Teoria relativității generale

Î
n fizică, relativitatea generală este teoria gravitaţiei ce a fost prezentată de Albert
Einstein în 25 noiembrie 1915 la Academia prusacă de științe, iar documentul a
fost publicat în martie 1916 în revista Annalen Der Physik. Potrivit relativităţii
generale, forţa de gravitaţie este o manifestare a geometriei locale spaţiu-timp.Deşi
teoria modernă se datorează lui Einstein, originile sale merg înapoi la axiomele
geometriei euclidiene, şi multe încercări de-a lungul secolelor pentru a dovedi al
cincilea postulat al lui Euclid, conform căruia liniile paralele rămân mereu
echidistante, culminând cu realizarea lui Lobachevsky, Bolyai şi Gauss, care
afirmă că această axiomă nu trebuie să fie adevărată.

După zece ani, relativitatea generală oferea o viziune mai largă, arătând că
gravitatea este o curbură a timpului și spațiului în prezența unei mase. Astfel,
timpul se scurge mai încet în apropierea unui câmp gravitațional puternic, ca cel al
unei planete, decât în golul spațiului.

Teoria a fost verificată comparând două ceasuri atomice, unul pe Pământ și celălalt
într-un avion zburând la mare altitudine, înregistrându-se o întârziere în cazul celui
de-al doilea. GPS-ul este o aplicație a acestui fenomen. Sateliții au ceasuri extrem
de precise, potrivite pentru a lua în calcul implicaţiile relativităţii generale; în caz
contrar GPS-ul nu ar putea funcționa corect.

1
 I.Drumul

Î
n 1907 Einstein a fost rugat de către Johannes Stark, profesor de fizică
la Universitatea Göttingen, să scrie un articol în care să prezinte Teoria
Restrânsă a Relativității. Momentul era tocmai bun pentru ca Einstein să
își vadă cu alți ochi propria teorie, pe care o prezentase cu doi ani mai
devreme. In ”Uber Relativitätsprinzip und die aus demselben gezogenen
Folgerungen” (Despre principiul relativității și concluziile care pot fi extrase
din el), articol care a fost publicat în 1908, Einstein și-a pus următoarea
întrebare: ”Până acum am aplicat principiul relativității plecând de la
presupunerea că legile fizicii sunt independente de mișcarea sistemelor de
referință numai în cazul sistemelor de referință neaccelerate. Se poate
aplica principiul relativității și pentru sisteme care se deplasează accelerat
unul față de altul?”

Să discutăm un pic această întrebare, în versiunea sa devenită uzuală și,

oarecum, banală. Imaginați-vă că sunteți cabina unui ascensor, care se
află undeva în spațiu, și că asupra ei nu acționează nici o forță
gravitațională. Veți pluti spectaculos, dumneavoastra și toate obiectele din
cabină care nu au fost fixate pe pereți. Acum, un cablu va trage în sus
cabina, cu o accelerație de 9,81 metri pe secundă la pătrat. Ce veți simți?
Nu uitați, cabina nu are ferestre și nu puteți să vă folosiți de nici un reper
aflat în exteriorul ei. Știu sigur că pentru dumneavoastra este ca și cum ați
fi căpătat dintr-o dată greutate, este ca și cum v-ați afla pe suprafața
Pământului. Trebuie să facem o observație importantă: forța care
acționează acum asupra dumneavoastra, și a obiectelor din jur, nu mai
este cea gravitațională, ci forța de inerție, care este produsul dintre masa
dumneavoastra și accelerație. Chiar dacă vorbim de două forțe diferite, nu
există nici o cale, nici un experiment, prin care să puteți afla că vă aflați în
mișcare uniform accelerată și nu într-o cabină de ascensor care se află pe
suprafața Terrei. Altfel spus, cele două sisteme, cel uniform accelerat și cel
care se află pe suprafața Terrei sunt echivalente.

2
 Fig. 1.1 Fig. 1.2

O ilustrare a principiului echivalenței.

Fig. 1.1: Oamenii de stiinta executa experimentul intr-o nava propulsata.

Fig. 1.2: Oamenii de stiinta obtin acelasi rezultat pe pamant.

E instein definește, plecând de la considerațiile de mai sus, principiul

echivalenței: Un sistem de referință plasat într-un câmp gravitațional este
echivalent cu un sistem de referință accelerat cu o accelerație egală cu cea
produsă de câmpul gravitațional. O constatare simplă, dar de-a dreptul genială.
Einstein avea să spună mai târziu că ”aceasta a fost cea mai fericită idee din viața
mea!”.

3
U rmează anul 1911, când Einstein publică articolul ”Einfluss der
Schwerkraft auf die Ausbreitung des Lichtes” (Despre influența gravitației
asupra propagării luminii). În acest text el reia și dezvoltă o idee care o
prezentase în articolul din 1908. Einstein pleacă de la principiul echivalenței, pe
care l-am prezentat sumar ceva mai devreme. Să presupunem că în interiorul
ascensorului nostru trimitem un fascicul de lumină, pe o direcție paralelă cu
podeaua. Observatorul va remarca faptul că fasciculul va fi deviat în jos,
parcurgând o traiectorie curbată. Același lucru ar trebui să se întâmple și în câmp
gravitațional, tocmai datorită principiului echivalenței. Einstein face și un mic
calcul, obținând o valoare a unghiului de deviere a unei raze de lumină care trece
prin apropierea Soarelui.

Fig. 1.3

Fig. 1.3: Atat acceleratia cat si gravitatia deviaza fasciculul de lumina.

T eoria Generală a Relativității, așa cum v-am spus deja, spune că în prezența
unei mase spațiu-timpul se curbează. Dar mai spune ceva important, dacă
această masă se rotește, pe lângă deformare avem și o ”răsucire” a spațiu-

4
timpului. Pentru a testa această predicție a teoriei einsteiniene s-au propus mai
multe teste, dintre care cle mai important este cel realizat cu ajutorul sondei
Gravity Probe B, care a fost lansată de NASA în 2004. Pe 4 mai 2011 au fost
comunicate rezultatele finale ale măsurătorilor: Einstein era confirmat din nou,
rezultatele se suprapuneau peste valorile obținute din ecuațiile sale.

II.Confirmari ale teoriei

C onform teoriei Newtoniene a gravitației, o planetă va urma aceeași elipsă

pe orbita sa în jurul Soarelui. Într-un sistem planetar, cum este Sistemul
Solar, orbita unei planete va fi influențată și de celelalte planete din sistem.
Dar la noi se întâmplă ceva ciudat, din punctul de vedere al gravitației clasice. Așa
cum avea să remarce în 1859 astronomul frances Urban Le Verrier, orbita planetei
Mercur, al cărei periheliu se deplasează (precesionează) la fiecare orbită, nu își
găsea explicația în teoria lui Newton. S-au propus multe ipoteze, între care una
presupunea existența unui câmp magnetic misterios care ar afecta orbita lui
Mercur, alta presupunea existența unei planete invizibile, dar nici unadintre ele nu
era satisfăcătoare.

Fig. 1.4
O ilustrare a avansului de periheliu a planetei Mercur.
Einstein a folosit avansul de periheliu al planetei Mercur pentru a își verifica
propriile ecuații, care încă nu căpătaseră forma lor definitivă. Le rezolvă în cazul
particular al lui Mercur. Mai încercase asta și mai înainte, dar nu obținuse un
rezultat satisfăcător. Ecuațiile inițiale erau greșite. Acum, în noiembrie 1915 avea
forma corectă a lor. A fost nevoie de o săptămână de eforturi matematice intense
pentru a obține rezultatul final, iar avansul de periheliu al lui Mercur obținut din

5
calcul se suprapunea cu valoarea observată. ”Timp de câteva zile am trăit o mare
bucurie”, avea să spună el mai târziu. Avea o primă confirmare a valabilității
propriei teorii. Comunică acest rezultat în cadrul Academiei Prusace de Științe în
ziua de 18 noiembrie 1915, cu o săptămână înainte de trimiterea spre publicare a a
articolului ”Ecuațiile de câmp ale gravitației”.

A doua confirmare a Teoriei Generale a Relativității avea să vină în 1919,

din partea fizicianului Arthur Eddington. Vă spusesem mai devereme că
Einstein calculase încă din 1911 care ar fi valoarea unghiului de deviere al
unei raze de lumină, atunci când aceasta trece prin apropiere Soarelui. Valoarea
obținută de Einstein în acel an era jumătate din valoarea reală, deoarece pe acea
vreme Einstein încă nu descoperise curbarea spațiu-timpului în prezența unei mase
mari. Acum, în 1919, după finalizarea Teoriei Generale a Relativității, era deja
calculată valoarea reală (circa 1,79 arcsecunde) a acestei devieri și, pentru a
verifica teoria era nevoie de un set de măsurători. Eddington profită de eclipsa din
29 mai 1919 și determină unghiul de deviere a luminii ce venea de la o stea, atunci
când lumina trecea prin apropierea Soarelului. Valoarea obținută se suprapunea
foarte bine peste valoarea calculată.

Fig. 1.5
Una dintre imaginile obținute de către Eddington în timpul eclipsei din 1919.
Teoria Generală a Relativității căpăta astfel o nouă confirmare strălucită. În plus,
după ce expediția lui Eddington și rezultatele ei au apărut în ziare, Einstein a
devenit o figură publică admirată în toată lumea. De fapt, ca să fiu corect, se pare
că măsurătorile lui Eddington nu confirmau nimic. Așa cum avea să se constate
mai târziu, eroarea de măsurare a instrumentelor pe care le avea la dispoziție era
aproape la fel de mare ca mărimea ce trebuia măsurată. Oricum, acum nu mai are
importanță. Așa cum se întâmplă totdeaduna în știința adevărată, măsurărorile au

6
fost repetate și cu ocazia altor eclipse totale de Soare, cu metode și instrumente din
ce în ce mai perfecționate. De fiecare dată Einstein a fost confirmat cu succes.

III. Realizările semnificative ale lui Einstein

 Premiul Nobel pentru fizică pentru descrierea efectului fotoelectric
 Analiza mișcării Brownian
 Relativitatea generală
 Relativitate specială

Personalitate complexa si un om de stiinta vizionar, Albert Einstein este probabil

cel mai cunoscut fizician al tuturor timpurilor. Multi au auzit de numele lui dar
putini sunt cei care inteleg importanta descoperirilor acestuia
Einstein face parte din micul și selectul grup al pământenilor care au schimbat din
temelii înțelegerea Universului

"Imaginația este mai importanta decat cunoasterea."

Surse:
 Lectii de TEORIA RELATIVITATII | Gheorghe Munteanu, Vladimir Balan
 Teoria Relativitatii Generale | Nicolae Sfetcu
 www.descopera.org/albert-einstein
 www.stiintasitehnica.com/einstein
 www.scientia.ro/einstein
7
 www.revistacariere.ro/albert-einstein
 www.what-when-how.com/string-theory