva arsurilor şi degerărilor;
-Evitarea depunerii de condensat pe suprafeţele reci ale echipamentelor;
-Menţinerea unui mediu de lucru confortabil în jurul echipamentelor cu procese cu temperaturi
ridicate.

A.2. Înlocuirea cazanelor vechi cu randamente scăzute cu unele noi cu performanţe

ridicate;

A.3. Înlocuirea arzătoarelor vechi cu unele cu performanţe ridicate;

A.4. Schimbarea combustibilului folosit (de exemplu înlocuirea păcurii cu gazul natural,
unde este posibil);

A5. Suplimentarea cu surse (pompe de căldură, pereţi solari) şi acumulatoare de căldură.

Ultimele patru direcţii presupun intervenţii substanţiale în structura de bază a echipamentului, de

aceea masurile curente de creştere a eficienţei energetice aparţin primei categorii.

B. Modernizarea sistemelor de abur şi condensat. Acest tip de proiecte de eficienţă energetică

vizează reducerea pierderilor de căldură respectiv de abur sau condensat. Principalele măsuri care
pot fi implementate sunt următoarele:
 Optimizarea întregului sistem de conducte. Această măsură se referă la reducerea lungimii
conductelor, acolo unde aceasta se poate face, pentru a micşora pierderile de căldură;
 Reducerea la minim a pierderilor masice de abur şi condensat, ceea ce conduce in
consecinţă şi la reducerea pierderilor de căldură. Aceasta se poate obţine prin repararea armăturii
şi înlăturarea tuturor defecţiunilor care conduc la scurgeri;
 Menţinerea într-o condiţie de bună funcţionare a tuturor oalelor de condensat. Această
măsură conduce la reducerea pierderilor masice şi respectiv de căldură;
 Izolarea termică a tuturor conductelor şi elementelor de armătură prezente pe reţea.

C. Ventilatoare şi pompe. Aceste proiecte vizează următoarele măsuri:

 Înlocuirea ventilatoarelor şi pompelor vechi cu unele de ultima generaţie cu caracteristici
performante;
 Folosirea acţionării cu turaţie variabilă;
 Optimizarea sarcinii;
 Implementarea unui sistem de monitorizare şi control.

La aceste categorii de măsuri se adaugă activităţi specifice de management care vizează atât
cazanele de abur propriu-zise dar şi instalaţiile anexe menţionate anterior.

Activităţi de management care se întreprind periodic:

92
 Desfăşurarea procesului utilizând încărcarea nominală;
 Stabilizarea cererii de căldură (programul cererii de căldură asigurată din cazan);
 Oprirea echipamentului când cererea de căldură solicită acest lucru;
 Asigurarea calităţii corespunzătoare a aburului (program de tratare chimică a apei);
 Aerisirea echipamentului;
 Monitorizarea combustibilului utilizat şi a amestecului comburant (se corelează cu cererea
de căldură);
 Verificarea admisiilor de aer fals;
 Curăţarea sistemelor de evacuare a gazelor de ardere;
 Reglarea arzătoarelor la parametrii impuşi;
 Calibrarea instrumentelor, a aparatelor de măsură precum şi a sistemelor de control a
arderii;
 Monitorizarea eficienţei cazanului, comparându-se performanţele realizate cu cele
standard corespunzătoare tipodimensiunii instalaţiei;
 Implementarea de programe de mentenanţă uzuale şi preventive;
 Menţinerea curată a suprafeţelor de schimb de căldură;
 Se asigură că sistemele de curăţare funcţionează normal;
 Verificarea permanentă integritatea reţelelor de abur şi condensat;
 Detectarea defectelor utilizând echipamente de detecţie ultrasonice, pirometrice şi de
ascultare;
 Inspectarea izolaţiei şi detectarea eventualelor defecte;

Alte măsuri care contribuie la creştea eficienţei energetice:

 Implementarea de proceduri de operare a echipamentelor;
 Instruirea personalului şi implementarea ideii de eficienţă energetică;
 Operarea cazanului la cea mai scăzută presiune (pentru agent termic abur ), respectiv
temperatura pentru apă fierbinte (pentru a satisface cererea de căldură impusă de consumator,
fără a afecta performanţele acestora);
 Optimizarea locurilor de montare a senzorilor pentru a fi uşor accesaţi şi verificaţi;
 Blocaţi şi închideţi zonele de control pentru a preveni intervenţiile greşite;
 Declanşaţi programe de monitorizare a consumurilor proprii de energie termică;
 Optimizarea traseelor de abur şi condensat;
 Verificarea uzuală a echipamentelor, înlocuirea segmentelor uzate;
 Upgradarea arzătoarelor;
 Utilizarea intensificatorilor de turbulenţă în zonele de ardere;
 Transformarea sistemelor de încălzire cu abur directe în indirecte;
 Scurtarea traseelor reţelelor de abur şi condensat
 Verificarea periodică a izolaţiei conductelor şi echipamentelor.

INSTALAŢII DE ILUMINAT

Pachetele de soluţii pentru creşterea eficienţei energetice pentru aceste tipuri de instalaţii, vizează
reducerea consumului de energie electrică pentru iluminat. În afară de măsurile de management
care trebuie respectate şi care pot conduce la scăderea considerabilă a facturii pentru energia
electrică, proiectele de eficienţă energetică se pot grupa în trei categorii:

93
A. măsuri care vizează direct scăderea puterii electrice consumate de lămpi;
B. măsuri care vizează scăderea numărului de lămpi montate.
C. măsuri care vizează scăderea timpului de utilizare a sistemului de iluminat;
D. măsuri de management şi cu caracter administrativ.

A. Măsuri ce vizează scăderea puterii electrice consumate de lămpi

Soluţiile de creştere a eficienţei energetice din aceasta categorie recomandate sunt: înlocuirea
becurilor incandescente cu alte tipuri de lămpi mai eficiente din punct de vedere energetic
se pot obţine economii importante de energie electrică, cu un timp foarte mic de recuperare a
investiţiei. Astfel, becurile incandescente : sunt cele mai ineficiente dintre lămpile disponibile.
Sunt cele mai ieftine şi sunt foarte răspândite în locuinţe şi unele birouri. Atât becurile cât şi
monturile au un preţ mic de instalare dar au un cost foarte mare de exploatare. Acesta include:
costul iniţial, cheltuielile de funcţionare, întreţinerea şi costul de înlocuire. Ele oferă o eficienţă
luminoasă scăzută de aproximativ 7..10 lm/w şi o durată de viaţă relativ scurtă care este în medie
de 800 de ore. Soluţiile propuse pentru a fi înlocuite sunt:
 Lămpile fluorescente - sunt alcătuite de obicei din două părţi:
*
* -zisă.

Balastul are rolul de a porni lampa prin asigurarea unui curent potrivit.

Lămpile noi sunt prevăzute cu balast electronic astfel încât ele nu mai au probleme de pornire şi
redau foarte bine culorile. Eficienţa luminoasă variază între: 30 şi55 lm/w având în general o
durată de funcţionare de 6000 ore. Deosebit de avantajoase sunt lămpile compacte de 22-32 w
care pot fi montate direct în montura lămpilor incandescente, acestea putând înlocui cu succes
lămpile incandescente de 25..100 w.
 Lămpile cu vapori de mercur. Au fost proiectate iniţial pentru înlocuirea celor cu
incandescenţă. Sunt mai eficiente decât cele cu incandescenţă dar produc o lumină de calitate
slabă cu o mai proastă redare a culorilor.
 Lămpile cu vapori de sodiu. Sunt lămpile cele mai eficiente. Lămpile cu vapori de sodiu
au o redare mai slabă a culorilor şi din acest motiv se folosesc la iluminatul exterior

Cea mai utilizată măsură de conservare a energiei electrice în cazul sistemului de iluminat
este schimbarea becurilor incandescente cu lămpi fluorescente de putere mai mică. La
schimbarea becurilor incandescente cu lămpile fluorescente este necesară şi schimbarea
monturilor, de acest lucru trebuie să se ţină seama atunci când se stabileşte costul total al
investiţiei şi perioada de amortizare. Principalul inconvenient al utilizării lămpilor fluorescente îl
constituie scăderea factorului de putere.

În ultimii ani producătorii au început să lanseze pe piaţă balasturi, deci o măsură de îmbunătăţire
a factorului de putere şi implicit de conservare a energiei ar fi înlocuirea balasturilor existente cu
balasturi mai performante

94
În ultimii ani s-au proiectat noi tipuri de monturi care reflectă mai multă lumină, astfel se poate
reduce energia electrică consumată prin înlocuirea monturilor existente. Măsura se aplică la
corpurile de iluminat cu mai multe lămpi.

Este recomandabil ca înlocuirea să se facă după o prealabilă analiză a pieţei urmată de întocmirea
baze de date cu diverse tipuri de monturi îÎn funcţie de preţul acestora şi de calităţile de
reflectare a luminii.

Tot pentru reducerea puterii electrice consumate se pot lua măsuri care să vizeze utilizarea cît
mai eficientă a luminii naturale:
 prin aranjarea optimă a spaţiului interior;
 prin utilizarea sistemelor de control a intensităţii luminoase. Aceste sisteme de control
reglează intensitatea luminoasă În funcţie intensitatea luminii naturale. Preţul acestor sisteme
variază În funcţie de complexitatea sistemului de reglaj; astfel există sisteme mai ieftine care
realizează intensitatea luminoasă În funcţie de timp în trepte prestabilite şi sisteme mai scumpe
cu reglarea continuă a intensităţii luminoase.

B. Măsuri care vizează scăderea numărului de corpuri de iluminat

În acest caz problema cea mai des întâlnită este suprailuminarea. Aceasta poate avea mai multe
cauze :
 sistemul de iluminat a fost greşit proiectat (de exemplu s-a luat în calcul o arie mai mare
decât cea existentă, sau s-a făcut o împărţire greşită a corpurilor de iluminat, iar in cazul
clădirilor mai vechi, unde proiectarea sistemului de iluminat s-a făcut după un standard care
prevedea nivele de iluminare mai mari şi care astăzi nu mai este în vigoare);
 camera a avut iniţial o altă destinaţie (de exemplu destinaţia iniţială a camerei ar fi putut fi
o sală de proiectare însă în prezent ea este utilizată ca magazie).

În aceste cazuri este necesară refacerea calculului pentru sistemul de iluminat urmărind fie
reducerea numărului de corpuri de iluminat fie reducerea puterii instalate a acestora.

Măsurile de economisire a energiei din această categorie sunt:

 trecerea la un iluminat local sau mixt. În acest caz se urmăreşte menţinerea nivelului de
iluminare pentru un consum mai mic de energie electrică.
 împărţirea sistemului de iluminat în mai multe circuite. Această măsură poate aduce o
economie considerabilă de energie la sălile foarte mari deoarece nu mai este necesară iluminarea
întregii săli atunci când nu este nevoie.

C. Măsuri care vizează scăderea timpului de utilizare a sistemului de iluminat;

În clădirile în care există un orar strict se pot lua măsuri pentru scădere timpului de utilizare a
sistemului de iluminat, prin introducerea unor sisteme care să permită acest lucru.

Aceste sisteme se împart în trei categorii:

95
 sisteme care limitează timpul de funcţionare a sistemului de iluminat (sisteme automate
de aprindere corelate cu orele de funcţionare, fotocelule, sisteme sonore integrate în sistemele de
control şi management al energiei)
 sisteme care limitează utilizarea sistemului de iluminat în funcţie de intensitatea luminii
naturale. În această categorie intră sistemele cu celule fotovoltaice (care convertesc radiaţia
solară în electricitate). Când curentul generat de celula fotovoltaică atinge valoarea prestabilită
sistemul de control opreşte sistemul de iluminat.
 sisteme care permit funcţionarea sistemului de iluminat doar în cazul prezenţei
ocupanţilor în încăpere. Aici sistemul de control se bazează pe semnalele primite de la senzorii de
mişcare sau de la senzorii cu infraroşii.

Ultimele două sisteme au preţ mai ridicat însă asigură economii mai importante de energie
electrică.

Sistemele controlate de un timer au avantajul unui preţ mai scăzut însă prezintă dezavantajul
necesităţii unei reglări periodice, economiile de energie electrică depinzînd direct de seriozitatea
persoanei care programează timer-ul.

Indiferent de sistemul de control adoptat, după o riguroasă prospectare a pieţei trebuie calculate
costurile de instalare şi economiile realizate.

Instalaţiile de iluminat lăsate permanent în funcţiune (necorelate cu orele de program) conduc la

degajări de căldură afectând eficienţa energetică a instalaţiilor de climatizare, deci impactul
energetic negativ este dublu: atât asupra consumurilor efective ale instalaţiilor de iluminat
propriu-zise, crescând consumul acestora dar şi a instalaţiilor de climatizare aferente conturului
analizat.

D. Măsuri de management şi cu caracter administrativ

Pe lângă măsurile prezentate anterior se pot recomanda ocupanţilor clădirii şi măsuri de

management şi cu caracter administrativ ce pot aduce importante economii de energie electrică.
În continuare vor fi enumerate astfel de măsuri:
 supravegherea permanentă a zonelor pentru cunoaşterea faptului dacă sistemele de
iluminat existente sunt adecvate tipului de activitate;
 retragerea sistemelor ineficiente;
 verificarea periodică a sistemelor existente în vederea respectării normativelor în ceea ce
priveşte eficienţa energetică a sistemelor şi asigurarea confortului;
 utilizarea luminii naturale (unde este posibil);
 dezvoltarea simţului responsabilităţii în ceea ce priveşte luminarea zonelor neocupate
(neutilizate);
 Evitarea zonelor suprailuminate. În acest sens se practica următoarele:

Dacă exista zone cu lumina mai puternică decât cea necesară se recurge la mutarea lămpilor astfel
încât să se asigure creşterea nivelului de iluminat în zonele de lucru şi reducerea acestuia în
zonele de tranzit. Aceste măsuri conduc la creşterea confortului simultan cu creşterea eficienţei
energetice.

96
 -scoaterea lămpilor fluorescente şi a celor cu descărcări de gaze impune şi demontarea
balasturilor (acestea consuma energie chiar in absenţa lămpilor);
-sisteme de estompare în funcţie de tipul activităţii desfăşurate. Astfel este necesar să se
practice iluminare maximă în timpul desfăşurării producţiei şi estompate în perioadele de
curăţenie şi securitate.
 întreţinerea corespunzătoare a lămpilor. Astfel lămpile murdare cu praf şi grăsime – în
special în cazul halelor industriale - fără lentile de amplificare, fără suprafeţe reflectorizante
poate conduce la scăderea performanţelor iluminatului cu cca 30%
 Se recomandă curăţarea de cel puţin 2 ori/an a suprafeţei utile a lămpilor.
 Curăţarea regulată a geamurilor si luminatoarelor având în vedere că factorul de
transmisie a fluxului luminos scade de la 0,5 pentru un geam curat la 0,3 pentru un geam murdar.

Măsura se impune în special în halele industriale unde murdărirea geamurilor se produce foarte
repede şi curăţarea lor este neglijată.
 văruirea regulată a pereţilor (un perete murdar poate reduce intensitatea luminoasă de de
1,4 ori) şi utilizarea perdelelor.

MOTOARE ELECTRICE

Aşa cum rezultă din studiile ONU privind posibilităţile de reducere a consumurilor energetice
pentru ţările din Europa de Est, utilizarea acţionărilor cu viteză variabilă şi regulatoarelor
electronice aplicabile în industrie, sectorul terţiar şi reţelele de încălzire urbană pot genera
economii cuprinse între 25 şi 50% din consumul actual. Reglarea generatoarelor de utilităţi
industriale în funcţie de sarcina momentan cerută de procesul tehnologic permite obţinerea
următoarelor economii de energie electrică:
3050% pentru ventilatoare şi pentru pompele de alimentare a cazanelor;
2025% pentru compresoare.

Sistemele de acţionare reglabile trebuie să se folosească în principal în următoarele cazuri:

-atunci când condiţiile de funcţionare impun ca puterile să fie modificat des şi în limite
foarte largi (cazul pompelor de alimentare cu apă şi cel al turbocompresoarelor pentru transportul
gazelor);
-în condiţiile în care se impune funcţionarea prelungită cu un debit mult mai mic decât cel
nominal (cazul ventilatoarelor folosite în aerajul minier);
-pentru turbomaşinile care necesită reglarea automată a debitului, pentru care se impun
cerinţe riguroase în ceea ce priveşte calitatea reglării (cazul pompelor de recirculare şi al
turbocompresoarelor de răcire);

 Utilizarea convertizoarelor statice de frecvenţă în acţionarea cu turaţie variabilă

Deşi intrate de decenii în existenţa cotidiană industrială a ţărilor dezvoltate, acţionările cu turaţie
variabilă au o răspândire redusă în ţara noastră. Durata de amortizare a investiţiilor, printre cele
mai reduse din domeniul conservării energiei, plasează metoda de reglare prin intermediul
varierii turaţiei de antrenare a motoarelor de curent alternativ cu ajutorul convertizoarelor statice

97
de frecvenţă printre investiţiile cele mai rentabile în domeniu. Economia de energie nu este
singurul avantaj ce apare la utilizarea convertizoarelor statice de frecvenţă.

Răspândirea masivă a acestora pe plan mondial în ultimele decenii în aplicaţiile industriale

deservite până atunci de motoare asincrone sau sincrone la care nu se regla viteza a contribuit la
creşterea productivităţii unei game largi de procese tehnologice.

Această creştere s-a făcut pe baza eliminării discrepanţei dintre necesităţile variabile ale
proceselor tehnologice cele mai diverse şi turaţia constantă a motoarelor de curent alternativ care
le deservesc.

Lărgirea ariei de folosire a convertizoarelor statice de frecvenţă s-a făcut şi prin înlocuirea
sistemelor de reglare a vitezei prin transmisii hidraulice, mecanice, electrodinamice cu
fiabilitate şi randament scăzute (în special la viteze depărtate de viteza nominală a
motorului.

Domeniul larg de aplicare al lor le face să fie interesante pentru orice agent economic din orice
ramură a economiei naţionale, iar economia de energie obţinută cu ajutorul convertizoarelor
statice de frecvenţă a făcut ca implementarea acestora să fie inclusă printre măsurile
prioritare ale Agenţiei Române pentru Conservarea Energiei.

Avantaje şi aplicaţii ale convertizoarelor statice de frecvenţă

Printre avantajele acţionărilor cu motoare asincrone asociate cu convertizoare statice de frecvenţă

se pot aminti:
-simplitatea constructivă în raport cu motoarele de curent continuu ;
- preţul mai mic decât al motorul sincron cu magneţi permanenţi;
-durate reduse de recuperare a investiţiilor din economia de energie;
-continuitatea, stabilitatea şi fineţea reglajului, cu efecte benefice asupra calităţii şi
preţului de cost al produselor;
-creşterea gradului de automatizare a proceselor tehnologice prin cuplarea facilă a
convertizoarelor statice de frecvenţă la automate programabile sau calculatoare de proces;
-realizarea unor funcţii suplimentare de protecţie a motoarelor electrice alimentate prin
intermediul convertizoarelor;
-funcţionare la cos   1;
-scăderea uzurii lagărelor;
-dinamică de reglare bună;
-posibilitatea de obţinere a unor viteze ridicate, reglabile continuu;
-eliminarea pornirilor bruşte, generatoare de defecţiuni ale mecanismelor antrenate şi ale
bobinajelor motoarelor asincrone (datorate efectelor termic şi electrodinamic al curentului de
pornire care are valoare mare la cuplarea motorului direct la reţea);
-eliminarea vibraţiilor şi a zgomotelor specifice regimurilor parţiale (create la acţionarea
ventilelor);
-reducerea uzurii pompelor ca urmare a funcţionării acesteia la viteze mai mici decât
viteza nominală, fiind cunoscut că tensiunile din material scad aproximativ cu pătratul vitezei de
rotaţie;

98
 -micşorarea uzurii instalaţiei de transport a fluidelor ca urmare a vehiculării acestora la
presiuni reduse;
-mărirea duratei de viaţă a motorului prin funcţionarea acestuia la curenţi mai mici decât curentul
nominal;
-prin schimbarea metodei de reglare a debitului pompelor prin strangulare cu reglare prin
intermediul acţionărilor cu turaţie variabilă, se înlătură impedimentul forţei de reacţie axiale în
rotorul pompei care se amplifică la ştrangularea conductei de reglare a pompelor; în acest fel nu
mai este necesar să se prevadă orificii circulare în palele motorului pompei centrifuge care reduc
randamentul volumetric al pompei cu 10 25%, deci pompele construite special pentru acest tip
de acţionare au un randament superior celor normale, compensând parţial scăderea randamentului
datorată armonicilor superioare şi prezenţei convertizorului;

Aceste avantaje precum şi superioritatea reglării turaţiei motoarelor asincrone prin reglarea
frecvenţei sursei în raport cu celelalte metode electrice de reglare (atât în ceea ce priveşte fineţea
cât şi economicitatea reglajului) a dus la aplicarea curentă a acestor dispozitive electronice în
sistemele de antrenare a benzilor transportoare, maşini de ridicat dar şi a unor acţionări ce
funcţionează în regimuri de porniri/opriri dese.

Principala lor aplicaţie din punct de vedere al economiei de energie este reglarea vitezei
pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor.

În afara acestor avantaje, utilizarea convertizoarelor statice de frecvenţă prezintă şi anumite

dezavantaje, printre care:
-preţul de cost relativ ridicat al acestora; acest dezavantaj este compensat de durata de
recuperare scurtă a investiţiei în raport cu celelalte metode de conservare a energiei;
-prezenţa armonicilor în tensiunea de alimentare a motorului al căror nivel depinde de
tipul de convertizor static de frecvenţă folosit; pierderile suplimentare provocate de aceste
armonici nu diminuează randamentul sistemului de acţionare cu mai mult de 2% pentru
majoritatea convertizoarelor statice de frecvenţă existente pe piaţa românească;
-prezenţa armonicilor superioare în tensiunea de alimentare a motorului, al căror efect
asupra valorii momentane a cuplului poate să nu fie neglijabil;
-posibilitatea apariţiei fenomenelor de rezonanţă, periculoase pentru motor; majoritatea
echipamentelor moderne au în sistemul de comandă dispozitive de eliminare a funcţionării la
frecvenţele care produc aceste fenomene;
-propagarea de armonici de tensiune în restul sistemului; aceste armonici pot fi eliminate,
atunci când nivelul lor depăşeşte o valoare limită, prin intercalarea unor filtre între reţea şi
convertizor;
-creşterea consumului cu circa 2% când motorul funcţionează la sarcina nominală sau
peste această încărcare datorită consumului propriu al convertizorului.

Aceste dezavantaje sunt puternic compensate de avantajele utilizării lor.

CUPTOARE INDUSTRIALE

În cazul cuptoarelor industriale care utilizează combustibili clasici neregenerabili creşterea

eficienţei energetice se face prin aplicarea de măsuri similare celor dezbătute în cazul cazanelor

99
de abur însoţite şi în acest caz de pachete măsuri de creştere a eficienţei energetice care vizează
un contur mai larg şi anume ventilatoarele aferente.

Soluţiile de creştere a eficienţei energetice se înscriu în următoarele direcţii principale:

A. Măsuri care vizează reducerea pierderilor de căldură - poate fi obţinută în urma

implementării următoarelor măsuri:
 Reducerea pierderilor de căldură cu gazele de ardere, care constituie principala categorie
de pierderi, din cadrul acestui tip de instalaţie. Pentru realizarea acestui deziderat, combustia
trebuie să se desfăşoare în condiţii bune şi excesul de aer trebuie să fie optim.
 Izolarea termică a exteriorului cuptorului . Această măsură are următoarele efecte:
-Evitarea pierderilor de căldură;
-Menţinerea la un nivel constant a temperaturii necesare procesului tehnologic;
-Protejarea personalului împotriva arsurilor şi degerărilor;
-Evitarea depunerii de condensat pe suprafeţele reci ale echipamentelor;
-Menţinerea unui mediu de lucru confortabil în jurul echipamentelor cu procese cu temperaturi
ridicate.
 Implementarea soluţiilor de recuperare a căldurii conţinute de gazele de ardere - se
implementează cele mai adecvate soluţii de recuperare internă (recuperatoare de căldură
performante, pentru preîncălzirea aerului şi/sau a combustibilului). Astfel, în cazul cuptoarelor
industriale, gazele de ardere rezultate reprezintă o importantă categorie de resurse energetice
secundare, de natură termică şi/sau chimică cu un potenţial recuperabil ridicat;

B. Înlocuirea arzătoarelor vechi cu unele cu performanţe ridicate;

C. Înlocuirea alimentarii cu combustibilului folosit (de exemplu înlocuirea păcurii cu gazul

natural, unde este posibil);

D. Înlocuirea alimentarii cu combustibil cu energie electrică

Aplicarea soluţiilor de recuperare avansată în cazul cuptoarelor tehnologice alimentate cu

combustibili clasici conduce la creşterea eficienţei energetice a acestor tipuri de instalaţii. Prin
aplicarea recuperării căldurii fizice şi chimice a gazelor de ardere evacuate se reduc pierderile
de căldură conducând la creşterea eficienţei energetice şi concomitent cu aceasta a eficienţei
ecologice şi economice a cuptoarelor tehnologice. Având în vedere principalele caracteristici
ale gazelor de ardere evacuate din cuptoarele tehnologice acestea pot fi considerate:
 resurse energetice secundare (r.e.s) de natură termică, principala caracteristică a acestora
fiind căldura fizică conţinută;
 resurse energetice secundare de natură (r.e.s.) combustibilă, principala caracteristică a
gazelor de ardere fiind căldura chimică (conţinutul de elemente chimice combustibile nearse)

I. În primul caz, cel al recuperării gazelor de ardere ca resurse energetice secundare de

natură termică, principalele soluţii tehnice aplicate în cazul cuptoarelor industriale sunt:
 Recuperarea internă a căldurii gazelor de ardere pentru: preîncălzirea aerului,
preîncălzirea combustibilului şi preîncălzirea materialelor tehnologice. Utilizarea căldurii
recuperate se face direct în cadrul cuptorului tehnologic în care s-au produs gazele de ardere. Prin

100
încadrarea în fluxul tehnologic a instalaţiei recuperatoare cât mai aproape de locul producerii
r.e.s. se evită pierderile de căldură prin transport, asigurându-se un grad ridicat de recuperare.
Prin aplicarea unei soluţii de recuperare de acest tip se economiseşte combustibil
tehnologic (superior), efectul reflectându-se sub aspect energetic şi economic la nivelul
conturului aferent instalaţiei industriale unde s-au produs gazele. Sub aspect economic, prin
încadrarea instalaţiilor recuperatoare in fluxul tehnologic, aceste soluţii de recuperare nu necesită
cheltuieli suplimentare de exploatare;
 Recuperarea externă a căldurii fizice a gazelor de ardere în scopuri energetice (cazane
recuperatoare). Recuperarea externă are loc atunci când căldura conţinută de gaze este utilizată
în afara conturului cuptorului tehnologic din care au rezultat, într-un contur mai larg:
întreprinderea sau platforma industrială, pentru acoperirea necesarului de energie termică şi/sau
electrică.

Aceste soluţii de recuperare se pot aplica fie ca soluţii independente, fie completând solutiile de
recuperare internă, pentru cresterea gradului total de recuperare realizat şi mărirea eficienţei
energetice în cadrul conturului de bilant dat. Efectele energetice obţinute prin economisirea
combustibilului se reflectă la nivelul utilizatorului energiei recuperate, de regulă combustibilul
economisit fiind combustibil energetic.

Efectele economice determinate atât de economia de cheltuieli cu combustibilul cât şi de

investiţiile şi cheltuielile aferente instalaţiei recuperatoare influenţează balanţa economică a
utilizatorului energiei recuperate.

II. În cazul, soluţiilor de recuperare a gazelor de ardere ca resurse energetice secundare de

natură chimică, soluţiile tehnice posibile sunt:
 Recuperarea externă a căldurii fizice a gazelor de ardere în scopuri energetice (cazane
recuperatoare), caracterizate de elementele menţionate mai sus.

SISTEME DE AER COMPRIMAT

Sistemele de producere a aerului comprimat sunt mari consumatoare de energie, de aceea

funcţionarea lor trebuie să fie foarte eficientă. Măsurile care pot fi implementate se pot grupa în
două categorii principale:
A. Măsuri la nivelul instalării sau retehnologizării sistemului industrial de aer
comprimat
 Reducerea pierderilor de presiune la curgere (prin frecare);
 Îmbunătăţirea concepţiei generale a staţiei de compresoare – sisteme multicompresie;
 Îmbunătăţirea compresoarelor - înlocuirea compresoarelor vechi cu compresoare noi cu
performanţe ridicate;
 Introducerea motoarelor electrice cu turaţie variabilă;
 Recuperarea căldurii reziduale în diverse scopuri;
 Îmbunătăţirea modului de utilizare a aerului comprimat la consumatori prin realizarea de
ajutaje economice, automatizarea şi etanşeizarea admisiei aerului comprimat la aparatele
consumatoare, utilizarea de ajutaje corect dimensionate în vederea alegerii secţiunii minime de
trecere;

101
 Normarea judicioasă a consumurilor specifice de aer comprimat pe unităţi de produs, pe
secţii de producţie;
 Utilizarea unor sisteme sigure de control in funcţionare;
 Îmbunătăţirea sistemelor de răcire, uscare şi filtrare;
 Folosirea rezervoarelor pentru stocarea aerului comprimat;
 Încălzirea aerului comprimat înainte de consumatori, pentru acelaşi consum volumetric se
reduce astfel consumul gravimetric. Încălzirea aerului chiar la temperaturi înalte, nu prezintă
pericol de explozie a eventualului amestec aer si ulei.
B. Măsuri la nivelul exploatării şi mentenanţei sistemului industrial de aer comprimat
 Reducerea pierderilor de aer;
 Înlocuirea frecventă a filtrelor.

3.8. CARACTERISTICILE CONSUMURILOR DE ENERGIE

Pentru clasificarea consumurilor de energie pot fi avute în vedere mai multe aspecte cum ar fi:
- natura purtătorului de energie;
- destinaţia consumului;
- modul propriu de variaţie a cererii de energie (zilnică, săptămânală, sezonieră şi
anuală);
- durata anuală a alimentării cu energie.

În funcţie de destinaţie se disting următoarele categorii de consumuri de energie:

a) consumuri pentru realizarea şi menţinerea unor anumite condiţii de muncă şi de viaţă
(unui anumit nivel de confort), cum ar fi cele destinate încălzirii, ventilării, climatizării,
preparării apei calde de consum, transportului intern, comunicaţiilor etc.;
b) consumuri cu caracter tehnologic (industrial), aferente activităţilor cu caracter productiv,
proceselor tehnologice etc.

În funcţie de durata anuală de alimentare se disting următoarele categorii de consumuri de

energie:
a) consumuri cu caracter permanent, deloc sau puţin dependente de variaţiile climaterice
din cursul anului (cele mai multe consumuri tehnologice, consumul de căldură pentru
prepararea apei calde etc.);
b) consumuri cu caracter sezonier, dependente de mărimea temperaturii exterioare
(consumurile pentru încălzire, ventilare, climatizare etc.).

Definirea cererii de energie a unui mare consumator sau a unui grup de consumatori mai mici la
un moment dat constă în precizarea următoarelor aspecte:
- valorile limită ale cererii momentane (maximă, minimă);
- consumurile lunare, sezoniere şi anuale de energie realizate sau preliminate;
- durata anuală a alimentării cu energie, în cazul existenţei mai multor perioade
caracteristice, durata fiecăreia dintre acestea;
- modul de variaţie specific al cererii de energie pentru un interval cu durata unei zile, a
unei săptămâni, a unui sezon şi/sau a unui an.

102
Cererea totală de energie la nivelul unui contur dat rezultă prin însumarea cererilor diferitelor
categorii şi/sau grupări de consumatori.
Consumatorii de energie se pot clasifica la rândul lor în trei mari categorii:
- consumatori casnici sau rezidenţiali (locuinţe, spaţii comerciale, şcoli, spitale etc.);
- consumatori publici de tip urban (transportul electric în comun, alimentarea
centralizată cu apă potabilă, alimentarea centralizată cu căldură, tratarea deşeurilor şi
apelor uzate etc.);
- consumatori industriali (întreprinderi industriale mici, mijlocii sau mari).
În cazul unor consumuri simultane de energie electrică şi căldură cu potenţial termic mediu sau
coborât, consumatorii sunt caracterizaţi printr-un indice de structură a consumului, definit prin
raportul între cererile maxime, medii sau momentane de energie electrică şi respectiv de căldură.
Această mărime influenţează şi în anumite situaţii chiar determină natura şi caracteristicile
soluţiei de alimentare cu energie sau modalitatea de tarifare convenabilă consumatorului.

Consumul de energie electrică are mai multe destinaţii şi anume: iluminat casnic şi public, tele şi
radiocomunicaţii, transport electric în comun, pomparea apei potabile, a agenţilor termici şi a
apelor uzate, desfăşurarea diverselor activităţi industriale productive etc. Trebuie precizat faptul
că fiecare categorie (destinaţie) de consum are caracteristici diferite, care nu pot fi neglijate la
stabilirea prin însumare a cererii totale de energie.

Consumul de căldură cu nivel termic coborât sau cel mult mediu are la rândul său mai multe
destinaţii:
- încălzire, ventilare, climatizare;
- prepararea apei calde menajere/sanitare;
- tehnologică (alimentarea cu căldură a unei activităţi productive desfăşurate într-o
întreprindere industrială sau a unei utilităţi publice).

