CREŞTINUL ÎN ARMĂTURĂ

COMPLETĂ
WILLIAM GURNALL

VOLUMUL 1

Traducere din engleză: Daniela Vică Robb Ediţie revizuită şi îngrijită: Constantin Moisa
EDITURA STEPHANUS Bucureşti, 1996

Consilier editorial: CONSTANTIN MOISA Coperta: CORNEL MIU

Titlul original în limba engleză: THE CHRISTIAN IN COMPLETE ARMOUR
Prima ediţie în 3 volume în 1655, 1658 şi 1662
Revizuită şi retipărită în 1864 de Blackie & Son, Glasgow, Scoţia
Ediţia 1864 (neprescurtată) reeditată de „TheBannerofTnith Trust", Edinburgh,
Scoţia în 1964, 1974, 1979, 1983 şi 1987
Ediţia 1864 (voi. 1 şi 2) revizuită şi prescurtată, publicată de World Cballenge, Inc., David Wilkerson Crusades,
Lindale,Texas, U.S.A. în asociaţie cu „TheBanncr ofTruth Trust", 1986,1988
© World Challenge Inc., 1986,1988 Retipărită în 1988, 1989, 1991, 1994
ISBN 0 85151 4561 / 0 85151 5150
Tradus în româneşte, structurat în două volume, editat şi tipărit cu permisiune © 1996 Toate drepturile rezervate
Editurii STEPHANUS, Bucureşti, România
ISBN 973-9174-71 -X
Meritele cărţii lui Gumall
„Dacă ar fi să citesc numai o singură carte în afară de Biblie, eu aş alege Creştinul în Armătură Completă. "
JOHN NEWTON (1725-1807) negustor de sclavi convertit care a scris ,Măreţul Har"
„O trăsătură minunată a cărţii iui Gumall este bogăţia de maxime simple, directe şi incitările. Vei întâlni unele mari
adevăruri doar într-un rând şi jumătate, puse atât de concis şi de complet, încât te vei putea minuna cum atât de multe
gânduri pot Ii exprimate în atât de puţine cuvinte.
învăţătura scripturistică solidă, întâlnită pe aceste pagini, ar trebui valorificată şi studiată în Biserică. Singurele cărţi
care fac bine sunt cărţile în care Sf. Scriptură este privită cu respect ca singura lege a credinţei şi faptei - cărţi în care
Cristos şi Duhul Sfânt îşi au locul Lor bine meritat - cele care subliniază şi expun cu claritate, distincţie şi acurateţe
îndreptăţirea, mântuirea, naşterea din nou, credinţa, harul şi sfinţirea. Pentru valorilicarea unor asemenea cărţi, este
necesară o simplă savurare."

J. C. RYLE (1816-1900) arhiepiscop de Liverpool

„Lucrarea lui Gumall este neasemuită şi de nepreţuit; fiecare idee este plină de înţelepciune; fiecare frază este
sugestivă. Spre deosebire de toate celelalte, această „Armatură Completă" este cartea predicatorului: aş putea crede
că prin această carte au fost sugerate mai multe discursuri decât prin orice altă scriere creştină. Adeseori, când focul
meu ardea încet, mă îndreptam spre ea şi arareori am descoperit în inima lui Gumall un entuziasm rece."
CHARLES HADDON SPURGEON (1834-1892) pastor al Bisericii Metropolitane din Londra
CUPRINS

Prefaţa ediţiei în limba engleză! 17 Biografia autorului 119

Capitolul 1: CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ / 23 I.CREŞTINUL ESTE CHEMAT SĂ AIBĂ CURAJ/24 Laşitate contra curaj
I IA Resursele curajului creştin 126
1. O cunoaştere întemeiată a adevărului lui Dumnezeu / 26
2.0 inimă fixată pe direcţia cea dreaptă / 27 n. CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ/28 Probleme dezbătute 128
1. Renunţă la păcatele inimii / 28
2. Supune-ţi viaţa lui Cristos / 29
3. Ocoleşte obstacolele / 29
4. încrede-te în Dumnezeu în orice împrejurare / 30
5. Menţine-te pe cale până la sfârşitul vieţii / 30
III. UN ÎNDEMN: „FIŢI TARI ÎN DOMNUL!"/ 31 Iz vorulputerii celui stăm 131
însemnătatea puterii Iui Dumnezeu 133
1. Natura cugetului celui sfânt / 33
2. Caracterul cugetului / 33
3. Natura planului lui Dumnezeu / 34
4. Natura lui Dumnezeu / 35 Un avertisment solemn 136
IV. ÎNDEMN DE A NE ÎNSUŞI ..PUTEREA TĂRIEI LUI"/37 Ce este „puterea tăriei Lui" 137
însuşirea puterii lui Dumnezeu IYI
Trei motive pentru a ne încrede în puterea lui Dumnezeu 138
1. Mărturia Lui din trecut / 38
2. Dilema ta prezentă / 39
3. Dorinţa Lui veşnică / 39
Cinci lucruri care garantează puterea lui Dumnezeu 141
1. înrudirea Lui cu sfinţii / 41
2. Dragostea Lui duioasă pentru sfinţi /41
3. Legământul Lui veşnic / 42 .
4. Asumarea răspunderii / 42
5. Mijlocirea Fiului Său / 43
Prilejuri pentru folosirea puterii lui Dumnezeu 143
1. Când eşti doborât de păcat / 45
2. Când eşti copleşit de ispită / 46
3. Când eşti apăsat de datoria creştină / 46
Patru motive pentru care puterea lui Dumnezeu se ascunde uneori 147
1. Se poate ca tu să fi neglijat puterea lui Dumnezeu / 47
2. Se poate ca Dumnezeu să fi amânat cu un scop puterea Lui / 48
3. Cauza opririi binecuvântării poate fi în tine însuţi / 48
4. Dumnezeu te poate chema să perseverezi în ciuda argumentelor copleşitoare /49
Capitolul 2: PRIMA CONSIDERAŢIE: ARMĂTURA CELUI SFÂNT / 50 I.CREŞTINUL TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT/50 Cre;tinul
înarmat - Armele lui divine 151
1. Cristos ca armătură / 51
2. Darurile lui Cristos ca armătură / 51 Păcătosul neînarmat - Speranţele lui întunecate 151
1. Depărtarea de Dumnezeu / 52
2. Ignoranţa / 52
3. Neputinţa / 53
4. Prietenia cu păcatul şi Satan / 53 Vrăjmaşul - Planul lui diabolic 154
1. înclinaţia firească a sufletului omenesc / 54
2. Răutatea supranaturală a Satanei / 55 Armătura - Creatorul ci 156
1. Numai Dumnezeu poate concepe armătura sfinţilor Lui / 56
2. Dumnezeu întocmeşte armătura sfinţilor Săi şi îi învaţă s-o folosească corect /57
Armătura - Componentele ei multiple 158
1. Toate componentele acoperă (împreună) creştinul în întregime, sufletul şi duhul lui / 58
2. Fiecare componentă are un rol specific / 59
3. Fiecare componentă este completă şi perfectă / 61 Darurile noastre -?De ce trebuie perfecţionate 162
1. Deoarece darurile noastre ne pot crea prejudicii / 62
2. Deoarece Satan continuă să-şi dezvolte mânia şi abilitatea / 62
8
3. Deoarece împlinim planul lui Dumnezeu când creştem în har / 62 Armătura - întrebuinţarea ei corectă 163
1. Armătura trebuie îmbrăcată / 63
2. Armătura trebuie păstrată / 63 Armătura - Locul ei potrivit 166 Un ultim îndemn 166
II. DL CE TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT CREŞTINUL/67
Pericolulneînarmării 167
Satan - ispititorul care ne incită la păcat 168
1. Satan alege când să ispitească / 68
2. Satan alege cum să ispitească / 70
3. Satan alege ce şi pe cine să folosească: instrumentele de ispitire / 73 Atenţionare 116
Precauţii 111
1. Cere-I un sfat Iui Dumnezeu / 77
2. Cunoaşte-ţi inima / 77
3. Citeşte cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu / 78 Satan ca acuzator al păcatului 11%
1. Satan îi acuză pe sfinţi de gândurile lui nelegiuite / 79
2. Satan amplifică păcatele sfinţilor / 79
3. Satan se consideră el însuşi şi judecător şi juriu pentru a-i acuza pe sfinţi / 81
4. Satan încearcă să jefuiască sfinţii de făgăduinţa legământului / 82 Atitudinea potrivită a omului sfânt faţă de
acuzaţiile Satanei 183
1. Permite învinuirilor lui să te facă mai atent / 83
2. Permite-Ie să te smerească / 83
3. Permite-Ie să-ţi arate falsitatea logicii lui / 84 Răspunsul divin perfect la învinuirile Satanei 185
1. Dumnezeu foloseşte planurile Satanei pentru a-i face înţelepţi pe sfinţii Săi/85
2. Dumnezeu foloseşte înşelătorii le Satanei pentru a-i face recunoscători pe sfinţii Săi / 86
3. Dumnezeu foloseşte vicleniile Satanei pentru a-i face circumspecţi pe sfinţii Săi/86
întărirea celui sfânt 187
1. Păzeşte-te de seducţiile lui Satan / 87
2. Prinde-te de promisiunea îndreptăţirii lui Dumnezeu / 87
3. Evită capcana / 88
4. Menţine siguranţa mântuirii / 89 Siguranţa victoriei dacă eşti înarmat 191 Condamnarea Satanei! 91
1. Blestemul care planează asupra Satanei / 92
2. Limitele pe care Dumnezeu i le fixează Satanei / 92
3
I
Intenţiile Satanei şi intervenţia lui Dumnezeu 193
1. Intenţia Satanei: să întineze cugetul celui sfânt / 94
2. Intenţia Satanei: să întineze alţi sfinţi / 94
3. Intenţia Satanei: să întineze relaţia celui sfânt cu Dumnezeu / 96
Capitolul 3: A DOUA CONSIDERAŢIE: NATURA LUPTEI ŞI
CARACTERUL DUŞMANULUI / 99 I.NATURA LUPTEI/99 De ce trebuie să lupte sfinţii 199
1. Asprimea luptei / 99
2. Universalitatea luptei / 100
3. Durata luptei / 101 Cum să nu lupţi 1102
1. Nu lupta împotriva Duhului lui Dumnezeu / 102
2. Nu lupta împotriva providenţei lui Dumnezeu / 103
3. Nu lupta după regulile tale / 103 Cum să lupţi 1104
1. Ia-L pe Dumnezeu ca aliat / 104
2. Antrenează-te/105
3. Foloseşte cu înţelepciune avantajul tău / 105 Cuvânt de încurajare pentru cei ce luptă 1106
n. CARACTERUL DUŞMANULUI/107
Duşmanii neînsemnaţi ai celui sfânt: „carnea şi sângele " 1107
li Stricăciunea noastră lăuntrică este carnea şi sângele / 107
2. Fiinţele umane sunt „carne şi sânge" / 108 Principalii duşmani ai celui sfânt: duhurile rele 1112
1. Sistemul lor de guvernare / 112
(a) Pretenţia la tron a Satanei /113
(b) îngăduinţa actuală a lui Dumnezeu faţă de pretenţia Satanei /114
(c) Cum să-ţi verifici adevărata loialitate /115
2. Puterile lor/119
3. împărăţia dracilor („întunericul acestei lumi") I'121
(a) De ce este descris păcatul ca întuneric /130
(b) De ce oamenii aflaţi în întuneric sunt sub stăpânirea Satanei? / 131
(c) îndemn de a ne păzi de vicleşugurile Satanei /133
(d) Puterea orbitoare a ignoranţei /134
(e) îndemn de a ne păzi de ignoranţă! /136
(f) Calea spre cunoaştere / 141
4. Natura duhurilor rele („răutate spirituală")/144
(a) Importanţa înţelegerii naturii demonilor /149
(b) Răutatea spirituală în cei sfinţi: cauza şi leacul /151
(c) Un ultim gând asupra răutăţii spirituale / 172
5. Locul războiului (Jn locurile înalte" sau „pentru lucruri cereşti") 1172
(a) Chemarea cerească a celui sfânt /173
(b) O chemare pentru care merită să lupţi /175
(c) Un avertisment pentru cei ce doresc un premiu ceresc / 177
(d) Notă practică - referitoare la nebunia căutării lucrurilor pământeşti / 179
(e) Cuvânt de încheiere referitor la răsplata divină /182
Capitolul 4: A TREIA CONSIDERAŢIE: UN AL DOILEA ÎNDEMN DE A FI ÎNARMAT / 184
I. ÎNDEMNUL ŞI IMPLICAŢIA/l 84
Prima observaţie: Imphcafiile unui îndemn repetat 1184 Adevăruri imperative 1185
A doua observaţie: Necesitatea de a-ţi analiza şi corecta darurile 1188
1. De ce darurile tale trebuie menţinute în bună stare? /188
2. Cine suferă când darurile tale se diminuează / 189
3. Cum să cunoşti dacă harul tău este sau nu în scădere / 191
4. Cum să-ţi recuperezi harul diminuat / 194
II. MOTIVE PENTRU A ÎNDEMNA /197 Prima motivaţie: Ceasul luptei 1197
1. Natura şi caracteristicile răului şi ale ,^ilei celei rele" 1198
2. Siguranţa zilei celei rele / 201
3. Necesitatea armăturii pentru a rezista în ziua cea rea / 202
4. Sfaturi pregătitoare pentru ziua cea rea / 204
A doua motivaţie: Cerinţele pentru un Gnal fericit al războiului 1205
1. Necesitatea perseverenţei / 206
2. Necesitatea armăturii divine pentru a persevera / 208
3. De ce omul nenăscut din nou nu poate persevera / 208
4. Siguran(a perseverenţei dacă eşti înarmat / 210
5. Rezultatul promis al perseverenţei / 214
Capitolul 5: A PATRA CONSIDERAŢIE: .POZIŢIA PENTRU
A TE MENŢINE ÎN LUPTĂ / 217 I. STAI, NU FUGI ŞI NU TE DA BĂTUT / 217 Scriptura porunceşte aceasta în mod
deosebit 1217 Dumnezeu oferă armătura necesară pentru luptă 1219 Siguranţa creştinului stă în a opune rezistenţă
1220 Duşmanul este biruit numai prin forţă 1220
1. Satan este un laş/220
2. Satan este un duşman violent / 221
3. Satan este un duşman care acuză / 222
4
RĂMÂI PE LOCUL TĂU.NU-L LUA PE-AL ALTUIA /222 Cinci consideraţii pentru a-i convinge pe toţi să rămână în picioare
1224
1. Tu pierzi aprobarea lui Dumnezeu când îţi părăseşti locul pentru a lucra în afara chemării tale / 224
2. Tu pierzi protecţia lui Dumnezeu când nesocoteşti restricţiile Lui cu privire la loc şi chemare / 225
3. Dumnezeu nu te face responsabil pentru lucrarea altui om / 226
4. Tu suferi în zadar când porţi poveri pe care Dumnezeu n-a intenţionat să le duci/226
5. Un suflet nestatornic îi îndepărtează adesea pe oameni de locul şi chemarea lor/227
IU. STAI ÎN PICIOARE-NU DORMI! /229 De ce creştinul trebuie să rămână treaz 1230
1. Lucrarea creştinului este prea importantă pentru a putea fi făcută când el este pe jumătate adormit sau are o inimă
împărţită / 230
2. Atenţia culege avantaje pentru creştin, în trei moduri / 230 Cum să rămâi în picioare ţi să veghezi 1231
1. Tu trebuie să veghezi mereu / 231
2. Tu trebuie să veghezi în toate / 233
3. Tu trebuie să veghezi cu înţelepciune / 233
CÂTEVA COMPONENTE ALE ARMĂTURII DIVINE
Capitolul 6: A CINCEA CONSIDERAŢIE: CINGĂTOAREA SPIRITUALĂ
A CREŞTINULUI / 236 I. ADEVĂRUL DOCTRINAL CA O CINGĂTOARE A MINŢII / 237 Fundamentarea gândirii pe
adevărurile lui Cristos 1238 De ce creştinii au nevoie să-şi fundamenteze gândirea pe adevăr 1238
1. Protecţie faţă de natura diabolică a falselor doctrine / 238
2. Ocrotire de natura vicleană a impostorilor / 239
3. Influenţa generală asupra omului a unei gândiri corecte / 240 Cum să-ţi întemeiezigândirea pe adevăr 1241
1. îmbrăţişează adevărul cu sinceritate / 241
2. Urmăreşte lucrarea Cuvântului / 242
3. Evită limitarea gândirii tale la vreo persoană sau la vreun grup / 242
4. Păzeşte-te de curiozitate / 243
5. Caută smerit gândirea corectă a lui Dumnezeu / 243
6. Nu fi ofensat de diferenţele de opinie / 244
7. Cunoaşte valoarea adevărului în inima ta / 244 Mărturisirea de credinţă liberă şi cu îndrăzneală 1244
1. Menţine o mărturie fidelă adevărului / 245
12
2. Dumnezeu a încredinţat adevărul Său sfinţilor / 246
3. Nu renunţa la mărturisirea adevărului nici chiar în faţa pericolului şi a morţii / 247
Cum să Si încins cu mărturia adevărului 1248 înşelători care folosesc adevărul/ 249
1. Cei ce folosesc adevărul pentru avantajul material / 249
2. Cei ce vorbesc despre adevăr, dar care nu-1 trăiesc / 249
3. Cei ce nu luptă împotriva duşmanilor adevărului / 250 Cum să ai inima înflăcărată de dragostea pentru ade văr
1251
1. Potriveşte-ţi inima cu adevărul / 251
2. Lasă-ţi inima umplută mereu de dragostea lui Dumnezeu / 251
3. Meditează adesea la supremaţia adevărului / 253
4. Lasă-ţi inima umplută de teamă Ia gândul mâniei lui Dumnezeu contra apostaziei / 255
H. ADEVĂRUL INIMII SAU SINCERITATEA CA O CINGĂTOARE PENTRU VOINŢĂ/256
De ce adevărul din inimă este comparat cu o cingătoare 1256
1. Să acopere legăturile armăturii / 256
2. Să dea putere / 256
Sinceritatea compensează lipsa de farmec a creştinului 1257
1. Adevărul moral / 257
2. Integritatea scripturistică / 258
Frustrări pe care sinceritatea le compensează 1260
1. Bunuri exterioare trecătoare / 260
2. Frustrarea păcatului / 262
Cum acoperă sinceritatea petele sfinţilor 1262
De ce sinceritatea compensează lipsurile sfinţilor 1265
1. Aceasta izvorăşte din harul legământului Evangheliei / 265
2. Acoperă greşelile datorită marii iubiri a lui Dumnezeu / 267 Prieteni fideli ai sincerităţii 1268
1. Sinceritatea face sufletul binevoitor / 268
2. Sinceritatea face sufletul deschis şi liber pentru Dumnezeu / 269 Natura făţărniciei şi duşmănia faţă de Dumnezeu
1270 Prejudiciile datorate făţărniciei 1272
1. Făţărnicia întunecă lumina firească / 272
2. Făţărnicia este sursa altor păcate / 272 Falsa slujire şi false pretenţii 1274
1. Făţarnicul este un intrus la momentele de adorare sfântă a lui Dumnezeu/274
2. Făţarnicul simulează părtăşia cu Dumnezeu şi Cristos / 276 Caută sinceritatea 1277
1. Veşnicia depinde de sinceritatea ta / 277
2. Făţărnicia se poate ascunde în inima ta / 278
5
3. Căutarea sincerităţii este realizabilă pentru tine / 278 Declaraţii false ale făţarnicului 1219
1. Făţarnicul susţine că el nu poate suporta făţărnicia / 279
2. Făţarnicul se făleşte că este izbăvit de teamă / 279
3. Făţarnicul îşi descopere jurămintele ascunse / 280
4. Făţarnicul declară război păcatului / 281 Caracteristicile sincerităţii 1282
1. Inima sinceră este o inimă nouă / 282
2. Inima sinceră este o inimă simplă / 283
3. Creştinul adevărat este statornic / 286
4. Creştinul sincer este prosper / 288 Sfaturi pentru omulnesincer I'289
1. înfruntă natura distrugătoare a făţărniciei / 290
2. Admite că nu-ţi poţi trata singur făţărnicia / 291
3. încredinţează făţărnicia ta lui Cristos, Medicul ale Cărui îndemânare şi crcdincioşie te pot vindeca / 292
Sfaturi pentru omul sincer 1293
1. Umblă înaintea lui Dumnezeu / 294
2. Lucrează cu dragoste, nu cu frică / 296
3. Meditează la sinceritatea lui Dumnezeu / 298
4. Fereşte-te de păcatul mândriei / 302
5. Fii mai presus de dragostea şi frica lumii / 303
6. Ţine-ţi inima într-o strictă auto-disciplină / 304 Mângâiere pentru creştinul sincer care se îndoieşte 1304
1. Nu conchide că eşti un făţarnic dacă nu poţi vedea acum dovada sincerităţii tale / 305
2. înţelege că Satan doreşte să pună îndoială şi teamă în inima ta / 306
3. Caută dovezi ale sincerităţii tale / 307 Sinceritatea fortifică duhul creştinului 1311
1. Puterea păstrătoare a sincerităţii / 312
2. Puterea înnoitoare a sincerităţii / 315
3. Puterea mângâietoare a sincerităţii / 317
4. Puterea sincerităţii împotriva ispitei / 324
5. Importanţa luptei pentru sinceritate / 325
6. Binecuvântarea sincerităţii / 325
7. Siguranţa sincerităţii împotriva fricii de apostazie / 326
8. Avertisment împotriva mândriei sincerităţii / 327
9. îndemn pentru a te teme de făţărnicie, nu de încercare / 327
Capitolul 7: A ŞASEA CONSIDERAŢIE: PLATOŞA CREŞTINULUI / 329 înţelesul neprihănirii 1329
1. Neprihănirea prin Lege / 329
6
2. Neprihănirea prin har / 330 De ce este comparată neprihănirea cu o platoşă 1333
1. Platoşa apără principala componentă a organismului / 333
2. Platoşa îl face pe credincios îndrăzneţ / 334 Legătura dintre platoşă şi cingătoare 1334
1. Adevărul doctrinal / 334
2. Adevărul inimii / 335
I. DE CE FIECARE CREŞTIN TREBUIE SĂ POARTE PLATOŞA / 336
1. Dumnezeu îi vrea sfinţi pe copiii Săi / 337
2. Satan nu vrea ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt / 342 Supremaţia puterii sfinţeniei 1344
1. Apare numai în om / 344
2. Oferă mărturie pentru cer / 344
3. Ne întăreşte pentru comuniunea cu Dumnezeu / 345
4. Ea aduce pacea / 346
5. Ea are o puternică influenţă asupra altora / 347
6. Sfinţenia şi neprihănirea sunt stâlpii naţiunilor / 349
II. CUM ÎŞI MANIFESTĂ CREŞTINUL PUTEREA SFINŢENIEI / 351 în luptă cu păcatul! 351
1. Evită apariţia păcatului / 351
2. Combate păcatul datorită argumentelor lui Dumnezeu / 352
3. înfrânge păcatul / 352
4. Creşte în harul ce se opune păcatului / 353
5. înfruntă păcatul din viaţa altora / 354
6. Refuză slava proprie / 354 în adorare 1355
1. Fii consecvent în toate rânduielile / 355
2. Urmăreşte scopurile lui Dumnezeu / 356 în lucrare 1359
1. Perseverenţa/359
2. Cugetul / 360
3. Succesul / 360
4. Mulţumirea / 361
5. Prioritatea / 361
în comportarea faţă de alţii 1363
1. Puterea sfinţeniei în familie / 363
2. Puterea sfinţeniei în relaţiile cu cei din jur / 368
III. GHID PENTRU CREŞTINUL CARE DOREŞTE SFINŢENIA / 371 Cum să menţii sfinţenia / 371
1. Aşază o temelie bună / 371
2. Aţinteşte-ţi privirea asupra „dreptarului învăţăturilor sănătoase" 1312
3. Păstrează-ţi motivaţia curată / 375
4. Consideră-L pe Cristos modelul unei vieţi sfinte / 376
5. Bizuie-te pe Dumnezeu pentru sfinţenie / 377
6. Alege-ţi parteneri spirituali / 377
7. Comportă-te ca un creştin matur / 378
8. Priveşte sfinţenia din perspectiva morţii / 379
9. Bizuie-te pe legământul harului lui Dumnezeu / 380
10. Veghează împotriva descurajării / 381
Strategia lui Satan în a-1 dezarma pe creştin de platoşa lui 1382
1. Satan susţine că neprihănirea împiedică plăcerea / 382
2. Satan susţine că neprihănirea distruge prosperitatea / 387
3. Satan ameninţă neprihănirea printr-o puternică opoziţie din partea lumii / 390
Două detalii pentru trăirea în sfinţenie 1393
1. Păcatul şi sfinţenia există şi se exclud reciproc / 393
2. Este posibil să trăieşti în puterea sfinţeniei / 394 Ocara persoanelor lipsite de sfinţenie 1394
1. Unii oameni sunt satisfăcuţi de lipsa lor de sfinţenie / 394
2. Alţii se ascund sub o falsă sfinţenie / 395
3. Mulţi îşi bat joc de neprihănire / 396 îndemn către sfinţi 1399
1. Binecuvintează-L pe Dumnezeu pentru dăruirea platoşei / 399
2. Păstrează-|i platoşa / 401
3. Fii smerit în sfinţenie / 402
PREFAŢA EDIŢIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ
Un prieten foarte evlavios, Leonard Ravenhill, mi-a oferit un exemplar al cărţii „Creştinul în Armătură Completă",
însoţit de următoarele cuvinte solemne: „Această carte îţi va transforma viaţa. Ea a avut un efect profund asupra vieţii
mele şi cred că acum eşti pregătit să-i primeşti mesajul".
La început am dat-o deoparte. Era prea groasă, prea greoaie şi, în plus, era scrisă în engleza secolului al XVII-lea. Din
curiozitate, am răsfoit primele 25 de pagini. Dar au fost suficiente pentru a mă îndupleca. Gurnall, piosul puritan,
atinsese un resort tainic al sufletului meu. Cuvintele lui te cercetau, te înflăcărau şi te umileau, încât sufletul meu a
fost mişcat. Am sorbit cartea cu mult elan. ' Imediat am comandat alte exemplare pentru a le dărui prietenilor
angajaţi în lucrare. Credeam că şi ei vor fi la fel de entuziasmaţi ca şi mine. Dar curând am descoperit că puţini au fost
cei ce şi-au dăruit din timpul lor acestei comori preţioase care conţine 1 200 de pagini. Alţii s-au plâns că nu pot
înţelege limbajul puritan al lui Gumall.
Deoarece cartea şi mesajul ei sunt atât de importante, ne-am decis, cu rugăciune, să alegem cel mai potrivit material
editorial pentru a putea realiza o versiune prescurtată în engleza modernă. Am fost foarte entuziasmaţi de rezultat.
Editorii noştri au putut reţine esenţa mesajului său şi cele mai semnificative ilustraţii ale lui Gurnall.
Deoarece credem că „Creştinul în Armătură Completă" este o carte atât de importantă, ea trebuie publicată într-o
versiune prescurtată, modernă, pe înţelesul tuturor.
Suntem încântaţi că editura „Stindardul Credinţei Adevărate" a fost de acord cu aprecierea noastră şi s-a decis să
publice manunscrisul care cuprinde trei volume.
Coordonatorul lucrării a fost Ruthann Garlock; ea a fost asistată de Kay King, Karen Sloan şi Candy Coan. Pentru
această lucrare, ei au
2 - Creştinul în Armătură
7
investit cu dragoste peste un an de muncă. Noi le suntem foarte recunoscători pentru munca lor.
Eu cred că în biblioteca fiecărui om al lui Dumnezeu trebuie să existe această ediţie prescurtată a „Creştinului în
Armătură Completă" sau chiar-versiunea completă pe care editura „Stindardul Credinţei Adevărate" continuă s-o
tipărească. Nici un conducător, învăţător, pastor, evanghelist sau lucrător creştin n-ar trebui să se lipsească de ea. Ea
inspiră sfinţenie, curăţie şi te provoacă la rugăciune şi la o totală predare Domnului Isus Cristos.
Eu cred că dintre toţi scriitorii puritani, William Gurnall vorbeşte acestei generaţii în modul cel mai direct.
Eu cred că editura „Stindardul Credinţei Adevărate" a fost onorată în mod deosebit de Dumnezeu, deoarece i s-a
încredinţat proclamarea mesajului Său. Fără îndoială, după Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta este cea mai importantă
carte din câte au fost scrise vreodată.
Voi binecuvânta totdeauna ziua în care mi-a fost înmânată.
Colaboratorul DA VID WILKERSON, autorul cărţii „Crucea şi pumnalul"
BIOGRAFIA AUTORULUI
William Gurnall, autorul cărţii „Creştinul în Armătură Completă", este un om al cărui nume apare rareori în analele
istoriei Bisericii secolului al XVII-lea. Şi totuşi această lucrare care vorbeşte despre lupta spirituală a creştinului a
apărut în numeroase ediţii într-o perioadă de peste 300 de ani, iar de la prima ei apariţie a binecuvântat nespus mii
de creştini.
Documentele ne spun că el s-a născut în noiembrie 1616, în oraşul de coastă Lynn, din ţinutul Norfolk, la aproximativ
100 de mile la nord de Londra. Mai întâi, tatăl lui a fost consilier municipal, apoi primar al Lynn-ului, al celui mai
întins district protestant al Angliei din secolul al XVII-lea. Locuitorii din ţinuturile Norfolk şi Suffolk erau vestiţi pentru
ataşamentul lor fierbinte faţă de doctrinele Reformei. , Fiind un elev strălucit, oraşul Lynn i-a oferit o bursă pentru a
urma Colegiul Emmanuel din Cambridge. Acolo şi-a început el pregătirea, la vârsta de 16 ani, la scurtă vreme după
moartea tatălui său. Fiind educat să onoreze şi să respecte puritanii ca „oameni deosebiţi" şi urinând apoi la un
colegiu puritan renumit, ar fi fost într-adevăr uimit».i să nu îşi însuşească gândirea puritană. Unii dintre colegii lui la
Colegiul Emmanuel se numărau printre cei mai vestiţi scriitori şi lideri puritani ai timpului.
Pentru a fi mai expliciţi, puritanii reprezentau o grupare largă a protestanţilor din sec. XVI şi XVII, care urmăreau să
„purifice" biserica Angliei. Ei considerau că nu erau necesare manierele preoţeşti şi ceremoniile pline de fast. Mulţi
dintre ci slujeau într-un mod simplu, fără a folosi cărţi de rugăciune şi susţineau organizarea simplă a Bisericii.
Majoritatea puritanilor credeau că toţi clericii ar trebui să aibă acelaşi rang şi nici un episcop sau oficialitate
bisericească n-ar trebui să-şi exercite puterea asupra pastorilor.
La vârsta de 28 de ani, William Gurnall a fost numit paroh al bisericii din Lavenham, Suffolk, pe atunci un oraş cu
aproximativ 1 800 de
7
locuitori, jumătate din ei fiind enoriaşii lui. Un an mai târziu, el s-a căsătorit cu fiica unui preot, Sarah Mott, care i-a
născut 10 copii. Ultimii 35 de ani de viaţă, Gumall şi i-a petrecut în această lucrare.
El a avut mari probleme de sănătate. în primii ani de slujire la Lavenham, el a fost convocat să predice în faţa Camerei
Comunelor din Londra. Aceasta nu se oferea decât celor mai renumiţi şi înzestraţi preoţi - semn al unei înalte preţuiri
de care Gumall se bucura ca predicator. Cu toate acestea, Gumall a refuzat, în mod politicos, invitaţia, în scrisoarea sa,
spunea: ,JEste o povară mult prea grea pentru umerii mei, cu precădere în această perioadă, când aşa de multe
slăbiciuni mă apasă, încât cu greu pot sta în aer liber, fără a-mi pune în pericol sănătatea. Cu atât mai puţin aş putea
face o călătorie aşa de lungă, într-o asemenea iarnă" (Londra se afla la cel puţin 100 mile depărtare).
Perioada în care Gurnall a slujit în parohia din Lavenham a fost încărcată de evenimente deosebite în istoria Angliei:
un război civil, decapitarea regelui Carol I, declararea protectoratului pe vremea conducătorului puritan Oliver
Cromwell, apoi moartea lui Cromwell şi restaurarea monarhiei sub regele Carol II. Dar cel mai semnificativ eveniment
pentru Gumall a fost emiterea Declaraţiei de Uniformizare (The act of Uniformity).
Acest act emis în anul 1662, cerea ca toţi preoţii să se conformeze standardelor Bisericii Anglicane în probleme de
închinare, folosirea cărţii de rugăciuni precum şi autoritatea ecleziastică. Acesta a reprezentat punctul culminant al
perioadei de conflict dintre puritani şi conducătorii bisericii de stat (deşi nu există vreo dovadă că Gurnall s-a implicat
în acest conflict).
Urmarea a fost că aproximativ 2 000 de preoţi şi învăţători puritani au renunţat la parohie şi la poziţiile lor, au fost
etichetaţi ca noncon-formişti şi mai târziu au suferit persecuţii. în loc să se asocieze colegilor săi puritani, Gumall a
ales să rămână în Biserică. El a semnat declaraţia cerută de conformişti şi a fost ordinat ca preot de episcopul
evanghelic Reynolds Norwich.
Acesta este motivul pentru care întâlnim atât de puţine însemnări referitoare la William Gumall în analele istoriei
Bisericii. Deşi fără îndoială că a fost puritan, atât prin doctrină cât şi prin trăire, el nu s-a despărţit de grupul de care
în principiu se ataşase - o alegere care-1 făcea să nu fie favoritul nici uneia dintre cele două mari grupări religioase în
care se împărţise Anglia. Niciodată un om neutru nu este popular;
8
fiecare parte îl ofensează deoarece el nu se implică total de partea ei. El era tocmai acel om nedorit şi desconsiderat de
cele două părţi.
Dar în problemele spirituale, el era departe de a fi neutru. Gurnall şi-a rostit mesajele referitoare la războiul spiritual
tocmai pe vremea luptei şi controversei civile şi religioase. Cu ajutorul unui om de bine, Gumall şi-a publicat
materialul în 3 volume, între anii 1655 şi 1662. El şi-a dedicat primul volum locuitorilor din Lavenham. Următorul
fragment este extras din introducere.
„ Tema lucrării este solemnă: un război între cel sfânt şi Satan. Şi este atât de sângeros încât cel mai crud război ce s-a
purtat vreodată între oameni pare ca un sport sau o joacă de copil în comparaţie cu acesta. Tu vei citi de un război
spiritual; nu este istoria unei lupte purtate acum multe veacuri în urmă şi care acum este încheiată, ci un război ce se
desfăşoară acum - tragedia este prezentă cu noi. Şi nici nu se desfăşoară la capătul cel mai îndepărtat al lumii; te
priveşte pe tine şi pe oricine citeşte despre el. Scena pe care se desfăşoară acest război este inima omului. în acest
război nu există oameni neutri. Lumea întreagă este prinsă în luptă, fie de partea lui Dumnezeu împotriva Satanei, fie
de partea Satanei împotriva lui Dumnezeu".
Gumall a murit la vârsta de 63 de ani, în ziua de 12 octombrie 1679. Faptul că cea de-a şasea ediţie a lucrării sale a
fost publicată în anul morţii lui este suficient pentru a demonstra că meritele sale au fost de timpuriu recunoscute. Alte
lucrări cu caracter religios din secolul XVII au fost renumite în acea vreme, dar acum rareori sunt citite. în ceea ce-1
priveşte pe Gumall, se pare că toate documentele cu privire la el, excepţie făcând această carte, au dispărut; prin ea
însăşi „vorbeşte, deşi el este mort" (Evr. 11.4). Documentele ne arată că Gurnall a trăit şi a murit la o depărtare de 50
de mile de locul său natal. El nu a avut o altă slujbă decât cea de paroh de Lavenham, iar astăzi nu se mai găseşte
vreo urmă a descendenţilor lui.
William Buridtt, binecunoscutul comentator al Noului Testament şi paroh de Milden, lângă Lavenham, a elaborat o
scrisoare comemorativă despre Gumall, la două luni după moartea acestuia. El încheia cu aceste cuvinte:
,Ar fi mai prejos de meritul acestei persoane să-i celebrăm moartea prin plângeri verbale; şi nimic nu i se potriveşte
mai bine memoriei iui decât ceea ce este divin şi sacru, precum scrierile lui. Fie ca faima lor şi a virtuţilor lui să fie
preţuite de generaţiile următoare, şi când epitafurile
2\
vor lî la fel de nedesluşite ca şi cum ar fi fost scrise pe apă, când toate piramidele se vor preface în ţărână şi când
toate monumentele venerate ale antichităţii vor fi distruse din pricina timpului, fie ca atunci să rămână această scurtă
caracterizare ce-1 descrie în mod complex:
El a fost un CREŞTIN ÎN ARMURĂ COMPLETĂ".
RUTHANNE GARLOCK
(Cu profundă apreciere la adresa episcopului J. C. Ryle care a prefaţat ediţia din anul 1864).

CAPITOLUL I
CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ
Apostolul Pavel avea o inimă deosebită. în scrisorile adresate primilor creştini din Efes, el ştia că trebuie să-i
pregătească pentru vremurile deosebit de grele ce aveau să vină, dar mai întâi el dorea să-i încurajeze şi să-i
mângâie, astfel că le amintea de puterea Domnului: „încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Ef.
6.10).
Ca şi cum s-ar fi gândit: „S-ar putea ca unii din prietenii mei dragi să fie cuprinşi de frică văzându-şi duşmanii atât de
puternici, iar pe ei atât de slabi, atât de numeroşi, în timp ce ei sunt aşa de puţini la număr, atât de bine echipaţi şi
pregătiţi de luptă, în timp ce ei sunt doar nişte recruţi neinstruiţi". Sigur că el a ştiut că cineva puternic copleşit de
frică şi prea preocupat cu propria-i suferinţă nu mai poate asculta vreun sfat, chiar şi al unui bine intenţionat prieten.
Frica îşi imobilizează victima -asemănător unui soldat înspăimântat care aleargă tremurând în tranşee la primul
zgomot al luptei şi nu iese de acolo până când nu trece pericolul.
Astfel că Pavel caută un antidot pentru frica lor, şi curând găseşte unul. Acesta este răspunsul la mutilarea suferită de
toţi creştinii de pe urma păcatului lui Adam. El ne spune: „Nu lăsaţi ca teama să vă copleşească! înaintaţi cu curaj, nu
vă temeţi şi fiţi tari în Domnul!" Şi primiţi marea consolare: „Câştigarea luptei se datorează lui Dumnezeu şi nu
abilităţii sau puterii noastre!"
Desigur că auzind această veste mângâietoare, fiecare suflet înspăimântat va putea răsufla uşurat. Acum, creştinul se
poate concentra asupra temei ce-i stă la îndemână şi anume „să fie tare". Acesta este un îndemn scripturistic întâlnit
foarte frecvent: „întăriţi-vă şi îmbăr-bătaţi-vă" (II Cr. 32.7). „Spuneţi celor slabi de inimă: «Fiţi tari»" (Is. 35.4). Cu
alte cuvinte: „Anlrenează-ţi toate puterile sufletului şi mobilizează toată energia ta, pentru că vei avea nevoie de toate
acestea".
9
I. CREŞTINUL ESTE CHEMAT SĂ AIBĂ CURAJ
Un duh de frică nu este nici pe departe cea mai neînsemnată grijă a creştinului. Dintre toţi oamenii tu vei avea nevoie
de curaj şi hotărâre dacă doreşti să urmezi ordinele Comandantului ceresc. El îţi porunceşte: „întărcşte-te şi
îmbărbătează-te..."De ce? Pentru a te împotrivi naţiunilor ce se războiesc? Pentru a-ţi face un nume mare? Nu! Ci
„...pentru a lucra cu crcdincioşie după toată legea pe care fi-a dat-o robul Meu Moise" (Ios. 1.7). Iată de ce ai mai
mare nevoie de un duh mai curajos pentru a-L asculta pe Dumnezeu cu credincioşie decât pentru a conduce o armată de
oameni, de mai mult curaj pentru a fi creştin decât pentru a fi comandant. Provocarea depăşeşte curajul celui mai bun,
dacă ei nu primesc ajutor dintr-o sursă mai mare decât ci înşişi. ;
Gândirea omenească îl vede pe creştin îngenuncheat şi râde de slăbiciunea copilului lui Dumnezeu în faţa duşmanilor
ce năvălesc asupra lui. Numai o privire divină poate observa pregătirile măreţe ce sunt în curs de desfăşurare. Şi
totuşi după cum un soldat neînarmat nu poate îndeplini faptele eroice ale unui infanterist bine echipat, tot aşa
creştinul firesc nu poate spera să realizeze pentru Dumnezeu faptele deosebite pe care un creştin duhovnicesc le
aşteaptă prin rugăciune. Rugăciunea este principala cale care conduce direct la tronul lui Dumnezeu. Prin ea, creştinul
se apropie de Dumnezeu cu îndrăzneală, se bazează pe El, se luptă cu El, şi nu-L lasă să plece până ce nu-i dă
binecuvântarea.
Totodată, creştinul firesc, adormit în faţa pericolelor datorită stării lui păcătoase, aleargă în luptă cu capul înainte, cu
o încredere oarbă, ca apoi să se întoarcă livid când conştiinţa i se trezeşte şi îl avertizează că păcatele sunt asupra lui.
Apoi, slăbit de acest atac neaşteptat, îşi aruncă armele, fuge dinaintea lui Dumnezeu precum Adam, şi nu îndrăzneşte
să-L privească în faţă.
Orice îndatorire pe care creştinul o are în umblarea sa cu Dumnezeu este însoţită de multe dificultăţi ce ţintesc asupra
lui în drumul către cer. El trebuie să lupte cu duşmanul pentru fiecare bucată de pământ. Numai acele suflete nobile
care îndrăznesc să ia cerul cu asalt sunt potrivire pentru această chemare.
LAŞITATE CONTRA CURAJ
Această analogie cu războiul reflectă de ce sunt atât de mulţi care-L mărturisesc pe Cristos şi, în fapt, aşa de puţini
creştini; aşa de mulţi care se luptă împotriva Satanei şi atât de puţini care ies învingători. Ei toţi pot avea dorinţa de a
fi biruitori, dar puţini au curajul şi hotărârea
9
de a se lupta cu dificultăţile ce se interpun în drumul spre victorie. Tot Israelul 1-a urmat plin de bucurie pe Moise din
Egipt. Dar când stomacul lor a început să sufere din pricina foamei, iar când dorinţele lor nu au fost satisfăcute
imediat, ei au fost gata să dea înapoi. Ei preferau sclavia faraonului, binecuvântărilor promise de Domnul.
Oamenii sunt la fel şi astăzi. Oare câţi împart cu Cristos drumul de suferinţă al crucii? Ei merg precum Orpa doar o
bucată de drum (Rut 1.14). Ei mărturisesc Evanghelia şi se autodenumesc moştenitori ai binecuvântărilor celor sfinţi.
Dar când sunt încercaţi, se satură foarte curând de călătorie şi refuză să sufere pentru Cristos. La primul semn al
suferinţei, ci îl sărută şi îl părăsesc pe Salvator, şovăind în a pierde cerul, dar şi fără dorinţa de a-1 cumpăra la un
preţ atât de mare. Dacă pe drum sunt nevoiţi să reziste atâtor vrăjmaşi, ei se vor mulţumi cu resursele lor proprii şi
vor lăsa apa vieţii celor mai aventuroşi. Cine oare nu a învăţat din experienţa lui proprie că pentru a-L urma cu toată
inima pe Cristos este nevoie de un alt duh decât cel al lumii?
Creştine, fie ca acest lucru să te îndemne să apelezi la Dumnezeu pentru hotărârea sfântă şi curajul de care ai nevoie
pentru a-L urma pe Cristos. Fără aceasta nu poţi fi ceea ce mărturiseşti. Fricoşii se îndreaptă spre iad (Ap. 21.8); cei
curajoşi iau cerul cu năvală (Mt. 11.12). Fricoşii nu vor moşteni niciodată cerul. Nu te lăuda că eşti iubit de Dumnezeu
şi că sângele Lui regesc curge prin venele tale până când nu-ţi dovedeşti descendenţa prin acest duh neînfricat,
îndrăzneala de a fi sfânt în ciuda oamenilor şi a Diavolului.
Vei găsi puteri şi curaj aflând că însărcinarea ta este divină. Dumnezeu însuşi subscrie lupta ta şi L-a numit pe Fiul Său
„Căpetenia mântuirii" (tale) (Evr. 2.10). El te va conduce în luptă cu curaj şi te va încununa cu slavă. El a trăit şi a
murit pentru tine; El va trăi şi va muri cu tine. Bunătatea şi blândeţea faţa de soldaţii Săi sunt de nedescris. Istoricii
spun că Traian şi-a rupt hainele pentru a lega rănile soldaţilor lui. Biblia ne spune că Cristos Şi-a vărsat sângele ca un
balsam pentru a vindeca rănile sfinţilor Lui, iar trupul Lui a fost frânt pentru a le lega.
în ce priveşte curajul, nimeni nu se poate compara cu Domnul nostru. El niciodată nu a fugit din faţa pericolului, nici
chiar atunci când iadul şi dreptatea divină I se împotriveau. Ştiind tot ce avea să I se întâmple, Isus a înaintat şi a
spus: ,Pe cine căutaţi?" (Ioan 18.41). Satan nu L-a putut birui - Salvatorul nostru n-a pierdut nici o bătălie, nici chiar
când a murit. El a ieşit biruitor, înălţându-Se la cer în carul triumfal împreună cu cei câştigaţi de El prin luptă. Acolo ei
sunt înfăţişaţi de El, spre bucuria negrăită a sfinţilor şi îngerilor.
25
Ca membru al armatei lui Cristos, tu mărşăluieşti în rândurile duhurilor războinice. Fiecare dintre camarazii tăi este un
copil al Regelui. Asemenea ţie, unii se găsesc în toiul luptei, înconjuraţi din toate părţile de încercări şi ispite. Alţii,
după multe asalturi, împotriviri şi critici pe seama credinţei lor, se găsesc deja pe zidul ceresc ca biruitori. De acolo, ei
privesc spre pământ şi te îndeamnă să urci dealul după ei. Ei strigă astfel: ,JLuptă până la moarte şi cetatea va fi a ta,
după cum astăzi este a noastră! In schimbul unei lupte de câteva zile, vei fi răsplătit cu gloria cerească. O singură clipă
a acestei bucurii veşnice va şterge lacrimile tale, îţi va vindeca rănile şi va îndepărta asprimea luptei prin bucuria
victoriei depline".
într-un cuvânt - Dumnezeu, îngerii şi sfinţii care sunt deja cu Domnul te privesc şi observă comportarea ta de copil al
Celui Preaînalt. Această mulţime de martori (Evr. 12.1) strigă din ceruri, plini de bucurie, ori de câte ori învingi o
ispită, depăşeşti vreo dificultate sau recâştigi terenul din mâinile Vrăjmaşului. Iar dacă lupta este prea grea pentru
tine, Salvatorul este lângă tine cu resursele necesare pentru a-ţi da uşurare la momentul potrivit. Văzând dovada
dragostei şi a zelului tău în orice luptă, inima Lui tresaltă. El nu va da uitării credincioşia ta. Iar când te vei întoarce
din luptă, El te va primi cu aceeaşi bucurie cu care a fost primit de Tatăl Său când S-a înapoiat la cer.
Ţi-ai dori să fii un soldat viteaz? Atunci ia aminte la cele ce urmează.
RESURSELE CURAJULUI CREŞTIN
Dacă intenţionezi să te împotriveşti Vrăjmaşului în marşul tău spre cer, principiile tale trebuie să fie bine fixate.
Altfel, inima ta va fi nestatornică, şi o inimă nestatornică este şubredă precum o casă fără grinzi. Prima bătaie a
vântului o va dărâma. Pentru a-ţi fixa principiile, sunt necesare două lucruri:
1. O cunoaştere întemeiată a adevărului lui Dumnezeu Cel care îl cunoaşte în mod superficial pe împărat, poate fi
convins cu uşurinţă să-şi schimbe aliatul sau, cel puţin, va rămânea neutru în faţa trădării. Unii care mărturisesc că
sunt creştini au numai o cunoaştere vagă a Evangheliei. Cu greu pot da ei o mărturie cu privire la ceea ce cred sau în
cine cred. Şi dacă au unele principii, Ie iau cu uşurinţă, şi sunt atât de instabili, încât sunt suflaţi de orice adiere a
vântului, precum ţiglele desprinse de pe acoperişul unei case.
Când Satan te loveşte, iar ispita te acoperă precum un val, tu trebuie să te agăţi de adevărurile lui Dumnezeu. Ele
constituie adăpostul tău în
10
orice furtună care mugeşte. Dar trebuie să le ai la îndemână, gata pentru a le folosi. Nu aştepta până se scufundă
corabia. Un angajament nesigur aduce puţină speranţă pe vreme de furtună. în timp ce acesta şovăie şi cade, o
hotărâre sfântă, bazată pe Cuvânt, îşi înalţă capul, precum o stâncă în mijlocul celor mai înalte valuri.
Scriptura ne asigură: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămânea tari şi vor face mari
isprăvi" (Dan. 11.32). Un înger i-a dezvăluit lui Daniel cine va rămânea în picioare şi va fi considerat de Dumnezeu, în
momentul ispitei şi persecuţiei din partea lui Antiochus Epifanul. Unii vor fi atraşi de oamenii corupţi; alţii vor cădea
victime intimidării. Dar o mică parte, întemeiaţi pe principiile credinţei lor, vor face lucruri mari pentru Dumnezeu. Cu
alte cuvinte, ei vor fi incoruptibili în faţa linguşitorilor, şi de neînvins înaintea celor puternici.
2. O inimă fixată pe direcţia cea dreaptă
Nu este suficientă o cunoaştere cu mintea a lucrurilor lui Cristos. în primul rând, umblarea pe urmele lui Cristos este o
problemă de inimă. Dacă inima ta nu este hotărâtă, principiile tale, oricât de bune ar fi ele, vor rămânea spânzurate,
iar în focul luptei nu te vor ajuta mai mult decât un arc slab încordat. O inimă predata pe jumătate nu se va aventura
prea departe pentru Cristos. Şi nici o inimă falsă. Un făţarnic poate demonstra pentru un moment tărie de spirit, dar
când va fi călcat pe bătătură, va renunţa imediat la jurământul său; cu alte cuvinte, atunci când este chemat să nege
tot ce inima lui înşelătoare a ţinut ascuns atâta vreme.
Dacă eşti un soldat serios, nu flirta cu nici una din dorinţele tale care nu se potrivesc lui Cristos şi cerului. Ele vor juca
rolul femeii uşuratice şi îţi vor fura inima. Ia aminte la Iehu. Ce curajos şi înflăcărat părea la început! De ce atunci,
hotărârea lui s-a prăbuşit înainte de a-şi fi terminat lucrarea? Pentru că inima lui niciodată nu- se bizuise numai pe
Dumnezeu! Ambiţia care la început i-a stârnit înflăcărarea, s-a stins în cele din urmă, distrugându-1. Pentru a-şi
atinge scopul, el s-a compromis cu cei răi. Iar când a obţinut tronul, nu a îndrăznit să pună în aplicare planul lui
Dumnezeu de teamă să nu-i provoace pe aceiaşi oameni nelegiuiţi, şi astfel să-şi piardă împărăţia (II împ. 10.31). Pe
scurt, inima lui se întemeia pe plăcerile lumeşti mai mult decât pe graţia, şi aprobarea lui Dumnezeu.
27
II. CHEMAREA CREŞTINULUI LA LUPTĂ PROBLEME DEZBĂTUTE
Soldatul este convocat să lupte, la fel şi creştinul. Natura chemării împiedică confortul. Dacă te-ai gândit să fii soldat
numai pe timp de vară, analizează cu atenţie însărcinarea ta. Ordinele tale duhovniceşti sunt stricte. Precum apostolul,
n-aş dori să fii în necunoştinţă în această privinţă şi de aceea, îţi voi enumera câteva instrucţiuni.
1. Renunţă la păcatele inimii
Acele păcate, care s-au prosternat lângă inima ta, trebuie acum călcate în picioare. Şi de cât curaj şi hotărâre este
nevoie pentru aceasta! Tu crezi că Avraam a fost încercat la limită când i s-a cerut să-1 ia pe Isaac, „singurul tău fiu...
pe care-1 iubeşti" (Gen. 22.2), şi să-1 jertfească cu propriile sale mâini. Şi totuşi ce a însemnat acel lucru pe lângă
următorul: „Suflete, ia-fi pofta, care este copilul tău cel mai drag, Isaac al tău, păcatul de pe urma căruia doreşti să
obţii cea mai mare plăcere. Pune-fi mâinile peste el şijertfeşte-1; varsă-i sângele înaintea Mea; înfige cuţitul în
adâncul inimii lui - şi fă aceasta cu bucurie!"
Este mai mult decât ar putea suporta să audă duhul omenesc. Pofta noastră nu va zăcea pe altar tot aşa de liniştită câ
Isaac, nici ca Mielul mut înaintea măcelarului (Is. 53.7). Firea noastră va răcni sfâşiind inima cu strigătele ei hidoase.
într-adevăr, cine poate explica conflictul, luptele şi zbaterile pe care duhul nostru le are de suportat, când poruncim
inimii un astfel de lucru? Şi cine poate înţelege pe deplin abilitatea cu care pofta pledează pentru ea însăşi?
Când Duhul te convinge asupra păcatului, Satan îţi spune: ,JEste aşa de mic - cruţă-1!" sau încearcă printr-un jurământ
secret, să miluiască sufletul: poţi păstra şi pe mine şi reputaţia ta. Nu voi fi văzut în compania ta, pentru a te face de
ruşine înaintea vecinilor tăi. Mă poţi păstra în mansarda inimii tale, ascunsă privirilor, numai lasă-mă acum să intru
şi apoi îţi voi înfăşură pe ascuns gândurile şi sentimentele tale".
Dacă aceasta nu prezintă garanţie, atunci Satan va cere un loc al execuţiei, fiind bine ştiut că majoritatea poftelor
amânate sunt iertate în cele din urmă. Cu cât amânăm mai mult, cu atât va fi mai greu să învingem înţelepciunea
înduplecătoare a acestui apărător al păcatului şi morţii şi astfel vom îndepărta pedepsirea lui. Astfel, cei mai bravi
oameni ai istoriei s-au lăsat legaţi în manile Vrăjmaşului. Ei s-au întors din luptă fluturând steagul victoriei, iar acasă
au trăit şi apoi au murit ca sclavi ai unei pofte mărunte. Ei se aseamănă cu vestitul general roman
28
care, în timp ce călărea triumfător prin oraş, nu-şi putea lua ochii de la o prostituată; un om care a cucerit imperii să
fie capturat de privirea unei singure femei!
2. Supune-ţi viaţa lui Cristos
Ni se porunceşte să nu ne supunem acestei lumi - adică, să nu ne compromitem cedând obiceiurilor din zilele noastre.
Creştinul nu trebuie să fie un croitor atât de binevoitor încât să-şi croiască haina mărturisirii lui după moda timpului.
Dimpotrivă, el trebuie să rămână ferm pe principiile sale, arătând în mod deschis că este un cetăţean al cerului
îmbrăcat cu adevărul. îţi va trebui mult curaj să nesocoteşti umilirea pe care cu siguranţă o vei întâmpina datorită
nonconformismului tău. Din păcate, sunt mulţi care cedează. Prea adesea vedem că cei ce se tem de -oameni dacă îl
„mărturisesc pe Cristos în mod deschis" (Ioan 7.13) îşi croiesc în grabă o haină a mândriei peste mantia cerească a
neprihănirii forţate. Cât de mulţi sunt cei care pierd cerul deoarece le este ruşine să meargă acolo în haina
„nebunului"!
în timp ce unii îşi vor bate joc, alţii vor persecuta de moarte pe creştinul ce nu-şi va subordona principiile şi atitudinea.
Aceasta a fost capcana întinsă celor trei tineri evrei. Ei trebuiau să se închine pe muzica instrumentelor lui
Nebucadneţar sau să fie arşi (Dan. 3.15). Asemănător a fost şi complotul urzit împotriva lui Daniel, care avea o
umblare ireproşabilă, astfel că singura vină pe care duşmanii săi i-o puteau aduce era în legea Dumnezeului său (Dan.
6.5). Oare într-o astfel de situaţie, când alegerea înseamnă viaţă sau moarte, când creştinul trebuie să renunţe la
Domnul său sau va deveni pradă duşmanilor sângeroşi, câte trădări şi soluţii de scăpare va inventa o inimă laşă? Este
o mare onoare pentru un creştin când toţi vrăjmaşii lui pot spune: ,,El nu va face ca noi". Creştinul care înfruntă o
astfel de împotrivire trebuie să fie. bine întemeiat pe jurământul lui, altfel va fi dărâmat cu uşurinţă.
3. Ocoleşte obstacolele
întotdeauna au existat în Biserică oameni care prin greşelile lor în gândire şi purtare au pus o piatră de poticnire în
calea creştinilor adevăraţi. Pentru a putea rezista unor astfel de împotriviri, vei avea nevoie de o hotărâre divină.
Străduieşte-te să fii ca Iosua! Când majoritatea israeliţilor s-au răzvrătit şi în inimile lor s-au întors în Egipt, Iosua şi-
a păstrat integritatea. El a declarat că, chiar dacă nimeni nu i se va alătura, el totuşi îi va sluji Domnului.
11
4. încrede-te în Dumnezeu în orice î Sunt vremuri când cel sfânt (neprihănit) este cluuii In» readă
într-un Dumnezeu îndepărtat. „Cine umblă în întum Hi • lumi-
nă, să se încreadă în Numele Domnului..." (Is. 50.10) A«. nkIh implică din partea credinţei un pas plin dţ curaj - să se
aventuri « Inninlca lui Dumnezeu cu aceeaşi cutezanţă cu care Estera s-a prommlNl In lata împăratului Ahaşveroş.
Chiar atunci când nici un zâmbet Ml i luminează faţa, când nici un sceptru de aur nu ne este întins pentru a n< iml.
uina să ne apropiem, noi trebuie să ne continuăm înaintarea, cu aceasta nobilă rezoluţie: „Dacă va fi să pier, voi
pieri" (Estera 4.16).
Acesta este un pas înainte al credinţei noastre: trebuie să credem si într-un Dumnezeu „care ucide". Noi trebuie să
mărturisim împreună cu Iov: „Chiar dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El" (Iov. 13.15). Este nevoie de o credinţă
umilă pentru ca un suflet să meargă înainte, în vreme ce se pare că Dumnezeu îşi aruncă împotrivirile precum nişte
săgeţi otrăvite. Acesta este un lucru dificil şi va testa curajul creştinului. Şi totuşi găsim un astfel de duh în femeia
cananeancă, aceea care a cules fărămiturile aruncate de Cristos şi cu un curaj izvorât din umilinţă I le-a înapoiat prin
rugăciune (Mt. 15.22-28).
5. Menţine-te pe calc până la sfârşitul vieţii
Lucrarea şi viaţa ta trebuie să meargă mereu nedespărţite. A rezista până la capăt - iată ţepuşul din carnea ta - atunci
când drumul parc fără sfârşit, iar sufletul tău imploră o eliberare mai rapidă: aceasta întrece orice dificultate a
chemării tale. Am întâlnit mulţi oameni care s-au asociat armatei lui Cristos şi cărora le-a plăcut să lupte o dată sau
de două ori, dar curând au renunţat şi au sfârşit dezertând. Ei se înscriu spontan pentru îndatoririle creştine. Sunt uşor
de convins să facă o mărturisire de credinţă, dar la fel de uşor renunţă la ea. Precum luna plină, ei strălucesc puţin
spre seară şi se sting înainte de căderea nopţii.
Perseverenţa este un cuvânt greu! A-ţi lua crucea în fiecare zi, a te ruga neîncetat, a veghea zi şi noapte şi a nu-ţi
dezbrăca niciodată armătura pentru a te odihni, toate acestea îndepărtează pe mulţi de Cristos, plini de durere. Şi
totuşi aceasta este chemarea ta: credinţa creştină să fie activitatea ta zilnică, în tot timpul anului, fără nici o vacanţă.
Aceste câteva exemple sunt suficiente pentru a-ţi demonstra câtă nevoie ai de curaj şi hotărâre. Cum să obţii acest
curaj este următoarea noastră temă.
11
III. UN ÎNDEMN: FIŢI TARI ÎN DOMNUL
IZVORUL PUTERII CELUI SFÂNT
îndemnând toţi sfinţii la o hotărâre fermă şi la un curaj neînduplecat în războiul în care sunt implicaţi, apostolul ne
conduce acum privirile de la noi înşine spre sursa puterii noastre şi spre Domnul: .J^iti tari în Domnul".
Puterea unui general se sprijină pe trupele lui - el zboară pe aripile lor. Dacă penele lor se rup sau dacă gâtul lor se
frânge, el este lipsit de ajutor. Dar în armata sfinţilor, puterea întregii oştiri stă în Domnul oştirilor. Dumnezeu îşi
poate birui vrăjmaşii fără ajutorul nimănui, dar sfinţii Săi nu pot să apere nici cel mai mic post fără braţul Lui
puternic.
Un nume al lui Dumnezeu este „tăria lui Israel" (I Sam. 15.29). El era tăria inimii lui David. Prin El, acest păstor a
putut birui un uriaş, care batjocorea o armată întreagă. Fără puterea lui Dumnezeu, David ar fi tremurat doar auzind
cuvintele rostite de filistean. El a scris: „Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea, care-mi deprinde mâinile Ia luptă,
degetele la bătălie" (Ps. 144.1). Tot astfel, Domnul este tăria ta în războiul ce-1 duci împotriva păcatului şi Satanei.
Unii se întreabă dacă păcatul poate fi vreodată comis fără ca Satan să fie implicat. Dar dacă s-ar pune întrebarea dacă
vreo lucrare sfântă ar fi posibilă fără implicarea specială a lui Dumnezeu, atunci se poate spune: „Despărţiţi de Mine,
nu puteţi face nimic" (Ioan 15.5). Pavel exprimă aceasta astfel: „Nu că prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva
ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu" (II Cor. 3.5). Noi, cei sfinţi, avem o rezervă
de har, chiar dacă se găseşte precum apa pe fundul fântânii şi nu se va ridica cu toate sforţările noastre. în primul
rând, trebuie ca Dumnezeu să o umple cu harul Său înviorător, apoi va ţâşni în afară.
Pavel spune: „Am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-1 fac" (Rom. 7.18). Atât voinţa cât şi înfăptuirea vin de la
Dumnezeu. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (FU.
2.13). Dumnezeu Se găseşte atât la bază, cât şi în vârful scării, El este începutul şi Sfârşitul, însoţind sufletul pe
fiecare treaptă pe care o urcă spre orice acţiune sfântă. Şi odată ce am început, cât timp vom persevera? Numai atâta
timp cât suntem susţinuţi de aceeaşi mână ce ne-a întărit la început. Noi consumăm foarte repede energia pe care ne-o
dă El. Astfel că, pentru a ne menţine pe drumul sfânt, trebuie să beneficiem în fiecare moment de o putere divină
înnoitoare.
31
Precum o cupă fără suport, creştinul nu se poate susţine pe el însuşi şi nici ceea ce a primit decât atâta timp cât
Dumnezeu îl ţine în braţele Sale puternice. Cunoscând aceasta, Cristos, pe când Se îndrepta spre cer şi era gata să-i
părăsească pe ai Săi, L-a rugat pe Tatăl să le poarte de grijă în absenţa Lui: „Tată, păzeşte... pe aceia pe care Mi I-ai
dat" (Ioan 17.11). Este ca şi cum ar fi spus: ,JEi nu trebuie lăsaţi singuri. Ei sunt nişte copii săraci, neajutoraţi şi nu se
pot descurca singuri. Dacă Tu nu-i (ii strâns sub aripile Tale, ei vor pierde harul dăruit de Mine şi vor cădea în ispită;
de aceea, Tată, păzeşte-i!"
Chiar şi în lucrarea de slujire, tăria noastră este în Domnul. Consideraţi rugăciunea. Dorim noi să ne rugăm? Unde
vom găsi subiectele rugăciunilor noastre? Dar vai „nu ştim cum trebuie să ne rugăm" (Rom. 8.16). Numai să fim lăsaţi
singuri şi vom cădea în ispită, cerând lucruri pe care Dumnezeu ştie că nu este bine să le obţinem. De aceea, pentru a
ne proteja, Dumnezeu pune cuvintele în gura noastră (Osea 14.2). Dar fără vreun sentiment de înflăcărare, care să
dezgheţe izvorul, cuvintele noastre ne vor îngheţa pe buze. Vom căuta în zadar culoarele inimii noastre, precum şi
ungherele sufletelor noastre. Nu vom găsi nici o scânteie care să ne ajute, ci, poate, doar un foc ciudat al dorinţelor
noastre care, desigur, nu va face mare lucru. Dar nu, focul care topeşte gheaţa inimii noastre trebuie să vină din cer -
un dar de la Dumnezeu care este „un foc mistuitor" (Evr. 12.29).
Mai întâi, Duhul însuşi acoperă sufletul, asemenea profetului ce se întindea deasupra copilului; apoi sufletul va începe
să se aprindă şi va turna din căldura cerească peste sentimentele lui. în cele din urmă, Duhul va muia inima, iar
rugăciunea va ţâşni de pe buzele credinciosului, la fel de natural ca lacrimile. Şi cu toate că sfântul este cel care
vorbeşte, autorul rugăciunii este Dumnezeu. Astfel, observăm că atât puterea pentru rugăciune, cât şi rugăciunea
însăşi, vin de la Dumnezeu.
Acelaşi lucru este şi când se ascultă Cuvântul. Am fost învăţaţi să ascultăm predicarea Cuvântului, dar ce câştig am
avea dacă Dumnezeu nu ne-ar deschide urechile să putem înţelege? Timp de 6 luni, David a auzit citirea Legii, dar n-a
fost impresionat. Atunci Dumnezeu, prin proorocul Natan, i-a mişcat inima; Cuvântul a reînviat, iar el s-a pocăit. Se
putea ca tot ce fusese rostit înainte ca Dumnezeu să intervină să fi fost bun şi adevărat, dar David a rămas rece, până
când Duhul a stârnit cenuşa înţelegerii lui şi a aprins un foc sfânt. Apoi, în timp ce Dumnezeu vorbea, inima lui David
ardea. Şi în viaţa noastră se întâmplă tot aşa. Mai întâi, Duhul lui Dumnezeu mişcă sufletele noastre; apoi înţelegem
în mod sigur că tăria noastră este în Domnul. Următoarea explicaţie te va ajuta să vezi adevărul acestei idei.
32
ÎNSEMNĂTATEA PUTERII LUI DUMNEZEU
1. Natura cugetului celui sfânt
Cugetul omului, ca şi trupul său, este creat de Dumnezeu. Iată de ce stă în natura acestuia să depindă de el ca
existenţă şi funcţionare. Capacitatea de a exista şi a acţiona în şi asupra lui însuşi este o trăsătură specifică Divinităţii
ea nu poate fi împărţită cu nici o creatură. Dumnezeu singur este sursa şi menţinătorul întregii vieţi; prin urmare,
cugetul este menţinut treaz datorită puterii Lui regeneratoare.
Cugetul poate fi definit ca influenţa divină aflată la lucru în om pentru a-1 opri de la păcat. O dovadă a originii lui este
aceea că el întotdeauna vorbeşte împotriva păcatului şi pentru neprihănire. Prin urmare, nu poate fi produsul inimii
noastre, care în starea sa decăzută este „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier. 17.9). Dumnezeu folo-
seşte cugetul pentru a oferi tuturor oamenilor cunoştinţa neprihănirii Sale, astfel încât în ziua judecăţii nimeni să nu
poată spune că s-a aflat în neştiinţă (Rom. 1). Când devii creştin şi te dăruieşti, trup şi suflet, lui Dumnezeu, Duhul
Sfânt începe cu seriozitate să te desăvârşească în Cristos.
Este scris că Dumnezeu, după ce a creat lumea Şi-a terminat lucrarea de creaţie - adică, nu a mai creat specii noi. Şi
totuşi până în ziua de azi, El nu Şi-a încheiat lucrarea divină. „Tatăl Meu de asemenea lucrează", spunea Cristos (Ioan
5.17). Cu alte cuvinte, El în permanenţă păstrează şi întăreşte ce a creat cu tărie pentru a exista şi a acţiona. Odată
terminată, o lucrare de artă nu mai are nevoie de artist, şi nici o casă nu mai are nevoie de tâmplar după ce a fost
bătut ultimul cui. Dar Dumnezeu nu-Şi întrerupe niciodată lucrarea, atât în omul din afară cât şi în cel dinăuntru.
Dacă lucrarea Tatălui este una de apărare, lucrarea Fiului este una de răscumpărare. Ambele sunt neîntrerupte. Cristos
nu Şi-a încheiat lucrarea când a înviat din morţi, după cum Tatăl nu Şi-a încheiat-o pe a Lui când a terminat creaţia.
Dumnezeu S-a odihnit la sfârşitul creaţiei, iar Cristos atunci când a adus răscumpărarea veşnică şi „a făcut curăţirea
păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi, în locurile prea-înalle" (Evr. 1.3). De atunci, El continuă lucrarea de mijlocire
pentru cel neprihănit şi astfel îl păzeşte de cădere.
2. Caracterul cugetului
Cugetul creştinului nu este numai o creatură, dar este una slabă, în luptă permanentă cu forţele superioare. Este ţinta
favorită a Satanei,
3 - Creştinul în Armătură
13
deoarece, probabil, îl găseşte ca fiind uşor de distras do u,il|llo acestei lumi şi uşor de împăcat prin plăcerile ei. Dacă
nu st iv. şi. nici un
ajutor, chiar şi cel mai puternic sfânt va ceda.
Asemenea unui prinţ în leagăn, cugetul nu se poale spira lingur. Satan ar uzurpa imediat tronul, dacă cerul nu l-ar lua
pe col iflnl sub protecţia sa. Pentru a zdrobi răscoala, Dumnezeu cucereşti- inima credinciosului şi introduce voia Sa
pentru a guverna cugetul. Dar după cum într-un oraş cucerit, unii se vor supune imediat noului guvern, în timp ce alţii
vor unelti mereu pentru răsturnarea sa, tot astfel o parte a firii noastre vechi refuză să cedeze fără luptă. Din acest
motiv, pentru a păzi o inimă este nevoie de aceeaşi putere care a cucerit-o la început.
Noi, creştinii, avem o parte neregenerată ce nu este încântată de schimbări în conducere. Care dintre noi n-a simţit
impulsul acestei naturi decăzute, care îşi slăveşte virtuţile? Noi ne împotrivim autorităţii lui Cristos, după cum
sodomiţii nu s-au supus judecaţii lui Lot. Noi suntem atât de încăpăţânaţi şi de ambiţioşi, încât dacă Dumnezeu nu ar
întări în mod permanent noua colonie creată în inimile noastre, băştinaşii rămaşi ar ieşi din ascunzătorile lor unde
stau la pândă şi ar distruge şi ultima fărâmă de cuget ce ne-a rămas. Pentru aceşti distrugători, cele mai bune intenţii
ale noastre ar fi ca fărămiturile de pâine pentru păsări.
3. Natura planului lui Dumnezeu
A treia motivaţie pentru a ne baza pe puterea lui Dumnezeu constă în natura salvatoare şi păstrătoare a planului Său.
Scopul principal al lui Dumnezeu este de a-i călăuzi pe sfinţii Săi spre cer, de aşa manieră încât să ne putem aminti
mereu de dragostea şi îndurarea Lui. El este un Tată înţelept, care cunoaşte caracterul nestatornic ce-1 are chiar şi cel
mai ascultător copil al Său. Astfel, El Se gândeşte să-i ajute vizitân-du-i adesea şi îngrămădind în mâinile lor goale
diferite daruri, chiar atunci când este mai multă nevoie. Acest gen de comunicare oferă un dublu accent dragostei şi
îndurării Sale: ne aminteşte care este sursa tuturor binecuvântărilor şi ne asigură că nevoile noastre pot fi întotdeauna
satisfăcute.
Când găseşti vreo mângâiere în sufletul tău, o nouă putere în lucrul tău sau un sprijin în ispită, şi aceasta picură o
dulceaţă deosebită în viaţa ta să te gândeşti adânc ce prieten ţi-a trimis aceste binecuvântări. Ele nu provin din
resursele tale şi nici ale altuia. Tatăl ceresc Se strecoară încetişor şi lasă parfumul dulce al mângâierii Lui! Este Duhul
Lui blând care te ţine treaz şi îţi potoleşte inima în timp ce încercările mugesc înăuntru. Este mireasma Lui
pătrunzătoare care te menţine să nu aluneci
13
în necredinţă. Care suflet mângâiat astfel, s-ar putea îndoi măcar pentru un moment de dragostea şi grija unui aşa
Părinte?
Te întreb: care prieten te iubeşte mai mult - unul care, auzind de nevoia ta, completează imediat un cec, îl pune la
poştă şi astfel consideră că şi-a achitat deplin obligaţia faţă de tine? Sau cel care lasă totul deoparte, vine la tine şi nu
te părăseşte până când nu este satisfăcut că toate nevoile tale au fost rezolvate? Şi aceasta nu este tot; el continuă să
te viziteze până când criza este depăşită. Dacă nu eşti prea mândru ca să-ţi întâmpini binefăcătorul, sau dacă hu
iubeşti banii mai presus de orice, atunci cu siguranţă vei prefera mângâierea celui de-al doilea.
Dumnezeu este acest din urmă prieten. El vine în inimile noastre, verifică sertarele, vede cât sunt de goale şi trimite
proviziile corespunzătoare. „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele...", şi le veţi avea (Mt. 6.32-33). El
ştie că ai nevoie de putere să te rogi, să asculţi, să suferi pentru El. Increde-te în El pentru aprovizionarea cămării tale!
Dumnezeu alege această cale de a ne asigura că puterea noastră nu va avea de suferit. Dacă resursele ar fi lăsate în
mâinile noastre, noi am deveni curând falimentari. Dumnezeu ştie că suntem slabi, precum vasele găurite - dacă sunt
umplute complet şi lăsate deoparte: foarte curând, conţinutul se va scurge. De aceea, el ne aşază sub fântâna
curgătoare a puterii Lui şi în mod constant El o umple. în aceasta constă sursa pe care Dumnezeu a oferit-o Israelului
în pustie: El a lovit stânca şi nu numai că setea lor a fost potolită pentru moment, dar apa s-a transformat într-un
izvor, astfel încât ei nu se vor mai plânge de lipsa apei. Această stâncă era Cristos. Fiecare credincios are spatele
protejat de Cristos, care-1 însoţeşte în orice loc, dându-i putere în orice împrejurare şi încercare.
4. Natura lui Dumnezeu
în concluzie, creştinul trebuie să se bazeze pe puterea divină deoarece aceasta are ca urmare înaintarea gloriei lui
Dumnezeu (Ef. 1.4, 12). Tu L-ai socoti destul de generos pe Dumnezeu, dacă ţi-ar oferi resurse pentru o viaţă din Sine şi
apoi te-ar lăsa să-ţi administrezi propriul Lui cont. Dar El este mai minunat, deoarece ţi-a deschis un cont pe numele
tău. Acum tu trebuie să înţelegi nu numai că puterea ta vine de la Dumnezeu, dar şi că eşti în permanenţă dator pentru
fiecare consum de putere în mefsul tău de creştin.
Când un copil călătoreşte cu părinţii săi, toate cheltuielile sunt acoperite de tatăl lui - nu de el însuşi. Tot astfel, nici un
sfânt care va
35
ajunge în cer nu va putea spune: ,Acesta este cerul pe care l-am creat prin tăria puterii mele". Nu, Ierusalimul ceresc
este cetatea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu" (Evr. 11.10). Fiecare har este o piatră în acea clădire, piatra de
căpătâi aşezată în glorie. Într-o zi sfinţii vor vedea lămurit că Dumnezeu a fost nu numai Fondatorul, dai şi Cel ce a
binevoit să ducă la bun sfârşit lucrarea. Slava lucrării nu va fi împărţită, o parte lui Dumnezeu şi o alta creaturii, ci
toată va fi acordată lui Dumnezeu.
UN AVERTISMENT SOLEMN
Rezidă puterea creştinului în Domnul şi nu în el însuşi? Dacă da, atunci cu siguranţă persoana care nu-L are pe Cristos
trebuie să fie săracă, neputincioasă pentru a face ceva pentru propria-i mântuire. Dacă un pom verde nu se poate
dezvolta fără seva ce-o extrage din rădăcină, cum ar putea un ciot dezrădăcinat să renască prin el însuşi? Cu alte
cuvinte, dacă un creştin plin de harul lui Dumnezeu trebuie în permanenţă să se bazeze pe puterea Lui, atunci cu
siguranţă că cel lipsit de harul lui Dumnezeu, mort în păcate şi fărădelegi, nu poate crea o astfel de putere în el însuşi.
A rămâne neînviorat înseamnă a fi neputincios. „Pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a
murit pentru cei nelegiuiţi" (Rom. 5.6).
Curentul numit umanism a fost multă vreme depozitarul mândriei omului. Acesta se mândreşte cu puterea şi
înţelepciunea lui proprie şi-1 curtează cu promisiunea unor mari realizări actuale, iar mai târziu cu cerul. Dumnezeu
însuşi a împrăştiat astfel de constructori ai Turnului Babei şi Şi-a proclamat suveranitatea pentru eternitate. Vor fi
uimiţi pentru vecie acei fii ai mândriei, care se încred în puterea firii, precum acel om care crede că prin cărămizile şi
mortarul abilităţilor sale şi-ar putea croi un drum spre cer! Tu, care te afli încă în starea ta firească, te vei înţelepţi în
vederea mânturii? Atunci, începe prin a te socoti un om neînţelept în ochii tăi. Renunţă la această înţelepciune
omenească ce nu poate-înţelege lucrurile duhovniceşti şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea înţelepciune, cea pe care El o
dăruie fără mustrare (Iac. 1.5).
Iată un îndemn pentru creştini: ştiind că puterea ta este în Dumnezeu şi nu în tine însuţi, rămâi smerit - chiar şi când
Dumnezeu te bine-cuvintează şi te foloseşte mai mult. Aminteşte-ţi atunci când porţi cel mai bun costum, cine 1-a făcut
şi cine a plătit pentru el! Harul lui Dumnezeu nu este nici lucrarea mâinilor itale, nici meritul tău. Cum te poţi mândri
cu ceea ce n-ai cumpărat? Dacă delapidezi puterea lui Dumnezeu şi ţi-o însuşeşti, El curând va face un control şi va lua
înapoi ceea
14
ce I-a aparţinut numai Lui. Chiar atunci când într-un mod generos te susţine spiritual, El păstrează contul pe numele
Lui, şi te poate reduce dintr-o dată la sărăcie spirituală, în caz că deturnezi harul Său.
Aşadar, umblă smerit înaintea lui Dumnezeu şi foloseşte cum se cuvine puterea pe care o ai, aducându-ti aminte că
este o putere dată cu împrumut. Oare ce om va risipi un lucru pe care 1-a obţinut în urma propriei sale cereri? Sau cine
va da unui cerşetor risipitor ceea ce deja i-a fost dat? Cum vei putea să-L priveşti în faţă pe Dumnezeu şi să ceri mai
mult dacă tu risipeşti ceea ce deja ai primit cu atâta dărnicie?
IV. ÎNDEMN DE A NE ÎNSUŞI „PUTEREA TĂRIEI LUI"
Pavel continuă cu îndemnul său, punând accent pe sursa tăriei noastre: „...şi îh puterea tăriei Lui". în acelaşi timp se
ivesc două întrebări în mintea noastră: prima, ce se înţelege prin „puterea tăriei Lui"; iar a doua, cum poate cel
credincios să-şi însuşească această putere?
CE ESTE „PUTEREA TĂRIEI LUI"?
într-un mod simplist, această frază ar însemna puterea Lui măreaţă. Se aseamănă cu un alt pasaj, „spre lauda slavei
harului Său" (Ef. 1.6), care înseamnă „spre lauda gloriosului Său har". Uneori, Domnul este descris ca „puternic şi
măreţ", alteori ca „atotputernic". Ceea ce contează este ca noi să înţelegem semnificaţia puterii nemărginite a lui
Dumnezeu.
ÎNSUŞIREA PUTERII LUI DUMNEZEU
Cum abordează un credincios sursa lui de putere? A rămâne în puterea tăriei Domnului necesită două acte de credinţă.
în primul rând, trebuie să ai ferma convingere că puterea Domnului este nemărginită. Acesta este un adevăr
fundamental. în al doilea rând, tu nu trebuie să crezi că Dumnezeu este numai atotputernic, ci şi că această putere
nemărginită a Lui este angajată în apărarea ta. Dumnezeu aşteaptă ca tu să întâmpini fiecare încercare, fiecare ispită,
sprijinit de braţul Său.
După cum un tată care merge pe o cărare aspră oferă mâna copilului său, tot aşa Dumnezeu îşi oferă puterea Lui,
pentru ca credinţa sfinţilor Săi să se poată prinde de ea. Dumnezeu a făcut acest lucru pentru Avraam, Isaac şi Iacov, a
căror credinţă a fost încercată mai presus de a celorlalţi sfinţi dinainte sau după ei - deoarece nici unul din lucrurile
mari promise de Dumnezeu nu s-a împlinit în timpul vieţii lor pe pământ.
37
Atunci, cum S-a făcut Dumnezeu cunoscut înaintea lor? Prin tnilţlşurca acestei însuşiri a puterii Lui (Ex. 6.3). Aceasta
era tot ce aveau pentru a se menţine în picioare. Ei au trăit liniştiţi şi au murit triumfători. IflsAnd promisiunea ca
moştenire copiilor lor. Deoarece Dumnezeul atotputernic promitea, ei niciodată nu s-aU îndoit.
TREI MOTIVE PENTRU ANE ÎNCREDE ÎN PUTEREA LUI DUMNEZEU
1. Mărturia Lui din trecut
De-a lungul istoriei, Dumnezeu Şi-a dovedit măreţia puterii Lui, şi totuşi nu este uşor să crezi că Dumnezeu este
atotputernic. Moise însuşi a reprezentat o stea a celei mai înalte mărimi a harului. Şi totuşi observă cum credinţa lui
tremură până ce îşi învinge îndoielile. El îi spunea lui Dumnezeu: „Şase sute de mii de oameni care merg pe jos alcă-
tuiesc poporul în mijlocul căruia sunt eu, şi Tu zici: «Le voi da carne şi vor mânca o lună întreagă!» Putem tăia oare
atâtea oi şi atâţia boi ca să le ajungă?" (Num. 11.21, 22). Pentru moment, acest om sfânt a pierdut din vedere puterea
nemărginită a lui Dumnezeu şi a început să se întrebe cum ar putea Dumnezeu să-Şi ţină cuvântul. La fel de bine el ar
fi putut să spună ceea ce gândea cu adevărat: „O, Doamne, oare nu-Ţi supraestimezi puterea de data aceasta? Ceea ce
ai promis nu se poate realiza". Din acest motiv, Dumnezeu Se explică astfel: „Domnul a răspuns lui Moise: «Nu cumva
s-a scurtat oare mâna Domnului?»" (v. 23).
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Măria din Noul Testament: ,Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu"
(Ioan 11.32). La care Marta a adăugat: ,Doamne, miroase greu" (v. 39). Amândouă erau femei evlavioase şi totuşi
aveau îndoieli serioase cu privire la mărimea puterii lui Cristos. Prima L-a limitat la spaţiu - „dacă ai fi fost aici..." ca
şi cum Cristos n-ar fi putut salva viaţa lui Lazăr decât dacă ar fi fost acolo. Cea de-a doua l-a limitat la timp - „acum
miroase..." ca şi cum Cristos ar fi intervenit prea târziu, iar mormântul nu şi-ar fi putut elibera prizonierul la porunca
Lui. în ciuda necredinţei lor. Dumnezeu S-a dovedit credincios.
Acum, creştine, înainte de a scoate în relief defectul credinţei lor, poate că ar trebui să verifici lipsurile credinţei tale.
Să nu ai o părere prea înaltă despre tine însuţi încât să gândeşti că credinţa ta nu are nevoie de eforturile tale
continue pentru a-ţi însuşi puterea nemărginită
15
a lui Dumnezeu. Dacă aceşti eroi ai credinţei s-au luptat împotriva acestui gen de ispită, cum ai putea fi tu atât de
încrezător?
2. Dilema ta prezentă
în clipa încercării, tu nu poţi rezista fără puterea lui Dumnezeu. Provocarea este mai presus de tăria omenească.
Presupune doar că toată puterea ta este deja angajată să-ţi apere sufletul împotriva ispitei, iar Satan încearcă să
dărâme hotărârea ta: ce vei face? Nu trebuie să te alarmezi. Precum omul din pildă, care cerea pâine vecinului său la
miezul nopţii, trimite-ţi credinţa să strige la fereastra lui Dumnezeu, iar Cel ce este credincios legământului Său îţi va
răspunde. Când credinţa se prăbuşeşte, iar sufletul nu are pe cine să trimită după intervenţia divină, bătălia este
pierdută, iar Satan va putea păşi pragul.
Nu dispera când eşti în mijlocul încercării! Credinţa este un dar tenace. De vreme ce sufletul tău gol nu neagă puterea
lui Dumnezeu, acest curier - credinţa - va străbate un drum încercat spre tron. îndoiala ologeşte credinţa, dar nu o
distruge. într-adevăr, chiar dacă pui la îndoială îndurarea lui Dumnezeu şi te întrebi dacă-ţi va veni în ajutor, credinţa
va croi drumul spre El, fie şi într-un mod şovăielnic. Iar mesajul transmis de ea va fi: „Dacă voieşti, poţi să mă
curăfeşti".
Dar dacă ajungi la concluzia că Dumnezeu nu poate ierta sau mântui, nu-fi poate veni în ajutor, atunci aceasta loveşte
credinţa. Apoi sufletul se va prăbuşi la picioarele Satanei, prea rănit pentru a mai putea ţine uşa închisă acestei ispite.
Aminteşte-ţi aceasta: cel care îşi abandonează credinţa în toiul luptei spirituale poate fi comparat cu omul nechibzuit
care aruncă găleata de îndată ce fântâna seacă.
3. Dorinţa Lui veşnică
Dorinţa Tatălui a fost şi va rămâne mereu ca noi să ne încredem numai în El. Dumnezeu porunceşte să fie numit Cel
Atotputernic; El insistă ca noi să ne punem încrederea în El. Cel care ascultă de tatăl său este un copil înţelept. Oamenii
pot fi numiţi înţelepţi, miloşi, puternici; dar numai Dumnezeu este Atotştiutor, plin de îndurare, Atotputernic. Dacă
lăsăm deoparte acest prefix tot, atunci noi îl poreclim pe Dumnezeu şi îi vom da un nume omenesc, la care El nu va
răspunde. Insistenţa Lui asupra acestui lucru este accentuată în câteva moduri:
în primul rând, în porunca strictă de a-L slăvi pentru puterea Lui. El a clarificat acest lucru în convorbirile Lui cu
oamenii şi anume că toată puterea este a Lui şi că nu va împărţi cu nimeni slava Sa: Nu vă temeţi de ce se teme el, nici
nu vă speriaţi...[ci] sfinţiţi pe Domnul
39
oştirilor" (Is. 8.12, 13). Şi nu numai când îşi arată puterea Lui miraculoasă. în clipa cea mai neagră, în împrejurările
cele mai neplăcute, credinţa trebuie să alerge la Tatăl cu laudă pentru măreţia Lui.
Totodată, disciplina severă pe care El o administrează când ne pierdem credinţa în El ne arată importanţa recunoaşterii
omnipotenţei Lui. Credinţa noastră este atât de importantă pentru Dumnezeu, încât, uneori, El îşi va pedepsi copiii
când se vor clătina în această privinţă. El aşteaptă ca noi să ne încredem în El chiar şi atunci când ne prăbuşim prin
standardele noastre proprii. Noi nu trebuie să argumentăm; trebuie să ne supunem şi să ne agăţăm de promisiunea
puterii dată de El pentru noi. Zaharia doar l-a întrebat pe înger: „Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă eu sunt
bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă?" (Lc. 1.18). Şi pentru că a îndrăznit să pună la îndoială lărgimea
puterii lui Dumnezeu, a fost lovit imediat cu muţenie. Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să creadă Cuvântul Său şi să
nu pună la îndoială puterea Sa. Ceea ce a făcut remarcabilă credinţa lui Avraam a constat în faptul că el era „deplin
încredinţat că [Dumnezeu] ce făgăduieşte poate să şi împlinească" (Rom. 4.21).
Adesea, pentru a ne întări credinţa, Domnul intervine de partea copiilor Lui prin mijloace minunate. Uneori El îngăduie
să se ridice o forţă care să ni se împotrivească, pentru ca exact la momentul potrivit, El să-Şi ridice un mai minunat
stâlp de aducere aminte. Acest stâlp va sta pe ruinele a ceea ce a contestat puterea Lui. Astfel, când El intervine, toţi
trebuie să spună: „Oputere nemărginită a fost aici'."
Acesta a fost cazul cu Lazăr. Cristos S-a ţinut departe până când omul a murit, pentru a putea oferi o mai mare
demonstraţie a puterii Lui. Dumnezeu a folosit uneori.în Vechiul Testament aceeaşi metodă. Amintiţi-vă exodul. Dacă
Dumnezeu l-ar fi scos pe Israel din Egipt pe când Iosif era bine văzut la curte, ei probabil ar fi plecat fără probleme, în
schimb, Dumnezeu a ales eliberarea pentru vremea împărăţiei acelui faraon mândru, care îi asuprea cumplit şi îşi
satisfăcea plăcerile pe seama lor, astfel încât copiii Lui să cunoască cu certitudine cine i-a eliberat.
Intervenţia promptă a lui Dumnezeu este o confirmare că tu poţi crede că puterea Lui nemărginită îţi aparţine, fiind
angajată în apărarea şi ajutorul tău în încercări şi ispite. Dumnezeu i-a scos pe copiii lui Israel în chip miraculos din
Egipt; dar apoi i-a lăsat pe partea cealaltă a Mării Roşii să-şi găsească drumul spre Canaan prin îndemânarea şi
puterea lor? Nu, ,JDomnul Dumnezeu [i-a] purtat cum poartă un om pe fiul său pe tot drumul pe care [ei] au mers" (Dt.
1.31).
40
Dumnezeu pune în om dorinţa de a ieşi din ghearele Satanei, apoi îl scoate din Egiptul duhovnicesc prin harul Său
înnoitor. Când cel sfânt merge pe drumul său şi întreaga ţară se răzvrăteşte împotriva lui, cum va putea trece în
siguranţă graniţele duşmanilor lui? însuşi Dumnezeu îl va încorpora în armata puterii Lui veşnice. Noi „suntem păziţi
de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire" (I Pet. 1.5). Puterea lui Dumnezeu reprezintă acel umăr al
lui Cristos care te poartă pe tine, oaia Lui pierdută, spre staul - bucurându-Se în drumul Său (Lc. 15.5). Braţele veşnice
ale puterii Lui sunt aripi de vultur, care te duc cu blândeţe şi în siguranţă în glorie (Ex. 19.4).
CINCI LUCRURI CARE GARANTEAZĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU
1. înrudirea Lui cu sfinţii
Puterea lui Dumnezeu este de partea sfinţilor Săi datorită legăturii Lui cu ei. Tu eşti fiul Lui drag şi majoritatea
părinţilor au grijă de copiii lor. Până şi găina prostuţă se grăbeşte să-şi strângă puiul sub aripi când apare pericolul.
Cu cât mai mult Dumnezeu, Care este un tată cu sentimente atât de profunde faţă de creaturile Lui, îşi va folosi puterea
pentru a te apăra? O mamă, stând în casă, aude deodată un ţipăt venind de afară şi recunoscând glasul, spune
imediat: ,JEste copilul meu!" Ea lasă totul şi aleargă la el. Dumnezeu răspunde cu o inimă de mamă la strigătele
copiilor Lui.
2. Dragostea Lui duioasă pentru sfinţi
Dragostea lui Dumnezeu pentru sfinţii Săi pune la lucru puterea Lui. Cel care beneficiază de inima lui Dumnezeu nu va
fi lipsit de braţul Lui. Dragostea mobilizează toate celelalte sentimente şi pune în acţiune toată energia omului. Tot
astfel, dragostea lui Dumnezeu activează toate celelalte atribute ale Sale: toate sunt gata să facă ce doreşte
Dumnezeu. Dumnezeu ia aminte la toate făpturile Sale, dar sufletul credincios este obiectul dragostei Lui speciale -
acea dragoste cu care îl iubeşte pe Fiul Său (Ioan 17.26).
Când un suflet crede, atunci scopul lui Dumnezeu cu privire la el -cel pe care în Cristos l-a ales înainte de întemeierea
lumii - este adus la îndeplinire. îţi poţi imagina dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de copilul Său, pe care l-a
purtat atât de mult în pântecele scopului Său veşnic? Dacă Dumnezeu Şi-a găsit plăcere în planul Lui, înainte de a fi
întocmit lumea prin cuvântul Său, cu cât mai mult va găsi plăcere să
16
mărturisească despre rodul muncii Lui: sufletul credincios. Aducând la îndeplinire atât de departe voinţa Lui,
Dumne/eu îşi va ridica cu siguranţă toată puterea pe care o are de partea credinciosului, mai degrabă decât să fie
lipsit de slava Lui în cei numai câţiva paşi spre casă.
Dumnezeu ne-a arătat cât de mult.valorează un suflet prin preţul pe care l-a plătit. L-a costat foarte mult, şi nu ar
putea renunţa aşa de uşor la ceea ce a obţinut atât de greu. El a dat sângele Fiului Său pentru a te cumpăra şi-Şi va
cheltui toată puterea pentru a te păstra.
Ca părinte pământesc, tu te bucuri să vezi calităţile tale imprimate în copiii tăi. Dumnezeu, Părintele desăvârşit,
aşteaptă cu nerăbdare să-Şi vadă atributele reflectate în sfinţii Săi. Datorită acestui chip al lui Dumnezeu reflectat în
tine se înfurie iadul; datorită lui, demonii îşi aruncă săbiile lor cele mai puternice. Când Dumnezeu te apără, totodată
Se apără pe Sine însuşi. Acum, ştiind că lupta îi aparţine lui Dumnezeu, cu siguranţă că El nu te va lăsa să mergi la
război pe cheltuiala ta!
3. Legământul Lui veşnic
Legământul lui Dumnezeu este legat de puterea Lui nemărginită. El pecetluieşte făgăduinţa cu propria Sa mână, astfel
că ea va rămânea în picioare, precum Ierusalimul înconjurat de munţi. După cum îi este Numele, aşa este şi natura Lui
- un Dumnezeu care-Şi ţine legământul pe vecie. El nu Se împarte, câteva fărâmituri unuia, altuia o bucăţică -precum
cel ce hrăneşte vrăbiile. El îţi permite să-ţi însuşeşti ce este al Lui. El face legământ cu fiecare credincios. Dacă unii ar fi
fost lăsaţi să lupte prin puterile lor, cel puternic ar fi rezistat în luptă, dar cel slab ar fi căzut. Dar, întemeiaţi pe
legământul Său, toţi sunt în siguranţă -deoarece toţi se sprijină pe puterea tăriei Lui.
4. Asumarea răspunderii
Din moment ce Dumnezeu cere ca noi să avem credinţă, El este obligat să demonstreze că este demn de încredere. Toate
făgăduinţele Lui sunt Da şi Amin; prin urmare. El S-a angajat să-Şi folosească puterea pentru apărarea noastră.
Unde ar putea fugi cineva care este într-o nevoie sau în pericol din partea păcatului, a Satanei sau a instrumentelor
sale, dacă nu la Dumnezeu? „Ori de câte ori mă tem", spunea David, „eu mă încred în Tine" (Ps. 56.3). Când te ascunzi
în Dumnezeu, poţi sta liniştit că El nu te va trăda vrăjmaşului. Dorinţa ta de dependenţă faţă de El trezeşte, la fel de
sigur, puterea Lui nemărginită pentru a te apăra, precum ţipătul unui nou-născut trezeşte mama, indiferent cât este
ceasul. El a depus cel mai mare jurământ care ar fi putut ieşi de pe buzele Lui sfinte: şi anume că toţi cei care vor căuta
refugiul în El, vor găsi o puternică mângâiere (Evr. 6,17, 18). Acest lucru ar trebui să dea imbold credinţei tale pentru
a aştepta limanul dorit când ceri protecţia lui Dumnezeu. Făcându-Şi Numele şi făgăduinţele asemenea unui turn
întărit, Dumnezeu îşi cheamă poporul în locuinţele Sale şi îl aşteaptă să intre şi să se simtă ca acasă.
5. Mijlocirea Fiului Său
Prezenţa şi activitatea lui Cristos în cer îi amintesc lui Dumnezeu de neclintitul Său angajament, acela de a-i proteja pe
sfinţi. Ne-a fost promis că urta din lucrările pe care Mântuitorul le va îndeplini în cer va fi cea de mijlocire pentru noi
înaintea Tatălui. Mijlocirea este de fapt o slujbă a îndurării faţă de credincioşi, pentru ca ei să poată primi tot ce vor
avea* nevoie pentru aducerea la îndeplinire a tot ceea ce a promis Dumnezeu. Isus Cristos este Ambasadorul nostru
care veghează ca între Dumnezeu şi noi totul să fie împlinit în mod corespunzător legământului. Deşi Cristos
beneficiază de o poziţie slăvită lângă Tatăl şi Se află în siguranţă, la adăpost de furtună, totuşi copiii Lui sunt lăsaţi să
lupte cu Satart. Ei rămân în inima Lui şi nu vor fi părăsiţi nici o clipă. Observaţi cât de repede a fost turnat Duhul Sfânt
peste apostoli, după înălţarea Lui. Aproape imediat ce Şi-a ocupat locul la dreapta Tatălui, Cristos a trimis Duhul Sfânt
pentru a-i mângâia nu numai pe primii creştini, ci pe toţi credincioşii până la revenirea Sa.
PRILEJURI PENTRU FOLOSIREA PUTERII LUI DUMNEZEU Odată ce înţelegi că puterea nemărginită a lui Dumnezeu este
la dispoziţia ta, vei înceta să te îngrijorezi cu privire la lupta cu Vrăjmaşul. Nici un asalt nu este prea puternic pentru
a-L copleşi pe Dumnezeu şi nimeni nu va trece frontiera fără permisiunea Lui.
Diavolul a fost destul de şiret, încât înainte să-şi lanseze atacul împotriva lui Iov, a cerut lui Dumnezeu să înlăture
protecţia de care acesta beneficia dar, în general, oamenii nu sunt atât de încredinţaţi de puterea lui Dumnezeu.
Propria lor orbire sufletească îi înşală, făcându-i să creadă că asaltul asupra credinciosului este doar împotriva
omului. Ei n-ar putea vedea mai departe de propriul nas, şi totuşi se vor îndrepta ţintă spre cel sfânt, aşteptând să-1
termine repede. Ei nu cunosc că trupele de rezervă ce-1 apără pe cel sfânt sunt inepuizabile - deoarece ele nu pot fi
blocate de altcineva decât de Dumnezeu însuşi.
17
Egiptenii credeau că l-au prins pe Israel în cursă când l-au văzut mărşăluind în mod periculos spre mare. „S-au rătăcit
prin ţară", se mândrea Faraon (Ex. 14.3). Şi aşa li s-ar fi întâmplat, dar puterea nemărginită a Iui Dumnezeu a
intervenit şi i-a scăpat. Dar n-au trecut bine acest obstacol, că s-au trezit în pustie, fără nimic altceva decât un acoperiş
deasupra capului lor. Şi totuşi au trăit aici 40 de ani, fără a face comerţ sau agricultură, fără a cerşi sau a jefui vreun
popor vecin.
Oare există ceva ce puterea Lui nemărginită n-ar putea face pentru a ne păzi de mânia şi puterea duşmanilor noştri,
fie ei oameni sau demoni? Scriptura este plină până la refuz de dovezi ale atotputerniciei lui Dumnezeu. După cum
puterea Lui a stat între israeliţi şi egipteni, tot aşa ea a mărşăluit cu Iosua spre Ierihon şi s-a împotrivit lui Goliat în
Valea Tere-binţilor. Aceeaşi putere a scos duhul necurat din omul posedat de Diavol din ţinutul Gadarenilor şi l-a adus
la viaţă pe fiul văduvei.
Oare, astăzi, această putere este mai slabă sau sunt duşmanii noştri mai puternici? Cu siguranţă că nu, deşi oamenii
răi ai zilelor noastre par mai îndrăzneţi decât duşmanii sfinţilor de demult. Apoi, uneori ei fug la apariţia lui
Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe când astăzi mulţi l-ar acuza mai degrabă pe Satan de înfrângerea lor, decât să
recunoască intervenţia lui Dumnezeu. Tu poţi fi mângâiat, cunoscând că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult pe sfinţii Săi
încât nu va ezita să dea popoare întregi pentru răscumpărarea lor, dacă aşa hotărăşte providenţa Lui. El a despicat
pântecele Egiptului tocmai pentru a salva viaţa copilului Său Israel (Is. 43.3).
Manifestările permanente ale puterii lui Dumnezeu de partea copiilor Săi contrastează puternic cu starea de neputinţă
a celor fără Cristos. Puterea nemărginită a lui Dumnezeu este un vas deosebit. După cum Şi-a arătat-o faţă de Avraam
şi Moise, tot aşa El o oferă sfinţilor din toate timpurile. Şi în timp ce ei vor mânca pe săturate, păcătosul obraznic va
merge să cerşească. El nu va putea beneficia decât de o picătură de putere divină. Prin slujitorul Său Isaia, Dumnezeu
îi avertizează pe cei păcătoşi: „Iată că robii Mei vor mânca, iar voi veţi flămânzi; iată că robii Mei vor bea, dar vouă
vă va fi sete" (Is. 65.13).
Puterea lui Dumnezeu pentru a ierta este nemărginită, dar El nu şi-o va folosi pentru un păcătos lipsit de ruşine. El
poate să mântuiască şi să ajute la vreme de nevoie, dar dacă tu nu te-ai pocăit, cum poţi să aştepţi ajutorul Lui?
Aceeaşi putere, pe care Dumnezeu o foloseşte pentru mântuirea credinciosului, o va întrebuinţa la condamnarea ta,
deoarece El a jurat că va distruge orice suflet care nu se pocăieşte.
44
Oare ce somnifer le oferă Satan sufletelor nemântuite? Oare cum pot adormi ele atât de repede, după ce au fost
avertizate cu privire la consecinţele ignorării ultimatului plin de har al lui Dumnezeu? Păcătosule, Satan te poate
înşela cu presupunerea că pentru a refuza îndurarea lui Dumnezeu ai nevoie de înţelepciune şi curaj, dar, de fapt,
acesta reprezintă ultimul act al nebuniei. Destinul tău veşnic atârnă de Dumnezeu. Dacă nu rezolvi acum problema ta
cu El, va trebui ca mai târziu să răspunzi învinuirilor Sale. Ia aminte la aceasta: „Grozav lucru este să cazi în mâinile
Dumnezeului cel viu!" (Evr. 10.31).
Cât despre tine, omule sfânt, întăreşte-te în cunoştinţa faptului că braţul puternic al lui Dumnezeu se întinde spre tine
cu dragoste, nu cu mânie. Cu aceeaşi credinţă care îţi spune de existenţa lui Dumnezeu, crede şi acest lucru: puterea Lui
nemărginită este prietenul tău sigur. în următoarele împrejurări, tu o poţi supune testului.
1. Când eşti doborât de păcat
Tu poţi fi absolut sigur că nici un păcat nu este atât de puternic încât să înăbuşe puterea lui Dumnezeu. Unul
Atotputernic face mai mult decât mulţi „puternici"! El Şi-a arătat de nenumărate ori dorinţa promptă de a te salva.
Oare cum a procedat El când a fost provocat de păcatele poporului Său? El a elaborat o scumpă făgăduinţă: „Nu voi
lucra după mânia Mea aprinsă" spune El. Şi de ce nu? „Căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om" (Osea 11.9). Ca şi cum ar fi
spus: Jnv voi arăta atotputernicia îndurării Mele!"
Cine se poate îndoi de omnipotenţa lui Dumnezeu? Noi ştim că dacă El vrea, are putere să ierte. Dar pentru cel
credincios există o mângâiere mai mare decât aceasta: în legământul Său stă scris să ierte. După cum nimeni nu-L
poate obliga pe Dumnezeu, decât El însuşi, tot astfel nimeni nu poate desface legământul pe care l-a făcut cu El însuşi.
Iată cuvintele Lui: „[Eu] nu voi obosi iertând" (Is. 55.7). Cu alte cuvinte: „în îndurarea Mea, Eu voi şterge toate
păcatele voastre şi voi cheltui tot ce am, ca nu cumva să se spună că bunătatea Mea este biruită de răul vostru".
Deci, când Satart te înspăimântă cu acuzaţiile lui îngrozitoare împotriva sufletului tău, tu poţi spune cu încredere:
„Dumnezeu este Cel care mă îndreptăţeşte şi nimeni altul. EI mi-a promis că-mi va schimba viaţa dacă mă voi supune
Lui. Şi-a călcat El vreo făgăduinţă? Aşadar, m-am supus Lui ca unui Creator credincios".
18
2. Gând eşti copleşit de ispită Dacă te temi că într-o zi vei cădea pradă ispitei, apucă acum puterea lui Dumnezeu şi
întăreşte-te pentru a rezista. Crede că vei fi biruitor în ziua încercării. Tatăl tău te priveşte îndeaproape în timp ce tu
lupţi în vale; strigătele tale îl determină să vină alergând.
.Când era asuprit de duşmani, Iosafat a strigat după ajutor şi Domnul l-a scăpat (II Cr. 20). Când eşti strivit şi tu poţi fi
la fel de sigur de ajutorul Lui. Adu-I deseori aminte de făgăduinţa Lui: JPăcatuI nu va mai stăpâni asupra voastră"
(Rom. 6.14).
Deşi cuvântul atotputernic nu se găseşte în versetul anterior, el se subînţelege aici ca şi în fiecare făgăduinţă. Spune
sufletului tău: „«Păcatul nu va mai stăpâni asupra ta», spune Dumnezeul Atotputernic!"'Acum, dacă te adăposteşti sub
acest atribut, trebuie să stai la umbra lui. La ce ne va folosi umbra unei stânci înalte, dacă noi stăm în soare? Aceasta
vrea să spună că, dacă ne îndepărtăm de protecţia lui Dumnezeu, aventurându-ne în focul ispitei, să nu ne mirăm când
credinţa noastră va slăbi, iar noi ne vom împiedica şi apoi vom cădea în păcat. Prin noi înşine, noi suntem slabi;
puterea noastră se află în stânca atotputerniciei lui Dumnezeu. Aceasta af trebui să fie locuinţa noastră permanentă.
3. Când eşti apăsat de datoria creştină
Probabil vei considera chemarea ta prea grea pentru credinţa ta slabă. Pentru a găsi putere, priveşte la Dumnezeu.
Când te-ai săturat de munca ta şi eşti gata să fugi, precum Iona, încurajează-te cu cuvintele rostite de Dumnezeu lui
Ghedeon: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai... Oare nu te trimit Eu?" (Jud. 6.14). începe lucrarea pe care ţi-a dat-o
Dumnezeu şi puterea Lui va fi cu tine; poţi fugi de lucrare, dar să ştii că puterea lui Dumnezeu va fi împotriva la.
Pentru a-Şi aduce înapoi slujitorul fugar, El va trimite o furtună sau alte lucruri împotriva ta.
Eşti chemat să suferi? Nu fi clătinat de teamă. Dumnezeu cunoaşte limitele puterii tale. EI va aşeza povara pe umerii
tăi astfel încât cu greu o vei Simţi. Şi totuşi El nu este mulţumit. Ochiul Lui te priveşte mereu şi când te datini, El te
ridică - pe tine şi povara - şi te duce la loc sigur: te vei cuibări la sânul făgăduinţei Lui: „Şi Dumnezeu, Care este
credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din
ea..." (I Cor. 10.13). Cum te poţi nelinişti când eşti cuprins în legământul Lui? Tatăl tău ceresc este atât de dornic să
aibă grijă de tine, încât în timp ce tu ceri doar o fărâmă de pace şi bucurie, El doreşte să-ţi deschidă
46
larg gura pentru a o putea umple. Culcat ceri mai des, cu atât mai bine; şi cu cât ceri mai mult, cu atât El te primeşte cu
bunăvoinţă.
Grăbeşte-te acum. Cercetează-ţi în întregime inima şi adună toate slăbiciunile tale. Aşază-le înaintea Celui
Atotputernic, după cum femeia văduvă a aşezat vasele goale înaintea profetului. Aşteaptă miracolul eliberării din
partea resurselor nelimitate ale lui Dumnezeu. Dacă ai mai multe vase de adus, toate pot fi umplute.
Dumnezeu are suficientă putere pentru a dărui, dar nu pentru a Se dezice. în această privinţă, însuşi Atotputernicul
este slab (spun aceasta cu reverenţă). Chiar şi un copil din familia Lui, fie el cel mai slab, care poate şopti doar:
„Tată!", II poate copleşi. Nu îngădui niciodată ca slăbiciunea credinţei tale să te ţină departe de Dumnezeu. Privirea
cea mai palidă şi obrajii cei mai slabi ai credinţei, dragostei şi răbdării tale vor mişca inima Lui şi vor aduce un
argument puternic pentru a te ajuta.
PATRU MOTIVE PENTRU CARE PUTEREA LUI DUMNEZEU SE ASCUNDE UNEORI
Dar", ar putea spune un suflet deprimat, „eu m-am rugat de nenumărate ori pentru putere împotriva ispitei - şi până
astăzi mâinile mele tot slabe sunt! Oricât de mult aş încerca, tot nu pot rezista. Dacă într-adevăr puterea lui Dumnezeu
este preocupată de nune, de ce nu sunt biruitor în viaţa de credinţă?"
1. Se poate ca tu să fi neglijat puterea lui Dumnezeu Verifică încă o dată şi vei putea găsi, fără să te îndoieşti, o
anumită putere ascunsă pe care mai înainte nu ai remarcat-o. Probabil te-ai rugat şi ai aşteptat ca Dumnezeu să-ţi
răspundă într-un anumit mod, dar în timp ce îl aşteptai de la fereastra din faţă, El S-a strecurat pe uşa din spate. Iată
ce vreau să spun: tu ai aşteptat o eliberare rapidă din încercare, dar, în schimb, Dumnezeu ţi-a dat putere să te rogi
mai cu ardoare. Oare aceasta nu înseamnă nimic? Orice medic îţi va spune: „Cu cât ţipătul este mai puternic, cu atât
copilul este mai puternic".
Şi nu numai atât, dar nu găseşti că acum ai o putere de lepădare de sine mai mare? Cu alte cuvinte, oare nu creşti tu în
smerenie, datorită acestui ţepuş înfipt în came? Dacă aşa stau lucrurile, tu ai luptat cu un adversar puternic - mândria
ta - şi ai luptat bine! Oare ce este mai greu sau mai împotriva firii decât să-ţi forţezi mândria să îngenuncheze
înaintea lui Dumnezeu?
18
2. Se poate ca Dumnezeu să fi amânat cu un scop puterea Lui Dacă ai aşteptat atât cât ai putut şi Dumnezeu încă nu ţi-
a răspuns,
nu lăsa ca nerăbdarea ta să-L acuze de nepăsare. Dimpotrivă, spune-ţi tu însuţi: „Tatăl meu este mai înţelept decât
mine. El va trimite ce voi avea nevoie, când voi avea nevoie. Eu ştiu că dacă acum EI nu intervine, este numai pentru că
El ştie ce este mai bine pentru mine."
Unul din motivele pentru care eliberarea întârzie este să dea credinţei tale posibilitatea de a se întări. Când o mamă
îşi învaţă copilul să meargă, ea stă la mică distanţă de el şi îşi întinde mâinile, îndemnându-1 să pornească. Acum,
dacă şi-ar exercita puterea şi s-ar îndrepta spre copil, aceasta nu i-ar fi de folos, deoarece picioarele lui nu s-ar mişca.
Dar dacă ea îl iubeşte, îl lasă acum să sufere puţin pentru a-i asigura sănătatea de mai târziu. Tot astfel, deoarece
Dumnezeu îşi iubeşte copiii, El îngăduie uneori ca ei să lupte, pentru a-şi întări picioarele credinţei lor instabile.
Nu numai atât, dar El poate folosi încercările şi ca un prilej pentru noi şi măreţe manifestări ale puterii Lui. Presupune
că un copil se clatină pe marginea unui râu, alunecă şi este într-un mare pericol. Ce face mama lui? Ea aleargă imediat
pentru a-1 salva! Şi niciodată braţele ei nu i s-au părut mai puternice şi nici îmbrăţişarea mai mângâietoare decât în
acea împrejurare.
Tu ai putea fi un suflet sărac, fricos, slab în credinţă şi întotdeauna gata să te scufunzi; şi totuşi, cu multe lipsuri, harul
tău a supravieţuit până acum. Oare există o mai mare demonstraţie a puterii lui Dumnezeu decât să vezi o astfel de
corabie şubredă, clătinată de furtuni, trecând peste o armată de păcate şi demoni, ajungând în cele din urmă în portul
salvării lui Dumnezeu? Ce tribut acordat puterii Lui, pentru ca un vas aşa de slab să învingă toate navele de luptă ale
Satanei!
3. Cauza opririi binecuvântării poate fi în tine însuţi Dacă atunci când ceri eliberarea, inima ta nu este fixată în
direcţia
corectă, puterea nu va veni. Când simţi că puterea lui Dumnezeu este închisă faţă de tine, pune-ţi următoarele
întrebări:
Mă încred cu adevărat în Dumnezeu, şi numai în El, pentru nevoia mea? Sau mă încred în rezolvarea mea, a pastorului
sau în alte surse din afară? Toate acestea pot fi bune, dar ele sunt numai slujitori ai lui Cristos. Treci peste ei spre
Stăpânul însuşi. Atinge-L şi eliberarea este a ta.
Sunt eu mulţumit de puterea pe care o am? într-o întrecere de cursă lungă, concurenţii aleargă în ritmuri diferite.
Probabil că eşti descurajat
19
când vezi că atât de mulţi din cei puternici te depăşesc în drumul spre glorie. Decât să strigi după ei, fii mulţumit că
totuşi ai putere să alergi! Chiar şi cel mai neînsemnat loc în armata sfinţilor este o mare onoare. Te afli în cursă? Este
numai datorită harului lui Dumnezeu; mulţumeşte-I pentru acest privilegiu. Adu-ţi aminte de acest lucru: oricine (chiar
şi cel mai slab sfânt) termină cursa este un învingător.
Oare mândria mea a împiedicat arătarea puterii lui Dumnezeu? Dumnezeu nu-ţi va oferi putere dacă o foloseşti în
propriul tău avantaj. El ştie cât de repede eşti îndepărtat de El pe aripile mândriei tale. Deoarece te iubeşte, El va
anula porţia de putere, dacă ea te îndepărtează de la părtăşia cu El. El face toate acestea spre binele tău, astfel că
atunci când mândria ta zace abia răsuflând, tu vei fi nevoit să te întorci spre El.
4. Dumnezeu te poate chema să perseverezi în ciuda argumentelor copleşitoare
Probabil că nimic din ceea ce a fost spus nu corespunde situaţiei tale. Inima ta este curată înaintea lui Dumnezeu; tu ai
aşteptat cu sinceritate şi în rugăciune şi, totuşi, Dumnezeu nu ţi-a întins mâna. Atunci tu trebuie să trăieşti şi să mori
aşteptând, deoarece se poate ca El să ceară aceasta. Ce dovadă mai mare a credinţei tale şi a harului lui Dumnezeu
lucrând în tine, decât că te păstrează până la capăt!
Mângâie-te cu promisiunea că atunci când eşti terminat, puterea va veni. Scriptura spune: ,£)ar cei ce se încred în
Domnul îşi înnoiesc puterea" (Is. 40.31). Proorocul nu a fost trimis la casa văduvei decât după ce ea şi-a copt şi ultima
bucată de pâine. Iov nu a fost ajutat, până ce nu s-a împlinit scopul lui Dumnezeu. Sunt cumva încercările tale mai
mari decât ale lui Iov? Cere-I Domnului o inimă ca a lui Iov. Şi să ştii că viaţa ta este în mâinile unui Dumnezeu plin de
milă şi îndurare (Iac. 5.11).
4 - Creştinul în Armături
CA PITOLUL 2
PRIMA CONSIDERAŢIE: ARMATURA CELUI SFÂNT
I. CREŞTINUL TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT
„îmbrăcafi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor Diavolului" (Ef. 6.11).
Am văzut că ceea ce alimentează credinţa noastră şi ne pregăteşte de luptă este puterea nemărginită a lui Dumnezeu
şi nu slaba noastră putere. Şi totuşi cum ne putem însuşi această putere în vieţile noastre? Pavel ne oferă răspunsul:
purtând armătura lui Dumnezeu.
A îmbrăca armătura lui Dumnezeu înseamnă a ne însuşi în modul cel mai personal puterea Lui. Aceasta implică în
primul rând şi mai presus de orice o schimbare a inimii. Omul care se laudă că are încredere în Dumnezeu, dar de fapt
nu crede din inimă, nu va fi niciodată în siguranţă în zona de război ce separă pământul de cer. Dacă din neglijenţă
sau prin alegerea lui, nu îşi pune armătura lui Dumnezeu şi se avântă neînarmat în luptă, atunci el îşi semnează
propriul certificat de deces.
Se spune despre un fanatic din Munster că încerca să se împotrivească unei armate invadatoare, strigând: „în Numele
Domnului oştirilor, depărtafi-vă!" Dar acest suflet nepocăit nu avea o astfel de împuternicire din partea Generalului,
pentru care pretindea că luptă, şi curând a pierit. Acest exemplu ne arată ce preţ mare trebuie plătit pentru o astfel de
nebunie. Ce limbaj grozav, dar nebunesc, auzi picurând de pe buzele oamenilor celor mai profani şi ignoranţi! Ei spun
că nădăjduiesc în Dumnezeu şi se încred în bunăvoinţa Lui; ei îl înfruntă pe Diavolul şi toate lucrările lui. Dar tot
timpul ei sunt săraci, făpturi goale, fără nici cea mai mică părticică din armătura lui Dumnezeu peste sufletul lor.
Această îndrăzneală nu-şi găseşte locul pe terenul Domnului.
50
CREŞTINUL ÎNARMAT - ARMELE LUI DIVINE îndemnul lui Pavel de a ne pune armătura are o dublă semnificaţie, în
primul rând, ne arată ce să facem: „îmbrăcafi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu..." Şi în al doilea rând, de ce trebuie
să facem acest lucru: „...ca să puteţi finea piept împotriva uneltirilor Diavolului".
Deci, pentru a pomi, fiecare recrut în armata lui Cristos trebuie să fie îmbrăcat în mod corespunzător cu armătura.
Prima întrebare care se pune sună astfel: „Ce este armătura?"
1. Cristos ca armătură
Ni se spune: Jmbrăcafi-vă cu Domnul Isus Cristos" (Rom. 13.14), unde Cristos este prezentat ca armătură. Apostolul nu
îndeamnă pe sfinţi doar să se îmbrace cu cumpătare în locul alcoolismului sau cu castitate în locul adulterului.
Dimpotrivă, El le spune: „îmbrăcafi-vă cu Domnul Isus Cristos", ceea ce înseamnă că până nu se îmbracă cu Cristos,
creatura este neînarmată. Nu omul împodobit cu moralitate sau virtuţi filozofice va respinge ispitele trimise de Satan,
ci omul îmbrăcat cu armătura - adică, cu Cristos.
2. Darurile lui Cristos ca armătură
Mă refer la „cingătoarea adevărului, platoşa neprihănirii" ş.a.m.d. Noi suntem îndemnaţi să „ne îmbrăcăm cu omul
cel nou" (Ef. 4.24), care este rezultatul tuturor harurilor. Concluzia este aceasta: a fi fără Cristos şi darurile Sale
înseamnă a fi fără armătură.
PĂCĂTOSUL NEÎNARMAT - SPERANŢELE LUI ÎNTUNECATE O persoană fără Cristos, lipsită de har, este dezbrăcată şi
neînarmată - complet neechipată pentru a se împotrivi păcatului şi Satanei. La început, Dumnezeu l-a îmbrăcat pe
Adam cu armătura completă. Dar prin îndemânarea lui, Diavolul l-a dezbrăcat. De îndată ce a fost săvârşit primul
păcat, „[Adam şi Eva] erau goi" (Gen. 3.7). Păcatul i-a dezbrăcat de armătura lor şi i-a lăsat săraci, creaturi slabe.
Acest prim abuz a presupus o tactică modernă din partea Satanei. Dar odată ce omul i-a deschis porţile, Diavolul s-a
proclamat rege şi şi-a adus la curte un întreg alai de păcate mortale, fără a scoate vreodată sabia.
Iată ce vreau să spun: în loc să-şi mărturisească păcatul, Adam şi Eva au încercat să-1 ascundă de Dumnezeu şi au
devenit evazivi în relaţiile cu El. Ei se învinuiau unul pe celălalt, fără să le pese de responsabilitatea pentru
neascultarea lor şi fără a cere îndurare. Cât de
20
repede li s-au împietrit inimile prin înşelăciunea păcatului! Firea omului nu s-a schimbat de atunci. Aceasta este exact
starea fiecărui fiu (fiică) a lui Adam; Satan ne găseşte goi şi ne transformă în sclavi până ce Dumnezeu, Care ne-a
cumpărat cu sângele Fiului Său iubit, angajează fiecare suflet vinovat în serviciul împărăţiei Sale.
Pentru a înţelege mai bine seriozitatea absenţei armăturii lui Dumnezeu, să analizăm cele patru consecinţe a ceea ce
înseamnă să fii gol şi neînarmat.
1. Depărtarea de Dumnezeu
„în vremea aceea eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintcle făgăduinţei" (Ef. 2.12).
Dacă nu eşti un copil al împărăţiei, tu nu vei putea beneficia de vreo făgăduinţă a Legământului, după cum un cetăţean
roman nu are nimic a face cu carta Londrei. Eşti singur în lume, fără Dumnezeu. Dacă ai vreun necaz, trebuie să-ţi
pledezi singur cauza. Dar dacă eşti un cetăţean al cerului, Dumnezeu are putere să-ţi garanteze imunitatea în orice
situaţie. Şi în timp ce duşmănia Diavolului se îndreaptă spre tine, el nu îndrăzneşte să vină fără permisiune pe terenul
lui Dumnezeu pentru a te atinge.
Ce situaţie disperată ca un suflet să fie lăsat să se apere singur împotriva legiunilor de pofte şi demoni! El va fi încolţit
precum un iepure sălbatic de o haită de lupi - fără Dumnezeu, care să-i oprească, şi pradă asupririi zilnice a Satanei.
Numai să fie un popor părăsit de Dumnezeu, indiferent cât de războinic ar fi, şi imediat şi-ar pierde curajul şi ar fi
incapabili să lupte. Un grup de copii poate ieşi din curte pentru a se fugări în afara acesteia. Când israeliţii s-au
înspăimântat auzind de uriaşii puternici şi cetăţile întărite, Caleb şi Iosua i-au liniştit, asigurându-i: Ji vom mânca; ei
nu au nici un sprijin" (Num. 14.9). Cu cât mai mult, acel suflet lipsit de apărare din partea Celui Atotputernic va fi ca o
pâine gata să fie mâncată de Satan!
2. Ignoranţa
Numai un suflet ignorant este suficient de neînţelept pentru a ieşi neînarmat din tumul lui în timpul unui asediu. Cu
siguranţă, el nu şi-a studiat adversarul sau nu ştie ce primejdie îl pândeşte dincolo de poartă. Pentru a înrăutăţi şi
mai mult lucrurile, dacă el luptă fără să se îmbrace cu Cristos, el va trebui să lupte în întuneric. Apostolul scrie:
„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul" (Ef. 5.8). Ca un copil al luminii, tu care eşti creştin poţi
fi din timp în timp în întuneric cu privire la realitatea vreunei făgăduinţe. Dar tu întotdeauna ai acel
52
ochi spiritual care îi lipseşte persoanei fără Cristos. Omul nepocăit este întotdeauna prea ignorant pentru a rezista
Satanei, în vreme ce cunoştinţa adevărului pe care creştinul o posedă avertizează şi aduce sufletul înapoi, chiar când a
fost luat prizonier de ispită.
Nimeni să nu te înşele: întunericul spiritual nu poate fi îndepărtat decât prin unirea cu Cristos. După cum ochiul fizic nu
poate fi pus la loc prin mijloace omeneşti odată ce a fost scos, tot astfel ochiul spiritual - pierdut datorită păcatului lui
Adam - nu poate fi repus prin eforturile oamenilor sau ale îngerilor. Aceasta constituie una din bolile pe care Cristos a
venit să le vindece (Lc. 4.18).
3. Neputinţa
„Pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi" (Rom. 5.6). Ce ar putea
face oare un suflet neînarmat pentru a scutura jugul Satanei? Nu mai mult decât un popor neînarmat ar putea face
pentru a scutura jugul unei armate biruitoare! Satan are o asemenea putere asupra unui suflet, încât el este numit
omul tare care ţine sufletul ca pe o casă a lui (Lc. 11.21). Dacă cerul nu-1 deranjează cu nimic, el nu se teme să se
răscoale. El ţine totul sub control. Ceea ce Duhul Sfânt face într-un om sfânt, Satan, într-un sens diabolic, face în omul
păcătos. Duhul Sfânt umple inima cu dragoste, bucurie, dorinţe sfinte; Satan umple inima păcătosului cu mândrie,
poftă, minciună. Şi precum omul beat, plin de vin, nu se mai poate controla, nici păcătosul umplut cu Satan nu-şi mai
aparţine lui însuşi, ci este un sclav neputincios.
4. Prietenia cu păcatul şi Satan
Un suflet care refuză să se îmbrace cu Cristos se declară un răzvrătit şi se face vrăjmaş al lui Dumnezeu. Cred că putem
spune fără să greşim că oricine este vrăjmaşul lui Dumnezeu trebuie să fie prietenul Satanei - şi cum poţi determina pe
cineva să lupte împotriva propriului prieten? Este Satan împărţit? Oare va lupta Diavolul dinăuntru cu cel deafară?
Uneori, Satan şi o inimă firească par că se războiesc, dar este o farsă - ca o parare a doi scrimeri pe teren. Poate i-ai
crezut serioşi la început, dar când îi vei vedea ce precauţi sunt şi unde se lovesc unul pe celălalt, vei înţelege imediat că
n-au de gând să se omoare. îţi va dispărea orice îndoială când îi vei vedea după meci, felicitându-se pentru
performanţa lor! Tot astfel, când vezi un suflet nepocăit demonstrând împotriva păcatului, urmăreşte-1 dincolo de
scena faptelor bune unde a
21
obţinut reputaţia unui sfânt, jucând pe făţarnicul. Fără nici o îndoială, acolo îl vei putea vedea stând împreună cu
Satan, într-un colţ, la fel de prieteni ca întotdeauna.
VRĂJMAŞUL - PLANUL LUI DIABOLIC
Ai văzut câteva din consecinţele a ceea ce înseamnă să fii fără armătura lui Dumnezeu: ignoranţă, neputinţă,
depărtarea de Dumnezeu şi prietenia cu păcatul şi Satan. Dacă îmbrăcarea cu Cristos este tratamentul sigur pentru
astfel de suferinţe mortale, de ce oare atât de mulţi oameni refuză acest medicament folositor al harului Său?
1. înclinaţia firească a sufletului omenesc
Când priveşti în jur şi vezi ţinutul întins al Diavolului şi terenul restrâns ce aparţine supuşilor lui Cristos - ce mulţime
de suflete preţioase stă prosternată la picioarele Satanei şi ce regiment mic de sfinţi mărşăluieşte sub stindardul
harului lui Cristos - poate te întrebi: ,J5ste mai puternic iadul decât cerul? Sunt armele Satanei mai victorioase decât
Crucea lui Cristos?" Dar dacă vei considera ce am de gând să spun, te vei întreba mai degrabă dacă Cristos are pe
cineva care să-L urmeze, decât că are aşa de puţini.
Toţi fiii oamenilor sunt născuţi în păcat (Ps. 51.5). Deci, când prinţul acestei lumi se apropie pentru prima dată de un
suflet tânăr cu vreo propunere neruşinată, el găseşte sufletul neînarmat şi în starea lui naturală, fiind familiar cu
politica lui. Prin urmare, supunerea faţă de Satan nu cauzează multă suferinţă în inima păcătoasă. Dar când Cristos Se
luptă pentru un suflet, El propune schimbări radicale. Iar sufletul egoist, căruia în general îi place să lase lucrurile aşa
cum sunt, îi răspunde cu un dispreţ asemănător cu al locuitorilor răzvrătiţi din pildă: „Nu vrem ca omul acesta să
împărătească peste noi!" (Lc. 19.14). Votul este unanim: toate poftele votează împotriva lui Cristos şi se ridică precum
filistenii împotriva lui Samson, pe care îl numeau distrugătorul ţării lor (Jud. 16.23, 24). Dacă harul lui Dumnezeu n-ar
fi încălcat acest veto, întreaga lume ar fi rămas sub puterea Satanei.
Biruinţele Satanei sunt limitate la sufletele ignorante, lipsite de har, care n-au avut putere şi nici n-au înţeles că
trebuie să i se opună. Ei sunt născuţi prizonieri ai păcatului; tot ce el are de făcut este să-i ţină în această situaţie. Dar
când asaltează un sfânt, a cărui libertate a fost câştigată la cruce, o dată pentru totdeauna, atunci el asediază o cetate
cu zăvoare şi porţi. Mai devreme sau mai târziu, el trebuie să se retragă ruşinat, neputând smulge nici măcar pe cel
mai slab sfânt din mâna
54
Mântuitorului. Poţi să te îndoieşti de puterea proprie, dar niciodată să nu te îndoieşti de cea a lui Dumnezeu. In
conflictele tale cele mai grave cu Satan, crede că Cristos te poate scoate cu braţ întins de pe teritoriul Diavolului, în
ciuda forţei şi furiei iadului.
2. Răutatea supranaturală a Satanei
Să nu te îndoieşti nici o clipă că Satan se va năpusti cu toată furia asupra celor ce iubesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Cunoaşterea lui referitoare la Vestea Bună a lui Cristos îşi are originea cu mult în urmă, de fapt, la începutul
vremurilor. El a văzut manifestându-se puterea ei din nou şi din nou şi ştie că posedă un arsenal întreg pentru a lovi
sufletele.
Cel dintâi mare asalt pe care Evanghelia l-a făcut împotriva împărăţiei întunericului i-a clătinat acesteia temelia şi a
pus pe fugă legiunile iadului. Ele încă mai fug. Când cei 70 de apostoli împuterniciţi de Cristos s-au întors mărturisind
că până şi duhurile rele le erau supuse prin puterea Evangheliei, Cristos le-a răspuns: ,^\m văzut pe Satan căzând ca
un fulger din cer!" (Lc. 10.17, 18). în esenţă, El le spune: „Ceea ce spuneţi voi nu constituie o noutate pentru Mine; Eu
am văzut când Satan a fost aruncat din cer. Cât de bine cunosc Eu puterea Evangheliei!"
Te miri că Satan lucrează din greu să facă inofensivă Evanghelia care la rândul ei îl face inofensiv pe el însuşi? Mulţi
care odată erau prietenii Satanei găsesc drumul spre viaţă şi adevăr prin lumina Evangheliei. Prin aceeaşi lumină,
sfinţii se îndreaptă spre casa lor veşnică cu o siguranţă binecuvântată. Nimic nu-1 poate necăji mai mult pe Cel Rău
decât să vadă cum vechii lui camarazi îşi neglijează plăcerile lor păcătoase de altădată şi, în schimb, îşi petrec timpul
studiind Scripturile. El ştie că un sfânt lipsit de cunoştinţa Evangheliei este tot atât de vulnerabil, precum o armată
fără muniţie. Prin urmare, el se chinuie să înlăture Cuvântul lui Dumnezeu, fie prin persecuţie, fie prin regimul politic,
căutând să convingă un popor să-1 îndepărteze de pe teritoriul lui.
Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce ne învaţă cum să ne îmbrăcăm cu Cristos şi darurile Sale, astfel ca să fim bine
echipaţi. Nu te înşela singur, crezând că te poţi lipsi de această carte atât de valoroasă. Cu toţii cunoaştem persoane
care se automulţumesc cu o mărturisire a lui Cristos şi cu o cunoaştere superficială a darurilor şi lucrărilor, şi nu
doresc să ştie dacă există ceva mai mult în viaţa creştină. Ei sunt aceia ale căror daruri îngheaţă când bate vântul
satanic asupra sufletelor lor. Dar sfântul, a cărui credinţă s-a izolat de eroare prin adevărul Evangheliei, va putea
rezista tuturor curenţilor reci trimişi de Satan.
21
ARMĂTURA - CREATORUL EI
Până acum aţi fost avertizaţi suficient de consecin|ele lipsei armăturii. Acum, haideţi să privim mai îndeaproape
dispozitivul nostru foarte potrivit pentru războiul spiritual. Nu poate fi orice fel de armătură; mai bine nici o
armătură, decât una care nu a fost probată. Numai annătura lui Dumnezeu trece testul. Acest adevăr este demonstrat
de două particularităţi:
1. Numai Dumnezeu poate concepe armătura sfinţilor Lui Un adevărat soldat nu merge pe front decât cu armele pe care
i le stabileşte generalul lui. Nu este lăsat la bunul plac al fiecăruia să aducă ce arme doreşte; aceasta ar determina
haosul. într-un mod asemănător, soldatul creştin este legat de poruncile lui Dumnezeu. Deşi armata este pe pământ,
consiliul de război se află în cer şi de acolo dă ordine: „Iată ce-ţi ordon... Iată care îţi sunt armele". Şi deşi par să aibă
un anumit succes împotriva păcatului, cei ce fac mai mult sau folosesc ce nu este poruncit de Dumnezeu vor fi chemaţi
cu siguranţă să dea socoteală de îndrăzneala lor.
în această privinţă, disciplina războiului este strictă pentru oameni. Deşi l-au bătut pe duşman, unii au fost
condamnaţi şi executaţi, deoarece şi-au părăsit poziţia lor sau au acţionat fără ordin. în acest punct, şi disciplina lui
Dumnezeu este foarte precisă. El le va spune tuturor celor care născocesc ei înşişi căi de a-L adora sau care îşi fabrică
metode de pocăinţă: „Cine ţi-a cerut lucrul acesta?" CânA dorim să corectăm Legea lui Dumnezeu şi să adăugăm noi
înşine la poruncile Lui, aceasta înseamnă să fii „prea neprihănit", după cum spune Solomon (Ecl. 7.16). Dumnezeu
spunea Israelului că profeţii mincinoşi îşi iroseau timpul, deoarece nu împlineau porunca Lui (Ier. 23.32). De
asemenea, şi tu îţi pierzi timpul dacă faci ceva ce Dumnezeu nu cere.
Gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor; şi nici căile Lui ca ale noastre. Dacă Moise ar fi scos Israelul din
Egipt prin înţelepciunea lui proprie, ne-am fi aşteptat ca el să-i prădeze pe egipteni de caii şi armele lor. Dar
Dumnezeu Şi-a scos poporul gol şi pe jos, iar Moise a ţinut strâns poruncile Lui. Ei purtau războiul lui Dumnezeu şi,
prin urmare, numai supunându-se puteau fi sub comanda Lui. Ei se opreau şi porneau la porunca Lui; ei luptau la
comanda Lui. Iar tactica şi armele folosite erau cele recomandate de Dumnezeu. Oare ce putem învăţa din exemplul
lor? Luptându-ne cu duhurile rele şi poftele care intersectează drumul nostru spre cer, trebuie şi noi să respectăm
regulile lui Dumnezeu, care ne sunt înfăţişate în Cuvântul Lui.
22
Creştine, ia bine seama, nu te încrede în armătura lui Dumnezeu, ci în Dumnezeul armăturii. Toate armele tale sunt
„puternice" numai „prin Dumnezeu" (II Cor. 10.4). Chivotul reprezenta simbolul siguranţei lui Israel, dar când poporul
a început să se glorifice în acesta, nu în-Dumnezeu însuşi, acesta le-a grăbit pierderea. Tot astfel, îndatoririle şi
poruncile, darurile şi harurile sunt limanuri pentru apărarea sufletului; dar ele trebuie ţinute la locul potrivit. Satan
tremură precum filistenii la vederea chivotului, văzând un suflet sârguincios în folosirea „darurilor" sale, adică
răbdare, cumpătare, cinste, etc. Dar când omul se încrede mai mult în ele decât în Domnul, el se află pe un teren
mişcător.
2. Dumnezeu întocmeşte armătura sfinţilor Săi şi îi învaţă s-o folosească corect
După cum deja am observat, nu armătura în sine face sufletul de neînvins, ci armătura lui Dumnezeu. Este rugăciunea
o armătură? Dar credinţa, nădejdea şi neprihănirea? Numai dacă sunt proiectate de Dumnezeu şi prin numirea Lui.
Numai ce este născut din Dumnezeu biruieşte lumea: o credinţă, o speranţă născute din Dumnezeu. Dar fii vitregi,
proveniţi din curvie, ai autocăutării slujbelor şi darurilor, cu care unii creştini se încing, şi care răsar dintr-o sămânţă
moartă, nu pot fi cereşti.
Priveşte bine eticheta şi vezi dacă armătura pe care o porţi este opera lui Dumnezeu sau nu. în zilele noastre, se
găsesc multe imitaţii pe piaţă. Este un joc al Satanei ca atunci când păcătosul nu poate fi satisfăcut de goliciunea lui,
poftele lui, să-1 înduplece cu lucruri nesigure, care n-ar putea face nici un bine omului, iar pe Satan nu l-ar putea răni.
Poate că este frecventarea Bisericii, sau faptele bune, sau pedepsele autoimpuse prin care el intenţionează să
impresioneze atât pe Dumnezeu cât şi pe oameni. Oare astfel de impostori cred în Dumnezeu? O, ei speră că nu sunt
infideli. Dar ei nu contenesc să se întrebe ce este armătura lor sau cum o pot găsi şi dacă îi va susţine în ziua cea rea.
Astfel pier cu miile cei care presupuneau că sunt înarmaţi împotriva Satanei, morţii şi judecăţii - când în tot acest timp
ei erau nenorociţi şi goi. Acest gen de oameni sunt mai răi decât cei care nu pretind că-şi ascund ruşinea de privirea
lumii. ,
Pentru cei mai mulţi dintre noi, o copie fidelă a unei capodopere apare asemănătoare originalului. Dar când artistul o
priveşte, el poate spune imediat care este realul şi care falsul. Acelaşi lucru este şi cu mulţumirea de sine a
făţarnicului, care pretinde că are credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Acesta este un om înveşmântat strălucitor şi cu
arma în
57
mână. Cu sabia ascuţită a limbii lui, el ţine la distanţă atât pe cel ce predică, cât şi Cuvântul lui Dumnezeu: „Cine poate
spune că eu nu sunt un sfânt? Numeşte vreo poruncă pe care n-o împlinesc, vreo îndatorire pe care o neglijez!" spune
el indignat. Mulţi sunt impresionaţi de aparenta lui pioşenie. Este nevoie de ochiul atent al Duhului pentru a-1
depista, şi chiar şi atunci este greu să-1 condamni, deoarece Satan deja l-a falsificat. Mai întâi, el trebuie dezarmat şi
dezbrăcat de haina murdară a mulţumirii de sine, deoarece armătura lui Dumnezeu nu poate fi pusă peste îmbră-
cămintea pe care şi-a croit-o el însuşi. Pe de altă parte, sufletul care stă dezbrăcat şi smerit înaintea lui Dumnezeu
este convins de nevoia mare pe care o are şi este dornic să fie ajutat. Ce crezi că este mai uşor: să pui la loc un os
recent fracturat sau să repari unul care deja s-a sudat greşit?
Ah, făţarnicule pios, leapădă Numele lui Cristos a cărui insignă pretinzi că o porţi sau înlătură armura falsă a
mulţumirii de sine şi vino la El cu pocăinţă adevărată! Să nu îndrăzneşti să numeşti armătura lui Dumnezeu nimic din
ceea ce nu-L glorifică pe El şi nu te apără împotriva Satanei!
ARMĂTURA - COMPONENTELE EI MULTIPLE Remarcaţi totala proporţionalitate a echipamentului creştinului: „Toată
armătura lui Dumnezeu" (Ef. 6.11). Când este îmbrăcată corespunzător, armătura creştinului este completă şi aceasta
într-un întreit aspect.
1. Toate componentele acoperă (împreună) creştinul în întregime, sufletul şi duhul lui
Astfel, sunt protejate într-un mod divin atât puterile unuia cât şi simţurile celuilalt. Nici o porţiune nu este fără
apărare. Altfel, săgeata Satanei poate pătrunde prin acel spaţiu, asemănător celei care a pătruns printre legăturile
armurii lui Ahab (I împ. 22.34). Dacă tot trupul, cu excepţia ochiului, este înarmat, atunci Satan îşi poate arunca
săgeţile aprinse ale ispitei prin acea deschizătură, aprinzând întreaga casă. Eva doar a privit pomul şi o săgeată
otrăvită a străpuns-o până în inimă. Presupune că ochiul este închis, dar urechea aude o conversaţie murdară. Atunci,
Diavolul se va strecura pe acolo. Sau dacă toate simţurile exterioare sunt bine păzite, dar inima nu este ţinută cu toată
seriozitatea, atunci gândurile omului îl vor da pe mâna Satanei.
Duşmanii noştri ne atacă din toate părţile, deci armătura noastră trebuie să fie „de lovire şi de apărare" (II Cor. 6.7).
Apostolul a numit păcatul un vrăjmaş care ne înconjoară (Evr. 12.1). Satan îşi împarte ispitele în diferite escadroane.
Una asaltează aici, o alta năvăleşte dincolo. Citim despre inconsecvenţe în comportament şi în atitudinea spirituală. în
58
timp ce respingi ispita duşmanului asjupra trupului, el ar putea pătrunde în cetăţuie pe poarta slăbiciunii
duhovniceşti. „Dar", spui tu, „toate faptele mele sunt ireproşabile". Bine, dar atunci ce armătură ai pentru a-ţi apăra
capul, raţiunea ta? Dacă te surprinde în această zonă şi plantează sămânţa ereziei, imediat aceasta poate prinde
rădăcină, înăbuşind credinţa ta.
Aşadar, observăm câtă nevoie avem de toată armătura care să ne acopere în întregime.
2. Fiecare componentă are un rol specific
Dumnezeu proiectează fiecare componentă a armăturii pentru un scop specific; prin urmare, omul sfânt trebuie să fie
îmbrăcat corespunzător. Cu alte cuvinte, nu se face să-ţi acoperi inima cu un coif, sau să-ţi ţii scutul acolo unde trebuie
să fie platoşa. într-adevăr, există multe daruri duhovniceşti, fiecare cu un rol specific de a aduce sufletului viaţă şi
sănătate - foarte asemănător activităţii venelor şi arterelor care transportă sângele în organism. înţeapă o venă şi tot
sângele va ţâşni pe acolo; neglijează o datorie şi puterea tuturor darurilor se poate pierde.
Apostolul Petru îndeamnă creştinii să crească în omul dinăuntru. Nu este aceasta adevărata sănătate - când întregului
organism îi merge bine? Credinţa este darul care conduce întregul proces. Dacă ai credinţă, atunci adaugă fapta: „Să
uniţi cu credinţa voastră fapta" spune Petru în II Pet. 1.5. Aceste daruri se sprijină unul pe celălalt. Faptele bune şi
actele de caritate îşi au originea în credinţă; la rândul ei, credinţa se hrăneşte şi se întăreşte în fapte - aşa spune
Martin Luthen
Lucrările tale ar putea purta fructe atrăgătoare, dar nu poţi fi ferit de ruinarea Diavolului, până cc nu adaugi faptelor
tale cunoştinţa. Cunoştinţa este pentru credinţă ceea ce este soarele pentru fermier. Fără cunoştinţă, credinţa nu poate
vedea cum să-şi facă lucrarea. Şi nici lucrarea, odată terminată, nu poate fi analizată în mod corespunzător, în lumina
obscură a jumătăţilor de adevăr. Dacă tu nu eşti întemeiat pe adevărul Evangheliei, Satan se va folosi de ignoranţa ta
pentru a zădărnici creşterea ta spirituală. Pentru orice situaţie, el are o sugestie vicleană. S-ar putea ca odată să
încerce să te convingă că nu eşti suficient de smerit şi să permită seminţei autocondamnării să înăbuşe siguranţa
mântuirii tale. Altădată, el te linguşeşte printr-o falsă mândrie în smerenia ta, iar molima mulţumirii de sine va nimici
roadele Duhului în viaţa ta. Satan nu este cum ţi se înfăţişează ţie; el va încerca toate metodele, astfel ca tu să-1 crezi.
23
Dar cunoştinţa nu este ultima lucrare a harului. Noi trebuie să-i adăugăm acesteia în frânarea. Fără ea, atât credinţa,
cât şi raţiunea, îşi pot ceda curând locul pentru plăceri vremelnice. înfrânarea este un foarte bun administrator. Ea
cercetează sufletul în mod regulat şi pune în ordine sentimentele omului sfânt, astfel ca el să nu ignore îndatoririle
sfinte pentru a urmări propria satisfacţie. Dacă îngădui ca dragostea de confort - sau numai plăcerea în mijlocul
familiei şi a celor dragi - să depăşească dragostea ta pentru Domnul, tu nu poţi fi un ostaş biruitor al lui Cristos. Prin
urmare, roagă-te pentru înfrânare, care menţine dimensiunea spirituală a inimii tale în zona păzită, şi trage un
semnal de alarmă când inima ta este înflăcărată de sentimente trecătoare sau se răceşte pentru Cristos.
Imaginează-ţi că eşti bine echipat şi te îndrepţi spre cer în timp ce te lăfăi în prosperitate. Nu trebuie să te pregăteşti
şi pentru vreme rea -adică, vremea de încercare? Când vei intra pe drumul strâmt al suferinţei, Satan îşi va desfăşura
obstacolele prin mii de ispite şi nu vei mai putea fugi ca în ziua prosperităţii tale. Te poţi depărta de o lume atrăgă-
toare numai ghemuindu-te când te izbeşte necazul, atâta vreme cât nu ştii cum să perseverezi. Prin urmare, apostolul
porunceşte: „la înfrânare [adăugaţi] răbdare" (II Pet. 1.6).
Eşti răbdător? Este un dar minunat, dar nu suficient. La fel de bine tu trebuie să fii şi evlavios. Astfel, Petru continuă:
„la răbdare [adăugaţi] evlavia" (v. 6). Evlavia înconjoară întreaga închinare înaintea lui Dumnezeu, interioară şi
exterioară. Comportarea ta poate fi impecabilă, dar dacă nu-L slujeşti pe Dumnezeu, atunci eşti un ateu. Dacă I te
închini plin de devotament, dar nu în concordanţă cu Scriptura, eşti un idolatru. Dacă o faci după Lege, dar nu conform
Duhului Evangheliei, atunci eşti un făţarnic. Adevărata închinare care conduce în profunzimea evlaviei este cea
făcută ,Jn duh şi în adevăr" (Ioan 4.24).
Până acum am examinat o colecţie destul de frumoasă a darurilor duhovniceşti şi probabil ai dori să le încerci. Dar
aşteaptă - armătura ta nu este completă. Tu ai rude spirituale, moştenitori împreună cu tine ai aceleaşi promisiuni; de
aceea, trebuie să adaugi evlaviei dragostea de fraţi (v. 7). Aceasta este una din principalele porunci ale Domnului.
Dragostea noastră unul pentru altul este semnul supunerii noastre faţă de El. Dacă Satan ne desparte de vreun frate,
atunci el dă o puternică lovitură evlaviei noastre şi întregii cauze a lui Cristos. El ştie că nu ne putem uni mâinile într-o
lucrare, dacă inimile nu ne sunt legate în dragoste.
60
Nu numai că Dumnezeu ţi-a dat o responsabilitate faţă de familia celor credincioşi, dar Tatăl ceresc îţi spune să nu-i
condamni nici pe cei din afara familiei Lui. Deci, trebuie să adaugi la dragostea de fraţi, iubirea de oameni (v. 7). Acest
dar te face în stare să le faci bine chiar şi celor mai răi oameni. Cu cât îţi fac mai mult rău, cu atât trebuie să te rogi
mai mult pentru ei. „Tată, iartă-i.'"Se ruga Isus, în timp ce călăii îi provocau moartea.
Oare astăzi se mai află în Biserică dragostea lui Cristos? Este evident că lipsa acestei ultime componente a armăturii
oferă în vremea noastră un mare avantaj Satanei. Noi trebuie să fim strângători faţă de mila lui Dumnezeu, pentru ca
dragostea noastră să se lărgească - adică în sens biblic, dacă nu este atât de mare încât să cuprindă toată lumea,
atunci este prea mică pentru porunca ce ne îndeamnă: „Faceţi bine tuturor oamenilor".
Acum aş dori să vorbesc un moment pastorilor: unde este dragostea noastră faţă de oameni dacă fiecare slujbă se
adresează sfinţilor şi nu încercăm să salvăm acele suflete nenorocite, captive, din ghearele Diavolului? El îi poate duce
pe mulţi în iad, în timp ce noi suntem ocupaţi cu mângâierea sfinţilor şi predicarea privilegiilor lor. Fie ca Dumnezeu
să ne dea milă pentru sufletele pierdute, astfel ca să-i putem mustra şi avertiza cu dragoste şi să-i smulgem din
strânsoarea mortală a Satanei! Este adevărat că învăţătorii au rolul ispravnicilor de a oferi mana celor sfinţi, dar oare
aceasta înseamnă că ceilalţi ascultători nu vor beneficia de nimic?
3. Fiecare componentă este completă şi perfectă Nu numai că armătura este perfectă când este completă, dar Dum-
nezeu Se îngrijeşte totodată ca fiecare componentă să fie completă şi perfectă. Pentru aceasta, omul sfânt este chemat
să-şi menţină armătura strălucitoare şi gata pentru a o folosi. El trebuie să umble nu numai după toate darurile
duhovniceşti, ci să crească şi să se maturizeze în fiecare,dar în parte - până la perfecţiune. După cum trebuie să adaugi
credinţei tale fapta, tot astfel trebuie să adaugi credinţă la credinţă. Darurile tale sunt la fel de preţioase, precum
argintul: ele strălucesc cu atât mai tare, cu cât le foloseşti mai mult.
,JFiţi-- desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt. 5.48). Şi curăţiţi-vă, după cum Dumnezeu
este curat. Aici avem o copie fidelă - nu numai că putem egala desăvârşirea şi curăţia care sunt în Dumnezeu, dar
trebuie să şi luptăm pentru acest scop. De exemplu, dacă răbdarea ta geme sub greutatea unei mici poveri, atunci
24
fii convins că una mai mare te va batjî pe spate. Aşadar, începe odată să exersezi şi să-ţi clădeşti răbdarea, astfel ca
atunci când povara va creşte, tu să fii puternic spiritual.
DARURILE NOASTRE-DE CE TREBUIE PERFECŢIONATE Iată aici câteva motive pentru care tu trebuie să ai o maturitate a
darurilor duhovniceşti, care, prin Cristos, sunt ale tale:
1. Deoarece darurile noastre ne pot crea prejudicii
într-o armată chemată să lupte, armele sunt adesea îndoite şi rupte. Un soldat are coiful crestat, un altul are sabia
îndoită, iar un al treilea are pistolul rupt. Prin urmare, adesea este necesară înlocuirea lor. într-o ispită, s-ar putea
să-ţi fi pierdut coiful nădejdii, alta îţi poate zdrobi răbdarea sau îţi poate călca în picioare dragostea. Tu trebuie să ai
în preajmă o magazie unde poţi găsi acest gen de echipament, pentru a-1 înlocui pe cel pierdut cât mai repede posibil,
deoarece Satan este gata să atace atunci când tu eşti mai puţin pregătit să-i parezi loviturile.
„Simone, Simone, Satan a cerut să vă cearnă", i-a spus Isus lui Petru (Lc. 22.31). Diavolul ştia că în acea vreme
ucenicii erau slabi. Cristos, Conducătorul lor, urma să fie îndepărtat din fruntea regimentului Său. Ei se certau între ei,
să vadă cine va fi cel mai mare în cer. Iar necesarul unei credinţe puternice, pe care Duhul trebuia să-1 aducă, încă nu
sosise. Prin urmare, Cristos i-a trimis la Ierusalim să aştepte împreună până ce El îşi va coborî Duhul Său peste ei (F.
A. 1.4). Acest exemplu ne arată către cine trebuie să ne îndreptăm pentru înviorarea darurilor duhovniceşti, când
acestea slăbesc.
2. Deoarece Satan continuă să-şi dezvolte mânia şi abilitatea El este numit „şarpele cel vechi" şi pe bună dreptate:
subtil prin
natură, şi totuşi mereu mai şiret; mânios de fel, şi totuşi mereu mai aprins de mânie. Asemănător unui taur, cu cât
este înfuriat mai mult, cu atât devine mai rău. Şi având în vedere ce puţin timp i-a mai rămas, noi, cei care avem de
luptat cu el, trebuie să intrăm bine echipaţi în arenă.
3. Deoarece împlinim planul lui Dumnezeu când creştem în har
Sfârşitul întregii lucrări a lui Dumnezeu este să desăvârşească pe sfinţii Săi în virtuţile şi mângâierile lor. El este
păzitorul înţelept al
24
j-
sufletelor noastre. Când El foloseşte încercările pentru a tăia uscăturile din sufletele noastre, El face lucrul acesta
numai ca o metodă de curăţire, pentru ca noi să putem aduce mai multe roade şi mai bune (Ioan 15.2). Aceeaşi
încercare care provoacă amărăciune în sufletul arid al omului rău este folosită pentru a produce roadă dulce a Duhului
în sufletul rodnic al celui neprihănit.
De ce doreşte Dumnezeu să ne desăvârşească? Pentru a pregăti o mireasă fără pată pentru Fiul Său şi pentru a
desăvârşi măreţia creaţiei! El a echipat Biserica Sa cu toate instrumentele şi darurile necesare „pentru desăvârşirea
sfinţilor... pentru zidirea Trupului lui Cristos" (Ef. 4.12). Dacă noi nu creştem, în ciuda echipamentului oferit de El, noi
zădărnicim planul lui Dumnezeu. Prin urmare, apostolul mustră iudeii creştini pentru rezultatele lor slabe în şcoala lui
Cristos: „în adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi
adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu" (Evr. 5.12).
ARMĂTURA - ÎNTREBUINŢAREA EI CORECTĂ
1. Armătura trebuie îmbrăcată
Dumnezeu proiectează, dar şi realizează armătura celui sfânt; prin urmare, ea va fi perfectă în orice detaliu. Ceea ce
rămâne de făcut celui sfânt este „să îmbrace întreaga armătură a lui Dumnezeu".
Pe scurt, ce implică porunca „a îmbrăca"? Noi ştim că este mai mult decât o simplă mărturisire cu gura. Are o mică
valoare să spui „am credinţă" sau „am nădejde" sau „am dragoste", dacă în acel moment tu nu crezi, nu ai nădejde
sau nu iubeşti. Una este să ai armătura în casă şi alta să fie încinsă pe tine - să ai darul ca principiu şi să ai darul în
acţiune.
2. Armătura trebuie păstrată
Armătura creştinului este făcută să fie purtată - n-o îndepărta până nu ţi-ai terminat drumul. Armătura şi trupul de
came se îndepărtează împreună. Atunci, nu va mai fi nevoit; de scut sau coif, nici de nopţi de veghe. Acele îndatorii
militare şi abilităţi - pe care le-am numit credinţă, nădejde şi toate celelalte - vor fi îndepărtate onorabil. în cer, tu nu
vei mai apărea în armătură, ci în veşminte glorioase.
Cu toate acestea, pentru prezent tu trebuie să-ţi porţi veşmântul destinat, zi şi noapte. Tu trebuie să umbli, să lucrezi
şi să dormi, avân-du-1 asupra ta; altfel, tu nu vei fi un adevărat soldat al lui Cristos. Pavel
63
îşi fixează un ţel: „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (F.
A. 24.16). Aici, îl vedem pe acest om sfânt echipat cu armele sale, antrenându-şi inima, cu ochii spre ţintă, ca un
adevărat soldat, care îşi încearcă toate darurile în vederea bătăliei. Noi avem motive temeinice pentru a ne comporta
în acelaşi fel.
în primul rând, Cristos porunceşte aceasta. El spune să ne îmbrăcăm armătura, să ne punem darurile în acţiune:
.Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse" (Lc. 12.35). El vorbeşte ca un general către soldaţii lui: „Ungeţi-vă
armătura; aprindeţi-vă făcliile; fiţi gata de marş! Pregăti-fi-vă de luptă la primul semnal al ispitei!" Din nou El
vorbeşte, de data aceasta ca un stăpân către slujitorii lui: „Dacă stăpânul moşiei este chemat departe, iar clipa
reîntoarcerii sale este nesigură, oare servitorul credincios va închide uşa, va stinge focul şi se va retrage? Nu, el va
veghea în timpul nopţii, gata să-şi întâmpine stăpânul oricând ar veni". Cu alte cuvinte, nu se cade ca Stăpânul să stea
şi să bată la uşa inimii noastre şi să găsească adormite darurile noastre duhovniceşti.
Fiecare îndatorire a creştinului necesită efortul lui constant. Rugăciunea trebuie, dar cum? „Fără încetare". Să ne
bucurăm, dar când? Neîncetat". Să aducem mulţumiri - pentru ce? pentru toate lucrurile" (I Tes. 5.16-18). Noi trebuie
să ţinem scutul credinţei şi coiful nădejdii până la sfârşit (Ef. 6.16, 17). Soldatul trebuie să stea acolo unde este plasat
şi să nu se mişte, nici să doarmă până când nu este eliberat din post. La venirea lui Cristos, numai sufletul care va fi
găsit făcând aşa va avea binecuvântarea Lui.
De ce Cristos insistă atâta ca soldaţii Lui să rămână în alertă? Deoarece acţiunile lui Satan cer acest lucru. El are un
mare avantaj când prinde dormind darurile noastre spirituale. Când Diavolul L-a găsit pe Cristos atât de pregătit de a-
i refuza ispitele, el a cedat curând. Este scris: „S-a depărtat... pentru o vreme" (Lc. 4.13). Dar se pare că în retragerea
lui ruşinoasă, el se mângâia cu speranţa că-L va surprinde pe Cristos nepregătit cu un alt prilej, mult mai favorabil
planului său. Şi îl vedem revenind în momentul cel mai propice al drumului Său, numai că Satan, atacând prin oameni,
căuta să lovească în Dumnezeu (Mt. 27.42).
Acum, dacă acest ispititor îndrăzneţ L-a urmărit pe Cristos atât de aproape, nu ţi se pare că într-un mod asemănător te
va spiona şi pe tine, sperând ca mai devreme sau mai târziu să găsească adormite darurile tale? Ceea ce el pierde
acum datorită precauţiei tale, poate câştiga mai târziu prin neglijenţa ta. De fapt, el speră într-o autoepuizare,
datorită activităţii tale continue. Ce plăcere diabolică are atunci când eforturile
64 tale sincere pentru Cristos sunt răsturnate. ,Desigur", spune Satan când vede un creştin înflăcărat, „aceasta nu va
dura mult". Când îl vede foarte sensibil faţă de călăuzirea Duhului Sfânt şi precaut în comportare, el spune: „Este doar
pentru o vreme; nu o poate duce aşa prea mult. Curând îşi va destinde arcul şi îşi va dezbrăca armătura şi atunci va fi
al meu". Dar nicidecum nu se poate întâmpla acest lucru, atâta timp cât apelăm la Dumnezeu pentru putere.
Satan nu este singura primejdie; natura darurilor noastre îşi dă silinţa din răsputeri. Dacă nu sunt observate
îndeaproape, ele vor trage chiulul. Iar un suflet care absentează des de la şcoala ascultării nu va fi dornic să se
reîntoarcă şi să-şi preia sarcinile. Acest lucru are o dublă motivaţie, în primul rând, neglijându-şi datoriile, îi este
ruşine să dea ochii cu Stăpânul, în al doilea rând, el ştie cât de mult a uitat datorită neglijenţei, şi câte ore i-ar trebui
pentru a recupera pierderea. El merge la lucru precum şcolarul care nu s-a uitat prin cărţile lui de mult timp; aproape
că a şi uitat lecţia. în vreme ce un altul, care este întotdeauna foarte sârguincios, o are la îndemână şi este dornic să
înceapă următoarea lecţie.
Nu pot găsi cuvinte suficiente pentru a exprima nevoia de a-ţi menţine făclia pregătită şi mereu arzând. Una din
manevrele favorite ale Satanei este atacul prin surprindere. Imaginează-ţi haosul ce s-ar produce într-un oraş dacă în
toiul nopţii ar suna pe neaşteptate alarma, anunţând că duşmanul se apropie de porţi - însă toţi soldaţii dorm în
casele lor. Ce vacarm s-ar produce! Unul îşi caută pantalonii, altul sabia, al treilea nu ştie de unde să-şi ia muniţia.
Astfel, în acel haos cumplit, ei aleargă în toate părţile, răspândind panică - ceea ce nu s-ar fi produs nicidecum dacă
duşmanul i-ar fi găsit în gardă. Un astfel de tumult va apărea dacă nu-ţi porţi armătura. Vei căuta febril acest dar
duhovnicesc; şi aceasta atunci când ar fi trebuit de fapt şă raportezi lui Cristos despre misiunea ta.
Darurile duhovniceşti nu sunt necesare numai pentru apărarea ta, dar ajută şi mângâie şi alţi creştini. La acest lucru se
gândea Pavel când îşi disciplina cugetul pentru a nu produce certuri printre credincioşi. El ştia că laşitatea unuia i-ar
pune pe ceilalţi pe fugă; şi că ignoranţa altuia le-ar produce mult rău celorlalţi. Cât de des îndărătnicia unui sfânt a
sedus un prieten creştin să părăsească drumul îngust pentru calea cea largă ce duce la pierzare! Aceasta este printre
cele mai grave greşeli, deoarece nouă ni se porunceşte să procedăm tocmai invers: Dumnezeu le-a poruncit urmaşilor
lui Ruben şi Gad să meargă înarmaţi pentru luptă înaintea fraţilor lor, până ce ţara va fi cucerită. Astfel, tu eşti
chemat să-ţi ajuţi partenerul tău de drum, caire s-ar putea să nu posede aceeaşi
5 - Creştinul în Armătură
65
măsură de har şi mângâiere ca a ta. jAjută-i pe cei slabi; fii purtătorul scutului lor. Acest lucru nu va fi posibil până ce
însuşi darul tău nu va fi antrenat, iar armătura încinsă.
Probabil că eşti părinte şi ai o familie sub protecţia ta. Ei se poartă ca tine. Dacă inima ta se hrăneşte cu Cristos, tu nu
vei duce niciodată lipsă când te vei îngriji de nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, dacă inima ta nu este bine
hrănită, ei vor înfometa după hrana spirituală. După cum o mamă se hrăneşte mai mult când alăptează copilul,
trebuie ca şi tu să fii mai atent să-ţi hrăneşti darurile duhovniceşti şi să le păstrezi cu grijă de dragul celor din casa ta.
ARMĂTURA - LOCUL EI POTRIVIT
Nu numai că armătura trebuie îmbrăcată şi păstrată, dar trebuie să fie vizibilă pentru oricine te întâlneşte. Oamenii se
mândresc cu credinţa lor, pocăinţa lor, dragostea lor pentru Dumnezeu - daruri preţioase, într-adevăr. Atunci, de ce
aşa de puţini permit ca toate acestea să fie văzute în umblarea lor zilnică? Desigur, dacă aceşti oaspeţi ar fi locuit cu
adevărat în suflet, prezenţa lor nu putea trece neobservată; ci ar fi privit pe fereastră sau ar fi hoinărit câteodată şi ar
fi fost văzuţi în vreo lucrare sfântă.
Harul - aici mă refer la acele atribute divine imprimate în sufletul tău prin Duhul Sfânt - este o fiinţă vie. Nu este o
amintire a mântuirii tale pe care să o păstrezi într-o cămară obscură a inimii. Nu, harul se va arăta el însuşi. Te va
însoţi oriunde vei merge. Va cumpăra cu tine şi va vinde pentru tine şi îţi va întinde o mână în toate acţiunile tale. Te
va încuraja când eşti sincer şi credincios lui Dumnezeu şi va plânge şi te va mustra când te vei purta într-un mod
diferit.
UN ULTIM ÎNDEMN
S-a spus suficient despre tendinţa darurilor noastre de a fi acoperite de o dezordine ameţitoare în această viaţă. Deşi
în noaptea arestării Sale, Cristos îi trezise de două ori pe ucenicii Săi, totuşi şi a treia oară i-a găsit dormind. Şi tu, de
asemenea, vei adormi dacă nu-ţi antrenezi caracterul tău evlavios. Ai puţin timp, iar drumul este lung; îmbracă odată
harul lui Cristos pentru a putea străbate noaptea dinaintea sosirii în casa Tatălui tău.
Posedarea acestor daruri prezintă un dublu avantaj - în primul rând pentru tine, apoi pentru alţii. Atâta vreme cât aici
pe pământ darurile tale duhovniceşti sunt sănătoase/ o vor duce bine şi alţii. Entuziasmul tău în drumul către cer îi va
ajuta şi pe ei în călătoria lor. Când vor
66
vedea ce medicament bun este harul lui Dumnezeu pentru sufletul tău, îşi vor cere şi ei partea care li se cuvine. Şi mai
mult, vocea răsunătoare a darurilor tale va dărâma păcatele altora. Permite-mi să-ţi ofer o ilustraţie practică. Omul
care jură strâmb nu ştie că există o vindecare miraculoasă de această boală, dacă creştinul este moale la vorbă şi nu
reflectă caracterul lui Dumnezeu. Dar dacă un om evlavios îşi are antidotul pregătit şi are curajul de a-1 administra
într-un mod înţelept şi cu blândeţe, atunci păcatul va fugi şi se va ascunde ruşinat.
Dumnezeu merită cea mai bună slujire pe care I-o poţi oferi în generaţia ta; deci lasă ca atributele Sale divine să se
manifeste acum în viaţa ta. El nu-ţi oferă doar o mică porţie din harul Său, care să fie împărţit câte puţin. Să nu te iei
după majoritatea creştinilor, încercând să-1 păstrezi într-un cont, pe care intenţionezi să-1 foloseşti cândva, dar nu
acum. Cu siguranţă, Dumnezeu nu este atât de zgârcit cu Duhul Său, încât tu să fii nevoit să-ţi economiseşti darurile
tale! Dimpotrivă, ochiul Providenţei nu este niciodată închis; Cel ce te păzeşte nu dormitează. Psalmistul ne asigură:
„Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană" (Ps. 34. 15). El Şi-a fixat privirea pentru totdeauna asupra celor
neprihăniţi şi îşi găseşte desfătarea în obiectul dragostei Lui. Când a fost urechea Lui surdă la strigătele tale sau mâna
Lui scurtă pentru a acoperi nevoile tale? Oare nu prosperitatea ta ocupă gândurile lui Dumnezeu şi nu sunt ele altceva
decât gânduri de pace? Doar câteva picături din acest ulei vor menţine în funcţiune toate roţile credinţei tale.
II DE CE TREBUIE SĂ FIE ÎNARMAT CREŞTINUL
PERICOLUL NEÎNARMĂRII
Pentru a înţelege mai bine natura vrăjmaşului nostru, să observăm termenul folosit aici de Pavel: vicleşuguri sau
tactici. Cuvântul grecesc sugerează „acea artă şi disciplină pe care cineva le foloseşte în mânuirea unui argument".
Acum, deoarece aceasta implică abilităţi extraordinare şi o minte ascuţită pentru a compune un astfel de discurs,
viclenia este folosită pentru a exprima subtilitatea Satanei în planificarea strategiei împotriva creştinului. Soldatul cu
experienţă, cât şi cel începător, sunt avertizaţi serios de acest lucru. Ei ştiu că există o tactică pentru a forma o armată,
ca şi în construirea unui argument.
Deoarece Diavolul este un vrăjmaş foarte subtil, omul sfânt trebuie să fie mereu în gardă. Satan este numit şarpele cel
vechi. Şarpele este cel mai şiret dintre toate creaturile; iar un şarpe vechi îi întrece pe toţi ceilalţi. Dacă Satan a fost
atât de viclean faţă de om, în starea lui de
26
perfecţiune, cu cât mai periculos este pentru noi cei de azi în starea noastră de făpturi mutilate - deoarece noi
niciodată nu ne-am revenit din acea lovitură dată minţii noastre prin căderea lui Adam. Şi în vreme ce noi am pierdut
cunoştinţa, Satan a obţinut din ce în ce mai multă experienţă. Garantat, de îndată ce a devenit un demon, el şi-a
pierdut înţelepciunea divină, dar de atunci, viclenia lui a crescut. Şi în vreme ce nu are suficientă înţelepciune pentru a
face bine, totuşi posedă destulă înţelepciune pentru a le face rău altora. Când a promis că va zdrobi capul şarpelui,
Dumnezeu ne-a arătat unde se găseşte puterea Satanei; cu capul sfărâmat, el va muri curând.
Acum vom discuta această temă referitoare la subtilitatea Satanei, examinând cele două strategii principale ale sale:
ispitirea şi învinuirea.
SATAN - ISPITITORUL CARE NE INCITĂ LA PĂCAT
Haideţi mai întâi să privim la Cel Rău ca la un ispititor spre păcat.
Nu există mai mare specialist în arta manipulării ca Diavolul, care
foloseşte orice cale pentru a ajunge la victima lui.
1. Satan alege când să ispitească
„Toate îşi au vremea lor", spunea Solomon (Ecl. 3.1). Tot acest om înţelept ne spune de ce atât de frecvent omul
ratează şi zădărniceşte acţiunile lui: „Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul" (Ecl. 9.12). Distraşi de îngrijorările
sau plăcerile lumii, prea mulţi raportează activitatea lor după plecarea trupelor. Satan observă şi ştie că un dezertor
poate fi dornic de alte distracţii. în acelaşi mod în care Cristos îndrumă pe omul neprihănit să rostească la vreme
cuvinte de mângâiere şi îndemn, tot astfel Satan îşi arată viclenia alegând momentul potrivit pentru a rosti cuvinte de
amăgire şi ispitire. Şi un cuvânt al Satanei este o ispită gata de smuls.
în mod deosebit, Diavolului îi place să-i ispitească pe creştinii convertiţi de curând. Nici nu se naşte bine acest copil al
harului, că vicleanul şarpe deja îşi aruncă ispitele lui fierbinţi asupra acestuia. Legiunile iadului sunt speriate de
primul strigăt al noii făpturi în Cristos. Ele sunt aşa de tulburate, precum erau Irod şi întregul Ierusalim când se
sfătuiau să ia viaţa Regelui nou-născut. Satan nu a ezitat să-i ispitească pe apostoli pe vremea când ei erau încă
prunci în Cristos. El ştia că harul lor era plăpând, iar hrana promisă a Duhului Sfânt încă hu fusese primită. Oare care
duşman n-ar fi mai dornic să cucerească un oraş, atunci când numai copiii sunt acasă? într-adevăr, dezavantajele sunt
atât de numeroase, încât ar trebui să disperăm pentru orice prunc în Cristos, dacă nu am
27
cunoaşte că este înfăşurat în legământul harului şi ţinut strâns în braţele puternice ale promisiunii lui Dumnezeu.
Apoi, Satan atacă atunci când creştinul suferă o grea încercare. Pentru prima ispitire, Satan a cerut mai întâi
permisiunea lui Dumnezeu, să-1 facă pe Iov slab în starea lui temporară, apoi a continuat până l-a determinat să-şi
piardă răbdarea. înainte de a veni, Satan i-a permis lui Cristos să postească 40 de zile, apoi s-a năpustit asupra
întregii Lui lucrări - după cum o armată încercuieşte un oraş şi aşteaptă să negocieze când nevoia după provizii este
acută şi oamenii sunt gata să accepte aproape orice. Dacă doreşti să stai ferm în mijlocul suferinţei, ia seama mai întâi
asupra acestui fapt: ispita nu este nicicând mai puternică decât atunci când eliberarea pare că se înfăşoară în păcatul
sugerat de Satan. De exemplu, presupune că familia ta trece printr-o perioadă grea şi tu nu vezi nici o cale de a ieşi
din încurcătură. Acesta este momentul propice în care Satan va veni să-ţi şoptească la ureche: „Ce ai de gând să faci?
Cu siguranţă că Dumnezeu nu va lăsa copiii tăi să flămânzească! Grădina vecinului tău este chiar în spatele gardului.
El are destul şi poate da şi altora. Noaptea este întunecată. Cine te va vedea dacă sari şi îţi iei doar ce ai nevoie?"
De asemenea, Satan va apărea pe scenă când vei încerca să desfăşori o lucrare notabilă pentru gloria lui Dumnezeu. El
se va ridica precum un şarpe pe cărarea ta, şuierându-şi minciunile otrăvitoare. Acest vechi şarpe nu a fost niciodată
un prieten al lucrării împărăţiei. Ce scuză grozavă le-a oferit iudeilor: „Nu este timpul!" Pentru Dumnezeu, vremea
venise, dar nu pentru Cel Rău; şi, prin urmare, el a încercat să pervertească Providenţa, ca şi cum nu ar fi fost timp
pentru Mesia.
în viaţa lui Cristos se remarcă două perioade: începerea lucrării publice, la botezul Lui, şi culminarea acesteia, la
patima Lui. în ambele perioade, El a avut o cumplită confruntare cu Diavolul. Acest lucru ar trebui să te determine să
înţelegi cum lucrează maestrul ispitei. Cu cât mai publică este poziţia ta, şi cu cât lucrarea pentru Dumnezeu este mai
strălucită, cu atât mai mare este probabilitatea ca Satan să întocmească planuri distrugătoare împotriva ta. Dacă este
necesar ca până şi trupele de cădeţi să fie înarmate împotriva ispitelor Satanei, cu atât mai mult se cere lucrul acesta
din partea comandanţilor şi ofiţerilor, care- stau în prima linie de bătaie!
Oricum, Satan nu va aştepta întotdeauna ca tu să desfăşori o lucrare importantă pentru a te ispiti; el va urmări fiecare
oportunitate pentru a-şi pune în practică abilităţile sale. Munca lui devine mai uşoară dacă găseşte ceva ce i-ar întări
ispita. Astfel, el a surprins-o pe Eva când
69
privea pomul cu jind. După ce a fost momită, datorită privirii ei, pentru. Satan a fost foarte simplu să ia acest obiect al
plăcerii ei, să-1 lustru iască foarte bine şi astfel să trezească pofta ce se cuibărise în inima ei. Dacă noi deschidem
fereastra pentru a auzi serenade ademenitoare, Satan este satisfăcut că cerinţa lui este luată la timp în considerare.
Dacă nu dorim să ne supunem păcatului, să avem grijă să nu fim prin preajmă. Nu privi ispita cu un ochi întrebător,
dacă nu vrei să fii luat de ea şi nici nu lăsa ca în mintea ta să locuiască ceea ce nu vrei să găzduieşti în inima ta.
Altădată, Ispititorul vine imediat după o manifestare deosebită a dragostei lui Dumnezeu. Aşa este constituţia slabă a
caracterului nostru, care nu poate purta multă vreme aprobarea sau disciplina lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne
zâmbeşte şi Se deschide puţin spre noi, atunci noi avem tendinţa să ne mândrim. Dacă El Se încruntă, atunci credinţa
noastră se prăbuşeşte. Astfel, cea dintâi, precum vremea frumoasă şi călduroasă, aduce sămânţa corupţiei; iar
cealaltă, asemănătoare- gerului cumplit, înăbuşă şi chiar ucide florile harului. Pericolul pândeşte în ambele situaţii;
prin urmare, Satan este avantajat să-1 momească pe cel sfânt cu unul din aceste păcate, ştiind că floarea bucuriei
divine se va ofili.
în cele din urmă, în ceasul morţii, când puterea fizică a celui sfânt este epuizată, acest taur se repede asupra lui.
Aceasta este ultima oportunitate de hărţuială, deci el face un ultim efort. în acel moment, când creştinul păşeşte în
eternitate, Ispititorul îl apucă de călcâi. Dacă el nu poate împiedica sosirea în cer' a celui sfânt, el va avea grijă ca
acest lucru să se producă cu mai multă suferinţă.
2. Satan alege cum să ispitească
Nu numai că Satan alege momentul ispitei, dar el alege şi cele mai bune metode de a-şi înfăţişa ispitele.
Una din strategii este de a prezenta culori false. El i se prezintă creştinului, deghizat în prieten, aşa că porţile i se
deschid înainte de a se descoperi adevărata lui identitate. Pavel ne spune că nu trebuie să fim surprinşi dacă găsim
învăţători falşi deghizaţi în apostoli ai lui Cristos: „Căci chiar Satana sc preface într-un înger de lumină" (II Cor.
11.13, 14). Dintre toate vicleşugurile lui, acesta este probabil cel mai periculos pentru sfinţi: când apare în haina unui
prooroc şi îşi ascute limba ruginită cu un limbaj frumos, răsunător. în acest mod, el corupe judecata unora,
interpretând adevărul Evangheliei de o aşa manieră încât Dumnezeu pare că trece cu vederea comportamentul
nepotrivit. Aceşti creştini sunt prinşi în moralitatea firească sub masca libertăţii creştine.
27
Nu oricine înghite astfel de erezii; deci Satan îi ispiteşte cu alte lucruri, dar deghizat tot într-un sfânt. El pângăreşte
Scriptura, slăvind credinţa şi excluzând celelalte daruri. Sau el se străduieşte să submineze pocăinţa şi să glorifice
faptele bune. Scoţând la iveală greşelile în administrarea Bisericii, el trage pe cei slabi înapoi, şi astfel smulge
sufletele instabile din familia credincioşilor. Pretinzând înflăcărare, el strecoară mânie în inima creştinului şi face
sufletul să fiarbă de dorinţa răzbunării când Dumnezeu l-ar ierta. Luca înregistrează o astfel de ocazie, când ucenicii
doreau „să se coboare foc din cer". Ei credeau că entuziasmul lor era înflăcărat de un foc divin, până ce Cristos le-a
spus: ,JVu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi" (Lc. 9.54, 55). Câtă nevoie au inimile noastre să studieze Scripturile şi
vicleşugurile Satanei, pentru ca noi să nu-i urăm Vrăjmaşului bun-venit, ci tot timpul să fim conştienţi că Cristos este
oaspetele nostru!
O altă metodă a Vrăjmaşului este de a spiona activităţile omului sfânt. Satan este cel mai inteligent agent din lume.
Slujba lui este de a cerceta înclinaţiile, gândurile, sentimentele şi planurile tale. în consecinţă, el porneşte la lucru -
aflând care este drumul şuvoiului, deschizând calea ispitei şi determinând prăbuşirea sentimentelor tale. Tu abia poţi
să te strecori din cămăruţa inimii tale fără ca Satan să ştie destinaţia ta. Anumite pasiuni rele sau alte lucruri vor
trăda sufletul tău şi-l vor informa pe Satan, spunându-i: ,JDacă vrei să-1 surprinzi, îl vei găsi în desişul activităţilor
lumeşti, cufundat în poftele şi grijile acestei vieţi".
Este ambiţia pofta favorită a inimii? Sufletul va fi copleşit cu astfel de proiecte plăcute! Cât de uşor este influenţat de
speranţe deşarte, pentru ca apoi să fie atras de ambiţie în păcate teribile! Astfel s-a întâmplat cu Haman, care dornic
să devină favoritul împăratului, a recurs la acel complot sângeros împotriva iudeilor, care în cele din urmă i-a fost lui
însuşi fatal (Est. 7.9, 10).
Pentru a se apropia de un suflet sensibil, Satan foloseşte o tactică deosebit de subtilă. Când vine să ispitească, el este
modest şi cere foarte puţin. El ştie că dacă ar fi cerut totul de la începui, i s-ar fi pus multe întrebări. Iată cum s-a
strecurat el în sufletul Evei. Satan nu i-a cerut de la început să mănânce din pom. El ştia că ea s-ar fi putut
înspăimânta de o astfel de provocare îndrăzneaţă. în schimb, el i-a pus o întrebare provocatoare, reprezentând
debutul lui ca duşman de moarte al omului: „Oare a spus Dumnezeu?" Cu alte cuvinte: „Sigur nu te înşeli? Ştii cât de
generos este Dumnezeu! El îţi dă voie să mănânci din toţi ceilalţi pomi din grădină; de ce ţi-ar intezice ce-i mai bun?"
Astfel, el sapă de
71
jur-împrejur şi slăbeşte rădăcina credinţei, iar când vine următoarea ispită, copacul se prăbuşeşte mult mai uşor.
A conversa cu Satan este foarte periculos. Deşi nu doreau să meargă prea mult împreună cu el, mulţi au acceptat să-1
însoţească o milă. Dar odată porniţi, ei au fost momiţi din ce în ce mai departe, până când în cele din urmă, devenind
atât de confuzi, nu mai ştiau cum să scape de compania lui. Supune-te la început, iar mai târziu îţi vei pierde puterea
de a-i rezista. în acelaşi mod, Satan îşi conduce victimele spre abisul păcatului, de fiecare dată câte-o treaptă mai jos.
Dacă nu dau importanţă chemării lui Dumnezeu şi nu se întorc de la păcatele lor, ei sunt în pericol să piară pentru
totdeauna.
Probabil că tu eşti unul dintre cei tari, capabili să respingă orice ofertă din partea ispitei. Nu lăsa paznicul tău să se
odihnească; Satan nu-ţi dă pace aşa de uşor cum crezi tu. El va apela la rezervele lui. Ca un conducător înţelept, el are
întotdeauna trupe pentru a le folosi la nevoie, astfel că Satan rareori duce lipsă de recruţi. Când o ispită este respinsă,
el imediat trimite alta pentru a umple golul şi a întări linia de bătaie.
în acest mod, el L-a ispitit pe Cristos să Se îndoiască de providenţa lui Dumnezeu, îndemnându-L să transforme pietrele
în pâine. El voia să spună că era timpul ca Isus să Se descurce singur. La urma urmei, Tatăl Lui îl neglijase 40 de zile şi
nici un ajutor nu se zărea. La această provocare, Cristos a răspuns blând: „Este scris: «Omul nu trăieşte numai cu
pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu» " (Mt. 4.4). Şi nici n-a frânt bine această săgeată, că Satan a
şi aruncat alta - ispitindu-L cu îndrăzneala. Diavolul L-a urcat în locul cel mai înalt al Templului şi I-a spus: ,^runcă-Tc
jos, căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra ta..." (v. 6). într-adevăr, acesta a fost un argument
inteligent: „Dacă ai o astfel de încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, după cum pretinzi, arat-o aruncându-Te jos,
pentru că între Tine şi pământ există un legământ -dacă îndrăzneşti să-L crezi pe Dumnezeu". Cristos îşi avea
răspunsul pregătit şi El putea să Se apere şi să respingă provocarea Satanei, fiind atât de bine înarmat, încât nici o
ispită nu se putea strecura prin armătura Lui.
Satan foloseşte aceeaşi metodă şi cu noi. Când noi rezistăm într-o parte, el ne atacă pe o altă cale. De fapt,
următoarea ispită este mult mai puternică decât cea dinainte. Pentru a rămâne în gardă, tu trebuie să ai un ochi atent
şi multă abilitate cu toate darurile tale.
în retragerea lui subtilă, Satan foloseşte o altă strategie. Noi citim nu numai că Satan a fost aruncat, dar şi că duhul
necurat a ieşit de bunăvoie, cu scopul de a se reîntoarce şi a aduce cu el însoţitori mai răi
28
(Mt. 12.43-45). Nu întotdeauna Sataiţ se retrage datorită puterii harului biruitor; uneori se retrage de bunăvoie, apoi
asediază. El aşteaptă până ce creştinul iese din tranşee, intenţionând să-1 lovească în loc deschis, dacă nu-1 poate
prinde în ascunzătoarea lui. Când se pare că Satan bate în retragere, să nu crezi că ai câştigat bătălia. Fuga lui ar
trebui să întărească credinţa ta, şi nicidecum să slăbească paza.
3. Satan alege ce şi pe cine să folosească: instrumentele de ispitire
Am văzut că el decide când şi cum să ispitească; acum vom vedea că el hotărăşte ce cale să folosească şi cum s-o
utilizeze.
Ca meşter, Satan alege ispita şi îi dă forma, dar uneori permite oamenilor lui să o ducă la bun sfârşit. Ştiind că
lucrarea lui poate fi condusă mai bine de alţii, el alege cu grijă pe cel ce-o poate îndeplini în avantajul scopului său
demonic. După cum nu orice politician este potrivit ca ambasador, tot astfel nu oricine are calificarea necesară pentru a
îndeplini slujba specială a Diavolului. El îşi afişează cu grijă indicaţiile lui. în aceasta, el se deosebeşte de Dumnezeu,
care nu este deloc limitat în alegerea instrumentelor Sale, deoarece El nu are nevoie de nimeni şi poate să Se slujească
la fel de bine de oricine. Dar puterea Satanei este limitată, deci el trebuie să cârpească defectul din pielea leului cu
piele de vulpe.
Ambasadorii preferaţi ai Satanei sunt cu precădere de 4 categorii: persoane proeminente şi puternice; persoane cu un
intelect deosebit şi diplomaţie; persoane sfinte sau cel puţin care au reputaţia unor sfinţi; şi persoane capabile să-i
influenţeze pe cei care deţin puterea.
Prima categorie: Satan îşi alege persoane proeminente şi puternice. Ei pot fi oameni de stat sau oameni ai Bisericii.
Dacă poate, el îşi va asigura atât tronul, cât şi amvonul, precum cei doi generali care comandă întreaga armată. Un şef
de stat poate influenţa mii de oameni; prin urmare, Pavel i-a spus lui Elima, când acesta încerca să schimbe părerea
solului lui Dumnezeu: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului" (F. A. 13.10). Ca şi cum ar fi spus:
„Tu ai învăţat de la tatăl tău Diavolul să bântui curţile împăratului şi să-ţi exerciţi influenţa asupra conducătorilor".
Satan îşi dublează influenţa, atrăgând de partea lui astfel de lideri, în primul rând, ei au puterea să atragă pe alţii pe
drumul lor. Corupe-1 pe comandant şi el va aduce toată armata cu el. Lasă-1 pe Ieroboam să înalţe idolatria, şi curând
tot Israelul va cădea în cursă. în al doilea rând, dacă păcatul este săvârşit la curte, fără ca influenţa lui să se
73
răspândească mai departe, totuşi o întreagă împărăţie poate plăti scump pentru păcatul conducătorului ei. David a
cedat ispitei Diavolului de a număra poporul, dar întreaga naţiune a suferit pedeapsa împreună cu el (I Gr. 21).
Pe lângă încercarea de a se infiltra în rândurile guvernatorilor, Satan ţinteşte totodată în oficialităţile bisericeşti. Oare
există vreo cale mai bună de a infesta un oraş decât să otrăveşti sursa de apă? El are o deosebită plăcere să corupă
inima unui pastor. Dacă se poate strecura în inima lui, atunci este liber să străbată turma lui Dumnezeu fără a fi
depistat - un demon în hainele păstorului. Cine 1-a convins pe Ahab să meargă la Ramot din Galaad şi să fie învins?
Satan poate spune: „ Voi fi un duh de rătăcire în gura tuturor proorocilor [lui Dumnezeu]" (II împ. 22.22). Cum vor
putea fi împietriţi păcătoşii în păcatele lor? Lasă-1 pe predicator să aşeze o perniţă sub cugetele lor şi să cânte un
cântec de leagăn: .face, pace.'", şi s-a făcut. Cum poate fi discreditată adorarea lui Dumnezeu? Permite lumii să
observe purtarea scandaloasă a unui pastor, şi mulţi, atât buni cât şi răi, vor respinge adevărul Evangheliei datorită
puternicei minciuni spuse de viaţa lui. >
A doua categorie: de asemenea, Satan angajează persoane cu un intelect deosebit şi spirit diplomatic. Ce mare
realizare pentru el să-şi predice ideologiile blestemate de pe podiumul marilor creiere ale istoriei! Atât de bine i-a
reuşit acest lucru, încât foarte puţini din această categorie de oameni se găsesc printre discipolii lui Cristos: „Nu mulţi
înţelepţi... sunt chemaţi" (I Cor. 1.26). Probabil pentru că binecuvântarea cu înţelepciune devine atât de uşor un
blestem al decepţiei, într-adevăr, Dumnezeu nu Şi-ar putea menţine împărăţia, atât în inimă cât şi în lume, prin
metode fireşti. Nu! Evanghelia porunceşte să umblăm în temere de Dumnezeu. Iacov a obţinut binecuvântarea prin
înşelătorie, dar ar fi putut-o obţine mai uşor printr-o comportare cinstită.
Satan caută cele mai ascuţite minţi - un Balaam, un Ahitofel sau un Sanbalat - să-şi pună în vânzare blestemul şi să
găsească cumpărători. El întotdeauna este în căutarea celui mai bun vânzător, pentru ca „dacă ar ff cu putinţă [el să
poată] să-i înşele şi pe cei aleşi" (Mt. 24.24). Pavel cunoştea din propria experienţă puterea Satanei asupra minţii şi
se temea pentru corinteni, pe care îi logodise cu Cristos. El nu dorea să vadă „gândurile lor stricate de la curăţia şi
credincioşia care este faţă de Cristos" (II Cor. 11.3). Dacă Dumnezeu te-a binecuvântat cu o minte înţeleaptă, fii
recunoscător - dar totodată fii atent la avertismentul lui Pavel!
29
Cel mai marc idol pe care oamenii inteligenţi îl slăvesc şi îl fac icoana credinţei lor este gândirea omenească, de la care
pornesc multe erezii. Mândru din fire, omul n-ar dori altceva decât să-şi fie propriul dumnezeu (deşi căderea lui s-a
produs datorită acestei înălţări). Găseşte o doctrină care să hrănească acele păreri ce i se par bune omului, şi în
curând el va deveni un lacom la masa ei.
Oamenilor, de asemenea, le place să se bucure de libertatea firească, un alt apetit natural, iar Satan ştie exact cum să
hrănească această dorinţă. Omul este un fiu al lui Belial, fără jug; şi dacă ar trebui să poarte unul, cel mai plăcut
pentru el ar fi unul uşor şi cât mai puţin dureros. De aceea, când învăţătorii sinceri insistă pentru o ascultare deplină
de Cuvântul lui Dumnezeu observatorii Satanei vin şi spun: „Ce şefi aspri ai! Ei te exploatează şi te supun la o muncă
permanentă. Vino, noi îţi vom arăta un drum mai uşor spre cer". Cel care vinde mai ieftin va avea mai mulţi
cumpărători. Dar, în cele din urmă, adevărul cu lepădarea de sine reprezintă un târg mai bun decât greşeala cu toată
auto-mulţumirea.
A treia categorie: preferă Satan compania persoanelor puternice şi inteligente? Lui, de asemenea, îi place să întreţină
pe cei care au reputaţia unor sfinţi. Oare ce lucru mai bun ar putea face o pasăre vie decât să atragă altele în capcană?
Aşa este puterea Satanei - şi slăbiciunea celor mai mulţi dintre noi - ca cel mai sfânt om să-şi folosească momeala
pentru a-i înşela pe alţii. Marele patriarh Avraam a ispitit-o pe Sara să mintă: „Spune-lc că eşti sora mea!" (Gen.
12.13). Bătrânul profet din Betel 1-a depărtat pe omul lui Dumnezeu din drumul lui, sfinţenia vieţii profetului şi
respectul vârstei înaintate dând autoritate sfatului său (I împ. 13.18).
Oh, cum ar trebui să te avertizeze pe tine acest lucru, cel care ai făcut un drum lung şi prosper pe calea lui Dumnezeu
şi ai obţinut un renume în Biserică! Deoarece eşti lider, ceea ce spui şi faci îi determină pe ceilalţi să se uite mai puţin
la ei înşişi şi mai mult la tine pentru a fixa drumul şi a stabili regulile.
A patra categorie: Satan alege persoane capabile să influenţeze pe cei care deţin puterea. Dacă poate să atragă familia
sau prietenii de partea sa, atunci el are o cale de acces mai uşoară spre adevăratul obiectiv al dorinţelor lui. Unii cred
că aceasta este explicaţia pentru care Satan a cruţat viaţa soţiei lui Iov - pentru a-şi putea oferi cupa cu otravă prin
însăşi mâna ei: „Bleastămă-L pe Dumnezeu şi mori!" Noi ştim că David nu ar fi primit de la Nabal ceea ce a luat din
mâinile lui Abigail. Satan s-a gândit să-i ofere lui Adam mâna prin mâna Evei; el a
75
plănuit înfrângerea lui Samson prin Dalila. Şi pentru a-L ispiti pe Cristos, l-a folosit pe Petru, un apostol. Unii martiri
au mărturisit că munca lor cea mai grea a fost să biruie rugăciunile şi lacrimile prietenilor şi rudelor, însuşi Pavel
exprima acest lucru când spunea: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupefi inima? Eu sunt gata nu numai să Eu legat, dar
chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus"(F. A. 21.13).
ATENŢIONARE
Analizează şiretlicurile Satanei şi familiarizează-te cu tacticile lui. Pavel garantează că orice creştin le înţelege într-o
anumită măsură: „Căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui", spune el (II Cor. 2.11). Poate fi spus acest lucru
despre tine? Ştii cât de viclean şi inteligent este duşmanul tău? Ce companie plăcută pretinde să fie?
„Ia loc la masa mea de joc" spune Satan. „Iată câteva premii ispititoare: starea ta materială, viaţa ta, libertatea ta".
Acum tu trebuie să admiţi că aceste lucruri sunt bune şi sunt îngăduite. Dar aici este inovaţia Satanei: el extinde regula
jocului astfel că, dacă joci de partea Iui, cu siguranţă vei viola legile neschimbate ale lui Dumnezeu. Dacă nu poţi
obţine lucruri bune prin joc cinstit, ci trebuie să recurgi la înşelătorii, să ştii că premiul este fals şi se va transforma în
lucru de nimic în mâinile tale. Ce nebunie să-L înşeli pe Dumnezeu, compromiţând adevărul Lui! Poate crezi că ai
câştigat una sau două partide, dar la sfârşitul jocului te vei găsi ruinat.
Dacă Satan te poate momi să păcătuieşti pentru ceva ce te asigură că este meritoriu, te găseşti într-o încurcătură
serioasă, dar răul cel mai mare încă n-a sosit. Odată ce te vei fi aşezat la masa lui, el va începe cu îndrăzneală să te
înveţe trucurile lui. Acest afacerist necurat îţi va arăta cum să-ţi strecori păcatele sub masă fără ca nimeni - nici măcar
Dumnezeu - să te Vadă. El predă acest vicleşug de pe vremea lui Adam, care credea că se putea ascunde în spatele unei
frunze de smochin. Ce altceva au făcut fraţii lui Iosif când l-au lăsat să moară, decât să ascundă faptele lor sub haina
pe care au mânjit-o cu sânge? Şi cum a reacţionat soţia lui Potifar, când Iosif nu a răspuns privirii ei păcătoase? Ea şi-
a ascuns păcatul (tot în haina lui) şi l-a acuzat pe el de propria ei slăbiciune.
Fereşte-te să joci astfel de jocuri ce noroc cu Dumnezeu. Nici o haină nu este prea largă să ascundă păcatul tău; nici o
mână nu este atât de abilă să-1 ascundă fără ca ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu să observe. Dacă El nu te cheamă
să dai socoteală pentru păcatul tău în viaţa aceasta, poţi fi sigur că o va face în viaţa de dincolo.
76
Cea mai gravă disciplină pe care Dumnezeu o poate aplica în această perioadă a eternităţii este să-1 lase pe omul
păcătos în propriile-i remuş-cări, când este legat în iad în compania Satanei. Unul dintre pericolele participării la
astfel de jocuri diabolice este că treptat le vei îndrăgi. Ele sunt la fel de ademenitoare ca vinul şi creează o sete
nepotolită. Practică vicleşugurile Diavolului un timp mai îndelungat, şi vei vedea că sufletul tău înnegrit va începe să
dea declaraţii false despre el însuşi pentru a satisface apetitul tău nesăţios după păcat. Nici un păcat nu demonstrează
o mai mare slăbiciune decât cel care este rezultatul unui complot deliberat, îndreaptă-ţi inima spre păcat, şi Satan îţi
va împrumuta carul său şi te va conduce el însuşi pentru a-1 înfăptui.
PRECAUŢII
Acestea sunt gânduri foarte serioase şi vor împinge teama până în adâncul sufletelor noastre, dacă nu vom avea o
puternică recomandare pentru sănătate spirituală, scrisă de însăşi mâna lui Dumnezeu. Citeşte cu atenţie şi urmează
întru totul.
1. Cerc-I un sfat lui Dumnezeu
Iadul este supravegheat de cer şi în orice moment Dumnezeu te poate înştiinţa de planurile rele puse la cale împotriva
ta. Cel ce montează un ceas cunoaşte fiecare piesă din interiorul lui. Dumnezeu a făcut acest şarpe necinstit (deşi nu
şiretenia din el), deci ştie orice lucru despre el. De asemenea, Satan este prizonierul lui Dumnezeu, şi El îl are
totdeauna sub ochi.
Orice tranzacţie din cer sau din iad trece prin mâinile lui Cristos. Tot ce ştie Tatăl, cunoaşte şi Fiul, şi El este gata să
descopere sfinţilor Lui tot ce ei au nevoie să ştie în viaţa aceasta (Ioan 15.15). Trăim vremuri de mari intrigi politice -
numai cei câţiva care conduc această lume înţeleg misterele unui stat; noi, ceilalţi, cunoaştem doar puţin mai mult
decât ceea ce este scris în ziare. Acelaşi lucru este şi cu planurile pe care Satan le ţese cu subtilitate împotriva
sufletelor oamenilor. Numai puţini bănuiesc care este scopul planurilor Satanei împotriva lor. Este vorba de oamenii
sfinţi, cărora Duhul lui Dumnezeu le descoperă nu numai ce le-a pregătit El în cer, dar şi planurile distrugătoare pe
care Satan le urzeşte aici pe pământ.
2. Cunoaşte-ţi inima
Cunoaşte-te bine pe tine însuţi şi atunci vei putea cunoaşte mai bine planul Satanei împotriva ta. El alege metoda de
ispitire din înclinaţiile
30
pe care le găseşte în inima ta. După cum un general înconjoară o cetate şi o priveşte cu atenţie, apoi îşi direcţionează
asediul acolo unde are şanse mai mari de reuşită, tot astfel Satan îl împresoară pe creştin şi îl cercetează cu atenţie
înainte de a-1 ispiti.
3. Citeşte cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu El prezintă istoria celor mai remarcabile bătălii dintre bravii soldaţi ai lui
Cristos şi Satan, vrăjmaşul lor. Tu poţi citi despre modul în care Satan i-a biruit şi cum ei au recucerit terenul
pierdut. .Nici o poftă nu poate prezenta un pericol pentru tine, dar tu trebuie s-'o mărturiseşti: nu există nici o ispită
împotriva căreia Dumnezeu să nu te înarmeze. Se spune că cineva a plănuit să-1 otrăvească pe Martin Luther, dar el a
fost prevenit de un prieten credincios care i-a trimis o descriere a presupusului ucigaş. Creştine, Biblia îţi descrie
înfăţişările poftelor cu care Satan încearcă să distrugă sufletul tău preţios. „Robul tău primeşte şi el învăţătura de la
ele" (Ps. 19.11).
SATAN CA. ACUZATOR AL PĂCATULUI
Până acum tu trebuie să fi cunoscut deja ispitele Satanei. Fără îndoială, el adeseori le-a pendulat la uşa ta, deoarece
el are o deosebită plăcere să câştige un om sfânt ca principalul lui client. Tu poţi fi greu de înşelat. Şi-L rog pe
Dumnezeu să fii aşa; dar să nu crezi nici un moment că Satan va fi uşor de îndepărtat. Dacă nu-ţi place acest pachet cu
ispite, atunci el îşi va întinde sacul cu acuzaţii şi ţi le va prezenta atât de bine, încât vei crede că el ţi le aduce la
porunca lui Dumnezeu!
După cum Duhul Sfânt mai întâi sfinţeşte şi apoi mângâie, tot aşa Satan mai întâi ispiteşte şi apoi tulbură. Mai întâi,'
stăpâna lui Iosif a încercat să-1 momească pentru a-i satisface pofta ei; fiind demascat acel şiretlic, ea a apelat apoi la
o altă tactică pentru a-1 provoca. Şi noi deja am observat că, pentru a-şi acoperi fapta rea, ea s-a folosit de propria lui
haină. Tot astfel, pentru Satana nu reprezintă o dificultate găsirea unei găuri în haina celui sfânt, chiar atunci când el
umblă foarte atent.
Când Satan doreşte să-1 facă pe un om să păcătuiască, el bate la uşa voinţei. Când doreşte să-1 învinuiască de păcat,
el apelează la cuget. Dar cunoştinţa şi puterea lui asupra acestora nu este absolută, deoarece sunt izolate de
Dumnezeu. Satan ştie că nu poate să smulgă un lacăt a cărui cheie se află în posesia lui Dumnezeu; prin urmare el se
gândeşte la anumite trucuri prin care să-1 determine pe cel sfânt să-i deschidă uşa.
Ca şarpe, Satan are un drum unic. Celelalte animale au o traiectorie dreaptă, dar şarpele merge strâmb, zvârcolindu-
se. Dacă vezi un şarpe
78
târându-se, cu greu îţi dai seama în ce direcţie se îndreaptă. Satan se deplasează într-un mod asemănător, luând-o pe
diferite căi pentru a ascunde adevăratele lui intenţii. Iată câteva căi folosite de el pentru a-ţi acuza sufletul şi pentru a
întuneca părtăşia ta cu Tatăl.
1. Satan îi acuză pe sfinţi de gândurile lui nelegiuite
El îşi aşază gândurile lui rele, precum copiii găsiţi, la uşa lor. Cât de inteligent este el pentru o astfel de înşelătorie!
Când gândurile sau înclinaţiile contrare voii şi căilor lui Dumnezeu se strecoară înăuntru, mulţi creştini scumpi
confundă aceşti orfani mizerabili cu proprii lor fii şi îşi asumă întrega responsabilitate pentru aceste pofte trupeşti.
Diavolul se strecoară aşa de subtil în sufletul celui sfânt, încât în momentul în care ei încep să scâncească, el deja s-a
îndepărtat. Iar creştinul, negăsind pe nimeni înăuntru, în afară de el, presupune că aceste greşeli îi aparţin. Astfel, el
îşi poartă singur ocara, iar Satan şi-a împlinit scopul.
Ce remediu are copilul lui Dumnezeu? Să stea într-o părtăşie strânsă cu Tatăl. Atunci, tu vei putea respinge acuzaţiile
Diavolului prin sabia Duhului. Dar fii pregătit pentru un alt asediu. Precum Nebucadncţar, Satan va izbucni de furie şi
va încinge cuptorul mâniei lui de 7 ori mai tare, până când flăcările sentimentelor lui blestemate te vor încercui. Prin
aceasta, el speră să te înspăimânte şi să-ţi pângărească simţurile sufletului, ca tu să fii forţat să tragi o concluzie
greşită - de exemplu, că nu mai eşti un copil al lui Dumnezeu. Adevărul este că, dacă păcătuieşti în această situaţie,
este pentru că te îndoieşti de puterea de a te păstra a lui Dumnezeu, în loc să pui la îndoială aceste false emoţii. în
acest caz, sfatul meu este să procedezi cu aceste sentimente ca şi cu bandele ce colindă ţara, hărţuind cetăţenii cinstiţi.
S-ar putea să nu-i poţi opri să treacă prin oraşul tău, dar, cu siguranţă, îi poţi opri să nu se stabilească acolo.
2. Satan amplifică păcatele sfinţilor
Scopul lui este să-i discrediteze pe sfinţi, şi nu păcatele. Pentru aceasta, tactica lui principală constă în a prezenta
acuzaţiile lui ca pe un act al Duhului Sfânt. El ştie că nici o acuzaţie nu poate răni mai adânc, ca cea venită din partea
lui Dumnezeu; prin urmare, când acuză un creştin conştiincios, el forjează Numele lui Dumnezeu pe proiectil, înainte de
a-i da foc. Imaginează-ţi un copil care este conştient de neascultarea faţă de tatăl său şi nişte oameni dispreţuitori,
care, dorind să-i facă rău, îi scriu o scrisoare plină de acuzaţii ameninţătoare şi i-o trimit, după ce au falsificat
semnătura tatălui său. Bietul copil, fiind deja conştient de gravitatea păcatelor lui şi neştiind de acest plan, va fi
copleşit de spaimă.
31
Acesta este adevăratul necaz ce porneşte de la o premisă falsă - exact lucrul savurat de Satan.
Satan este un anchetator inteligent. El urmăreşte îndeaproape relaţia ta cu Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, el
te va prinde obosit sau dărâmat de vreo lucrare. El ştie că eşti conştient de greşelile tale şi că Duhul lui Dumnezeu îşi
va arăta aversiunea faţă de ele. Prin urmare, el te învinuieşte profund, reînviind orice acuzaţie pe care şi-o aminteşte,
apoi îşi oferă garanţia ca cea dată de Dumnezeu. Iată modul în care prietenii lui Iov au reacţionat la suferinţa lui. Ei
au adunat toate dovezile infirmităţii lui, pentru a le folosi împotriva lui, susţinând că ei au fost trimişi de Dumnezeu
pentru a-i demasca făţărnicia.
Deşi Satan este un maestru al inchiziţiei, noi ştim că nu toate acuzaţiile vin din partea lui. Cuvântul lui Dumnezeu
menţionează clar că ,JDomnul pedepseşte pe cine-J iubeşte" (Evr. 12.6). Atunci, cum am putea deosebi acuzaţiile
dispreţuitoare ale Satanei de cele pline de dragoste din partea lui Dumnezeu şi a harului Său?
încearcă acest test: dacă aceste ameninţări contrazic o lucrare anterioară a Duhului în sufletul tău, atunci sunt ale
Satanei, şi nu ale Duhului. Amplificând păcatul tău, Satan urmăreşte să te pângărească şi să te convingă de faptul că
tu nu eşti decât un făţarnic. „Oh", şuieră Satan, „acum ţi-ai arătat adevărata înfăţişare! Priveşte pata de pe haina ta:
ce om sfânt a mai comis vreodată un astfel de păcat? întreaga ta viaţă este o ruşine! Dumnezeu nu vrea să aibă nimic
de a face cu persoane atât de rele ca tine".
Şi cu o singură suflare, Satan sfărâmă totul în bucăţi. întreaga locuinţă a harului pe care Dumnezeu a construit-o mulţi
ani în sufletul tău şi toată mângâierea adusă de Duhul Sfânt au fost dărâmate de o singură suflare a gurii lui rele. El
îţi distruge întreaga viaţă şi îţi spune că este numai greşeala ta.
Nu dispera! Alină-ţi teama cu acest adevăr preţios: odată ce Duhul lui Dumnezeu a început o lucrare de curăţire,
făcându-te să te încrezi în bunătatea Lui, El nu vrea şi nici nu poate să aducă sufletului tău informaţii contrare.
Cuvântul Lui nu este „Da şi Nu", ci „Da şi Amin", pentru totdeauna. Dacă faci pe risipitorul, Dumnezeu te va mustra
serios pentru păcatul tău, aşa cum a procedat cu David, care a fost mustrat prin proorocul Natan: „Tu eşti omul!" (II
Sam. 12.7). Totuşi, Natan n-a rostit nici un cuvânt care să pună la îndoială sfinţenia lui David şi lucrarea lui Dumnezeu
în sufletul lui. Proorocul,nu avea o astfel de misiune din partea lui Dumnezeu. El fusese trimis să-1 determine pe David
să-şi plângă păcatul - şi nu ca din pricina păcatului lui să pună la
80
îndoială starea lui de har, pe care Dumnezeu i-o arătase în nenumărate rânduri.
Pe lângă faptul că plantează seminţele îndoielii cu privire la lucrarea de curăţire a Duhului, Satan trimite ajieşea
mustrări de cuget care neagă bogăţia harului lui Dumnezeu. Când păcatele tale sunt prezentate ca depăşind îndurarea
lui Dumnezeu sau harul legământului Său, să ştii că acest lucru vine de la acel pârâş gelos, Diavolul. Duhul Sfânt, in-
termediarul lui Cristos, îi îndeamnă pe păcătoşi să îmbrăţişeze harul Evangheliei. Ar spune El ceva care ar putea
pângări sau micşora preţuirea de care Cristos Se bucură în ochii aleşilor Lui? Cu siguranţă, tu trebuie să afli care este
originea acestor minciuni! Când auzi o persoană complimentând pe o alta ca bună sau înţeleaptă, ca în cele din urmă
să spună un dar, care distruge totul, să ştii că nu este un prieten, ci un duşman viclean, care deşi laudă acea persoană,
de fapt doreşte să o discrediteze. Tot astfel, când auzi că Dumnezeu este prezentat ca îndurător şi plind de har, dar nu
faţă de un păcătos mare ca tine; puternic şi măreţ, dar care nu poate salva pe cineva ca tine, atunci tu poţi spune:
„Pleacă, Satano, vorbirea ta te trădează! Acesta nu este un mesaj trimis de Iubitul sufletului meu!"
3. Satan se consideră el însuşi şi judecător şi juriu pentru a-i acuza pe sfinţi
Diavolul este în Biserică ori de câte ori eşti şi tu. Şi stă lângă uşa cămăruţei tale şi ascultă ce-I spui tu lui Dumnezeu în
secret, căutând tot timpul un prilej să te acuze. Duhul răzvrătit care a îndrăznit să critice legea Dumnezeului din ceruri,
nu va ezita să judece felul în care îţi conduci sufletul. El se aseamănă cu cel care ascultă predicile numai pentru a găsi
vreo greşeală şi astfel să-1 poată acuza de ofensă pe predicator pentru vreun cuvânt incorect folosit. Satan are o
deosebită plăcere să-ţi sfărâme lucrarea pe care ai făcut-o şi, denaturând-o, să apară superficială, deşi este făcută cu
mult zel; făţarnică, deşi este cu adevărat sinceră. El nu se va odihni până când nu va da verdictul: „Vinovat!"
împotriva sufletului tău.
După ce ai lucrat cât ai putut de bine, atunci acest critic convingător porneşte la lucru: „Acolo", va spune el, „ai fost
făţarnic, arătându-te amabil, dar de fapt slujindu-ţi fie. Aici te-ai îndoit; acolo, ai fost leneş, şi mai departe, plin de
mândrie. Acum, ce răsplată mai aştepţi din mâinile lui Dumnezeu, dacă f-ai pângărit lucrarea?" Astfel de înţepături
fac ca multe suflete să ducă o viaţă împovărată. Eşti unul dintre aceştia - epuizaţi sufleteşte? Oare retează el orice faci
până când tu nu mai ştii dacă să te
6 - Creştinul în Armătură
32
rogi sau nu, dacă să asculţi sau nu? Iar când te-ai rugat şi ai ascultat, să nu ştii dacă are sau nu vreun rost? Astfel,
sufletul tău este copleşit de îndoială, iar zilele tale se scurg în suferinţă, în vreme ce Satan vrăjmaşul tău, stă într-un
colţ şi se bucură că te-a 'înşelat. Scopul lui principal este ca, dacă nu poate să te jefuiască de neprihănirea ta, atunci să
te priveze de bucurie.
4. Satan încearcă să jefuiască sfinţii de făgăduinţa legământului
El vine să te smulgă din păşunile verzi ale mângâierii legământului şi să te arunce în adâncurile disperării. El face
acest lucru sub falsa acuzaţie că tu nu eşti suficient de smerit în ceea ce priveşte păcatul. Apostolul cunoştea jocurile
sofisticate ale gândirii Diavolului. El le numea „planurile" lui (I Cor. 2.11), vrând să spună: argumentele lui înţelepte.
Pentru aceasta, Satan se bazează pe linguşire. Orice lucru spus de el este o minciună flagrantă şi este spus cu două
înţelesuri. Dar unde este creştinul care măcar pentru moment să nu fi fost păcălit de el?
Satan gândeşte în felul următor: „ Trebuie să fie o legătură între păcat şi întristare. Dar între păcatul tău şi suferinţa
ta nu există o corelaţie; prin urmare, tu nu eşti suficient de smerit!" Ce argument plauzibil la prima vedere! Deoarece
Satan îţi poate dovedi scripturistic acest lucru. Mânase a fost un mare păcătos şi pentru el n-ar fi fost de ajfyjfe-o mică
suferinţă. El „s-a smerit adânc înaintea ... lui Dumnezeu ' (II Cr. 33.12). ,Acum", spune Satan, „punepăcatul tău în
balanţă cu întristarea ta: eşti tu atât de îndurerat pe cât de păcătos\ai fost? Te-ai războit mulţi ani împotriva Celui
Atotputernic, nesocotind poruncile Lui, punându-1 la încercare răbdarea, rănindu-L pe Cristos cu pumnalul păcatelor
tale, în vreme ce ai întristat Duhul Lui şi I-ai respins harul. Şi acum crezi că puţina ta căinţă, asemănătoare unui nor
trecător, ce lasă să cadă câteva picături de ploaie, îl va satisface? Nu, tu trebuie să fii copleşit de durere, după cum te-
ai cufundat în păcat".
Pentru a-ţi demonstra deficienţa teoriei lui, trebuie să facem distincţie între două măsuri ale suferinţei.
în primul rând, o măsură exactă a suferinţei datorată naturii păcătoase. Aceasta nu este realizabilă; insulta adusă de
cel mai mic păcat este infinită, deoarece este înfăptuită faţă de un Dumnezeu nemărginit. ■ în al doilea rând, o
măsură relativă a suferinţei datorată Legii şi Evangheliei. Şi ce spune Evanghelia cu privire la aceasta? Această
veritabilă întristare a inimii este întristarea potrivită cu Evanghelia: „/?/ au rămas străpunşi în inimă" (F. A. 2.37).
într-adevăr, această în
82
tristare a Evangheliei duce la pocăinţa dătătoare de viaţă, trimisă de Duhul Scripturii pentru mângâierea ta. Oh,
suflete ispitit, când Satan îţi spune că nu eşti suficient de smerit şi să continui să te scufunzi în propria-ţi suferinţă,
caută să te salvezi. Cristos reprezintă podul peste care tu poţi trece în siguranţă râul învolburat al păcatelor tale. Dacă
crezi că poţi să răspunzi păcatului tău cu propria-ţi suferinţă, tu eşti un om mort; în curând tu vei fi copleşit şi atras de
propriile-ţi suspine, dar niciodată eliberat de păcatele comise, nici măcar de cel mai mic dintre ele. Nu puterea
întristării tale te va duce în cer - ci pocăinţa adevărată.
O înţepătură în inimă face mai mult decât o durere a cugetului. Inima este izvorul vieţii. Rănit acolo, păcatul va muri.
Dacă inima ta este făţarnică, nici eu şi nici Evanghelia nu te putem ajuta. Dar dacă eşti sincer, tu ai îndrăzneală la
Dumnezeu (I Ioan 3.21) şi făgăduinţa iertării Lui (I Ioan 1.9).
ATITUDINEA POTRIVITĂ A OMULUI SFÂNT FAŢĂ DE ACUZAŢIILE SATANEI
Dacă ai urmărit cu atenţie cele spunse mai înainte, te-aş ruga să-ţi pui întrebarea: „Ce aş putea face firii mele pentru a
mă împotrivi. Satanei când vine să judece lucrarea mea pentru Cristos?"
1. Permite învinuirilor lui să te facă mai atent
Acesta este scopul lui Dumnezeu când permite Satanei să te examineze. Oare când este un copil mai precaut decât
atunci când profesorul a programat o şedinţă cu părinţii? Tot astfel, când Satan te urmăreşte şi spune lucruri
neadevărate despre tine lui Dumnezeu, tu trebuie să fii mult mai atent pentru a te păstra curat. Aceasta ar trebui să
fie o provocare pentru tine spre a-ţi anali/a mai bine inima şi pentru a studia cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi atunci, când Satan va ataca, tu vei avea dovada pregătită pentru a respinge orice acuzaţie.
2. Permite-le să te smerească
Pentru a fi cinstiţi cu noi înşine, trebuie să admitem că multe din acuzaţiile lui sunt foarte adevărate. Dacă Satan, a
cărui înţelegere este atât de întunecată, ne poate învinui atât de grav, cu cât mai mult lumina lui Dumnezeu poate
descoperi totul! Ce minunată oportunitate să-ţi recunoşti starea de păcat şi îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu!
Prin această atitudine, noi luăm pietrele aruncate de Satan asupra noastră şi le folosim pentru a construi un
monument spre slava Domnului nostru îndurător.
33
3. Permite-le să-ţi arate falsitatea logicii lui
Atunci tu poţi răspunde în mod înţelept criticilor lui. Falsitatea are un caracter dublu. în primul rând, îţi va arăta că nu
eşti perfect, dar că trebuie să fii; apoi îţi va spune că de vreme ce nu eşti perfect. Dumnezeu nu are nimic de a face cu
eforturile tale jalnice.
în general, nu este foarte dificil pentru a te convinge că lucrarea ta şi tu însuţi sunt făţarnice, pline de mândrie,
egoiste, etc, deoarece ceva din aceste păcate se găseşte în fiecare - chiar şi în creştini! Trebuie să faci distincţie între
mândria în lucrare şi lucrarea făcută cu mândrie, între făţărnicia într-o persoană şi un om făţarnic. Şi în cei mai sfinţi
oameni se găsesc astfel de înclinaţii rele. Mângâie-te astfel: dacă înăuntrul tău descoperi o vOce care strigă după
Dumnezeu şi care protestează împotriva Celui Rău, atunci tu şi eforturile tale sunt primite de El.
Dumnezeu vede eşecurile tale ca simptome ale bolii păcatului şi îi este milă de tine ca unui părinte de copilul său olog.
Cât de mult dispreţuim o persoană care îşi bate joc de o alta pentru că se bâlbâie sau şchioapătă! Acestea reprezintă
deficienţe în noua ta natură. Observă cuvintele lui Cristos în rugăciunea împotriva Satanei: „Domnul să tc mustre... Nu
este el un tăciune scos din foc?" (Zah. 3.2). Ca şi cum ar fi spus: .JDoamnc, îi permili Tu acestui duh invidios să-1
blameze pe Iosua, copilul Tău, pentru acele slăbiciuni ale firii lui vechi care încă se agaţă de noua lui natură? El de-
abia este scos din foc. Nu este de mirare că mai sunt scântei nestinse, unele stricăciuni nedistruse, unele boli
nevindecate". Şi ceea ce Cristos a făcut pentru Iosua, face neîncetat pentru toţi sfinţii Lui, cerând iertare Tatălui pentru
greşelile lor şi sus-ţinându-i cu blândeţe înaintea Lui.
A doua deformare în argumentul Satanei constă în raţionarnentul că deoarece urmele firii vechi se menţin în eforturile
noastre prezente, Dumnezeu nu le acceptă. „Oare", întreabă el, „va primi Dumnezeu astfel de monezi vechi din mâinile
tale? Nu este El un Dumnezeu sfânt?" Iată ceea ce trebuie să discerni tu. Există două tipuri de acceptare: acceptarea
unui lucru ca plată a unei datorii şi acceptare a unui lucru ca un semn al dragostei şi gratitudinii. Cel care nu va lua
bani vechi sau jumătate din ceea ce îi este datorat pentru a satisface o datorie, va accepta bucuros dacă prietenul îi
trimite monedă deformată ca un semn de dragoste. Este adevărat că datoria pe care o ai Ia Dumnezeu trebuie plătită
în monedă actuală. Dar, pentru mângâierea ta, Cristos este Cel ce plăteşte. Trimite-1 pe Satan la El; lasă-1 să-şi aducă
învinuirile înaintea lui Cristos, Care, aşezat la dreapta lui Dumnezeu, este gata să deschidă
84
cărţile şi să arate întregul şir al datoriilor îndepărtat cu sângele Lui şi marcat cu inscripţia: „achitat în întregime".
Din ziua mântuirii tale, realizările şi ascultarea ta sunt înscrise într-un registru aparte ca semne ale dragostei şi
mulţumirii tale faţă de Dumnezeu, iar îndurarea Tatălui ceresc este atât de mare, încât El acceptă ce-i oferi tu.
Dragostea nu refuză nimic din ceea ce este oferit cu dragoste. „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui" (Pv.
19.22) şi nu greutatea sau valoarea darului.
RĂSPUNSUL DIVIN PERFECT LA ÎNVINUIRILE SATANEI Ce mare mângâiere să ştim că nu suntem lăsaţi singuri pentru a
abate loviturile Satanei date cugetului nostru! Este el inteligent? Dumnezeu cu atât mai mult, şi El te poate conduce în
siguranţă, prin labirintul de minciuni al Diavolului, pe drumul voii Lui.
1. Dumnezeu foloseşte planurile Satanei pentru a-i face înţelepţi pe sfinţii Săi
Cu ajutorul lor, El îi demască pe Diavolul şi copiii lui, acei moştenitori care demonstrează aceeaşi putere ca şi tatăl lor
în a întrista duhurile sfinţilor, lată câţiva din „copiii Satanei" pe care el îi trimite pentru a fura pacea celui sfânt:
Cei ce scot la suprafaţă vechile păcate ale sfinţilor, pe care Dumnezeu le-a iertat şi le-a uitat, şi aceasta doar pentru a-i
întrista şi a le pângări numele. într-adevăr, a căuta în trecut pentru a găsi ceva ce ar murdări faţa celui sfânt, aceasta
reprezintă o răutate malefică. Astfel îl blestema Şimei pe David: ,JS>u-te, du-te, om al sângelui!" (II Sam. 16.7). Când
întâlneşti astfel de reproşuri, răspunde-le precum a făcut teologul francez Beza, înaintea celor care, negăsind alte
muniţii, îl acuzau de unele poeme obscene pe care le scrisese în tinereţe. „Aceşti oameni", spunea el, ,jnă pizmuiesc
datorită îndurării lui Dumnezeu".
De asemenea, ei sunt cei care aşteaptă ca cel sfânt să se împiedice, apoi îi arată orice cădere, pentru a-1 face să se
simtă lipsit de har, iar pe ei foarte miloşi. Astfel de pioni ai Diavolului îşi atrag blestemul deşi ei se gândesc foarte
puţin la acest lucru. Gândeşte-te la Amalec, pe care Dumnezeu îl ameninţase că-i va şterge numele de sub ceruri (Dt.
25.19). îţi aminteşti cc a făcut el pentru a merita mânia lui Dumnezeu? El poruncise soldaţilor săi să ucidă pe cei din
tabăra lui Moise care erau mai slabi şi nu puteau ţine pasul cu ceilalţi! Cu greu ne putem imagina o mai mare cruzime,
şi totuşi, înaintea lui Dumnezeu este mult mai rău să-i ucizi cu ascuţişul limbii pe cei săraci în duh.
34
O altă categorie o reprezintă oamenii răi ce doresc să întristeze duhul celui sfânt. Probabil ai văzut cum se poartă un
batjocoritor. Când el descoperă că sunt de faţă cei ce-L iubesc pe Domnul, şi care nu suportă ca Numele Lui să fie luat în
deşert, atunci el în mod voit foloseşte un limbaj grosolan care zgârie urechile şi întristează duhul sensibil al ascul-
tătorilor. Acest ticălos loveşte atât tatăl, cât şi fiul dintr-o singură lovitură. El consideră că nu este suficient să-L
dezonoreze pe Dumnezeu, ci insistă ca cei sfinţi să fie de faţă şi să audă răul făcut Tatălui lor.
Probabil cei mai răi „copii ai Satanei" sunt cei care blamează un copil al lui Dumnezeu pentru propriile lor păcate. Iată
de ce Ahab îl învinuia pe proorocul Ilie ca fiind cel ce tulbura pe Israel, când, în realitate, el însuşi şi casa tatălui său
erau de condamnat. Ce întristare pentru Moise ca israeliţii să aşeze la uşa lui sângele celor ce muriseră în pustiu.
Dumnezeu însuşi ar fi putut să dea mărturie că Moise era chezăşia lor permanentă când mâna Lui se ridica pentru a-i
distruge.
Sub acelaşi blestem se află şi cei mai buni slujitori ai lui Dumnezeu care trăiesc în acest veac rău. „Am putea să le
mulţumim", spune batjocoritorul, „pentru toate mizeriile naţiunii noastre; noi o duceam bine până când au încercat ei
să ne schimbe". Nu blama medicamentul bun care a fost administrat, ci organismul corupt al naţiunii care nu ştie să-1
folosească!
2. Dumnezeu foloseşte înşelătoriile Satanei pentru a-i face recunoscători pe sfinţii Săi
Tu ştii ce bolovani aruncă Diavolul în calea ta. Ce uşurare şi bucurie trebuie să simtă sufletul tău dacă astăzi drumul
tău este neted! în stârnirea conflictelor, nimeni nu-1 poate întrece pe Satan, şi totuşi tu ai pace în cuget. Cui îi datorezi
liniştea sufletească? Numai lui Dumnezeu, care îl supraveghează pe Satan şi nu-i permite să pătrundă în grădina
sufletului tău. In fiecare zi, Satan plănuieşte să-ţi tulbure pacea. Acest hoţ vede fructele tale atrăgătoare şi îi lasă gura
apă după ele, dar zidul este prea înalt pentru a se căţăra. Dumnezeu îl ţine departe de paradisul tău. Ceea ce te apără
de cei răi nu este harul lui Dumnezeu în tine ci favoarea lui Dumnezeu de a te proteja. Ce ai mai dori să auzi pentru ca
inima ta să fie copleşită de recunoştinţă?
3. Dumnezeu foloseşte vicleniile Satanei pentru a-i face circumspecţi pe sfinţii Săi
Tu nu ai de-a face cu un nepriceput, ci cu unul care are destulă pricepere pentru a-ţi fura liniştea şi a-ţi pângări bucuria
dacă nu este
86
supravegheată îndeaproape. Pacea ta reprezintă comoara după care el aleargă. A îndepărta muştele din dulap pe timp
de vară nu este mai greu decât a-1 ţine pe Satan departe de cugetul tău. El le-a furat sfinţilor multă mâncare
gustoasă, trimiţându-i la culcare flămânzi; el se află pe urmele tale: de aceea veghează mereu.
ÎNTĂRIREA CELUI SFÂNT
„Bine", spui tu, ,jiu mai am nevoie de alte argumente pentru a mi se demonstra natura chinuitoare a adversarului
meu. Spune-mi acum ce aş putea face pentru a mă întări împotriva atacurilor lui".
1. Păzeşte-te de seducţiile lui Satan
Dacă vrei să te fereşti de duşmanul tău ca de unul care te tulbură, trebuie să te păzeşti de el şi ca de cel ce caută să te
seducă. Poţi fi convins că el te urmăreşte! în mod obişnuit, mânerul baltagului cu care el distruge rădăcina liniştii unui
creştin este construit din lemnul creştinului. Satan este o creatură şi el nu poate lucra fără unelte. într-adevăr, el poate
face din puţin mult, dai- nu poate să facă ceva din nimic. Putem observa aceasta în atacul împotriva lui Cristos, când
Satan s-a mâniat deoarece nu găsise nimic în El (loan 14.30).
Dar în noi poate găsi resturi ale firii vechi, care îi spun multe despre starea inimii noastre. Iată ceea ce îndrăgeau
odinioară inimile noastre: puterea noastră, poftele noastre, mândria noastră. El ni le înfăţişează, crezând că astfel ne-
ar putea smulge din noua noastră stare în Cristos. Păzeşte-te de momelile lui! Nu bea din cupa lui, căci ea conţine
otravă. Nici nu te uita ce sclipiri de mărgăritar are băutura lui! Ceea ce bei acum cu plăcere se va transforma în
amărăciune.
Şi, mai presus de toate, păzeşte-te de păcatul aroganţei. Tu nu eşti scutit de un astfel de pericol. Dacă ai fost prins în
plasa acestui păcat, cheamă-L degrabă pe Dumnezeu să te ajute. Dacă eviţi, nu faci altceva decât să-i acorzi timp
Satanei pentru a te strânge mai puternic. Dar dacă strigi la Dumnezeu cu pocăinţă adevărată, El va veni imediat în
ajutorul tău. Cu cât te vei supune mai repede Duhului, cu atât mai puţin va avea de suferit sufletul tău.
2. Prinde-te de promisiunea îndreptăţirii lui Dumnezeu
O altă cale de a te întări împotriva Satanei este de a studia importantul adevăr biblic privitor la îndreptăţirea
sufletului înaintea lui Dumnezeu. Analizează acest adevăr sub toate aspectele sale: darul fără plată al
34
îndurării lui Dumnezeu; săvârşirea sacrificiului lui Cristos; eficacitatea credinţei pentru însuşirea acestor binecuvântări
(Rom. 3.24, 25). Odată ce uşa sufletului se va deschide pentru acest adevăr, aceasta va aduce ocară asupra Diavolului.
Când Satan va veni să-ţi fure pacea, vei fi biruit uşor, dacă nu înţelegi pe deplin însemnătatea îndreptăţirii tale în
Cristos. Un sfânt fără siguranţa mântuirii este tot atât de lipsit de apărare, precum un iepure care fuge spre un tufiş
pentru a se ascunde de o vulpe, dar datorită urmelor pe care le lasă, el va fi urmărit cu uşurinţă. In Cristos, tu ai un
adăpost unde vrăjmaşul nu îndrăzneşte să vină: „Porumbiţă din crăpăturile stâncilor, ascunsă în scobiturile
prăpăstiilor" (Cânt. Cânt. 2.14). în timp ce Diavolul îţi poate urmări cu înverşunare sufletul tău, mireasma sângelui lui
Cristos prin care eşti justificat este nocivă pentru el şi va înceta să te urmărească. Aleargă înainte spre acest turn al
legământului Evangheliei şi aruncă acest adevăr asupra capului Satanei, după cum o femeie a lovit capul lui Abimelec
cu o piatră: ,JPe când celui ce cred în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are în El îi este socotită
ca neprihănire" (Rom. 4.5).
3. Evită capcana
Creştine, străduieşte-te să rămâi în adevăr. Adică, nu-1 lăsa pe Satan să te prindă în curse doctrinare unde nu te poţi
lupta şi de unde nu poţi fugi. Una din tacticile lui este să te conducă printr-un labirint de întrebări impertinente,
intenţionând să întârzie înaintarea ta spre cer. Uneori, el întreabă sufletul pe care-1 înfăşoară: voinţă liberă sau
predestinare? Şi orice răspuns i-ar da, el îl răstoarnă cu replica sa tăioasă. Altădată, el îţi va cere să-i spui cu
exactitate ziua şi ora mântuirii tale, şi dacă nu poţi răspunde, atunci el va pune la îndoială înrudirea ta cu Cristos.
Când Satan te sâcâie cu astfel de întrebări, nu încerca să te explici înaintea lui. Răspunde-i cu poziţia ta prezentă în
Cristos şi lucrarea sigură a harului Său în sufletul tău. Să nu uiţi niciodată că cel mai simplu adevăr al Evangheliei
reduce toate intrigile Satanei la un morman de minciuni lipsite de valoare.
Acum, presupune că ai scăpat de capcana întrebărilor fără sens; ce vei face când Satan va încerca să doboare credinţa
ta conducându-te pe drumul unor Scripturi neclare? Mii refer la acele pasaje dificile care depăşesc înţelegerea, precum
ochiul nu poate străbate şuvoiul din munte, până când ameţit şi dezorientat, sfântul cade în disperare datorită
condiţiei lui. Vinul Evangheliei este greoi pentru minte! Prea mult studiu al pasajelor dificile poate aduce confuzie şi ne
poate slăbi credinţa.
35
Repet: trebuie să rămâi statornic în adevăr. Combate atacul Satanei cu pasaje biblice simple - acelea menite să
hrănească credinţa ta şi să-ţi înveselească sufletul. Când întâlneşti texte, care se aseamănă situaţiei tale, foloseşte-le
ca pe un vad împotriva torentului ispitelor, fără a te aventura să te depărtezi de ţărm.
Satan va încerca să te abată de la drumul tău sigur spre cer şi să te îndrepte spre un altul - prin circumstanţele actuale
pe care tu nu le înţelegi. Prin acestea, Satan argumentează împotriva dragostei lui Dumnezeu şi a sufletului tău. Cu
acordul lui Dumnezeu, el l-a jefuit pe Iov de bunurile lui materiale, apoi s-a năpustit asupra sutîetului său. El a folosit
orice împrejurare şi orice persoană pentru a-şi atinge scopul. A folosit-o pe soţia lui pentru a-1 îndemna pe Iov să-L
blesteme pe Dumnezeu; i-a folosit pe prietenii lui; pentru a-1 condamna pe el însuşi. Satan i-a convins pe toţi - cu
excepţia lui Iov - că suferinţa şi starea de har nu pot locui împreună.
Aici este o atenţionare binevenită când sufletul tău este dus de valul încercării: nu-L acuza nicidecum pe Dumnezeu de
răutatea Vrăjmaşului tău, nici nu ^te acuza că eşti de partea acestuia. Dumnezeu poate găsi o scăpare din cea mai rea
furtună. EI poate fi drept, când foloseşte instrumente rele, şi îndurător, când îngăduie suferinţele. Nu te răzvrăti când
intervin schimbări în viaţa ta. Cristos ne-a înştiinţat că vom avea parte de o călătorie furtunoasă înainte de a ajunge la
ţărmul ceresc.
Perspectiva ta trebuie să fie foarte diferită de cea a oamenilor nemântuiţi. Precum copiii naivi, ei cred că oricine le
oferă prune îi şi iubeşte. Ei nu realizează că prosperitatea poate fi un blestem care să-i ţină cufundaţi în somnul adânc
al falsei siguranţe. Aminteşte-ţi cum s-a purtat Iael cu SiSera (Jud. 5.25,26). Ea i-a oferit lapte, deşi el îi ceruse apă,
pentru a-1 putea pironi de pământ cu mai multă siguranţă -se spune că laptele are proprietatea de a produce somn.
Dar creştinul care trece prin suferinţă posedă cheia pentru a înţelege providenţa lui Dumnezeu. Prin Cuvânt, Duhul te
învaţă să înţelegi că ,J51 pedepseşte pe orice Eu pe care îl iubeşte". în spatele fiecărei încercări, se ascunde o nouă
binecuvântare.
4. Menţine siguranţa mântuirii
O altă cale pentru a rezista Satanei este de a-ţi păstra nădejdea mântuirii, promisă prin jertfa ispăşitoare a lui
Cristos. întipăreşte-ţi în memorie toate vizitele speciale pe care Dumnezeu ţi le-a făcut. Notează ca amintiri ocaziile
când El a declarat sărbătoare şi a venit la tine îmbrăcat în hainele de gală ale îndurării, ţinând în mâna Sa sceptrul
harului Său,
89
mai familiar decât oricând. Păstrează toate chitanţele scrise de mâna Lui pentru iertarea păcatelor tale.
„Dar", ar putea întreba un suflet îndoielnic, „dacă nu pot să-mi însuşesc această siguranţă sau să garantez pentru
acele dovezi pe care odată le credeam adevărate?" Atunci, încearcă următoarea reţetă ca un tonic pentru credinţa ta
bolnavă.
în primul rând, pocăieşte-te din nou, ca şi cum nu ai fi fost niciodată. Punc-ţi înainte fapte noi de credinţă, ca şi cum n-
ai fi crezut niciodată, şi-1 vei învinge pe Satan în propriul lui joc. Lasă-1 să-ţi spună că acţiunile tale din trecut au fost
făţarnice sau că sunt învechite si fără valoare. Oare ce poate spune împotriva faptelor tale prezente? In acelaşi mod,
acuzaţiile cele mai grave pe care el le foloseşte pentru a te îndepărta de Dumnezeu te vor apropia şi mai mult de El.
Dacă el continuă să arunce temeri asupra sufletului tău, atunci mergi la.tronul harului şi cere o nouă copie a vechii
mărturii pe care tu ai pierdut-o. Originalul se află în biroul iertării din cer, al cărui Stăpân este Cristos. Şi dacă eşti un
om sfânt, numele tău este scris acolo. Strigă la Dumnezeu şi ascultă mai degrabă ştirile venite din cer decât basmele
aduse de vrăjmaşul tău din iad. Dacă vei sta mai puţin la discuţii cu Satan şi vei mărturisi lui Dumnezeu temerile tale,
ele vor fi rezolvate curând. Poţi aştepta un adevăr de la un mincinos sau mângâiere din partea unui duşman? întoarce-
i spatele şi mergi la Dumnezeu. încearcă să nu te îngrijorezi. Mai devreme sau mai târziu vei primi certificatul de
asigurare.
Dacă sufletul tău este atât de lovit încât pare că nu aude răspunsul reasigurării venit de la Dumnezeu, mai presus de
răcnetul Satanei, atunci îndepărtează-te de duşman şi fugi ţintă în portul lui Dumnezeu. Retra-ge-te onorabil spre
acele întăriri pe care Cristos le pregăteşte pentru soldaţii Lui aflaţi în(pericol. Sunt două locuri sigure în care sufletul
dornic se poate retrage: Numele lui Dumnezeu şi promisiunile absolute ale Evangheliei. Eu consider acestea ca cele mai
plăcute limanuri, care sunt de mult folos mai ales când furtuna este atât de puternică încât corabia nu poate rezista
valurilor. După cum creatura nu posedă nimic în ea însăşi care să-L determine pe Dumnezeu să facă astfel de
promisiuni, tot astfel nimic nu-L împiedică pe Cel Atotputernic să Şi le menţină după cum doreşte. Acest act al credinţei,
de a te retrage la adăpostul făgăduinţelor, însoţit de o dorinţă adâncă după îndurare, te va păstra cu siguranţă de
cădere, chiar dacă nu ar îndepărta toate îndoielile tale.
în cele din urmă, dacă Satan continuă să te hărţuiască, strigă după ajutor şi nu asculta sfatul Diavolului. Puterea unor
astfel de ispite stă în
90
încercarea de a le ţine ascunse. De cele mai multe ori, dacă mărturiseşti unui prieten de încredere, evlavios, despre
luptele tale, vei găsi uşurare. Satan ştie foarte bine acest lucru, aşa că, dornic să jefuiască sufletul de pace şi
mângâiere, îl cufundă în tăcere. „Oh, dragule", spune Satan, „dacă ar şti prietenii tăi acest lucru, te-ar îndepărta. Ai
face mai bine să speri că ei nu vor afla niciodată!" Şoptindu-le acest lucru, el a ţinut pe mulţi într-o stare jalnică.
Păstrând secretul Diavolului, tu pierzi două binecuvântări: sfatul fraţilor tăi şi rugăciunile lor. Şi ce grozavă pierdere
este aceasta!
SIGURANŢA VICTORIEI DACĂ EŞTI ÎNARMAT Am văzut pericolele ce pândesc sufletul neînarmat; gândeşte-te acum la
perspectivele minunate ale sufletului înarmat corespunzător. Cine ar refuza onoarea de a sluji în armata împăratului
împăraţilor - mai,ales când victoria a fost deja declarată! Aceasta este certitudinea oferită de Pavel fiecărui sfânt care
îmbracă armătura lui Dumnezeu: „ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului". Prin această frază, el
plasează potenţialul duşmanului la locul lui. Făcându-le cunoscută puterea Vrăjmaşului, Pavel nu intenţiona nicidecum
să-i sperie pe sfinţi să se retragă într-un mod ruşinos sau să ajungă într-o stare vrednică de plâns, disperaţi din lipsa
biruinţei. El spera mai degrabă să-i provoace la perseverenţă, făgăduindu-le putere pentru a rezista în luptă şi apoi o
victorie sigură. Aceste două idei sunt incluse în fraza: „să puteţi fine piept împotriva uneltirilor Diavolului". Uneori, a
se ridica implică o poziţie de luptă (Ef. 6.14), alteori o poziţie de învingător: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este
viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ" (Iov 19.25). Acest pământ care astăzi reprezintă câmpul celor mai
sângeroase bătălii între cei sfinţi şi Satan, într-o zi va fi aşternut al picioarelor lui Cristos şi nici un duşman nu va mai
îndrăzni să-şi ridice capul.
CONDAMNAREA SATANEI
în ciuda inteligenţei şi uneltirilor sale, Satan nu va putea birui un suflet înarmat cu adevăratul har şi nici nu-1 va
putea duce în impas. Citeşte Cuvântul. Nu vei întâlni nici un servitor credincios care să fi fost atacat de acest Vrăjmaş
şi care să nu fi ieşit biruitor. Priveşte la David, Iov, Petru şi Pavel, care s-au numărat printre credincioşii cei mai
încercaţi. Şi chiar dacă unii le atribuie lor victoriile obţinute, toată cinstea pentru aceste biruinţe trebuie acordată
numai lui Dumnezeu, prin Care cel slab este la fel de puternic ca şi cel mai tare. Există două
9!
motive pentru care creştinul care pare învins este totuşi de nebiruit (II Cor. 12.9; Iac. 5.11).
1. Blestemul care planează asupra Satanei
Blestemul lui Dumnezeu aduce distrugerea oriunde este rostit. Deşi erau renumiţi ca popoare războinice, canaaniţii şi
naţiunile învecinate au constituit o pradă uşoară pentru Israel. De ce? Pentru că erau blestemate. Egiptenii erau un
popor iscusit. „Să ne purtăm cu înţelepciune", spuneau ei. Şi totuşi, blestemul lui Dumnezeu stătea ca un ghimpe în
inima Egiptului, iar în final i-a determinat prăbuşirea. De fapt, chiar şi isracliţii, copiii legământului, când au păcătuit,
au devenit obiectul blestemului lui Dumnezeu şi au fost striviţi sub picioarele asirienilor.
Deja în Gen. 3.14, 15, un blestem irevocabil a fost rostit asupra Satanei: „Domnul, Dumnezeu, a spus şarpelui:
«Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti...»" Şi după cum blestemul lucrează etern împotriva Satanei, tot astfel el
va lucra întotdeauna în favoarea celor sfinţi.
Pentru un singur lucru, Satan este prosternat la picioarele lor: „în toate zilele tale să te târăşti pe pântece" (v. 14).
Această poziţie a Satanei îi asigură pe credincioşi că Diavolul nu-şi va putea ridica niciodată capul - şi înşelătoriile lui -
m;ii sus de călcâiul celor sfinţi. El te-ar putea determina să şchiopătezi, dar nu-ţi poate lua viaţa. Iar pentru rana pe
care ţi-o produce va fi răsplătit cu zdrobirea capului - cea mai puternică pedeapsă pentru el şi cauza lui.
Pe lângă faptul că poziţia lui a fost redusă, Dumnezeu pune Urnite şi în ce priveşte hrana lui. Satan nu poate devora
pe oricine doreşte. Ţărâna este hrana lui, ceea ce pare că reduce puterea lui faţă de cei slabi, care sunt „pământeşti",
doar ţărână. Dar darurile celor cereşti constituie hrana lui Cristos, iar sufletele lor cu siguranţă nu vor fi sfâşiate de
dinţii Celui Rău.
2. Limitele pe care Dumnezeu i le fixează Satanei Diavolul nu poate ispiti pe nimeni, atâta timp cât Dumnezeu nu-Şi
dă acordul. Cristos a fost condus în pustiu nu de un duh rău, ci de Duhul Sfânt (Mt. 4.1). Totul a fost îngăduit de
Dumnezeu. Şi acelaşi Duh Sfânt care L-a trimis pe Cristos în pustiu, L-a scos de acolo biruitor. Imediat după ce S-a
împotrivit Satanei, îl vedem mergând în Galileea în puterea Duhului Sfânt (Lc. 4.14).
Satan reprezintă un trimis al lui Dumnezeu, când ispiteşte pe un om sfânt. Pavel numea ţepuşul său în came „solul
Satanei" (II Cr. 12.7).
92
O altă traducere spune: „...Satan cel trimis", sugerând că mesagerul a fost trimis lui Pavel de Dumnezeu. într-adevăr,
comisionul era prea bun pentru a aparţine Satanei, deoarece însuşi Pavel spune că a fost trimis pentru a-1 ţine smerit.
Acest ispititor n-a intenţionat niciodată să-i facă lui Pavel un astfel de serviciu, dar Dumnezeu a îngăduit acest lucru
pentru a-Şi îndeplini planul Lui divin. Atât Diavolul, cât şi uneltele lui, sunt instrumentele lui Dumnezeu! Noi suntem
îndemnaţi să-L lăsăm numai pe Dumnezeu să-1 stăpânească pe unul şi să-1 mânuiască pe celălalt.
Să-1 lăsăm pe Lucifer să-şi aleagă drumul; Dumnezeu este permanentul lui adversar. Dacă îl asaltează pe cel sfânt cu
persecuţia, Dumnezeu i Se va opune. Dacă lucrează cu viclenie, Dumnezeu este gata să intervină. Diavolul şi întregul
lui sfat nu sunt decât o nimica înaintea lui Dumnezeu. Cu cât are mai multă inteligenţă şi putere în a păcătui, cu atât
este mai rău pentru el, deoarece luptă împotriva unui Dumnezeu atotştiutor, care nu poate fi indus în eroare.
„Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii" spune Pavel în I Cor. 1.25. Dumnezeu Se dovedeşte mai
înţelept în lucrările plăpânde ale slujitorilor Lui, decât Satan în planurile sale iscusite; mai înţelept în copiii Săi
neştiutori, decât Satan în oameni ca Ahitofel şi Sanbalat. „[Dumnezeu] nimiceşte planurile oamenilor vicleni" (iov
5.12). Arătându-Şi înţelepciunea în urmărirea vrăjmaşilor celui sfânt. Dumnezeu adaugă o aleasă savoare eliberării
lor. După ce l-a izgonit pe faraon din toate ascunzători le lui, El a nimicit planurile acelui conducător rău şi le-a folosit
în favoarea poporului Său, îmbră-cându-1 cu înţelepciunea şi puterea Sa.
INTENŢIILE SATANEI ŞI INTERVENŢIA LUI DUMNEZEU Satan nu a fost şi nici nu va putea fi vreodată un adversar pe
măsura Dumnezeului Atotputernic. înţelepciunea lui Dumnezeu o întrece cu mult pe cea a Diavolului, astfel că El poate
să ia fiecare ispită folosită de vrăjmaş împotriva celor sfinţi şi s-o utilizeze la construirea unui cort de îndurare şi
mângâiere pentru copiii Săi! Aceasta este cea mai nobilă cale de biruinţă - să smulgi instrumentele din mâna
Diavolului şi să reclădeşti ceea ce el a distrus cu atâta înverşunare. Astfel, Dumnezeu pune planul Său în mâinile
Satanei şi îl determină să-1 împlinească. (Aminteşte-ţi cum a folosit planul rău al fraţilor Iui Iosif pentru a împlini
voia Sa minunată).
Ori de câte ori Satan plănuieşte un lucru rău, poţi fi sigur că Dumnezeu urmăreşte binele tău. Dacă vei striga la
Dumnezeu, El va
37
schimba ispita prin care Satan voia să te ducă la păcat într-un mijloc prin care îţi va curăţa inima de păcat. Iată cum
face el acest lucru.
1. Intenţia Satanei: să întineze cugetul celui sfânt Satan planifică fiecare ispită pentru a aduce cât mai mult disconfort
celui sfânt, sperând să-i fure pacea şi să-i provoace îndoieli cu privire la sinceritatea lui.
Dar Dumnezeu nu stă cu mâinile încrucişate. Noi avem o promisiune sigură că „ochii Domnului sunt peste cei fără
prihană" (Ps. 34.15). în primul rând, el foloseşte ispitele Satanei pentru un păcat, ca o punere în gardă faţă de un alt
păcat. Dumnezeul Atotputernic ia parte la sfatul Celui Rău şi conduce dezbaterile în favoarea omului sfânt. El îngăduie
în viaţa creştinului numai acele ispite care îl vor determina să fie mai atent. Astfel, (cpuşul lui Pavel îl ferea de
mândrie. Dumnezeu a îngăduit ca Satan să-1 asalteze pe Pavel în punctul lui forte, pentru ca, între timp, El să-1 poată
întări pe apostol acolo unde era slab.
în al doilea rând, Dumnezeu îngăduie păcatul ca un mijloc de curăţire împotriva următorului păcat. Petru nu-a mai
avut o astfel de biruinţă asupra lui însuşi şi nici o aşa statornicie în credinţă, ca după lepădarea sa în curtea marelui
preot. Acest om, care s-a înfricoşat când a fost chestionat dc o slujnică, a devenit uri martor plin de îndrăzneală al lui
Cristos înaintea Soborului. Dacă tc-ai lăsat ispitit şi ai căzut în păcat, procedează ca Petru. Foloseşte experienţa pentru
a-ţi descoperi greşelile şi ia măsuri pentru a le corecta.
în al treilea rând, Dumnezeu foloseşte ispita pentru a putea provoca în inima ta întreaga lucrarea a harului. Văzând o
mică spărtură în acoperiş, un gospodar bun va trimite după meşter pentru a verifica întreaga casă. Iar o gospodină
bună, descoperind o pată pe cămaşa soţului ci, o va spăla în întregime. Această preocupare faţă de starea spirituală
deosebeşte o inimă sinceră dc una făţarnică, a cărei pocăinţă este formală. Iuda şi-a mărturisit trădarea, dar n-a rostit
un cuvânt despre făţărnicia şi furtul lui. Dacă s-ar fi căit cu adevărat, suferinţa produsă de primul păcat iar fi zdrobit
inima, împiedicându-1 de a mai păcătui. Când a fost copleşit de un păcat, David şi-a reînnoit pocăinţa faţă de toate
celelalte păcate (Ps. 51).
2. Intenţia Satanei: să întineze alţi sfinţi Satan plantează ispita într-un om sfânt, sperând că ea va încolţi şi se va
transforma în păcat, iar seminţele lui vor fi purtate spre alte inimi de
37

vântul conformismului sau al dezamăgirii, astfel că ei vor putea fi încurajaţi să păcătuiască sau descurajaţi datorită
scandalului.
încă o dată, Dumnezeu îşi bate joc de Satan, făcând ca astfel de păcate să constituie o atenţionare, pentru ca şi ceilalţi
să ia aminte la starea lor. Când vezi un om aşa de blând ca Moise cuprins de mânie, tu vei privi mai atent în inima ta
să vezi dacă există şi în ea astfel de buruieni!
De asemenea, Dumnezeu mângâie pe sfinţii Lui încercaţi, arătân-du-le drumul aspru pe care l-au străbătut spre cer
unii din copiii Săi dragi. Este întristat cugetul tău din pricina propriului păcat? Este sufletul tău chinuit din pricină că
Satan te-a convins că nu mai este nădejde de iertare? Felul de vieţuire al unor mari sfinţi combate indiscutabil
acuzaţiile Satanei împotriva ta. Păcatele lui David erau grele şi totuşi el a găsit îndurare. Petru s-a lepădat de credinţa
lui şi, totuşi, acum este în cer. Oare Dumnezeu te iubeşte pe tine mai puţin? Nu a promis EI că îi va ierta pe toţi cei ce
se pocăiesc (Ps. 34.18)?
Dumnezeu foloseşte atacurile Satanei şi ca un teren de antrenament pentru sfinţii Lui.-Omul sfânt care a fost încercat
de multe ori este acum . mai bine echipat pentru a-i putea ajuta şi pe alţii care suferă. Cel maiN bun sergent instructor
nu este generalul care stă la birou, ci omul care a luptat în prima linie. Deci, aici îţi pui tu toată credinţa la lucru; se
apelează Ia toate darurile tale. Dacă vei ceda ispitei şi pentru o vreme vei fi dominat de Satan, vei înţelege cât de rău
este acest stăpân. El ţine un toiag de fier într-o mână şi un bici aspru în cealaltă, şi astfel, intenţionează să-şi conducă
toţi supuşii spre iad. Dar copilul sincer al lui Dumnezeu, când păcătuieşte şi simte lovitura de bici a lui Satan, şl ic care
este soluţia dc scăpare. El aleargă la Cuvânt şi la Dumnezeu însuşi. Şi, deschizându-şi inima rănită înaintea lui Cristos,
el se supune lucrării duioase a Duhului.
Această experienţă cu păcatul şi Satan, te va îndemna să-i avertizezi pe fraţii tăi în credinţă, de planurile Diavolului şi
totodată te va învăţa cum să-i mângâi pe cei care sunt răniţi şi sângerează datorită loviturilor Satanei. Numai omul
care îşi aminteşte durerea propriei lui experienţe se va purta cu blândeţe cu astfel de suflete rănite. Nu profesorii sau
cărţile şi nici o înaltă cunoştinţă a Scripturii te vor ajuta să spui un cuvânt potrivit unui suflet îndurerat, ci aceste
experienţe de viaţă. Cristos însuşi a învăţat în această şcoală. Suferinţele Lui (împreună cu ispitele) ni-L înfăţişează
plin de înţelepciune şi compasiune, gata să mângâie sufletele îndurerate. Cât despre Cel Râu, el ar dori ca Cristos să
rămână singur, la fel şi sfinţii Săi, căci planul Vrăjmaşului este desconspirat de
95
Dumnezeu, Care foloseşte încercarea din viaţa unui sfânt ca sursă permanentă de mângâiere pentru alţii.
3. Intenţia Satanei: să întineze relaţia celui sfânt cu Dumnezeu
Ţinta Satanei este să facă o ruptură între Dumnezeu şi copilul Său. El îi urăşte pe amândoi şi, prin urmare, luptă din
răsputeri pentru a despărţi aceşti buni prieteni. „Dacă l-aş determina să păcăluiască", gândeşte el, ,JDumnezeu Se va
mânia şi-l va pedepsi cu asprime". Astfel, Satan speră că omul sfânt va începe să pună la îndoială dragostea lui
Dumnezeu faţă de el şi că, treptat, devotamentul lui se va răci.
Cum răspunde Dumnezeu la astfel de înşelătorii? El transformă ispitele Satanei în soli ai dragostei Lui faţă de sfinţi.
Când Adam a mâncat din fructul oprit. Diavolul credea că jocul se află în mâinile lui. EI bănuia că omul se află acum în
aceeaşi încurcătură ca şi el, dar oare L-a luat el prin surprindere pe Dumnezeu? Cu siguranţă, că nu! Dumnezeu ştia
cum se va încheia meciul, înainte să fi început, şi a folosit ispita Satanei pentru a pune în aplicare planul de mântuire
a omului prin Cristos. La porunca lui Dumnezeu, Cristos Şi-a însuşit pedeapsa ce căzuse asupra creaturii Sale, datorită
uneltirilor Satanei, şi l-a aşezat pe om într-o poziţie mai înaltă decât cea avută la început.
Şi ce a câştigat Satan din toată energia pe care şi-a consumat-o cu Iov, decât că i-a permis acestui om să înţeleagă în
cele din urmă cât dc mult îl iubea Dumnezeu? Când l-a învins aşa de ruşinos pe Petru, oare nu-L găsim pe Cristos
chcmându-1 pe ucenicul Lui cu aceeaşi dragoste? Petru a fost singurul ucenic căruia Cristos i-a transmis în mod special
vestea plină de bucurie a învierii Sale - ca şi cum ar fi spus: ,Aveţi grijă ca Petru să fie mângâiat de această veste.
Vreau ca ei să ştie că, in ciuda lepădării sale, Eu încă sunt prietenul Iui". Dumnezeu nu trece cu vederea slăbiciunile
sfinţilor Lui, dar are milă de slăbiciunile lor. El niciodată nu-1 lasă pe cel sfânt în durerea lui, fără să-Şi propună să-1
acopere cu lumina dragostei şi îndurării Sale.
De fapt, Dumnezeu poate folosi căderile sfinţilor pentru a le întări credinţa, care, se poate asemăna cu un pom ce se
înrădăcinează tot mai adânc în pământ, spre a rezista împotriva furtunilor. Vremea de încercare arată adevărata stare
a inimii. Odată învinsă, credinţa falsă rareori se iveşte din nou; dar adevărata credinţă se ridică şi luptă din nou mai
puternic, aşa cum vedem la Petru. Ispita este pentru credinţă ceea ce focul este pentru aur (I PeL 1.7). Focul nu numai
că descoperă care este aurul adevărat, dar îl şi curăţeşte mai mult. Cantitatea de aur obţinută va fi
96
mai mică, deoarece a fost îndepărtată zgura din el, dar valoarea este. mai mare.
înaintea încercării, credinţa conţine multe alte lucruri care trec drept credinţă. Dar încercarea descoperă zgura şi o
distruge. Calitatea credinţei este asemenea armatei restrânse a lui Ghedeon - mai puternică în lipsa accesoriilor fără
valoare ale credinţei, decât în prezenţa lor. Şi iată ce obţine Diavolul: în loc să distrugă credinţa celui sfânt, el
determină o curăţire a ei, făcând-o mai puternică şi mai preţioasă.
Flăcările ispitei înflăcărează dragostea sfinţilor pentru Cristos. Te-ai apropiat prea mult de foc şi ţi-a ars sufletul?
Oare unde vei merge să te curăţeşti, dacă nu la Cristos? Iar ajutorul Lui duios nu va înflăcăra dragostea ta pentru El
mai presus de ceilalţi? Dragostea lui Cristos alimentează dragostea noastră; dragostea noastră se aprinde cu atât mai
mult cu cât El Şi-o revarsă mai mult pe a Sa. Şi în afară de dragostea arătată prin moartea Sa, nici o iubire nu este mai
mare decât cea prezentă în momentul ispitei. Cel mai bun prilej ca o mamă să-şi arate dragostea faţă de copilul ei este
atunci când el trece prin încercări - boală, sărăcie sau închisoare. Cristos ţine loc atât de mamă, cât şi de doică pentru
dragostea noastră. Când copiii Lui zac în închisoarea Satanei, sângerând datorită rănilor cugetelor lor, El Se grăbeşte
să-Şi arate inima Lui duioasă prin îndurare, credincioşia Lui prin rugăciune, grija Lui prin trimiterea ajutorului către
ei, şi dragostea Lui prin dăruirea Duhului Său mângâietor, într-o familie, nici un copil nu este mai sârguincios decât cel
care s-a pocăit de răzvrătirea lui. Isus Cristos, pe care Satan gândea să-L îndepărteze din suflet, vine în cele din urmă
şi ocupă un loc mai înalt şi mai sigur decât a avut vreodată în sentimentele omului sfânt.
Poţi vedea acum de ce Dumnezeu îngăduie copiilor Lui să întâlnească ispita? El are controlul! El îl ţine în frâu pe Satan
şi nu-i va îngădui să te zdrobească.Tu nu vei putea cunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu arătată faţă de tine, atâta
vreme cât nu ai experimentat puterea Satanei.
Pe aceeaşi scenă, Dumnezeu îşi arată arsenalul înţelepciunii Lui şi te lasă să priveşti cum reduce 1a absurd toată
iscusinţa şi uneltirile Satanei. Dumnezeu va fi admirat în glorie de sfinţii Lui nu numai pentru dragostea şi credincioşia
în salvarea lor, ci şi pentru înţelepciunea în drumul către mântuire. înţelepciunea este atributul cel mai admirat de
către oameni, iar Satan a ales-o ca cea dintâi momeală, când a făcut-o pe Eva să creadă că ar putea fi ca Dumnezeu în
cunoştinţă şi înţelepciune. Prin urmare, pentru a agrava ruşinea căderii Satanei, Dumnezeu îl lasă să-şi folosească
întreaga viclenie în ispitirea celui sfânt. Dar în cele din urmă, drumul
7 - Creştinul în Armături
97
spre tron, acolo unde conduc deopotrivă înţelepciunea şi îndurarea Lui, va fi pavat cu craniile demonilor, dacă mă pot
exprima astfel.
Odihneşte-te, creştine împovărat! Războiul nu este purtat între Biserică şi Satan, ci între Cristos şi Satan. Aceştia sunt
conducătorii celor două echipe. Priveşte cu atenţie modul de luptă al lui Dumnezeu cu puternicul lui duşman. Vei
observa cum Cel Atotputernic îi taie capul acestui Goliat cu propria lui sabie şi îl prinde pe acest cavaler fals în
propriile sale şiretlicuri. Acea credinţă care atribuie măreţie şi înţelepciune lui Dumnezeu va transforma provocarea
Satanei într-un lucru de nimic. Necredinţa se teme de Satan ca de un leu; credinţa îl striveşte ca pe un vierme.
Priveşte-L pe Dumnezeu cum lucrează şi fii convins că ceea ce va obţine El va fi un lucru minunat. înţelepciunea omului
poate fi redusă la nebunie, dar planul lui Dumnezeu nu poate fi nicicând zădărnicit. Nimeni nu-L poate opri din
lucrarea Lui. Când se înnoptează, un constructor nu mai poate lucra, iar furtuna îl determină să-şi părăsească schela.
Dar toate planurile iadului şi tulburările de pe pământ nu pot înspăimânta atât de mult ca o singură literă scrisă de
Dumnezeu. Misterul providenţei poate acoperi lucrarea Lui, astfel că noi nu putem vedea ce lucrează El, dar chiar când
întunericul îl înconjoară, tronul Lui va fi ocupat pentru totdeauna de neprihănire. Sfinţilor, unde este credinţa noastră?
Fie numai Dumnezeu înţelept, iar oamenii şi demoni nişte nebuni. Chiar dacă pare că Babelul s-a înălţat mai mult
decât BabiIonul înainte de căderea sa, totuşi, credem că Dumnezeu îşi va aduce la îndeplinire planurile tainice şi va
distruge puterea Satanei.
Deci, ce contează dacă Biserica, precum Iona în pântecele chitului, va fi înghiţită de furia oamenilor? Nu-ţi aminteşti că
peştele n-a avut putere să-1 mănânce pe prooroc? Nu te grăbi să faci funeraliile Bisericii înainte ca ea să moară. Ai
răbdare în timp ce Cristos o încearcă. Prin rugăciunile tale, adu-L pe Cristos la mormântul ei pentru a rosti un cuvânt
de înviere. Sfinţii din vechime au demonstrat o admirabilă credinţă în împrejurări atât de cumplite. Ieremia a
cumpărat un teren de la unchiul său şi 1-a achitat în întregime, deşi armata haldeilor împresurase Ierusalimul, gata
să ia cu asalt oraşul şi să-1 ducă şi pe profet în robie împreună cu ceilalţi iudei (Ier. 32). Toate acestea se întâmplau la
porunca lui Dumnezeu, astfel că Ieremia putea arăta poporului încrederea sa deplină în împlinirea promisiunii
referitoare la întoarcerea lor din captivitate, în ciuda situaţiei jalnice din acel moment. într-adevăr, dacă atunci când
puterea Bisericii este la cel mai scăzut nivel, nu luăm nici cea mai mică promisiune ca o garanţie a eliberării sale, noi
dezonorăm Cuvântul lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 3
A DOUA CONSIDERAŢIE: MATURA LUPTEI ŞI CARACTERUL DUŞMANULUI
I. NATURA LUPTEI
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stă-
pânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef. 6.12).
într-o oarecare măsură, am studiat nevoia creştinului de a se înarma, precum şi natura armăturii. Haideţi să ne
îndreptăm acum gândurile spre natura războiului care ameninţă. Aici, Pavel înfăţişează toate lucrurile în mod deschis.
El nu disimulează asprimea luptei şi mei puterea duşmanului nostru. Procedând astfel, El Se deosebeşte de Satan, care
nu îndrăzneşte să-i lase pe sfinţi să cunoască adevăratul caracter al lui Dumnezeu, ci îi trimite pe câmpul de luptă cu
ştiri false şi îi întreţine cu minciuni şi înşelătorii. Pe de altă parte, Iui Pavel nu îi este teamă să li-1 descrie sfinţilor pe
duşmanul lor în toată puterea, slăbiciunea lui Dumnezeu fiind mai tare decât toate puterile iadului.
Haideţi să privim acum natura luptei sub trei aspecte: asprimea luptei, universalitatea luptei şi durata ei.
DE CE TREBUIE SĂ LUPTE SFINŢII
1. Asprimea luptei
Poziţia ta în viaţa aceasta este fixată de cuvântul luptă. Deşi uneori este folosit pentru a defini un sport, aici descrie
asprimea luptei tale cu Vrăjmaşul. Pavel foloseşte acest cuvânt pentru a transmite noţiunea războiului sângeros dintre
creştin şi duşmanul lui implacabil. Două lucruri fac ca lupta să fie mai ascuţită decât altele.
39
în primul rând, tu duci singur lupta cu duşmanul, adică, lupta nu este un sport colectiv, ci în principal o luptă „unu-la-
unu", în care unul îl înfruntă pe celălalt şi intră în arenă dojir cu el, precum David şi Goliat. Fiecare luptător îşi
foloseşte întreaga forţă împotriva celuilalt. O astfel de luptă este mult mai crâncenă decât cea a unei armate, unde,
deşi bătălia este lungă şi grea, soldatul nu luptă mereu. El se poate opri din când în când pentru a-şi trage răsuflarea.
De fapt, el poate scăpa fără să fie rănit, deoarece în război ţinta vrăjmaşului este întregul regiment şi nu fiecare
soldat în parte. Cu toate acestea, în lupta corp la corp, fiecare luptător este singura ţintă a furiei adversarului şi este
purtată până când unul dintre ei iese învingător.
Chiar dacă îţi place sau nu, tu trebuie să intri în ring cu Satan. Şi nu numai că răutatea lui are un caracter general
împotriva armatei sfinţilor, dar şi un caracter particular împotriva fiecărui copil al lui Dumnezeu. După cum Domnul îşi
găseşte plăcerea în comuniunea cu fiecare om sfânt, tot astfel Diavolul are o deosebită plăcere să-1 provoace pe creştin
când îl găseşte singur. întreaga problemă a destinului tău sufletesc este personală, specială. Tu îi oferi Satanei un
avantaj periculos dacă îi vezi furia dezlănţuită împotriva sfinţilor în general, şi nu împotriva ta, în mod deosebit:
Satan mă urăşte; Satan mă acuză; Satan mă ispiteşte. în mod contrar, tu pierzi multă mângâiere când nu îţi însuşeşti
promisiunile lui Dumnezeu ca fiind valabile pentru nevoile tale: Dumnezeu mă iubeşte; Dumnezeu mă iartă; Dumnezeu
are grijă de mine. Sursa de apă din oraş nu-ţi va fi de nici un folos până când nu-ţi faci o pompă care s-o aducă în casa
ta. Fie ca acest lucru să-ţi servească atât ca avertisment cât şi ca mângâiere pentru a cunoaşte că lupta ta spirituală
este „unu-la-unu".
în al doilea rând, lupta este strânsă. Armatele luptă la o oarecare distanţă; luptătorii se bat corp-la-corp. Tu ai putea
arunca o săgeată de la distanţă, dar când adversarul se aruncă asupra ta, tot corpul tău va trebui să reziste cu curaj
sau vei cădea ruşinat la picioarele lui. Când Satan te urmăreşte, el merge foarte aproape de tine, ia aminte la toate
slăbiciunile firii tale şi astfel te loveşte.
2. Universalitatea luptei
,JVoiluptăm" include pe fiecare. Probabil că ai remarcat că apostolul schimbă pronumele „voi"din versetul precedent,
cu ,jioi" în versetul următor, pentru a se putea include pe el însuşi. El vrea ca tu să ştii că lupta este dusă de fiecare
sfânt. Satan nu se teme să lupte mei cu pastorul, nici cu cel mai umil dintre sfinţi. Mare sau mic, pastor şi oameni de
100
d, toţi trebuie să luptăm - nu o poarte a armatei lui Cristos în linia tâi, iar cealaltă stând în repaus.
3. Durata luptei
Lupta unui om cu Satan ţine toată viaţa lui. El este născut un „om al durerii", după cum spunea Ieremia despre el
însuşi (Ier. 15.10). Şi imediat ce devine creştin, lupta lui devine tot mai crâncenă. De la naşterea ta spirituală şi până
la moartea ta fizică, din clipa în care ţi-ai îndreptat faţa către cer şi până la intrarea ta pe poartă, tu vei purta
războaie cu Satan, păcatul şi cu tine însuţi. în mod figurat, ieşirea Israelului din Egipt este declaraţia noastră de
război împotriva forţelor întunericului. Dar când fac pace? Nu înainte de a ajunge în Canaan.
Fără nici o excepţie, creştinul se găseşte într-o dilemă. Este prosperitate sau încercare? Aici se luptă cu ambele mâini -
pentru a ţine legate mândria şi automulţumirea într-una, iar credinţa şi răbdarea să le susţină cu cealaltă. Creştinul
nu poate fugi nicăieri. Lot lupta cu oamenii nelegiuţi din Sodoma, iar sufletul lui se chinuia datorită purtării lor rele.
Apoi, ce s-a întâmplat la Toar? Propriile lui fiice au adus o scânteie din Sodoma în patul lui, iar el a fost aprins de o
poftă nelegiuită (Gen. 19.30-38)!
Unii cred că dacă se află într-o astfel de familie, sub o astfel de lucrare a Evangheliei, departe de anumit»; ispite,
atunci ei nu ar fi creştini aşa de slabi. Mărturisesc că pentru un bolnav, o schimbare a aerului este de mult folos, dar
crezi că astfel poţi scăpa de prezenţa Satanei? Nu! Chiar dacă ar fi să iei aripile zorilor, el tot te va urmări. O
schimbare a circumstanţelor îl poate determina să-şi schimbe tehnica de ispitire, dar nimic temporar nu-1 împiedică să
renunţe Ia planurile sale. Atâta vreme cât prietenul lui, omul tău cel vechi, se află înăuntrul tău, el va continua să bată
la uşa de afară. Acest adversar cumplit te va provoca cu orice prilej. El are o deosebită plăcere să se repeadă asupra ta
pe la spate, în vreme ce tu stai îngenuncheat, cu unealta în mână, plantând răsaduri pentru împărăţie. El ştie că o
încăierare cu el cel puţin te va reţine, dacă nu te poate opri.
Lupta ta prezintă un dezavantaj, deoarece tu trebuie să lupţi având un trup firesc. Firea este pentru tine ceea ce calul
este pentru călăreţ - nu poţi pomi la drum fără ea. Dacă firea este lăsată în voia ei, atunci ea va fi răsfăţată şi
nestăpânită. Dar dacă zăbala este prea strânsă şi duhul. îndurerat, atunci ea devine slabă şi curând oboseşte,
câştigând puţin teren.
Pe lângă faptul că lupţi cu un trup al păcatului, totodată ai de luptat cu un trup de came şi amândouă murmură când
sufletul se supune
40
Stăpânului. Uneori, ele opresc creştinul de la datoria lui, astfel încât el nu poate să facă ce ar dori. „Am vrut să vin de
câteva ori până acum, dar Satan m-a împiedicat", spunea Pavel. „M-aş ruga", ar putea spune creştinul, „şi aş medita
la cuvântul pe care l-am auzit, dar acest vrăjmaş (care este Satan, lucrând în trup) mă împiedică s-o fac".
Tu poţi vedea că creştinul este asaltat de duşmani din toate părţile. Şi cum ar putea fi altfel, când zgomotele războiului
sunt puternice atât în firea omului, cât şi în cea a lui Satan? Doi lupi şi-ar putea arăta colţii unul altuia şi s-ar putea
răni reciproc, dar curând ei se vor potoli, deoarece fiind de aceeaşi specie, nu stă în natura lor să se bată. Dar un lup şi
un miel nu pot fi nicicând prieteni. Diferenţele dintre ei sunt de neîmpăcat. Aplicaţia spirituală este următoarea: Satan
şi firea ta veche pot sta împreună, dar păcatul şi harul niciodată. Păcatul va pofti împotriva harului, iar harul va
scoate sabia împotriva păcatului, ori de câte ori se vor întâlni.
CUM SĂ NU LUPŢI
Când luptăm împotriva Satanei, noi luptăm pentru Dumnezeu; de aici concluzia că refuzul nostru de a lupta împotriva
Satanei reprezintă o rezistenţă pasivă împotriva lui Dumnezeu. Altădată, noi luptăm împotriva lui Dumnezeu. Isaia
avertizează: „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său!" (Is. 45.9). Nu este nevoie să-ţi spun care va fi rezultatul! Ce fel
de întrecere este aceasta când spinii luptă cu focul sau miriştea cu flăcările? Dar s-ar putea ca inimile noastre
înşelătoare să ne îndemne să facem acest lucru. Aşadar, veghează mereu ca nu cumva să te trezeşti că lupţi împotriva
lui Dumnezeu prin vreuna din următoarele căi:
1. Nu lupta împotriva Duhului lui Dumnezeu Gen. 6.3 vorbeşte de Duhul Domnului „luptând" în om. Aceasta nu
înseamnă că Dumnezeu încearcă să-1 distrugă pe om. El ar putea face acest lucru cu un singur cuvânt, fără nici un fel
de luptă. Nu, felul Lui de luptă este plin de dragoste faţă de noi. Văzându-ne cum alergăm în mare goană spre propria
noastră ruină, El trimite Duhul Său pentru a ne trage înapoi, înainte ca noi să ne autodistrugem. Aceasta se poate
asemăna cu lupta dusă de un om pentru a smulge arma din mâna celui care încearcă să se sinucidă.
Poftele oamenilor sunt acele instrumente cu care păcătoşii se rănesc singuri. Duhul Sfânt luptă pentru a le smulge din
mâinile noastre şi pentru a le înlocui cu harul lui Cristos şi viaţa veşnică. Când dispreţuieşti
102
o astfel de luptă plină de dragoste, tu eşti numit pe bună dreptate un împotrivitor al Lui. „Oameni tari la cerbice,
netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Slănt", spunea Ştefan (F. A. 7.51).
2. Nu lupta împotriva providenţei Iui Dumnezeu A-L întreba pe Dumnezeu cu privire la faptele Sale, dacă sunt de
îndurare sau de dreptate, se numeşte ceartă sau mustrarea Lui (Iov 40.2). Cu siguranţă, cel care îndrăzneşte să se
numească reclamant, iar pe Dumnezeu apărător, este un om îndrăzneţ. Nu! Dumnezeu este judecătorul şi vei fi dat de
ruşine la judecată, datorită unor astfel de acuzaţii false împotriva Lui. Tu lupţi cu Cel Atotputernic? îl mustri pe
Dumnezeu? Plângi mai degrabă împreună cu Iov: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? îmi pun mâna la gură"
(Iov 40.4). Ascultă căinţa lui: „Iartă numai trecutul meu şi nu voi mai vorbi astfel!"
Creştinilor, fiţi cu băgare de seamă la acest fel de luptă, mai presus decât orice. întotdeauna cearta este nefolositoare
— fie cu vecini sau prieteni, soţie sau soţ - dar cel mai rău dintre toate cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu te poate
mulţumi şi inima ta se răzvrăteşte împotriva Lui, ce speranţe sunt acelea că tu-L vei mulţumi pe El? Dragostea nu poate
gândi rău despre Dumnezeu şi nici nu suportă să audă vorbin-du-se ceva rău despre El. Ea trebuie să-I ţină partea,
după cum proceda Ionatan cu David, când Saul îl discredita. Dragostea îţi permite să plângi când eşti îndurerat, dar nu
să protestezi. Când te vaiţi, tu arăţi un duh rebel împotriva lui Dumnezeu şi o dragoste rănită.
A te plânge de providenţa lui Dumnezeu este suficient de rău. Dar ce putem spune de vremurile în care ne opunem Lui
în mod voit? în îndurarea Lui, Dumnezeu foloseşte orice mijloc pentru a ne atrage la El, dar prin împotrivirea noastră
necurmată, noi luptăm împotriva Lui cu ambele mâini. Bunătatea este ceea ce ne oferă El şi noi II ignorăm? Sau este
încercare şi noi ne îndepărtăm? Una trebuie să ne atragă, cealaltă să ne conducă la El. Dacă noi persistăm în
încăpăţânarea noastră, cel mai rău lucru pe care El îl poate face este să Se îndepărteze de noi. Presupune că tu nu te
îndrepţi, iar în cele din urmă, El îţi spune: ,JVu te voi mai necăji". El vrea să spună: ..///' rămân dator până va veni
viaţa viitoare, şi atunci îţi voi plăti în întregime pentru păcătui tău".
3. Nu lupta după regulile tale
Când nesocotim legile Lui şi le înlocuim cu ale noastre, noi luptăm împotriva lui Dumnezeu. Poate că nu lupţi împotriva
lui Dumnezeu, ci
41
lupţi împotriva păcatului. Acest lucru pare demn de laudă, dar Dumnezeu cere mai mult: tu trebuie să lupţi numai după
regulile Lui. Ap. Pavel scrie: „Şi cine luptă Ia jocuri, nu este încununat dacă nu s-a luptat după rânduieli" (II Tim. 2.5).
Verifică-ţi propriul comportament şi vezi dacă nu cumva şi la tine s-au strecurat greşelile celor care şi-au dus propria
luptă şi nu a lui Cristos.
Unii, în timp ce se împotrivesc unui păcat, îmbrăţişează un altul. Poftele noastre sunt multiple şi fiecare va lupta
pentru rangul ei. Când duşmănia vrea răzbunare, viclenia spune: „Ascunde-fi mânia, dar nu ierta!" Când pofta iese la
iveală, făţărnicia anulează cererea datorită temerii de oameni, şi nu de Dumnezeu. Un om care permite unui păcat să
stăpânească peste un altul şi astfel îşi conduce sufletul, nu poate fi campionul lui Dumnezeu.
Unii luptă deoarece sunt activi în slujire. Temerile lor îi înspăimântă şi pentru moment îi ţin departe de poftele lor. Dar
pentru un astfel de luptător, războiul este purtat mai degrabă în cugetul şi voinţa lui, decât între suflet şi poftele lui.
într-un astfel de caz, voinţa va triumfa în cele din urmă, deoarece o poftă ţinută sub control, fără a fi îndepărtată, va
răbufni ca un armăsar prins în capcană. în final, cugetul nu va mai putea păstra frânele, nici nu se va ţine în şa, ci va
fi aruncat. Atunci pofta se va întinde spre masa cea mai îmbelşugată şi se va ospăta cu lăcomie până când cugetul
reînvie şi aleargă la Dumnezeu după ajutor.
Alţii luptă cu păcatul, dar nu îl urăsc. Ei se joacă, nu luptă. Focul nu va fi stins nicidecum, atâta vreme cât dragostea
pentru păcat nu este distrusă. Cum se realizează acest lucru? Hieronymus spune că o dragoste o stinge pe alta - adică,
trebuie ca dragostea lui Cristos să nimicească iubirea faţă de păcat. Numai atunci, şi nu altcândva, sufletul se va
împotrivi păcatului.
CUM SĂ LUPŢI
Acum, pentru că deja cunoşti câteva căi greşite de a lupta, vei fi avertizat să iei aceste informaţii pentru a-ţi organiza
bătălia.
1. Ia-L pe Dumnezeu ca aliat
Vreau să spun: roagă-L pe Dumnezeu să te însoţească. Dumnezeu are cu tine un pact de ofensivă şi defensivă, dar
aşteaptă să fie chemat. Dacă intri în luptă fără El, tu eşti mult mai curajos decât Moise, care n-ar fi pornit fără
Dumnezeu, chiar dacă El Şi-ar fi trimis un înger ca înlocuitor (Ex. 33). Sau trebuie să te crezi mai înţelept decât Iacov,
care, pentru a-1 birui pe Esau, s-a depărtat de el şi s-a năpustit asupra lui
104
Dumnezeu. El ştia că dacă putea lupta cu Dumnezeu, atunci putea nădăjdui că Dumnezeu va trata cu fratele lui.
Înrolează-L pe Dumnezeu şi uşa din spate se va închide. Nici un duşman nu poate veni pe la spatele tău; dimpotrivă,
vrăjmaşul tău îţi va cădea la picioare. „O, Doamne, Te rog, nimiceşte sfatul lui Anitofcl!" se ruga David (II Sam 15.31).
Cerul a răspuns „Amin" la rugăciunea lui, iar duşmanul lui David s-a prăbuşit.
2. Antrenează-te
Lupta ta cu Satan şi păcatul nu este un sport de divertisment: este conflictul final. Deci nu îndrăzni să dai o mână de
ajutor duşmanului tău. Luptătorii încearcă să producă lovituri în anumite porţiuni ale corpului adversarului, pentru ca
astfel să-1 poată doborî mai uşor. Pentru a evita acest lucru, vechii luptători obişnuiau să-şi ungă trupul înainte de a
intra în ring. Şi tu trebuie să procedezi astfel. încearcă să dobori omul cel vechi - acea corupţie pe care David o numea
„fărădelegea mea"(Ps. 18.23). Identific-o şi omoar-o în fiecare zi; ea este ajutorul preferat al Satanei. El se va retrage
ruşinat când nu va mai găsi nici o fărădelege în tine de care să se prindă - şi nu va îndrăzni să se atingă de ceea ce
este sfânt în tine.
Este nimicită firea ta? Unge-ţi acum sufletul cu meditarea necontenită la dragostea lui Cristos. Te va ajuta să respingi
oferta păcatului şi, precum uleiul, îţi va face sufletul suplu şi voinţa agilă pentru a-1 îndepărta pe vrăjmaş. Satan nu
va fi bine primit acolo unde locuieşte dragostea lui Cristos. Dragostea va aprinde dragostea şi va arde ca un zid de foc
ce-I va ţine departe pe duşman.
3. Foloseşte cu înţelepciune avantajul tău
Dacă eşti un luptător iscusit, te vei năpusti cu toată puterea asupra duşmanului tău când el se va afla la pământ. Deşi
în majoritatea sporturilor, arbitrul ar striga: „Fault!", dacă ar fi să te repezi asupra adversarului când este la pământ,
la trânte nu se întâmplă aşa. Scopul este să-1 pui pe spate şi să-1 ţii aşa. Nu complimenta păcatul, astfel ca el să
poată respira sau să se ridice. Nu repeta păcatul lui Ahab, eliberându-1 pe duşman, când Dumnezeu i-a hotărât
pieirea.
învaţă de la urmaşii Satanei. Deşi L-au culcat la pământ pe Cristos, ei continuă să-şi ia măsuri de precauţie. Ei
niciodată nu sunt suficient de siguri că L-au doborât - nici atunci când El este mort. Aşa că ei au pecetluit mormântul
Lui şi l-au păzit. Fă şi tu la fel pentru a împiedica
42
învierea păcatului tău: ţine-1 la pământ înarmându-te cu scopuri puternice şi legăminte solemne şi urmăreşte-1 printr-
o umblare atentă.
CUVÂNT DE ÎNCURAJARE PENTRU CEI CE LUPTĂ Probabil că eşti descurajat, nu numai datorită puterii Vrăjmaşului, dar
şi datorită aparentei tale slăbiciuni şi a permanentei lupte cu păcatul şi cu tine însuţi. încurajează-te! Este mare
mângâiere pentru creştinul care luptă cu păcatul, având de partea lui adevărul harului lui Dumnezeu. Ghedeon striga
deznădăjduit: ,JDacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?" (Jud. 6.13). Noi îi putem
înţelege nedumerirea, deoarece ne identificăm cu suferinţele lui. De asemenea, şi inimile noastre strigă: „De ce este
lupta aceasta în mine, îndemnându-mă să păcătuiesc, întorcându-mă de la ce este bun?"
Dacă încetăm să ne mai văităm, vom auzi răspunsul lui Dumnezeu: ,JDeoarece", spune El, „eşti un luptător, nu un
învingător". Este foarte simplu. Prea adesea înţelegem greşit starea creştinului în această viaţă. El nu este chemat să
triumfe imediat asupra duşmanilor săi, ci este trimis să lupte cu ei. Starea de har în care te găseşti este numai
începutul războiului împotriva păcatului, şi nu sfârşitul acestuia. Mai degrabă, Dumnezeu însuşi va intra în luptă
deghizat ca duşman al tău, decât să te lipsească de vreun adversar cu care să lupţi. Când Iacov se afla singur,
Dumnezeu a trimis un om să lupte cu el până 1-a doborât.
Mângâie-te, ştiind că eşti un luptător. Această luptă dinăuntrul tău, dacă este pe terenul potrivit şi are un scop
adevărat, dovedeşte doar că în tine sunt două firi opuse: una de pe pământ, pământească, şi alta din cer, cerească. Şi
pentru un plus de mângâiere, află că deşi natura ta coruptă este mai vârstnică, totuşi ea va sluji celei mai tinere (Gen.
25.23).
înveşmântează sufletul tău apăsat în această promisiune: există un loc de odihnă rezervat pentru poporul lui
Dumnezeu. Tu nu lupţi în zadar, ci pentru a câştiga cerul şi o coroană eternă. Aici pe pământ noi biruim pentru a lupta
din nou. Putem birui o ispită, dar războiul n-a încetat. Oricum, când vine moartea, Dumnezeu dă ultima lovitură. Ştim
că după război pacea este foarte dulce, la fel şi plăcerea după suferinţă. Dar ce limbă ar putea exprima bucuria ce va
inunda creatura la vederea lui Dumnezeu şi a căminului Său veşnic? Dacă am şti mai multe despre această stare
fericită, ne-am îngrijora mai puţin de conflictul nostru aciuai.
106
II. CARACTERUL DUŞMANULUI
Apostolul Pavel intră în anumite detalii când descrie duşmanii care apar în lupta împotriva creştinului. Când el spune
că ,jiu sunt came şi sânge" nu trebuie să interpretăm aceasta ca o negaţie absolută. Ci, mai degrabă, el vrea să spună
că nu numai sau nu cu precădere împotriva sângelui şi cărnii. în primul rând, să vedem ce se înţelege prin „came şi
sânge".
DUŞMANII NEÎNSEMNAŢI AI CELUI SFÂNT: „CARNEA ŞI SÂNGELE"
1. Stricăciunea noastră lăuntrică este „carnea şi sângele"
Acest principiu ne este transmis prin naştere. Astfel, lui Adam i se spune că va avea un fiu după înfăţişarea lui, adică
păcătos şi muritor ca şi el. Chiar şi cel mai sfânt om de pe pământ va transmite această natură coruptă copilului său -
după cum un iudeu tăiat împrejur va avea un fiu netăiat împrejur, iar un bob de grâu semănat când este gol va da
naştere unui pai cu boabe învelite în pleavă.
Noi putem numi „came" fiinţa noastră lăuntrică, datorită lucrărilor naturii noastre păcătoase, care este carnală.
Gândurile minţii noastre corupte nu pot înţelege lucrurile lui Dumnezeu. Toate dorinţele, plăcerile, grijile şi temerile ei
sunt înfăşurate de această lume şi, prin urmare, sunt fireşti. După cum soarele ascunde ce este deasupra lui,
descoperind lucrurile de jos, tot astfel gândirea fireas,că îl lasă pe om în întuneric, în ce priveşte adevărurile
duhovniceşti, în timp ce îi luminează mai puternic cunoştinţa firească. Fiecare creatură se hrăneşte îh mod diferit: leul
nu mănâncă iarbă şi nici calul, came. în mod asemănător, ceea ce constituie hrană pentru o inimă firească este otravă
pentru cea duhovnicească; şi ce este plăcut pentru cea duhovnicească este respins de cea firească.
Conform acestei interpretări a cărnii şi sângelui, apostolul nu vrea să spună că războiul dintre firea veche şi cea nouă
s-a sfârşit. Cunoşti din experienţă că nu aşa stau lucrurile. Toată viaţa creştinului, Duhul pofteşte împotriva cărnii şi
carnea împotriva Duhului. Chiar dacă nu sunt demoni, tu trebuie să fii pregătit pentru a rezista păcatelor inimii tale.
Ceea ce Pavel vrea să arate aici este că firea ta veche este numai un soldat în războiul împotriva făpturii tale noi.
Satan vine ca un aliat al firii şi lansează un puternic atac. El este generalul care conduce înclinaţiile tale păcătoase, le
instruieşte fără milă şi le trimite împreună împotriva puterii lui Dumnezeu în viaţa ta. Fă următoarea comparaţie:
presupune
42
că în vreme ce un împărat luptă să-şi domine supuşii răzvrătiţi, o armată străină li se asociază şi preia comanda.
Atunci, împăratul nu va mai avea de luptat în primul rând împotriva supuşilor lui, ci împotriva acestei puteri străine.
Poţi vedea analogia spirituală: deşi creştinul luptă împotriva firii lui vechi, Satan se asociază acesteia şi preia
comanda. Se poate spune că păcatul nostru este motorul, iar Satan, mecanicul.
Această cunoştinţă ar trebui să ne facă pe fiecare din noi sârguincios îh a ne păstra poftele neînarmate - deoarece când
Satan va veni cu ispita, ele vor fi prea dornice să i se alieze. într-o astfel de împrejurare, darurile noastre slabe nu vor
fi de nici un folos - fiind vorba de doi adversari contra noastră. Dar dacă apelăm la Dumnezeu pentru putere şi
înţelepciune, atunci noi vom putea rezista acestui şarpe şi progeniturii lui puternice.
2. Fiinţele umane sunt „carne şi sânge"
,JVoi n-avem de luptat împotriva cărnii si sângelui" - adică, nu împotriva altor oameni. „Pipăiţi-Mă şi vedeţi", spunea
Isus, „un duh nu are came..." (Lc. 24.39). Conform acestei interpretări, observaţi mai întâi cât de dispreţuitor vorbeşte
Duhul despre om şi, în al doilea rând, unde aşază El focul luptei: nu în a rezista cărnii şi sângelui, ci în combaterea
domniilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac.
în primul rând, observaţi că Duhul reduce omul la carne şi sânge. Omul are un suflet de origine cerească, ceea ce îl
înrudeşte cu îngerii -şi ceea ce este mai important, îl înrudeşte cu Dumnezeu. Dar acest lucru este trecut sub tăcere, ca
şi cum ceea ce este întinat de păcat şi, prin urmare, prima creatură întocmită de El, nu ar mai aparţine lui Dumnezeu.
Deşi de natură divină, sufletul este atât de cufundat în păcat, încât nu merită un alt nume decât came, pentru a
exprima slăbiciunea şi uşurătatea lui. Acesta este cuvântul pe care Duhul Sfânt îl foloseşte pentru a arăta neputinţa
creaturii. De exemplu: ,Jii sunt carne şi caii lor sunt carne" - adică, sunt neputincioşi (Is. 31.3). în mod contrar, când
Dumnezeu doreşte să amplifice importanţa unui lucru, El îl pune în contrast cu carnea: „Căci arme/e cu care ne luptăm
noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice" (II Cor. 10.4).
Cum ar trebui să te smerească acest lucru! Firea, pe care atât de des ţi-o slăveşti, nu se află decât la un pas de corupţie
şi întinăciune. Sarea care te păstrează este sufletul tău mântuit, altfel tu ai răspândi im miros neplăcut. Eşti mândru
de frumuseţea ta? Aceasta este cea mai mare vanitate! Cât de curând trecerea timpului va brăzda faţa ta sau boala te
va transfigura încât toţi admiratorii tăi se vor dezgusta de tine!
108
Te lauzi cu puterea ta? Ah, aceasta este o armă a firii care-se ofileşte în vreme ce tu o înalţi. Curând, sângele tău cald
îţi va îngheţa în vene. Măduva se va usca în oase, muşchii j/or slăbi, iar picioarele se vor pleca sub povara trupului
tău firav.
Probabil înţelepciunea este favoritul tău. Acelaşi mormânt care va acoperi trupul tău va îngropa totodată şi
înţelepciunea ta. Toate planurile tale bune vor fi transformate în nimic. Numai acele gânduri de inspiraţie divină vor
avea însemnătate dincolo de mormânt.
Poate că nu frumuseţea, puterea sau inteligenţa te susţin, ci originea. Oricine ai fi tu, originea ta este neînsemnată,
atâta vreme cât tu nu eşti născut din nou. Acelaşi sânge care circulă în venele tale îl are şi cerşetorul din stradă (F. A.
17.26). Noi intrăm şi ieşim din această lume în acelaşi mod; după cum nimeni nu este creat dintr-un pământ mai
deosebit, tot aşa nu se va putea dezintegra într-o ţărână mai pură.
Dacă astfel este structurată firea pământească, de ce te încrezi în om? Nu te încrede în regi; ei nu-şi pot menţine
coroanele pe cap, şi nici capul pe umeri. Şi nici nu-ţi pune încrederea în înţelepţii lumii, ale căror planuri sunt
zădărnicite de multe ori. înţelepciunea firească poate prezice ce-i place, dar Dumnezeu conduce toate lucrurile şi îşi
arată providenţa. Nici nu te încrede prea mult în liderii spirituali. Şi ei sunt came, iar judecata lor nu este infailibilă.
Greşeala omului sfânt te poate depărta de la calea cea dreaptă şi, deşi el se pocăieşte, tu poţi merge mai departe şi să
pieri. Nu te încrede în nici un om - nici măcar în tine însuţi. „Cel ce se încrede în inima lui este un nebun", spunea
Eclesiastul (înţeleptul).
Tocmai pentru că nu trebuie să te încrezi în firea pământească, tu nu trebuie nici să te temi de ea. Ai văzut ce vas
ruginit este ea şi cât de supusă degradării. Aceasta era soluţia lui David: „Nu mă voi teme de ce mi-ar putea face
oamenii" (Ps. 56.4). Dacă eşti creştin, ai ceva de care să te temi? Dacă viaţa ta este predată lui Cristos, tu nu mai ai ce
pierde. Şi cu toate că Dumnezeu nu a promis că vei fi scutit de suferinţă. El S-a angajat să ia pierderile tale şi să-ţi
plătească însutit, deşi este posibil să-ţi primeşti răsplata în lumea de dincolo.
încă un cuvânt de mângâiere. Este omul doar ţărână? Tatăl nostru ceresc ştie acest lucru şi ţine seama de slăbiciunile
noastre: „Căci El ştie din ce suntem făcuţi, îşi aduce aminte că suntem ţărână" (Ps. 103.14). Când începi să te-ndoieşti
sub povara slujbei sau ispitei, Dumnezeu aleargă spre tine ca o mamă spre copilul ei bolnav, te va înviora cu suflarea
Lui blândă, şi nu va îngădui sufletului tău să piară.
43
Acum, creştine, tu ştii că nu ai dc ce să te temi de firea pământească; şi totuşi nu o poţi ignora. Atâta vreme cât
seminţele corupţiei persistă în om, Satan îşi va întrepătrunde planurile cu cele ale omului - aşa că noi nu avem de
luptat numai cu omul, ci cu omul condus de Satan. Creştinul trebuie să lupte cu două feluri de oameni: buni şi răi.
Satan loveşte în amândoi.
în primul rând, creştinul luptă cu oamenii buni. Multe conflicte au avut loc în întuneric între oamenii sfinţi, datorită
neînţelegerii dintre ei sau cu privire la un adevăr. Avraam a avut o neînţelegere cu Lot. Aaron şi Miriam s-au certat cu
Moise, până când Dumnezeu a intervenit şi a pus capăt disputei, pedepsind-o pe Miriam (Num. 12.10). Şi chiar în
prezenţa lui Cristos însuşi, apostolii s-au certat aprig pentru a vedea cine să fie cel mai mare între ei.
în toate aceste războaie civile, instigatorul cel mare şi nevăzut este Satan. Precum Ahab, el luptă deghizat, când de o
parte, când de cealaltă, agravând o rană oricât dc mică ar fi, provocând întotdeauna mânie şi răzbunare. Din acest
motiv, apostolul avertizează: „Să nu daţi prilej Diavolului" (Ef. 4.27). Altfel spus: ,J\fu luptaţi unii împotriva altora,
dacă nu tânjiţi după compania Diavolului. El este un soldat ce umblă după noroc, şi, prin urmare, aleargă oriunde este
vreo speranţă de război". El este atras de focul mâniei noastre, precum molia de lumină. El nu poate lucra bine dacă
nu există foc, deci el însuşi este combustibilul. El însuşi aţâţă focul oricărei dispute dintre sfinţi şi îl întinde până când
îi înflăcărează. El procedează astfel pentru a aprinde sufletele noastre de mânie. Astfel, noi devenim maleabili, putând
fi modelaţi cu uşurinţă după plăcerea lui.
Lupta produce haos într-un suflet, iar legea harului nu poate acţiona în mod liber, când duhul este tulburat. Chiar şi
blândul Moise a vorbit cum nu trebuia când s-a mâniat. Dacă nu altceva, măcar acest gând ar trebui să sune a
retragere din conflictele noastre mărunte, şi anume că în crearea lor se află o mână a lui Ioab. El pune un duh rău
între fraţi. Ce nebunie din partea noastră să ne luptăm şi să ne devorăm unul pe celălalt pentru a-1 satisface pe Cel
Rău! Suntem înclinaţi să confundăm înverşunarea cu zelul nostru, întrucât în mod obişnuit cearta dintre cei sfinţi este
focul trimis dc Satan pentru a distruge ordinea şi unitatea noastră. Uniţi, noi constituim o armată de neînvins, şi Satan
ştie că singura cale de a ne distruge este cearta.
Satan nu se mulţumeşte să provoace neînţelegeri numai între oamenii buni; totodată el îi aţâţă pe cei răi împotriva
celui sfânt. Cristos spune că deoarece noi nu suntem din lumea aceasta, ea ne urăşte (Ioan ÎS. 19).
44
Natura şi viaţa celui sfânt sunt complet separate de lume; mai degrabă s-ar putea împăca focul şi apa, iadul şi raiul.
Dc aici porneşte războiul. Focul persecuţiei nu piere niciodată din inima celor răi, care încă rostesc în şoaptă ceea ce
odată au strigat în Colosseum: „Creştinii la lei!"
în toate războaiele dintre oamenii sfinţi şi cei nelegiuiţi, Satan este de partea celor răi, fiind comandantul lor. Astfel,
cei răi execută comenzile şefului lor şi îi satisfac poftele. Cei care l-au jefuit pe Iov erau sabceni, dar ei au făcut acest
lucru la porunca Satanei. Ereticul răspândeşte o doctrină falsă şi perverteşte credinţa multora, dar el este numai un
slujitor al Satanei (II Cor. 11.15), de la care îşi primeşte chemarea, abilitatea şi răsplata. Persecutorii, fie ei cu limba
sau cu fapta, nu sunt decât instrumentele Diavolului (Ap. 2.9, 10).
Când vezi oameni răzvrătindu-se împotriva adevărului sau a slujitorilor lui Cristos, compătimeşte-i ca fiind cei mai
nenorociţi dc pe pământ. Nu te teme de puterea lor, nici nu admira talentele lor. Ei sunt trimişi ai Satanei. Martirii din
vechime îi numeau cai de bătaie şi sclavii lui dc măcel. într-o scrisoare, Augustin îi spunea lui Lycinius (un om strălucit,
dar rău, care îi fusese odată student): „Oh, cât mă doare să văd o inteligenţă atât de sclipitoare cum se pângăreşte în
serviciul Dia voiului! Dacă ai fi găsit un potir de aur, arii trebuit să-1 oferi Bisericii; dar Dumnezeu fi-a dăruit o minte
de aur, talent şi inteligenţă, iar tu i le oferi Diavolului!"
Când vezi oameni puternici şi inteligenţi folosindu-şi talentele împotriva lui Dumnezeu, plângi pentru sufletele lor. Mai
bine ar fi trăit sau murit ca sclavi sau nebuni, decât să înfăptuiască lucrările Diavolului cu talentele dăruite lor de
Dumnezeu.
Dacă eşti jignit sau persecutat de oameni nelegiuiţi, uită-te în spatele lor. îndreaptă-ţi mânia spre Satan, care este
duşmanul tău de frunte. Oamenii sunt doar marionetele lui. Ei ar putea fi câştigaţi de partea lui Cristos şi astfel, în
cele din urmă, să devină prietenii tăi. Au seim explică astfel acest lucru: „Când duşmanul intră în luptă călare, soldatul
curajos tiu se bate cu calul, ci cu călăreţul. El încearcă să-1 omoare, pentru a-i putea folosi calul. Astfel trebuie să
procedăm şi noi cu cei răi. Să nu ne răzvrătim împotriva lor, ci împotriva Satanei, care îi îmboldeşte. Ca şi Cristos pe
cruce, să ne rugăm fierbinte ca Diavolul să fie doborât, iar aceste suflete nenorocite să Be eliberate". Face mai mult să
smulgi un suflet viu din strânsoarea Diavolului, decât sil umpli câmpul de luptă cu morţi.
Augustin a arătat aceeaşi compasiune faţă de oamenii răi. Erasmus mărturiseşte că el i-a implorat pe ofiţerii
împăratului să i se dea în grijă
111
ereticii care fuseseră condamnaţi la moarte pentru persecutarea credincioşilor. Care era motivaţia lui? Să îngrijească
sufletele lor cu blândeţe, ca un consilier spiritual, pentru ca, dacă va fi posibil, ei să fie vindecaţi şi în sufletele lor să
pătrundă credinţa.
PRINCIPALII DUŞMANI AI CELUI SFÂNT: DUHURILE RELE Dacă lupta sfinţilor s-ar purta numai împotriva cărnii, unii ar
putea ieşi învingători prin eforturile proprii. Dar când descrie caracterul duşmanilor noştri puternici, Pavel nimiceşte
orice interpretare greşită a unei victorii independente. Aceşti vrăjmaşi nu sunt „carne şi sânge", ci o oştire de duhuri
rele conduse de Diavolul însuşi şi trimise să lupte împotriva sfinţilor.
Negându-i-se pentru totdeauna superioritatea faţă de stele, Satan s-a hotărât s-o obţină mai jos de ele. De la
alungarea din rai, el şi supuşii lui au lucrat neobosit pentru a-şi stabili împărăţia pe pământ. Epistola către Efeseni
scoate la iveală sfera influenţei lor: în primul rând, sistemul lor de guvernare; în al doilea rând, amploarea puterii lor;
în al treilea rând, domeniul lor; în al patrulea rând, natura lor şi în al cincilea rând, locul disputei lor cu Dumnezeu.
1, Sistemul lor de guvernare
Cuvântul domnii este folosit pentru a descrie teritoriul pe care acest uzurpator, Satan, şi l-a însuşit. A nega poziţia
înaltă pe care Diavolul o are în această lume nelegiuită înseamnă a-L contrazice pe Dumnezeu. Cristos îl descria ca
„prinţul acestei lumi" (Ioan 14.30). Şi după cum prinţii au un popor şi un teritoriu peste care stăpânesc, tot aşa este şi
cu Satan.
Un dictator pământesc este norocos dacă are o mână de supuşi în care se poate încrede. Restul vor fi stăpâniţi prin
forţă, altfel el îşi poate pierde foarte curând atât tronul, cât şi viaţa. Dar Satan nu are motiv pentru a se teme de vreun
glonţ provenit de la un asasin. El poate avea încredere în supuşii lui şi nu are motiv să se teamă de rebeliune - decât
atunci când Duhul Sfânt intervine. De fapt, oamenii nelegiuiţi nu numai că-1 ascultă pe Diavolul, dar ei se supun de
bună voie pentru a-i sluji (Ap. 13.4). Aceasta este ceea ce doreşte el.
Satan este un dictator, ale cărui legi fac rău inimii. Porunca lui se numeşte „legea păcatului", deoarece este dată cu
autoritate (Rom. 8.2). El dă ordine păcătosului dornic, care aleargă de îndată să le ducă la îndeplinire. Puţini ştiu că
legea este înscrisă în sângele lor şi că pentru împlinirea poftelor Diavolului se oferă condamnarea!
44
Satan ştie că prosperitatea împărăţiei sale depinde de cooperarea tuturor supuşilor săi, dar el îi foloseşte îndeosebi pe
cei mai răi dintre ei. După cum conducătorii îşi aleg miniştri de stat pentru a le satisface capriciile, tot astfel Satan îşi
trimite mesagerii săi speciali pentru a-i împlini planurile. Şi el are discipoli aleşi, ca Elima, pe care Pavel îl numea
„om plin de toată viclenia... copil al Diavolului" (F. A. 13.10). în acest grup restrâns de inimi întunecate, el îşi
dezvăluie misterele nelegiuirii şi adâncimile degradării.
Dar chiar şi cu aceşti câţiva aleşi, el nu împarte orice lucru. El întotdeauna păstrează atât punga lui, cât şi pe cea a
păcătosului, astfel încât el este cel care investeşte, iar păcătosul doar agentul său comercial. în cele din urmă, tot
câştigul murdar îi revine Diavolului. Toate bunurile celui păcătos - timp, putere, intelect, totul - este folosit pentru a-1
menţine pe Cel Rău pe tron.
(a) Pretenţia la tmn a Satanei
„Cum poate o creatură atât de josnită să conducă o împărăţie aşa de puternică?" ai putea întreba. Desigur, nu în mod
legal, deşi este suficient de inteligent pentru a lăsa această impresie.
Pe de o parte, el revendică pământul prin cucerire. într-o anumită măsură, este adevărat că el şi-a câştigat coroana
prin putere şi politică şi că o menţine în acelaşi mod. Şi totuşi „biruitor" este un titlu nebunesc.
Când hoţul ia portofelul victimei sale şi astfel şi-1 însuşeşte, el nu are nici un drept legal asupra acestuia. Şi niciodată
un rău comis în acest mod nu se va transforma în bine cu trecerea timpului. Ar putea trece mulţi ani înainte de a fi
descoperit, şi totuşi, în ziua arestării, el va fi la fel de vinovat ca atunci când a înfăptuit crima. Un hoţ care stă pe tron
nu se deosebeşte de cel aflat la drumul mare. într-adevăr, Satan a ţinut ascuns multă vreme numele lui de hoţ, şi
totuşi el nu este mai puţin criminal astăzi decât atunci când a furat pentru prima dată de la Dumnezeu inima lui Adam.
Cucerirea sufletului tău de către Cristos este dreaptă, deoarece motivul războiului Său este curat. El vine să
recucerească ceea ce îi aparţinea dintotdeauna. Pe de altă parte, Satan este un luptător fals, iar biruinţa lui este o
păcăleală, deoarece el nu are drept să spună nici despre cea mai neînsemnată creatură: „îmi aparţine".
De asemenea, Satan îşi revendică împărăţia prin vot. Numără buletinele de vot şi vei vedea că în această lume el îşi
menţine poziţia prin votul unanim al naturii umane corupte. Pentru el nu contează dacă câştigă printr-o minciună; din
această cauză a căzut Adam şi de atunci toţi fiii
8 - Creştinul în Armatură
113
lui. Cristos a prezentat acest lucru foarte succint: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi împliniţi poftele tatălui vostru" (Ioan
8.44).
în plus, pretenţia Satanei la o victorie democratică este falsă, deoarece omul a fost creat să asculte de Dumnezeu şi nu
are nici puterea şi nici autoritatea de a izgoni veşnicul împărat în favoarea altuia. Noi am putea ignora suveranitatea
lui Dumnezeu, dar nu-L putem dezbrăca de ea. Deşi păcatul ne face incapabili să ţinem legea lui Dumnezeu, el nu este
o scuză pentru a ne îndepărta de ea sau de autoritatea lui Dumnezeu.
în cele din urmă, pentru a pretinde că pământul îi aparţine, Satan se arată foarte darnic cu ceea ce aparţine de fapt lui
Dumnezeu. Acest impostor este atât de obraznic, încât a îndrăznit să se înfăţişeze înaintea lui Cristos însuşi,
pretinzând că posedă putere absolută ca prinţ al acestei lumi. El I-a arătat Domnului nostru toate împărăţiile
pământului şi I-a spus: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui
voiesc" (Lc. 4.6).
în cuvintele Diavolului, exista şi un sâmbure de adevăr. într-un sens, Dumnezeu dăduse această lume Satanei, dar nu
să facă cu ea ce va dori. Diavolul este prinţul lumii, nu datorită preferinţei lui Dumnezeu, ci datorită permisiunii Lui. Şi
Dumnezeu poate revoca oricând acest lucru.
(b) îngăduinţa actuală a lui Dumnezeu faţă de pretenţia Satanei
Din perspectiva noastră umană limitată, noi (trebuie să) ne întrebăm de ce Dumnezeu permite ca creatura Lui renegată
să deţină o astfel de împărăţie (în lume)? De ce îngăduie o astfel de paradă a acestui rebel înaintea oamenilor şi
îngerilor? Există câteva motive pe care le putem considera.
în primul rând, pentru a pedepsi păcatul. îngăduindu-i Satanei să ridice biciul asupra omului, Dumnezeu pedepseşte
astfel răzvrătirea: „Pentru că n-ai slujit Domnului, Dumnezeul tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, vei sluji în mijlocul
foamei... vrăjmaşilor tăi" (Dt. 28.47, 48). Satan este un supraveghetor dat în mânia lui Dumnezeu. Diavolul este
sclavul lui Dumnezeu, iar omul sclavul Celui Rău. Păcatul a îndreptat creatura spre Satan şi acum el o conduce fără
milă.
Al doilea motiv pentru care Dumnezeu a îngăduit Satanei să-şi etaleze puterea este de a arăta că puterea Domnului
este mai mare. Nimeni nu se va îndoi de atotputernicia lui Dumnezeu când îl vor vedea arun-cându-1 pe acest dragon
puternic la pământ şi apoi în iad, ca şi cum ar fi fost un ţânţar. După cum omul singur nu constituie un rival pentru
Diavolul, tot astfel Satan şi toată oştirea lui nu-L rivalizează pe Dumnezeu. Ce nume minunat îşi va câştiga Dumnezeu
când va încheia acest război!
114
Cerurile şi pământul I-au dat lui Dumnezeu numele de Creator. Providenţa 1-a numit Apărător. Dar triumful asupra
Satanei I-a oferit cel mai minunat nume - Mântuitor. Ca Mântuitor, El apără omul scăpat de dezastru şi totodată îl face
o făptură nouă - un copil al harului. Apoi, Mântuitorul îşi strânge copilul la pieptul Său şi îl conduce în siguranţă prin
toate tulburările pe cata le produce Satan, până când, în final, ajunge în cer.
Nu există o dovadă mai clară a bunătăţii lui Dumnezeu decât planul Lui de mântuire. Toate celelalte minunate lucrări
ale Lui se vor scurge ca râul în această singură puternică mare, pe ale cărei ţărmuri sfinţii se vor odihni plini de
bucurie. Ia bine seama la lucrul acesta: dacă n-am fi fost mai întâi prizonierii Satanei, n-am fi putut înţelege şi aprecia
în totalitate eliberarea noastră (de mai târziu).
în cele din urmă, Dumnezeu îngăduie suveranitatea temporară a Satanei pentru a mări şi mai mult bucuria eternă a
celui sfânt. Sună acest lucru ca un paradox? Gândeşte-te la propria-ţi viaţă şi vei vedea că de multe ori cele mai mari
prilejuri de bucurie se nasc din cenuşa suferinţei. Scriptura ilustrează trei tipuri de asemenea bucurii: bucuria unei
femei când este din nou mamă, bucuria unui fermier bogat, şi bucuria unui soldat biruitor. Bucuria celor trei a fost
culeasă dintr-un pământ tare. înainte de a veni răsplata, femeia însărcinată are parte de multe dureri, fermierul are
dureri de spate datorită poverilor, iar soldatul suferă datorită pericolului mormântului. Dar, în cele din urmă, răsplata
lor este deplină. Şi acesta este un atribut specific suferinţei ca amintirea ei să ofere un plus de dulceaţă bucuriei
prezente.
Aceasta este explicaţia spirituală: dacă Cristos S-a făcut a menea nouă, apoi S-a înălţat la cer împreună cu mireasa Lui
curăţită, cu siguranţă şi noi vom împărtăşi bucuria prin unirea cu El. Şi totuşi drumul pe care El 1-a ales pentru a-i
duce pe sfinţii Săi în cer va înfrumuseţa bucuria şi adorarea noastră - deoarece noi vom avea amintirea durerilor
cumplite produse de păcat şi Satan, pentru a compara bucuria nemăsurată de a fi mireasa Lui. Cântecul nupţial se va
alătura marşului triumfal al Cuceritorului care Şi-a eliberat preaiubita din mâinile răpitorului, în timp ce acesta din
urmă o ducea spre iad.
(c) Cum să-fi verifici adevărata loialitate
Priveşte în jurul tău şi vei vedea imperiul Satanei lărgindu-se în toate părţile. Stăpânirea lui se întinde peste
continente şi oceane; supuşii lui sunt atât de numeroşi, ca nisipul mării. Oh, câtă nevoie avem să ştim cu siguranţă că
nu suntem printre ei, deoarece Satan şi-a pus slujitorii chiar
46
şi în teritoriul lui Cristos şi anume, Biserica. Pentru a-ţi descoperi adevărata fidelitate, studiază următoarele:
în primul rând, află al cui supus eşti. îţi aminteşti că sfinţi ai lui Cristos se găseau şi în casa Cezarului Nero; ei bine,
Diavolul îşi are supuşii în curtea de afară a creştinătăţii. Dacă pretinzi că îi aparţii lui Cristos, tu trebuie s-o dovedeşti
printr-un lucru mult mai puternic decât o supunere exterioară faţă de poruncile Lui,
Când supuşii unui rege merg ca negustori să trăiască într-o altă ţară, el aşteaptă ca ei să înveţe limba şi să observe
obiceiurile acelei ţări pe cât le stă în putinţă. Aceasta nu subminează loialitatea lor faţă de el; dimpotrivă, acest lucru
îi face mult mai valoroşi ca servi ai lui. Tot astfel, Satan nu se supără dacă intri în curtea Bisericii şi înveţi limbajul
sfinţilor adunaţi acolo. El poate ceda fără a fi un învins. De fapt, de multe ori el este slujit mai bine de un făţarnic ce
oferă un spectacol de pioşenie în Biserică, fără a întoarce spatele Diavolului.
Cristos şi Satan creează o bifurcaţie spirituală pe care nu o poţi ignora. Aceasta împarte întreaga lume. Tu poţi
aparţine unei singure părţi. Cristos nu permite un egal şi nici Satan; prin urmare, tu nu poţi fi de partea celor doi.
Testul fidelităţii tale este foarte simplu. Tu eşti supusul celui pe care îl încoronezi în inima ta - şi nu al celui pe care îl
linguşeşti.
Pentru a şti dacă într-adevăr Cristos este Prinţul tău, răspunde la aceste întrebări:
(i) Cum s-a urcat pe tron acest împărat al tău? Prin naştere, tu eşti robul Satanei, precum toată rasa umană. Prin
urmare, Satan nu va ceda locul din inima ta de bunăvoie. Şi tu ştii că prin propriile tale eforturi nu poţi rezista puterii
lui. Numai Cristos prin Duhul Său Sfânt poate aduce o schimbare de guvernare în inima ta. Oare ai auzit tu vreodată o
voce din cer chemându-te, aşa cum s-a întâmplat cu Pavel, făcându-te să te arunci la picioarele lui Dumnezeu şi să-ţi
întorci faţa spre cer? A venit Cristos la tine, ca îngerul la Petru când era în închisoare, dezlegând lanţurile de întuneric
ale minţii şi cugetului tău, făcându-te ascultător? Dacă da, atunci tu poţi pretinde că eşti un om liber.
Dar dacă toate acestea sună ciudat pentru tine şi nu ştii să se fi petrecut o astfel de lucrare în sufletul tău, atunci mă
tem că încă te mai afli în vechea închisoare. Ai putea crede, măcar pentru moment, că o naţiune duşmană poate
înlătura un guvern fără ca cetăţenii să afle? S-ar putea ca în sufletul tău să fie detronat un împărat şi încoronat un
altul, iar tu să nu auzi zgomotul luptei? Când Cristos este încoronat, marea sărbătoare a încoronării Lui va răsuna în
întreaga ta fiinţă. Când El vine la tine şi-ţi smulge sufletul din ghearele Satanei, tu vei şti acest lucru.
46
Precum omul trimis de Isus să se spele în scăldătoarea Siloamului, şi tu trebuie să spui: ,Eu una ştiu: că eram orb şi
acum văd" (Ioan 9.25). Poţi spune că acest lucru se întâmplă şi cu tine?
(ii) De a cui lege asculţi tu? Poruncile prinţului întunericului şi ale Prinţului păcii sunt tot atât de diferite ca şi firile lor
- una este legea păcatului (Rom. 8.2), cealaltă legea sfinţeniei (Rom. 7.12). De vreme ce păcatul nu te-a orbit astfel
încât să nu mai poţi discerne între sfânt şi profan, tu nu trebuie să-ţi faci griji în ce priveşte rezolvarea acestei
probleme.
Când Satan vine să te ispitească, analizează-ţi comportamentul. Cum răspunzi ispitelor lui? Rămâi tare în legea lui
Dumnezeu şi refuzi să fii influenţat? Sau sufletul tău îmbrăţişează ispita ca pe un prieten, bucuros în a găsi o scuză
pentru a o întreţine? Dacă aşa stau lucrurile, tu te afli sub puterea Satanei! După cum spunea Pavel: „Nu ştiţi că, dacă
vă daţi robi cuiva, ca să-1 ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi?" (Rom. 6.16).
(iii). La cine alergi pentru apărare? Cine se bucură de încrederea ta? Un conducător bun este dornic să-şi apere supuşii.
El aşteaptă ca ei să se încreadă pe deplin în el. Prin urmare, supuşii credincioşi încredinţează problemele statului
înţelepciunii şi sfatului împăratului lor. Când au greşit, ei aleargă după dreptate, când sunt vinovaţi, ei se supun
pedepsei legii.
Crezi tu că înţelepciunea lui Dumnezeu se poartă cu dreptate faţă de tine? Un om nepocăit se teme să se încreadă în
protecţia lui Dumnezeu. El ştie că sufletul lui are nevoie de o curăţire totală, dar lui îi place murdăria şi doreşte s-o
păstreze. Deci, el închide uşile şi geamurile faţă de tot ce este curat şi neprihănit şi întinde pentru firea păcătoasă o
masă în linişte. Acum, aceeaşi teamă care-1 îndepărtează pe omul nelegiuit de Dumnezeu îl încurajează pe cel
neprihănit să deschidă larg inima sa, la bătaia Duhului. El urează bun-venit perspectivei de curăţire a sufletului şi
înţelege că Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru a înlătura obstacolul din partea firii şi a face astfel loc
binecuvântărilor.
(iv). Cu cine simpatizezi? Regele tău este acela ale cărui victorii şi pierderi ţi le însuşeşti. Ce spui atunci când Duhul lui
Dumnezeu stă la intrarea voinţei tale şi blochează păcatul solicitat de Satan? Dacă eşti de partea lui Cristos, tu îl vei
iubi mereu mai mult, deoarece te fereşte de păcat. Dar dacă altfel stau lucrurile, tu îl vei duşmăni pe Dumnezeu,
deoarece El te opreşte de a-ţi satisface adevărata dorinţă a inimii tale. Iar când Satan se reîntoarce, şi o va face cu
siguranţă, el te va găsi tânjind după pofta ce-a fost îndepărtată de la tine. Şi el face întotdeauna pe placul sufletului
care tânjeşte după păcat.
117
Cum reacţionezi când vezi că Dumnezeu binecuvintează eforturile copiilor Lui? Oare este inundat sufletul tău de cântece
de laudă, auzind că Evanghelia se răspândeşte? Dacă încă mai eşti un copil al Diavolului, orice triumf asupra păcatului
va fi o înfrângere pentru tine. Cântecul de biruinţă al celor sfinţi va fi neplăcut pentru tine. Tu te vei întoarce spre casă
bombănind, precum Haman, furios că un păcat dorit de tine a fost îndepărtat şi dăruit spre distrugere lui Cristos. Dar
dacă Dumnezeu este adevăratul tău Tată, inima ta va tresaltă auzind cântecul de biruinţă ori de câte ori păcatul este
biruit de camarazii tăi de arme.
(v) Te-ai alăturat trupelor care luptă pentru a înfrânge răscoala oamenilor răi provocaţi de Satan? Nu este suficient
doar să stai pe margine şi să încurajezi victoria celorlalţi sfinţi. Şi tu trebuie să alergi în cursa ce-ţi stă înainte. Dacă
eşti un om sfânt, tu aparţii lui Dumnezeu şi alergi, nu pentru tine, ci pentru El. Dorinţele Lui trebuie să primeze. Dacă
supuşii şi-ar putea alege unde să locuiască, majoritatea ar cere să stea în palat cu împăratul lor. Dar, în general, acest
lucru'nu este de prea mult folos domnului lor. Astfel, cei care îl iubesc cu adevărat nu numai că se vor lipsi bucuroşi de
plăcerile de la Curte, dar vor sluji de bunăvoie de-a lungul graniţelor, acolo unde duşmanul este mai puternic. Şi ei
sunt recunoscători prinţului lor pentru onoarea de a-i sluji!
Astfel, Pavel dorea ca ziua răsplătirii sale, în glorie, să fie amânată, iar ziua suferinţei pe pământ să fie mărită,
pentru a putea continua lucrarea de răspândire a Evangheliei împărăţiei. Ceea ce face ca viaţa să aibă sens este
slujirea lui Dumnezeu. Aceasta constituie o mare ocazie de a ne dovedi recunoştinţa faţă de El pentru eliberarea
noastră de sub puterea Satanei şi mutarea în împărăţia Fiului Său iubit. Creştine, începe imediat să răscumperi
vremea. Ce ai de gând să faci pentru Dumnezeu, fă repede.
Verifică-ţi inima. Dacă observi că Cristos a preluat conducerea, slăveşte-L pe Dumnezeu că eşti un cetăţean al cerului şi
nu al iadului. Notează în calendarul inimii tale ziua naşterii tale spirituale şi ser-beaz-o! Aceasta este ziua cununiei
tale: „V-am logodit cu up bărbat... Cristos", le spunea Pavel corintenilor (II Cor. 11.2). Acelaşi Cristos ţi-a oferit şi ţie
viaţa veşnică. Ştii că din ziua supunerii tale înaintea Lui, toate roadele din pomul vieţii sunt ale tale? Acesta este un
dar perfect dăruit cu o dragoste totală miresei pe care acum El o desăvârşeşte.
Dragă creştine, adu-ţi mereu aminte de schimbarea pe care Dumnezeu a făcut-o în tine. Satan te va ispiti să te
îndoieşti de înţelepciunea alegerii lui Cristos ca Suveranul tău; aşadar, agaţă promisiunile lui Dumnezeu pe pragul de
sus al inimii tale. Ele vor menţine sufletul tău în
47
carantină; Satan va fugi de ele ca de o plagă. Şi nu lăsa ca timpul să distrugă amintirea acelei gropi fumegânde în
care Satan te-a ţinut legat în lanţurile păcatului, pentru ca nu cumva el să te tragă înapoi cu ve-chile-i minciuni şi
promisiuni false. Fă o comparaţie între această nelegiuire şi mireasma cerească pe care tocmai ai primit-o şi află că
cea mai mare bucurie de care ai parte aici pe pământ nu este decât o fărâmă din tot ce deţine cerul.
Agăţându-te de o astfel de perspectivă minunată vei obţine curajul necesar pentru a-L sluji cu credincioşie pe Cristos, în
timp ce vei vedea prosperând în jurul tău împărăţia Satanei. Nu te poţi sustrage de la slujba ta. Chiar dacă nu eşti
chemat să predici sau să botezi, tu poţi fi de folos celor care au această chemare. Rugăciunile tale ascut sabia
pastorilor, ei dărâmă barierele, astfel că împărăţia lui Cristos se poate lărgi.
Tu slujeşti unui împărat care îţi cunoaşte inima. Nimic nu-L bucură mai mult ca faptul că tu îl iubeşti deplin. Cât de
mult doreşte să ştie că dacă ai fi liber să-ţi alegi propriul împărat şi să-ţi faci propriile legi, tu nu L-ai alege decât pe
El şi legile pe care El deja le-a decretat.
2. Puterile lor
în a doua parte a descrierii pe care Pavel o face Diavolului, el vorbeşte despre puterea sau puterile pe care Cel Rău îşi
sprijină pretenţia la suveranitate. Dacă ar fi fost un potentat lipsit de putere, noi pur şi simplu i-am fi nesocotit auto-
estimarea. Dar el, împreună cu toată legiunea demonilor ce-i sunt complici, beneficiază de o putere care-i susţine
această pretenţie. S-ar putea să ne fie de folos să analizăm puterea celor răi, considerând următoarele: numele lor,
natura lor, ordinea şi unitatea dintre ei, şi marile lucrări ce sunt puse pe seama lor.
în primul rând, cum reflectă numele lor puterea pe care o au? în Scriptură, dracii sunt descrişi ca având o mare putere.
Satan este înfăţişat ca fiind cel mai puternic dintre toţi. în Lc. 11.21, el este prezentat ca „omul cel tare" - atât de tare,
încât îşi menţine în pace întreaga casă, sfidând toţi fiii lui Adam. Din proprie experienţă, noi ştim că sângele şi carnea
nu constituie un pericol pentru el. A fost absolut necesar ca Cristos să coboare din cer pentru a-1 distruge pe el şi
lucrările lui; altfel, toţi am fi murit în păcatele noastre.
De asemenea, el este numit „leul care răcneşte" (I Pet. 5.8), fiara care stăpâneşte întreaga junglă. Când răcneşte un
leu, sunetul vocii lui înfricoşează într-atât victimele lui, încât el se poate plimba liniştit printre-ele şi le poate ucide
fără cea mai mică rezistenţă din partea lor. Satan este un astfel de leu, care se plimbă nestingherit printre păcătoşi,
prin
119
zându-i în cursa lui (II Tim. 2.26). El îi prinde la fel de uşor, precum vânătorul atrage pasărea în capcană cu o
fărâmitură de pâine. Dacă ar fi cunoscut adevărul, că Diavolul găseşte majoritatea păcătoşilor atât de naivi, încât el nu
are nevoie decât de o propunere şi ei se supun fără cea mai mică împotrivire. Numai copiii Dumnezeului Preaînalt
îndrăznesc să i se opună şi, dacă este necesar, să reziste până la sânge.
Un alt nume pentru Satan este ,jnarele balaur roşu", care cu coada lui (adică, oamenii nelegiuiţi) trage a treia parte
din stelele cerului (Ap. 12.3,4). El este numit şi „domnul puterii văzduhului" (Ef. 2.2), deoarece ca împărat el poate să-
şi conducă supuşii şi să le ceară oricând socoteală de munca lor.
Dar cel mai puternic nume dintre toate este „dumnezeul acestui veac" (II Cor. 4.4). Este numit astfel deoarece păcătoşii
îl slujesc pe nedrept ca pe un dumnezeu, venerându-1 aşa cum creştinii fac faţă de Dumnezeu însuşi.
De asemenea, puterea demonilor este dată şi de natura lor. Adu-ţi aminte că aceste făpturi decăzute au fost cândva
îngeri şi încă nu au fost dezbrăcaţi de toată puterea lor. Scriptura dovedeşte puterea îngerilor: „Binecuvântaţi pe
Domnul, îngerii Lui, care sunteţi tari în putere!", scria David (Ps. 103.20). De asemenea, se menţionează că israeliţii
au mâncat hrana îngerilor - adică, hrana tăriei (Ps. 78.25). In primul rând, această putere a naturii angelice se
manifestă prin superioritatea faţă de celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. îngerii sunt cununa creaţiei. Conform Evr.
2.7, omul este mai prejos decât ei. în rândul creaturilor, superiorul are putere peste cel neînsemnat: fiarele peste
ierburi, omul peste fiare, iar îngerii peste om.
Apoi, îngerii sunt superiori datorită naturii lor cereşti. Slăbiciunea omului stă în corpul fizic. Sufletul lui este creat
pentru scopuri înalte, dar valoarea lui este diminuată de o bucată de came (ţărână) şi trebuie să vâslească cu o putere
corespunzătoare partenerului său slab. Fiind îngeri la origine, demonii nu au o astfel de piedică, nici nu sunt tulburaţi
de o gândire carnală care să le întunece înţelegerea, nici de vreo altă piedică ce le-ar putea încurca mersul. Ei sunt tot
atât de uşori ca o flacără de foc purtată de vânt. Fiind duhuri, omul nu li se poate opune. Ei nu pot fi răniţi nici de foc,
nici de sabie. Nimeni nu este atât de puternic pentru a-i lega, în afara lui Dumnezeu, Tatăl duhurilor.
Prin căderea lui, Diavolul a pierdut mult din natura fericită şi măreaţă în care a fost aşezat, dar nu şi din abilităţile lui
naturale. El încă este un înger, şi mai are puterea unui înger.
48
în afară de numele şi natura lor, puterea dracilor este dată şi de numărul lor mare. Ce este mai uşor decât un bob de
nisip? Şi totuşi numărul lor mare le dă greutate. Ce creatură este mai mică decât păduchele? Şi totuşi câtă suferinţă le-
a produs el egiptenilor! Gândeşte-te, ce făpturi grozave sunt dracii, care, prin natura lor sunt atât de puternici, iar ca
număr aşa de mulţi. Satan are suficienţi demoni pentru a acoperi întregul pământ; nu există nici un loc sub ceruri unde
el să nu-şi fi plasat trupele; şi orice om de pe pământ, pe oriunde merge, este urmărit de astfel de duhuri blestemate.
Pentru a-şi menţine autoritatea într-un singur suflet, el poate trimite o legiune de draci (Mc. 5.9). Şi dacă el poate
trimite atât de mulţi pentru a ataca un singur om, cât de mulţi trebuie să fie cei înrolaţi în armata Satanei? Să nu fii
surprins când vei găsi dificil drumul spre cer, de vreme ce trebuie să străbaţi cartiere populate cu astfel de demoni.
Când Dumnezeu a izgonit aceşti rebeli din cer, ei au devenit nişte străini care colindă pământul. De atunci, ei tot
hoinăresc, căutând să le facă rău fiilor oamenilor - în special celor care călătoresc spre cer. -
Pe lângă numărul lor mare, unitatea şi ordinea demonilor măresc considerabil puterea lor. Nu putem spune că între ei
există dragoste. Un astfel de foc divin nu poate arde în pieptul unui demon. Şi totuşi există unitate şi ordine în ţelul
lor comun de a-I birui atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. Uniţi nu prin legături de dragoste, ci prin ură şi dorinţă de
putere, ei ştiu că planurile lor s-ar spulbera dacă nu s-ar pune cu toţii de acord în împlinirea planurilor lor diabolice.
Cât de credincioşi sunt faţă de neamul lor! Domnul nostru arăta acest lucru când spunea: „Dacă Satan scoate afară pe
Satan, este dezbinat" (Mt. 12.26). Ai auzit vreodată de vreo rebeliune în armata Diavolului? Sau crezi că un astfel de
înger răzvrătit a cedat de bună voie vreun suflet lui Cristos?
Ei sunt mulţi şi totuşi un singur duh rău stăpâneşte peste ei toţi: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulţi",
îi spunea Diavolul lui Cristos (Mc. 5.9). Observă că el n-a spus: ,Numele nostru...". Pentru a-şi împlini planurile,
aceste duhuri blestemate lucrează împreună şi ele îl vor atrage şi pe om ori de câte ori vor putea. Nefiind mulţumiţi cu
o ascultare simplă, dracii lucrează în cele mai întunecate suflete pentru a smulge un jurământ de credinţă, ca în cazul
vrăjitorilor.
O altă declaraţie de putere este tot lucrarea demonilor. Ce efecte cumplite poate produce în natură acest domn al
puterii văzduhului! El nu este creator, deci nu poate face nici cea mai mică suflare de aer, picătură de apă sau flacără
de foc. Dar lasă-1 să intre în cămara lui
121
Dumnezeu şi el va folosi uneltele Creatorului cu atâta înverşunare, că nici un om nu se va putea împotrivi lor. El poate
face marea să urle atât de cumplit, încât adâncurile să fiarbă ca un ceainic, şi să determine o aşa furtună încât să crezi
că cerul se va prăbuşi. El poate aprinde fitilul tunului ceresc, provocând un tunet şi o lumină atât de puternice, care nu
numai că înspăimântă, dar aduc şi pagube. Dacă te îndoieşti de acest lucru, citeşte cum a ucis el copiii lui Iov,
trimiţând o rafală de vânt, care i-a îngropat în ruinele casei lor (Iov 1.19).
Influenta puterii lui nu este limitată numai la elementele naturale. I s-a dat putere şi peste vieţuitoare. Aminteşte-ti de
turma de porci pe care el a aruncat-o în mare. Se pare că are putere (cu permisiunea lui Dumnezeu) şi peste trupul
omenesc, deoarece citim că suferinţa lui Iov nu era ceva obişnuit, ci întipărirea degetului Satanei în carnea sa.
Toate aceste atacuri Satan le consideră un joc neînsemnat. Ura lui cea mare este îndreptată spre sufletul omului. El se
foloseşte de o suferinţă fizică numai pentru a tulbura echilibrul sufletesc. El ştie cât dc repede pacea şi odihna omului
sunt tulburate de gemetele trupului, sub al cărui acoperiş se adăposteşte. într-adevăr, dacă Satan nu are o altă cale de
a-şi împlini planul cu noi, decât atingându-se de trupul nostru, totuşi el posedă un mare avantaj. Mă doare să văd cât
de jos a căzut sufletul faţă de poziţia lui divină! Trupul, întocmit pentru a-1 sluji, a devenit în schimb stăpânul
sufletului şi îl conduce fără milă.
Fără îndoială, Satan nu foloseşte numai suferinţa fizică pentru a ajunge la sufletul nostru. El are o cale mai scurtă de
acces. Când omul a căzut pentru prima dată, el a sfărâmat zidul împotriva păcatului şi a lăsat drum liber pentru a
intra duhul Satanei împreună cu tot arsenalul lui şi astfel să se simtă ca la el acasă. Dacă Dumnezeu nu-1 opreşte din
drumul lui, Satan nu va lăsa nici un suflet de pe pământ nelocuit. Singurul lucru care ne poate păzi de acest intrus este
puterea salvatoare şi păstrătoare a lui Cristos.
Satan este viclean şi admiră înţelepciunea lui Dumnezeu, astfel că el lucrează în oamenii nelegiuiţi într-un mod
asemănător cu cel al lui Dumnezeu în oamenii sfinţi. Dumnezeu lucrează eficient în cei sfinţi (Gal. 2.8; I Tes. 2.13);
Satan lucrează eficient în copiii neascultării '(Ef. 2.2). Dar roadele muncii lor nu se aseamănă deloc. Duhul este dătător
de cunoştinţă şi neprihănire pentru inimile sfinţilor (Ef. 5.9), în vreme ce Satan aduce mânie şi tot soiul de nelegiuiri în
viaţa păcătosului. Duhul Sfânt umple cu mângâiere; Satan umple cu teroare - ca în cazul lui Iuda, care întâi a devenit
trădătorul Stăpânului său, iar mai târziu s-a spânzurat.
49
Dacă eşti un om sfânt, nu trebuie să te temi că Satan se va strecura în sufletul tău. Dumnezeu nu-i va permite acest
lucru. Dar Diavolul poate şi chiar atacă graniţele credinţei tale. Deşi nu eşti ţinta potrivită a puterii lui, tu eşti şi rămâi
ţinta mâniei lui. El luptă cu tine ori dc câte ori are această oportunitate, iar tu îl vei putea birui numai atunci când
Dumnezeu îţi oferă puterea Lui. Dacă El Se îndepărtează puţin, vei constata de îndată cât dc neputincios eşti împotriva
acestui adversar puternic. El a trimis acasă pe cei mai buni camarazi ai tăi, tremurând şi plângând înaintea lui
Dumnezeu, cu sângele ţâşnind din rănile cugetelor lor.
Toată această descriere a puterii Satanei s-ar putea să te descurajeze, dar nu aceasta este intenţia mea. Acestea sunt
lecţii preţioase, care te vor ajuta în drumul tău spre cer şi te vor echipa corespunzător pentru împărăţie.
Analizându-1 pe Satan, constatăm că mândria nu are la bază puterea. Mândria firească este urmaşul nelegitim al
puterii. Ea este o poftă concepută în pântecele Satanei şi, deşi inima ta s-ar putea îngâmfa la naşterea ei, va
reprezenta pentru sufletul tău ceea ce Cain a fost pentru Abel - un duşman de moarte deghizat în rudă apropiată.
Puterea este atributul pe care numai Dumnezeu îl merită. Atât noi, ca oameni muritori, cât şi Satan, realizăm un
spectacol de prost gust când ne-o însuşim. De fapt, Diavolul este cea mai josnică dintre toate creaturile lui Dumnezeu,
şi aceasta mai ales deoarece are o asemenea putere pe care o foloseşte greşit. Pierzându-şi tot curajul angelic prin
căderea sa, el şi 1-a recâştigat din pierderea sa. Prin urmare, orice putere pe care o ai, ar trebui să te înfricoşeze, câtă
vreme n-o foloseşti pentru Dumnezeu. Un roi de lăcuste nu produce pagube mai mari într-un lan de grâu copt, decât
cele provocate de puterea mândriei în sufletul omului.
Eşti puternic? Cum foloseşti acest dar de la Dumnezeu? Pentru lucrarea Lui sau pentru satisfacerea propriilor pofte?
Iată unul din cele mai bune instrumente folosite de Sal an pentru a ispiti. Puterea este un cetăţean al lumii şi este
echivalentă cu sarcina atribuită Satanei. Ea foloseşte diferite costumaţii - toate făurite pentru a-i impresiona pe cei din
jur. Şi toate au o înfăţişare atât de reală încât induc în eroare. Uneori, puterea se îmbracă în cele mai scumpe mătăsuri
şi-şi pune cele mai frumoase, bijuterii, pretinzând că bogăţia este cheia spre mărire. Sau îmbracă hainele unei ocupaţii
nobile şi-i dispreţuieşte pe cei cu preocupări comune. Apoi ea poate îmbrăca haina militară cerând supunere imediată
din partea sutelor şi miilor de subalterni. în ciuda acestor manifestări dc supremaţie, puterea este un balon colorat,
purtat dc vânt. Dumnezeu nu are decât să facă un gest şi ea se va transforma în nimic.
123
Demonii şi oamenii fireşti s-ar bucura dacă la judecată s-ar putea înfăţişa în haina unor bieţi sclavi pentru a-şi primi
sentinţa. în acea zi, toate titlurile şi bogăţiile lor nu vor mai fi prezentate pentru slava lor, ci pentru ruşinea şi
condamnarea lor eternă.
Nu mă îndoiesc - şi nici tu nu ar trebui să te îndoieşti - că puterea Satanei face mai dificilă cucerirea cerului. Dacă
Diavolul este atât de puternic, iar drumul spre cer este aşa de populat cu oamenii lui nelegiuiţi, atunci cu siguranţă va
trebui să plătim un preţ înainte de a ne pune steagurile pe zidurile noului Ierusalim. Dacă vezi că cineva porneşte
singur şi neînarmat într-o călătorie lungă şi periculoasă, atunci vei conchide că el nu se aşteaptă să întâlnească hoţi în
drumul său şi faci bine că pui la îndoială înţelepciunea lui. Mulţi pretinşi creştini călătoresc astfel. Ei îţi spun că se
îndreaptă spre cer, şi totuşi arată o mică dorinţă de a călători în prezenţa oamenilor sfinţi - ca şi cum ei nu ar avea
nevoie de companie! Cei mai mulţi merg total neînarmaţi, sau duc cu ei ceea ce numai armătură nu se poate numi. Alţii
agită nişte speranţe deşarte bazate, chipurile, pe îndurarea lui Dumnezeu, fără să aibă nici o muniţie a Scripturii. O
astfel de „nădejde" este un pistol ruginit şi-1 va lovi în plin pe cel nechibzuit care încearcă să-1 folosească.
Aceşti oameni, mulţi dintre ei plini de succes după standardele lumii, aşteaptă ca printr-un mic efort să atingă cerul,
deşi până şi bogăţiile pământeşti se câştigă cu multă trudă. Ei ştiu din experienţă că averea nu se obţine dormind, şi
că familia nu poate fi întreţinută stând cu mâinile în buzunare. Cu cât înaintezi mai mult pe drumul succesului, cu atât
vor exista mai multe cotituri care vor căuta să te inducă în eroare. Şi cu cât creştinul se apropie mai mult de cer, cu
atât se vor ivi mai mulţi care vor încerca să-1 înşele şi să-i fure cununa slavei, dacă ar putea. Notează bine acest lucru:
nu te poţi apăra niciodată singur împotriva Satanei; şi nici cu Satana împotriva lui Dumnezeu. Dar asociază-te cu
Cristos şi vei fi eliberat atât de tine însuţi, cât şi de Satan.
Slavă lui Dumnezeu! Puterea Satanei este mare, dar nu constituie un motiv de disperare. Ce minunată mângâiere le
oferă Dumnezeu copiilor Săi, permiţându-ne să vedem că nu avem de ce să ne temem de Satan. Lasă-i să se teamă de
el cei ce nu se tem de Dumnezeu. Creştine, care sunt munţii lui de putere ce-ţi stau înainte? Tu slujeşti unui Dumnezeu
care poate face ca până şi un vierme să cutreiere muntele! (Is. 41.15). Aşadar, cu siguranţă, El poate să-ţi poarte de
grijă. Cea mai mare lovitură pe care Satan o poate da curajului tău constă în a întreţine în inima ta teama de el.
124
Am menţionat că există animale mult mai puternice decât leul, dar care totuşi tremură când acesta răcnejşte. Câte ore
ai petrecut tu tremurând, când se înfăţişa Satan, deşi în Cristos aveai puterea de a-1 călca în picioare! Caută să găseşti
o perspectivă potrivită a puterii Satanei şi atunci acest leu nu ţi se va părea atât de fioros. Trei precizări se vor dovedi
foarte utile, mai ales când eşti tentat să crezi că puterea Satanei este absolută.
în primul rând, este o putere sustrasă. Ea nu este obţinută printr-un drept legal, ci prin îngăduinţa lui Dumnezeu.
Toată puterea aparţine lui Dumnezeu, atât pe pământ, cât şi în iad. Foloseşte-ţi credinţa pentru a îmbrăţişa acest
adevăr şi vei putea umbla pretutindeni cu încrederea absolută că Satan nu-ţi poate provoca o durere permanentă. Ai
putea crede măcar pentru un moment că Tatăl tău ceresc ar înmâna duşmanului Său o sabie prea ascuţită pentru a te
birui pe tine, propriul Lui copil? De vreme ce Dumnezeu prevede muniţiile armatei duşmane, fii convins că ele vor fi de
puţin folos împotriva ta, dacă te aşezi sub protecţia lui Dumnezeu.
Când Pilat încerca să-L înspăimânte pe Cristos, lăudându-se cu puterea lui de a-şi ierta sau condamna prizonierul,
Cristos i-a răspuns că n-ar putea face nimic „dacă puterea nu i-ar fi fost dată de sus" (Ioan 19.11). Cu alte cuvinte:
,/>o/i să faci ce este mai rău. Eu ştiu cine te-a împuternicit". Satan loveşte, omul persecută - dar Dumnezeu este Cel
care le dă celor doi puterea.
Un alt lucru pe care trebuie să-1 ştii despre puterea Satanei constă în faptul că ea este /imitată, şi aceasta sub două
aspecte: pe de o parte, Satan nu are suficientă putere pentru a face tot ce vrea, iar pe de altă parte Dumnezeu nu-i
îngăduie să folosească toată puterea de care dispune.
Atât aici jos, cât şi în cer, dorinţele lui sunt foarte îndrăzneţe. Dorinţa lui cea mai mare cu privire la cer este să-L
detroneze pe Dumnezeu şi să se aşeze el însuşi în acel loc sacru. Dar această dorinţă nu şi-o poate îndeplini, ca şi
multe altele ce ard înăuntrul său. El nu este decât o creatură şi, deci, este limitat. Dumnezeu poate pune limite Satanei,
şi o face mereu, dar Satan niciodată nu-L poate limita pe Dumnezeu. Şi de vreme ce Dumnezeu este în siguranţă,
acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, deoarece „viafa ta este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col. 3.3).
Aceasta este o mare consolare: Satan nu-ţi poate porunci să păcătuieşti împotriva voii tale. Deşi el poate grăbi mersul
tău, după cum fluxul este purtat mai uşor spre ţărm datorită vântului, totuşi el nu poate schimba sensul de mers al
inimii tale.
50
După cum Dumnezeu decide câtă putere să deţină Cel Rău. totodată El controlează câtă putere să fie folosită de el în
fiecare moment. Este posibil să ai perioade când simţi că Dumnezeu te-a lăsat să lupţi singur. