Sunteți pe pagina 1din 7

Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia
împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia atunci când a pierdut-o.

Posesia, fiind o stare de fapt, este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc de probă.

Apărarea posesiei împotriva oricărei tulburări, chiar din partea adevăratului proprietar, se justifică şi
prin aceea că într-o ordine juridică ca a noastră niciunei persoane nu-i este permis, indiferent de
motive, să-şi facă dreptate singură.

Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale şi imobiliare.

Există două acţiuni posesorii:


a) acţiunea posesorie generală (sau acţiunea în complângere)
b) acţiunea posesorie specială (sau acţiunea în reintegrare).

Acţiunea posesorie generală sau în complângere poate fi denumită de drept comun, deoarece este
folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, cu excepţia cazului când posesorul este
deposedat prin violenţă.

Pentru a o putea formula, posesorul trebuie să probeze îndeplinirea a trei condiţii:

a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;

b) reclamantul să fi posedat bunul del puţin un an înainte de data tulburării sau deposedării;

c) posesia reclamantului să fie utilă (neviciată).

Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare poate fi utilizată pentru apărarea posesiei numai
atunci când tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă.

Faptele care justifică introducerea acţiunii în reintegrare sunt:

a) acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului;

b) acte de obstrucţie, prin care o persoană îl împiedică pe posesor să stăpânească imobilul;

c) acte de distrugere.

Acţiunile posesorii se exercită de către posesorul unui bun imobil. Ele pot fi introduse, de regulă, şi de
către detentorii precari. Sunt utilizate şi de către proprietari.
Capitolul VIII. Moduri generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi
reale

1. Noţiune, enumerare şi clasificare.

Sintagma “moduri de dobândire a dreptului de propriette” desemnează totalitatea mijloacelor


reglementate de lege – acte juridice şi fapte juridice – prin care se poate dobândi dreptul de
proprietate indiferent de forma sub care se prezintă.

Reglementare

Modurile generale, în enumerarea Codului civil, sunt:


a) succesiune,
b) legate,
c) convenţie sau contract,
d) tradiţiune,
e) accesiune sau încorporaţiune,
f) prescripţie achizitivă sau uzucapiune,
g) lege,
h) ocupaţiune.

În opinia autorilor, modurile generale sunt:


a) contractiul sau convenţia translativă sau constitutivă de drepturi reale;
b) succesiunea legală;
c) succesiunea testamentară;
d) uzucapiunea sau prescripţia achizitivă;
e) accesiunea;
f) posesia de bună credinţă a bunurilor mobile;
g) dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer;
h) tradiţiunea
i) ocupaţiunea.

Clasificare

A. După întinderea dobândirii:

a) modurile de dobândire universală sau cu titlu universal sunt acelea prin care se dobândeşte o
întreagă universalitate sau o fracţiune dintr-o universalitate;
b) modurile de dobândire cu titlu particular sunt acele acte sau fapte juridice prin care se dobândeşte
dreptul de proprietate asupra unui bun sau a unor bunuri determinate, privite în individualitatea lor.

B. După caracterul dobândirii:


a) modurile de dobândire cu titlu oneros sunt acelea prin care o persoană dobândeşte dreptul de
proprietate numai dacă se obligă să plătească înstrăinătorului un echivalent (vânzarea-cumpărarea,
schimbul, renta viageră, contractul de întreţinere etc.);
b) modurile de dobândire cu titlu gratuit constau în acele fapte şi acte juridice în temeiul cărora
dobânditorul se îmbogăţeşte, nefiind obligat la plata unii echivalent (contractele donaţia -,
uzucapiunea, succesiunea legală, succesiunea testamentară etc.).

C. După momentul în care se produce efectul dobândirii dreptului de proprietate:

a) modul de dobândire între vii;


b) modul de dobândire pentru cauză de moarte.

D. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:

a) Modurile originare, adică acele mijloace juridice în temeiul cărora dobânditorul unui bun este
primul său proprietar;
b) Modurile derivate de dobândire – acele mijloace juridice care au ca efect transmisiunea dreptului
de proprietate de la o persoană la alta.

Cel mai important mod de dobândire a dreptului de proprietate este convenţia sau contractul.

2. Convenţia sau contractul – mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi


reale

Def. Contractul este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane cu intenţia de a
produce efecte juridice (ex: vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia şi renta viageră).

Principiul potrivit căruia transmiterea dreptului de proprietate ori constituirea dreptului real are loc
în momentul încheierii contractului => “Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de
drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului
şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat.” (art. 1295 alin. 1
C.civ.)

Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară
pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transmis în mod valabil. În această situaţie, contractul
se consideră încheiat numai atunci când acordul de voinţă îmbracă forma solemnă a înscrisului
autentic.

3. Accesiunea sau încorporaţiunea

Sursa: “Tot ce se uneşte şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.” (art. 488 C.civ.)

Def. Proprietarul bunului mai important, considerat principal, devine şi proprietar al bunului mai
puţin important sau accesoriu. Fosul proprietar al bunului accesoriu, de regulă, are dreptul să
primească o despăgubire, în virtutea principiului îmbogăţirii fără just temei.
Accesiunea este de două feluri: imobiliară şi mobiliară. Accesiunea imobiliară, la rândul ei, poate fi:
naturală şi artificială.

Accesiunea imobiliară naturală – unirea sau incorporarea a două bunuri având proprietari diferiţi,
fără intervenţia omului:
a) aluviunea
b) avulsiunea
c) insulele şi prundişurile
d) accesiunea albiei unui râu
e) accesiunea animalelor sălbatice

Accesiunea imobiliară artificială – se realizează prin intervenţia şi activitatea omului:


a) accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări făcute de un proprietar pe terenul său cu
materialele aflate în proprietatea altei persoane => proprietarul terenului devine şi proprietar al
construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări; el este însă îndatorat, în virtutea principiului îmbogăţirii fără
just temei, să plătească valoarea materialelor celui căruia i-au aparţinut; de asemenea, poate fi
obligat şi la plata de daune interese în condiţiile răspunderii civile delictuale;
b) accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări făcute de o persoană cu materialele sale pe
un teren, aflat în proprietatea altuia => proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei,
plantaţiei sau lucrărilor realizate, având însă obligaţia să-l despăgubească pe constructor tot pe
temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză;

Tratamentul juridic al constructorului de rea-credinţă

Este acea persoană care ridică o construcţie sau face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren,
cunoscând că terenul în cauză nu-i aparţine, ci este proprietatea altuia.

Proprietarul terenului are două posibilităţi:


a) invocă accesiunea devenind proprietar al construcţiei, plantaţiei ori lucrării respective, cu obligaţia
de a plăti constructorului de rea-credinţă valoarea materialelor şi preţul muncii;
b) îl obligă pe constructorul de rea-credinţă să procedeze la desfiinţarea sau ridicarea construcţiei,
plantaţiei sau lucrării respective, pe propria lui cheltuială, şi de a pretinde daune-interese, dacă a
suferit un prejudiciu, în condiţiile răspundrii civile delictuale.

Tratamentul juridic al constructorului de bună-credinţă

Este persoana care ridică o construcţie sau face o plantaţie sau altă lucrare pe un teren, având
convigerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa.

Proprietarul terenului devine, prin accesiune, şi proprietar al construcţiei, plantaţiei sau altei lucrări,
fără a putea cere demolarea ori desfiinţarea ei. El este însă îndatorat, în virtutea principiului
îmbogăţirii fără just temei, să plătească valoarea materialelor celui căruia i-au aparţinut.

Dreptul de accesiune imobiliară artificială ia naştere numai în momentul în care proprietarul


terenului îşi manifestă expres voinţa de a deveni proprietarul construcţiei, invocând accesiunea.

Constructorul are calitatea de creditor iar proprietarul terenului pe aceea de debitor al obligaţiei de
despăgubire.

Dreptul de creanţă al constructorului, până la manifestarea de voinţă a proprietarului terenului de a


prelua construcţia, este un drept afectat de modalităţi. Este un drept sub condiţie suspensivă.

Dreptul de creanţă al constructorului este supus prescripţiei extinctive în termenul general de trei
ani. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul realizării condiţiei suspensive, constând în
manifestarea de voinţă a proprietarului terenului de a prelua construcţia, plantaţia sau lucrarea
realizată de creditor.

Atunci când o construcţie, plantaţie sau lucrare se realizează de către o persoană pe terenul altuia pe
baza unei convenţii încheiată cu proprietarul terenului, constructorul devine proprietarul acesteia şi
titularul dreptului de superficie.

Accesiunea mobiliară – unirea a două bunuri mobile care aparţin la proprietari diferiţi ori
confecţionarea sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind materialele
altuia.

Sunt trei cazuri:


a) adjoncţiunea
b) specificaţiunea
c) confuziunea (amestecul)

A. Adjoncţiunea – unirea a două bunuri mobile, având proprietari diferiţi, în aşa fel încât, deşi
formează un tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde individualitatea (ex:
tabloul şi rama sa)

Acest tot revine, prin accesiune, proprietarului bunului care reprezintă partea principală.

Proprietarul în favoarea căruia operează adjoncţiunea este obligat de a plăti celuilalt proprietar
preţul bunului unit cu bunul său.

B. Specificaţiunea – confecţionarea sau realizarea unui bun nou de către o persoană, prin munca sa,
folosind sau prelucrând un material, o materie primă sau un bun aflat în proprietatea altuia.

Proprietatea bunului astfel obţinut revine, după caz, proprietarului materiei întrebuinţate sau
specificatorului.

C. Amestecul (confuziunea) – unirea a două sau mai multe bunuri mobile, având proprietari diferiţi,
în aşa fel încât ele îşi pierd individualitatea, neputând fi separate (ex: două metale topite împreună).
4. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă

Este naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui
de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzut de lege.

Considerente justificative:
a) deşi este o stare de fapt, de cele mai multe ori posesia corespunde dreptului de proprietate
(uzucapiunea are rolul de a înlătura dificultatea şi inconvenientele probei dreptului de proprietate);
b) transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil;
c) constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care, dând
dovadă de neglijenţă, l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane.

În principiu, domeniul de aplicare a uzucapiunii se circumscrie numai la categoria bunurilor imobile.


Pot fi dobândite prin uzucapiune numai bunurile imobile care se află în proprietate privată, indiferent
că titularul dreptului de proprietate este statul, o unitate administrativ-teritorială, o regie autonomă,
societate comercială cu capital de stat, mixt sau particular ori persoanele fizice.

În sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două feluri:


a) uzucapiunea de 30 de ani
b) uzucapiunea de 10 sau 20 ori de 10 până la 20 de ani.

A. Uzucapiunea de 30 de ani – pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real principal să poată fi
dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani este necesară îndeplinirea a două condiţii:
a) posesia să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă şi neviciată;
b) posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-
credinţă sau de rea-credinţă.

B. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani – “Cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un


nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar
locuieşte în raza teritorială a tribunalului unde se află nemişcătorul, şi prin douăzeci de ani, dacă
locuieşte afară din acea rază teritorială.” (art. 1895 C.civ.)

Acest fel de uzucapiune se aplică numai bunurilor imobile individual determinate.

Două condiţii speciale:


a) posesia să se întemeieze pe un just titlu sau justă cauză;
b) posesia să fie de bună credinţă.

Prin just titlu se înţelege orice act juridic translativ de proprietate, precum vânzarea-cumpărarea,
donaţia, schimbul etc.

Problema uzucapiunii se pune doar atunci când, datorită unei împrejurări ce ţine de acel act juridic,
deşi dobânditorul imobilului se consideră adevăratul proprietar, convins fiind de efectul său
translativ, actul respectiv nu are totuşi capacitatea sau puterea de a-i strămuta proprietatea, ci numai
posesia imobilului.

Justul titlu trebuie să aibă dată certă.

Joncţiunea posesiilor înseamnă unirea posesie uzucapantului, adică a posesorului actual, cu intervalul
de timp cât posesia a fost exercitată de către autoru său, pentru a dobândi dreptul de proprietate
prin uzucapiune. Nu este o obligaţie, cu o facultate.

Termenul de prescripţie se calculează pe zile şi nu pe ore. Ziua este de 24 de ore. Ea începe la miezul
nopţii şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare. Ziua în care începe prescripţia nu intră în calcul.
Prescripţia se încheie la miezul nopţii ultimei zile a termenului prevăzut de lege.

Întreruperea prescripţiei este de două feluri: civilă şi naturală. Cazurile de întrerupere civilă sunt
identice cu acelea de la prescripţia extinctivă. Întreruperea naturală este proprie numai prescripţiei
achizitive şi intervine, cu aceleaşi efecte, în două situaţii prevăzute de art. 1864 C.civ.:
a) când posesorul este şi rămâne lipsit mai mult de un an de posesia bunului, indiferent cine este
autorul deposedării;
b) când bunul cu privire la care se exercită posesia este declarat imprescriptibil de către lege.

Prin uzucapiune se naşte dreptul de proprietate al uzucapantului şi se stinge, concomitent, dreptul


de proprietate al fostului titular. Acest efect este retroactiv. Uzucapantul devine proprietar încă din
momentul când a început să curgă termenul de prescripţie.

Creditorii uzucapantului pot invoca uzucapiunea, pe calea acţiunii oblice, chiar atunci când
beneficiarul a renunţat la ea.

5. Alte moduri de dobândire a proprietăţii

Hotărârile instanţelor de judecată constituie un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a


altor drepturi reale numai în cazul când au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi.

Prin tradiţiune se înţelege remiterea materială sau predarea bunului de la înstrăinător la dobânditor.

Ocupaţiunea constă în dobândirea dreptului de proprietate prin luarea în posesie a unui bun care nu
aparţine nimănului (bunurile imobile nu sunt susceptibile de o astfel de dobândire.

S-ar putea să vă placă și