Căldura este transportată de la sursă la consumatorul final prin intermediul unui agent termic, ale
cărui natură şi parametrii sunt în general adaptate destinaţiei consumului. Şi în acest caz,
diferitele categorii de consum prezintă caracteristici diferite.

Trebuie precizat faptul că, datorită limitărilor de natură tehnică, cererea de căldură cu potenţial
termic ridicat este asigurată numai prin arderea directă a combustibilului în perimetrul instalaţiei
consumatoare.

Însumarea consumurilor pentru stabilirea valorii maxime a cererii totale aferente diferitelor
categorii sau grupuri de consumatori alimentaţi de către aceeaşi sursă se face ţinând seama de
gradul de simultaneitate al cererilor respective. De asemenea, simultaneitatea consumurilor de
energie electrică şi termică (diurnă, săptămânală, sezonieră, anuală) ale aceluiaşi consumator
constituie un aspect important în definirea cererii respective de energie, care poate avea
consecinţe importante asupra eficacităţii soluţiilor de alimentare cu energie prin cogenerare.

Consumatorii de căldură pentru încălzirea, ventilarea şi condiţionarea spaţiilor, fie că aceştia sunt
casnici, publici sau industriali, prezintă o serie de caracteristici comune legate de tipul de climă şi
condiţiile meteorologice din zona de amplasament:
- durata de alimentare;
- curba de variaţie a temperaturii exterioare.

103
Consumatorii de energie de tip industrial prezintă la rândul lor o mare diversitate sub aspectul
scării de putere, al indicelui de structură a consumului de energie, al duratei alimentarii cu
energie şi al modului specific de variaţie a cererii. Între caracteristicile cererii de energie, modul
de variaţie în timp prezintă cele mai multe particularităţi, deoarece el constituie rezultatul
suprapunerii efectelor unor factori bine determinaţi şi a unor factori aleatori.
Problema reducerii consumurilor de energie, respectiv a creşterii eficienţei energetice, este
abordabilă indiferent de natura şi caracteristicile consumului sau consumurilor, prin recurgerea la
două categorii de măsuri având ca scop:
- reprogramarea funcţionării şi reabilitarea instalaţiilor şi echipamentelor existente fără
modificări esenţiale;
- identificarea şi implementarea unor soluţii tehnice noi de instalaţii, echipamente şi
tehnologii cu performanţe tehnice, energetice şi economice superioare.

3.8.1. CONSUMURI DE ENERGIE AFERENTE CLĂDIRILOR

Având în vedere destinaţia, consumurile de căldură pentru încălzire, ventilare, climatizare şi

prepararea apei calde, se pot încadra în categoria consumuri energetice aferente clădirilor.
Eforturile de reducere ale oricărui tip de consum de energie trebuie să se bazeze pe cunoaşterea
factorilor săi de influenţă.

Obiectivele acţiunilor de ameliorare a eficienţei energetice a clădirilor sunt, în ordine:

- realizarea şi menţinerea condiţiilor de confort;
- eliminarea pierderilor energetice;
- monitorizarea corespunzătoare a consumurilor energetice.

Măsurile adoptate sunt în general orientate în următoarele direcţii principale:

- instalarea unor sisteme pentru măsurarea şi controlul (reglajul) consumurilor
energetice;
- intervenţii în structura clădirilor, pentru reducerea pierderilor de energie termică a
acestora;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale ale instalaţiilor şi echipamentelor
consumatoare;
- adoptarea unor soluţii de recuperare avansată a resurselor energetice secundare.

Un sistem de măsură corect proiectat, dimensionat şi amplasat constituie baza unui management
energetic eficient şi conduce la obţinerea de economii semnificative de energie. Numărul şi
calitatea aparatelor de măsură instalate depind de tipul clădirii şi mărimea facturii energetice. În
funcţie de gradul de complexitate al clădirii se poate utiliza unul dintre următoarele tipuri de
sisteme:
- măsurarea consumurilor totale este asigurată de furnizorii de energie, sistem care nu
oferă informaţii asupra locului de consum;
- măsurarea şi înregistrarea consumurilor energetice în principalele puncte de consum,
sistem care oferă informaţii asupra compartimentelor (grupelor de consumatori);
- măsurarea consumurilor pe fiecare utilizator final, sistem care permite identificarea
tuturor consumatorilor dintr-o incintă.

104
Consumul de căldură pentru încălzirea spaţiilor

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru încălzire se pot
grupa în următoarele categorii:
a) natura şi destinaţia incintei încălzite precum şi specificul activităţii desfăşurate în
interiorul acesteia: locuinţe, instituţii publice şi administrative, instituţii culturale, şcoli,
cămine de copii, spitale, hale industriale etc.; degajări de căldură;
b) elemente geografice şi climaterice: zona geografică în care este amplasată incinta
(clădirea), temperatura exterioară de calcul, viteza de calcul a vântului, orientarea
geografică, gradul de expunere la vânt, temperatura de calcul a solului, adâncimea
pânzei de apă freatică;
c) elemente constructive şi caracteristici termofizice (densitate, căldură, specifică,
conductivitate termică, coeficienţi de transfer de căldură, permeabilitate termică, inerţia
termică) ale elementelor de construcţie ale incintei: tip materiale de construcţii
(cărămidă, panouri beton), tip pereţi (interior, exterior), grosime perete, tip planşee, tip
pardoseală, tip izolaţie, uşi şi ferestre (interioare, exterioare, simple, duble, materiale),
rosturi; coeficienţi de transmitere a căldurii;
d) caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură, modul de
exploatare şi întreţinere;
e) regimul de alimentare cu căldură, modul de reglare a căldurii livrate, durata de
alimentare cu căldură, întreruperi acceptate în alimentarea cu căldură etc.

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru încălzire se aplică în două etape:

- în faza de concepţie şi proiectare a ansamblului clădirii;
- în cursul existenţei acestora.

Asupra unora dintre elementele care influenţează mărimea consumului de căldură pentru încălzire
nu se poate interveni:
- natura şi destinaţia incintei încălzite;
- poziţia geografică şi condiţiile climaterice.

De aceea, principalele metode de reducere a consumului de căldură, vor fi orientate către aspecte
accesibile:
- caracteristicile constructive, fizice şi termice ale incintei alimentate cu căldură;
- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de schimb de căldură pentru încălzire;
- regimul de alimentare şi modul de reglare a căldurii livrate.

O primă categorie de metode vizează tipul constructiv al aparatelor consumatoare, precum şi

sistemele de măsură, reglare şi control amplasate la nivelul acestora. În general aceste măsuri
sunt avute în vedere în faza de concepţie şi proiectare, orientarea actuală fiind către echipamente
performante, bazate pe tehnologii de ultimă oră în domeniul respectiv.

Controlul sistemelor de încălzire conduce la economii importante de energie pentru toate tipurile
de clădiri.

105
Utilizarea contoarelor de energie termică care înregistrează cantitatea de agent termic şi
temperaturile pe tur şi retur permite calcularea automată a energiei termice consumate în perioada
de încălzire.

O importanţă deosebită o are dimensionarea, întreţinerea şi exploatarea corectă a sistemelor de

distribuţie a căldurii de la sursă la aparatele consumatoare (diametre optime de conducte şi
grosimi ale izolaţiei, grad de etanşeitate, regim piezometric etc.).

Recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile, în special a

energiei solare, sunt măsuri care conduc la economii semnificative la factura energetică.

O serie de metode de reducere a consumului de căldură pentru încălzire vizează incinta, respectiv
clădirea încălzită:
- îmbunătăţirea constructivă a incintelor printr-o compartimentare corespunzătoare, ceea
ce conduce la diminuarea pierderilor de căldură prin infiltraţii şi ventilare naturală;
- reducerea suprafeţelor vitrate, avându-se în vedere reducerea iluminatului natural şi
creşterea consumului de energie electrică pentru iluminatul artificial;
- îmbunătăţirea caracteristicilor fizice şi termice ale materialelor de construcţie utilizate
pentru realizarea incintei;
- intervenţii în anvelopa clădirii care cuprinde acoperişul, zidurile, podeaua, uşile şi
ferestrele clădirii.

Pierderile de energie în clădiri prin elementele de construcţie sunt semnificative. Actualele

metode de reducere a pierderilor presupun izolarea şi etanşarea anvelopei, dublarea geamurilor
etc.

Materialele izolante utilizate au ca principală caracteristică capacitatea de a menţine aer, deoarece

aerul este un izolant natural foarte bun. Alte caracteristici deosebit de importante ale materialelor
izolante sunt flexibilitate la temperatura de lucru, antiinflamabilitate, rezistenţa la apă şi vapori de
apă, rezistenţa chimică, uşurinţa în depozitare şi manevrare etc. Dintre materialele izolante cele
mai utilizate sunt vata minerală, fibra de sticlă, spuma poliuretanică şi polistirenul expandat.
Conductibilitatea lor termică este cuprinsă între 0.03-0.05 W/mK.

Izolarea acoperişului este cea mai eficientă măsură din punct de vedere al economiei de energie,
având în vedere ponderea mare a pierderilor de căldură prin acoperiş. Izolarea acoperişului se
poate face în mod normal (inserarea unui strat izolant între plafon şi hidroizolaţia acoperitoare)
sau invers (peste hidroizolaţie se depune stratul termoizolant). Acest ultim procedeu
compensează deficienţele izolaţiei normale.

Izolarea zidurilor conduce la creşterea confortului termic şi diminuarea considerabilă a pierderilor

energetice. Izolaţia externă are avantajul că nu perturbă funcţionarea clădirii şi are ca efect
păstrarea întregii structuri calde şi uscate. Ea se realizează cu ajutorul materialelor izolante fixate
mecanic sau cu adezivi şi consolidate cu plasă sau printr-o combinaţie de izolaţie şi tencuială de
ciment.

Izolaţia aplicată pe partea interioară a pereţilor prezintă avantajul că nu necesită modificarea

faţadei clădirii, se poate aplica numai pe anumite porţiuni ale clădirilor şi este mai uşor de aplicat.

106
Metoda prezintă şi dezavantaje, deoarece conduce la întreruperea activităţii interioare în timpul
lucrărilor şi creează dificultăţi în amplasarea sistemelor de conducte, în alimentarea cu energie
electrică şi în amplasarea instalaţiilor consumatoare. Izolarea interioară reduce spaţiul util al
incintelor şi nu poate evita apariţia punţilor termice.
Izolarea rosturilor se face cu o spumă pe bază de vată minerală şi polistiren expandat şi se aplică
între zidul interior şi cel exterior. Acest tip de izolaţie are un cost relativ scăzut şi durată de
recuperarea mică.

Izolarea fundaţiei şi izolarea pardoselii evită şi ea apariţia punţilor termice.

Defectele de structură ale clădirii şi deschiderea necontrolată a uşilor şi ferestrelor conduc la

pierderi importante de căldură. Pentru etanşeizarea elementelor mobile (uşi, ferestre) se utilizează
materiale tip spumă şi materiale textile. De asemenea, se urmăreşte reducerea pe cât posibil a
numărul de deschideri a uşilor şi ferestrelor.

Ferestrele constituie zone cu pierderi importante de căldură în cadrul clădirilor. De asemenea,

apar frecvent punţi termice între ramă şi perete. Dublarea geamurilor poate reduce pierderile cu
mai mult de 50%.

În concluzie, intervenţia în anvelopa clădirii se face pe baza calculelor tehnico-economice,

punându-se în balanţă investiţiile necesare şi beneficiile obţinute sub toate aspectele.

Consumul de căldură pentru ventilare

Consumul de căldură pentru ventilare asigură încălzirea aerului proaspăt introdus într-o incintă,
în vederea înlocuirii unei cote echivalente de aer viciat evacuat în exterior.

În funcţie de cantitatea de noxe prezentă în incintă, regimurile posibile de funcţionare a

instalaţiilor de ventilare sunt:
- în circuit deschis (fără recircularea aerului din interior);
- mixt (cu recirculare parţială a aerului din interior);
- în circuit închis (cu recircularea totală a aerului din interiorul incintei).

Principalele elemente de care depinde mărimea consumului de căldură pentru ventilare sunt:
- elemente geografice şi climaterice : zona geografică în care este amplasată incinta
(clădirea), temperatura exterioară de calcul, direcţia, frecvenţa şi viteza medie a
vântului;
- elemente dependente de natura activităţii, destinaţia incintei şi cantitatea şi gradul de
nocivitate al noxelor emise. Acestea influenţează numărul de schimburi de aer cu
exteriorul (frecvenţa), regimurile de funcţionare ale instalaţiei de ventilare şi anume
durata zilnică de funcţionare respectiv întreruperile în funcţionare în cursul unei zile
precum şi săptămânale (weekend, sărbători legale);
- caracteristicile constructive ale incintei: volumul interior, temperatura şi căldură
specifică a aerului din interiorul incintei;
- caracteristicile tehnico-constructive ale aparatelor de ventilare şi modul de exploatare,
gradul de întreţinere şi sistemele de reglare utilizate.

107
Metodele de reducere a consumului de căldură pentru ventilare, ca şi în cazul consumului de
căldură pentru încălzire, se analizează în două situaţii:
- în faza de concepţie şi proiectare a instalaţiilor consumatoare;
- în cursul exploatării instalaţiilor deja existente.
În ambele ipoteze metodele sunt orientate către anumite categorii de elemente, menţionate
anterior. Reducerea consumului de căldură pentru ventilare se poate realiza în principiu prin
aceleaşi metode ca şi în cazul încălzirii, la care se adaugă măsuri specifice cum sunt:
- utilizarea pe cât este posibil a ventilării în circuit închis (şi/sau mixt), în limitele admise
de noxele degajate în interior;
- reducerea numărului de schimburi de aer cu exteriorul (în cazul ventilării în circuit
deschis), în concordanţă cu necesităţile locale ale incintei;
- scurtarea intervalelor de ventilare (în cazul în care nu se dispune de sisteme de
automatizare, care să permită pornirea şi oprirea automată, la atingerea anumitor
parametrii limită);
- oprirea instalaţiilor de ventilare pe timpul pauzelor, zilelor de weekend şi a sărbătorilor;
- dotarea cu sisteme de reglare automată a temperaturii şi umidităţii aerului;
- îmbunătăţirea performanţelor tehnice ale aparatelor şi instalaţiilor utilizate;
- îmbunătăţirea performanţelor în funcţionarea bateriilor de încălzire a aerului, utilizate în
centralele de ventilare, precum şi a aerotermelor, în cazul ventilării locale a incintelor;
- întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor.

Consumul de căldură pentru prepararea apei calde

Mărimea acestui tip de consum de căldură depinde în primul rând de natura consumatorului, de
gradul de dotare cu instalaţii sanitare şi de tipul acestora. Durata zilnică de alimentare cu apă
caldă precum şi modul de variaţie a cererii în cursul unei zile şi în cursul săptămânii depind de
tipul şi numărul consumatorilor arondaţi unei surse.

Temperatura apei reci din reţeaua de apă potabilă, utilizată pentru prepararea apei calde de
consum, precum şi temperatura apei calde preparate, influenţează în mod direct mărimea
consumului şi modul de variaţie a acestuia. Caracteristicile tehnico-constructive ale instalaţiilor
utilizate pentru prepararea apei calde (concepţia punctului termic), modul de exploatare,
întreţinere şi reglare pot influenţa la rândul lor mărimea şi modul de variaţie al consumului.

Metodele de reducere a consumului de căldură pentru prepararea apei calde vizează principalele
elemente menţionate anterior:
- optimizarea programului (orarului) de funcţionare a instalaţiilor de apă caldă;
- utilizarea de aparate economice (ex. dispersoare de duş);
- contorizarea consumului de apă caldă la consumatori;
- utilizarea acumulatoarelor de căldură;
- reducerea temperaturii de stocare a apei la 50oC;
- întreţinerea şi exploatarea corectă a instalaţiilor de preparare a apei calde;
- curăţarea periodică a suprafeţelor de schimb de căldură, pentru menţinerea în timp a
performanţelor;
- limitarea temperaturii de calcul a apei calde la 50oC, pentru reducerea depunerilor în
instalaţii şi pentru a nu accentua fenomenele de coroziune a instalaţiilor;
- sisteme de recirculare a apei calde;

108
 - izolarea optimă a conductelor de distribuţie şi a rezervoarelor de stocare, precum şi
întreţinerea în timp a acestora;
- utilizarea sistemelor de măsurare şi reglare automata.
În cazul întreprinderilor industriale, apar caracteristici suplimentare ale consumului de căldură
pentru prepararea apei calde, care impun măsuri suplimentare pentru reducerea acestuia:
- decalarea în timp a consumului de apă caldă sanitară faţă de consumul tehnologic de apă
caldă sau fierbinte, aspect care trebuie să fie avut în vedere la dimensionarea instalaţiilor
de producere, transport şi distribuţie a apei calde;
- desfăşurarea în timp a consumurilor în cursul zilei de lucru, pe baza acesteia obţinându-
se reducerea valorii maxime şi a duratei consumului;
- recuperarea resurselor energetice secundare şi utilizarea resurselor regenerabile (energie
solară, biomasă).

3.8.2. CONSUMUL DE CĂLDURĂ TEHNOLOGIC

Scopul consumului de căldură tehnologic este asigurarea desfăşurării în bune condiţii a

proceselor tehnologice. Consumatorii de căldură tehnologici prezintă o mare diversitate,
caracteristică transmisă şi consumurilor de energie. Ele sunt diferite sub aspectul destinaţiei,
naturii agentului termic, nivelului termic, continuităţii, modului caracteristic de variaţie etc.

Agenţii termici utilizaţi sunt abur, apă fierbinte, apă caldă, aer cald, gaze de ardere, fluide
organice naturale sau de sinteză etc.

Mărimea consumului de căldură tehnologic nu depinde de condiţiile climaterice exterioare ci

numai de natura şi modul de variaţie în timp a procesului (ciclic, continuu, intermitent). Ea
depinde şi de gradul de încărcare al agregatelor tehnologice.

Durata de utilizare a cererii maxime este în general mare şi depinde de caracteristicile ramurii
industriale căreia îi aparţine procesul tehnologic, de numărul de schimburi şi de modul de
organizare a activităţii în cadrul întreprinderii industriale.

Consumul de căldură tehnologic este parte integrantă a sistemului energetic industrial. În funcţie
de stadiile conversiei energiei, alături de subsistemul consumului, în cadrul sistemului energetic
industrial, sunt incluse subsistemele producerii, transportului şi transformărilor energetice
intermediare. De aceea, măsurile de reducere a consumului de căldură tehnologic se vor analiza
în ansamblul sistemului energetic industrial, având în vedere nu numai optimizarea tehnologiei de
consum, dar şi optimizarea proceselor de producere, transport şi transformări energetice.

Principalele categorii de procese tehnologice, cărora li se pot asocia consumuri de căldură, în

funcţie de natură, sunt:
- procese de înaltă temperatură (500 – 1200 oC), care utilizează căldura dezvoltată de
arderea combustibililor (pirotehnologice);
- procese de medie temperatură (200-400 oC), în general procese de acţionare a maşinilor
unelte (ciocane, prese, compresoare) care pot utiliza ca agent termic abur şi gaze;

109
 - procese de joasă temperatura (120-150 oC), care sunt procese de încălzire sau răcire a
diferitelor substanţe: distilare, uscare, fierbere etc. În cadrul acestor procese se utilizează
ca agent termic aburul, apa caldă, aer cald.

De asemenea, agregatele industriale consumatoare de căldură sunt foarte diferite, în funcţie de

construcţia, destinaţia tehnologica şi regimurile de utilizare. În funcţie de considerentele amintite,
clasificarea aparatelor industriale consumatoare de căldură se poate face:
- în funcţie de natura procesului tehnologic la care participă: aparate în care are loc
variaţia regimului termic şi aparate în care are loc modificarea stării de agregare;
- în funcţie de modul în care are loc transmisia căldurii: aparate consumatoare în care
transmisia căldurii se face prin suprafeţe de schimb de căldură şi cu amestec;
- în funcţie de regimul de funcţionare: aparate cu acţiune continuă şi aparate cu acţiune
intermitentă.

Măsurile de reducere a consumului de căldură tehnologic vizează două direcţii principale:

- utilizarea finală a căldurii la consumatori;
- celelalte componente ale sistemului energetic industrial, inclusiv interconexiunile dintre
ele.

În cele ce urmează vor fi abordate metodele aferente primei categorii. În funcţie de problemele pe
care le vizează, metodele de reducere a consumului de căldură industrial, pot fi grupate în pachete
de măsuri. Principalele aspecte abordabile cu efecte importante la nivelul optimizării
consumurilor industriale sunt adoptarea unor tehnologii performante în realizarea aparatelor
consumatoare de căldură, dimensionarea tehnico-economică a acestora, în corelaţie cu ansamblul
sistemului industrial, care conduce la economii energetice importante.

Efectele sunt considerabile, dacă încă din faza de proiectare se alege corect tipul de agent termic
şi parametrii acestuia. Aceste elemente au o importanţă deosebită la reducerea pierderilor de
căldură în cadrul verigii de utilizare finală a energiei. Alegerea corectă (pe baza unui calcul
tehnico-economic) a naturii şi parametrilor optimi ai agentului termic la consumator, se face în
corelaţie cu natura şi parametrii agentului termic de transport. Creşterea randamentelor de
utilizarea a energiei în cadrul agregatelor consumatoare precum şi modul de încărcare a acestora
se face în concordanţă cu tehnologiile adoptate.

Între măsurile care vizează mărimea componentelor consumului tehnologic de căldură este şi
stabilirea valorilor reale ale cererii nete de energie utilă ale proceselor tehnologice. O importanţă
deosebită în reducerea consumului de căldură tehnologic al unei întreprinderi industriale o are
decalarea valorilor maxime ale consumurilor componente.

Alte metode de optimizare a consumului de căldură tehnologic, deşi nu vizează în mod direct
instalaţiile tehnologice consumatoare, au o importanţă deosebită în reducerea consumului. Ele
constau în alegerea formei optime de energie, îmbunătăţirea randamentelor de conversie şi de
transport în subsistemele anterioare consumului, creşterea randamentelor de producere,
diminuarea pierderilor datorate necorelării regimurilor de livrare cu cele ale cererii de căldură.

Adoptarea unor soluţii judicioase de recuperare a resurselor energetice secundare în interiorul

conturului de bilanţ conduce la reducerea consumului de resurse primare.

110
3.8.3. CONSUMUL DE AER COMPRIMAT

Aerul comprimat este utilizat în întreprinderile industriale, în special pentru mecanizarea şi

automatizarea proceselor de producţie.

Avantajele utilizării aerului comprimat în procesele tehnologice constau în aceea că aerul nu este
explozibil, nu arde, nu condensează, nu este toxic sau poluant şi este disponibil în cantităţi
nelimitate. In general, investiţiile aferente instalaţiilor pneumatice sunt mai mici decât cele
aferente instalaţiilor electrice. Mecanismele pneumatice permit funcţionarea în condiţiile unui
mediu umed, exploziv şi la temperaturi înalte. Aparatele şi dispozitivele acţionate pneumatic au
la rândul lor o serie de avantaje:
 construcţie simplă
 consum redus de materiale
 prezintă posibilitatea standardizării elementelor componente
 siguranţă în exploatare.

Producerea, distribuţia şi consumul aerului comprimat sunt afectate de pierderi calitative şi

cantitative. Eficienţa energetică a producerii aerului comprimat, denumită şi “eficienţă
pneumatică”, se exprimă prin raportul între lucrul mecanic util efectuat de unitatea de aer
comprimat în aparatul consumator şi lucrul mecanic consumat de compresorul de aer.

Pierderile în sistemul de producere apar în motorul de antrenare al compresorului şi în

compresorul propriu-zis. Ponderea cea mai mare o au pierderile în compresor, a căror reducere se
poate obţine prin fracţionarea comprimării în mai multe trepte, fiecare dintre ele urmată de o
răcire intermediară. Pierderile compresorului mai depind de gradul mediu de încărcare, de soluţia
de antrenare şi de metoda de reglare a debitului.

Pierderile prin scăpări sunt determinate de neetanşeităţile traseului aerului de la sursă la

consumator (jocuri la cilindrii, sertare, supape şi robinete).

Pierderile prin scăpări apar în cazul mecanismelor pneumatice atât la mersul în sarcină cât şi la
mersul în gol. De multe ori, pierderile de aer comprimat prin scăpări depăşesc ca valoare
consumul util. De aceea, se recomandă determinarea periodică a scăpărilor, atât în timpul
exploatării cât şi după reparaţii. Scăpările se pot determina cu ajutorul contoarelor, iar în cazul
lipsei acestora sau a unei precizii insuficiente, ele se pot determina prin măsurarea căderii de
presiune a aerului în conducta principală, cu consumatorii deconectaţi. Experienţa practică a
dovedit faptul că, în cazul instalaţiilor uzate, valoarea pierderilor prin scăpări poate ajunge la 30 -
40% din volumul total de aer vehiculat.

Pentru diminuarea pierderilor prin scăpări, un rol important îl are starea tehnică şi modul de
exploatare a dispozitivelor de închidere şi reglare. Creşterea gradului de automatizare conduce la
eliminarea pierderilor prin scăpări din timpul opririlor. Nerespectarea normelor de dimensionare
şi construcţie a consumatorilor pneumatici şi a sistemelor de distribuţie a aerului comprimat
conduce la scăderea presiunii aerului de alimentare şi implicit la funcţionarea nesatisfăcătoare a
acestora.

111
Pierderile sub formă de căldură apar în cazurile în care, pentru economisirea aerului comprimat,
se recurge la creşterea temperaturii acestuia. Pentru diminuarea pierderilor de căldura în mediul
ambiant, direct proporţionale cu temperatura aerului, este necesară izolarea termică
corespunzătoare a conductelor de aer comprimat.

Pierderile prin frecare sunt determinate de rezistenţele întâmpinate la curgerea aerului de la sursa
de producere până la cei mai îndepărtaţi consumatori. Pentru reducerea acestor tipuri de pierderi
este necesară reducerea vitezei aerului comprimat la cca 12 – 15 m/s, iar în cazul conductelor
foarte lungi chiar până la 10 m/s.

Aerul poate conţine o anumită cantitate de umiditate care poate condensa în conductele de
distribuţie, conducând la depuneri importante pe traseu precum şi la coroziunea reţelelor de aer
comprimat şi a instalaţiilor consumatoare. De aceea, este necesară uscarea corespunzătoare a
aerului, ceea ce implică echiparea cu rezervoare de separare a condensatului precum şi cu filtre
speciale amplasate înaintea instalaţiilor consumatoare de aer comprimat.

Pierderile la evacuare apar la ieşirea aerului comprimat din reţelele de distribuţie şi intrarea în
aparatele consumatore, în special datorită reglării incorecte a organelor de admisie a aerului
comprimat.

Principalele măsuri de reducere a pierderilor în întregul ansamblul (producere, distribuţie şi

consum a aerului comprimat) sunt:
 îmbunătăţirea modului de utilizare a aerului comprimat la consumatori prin realizarea de
ajutaje economice, automatizarea şi etanşeizarea admisiei aerului comprimat la aparatele
consumatoare, utilizarea de ajutaje corect dimensionate în vederea alegerii secţiunii minime
de trecere;
 uscarea aerului, având în vedere că prin răcirea sa are loc condensarea vaporilor de apă
conţinuţi, reducând secţiunile de curgere şi înrăutăţind funcţionarea sistemelor de aer
comprimat;
 mărirea presiunii şi răcirea aerului aspirat, când este necesară creşterea debitului
compresorului;
 încălzirea aerului comprimat înainte de consumatori, pentru acelaşi consum volumetric se
reduce astfel consumul gravimetric. Încălzirea aerului chiar la temperaturi înalte, nu prezintă
pericol de explozie a eventualului amestec aer si ulei;
 normarea judicioasă a consumurilor specifice de aer comprimat pe unităţi de produs, pe secţii
de producţie, etc.

Efectele aplicării acestor măsuri asupra diferitelor sisteme de aer comprimat au consecinţe
diferite în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi industriale, de gradul de dotare
tehnică a instalaţiilor şi de modul lor de exploatare

112
3.8.4. CONSUMUL DE ENERGIE ELECTRICĂ

Principalii consumatori de energie electrică din diferitele domenii de activitate (industrie,

transporturi, populaţie si agenţi economici) se grupează în două mari categorii:
 instalaţii de iluminat,
 instalaţii de forţă.

Analiza economica a consumului de energie electrică începe cu factura de plată şi sistemul de

tarifare adoptat. In general plata de taxe se face în cazul nerespectării limitelor înscrise în
contractul de livrare pentru factorul de putere, sarcina maximă, consumul de putere la vârful de
sarcină, etc.

Astfel, scăderea factorului de putere sub valoarea neutrală de 0,92 conduce la facturarea
suplimentara a energiei reactive. Sarcina maximă este stabilită pentru puterea activă, depăşirea ei
atrăgând penalităţi în special pentru marii consumatori industriali. Reducerea cererii maxime
conduce şi la aplatizarea curbei de sarcină.

Principalele aspecte supuse analizei tehnice sunt:

 Factorul de putere;
 Consumul de energie electrică;
 Puterea activă consumată;
 Factorul de utilizare;
 Factorul de încărcare.

In general se analizează diagramele de variaţie ale mărimilor menţionate mai sus, care sunt
deosebit de sugestive.

În urma analizei tehnice rezultă măsurile tehnice şi organizatorice menite să conducă la creşterea
eficienţei utilizării energiei.

De exemplu, creşterea consumului de energie electrică în anumite etape ale perioadei analizate
poate fi determinată de:
 Creşterea producţiei;
 Utilizarea unor noi echipamente electrice;
 Reducerea iluminatului natural.

Scăderea factorului de putere simultan cu creşterea consumului de energie electrică poate fi

cauzată de prezenţa unor sarcini inductive (instalarea de motoare electrice).

Factorul de încărcare arată în ce fel este utilizată capacitatea instalată a echipamentelor electrice.

Printre cele mai utilizate metode de reducere a consumului de energie electrică la instalaţiile de
iluminat se numără înlocuirea corpurilor de iluminat incandescente cu lămpi fluorescente de
putere mai mică sau cu alte tipuri de lămpi cu eficienţă ridicată. Principalul inconvenient al
lămpilor fluorescente este scăderea factorului de putere. Pentru remedierea acestui incovenient se

113
utilizează balasturi capacitive, metoda putând fi considerată ca o metodă importantă de
conservare a energiei.

In cazul în care, în urma măsurătorilor, rezultă un nivel de iluminare mai mare decât cel normal,
pentru reducerea consumului de energie electrică se poate apela reducerea nivelului de iluminare.
Această supradimensionare a nivelului de iluminare poate apare ca urmare a schimbării
destinaţiei iniţiale a clădirii sau a unei greşeli de proiectare.

O altă metodă constă în suspendarea corpurilor de iluminat la o înălţime mai mică, în urma unui
calcul tehnico-economic, în care intervin costurile suplimentare aferente montajului.

Alături de aceste măsuri de natură tehnică, se pot obţine economii importante de energie prin
aplicarea de măsuri administrative, care au costuri minime, ca de exemplu:
 Întreţinerea stării de curăţenie a suprafeţelor vitrate, în special în cazul halelor industriale;
 Văruirea pereţilor incintelor, un perete murdar putând reduce iluminarea de 1,4 ori;
 Curăţarea corpurilor de iluminat;
 Utilizarea perdelelor în cazul incintelor cu suprafaţă mare de vitrare.

Principalele masuri de reducere a consumului de energie electrică la instalaţiile de forţă vizează

aplatizarea curbei de sarcină. Punctele caracteristice ale curbei de sarcină sunt vârful de seară,
golul de noapte şi vârful de dimineaţă. Programul de lucru trebuie adaptat pentru reducerea pe cât
posibil a funcţionării în timpul vârfului de sarcină.

Utilajele cu funcţionare discontinuă se evită a fi pornite în timpul vârfurilor de sarcina.

Se vor utiliza utilaje performante care pentru atingerea aceluiaşi nivel de producţie pot funcţiona
un timp mai redus. De asemenea se pot utiliza utilaje cu funcţionare discontinua, fiind oprite in
timpul vârfurilor de sarcina.

Se va urmării reducerea gradului de simultaneitate a instalaţiilor astfel încât in timpul vârfurilor

de sarcina consumul sa fie minim.

In cazul consumurilor forte mari se poate aplica decalarea zilelor libere, iar din acelaşi
considerent de eşalonare a consumurilor se practica programarea lucrărilor de reparaţii si
întreţinere in lunile de iarna.

In concluzie, reducerea consumurilor de energie electrică se poate obţine atât prin măsuri de
natură tehnică, rezultate în urma calculelor tehnico-economice, cât şi prin pachete de măsuri
administrativ-organizatorice, care în general au efecte considerabile în raport cu costurile de
implementare. Toate acestea trebuie corelate cu alegerea unui sistem de tarifare a energiei
electrice corespunzător activităţii desfăşurate în întreprindere.

114
4. LEGĂTURA DINTRE AUDITUL ENERGETIC ŞI AUDITUL DE MEDIU

O politică judicioasă de prezervare a mediului nu se poate construi fără o abordare realistă a

problemelor energetice. Politica energetică naţională este o strategie pe termen lung care vizează
mai multe aspecte, printre care:
- sursele, compoziţia şi structura balanţei de energie primară;
- politica de preţuri şi tarife pentru energia primară şi energia direct utilizabilă;
- minimizarea consumurilor de resurse energetice primare la nivel naţional prin adoptarea
unor tehnologii performante de conversie, transport şi utilizare finală;
- înlocuirea, în perspectivă, a energiilor convenţionale neregenerabile cu cele
regenerabile.

Efectele ecologice ale politicii energetice constau în esenţă în reducerea consumului de resurse
naturale şi în reducerea calitativă şi cantitativă a emisiilor poluante în mediul ambiant.
Politica energetică şi politica de mediu se corelează şi se completează reciproc, ambele vizând
către aceleaşi efecte.

Ca şi în domeniul energiei, în domeniul mediului mijlocul cu care se evaluează starea mediului

este bilanţul material şi energetic. Cuantificarea efectelor ecologice necesită, ca şi în cazul
analizei energetice, cunoaşterea volumului activităţii (pentru sectorul industrial a datelor de
producţie). Efectul ecologic se raportează în general la producţia realizată într-un interval de timp
dat.

În ultimii ani auditul a devenit un instrument valoros în domeniul managementului calităţii

sistemelor. Alături de conceptul de management al energiei, conceptul de management de
mediu a evoluat rapid pe plan mondial, în special în sectorul industrial.

Dacă scopul auditului energetic este desprinderea unor măsuri în vederea bunei gospodăriri a
resurselor energetice şi de materii prime care se traduce prin reducerea consumurilor specifice în
cadrul conturului întreprinderilor industriale, auditul de mediu permite stabilirea unor măsuri în
vederea reducerii contribuţiei întreprinderii industriale la epuizarea resurselor energetice şi de
materii prime mondiale.

Modul de desfăşurare al proceselor industriale în cadrul unui contur considerat, eficienţa

consumurilor energetice şi de materii prime, se reflectă şi printr-un anumit impact asupra
mediului. Consumurile de resurse naturale neregenerabile şi emisiile poluante sunt cuantificate
prin indicatori de impact.

În prezent, respectarea reglementărilor şi actelor legislative aferente protecţiei mediului constituie

parte integrantă a strategiei întreprinderilor industriale. Acestea se traduc prin restricţii în
funcţionare, investiţii în echipamente pentru depoluare şi cheltuieli de exploatare cu valori
semnificative.

Deoarece fluxul şi caracteristicile fizice şi chimice ale emisiilor rezultate din diferitele procese
industriale, în timpul funcţionării normale, nu pot depăşi limitele valorice impuse prin
reglementările în vigoare, sunt necesare investiţii şi cheltuieli de exploatare suplimentare aferente

115
echipamentelor specifice şi măsurilor luate pentru tratarea şi eliminarea deşeurilor rezultate în
cadrul proceselor industriale.

Strategia globală a întreprinderilor trebuie să aibă în vedere aspectele ecologice ale activităţii lor:
restricţiile impuse în funcţionare de cerinţele de protecţie a mediului, probabilitatea apariţiei
accidentelor în funcţionare etc. Ea trebuie să anticipeze evoluţia reglementărilor în domeniu,
evitând astfel plata unor ecotaxe.

În ultimele decenii, problema controlului poluării industriale a parcurs mai multe stadii şi anume:
a) Diluţia, care reprezintă un stadiu promovat în trecut, presupune evacuarea poluanţilor
direct în mediu şi se bazează pe proprietăţile apei, aerului şi solului de a dilua şi
neutraliza impactul acestora. În prezent, această abordare este acceptată la scară redusă,
numai în cazurile în care cantitatea de deşeuri este foarte mică în raport cu capacitatea
mediului receptor.
b) Tratarea presupune colectarea poluanţilor la capătul procesului de producţie, în vederea
separării sau neutralizării acestora prin diferite metodologii.
c) Producţia curată este o abordare preventivă, modernă şi de perspectivă în raport cu
mediul, care conduce la evitarea şi/sau minimizarea problemelor de mediu.

Diluţia, tratarea şi reciclarea nu constituie soluţii pe termen lung. Tendinţa actuală de dezvoltare
industrială, care conduce atât la dezvoltarea producţiei dar şi a consumului, simultan cu creşterea
marilor aglomerări urbane şi industriale, determină deversarea în mediu a unor cantităţi
importante de poluanţi peste capacitatea de diluţie a sistemelor naturale, diluţia devenind
ineficientă în noua conjunctură.

Aplicarea metodelor de tratare a poluaţilor poate conduce la creşterea nejustificată a costurilor de

producţie prin creşterea cotei aferente instalaţiilor de depoluare, segment neproductiv al
procesului de producţie. Reciclarea nu are o piaţă suficientă pentru produsele oferite. Tratarea şi
reciclarea pot oferi ele însele noi reziduuri, multe mai dăunătoare decât cele iniţiale.

Pentru eliminarea deficienţelor stadiilor de control al poluării mai sus menţionate, s-a adoptat
soluţia implementării tehnologiilor şi apoi a producţiei curate. Evitarea poluării s-a dovedit o
soluţie mai bună decât tratarea ulterioară a consecinţelor funcţionării industriale. De asemenea,
aplicarea conceptului producţiei curate conduce simultan cu grija faţă de mediu la reducerea
costurilor şi creşterea calităţii produselor.

Conceptul de producţie curată a evoluat din cel anterior de tehnologie curată şi respectă cele trei
deziderate ale aplicării tehnologiilor curate:
- mai puţini poluanţi evacuaţi în mediul natural;
- mai puţine deşeuri (tehnologii fără deşeuri sau cu producere redusă de deşeuri);
- consum mai redus de resurse naturale materiale (materii prime, energie, apă).

Producţia curată este o continuare a conceptului de tehnologie curată extinzând caracteristicile

acestora din sfera procesului de producţie (cuprinzând toate fazele acestuia) în sfera ciclului de
viaţă a produselor, având ca obiectiv prevenirea şi minimizarea riscurilor pe termen scurt şi lung
pentru oameni şi mediu.

116
Conceptul şi practica managementului de mediu a evoluat, pe plan mondial, în paralel cu
conceptul de management energetic. Implementarea ambelor sisteme se face prin metodologii
similare, iar rezultatele finale obţinute pentru unul din sisteme pot contribui la buna aplicare a
celuilalt.

În general, pentru evaluarea impactului asupra mediului a unui ansamblu de instalaţii industriale,
se pot utiliza diferite metodologii cum sunt: raportul de mediu, studiul de impact, analiza ciclului
de viaţă, auditul de mediu.
Prin similitudine cu managementul energiei, managementul de mediu utilizează ca principală
etapă aplicarea auditului de mediu.

Auditul de mediu constă în aprecierea impactului direct sau indirect asupra mediului a
activităţilor unei organizaţii într-un interval de timp şi într-un spaţiu geografic prealabil definit.
Această metodologie permite diagnosticarea comportării organizaţiei respective în raport cu
mediul, în vederea detectării priorităţilor în această direcţie.

O altă metodologie de evaluare a impactului asupra mediului, care utilizează ca instrument

bilanţul materie-energie şi în acelaşi timp are ca rezultat indicatori similari cu cei specifici
analizei energetice (de exemplu eficienţa utilizării resurselor naturale), este analiza ciclului de
viaţă (ACV). Conform definiţiei SETAC (Society of Environmental Toxicology and Chemistry),
ACV reprezintă o evaluare a impacturilor unui sistem asupra mediului, care constau în ansamblul
activităţilor asociate unui produs, de la extracţia materiilor prime aferente până la eliminarea
deşeurilor rezultate.

Conform normei ISO/FDIS 14040, ACV constă în inventarierea intrărilor şi ieşirilor aferente
unui sistem de produse ca şi potenţialele impacturi asupra mediului ale acestuia, pe parcursul
întregii durate de viaţă.

Evaluarea diferitelor procese industriale, din punct de vedere al impactului asupra mediului, prin
metodologia ACV, presupune parcurgerea a patru etape metodologice principale, stabilite prin
normele ISO 14040:
- definirea obiectivelor urmărite prin studiu;
- realizarea bilanţului materie – energie, pentru procesul industrial considerat;
- calculul cantităţilor de poluanţi emişi în cadrul procesului;
- evaluarea impactului asupra mediului.

Ambele metodologii utilizează ca etapă principală bilanţul material şi energetic. Acesta prezintă
toate aspectele caracteristice precum şi etapele de realizare menţionate în capitolele anterioare, iar
concluziile rezultate în urma aplicării acestora oferă informaţii care pot caracteriza conturul dat
atât din punct de vedere energetic cât şi din punct de vedere ecologic.

Această metodologie permite evaluarea impactului unei activităţi industriale asupra mediului,
datorită interconexiunilor existente între o întreprindere industrială şi mediu, prin două aspecte
principale:
- consumul de resurse naturale materiale, ceea ce conduce la epuizarea rezervelor
mondiale;
- eliminarea în mediu (apă, aer, sol) a substanţelor poluante.

117
Ambele aspecte de cuantificare ecologică înglobează probleme energetice:
- intensitatea energetică a unui produs sau proces, exprimată prin mărimea
consumurilor specifice de resurse energetice;
- mărimea absolută sau relativă a emisiilor poluante, dependentă de suportul material
şi/sau energetic purtător.

Auditul de mediu contribuie la protejarea mediului şi ajută la conformarea cu reglementările de

mediu locale, regionale, naţionale şi internaţionale. De asemenea, prin practicarea auditului se
reduce riscul de plată a ecotaxelor şi a penalizărilor datorate nerespectării reglementărilor de
mediu de către întreprinderile industriale, fapt care conduce la efecte economice pozitive.

Practica a demonstrat şi alte avantaje ale întocmirii auditului de mediu şi anume:

- Posibilitatea comparaţiei din punct de vedere al impactului asupra mediului a proceselor
sau întreprinderilor industriale şi a schimbului de informaţii între acestea;
- Identificarea surselor de economii de costuri prin reducerea consumurilor specifice de
resurse energetice şi de materii prime dar şi prin reducerea poluanţilor şi deşeurilor
rezultate din procesele industriale;
- Asigurarea unei baze de date privind strategia tehnologică a întreprinderii, luarea unor
decizii pentru înlocuirea tehnologiilor existente cu altele noi, cu impact mai redus asupra
mediului;
- Creşterea gradului de conştientizare a personalului cu privire la politica şi
responsabilităţile de mediu;
- Sprijinirea relaţiilor cu autorităţile în domeniul mediului, prin evidenţierea preocupării
întreprinderii în ceea ce priveşte respectarea reglementărilor în vigoare din acest
domeniu.

Auditul de mediu este definit, conform ISO 14010 din 1995, ca fiind un proces metodic şi
documentat de verificare a probelor de examinat, care trebuie obţinute şi evaluate în mod
obiectiv, pentru a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile, sistemele de management
privind mediul sau informaţiile aferente se conformează criteriilor de examinare, urmat de
comunicarea rezultatelor solicitantului.

Realizarea bilanţului materie - energie constituie o etapă importantă a analizei mediu. În cadrul
acestei etape, caracterizarea completă a sistemului industrial se face prin:
- stabilirea conturului de bilanţ (limitele sistemului considerat, având în vedere
subsistemele componente);
- specificarea tipurilor de instalaţii (echipamente) utilizate, în cadrul conturului
considerat;
- descrierea ansamblului procesului (sau proceselor) care se desfăşoară în cadrul
conturului considerat.
-
În cadrul conturului, se pot considera mai multe subsisteme, pentru fiecare dintre acestea
stabilindu-se fluxurile de intrări şi ieşiri: materii prime, apă şi energie (fig 4.1).

118
 E “i” Subsistem “i”  L “i”
M “i”  G “i”
A“i”  R “i”
 D “i”
 EP “i”
P ”i”

Figura 4.1 Fluxuri de intrări şi ieşiri aferente unui subsistem “i”

Semnificaţiile notaţiilor din figura 4.1 sunt: E “i” reprezintă energia intrată în subsistemul “i”; M
“i”- materia primă intrată în subsistemul “i”; A “i”- apa intrată în subsistemul “i”; P ”i”-
producţia, materie sau energie a subsistemului “i”; L “i”- efluenţi lichizi rezultaţi din subsistemul
“i”; G “i”- efluenţi gazoşi rezultaţi din subsistemul “i”; R “i”- subproduse sau materii reciclabile
rezultate din subsistemul “i”; D “i” - deşeuri ale subsistemului “i”; EP “i” – pierderi de energie
ale subsistemului “i”.

Conform principiului conservării materiei se poate scrie bilanţul material al conturului considerat,
sub următoarea formă generală:
Intrari  Pr oductie  Acumulari  Iesiri
- Intrările cuprind apă, resurse energetice, materii prime, materiale etc.;
- Producţia se compune din produsele rezultate din cadrul subsistemelor;
- Acumularea se compune din materii stocate în cadrul subsistemelor;
- Ieşirile aferente subsistemelor sunt produse, secundare, emisii gazoase, emisii lichide
şi deşeuri solide.

Se consideră două categorii principale:

- ieşiri aferente procesului industrial efectiv;
- ieşiri aferente celorlalte subsisteme (de exemplu extracţiei, prelucrării şi transportului
combustibilul şi materiilor prime până la intrarea în unitatea industrială).

Pentru ieşirile aferente arderii, conform ultimilor normative aflate în vigoare la nivelul UE
(1998), se poate adopta o listă comună cu elementele conţinute de gazele emise: praf, CO, CO2,
SOx, NOx, CH4, alte hidrocarburi.

Pentru ieşirile aferente etapelor ciclului de viaţă al combustibilului anterioare arderii (extracţie,
prelucrare, transport) se poate adopta următoarea listă comună de substanţe: praf, CO, CO2, SOx,
NOx, CH4, HC sau COV, metale.

Indicatorul pe baza căruia se poate evalua impactul asupra mediului a consumului de resurse
materiale şi energetice a unei întreprinderi industriale este epuizarea rezervelor naturale.
Pentru determinarea parametrilor care caracterizează impactul asupra mediului se consideră toate
subsistemele componente ale conturului de bilanţ analizat.

119
5. PROIECTE DE EFICIENŢĂ ENERGETICĂ

Exemplul 1. Cazan de abur industrial funcţionând pe bază de coji de floarea soarelui, [1].

Infiinţată în anul 1974, compania produce în prezent uleiuri comestibile, uleiuri tehnice şi şroturi
furajere din seminţe de floarea soarelui şi soia. În afară de aceste activităţi de producţie,
compania furnizează diverse servicii în agricultură, comerţ, transport şi distribuţie de abur,
creşterea animalelor şi depozitare.

Datorită cerinţelor de căldură, sub formă de abur, compania a început în 1991 construirea propriei
centrale termice. După diverse modificări centrala a ajuns să aibă următoarea configuraţie, care
include 4 cazane, după cum urmează:
▪ 3 cazane de abur saturat pe păcură, care au fost modificate în 2000 pentru a funcţiona pe
gaz natural. Debitul nominal de abur este de 3,5 t/h la o presiune de 15 bar.
▪ 1 cazan de abur saturat care funcţionează pe coji de floarea soarelui din 2001 (cazanul nr.
4). Debitul nominal de abur este de 3,5 t/h la o presiune de 15 bar. Acest cazan funcţiona iniţial
pe păcură. După modificarea făcută consumul lunar de coji de floarea soarelui este 450 t/lună.
Compania a informat că debitul maxim de abur atins vreodată a fost de 3 t/h.

În prezent compania foloseşte atât gaz natural cât şi coji de floarea soarelui pentru producerea de
abur. Centrala termică existentă poate genera lunar o cantitate de 2.500 Gcal/lună. Figura 1
prezintă variaţia anuala a cererii de căldură şi perioadele de funcţionare pentru prelucrarea
seminţelor de floarea soarelui şi a soiei. Figura 2 prezintă curba clasată pentru cererea anuală de
căldură.

120
 15

14

13

12

11

10
Cererea de căldură, [t/h]

7
LEGEND:
6
Cererea actuală de căldură
5
Cererea de căldură din viitorul
4 apropiat

Cererea de căldură din viitor

3
Funcţionare pentru seminţe de
2 floarea soarelui

1 Funcţionare pentru soia

Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Noi Dec

Fig. 1. Variaţia anuală a cererii de căldură şi perioadele de funcţionare.

121
 15

3240
14
13

3600
12
11

4680
10

4320
9
Heat demand, [t/h]

7200
8

5 LEGENDĂ:

4 Cererea actuală de căldură

3 Cererea de căldură din viitorul

apropiat

2 Cererea de căldură din viitor

1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000 [h/year]

Fig. 2. Curba clasată pentru cererea anuală de căldură.

În prezent compania procesează aproximativ 5.000 t/lună de seminţe de floarea soarelui,

funcţionând la o capacitate de 83 % şi producând aproximativ 750 t/lună de seminţe de floarea
soarelui. În viitorul apropiat managementul intenţionează să crească cantitatea de seminţe de
floarea soarelui procesată lunar şi să ajungă la aproximativ 8.000 t/lună. Acest lucru va conduce
şi la creşterea producţiei de coji de floarea soarelui, care va ajunge la aproximativ 1.200 t/lună.
Întrun viitor mai lung se prevede că firma va creşte capacitatea de procesare până la 9.000 t/lună
de seminţe de floarea soarelui, ceea ce va conduce la o producţie de coji de floarea soarelui de
aproximativ 1.350 t/lună.

Conducerea companiei intenţionează să folosească întreaga cantitate de coji de floarea soarelui

pentru producerea de căldură. Compania procesează seminţe de floarea soarelui timp de 5 luni pe
an. Pe durata acestei perioade căldura este produsă folosind atât gaz natural cât şi coji de seminţe
de floarea soarelui. Datorită faptului că la momentul actual cazanul instalat care arde coji de
floarea soarelui poate procesa lunar doar maxim 450 t/lună, restul cantităţii de coji de floarea
soarelui este stocată.

Considerând că după creşterea capacităţii de procesare compania va utiliza toată cantitatea

disponibilă de coji de floarea soarelui pentru producerea de căldură se va putea produce întrun

122
cazan 10 t/h de abur saturat la presiunea de 15 bar. Temperatura apei de alimentare a fost
considerată a fi 104 °C.

Pentru alegerea echipamentului a fost lansată o cerere de ofertă. S-au primit mai multe oferte,
care au fost comparate între ele, şi s-a ales oferta cea mai avantajoasă din toate punctele de
vedere.

Noul cazan are aceleaşi principii de funcţionare ca şi cazanul nr. 4 care este deja în funcţiune la
companie, ceea ce prezintă un avantaj major din punct de vedere al operării. Noul cazan este, de
asemenea, echipat cu o instalaţie de retinere a particulelor de praf, ceea ce reduce conţinutul
acestora în gazele de ardere. Pentru a optimiza alimentarea cazanului cu coji de floarea soarelui
lângă cazan este instalat un buncăr de 10 m3. Principalele caracteristici ale cazanului de abur nou
sunt următoarele:
▪ Debitul de abur – 10 t/h.
▪ Presiunea aburului – 15 bar.
▪ Temperatura aburului – 201 °C.
▪ Capacitatea instalată – 6,5 MWt.
▪ Temperatura gazelor de ardere – 240 °C.
▪ Randamentul termic – 81 %.

Chiar dacă debitul nominal de abur este de 10 t/h, în calculele de mai jos s-a considerat o situaţie
pesimistă, in care debitul de abur este de 9 t/h. Această ipoteză va conduce la economii mai mici
de energie.

În conformitate cu declaraţiile managementului companiei, pe durata funcţionării pentru seminţe

de floarea soarelui aburul va fi produs în general în cazanul nou folosind coji de seminţe de
floarea soarelui. Cazanul vechi va fi folosit doar în cazuri când cazanul nou va fi în reparaţii sau
mentenanţă. În cazul în care cererea de abur va creşte atunci pentru acoperirea ei se vor folosi
cazanele pe gaz natural.

Echipamentele electrice vor fi alimentate de la panourile electirce existente. Condensatoarele

pentru compensarea puterii reactive vor fi înlocuite cu unele noi, moderne conform cerinţelor şi
normelor în vigoare. Conexiunile pentru apa de alimentare şi aburul saturat se vor face în reţeaua
existentă.

Pe lângă noul cazan se mai vor instala şi următoarele echipamente:

▪ Debitmetre pentru apa tehnologică şi abur în diferite puncte ale companiei.
▪ Regulatoare de temperatură şi presiune.
▪ Un ventilator cu o putere de 55 kW pentru a asigura transportul cojilor de floarea soarelui
de la liniile de producţie către buncărul de stocare. Conductele existente pentru transportul cojilor
de floarea soarelui nu vor fi modificate, fiindcă ele pot asigura debitul necesar.

Noul cazan va fi amplasat lângă cazanul existent pe coji de floarea soarelui. Datorită faptului că
dimensiunile noului cazan sunt mai mari decât spaţiul disponibil, clădirea exisntentă va fi extinsă.

Tabelul 1 prezintă costurile esimative ale proiectului.

123
 Tabelul 1. Costurile estimative ale proiectului.
Nr. Costurile proiectului [USD] TOTAL
1. Studiu de fezabilitate 3.228
2. Proiectarea 32.600
Echipamente (incl. cazan de abur, debitmetre, regulatoare de temperatură şi
3. 464.000
presiune, compensatoare pentru puterea reactivă şi ventilatorul)
4. Lucrări civile 13.000
5. Lucrări de construcţie 45.800
6. Altele 1.372
Total (fără TVA) 560.000

Începând din octombrie 2005 compania va procesa lunar 8.000 t/lună de seminţe de floarea
soarelui, adică o creştere de peste 50 % comparativ cu situaţia prezentă (5.000 t/lună). Acest
lucru va conduce la o creştere a cantităţii de coji de floarea soarelui până la 1.200 t/luna.
Începând cu octombrie 2006 compania planifică să preceseze aproximativ 9.000 t/lună de seminţe
de floarea soarelui. Acest lucru va conduce la o creştere a cantităţii de coji de floarea soarelui
până la 1.375 t/lună. Figura 3 prezintă cererea anuală de căldură a companiei după creşterea
capacităţii de prelucrare.

15
3240

14
13
3600

12 3,5 t/h cazane pe gaz natural

11
4680

10
Cererea de căldură, [t/h]

9
7200
8

7
Economii de energie
6

5
3,5 t/h cazane pe gaz natural
4
3 9 t/h noul cazan pe coji de floarea
soarelui
2
1 3 t/h vechiul cazan pe coji de floarea
soarelui

1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000 [h/an]

Fig. 3. Cererea anuală de căldură a companiei după creşterea capacităţii de prelucrare.

124
Pentru determinarea economiilor aduse de proiect se vor considera următoarele situaţiile
prezentate mai jos.

Situaţia prezentă. În prezent compania procesează aproximativ 5.000 t/lună de seminţe de

floarea soarelui, generând aproximativ 750 t/lună de coji de floarea soarelui. Căldura (abur
saturat) este produsă folosind cazanele de 3,5 t/h pe gaz natural şi cazanul existent de 3 t/h pe coji
de floarea soarelui. Cazanul de abur pe coji de floarea soarelui funcţionează cu un randament de
81 %. Pentru transportul cojilor de floarea soarelui către buncărul de stocare se foloseşte un
ventilator cu o putere de 22 kW.

Cazanul existent poate arde întreaga cantitate de coji de floarea soarelui în aproximativ 8 luni
(3.750 t/an). Acest lucru reprezintă un echivalent de 1.400.000 Nm3/an de gaz natural.

Situaţia octombrie 2005. Pentru calculul economiilor în acest caz se consideră că întreprinderea
va procesa 8.000 t/lună de seminţe de floarea soarelui, ceea ce va conduce la o cantitate de 1.200
t/lună de coji de floarea soarelui. Căldura este produsă folosind capacităţile existente, adică 3
cazane de 3,5 t/h pe gaz natural (la un randament de 89 %) şi 1 cazan de 3 t/h pe coji de floarea
soarelui (la un randament de 81 %). Pentru transportul cojilor de floarea soarelui spre buncărul de
stocare se foloseşte un ventilator cu puterea instalată de 55 kW, ceea ce conduce la o creştere
anuală a consumului de energie electrică de la 165,6 MWh/an la 198 MWh/an. Cantitatea
disponibilă de coji de floarea soarelui (6.000 t/an) nu poate fi arsă în totalitate în cazanul existent
chiar şi întro perioadă de 10 luni pe an. În calcule s-a considerat că în cazanul existent, care
funcţionează la capacitate maximă 10 luni pe an, se pot arde 4.500 t/an. Aceasta reprezintă
echivalentul a 1.668.000 Nm3/an de gaz natural.

Situaţia din viitorul apropiat. Această situaţie este similară cu situaţia octombrie 2005, cu
excepţia că va fi instalat noul cazan de 9 t/h pe coji de floarea soarelui care funcţionează cu un
randament de 81 %. Consumul de energie electrică rămâne acelaşi. Instalând noul cazan compaia
poate arde întreaga cantitate de coji de floarea soarelui, renunţănd la stocare. Aceasta reprezintă
un echivalent de 2.225.000 Nm3/an de gaz natural.

Situaţia viitoare (octombrie 2006). Compania estimează că din octombrie 2006 va procesa până
la 9.000 t/lună de seminţe de floarea soarelui, producănd 1.350 t/lună de coji de floarea soarelui.
Această cantitate va fi arsă în noul cazan de 9 t/h la un randament de 81 %. Dacă cererea de
căldură va creşte peste 9 t/h, atunci pentru acoperirea ei se vor folosi cazanele existente pe gaz
natural. Consumul de energie electrică rămâne acelaşi ca şi în cazul situaţiei octombrie 2005.
Noul cazan poate procesa 6.750 t/an de coji de floarea soarelui, operând doar 5 luni pe an.
Aceasta este echivalentul a 2.503.000 Nm3/an de gaz natural.

În figura 3 sunt prezentate cele 4 situaţii, la fel şi tabelul 2 prezintă datele de mai sus.

125
 Tabelul 2. Prezentarez celor patru situaţii.
Cantitatea Cantitatea de Cantitatea de Cantitatea de Operarea Economiile de Consumul de
procesată coji produsă coji produsă coji arsă cazanelor pe coji gaz natural energie electrică
[t/lună] [t/lună] [t/an] [t/an] [luni/an] [Nm3/an] [MWh/an]
Situaţia prezentă 5.000 750 3.750 3.750 8,33 1.400.000 131,9
Situaţia
8.000 1.200 6.000 4.500 10 1.668.000 277,2
octombrie 2005
Situaţia din
8.000 1.200 6.000 6.000 5 2.225.000 198,0
viitorul apropiat
Situaţia viitoare
9.000 1.350 6.750 6.750 5,5 2.503.000 217,8
(octombrie 2006)

Prin instalarea noului cazan de 9 t/h pe coji de floarea soarealui compania va reduce consumul de
gaz natural, conform cu figura 3. Pentru calculul economiilor de energie s-au folosit PCI pentru
coji de floarea soarelui 14,484 kj/kg, iar pentru gazul natural 35,554 kJ/Nm3. Tabelul 2 prezintă
economiile de gaz natural pentru diferite situaţii, astfel, în primul an după implementarea
consumul anual de gaz natural va fi redus cu 557.000 Nm3/an. Începând cu octombrie 2006
economiile anuale de gaz natural vor fi 835.000 Nm3/an.

Pentru calculul economiilor financiare preţul gazului natural s-a considerat 168,3 USD/1000 Nm3
de gaz natural. Astfel economiile financiare pentru primul an după implementarea proiectului au
fost estimate la aproximativ 93.700 USD/an, iar pentru anii următori la 140.500 USD/an.

Pentru analiza economică s-a considerat că durata de viaţă a cazanului nou este de 20 de ani, iar
rata de actualizare a fost considerată de 12 %.

Pe baza calculelor economice s-a ajuns la următoarele valori pentru indicatorii economici
Termenul de Recuperare Brut al investiţiei – 4,3 ani, Venitul Net Actualizat – 400.000 USD şi
Rata Internă de Rentabilitate – 23 %.

În urma analizei impactului asupra mediului ambiant s-a ajuns la reduceri de emisii de CO2, care
sunt prezentate în tabelul 3.

Tabelul 3. Reducerea emisiilor de CO2.

CO2
Reducerea emisiilor în primul an, [t/an] 992
Reducerea emisiilor în anii următori, [t/ an] 1.487

Proiectul se poate confrunta cu următoarele riscuri:

▪ Riscul de implemetare a proiectului.
▪ Riscul tehnologic.
▪ Riscul de creştere a capacităţii.

Proiectul este un proiect de eficienţă energetică şi poate conduce la mari beneficii. Pe lângă
economiile de energie prin implementarea proiectului se pot elimina potenţialele probleme legate
de stocarea cojilor de floarea soarelui. De asemenea, în urma implementării proiectului se va
îmbunătăţi sistemul de măsură şi control al companiei. Pe lângă toate acestea, proiectul poate
conduce la diminuarea emisiilor de CO2.

126
 Exemplul 2. Utilizarea biogazului de la o groapă de gunoi ecologică pentru producerea
combinată de energie electrică şi termică întro centrală de cogenerare, [1].

O Municipalitate din România intenţionează să implementeze un proiect care are ca scop

utilizarea biogazului provenit de la gropi de gunoi pentru producerea de energie.

Groapa de gunoi se află în afara oraşului şi este înconjurată de teren agricol. Cele mai apropiate
construcţii în care se desfăşoară activitate umană sunt la 2 km distanţă de groapa de gunoi.
Municipalitatea deţine şi o centrală de cogenerare, în care se doreşte utilizarea biogazului, şi este
amplasată la o distanţă de 3,5 km de groapa de gunoi.

Groapa de gunoi a fost înfiinţată în 1970. Din 1990 groapa de gunoi a fost în întreţinerea
companiei locale de utilităţi. Groapa de gunio ne este protejată fiindcă nu are diverse sisteme de
protecţie a mediului ambiant.

În groapa de gunoi s-au depozitatm, dea lungul timpului, diverse tipuri de deşeuri, dar doar
pentru ultima perioadă există înregistrări referitoare la tipurile de deşeuri depozitate. Din aceste
înregistrări reiese că până în anul 1999 în groapa de gunoi s-au depozitat deşeuri din contrucţie şi
deşeuri municipale solide, iar din 1999 s-au depozitat numai deşeuri municipale solide. Începând
cu anul 1997 s-a dus o evidenţă a cantităţii deşeurilor depozitate. La groapa de gunoi nu există
echipamente de sortare şi reciclare a deşeurilor. Groapa de gunoi este programată a fi închisă în
2009 şi înlocuită cu o altă groapă de gunoi întro locaţie apropiată. Figura 4 prezintă evoluţia
deşeurilor depozitate în groapa de gunoi.

Fig. 4. Evoluţia deşeurilor depozitate între anii 1970 şi 2004.

Pentru determinarea compoziţiei biogazului au fost făcute trei găuri în diferite locuri ale gropii de
gunoi. Compoziţia biogazului a fost determinată cu ajutorul unui analizor de gaze portabil şi este
prezentată în tabelul 4.

127
 Tabelul 4. Compoziţia medie a biogazului.
Metan, CH4 62 %
Dioxid de carbon, CO2 21 %
Oxigen, O2 2%
Azot, N2 15 %
Temperatura 13 °C
PCI 4,290 kcal/kg (18 MJ/Nm3)

Centrala de cogenerare şi sistemul de termoficare sunt operate de o companie care este deţinută
de Municipalitate. În centrală sunt instalate două unităţi ce conţin cazane de abur şi turbine cu
abur, care funcţionează pentru producerea de energie electrică şi căldură pe durata întregului an.
În centrala de cogenerare, pe lângă aceste instalaţii, mai există şi 3 cazane care sunt folosite pe
durata sezonului rece pentru a acoperi vârful de sarcină termică. În 2000 centrala a utilizat în
proporţie de 98 % gaz natural în calitate de combustibil, restul de 2 % a fost păcură. Turbinele cu
abur au o putere instalată de 4 MWe.

Pentru implementarea proiectului au fost analizate următoarele 4 variante:

▪ Utilizarea biogazului direct la groapa de gunoi.
▪ Biogazul este utilizat pentru producerea de energie electrică întrun motor cu ardere
internă amplasat lângă un post de transformare.
▪ Biogazul este utilizat în calitate de combustibil la centrala de cogenerare pentru a produce
energie întrun motor cu ardere internă.
▪ Biogazul este utilizat în centrala de cogenerare existentă în calitate de combustibil pentru
cazanele existente.

După analiza celor patru soluţii s-a decis că ultima variantă este cea mai potrivită pentru a fi
implementată.

Proiectul îşi propune producerea de biogaz la groapa de gunoi şi utilizarea lui în centrala de
cogenerare existentă. Proiectul va genera economii de gaz natural, şi, pe lângă acestea, proiectul
va mai genera şi un anumit număr de Certificate de Reducere a Emisiilor (ERU), care vor fi
vândute. În acelaşi timp proiectul conduce la diminuarea impactului asupra mediului din jurul
gropii de gunoi, iar veniturile obţinute pot fi folosite pentru deschiderea unei noi gropi de gunoi
ecologice care să corespundă standardelor europene referitoare la protecţia mediului ambiant.

Proiectul constă în instalarea de echipamente pentru extragerea biogazului din groapa de gunoi.
Sistemul de extracţie a biogazului va consta din aproximativ 30 de sonde verticale. Adâncimea
acestor sonde variază în funcţie de grosimea stratului de deşeuri. Grosimea medie a gropii de
gunoi este de 13 m, iar adâncimea medie a sondelor pentru extragerea biogazului va fi de 12 m.
Diametrele sondelor vor varia între 600-1000 mm, iar extracţia de biogaz se va face prin
intermediul unor conducte de plastic. Biogazul este extras din groapa de gunoi cu ajutorul unui
echipament special şi este transportat apoi către sistemul de măsură, reglare şi control. Deoarece
biogazul are un procent ridicat de umiditate, conductele de transport trebuie îngropate la o
adâncime corespunzătoare care să reziste la îngheţ, iar pentru eliminarea condensului trebuie
instalate echipamante speciale. Sistemul de extracţie poate prelua un maxim de 300 m 3/h de

128
biogaz. De la sistemul de extracţie biogazul este apoi pompat spre centrala de cogenerare. Figura
5 prezintă schema procesului de extracţie şi utilizare a biogazului.

Biogazul se va utiliza în centrala de cogenerare în cazanele existente în calitate de combustibl.

Cazanele funcţionează pe toată durata anului şi au un consum de aproximativ 2.200 Nm3/h de gaz
natural. Cei aproximativ 300 m3/h de biogaz, ce corespund unei cantităţi de aproxiamtiv 150
Nm3/h de gaz natural, vor fi amestecaţi cu gazul natural şi vor fi folosiţi direct în cazanele de la
centrala de cogenerare.

Figura 6 prezintă o estimare a extracţiei de biogaz pentru perioada 2005-2012. Figura, de

asemenea, prezintă şi prognoza producţiei de energie electrică şi termică la centrala de
cogenerare.

Fig. 5. Schema procesului de extracţie şi utilizare a biogazului.

Fig. 6. Estimarea extracţiei de biogaz şi a producţiei de energie pentru perioada 2005-2012.

Tabelul 5 prezintă costurile estimative ale proiectului

129
 Tabelul 5. Costurile estimative ale proiectului.
Nr. Costurile proiectului, USD TOTAL
1. Sistem de recuperare şi utilizare a biogazului 684.000
1.1 Proiectare 72.540
1.2 Echipamente 164.000
1.3 Lucrări civile 389.500
1.4 Management 30.200
1.5 Altele 27.760
Total (exclusive TVA) 684.000

Trebuie de menţionat faptul că proiectul conduce la generarea unei cantităţi de ERU, care pot fi
vândute şi astfel să se finanţeze o parte din costurile proiectului. Se estimează că proiectul va
genera o cantitate de 95.514 de ERU, iar preţul la care se estimează să se valorifice aceste
certificate este în jur 5,7 USD/ERU.

Proiectul va conduce la îmbunătăţirea mediului înconjurător şi la reducerea emisiilor de gaze cu

efect de seră. Principalele avantaje şi beneficii ale proiectului sunt următoarele:
▪ Contribuie la îmbunătăţirea managementului deşeurilor prin introducerea de tehnologii
noi şi prin generarea de surse financiare.
▪ Îmbunătăţeşte mediul înconjurător din apropierea gropii de gunoi prin reducerea emisiilor
de gaze, a mirosurilor şi a pericolului de explozie.
▪ Creşte utilizarea de resurse energetice regenerabile pentru producerea de energie, astfel
reducând necesitatea importului de combustibil fosil.
▪ Creşte activitatea economică în zonă.
▪ Îmbunătăţeşte baza de cunoştinţe referitoare la extragerea biogazului din gropi de gunoi şi
utilizarea lui pentru producerea de energie.
▪ Creşte investiţiile străine în România prin vânzarea de ERU.
▪ Veniturile din proiect pot fi folosite pentru alte măsuri de protecţie a mediului ambiant.

Producerea de biogaz a fost estimată folosind un model special. Estimările au condus la

următoarele rezultate. Producţia de biogaz în primii ani este de 300 Nm3/h, ca apoi să descrească
constant şi să ajungă la valoarea de 170 Nm3/h.

În prezent centrala de cogenerare cumpără gaqz natural la un preţ de 202 USD/1000 Nm3. Pentru
calculele de eficienţă energetică preţul convenţional biogazului va fi considerat cu 20 % mai mic
pentru gazul natural, adică 162 USD/1000 Nm3. Un preţ mai ridicat conduce la venituri mai
ridicate pentru proiect. Tabelul 6 prezintă estimarea producţiei de biogaz şi veniturile din
vânzarea lui pentru perioada 2007-2012.

130
 Tabelul 6. Estimarea productiei de biogaz şi a veniturlor din vânzarea lui pentru 2007-2012.
An
2007 2008 2009 2010 2011 2012
Producţia de biogaz
Nm3/h 389 355 318 282 250 221
1.000 Nm3/year 3.408 3.110 2.786 2.470 2.190 1.936
Extracţia de biogaz
Nm3/h 300 273 245 217 193 170
1.000 Nm3/year 2.624 2.395 2.145 1.902 1.686 1.491
Utilizarea biogazului (pe baza unei perioade de operare de 8.000 h/an)
1.000 Nm3/year 2.396 2.187 1.959 1.737 1.540 1.361
Cantităţi echivalente în gaz natural
1.000 Nm3/year 1.277 1.165 1.044 926 821 725
Economii financiare cu gazul natural (162 USD/1.000 Nm3)
kUSD 206,4 188,3 168,7 149,6 132,7 117,2
Se estimează că proiectul va genera o cantitate de 95.514 de ERU, iar preţul la care se
estimează să se valorifice aceste certificate este în jur 5,7 USD/ERU. Totuşi, în calcule pentru
determinarea veniturilor proiectului se va folosi preţul de 4,8 USD/ERU, dat fiind faptul că există
o ofertă la acest preţ. În cazul în care preţul va creşte, aceasta va conduce la venituri mai mari
pentru proiect. Tabelul 7 prezintă estimarea numărului de certificate ERU vândute şi a veniturilor
corespunzătoare pentru perioada 2007-2012.

Tabelul 7. Estimarea numărului de certificate ERU vândute şi a veniturilor corespunzătoare

pentru perioada 2007-2012.
An
2007 2008 2009 2010 2011 2012
ERUs 20.471 18.682 16.735 14.840 13.156 11.630
Venituri ERUs, kUSD 98,2 89,7 80,3 71,2 63,1 55,8

Costurile de operare şi mentenanţă au fost estimate la 68.400 USD/an. Luând în considerare

cifrele de mai sus, tabelul 8 prezintă beneficiile anuale şi cash-flow-ul proiectului.

Tabelul 8. Beneficiile anuale şi cash-flow-ul proiectului.

An
Investiţia 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Venituri, kUSD/an - 236,2 209,5 180,6 152,5 127,4 104,6
Cash flow, kUSD/an -684 -447,7 -238,2 -57,6 94,8 222,2 326,9

Pentru analiza economică s-a considerat că durata de viaţă a proiectului este de 6 ani, iar rata de
actualizare a fost considerată de 12 %. Chiar dacă după 6 ani vânzarea de certificate ERU se va
opri, extracţia de biogaz poate continua. Trebuie, însă de menţionat, ca debitul de biogaz va
scădea şi s-ar putea să nu fie eficient economic operarea de mai departe a gropii de gunoi pentru
producerea de biogaz. Au fost calculaţi următorii indicatori economici: VNA = 54.000 USD, RIR
= 15 % şi TRB = 3,4 ani.

Durata implementării proiectului este estimată la 12 luni.

131
Beneficiile de mediu care sunt aduse prin implementarea proiectului constau în economii de gaz
natural în valoarea de 5.958.000 Nm3 pentru perioada 2007-2012. Reducerea emisiilor de CO2
corespunzătoare acestei cantităţi de gaz natural este de 95.514 tone.

Proiectul se poate confrunta cu următoarele riscuri:

▪ Riscul de implemetare a proiectului.
▪ Riscul tehnologic.
▪ Riscul de reducerea veniturilor.

Proiectul prezintă multe avantaje atât din punct de vedere al diminuării impactului asupra
mediului ambiant cât şi din punct de vedere al impactului social. Pe lângă aceasta proiectul
conduce la economii financiare substanţiale.

Exemplul 3. Cazan de apă caldă industrial funcţionând pe bază de deşeuri lemnoase, [1].

Compania intenţionează să instaleze un cazan care să funcţioneze pe deşeuri lemnoase, astfel

înlocuind consumul de gaz natural. Compania are deja în dotare şi operează un astfel de cazan,
dar prin instalarea a celui de-a doilea cazan se va renunţa complet la utilizarea gazului natural.

Compania activează în domeniul producerii de mobilă. Compania are două hale de producţie în
care îşi desfăşoară activitate 3 secţii.

În cadrul procesului tehnologic se foloseşte multă energie termică în special pentru uscarea
lemnului şi pentru încălzirea halelor de producţie.

În prezent compania operează câteva cazane care funcţionează atât pe gaz natural cât şi pe
deşeuri lemnoase. Pentru a livra energie termică necesară proceselor tehnologice din secţia 3 este
folosit un cazan pe deşeuri lemnoase cu o capacitate de 0,6 Gcal/h. Cazanul este folosit pentru
încălzirea apei de la 75 °C până la 95 °C. Energia termică este folosită pentru uscarea lemnului în
interiorul a 18 camere de uscare. Lemnul uscat este apoi folosit de către companie pentru
producerea de mobilă.

Pentru încălzirea halelor de producţie companie a instalat un cazan de 1,6 Gcal/h care
funcţionează pe gaz natural. Cazanul funcţionează doar pe perioada rece a anului şi este singurul
consumator de gaz natural din întreprindere.

În aceste condiţii consumul anual de gaz natural al companiei este de 172.585 Nm3/an. Preţul de
cumpărare a gazului natural este de 223,6 USD/1000 Nm3 de gaz natural. Pe lângă consumul de
gaz natural cazanul mai foloseşte şi energie electrică, 8.568 kWh/an pentru echipamente şi
instalaţii secundare.

În prezent încălzirea secţiei 3 se face prin intermediul unor schimbătoare de căldură aer-apă şi cu
ajutorul unor ventilatoare. Ventilatoarele consumă anual aproximativ 225.000 kWh/an de energie
electrică. Preţul de cumpărare a energiei electrice este de 121,4 USD/MWh.

Pe lângă aceasta, se mai consumă şi o cantitate de 974 m3 de apă. Compania cumpără apa la un
preţ de aproximativ 180 USD/1000 m3.

132
În aceste condiţii conducerea companiei a decis să producă energia termică doar utilizând deşeuri
lemnoase, astfel reducând la zero consumul de gaz natural.

Proiectul constă în instalarea unui cazan de apă fierbinte cu o capacitate de 2000 kW, care
funcţionează pe bază de deşeuri lemnoase. Noul cazan va înlocui cazanul vechi pe gaz natural.
Totuşi, cazanul vechi pe gaz natural va fi păstrat ca soluţie de rezervă sau pentru cazuri de avarie
sau alte situaţii neprevăzute.

Trebuie menţionat că noul cazan este puţin supradimensionat, dar acest lucru se datorează
faptului că întreprinderea are planuri de extindere a activităţilor sale.

Tabelul 9 prezintă costurile estimative ale proiectului.

Tabelul 9. Costurile estimative ale proiectului.

Nr. Project Costs, USD TOTAL
1. Instalarea cazanului de apă fierbinte pe deşeuri lemnoase de 2000 kW 137.400
1.1 TERMA 2000DLA cazan de apă fierbinte pe deşeuri lemnoaase 40.300
1.2 Echipament auxiliar 32.000
1.3 Lucrări de instalre 4.100
1.4 Construcţii civile 15.000
1.5 Conectarea cazanului 20.000
1.6 Echipamente electrice 20.000
1.7 Altele 6.000
Total (TVA exclus) 137.400

În urma licitaţiei compania a primit mai multe oferete. A fost aleasă oferta cea mai avantajoasă,
iar compania aleasă are deja referinţe în acest domeniu.

Proiectul va conduce la următoarele modificări în cash-flow-ul companiei:

▪ Consumul de energie electrică care se referă strict la proiect va creşte puţin de la 233.568
kWh/an la 356.510 kWh/an. Acest lucru se datorează creşterii nnumărului de ventilatoare folosite
pentru încălzirea halei. În conformitate cu estimările făcute, noile ventilatoare vor consuma
aproximativ 248.000 kWh/an de energie electrică. Consumul de energie electrică al noului cazan
va creşte şi el datorită cantităţii mai mari de deşeuri lemnoase ce trebuie transportate şi procesate.
Reprezentanţii companiei estimează că noul cazan va consuma 108.510 kWh/an de energie
electrică, pe cănd vechiul cazan consumă doar 8.568 kWh/an de energie electrică. În aceste
condiţii creşterea consumului de energie electrică în urma implementării proiectului este de
122.942 kWh/an, ceea ce corespunde unei sume de bani de 14.900 USD/an.
▪ Consumul de gaz natural va fi complet eliminat prin instalarea noului cazan pe deşeuri
lemnoase. Aceasta înseamnă că proiectul va conduce la economii de gaz natural de
172.585 Nm3/an, adică o economie financiară corespunzătoare de 38.600 USD/an.
▪ Consumul de apa va creşte şi el, ajungând la 4.524 m3/an, adică compania va plăti
suplimentar pentru apă 800 USD/an.

133
Analizând toate cifrele de mai sus şi efectuând calculele necesare se ajunge la o economie anuală
de 22.900 USD/an după implementarea proiectului.

Pentru calculele economice s-a considerat că durata de viaţă a cazanului de apă fierbinte pe
deşeuri lemnoase este de 20 ani, iar rata de actualizare folosită este de 12 %. Indicatorii
economici ai proiectului sunt următorii: VNA = 30.000 USD, RIR = 16 %, TRB = 6 ani.

Durata implementării proiectului este estimată la 6 luni.

Datorită economiilor de gaz natural, proiectul conduce şi la reducerea emsiilor de CO 2 cu

aproximativ 310 tone pe an. Trebuie de mentionat şi faptul că nivelul emisiilor de particole de
praf va fi în limitele admise.

Proiectul se poate confrunta cu următoarele riscuri:

▪ Riscul de implemetare a proiectului.
▪ Riscul tehnologic.

Proiectul conduce la economii financiare pentru companie, dar şi la reducerea impactului asupra
mediului. Totodată, creşte şi utilizarea resurselor eneretice regenerabile pentru producerea de
energie.

Exemplul 4. Utilizarea energiei geotermale pentru producerea de energie termică pentru

reţeaua de termoficare, [1].

Compania activează în domeniul resurselor geotermale. Compania alimentează cu apă caldă

menajeră şi cu căldură (extrase din resursele geotermale) consumatori casnici, companii private şi
instituţii publice. Compania deţine licenţe de foraj pentru terenuri situate în partea de nord vest a
ţării. Ponderea acestor resurse din potenţialul total al ţării este estimată la 50%.

Proiectul constă în racordarea a 5 puncte termice dintrun oraş din România la o sondă
geotermală, situată în apropiere. În imediata apropiere a sondei geotermale va fi construit un
punct termic ce va pregăti apa fierbinte pentru încălzire şi apa caldă menajeră. Cele 5 puncte
termice vor fi modernizate în întregime prin folosirea de schimbătoare de căldura cu plăci, de
pompe moderne şi de instalaţii de măsură şi de automatizare.

În prezent, în orasul respectiv, 50.000 Gcal/an (5% din consumul anual de căldură al orasului)
sunt produse având ca sursă energia geotermală. Restul de 95% din consumul anual este furnizat
de o centrală de cogenerare, care vinde căldura la un preţ de 38 USD/Gcal. Diferenţa dintre preţul
plătit de consumatori (28 USD/Gcal) era în trecut suportată de municipalitate. Căldura şi apa
caldă menajeră furnizate din resursele geotermale vor fi livrate consumatorilor casnici la preţul de
24,7 USD/Gcal.

Scopul proiectului este de a înlocui o parte din căldura generată de centrala de cogenerare prin
căldură extrasă din resursele geotermale disponibile în zonă. Principalele avantaje ale proiectului
sunt enumerate mai jos:
▪ Utilizarea resurselor de energie regenerabilă. Folosirea energiei geotermale pentru
acoperirea unei părţi din consumul de căldură al orasului, duce la economii de combustibil fosil;

134
în acelaşi timp, preţul de producţie şi preţul de livrare a căldurii către populaţie sunt sensibil mai
mici decât înainte de implementarea proiectului.
▪ Reabilitarea reţelei de transport şi distribuţie. Conductele de distribuţie şi transport a
apei calde menajere şi a apei fierbinţi au fost înlocuite, reducându-se astfel pierderile termice şi
de agent termic.
▪ Reducerea emisiilor de poluanţi. Reducerea consumului de combustibil fosil al centralei
de cogenerare conduce la diminuarea emisiilor de poluanţi.

Proiectul va fi implementat în două etape. Prima etapă a debutat în 2004 printro investiţie de
aproximativ 690.000 USD. A doua etapă va ridica efortul financiar total la aproximativ
1.180.000 USD. Cea de-a doua fază a proiectului a demarat deja prin instalarea a două cazane de
vârf în punctul termic geotermal. Costurile estimative ale proiectului sunt prezentate în tabelul
10.

Tabelul 10. Costurile estimative ale proiectului.

Obiect USD
Construirea punctului termic geotermal (2004) 91.810
Echipamente din punctul termic geotermal (2004) 174.303
Reţele de transport (2004) 220.199
Echipamente din punctele termice 510-514 (2004) 101.007
Pompa pentru sondă (2004) 104.032
Total (2004) 691.351
Echipamente din punctul termic geotermal (inclusiv 2 cazane de vârf) (2005) 57.997
Reabilitarea reţelei de distribuţie (2005) 426.126
Total (2005) 487.123
Total proiect 1.178.474

În urma implementării proiectului potenţialele economii sunt prezentate mai jos:

▪ Energie primară/combustibil. Prin utilizarea sursei de energie regenerabilă, proiectul
conduce la reducerea consumului de combustibil fosil (cărbune) la centrala de cogenerare.
Această reducere este estimată la o cantitate de caldură livrată de 42.000 Gcal/an.
▪ Întreţinere, manoperă. Echipamentul nou este mai fiabil decât cel vechi, îmbătrânit atât
fizic cât şi moral şi este complet automatizat. Astfel se vor genera economii financiare prin
diminuarea cheltuielilor de întreţinere şi manoperă. Proiectul utilizează schimbătoare de căldură
cu plăci, o tehnologie care a dovedit diminuarea pierderilor de căldură şi a cheltuielilor de
manoperă şi întreţinere. Economiile realizate sunt cuantificate în suma prezentată la alineatul
precedent.

Analiza cashflow-ului pe următorii 10 ani a fost realizată, având ca bază de calcul preţurile la
energie din perioada 2004-2005. Evaluarea fezabilităţii acestui proiect a fost făcută pe baza
următoarelor criterii: termenul brut de recuperare a investiţiei, rata internă de rentabilitate şi
venitul net actualizat calculate pentru o rată de actualizare de 12%. O sinteză a analizei financiare
este prezentată în tabelul 11.

Având în vedere că investiţia financiară totală este de 1.178.474 USD şi că economiile anuale
sunt estimate la 472.000 USD, termenul brut de recuperare a investiţiei este de 2,5 ani.

135
 Pentru acoperirea unei părţi din contribuţia proprie pentru prima fază a proiectului,
compania a încheiat un contract pentru vânzarea drepturilor de emisii de dioxid de carbon cu un
partener extern. Compania va vinde aceste “credite de carbon” în perioada 1 ianuarie 2005 – 31
decembrie 2012. Suma totală a acestei tranzacţii este de 473.400 EURO împărţită astfel:
54.600 EURO sub formă de avans (suma deja plătită către companie) şi 8 rate anuale a câte
52.350 EURO, începând cu anul 2006.

Tabelul 11. Evaluarea financiară a proiectului.

An
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
mii mii mii mii mii mii mii mii mii mii mii
USD USD USD USD USD USD USD USD USD USD USD
Investiţie (iniţială) -1.178 - - - - - - - - - -
Cash Flow anual -1.178 472 472 472 472 472 472 472 472 472 472
Cash Flow proiect -1.178 -706 -234 238 710 1.182 1.654 2.126 2.598 3.070 3.542
Factor de actualizare 1 0,89 0,80 0,71 0,64 0,57 0,51 0,45 0,40 0,36 0,32
Cash flow actualizat -1.178 -631 -187 170 451 670 838 961 1.050 1.107 1.140
Termen de recuperare
2,5 ani
brut
Termen de recuperare
2,3 ani
actualizat
mii
Venit net actualizat 1.140
USD
Rata internă de
39 %
rentabilitate

Economiile anuale de combustibil, estimate la 5.800 tep, vor avea un impact pozitiv asupra
mediului înconjurator prin reducerea emisiilor de poluanţi. Făcând ipoteza că centrala de
cogenerare utilizează cărbune şi gaz natural pentru producerea energiei termice, reducerile anuale
de dioxid de carbon sunt estimate la 14.300 de tone. Această cantitate este luată ca bază de calcul
pentru suma pe care partenerul extern ar urma să o plăteasca către companie. Reducerile emisiilor
de dioxid de sulf, NOx şi pulberi sunt semnificative.

Utilizarea unei surse de căldură care generează energia termică la un preţ mai mic faţă de centrala
de cogenerare, duce la reducerea cheltuielilor municipalitătii prin eliminarea subvenţiilor.

Exemplul 5. Centrală de cogenerare pe bază de biogaz produs din deşeuri animale.

Compania intenţionează să dezvolte un proiect complex de valorificare energetică a deşeurilor

provenite din procesele de neutralizare a cadavrelor de animale şi a resturilor de abato. Suprafaţa
de teren propusă este comună pentru:
▪ Centrala de producere şi valorificare biogaz.
▪ Staţia de tratare a apelor şi nămolurilor tehnologice rezultate din procesele de producere a
biogazului.
▪ Centrala de valorificare energetică a grăsimilor animale.

Compania dispune de o cantitate anuală variabilă de deşeuri de origine animală, având şi

posibilitatea de a se aproviziona cu materie provenită din procesarea cadavrelor de animale.
Principalul obiectiv al centralei este producerea de energie electrică verde, utilizând disponibilul
de deşeuri animale.

136
Materia primă disponibilă este reprezentată de deşeuri de origine animală. Cantitatea anuală
orientativă de deşeuri de origine animală este de cca. 60.000t/an, în următoarea structură:
▪ Apa cleioasă, cca. 51 % din cantitatea totală de deşeuri, este apa rezultată din procesarea
S.N.C.U. după separarea grăsimii şi făinii proteice. Aceasta are o încărcare organică mare şi
reprezintă apa de constituţie din SNCU.
▪ S.N.C.U. cat. a-II-a, cca. 26 % din cantitatea totală de deşeuri, are aspect fluid, urmare a
sterilizării la temperatura de 133 °C, presiunea de 3 bar, timp de 20 min. Materialul sterilizat
conţine cca. 65 % apă şi cca. 35 % material solid.
▪ Produse alimentare expirate, cca. 21 % din cantitatea totală de deşeuri, provin din reţeaua
de magazine, reprezentând produse lactate şi produse din carne care au depăşit termenul limită de
valabilitate.
▪ Nămol decantat este nămol de flotaţie de la abatoare şi din instalaţiile de preepurare şi
reprezintă cca. 1 % din cantitatea totală de deşeuri.
▪ Sânge: provine din abatoare urmare a tăierilor de animale în vederea prelucrării pentru
consum şi reprezintă cca. 1 % din cantitatea totală de deşeuri.
Pe lângă materia primă descrisă mai sus mai sunt disponibile şi grăsimi animale.
Grăsimile animale prezintă următoarele caracteristici:
▪ Umiditate: 0,57 %.
▪ Grăsime 96,43 %.
▪ Aciditate 35,27 %.

Cantitatea anuala orientativă de grăsimi animale este de cca. 3.000 t.

Proiectul constă în implementarea unei centrale de cogenerare pentru valorificarea biomasei

existente întro instalaţie compusă din două module: un modul de biogaz pentru valorificarea
materiei prime şi producerea de energie electrică şi termică şi printrun modul de valorificare a
grăsimilor prin producerea de biodiesel şi apoi combustia lor în motoare cu ardere internă.
Puterea electrică instalată a centralei a fost estimată la 4 MW, din care 2,5 MW pentru partea de
biogaz şi 1,5 MW pentru partea de biodiesel.

Funcţionarea centralei este prevăzută pentru cel puţin 6.000 h/an. Studiul de fezabilitate a stabilit
o producţie de energie electrică de 24.000 MWh/an şi 9.000 MWh/an de căldură.

Trebuie de menţionat că toată cantiatea de energie electrică produsă va fi vândută în reţeaua

electrică. Dat fiind faptul că energia electrică produsă se consideră energie verde conform
regrelmentărilor în vigoare pentru fiecare MWh se obţine 1 certificat verde care apoi poate fi
vândut pe piaţă la un preţ cuprins între 28 şi 55 euro/cerftificat.

Centrala de cogenerare este alcătuită din următoarele module:

▪ Modul biogaz:
o Clădire biogaz.
o Bazin digestor.
o Modul post-digestor.
o Bazin mixt.
o Bazin stocare.
▪ Staţie epurare:
o Clădire pompe.

137
 o 2 Bazine.
▪ Clădire pentru echipamentele de cogenerare.
▪ Post de transformare.
▪ Clădire biodiesel.

Investiţia a fost estimată la 16,6 milioane de Euro, din care 5 milioane de Euro au fost considerate
ca fiind obţinute din fonduri nerambursabile. Termenul de recuperare brut al investiţiei a fost
calculat la 3,6 ani.

Exemplul 6. Centrală de cogenerare pe bază de deşeuri lemnoase, menajere şi periculoase.

Centrala de procesare a deşeurilor periculoase cu producere de energie electrică şi termică în

cogenerare – este un exemplu de centrală pentru procesarea deşeurilor şi recuperarea acestora cu
producere de energie.

Dintre deşeuri un subiect delicat îl constituie deşeurile periculoase – deşeuri care, în general, sunt
stocate şi, de dorit, protejate. Afectarea mediului continuă, pentru că şi capacitătile de depozitare
ale acestor deşeuri sunt complete. Ca atare ele sunt, la rândul lor, un pericol potenţial atât pentru
mediu cât mai ales pentru populaţie.

Deşeurile periculoase sunt constituite, în principal, din deşeuri rezultate din procesele industriale
(substanţe chimice, petroliere, medicale, electronice, produse cu termene depăşite etc.) şi sunt
definite ca atare de legislaţia europeană. Ele sunt depozitate în mod uzual în depozite cât mai
izolate.

Centrala de procesare a deşeurilor preia aceste deşeuri şi/sau similare (biomasă, deşeuri
municipale, altele) în depozite intermediare proprii diferenţiate pe tip major de deşeu. Apoi le
procesează în regim automatizat.

Deşeurile sunt procesate printr-un procedeu de piroliză – anume un procedeu termic în atmosferă
controlată (oxigen insuficient pentru a se iniţia arderea). Se produce un gaz de sinteză, la mare
temperatură, proces foarte bine controlat, care conduce la încălzirea unui cazan şi producerea de
abur. Aburul, la rândul său, antrenează o turbină cuplată cu un generator pentru producerea de
energie electrică. Astfel centrala produce energie electrică (echivalentul unei puteri de 2,5 MW –
3 MW) şi energie termică – apă caldă. Reziduurile – cenuşă – sunt inerte chimic şi se evacuează.

Centrala poate procesa 84 - 87 tone de deşeuri zilnic şi cam 26.000 - 30.000 tone anual, şi poate
produce aproximativ 20.000 MWh/an şi 5 Gcal/oră – echivalentul livrării de apă caldă şi/sau
căldură pentru 600 – 1000 de locuinţe.

Tehnologic centrala poate fi sintetizată după cum urmează.

Reziduurile sunt adunate pe o platformă de descărcare/depozitare pe care se găsesc buncăre

pentru diverse tipuri de deşeuri: biomasă, deşeuri periculoase, deşeuri municipale etc. Acestea
asigură materia primă pentru cel puţin 3 zile.

138
În principiu nu este nevoie de o sortare prealabilă a reziduurilor depozitate. Poate fi necesară o
separare a reziduurilor de dimensiuni mari sau atipice.

Este necesară gestionarea separată a reziduurilor medicale sau considerate periculoase.

Gestionarea separată înseamnă un anumit interval de timp dedicat numai pentru astfel de
reziduuri şi o anumită „şarjă”.

Gestiunea stocării şi a stocurilor este o chestiune importantă. Cum aprovizionarea cu reziduuri

este, de obicei, mai rapidă decât capacitatea de a consuma aceste reziduuri în procesul de
gazeificare, parte a reziduurilor depozitate vor fi stocate şi prelucrate în timpul nopţii sau la
sfârşitul săptămânii.

Reziduurile sunt preluate şi mărunţite.

Reziduurile sunt introduse în pirolizor. Numai la începutul activării procesului de piroliză poate fi
necesar un adaus de gaz metan pentru iniţierea procesului.

Reziduurile nu vor arde pentru că nu au destul oxigen. Acestea se vor transforma într-un gaz care
se compune în principal din monoxid de carbon (CO), hidrogen (H2) şi azot (N). Gazul astfel
obţinut conţine foarte multă energie şi poate fi utilizat într-o varietate de moduri.

Gazul acesta cu temperatură mare încălzeşte un cazan şi se produce astfel abur la o anumită
presiune. Aburul antrezează o turbină şi, mai departe, un generator. se ridică în reactor şi începe
procesul de gazeificare a materialului care există în reactor. În acest timp reziduurile ating capătul
de jos al reactorului. Mediul de temperatură înaltă, cu mediu lipsă de oxigen transformă astfel
toate componentele organice în gaz (syngaz). Acest syngaz conţine, în principal, monoxid de
carbon, hidrogen, apă şi azot. Există cantităţi mici de clorină, hidrogen sulfurat, particule fine,
dioxid de carbon şi metale ale căror puncte de fierbere sunt sub temperatura de 1300 °C.

Datorită mediului de înaltă temperatură şi conţinut mic de oxigen, elementele componente ale
gazului rezultat nu pot forma componente toxice precum furanii, dioxinele, oxizii de azot sau
dioxizii de azot. Acestea dispar în camera de combustie.

Gazul obţinut trece printr-un reformator şi apoi este răcit într-o serie de schimbătoare de căldură
de temperatură înaltă. Temperatura gazului se reduce până la 132 °C şi este utilizat pentru a
produce abur de înaltă presiune care alimentează o turbină care produce energie electrică.

Gazul trece mai departe printr-o baterie de filtre – purificatoare unde urmele de substanţe sunt
reţinute.

În această etapă metalele şi particulele rămase care nu pot fi reintroduse în sticla topită şi pot fi
vândute ca atare sau îndepărtate ca zgură, care poate fi folosită, mai departe ca şî criblură la
construţiile de drumuri, diguri etc., împreună cu cenuşa. Această cantitate mică de material
rezidual reprezintă mai puţin de 1% din cantitatea iniţială de reziduuri.

139
Mai departe gazul astfel curăţat are o temperatură şi mai coborâtă şi energia rămasă poate fi
folosită sau evacuată. Apa din gaz condensează şi poate fi utilizată în procesul de curăţenie a
centralei. Sistemul este capabil să acopere întreaga cerere internă de energie electrică. Gazul
combustibil (syngazul) poate intra, de asemenea, într-o turbină gaz/abur de ciclu combinat pentru
producerea de energie electrică. Temperatura finală a syngazului va fi de 132 °C.

Motorul economic al unei astfel de centrale se bazează pe principiul conform căruia „poluatorul
plăteşte” – aplicabil tot mai insistent şi în România şî obligatoriu odată cu implementarea
completă a legislaţiei europene în domeniu în România.

Astfel veniturile centralei provin de la:

▪ Taxele plătite de deţinătorii de deşeuri – în special periculoase – pentru procesarea acestor
deşeuri sau pentru anihilarea lor. Aceasta va constitui în anii imediat următori o obligaţie pentru
firmele producătoare sau depozitare ale unor astfel de deşeuri. Pentru deşeurile periculoase taxa
de procesare poate ajunge de la 40 euro până la 100 euro/tona procesată iar pentru deşeurile cu
grad de risc ridicat se poate ajunge de la 100 – 300 euro/tona. Pentru biomasă taxa de procesare
poate fi între 7 şi 9 euro pe tonă.
▪ Energia electrică livrată, de preferinţă în cadrul unui contract bilateral cu negociere
continuă cu un consumator local. Preţul mediu de piaţa pentru un astfel de contract este de
aproape 55 euro/MWh.
▪ Energia termică livrată consumatorilor locali, de preferinţă prin intermediul Primăriei
locale. Preţul pentru 1 Gcal poate fi între 17 – 22 euro.

Tabelul 12 prezintă sintetic datele de intrare pentru calculul economic.

Tabelul 12. Date sintetice pentru calculul economic.

Investitie totala proiect 16.000.000 euro
Durata de implementare a proiectului 1 an
Partea finantabila din programe publice 5.000.000 euro
Partea de cofinantare 11.000.000 euro
Cantitate anuala de deseuri tratate 26.000 t/an
Putere electrica produsa 2,5 MW
Putere termica produsa 5 Gcal
Durata anuala de livrare eng.el. 8.000 h/an
Durata anuala de livrare eng.termica 4.000 h/an
Productia anuala de eng.el. 20.000 MWh/an
Productia anuala de eng.term. 20.000 Gcal/an
Pret de referinta energie electrica 40 euro/MWh
Pret de referinta energie termica 25 euro/Gcal
Pret de referinta deseuri 40 euro/tona
Coeficient crestere anuala pret el. 1 %
Coeficient crestere anuala pret term. 1 %
Coeficient crestere anuala pret deseuri 1 %
Cota cheltuieli din venituri anuale 20 %
Rata de actualizare anuala 12 %/an

140
În urma calculelor economice s-a ajuns la următorii indicatori VNA = 3,8 milioane Euro şi RIR =
17 %.

Proiectul are mai multe avantaje, cum ar fi procesarea deşeurilor, producerea de energie verde,
reducerea impactului asupra mediului, etc.

Bibliografie

1. www.free.org.ro Fondul Român pentru Eficienţa Energiei.

141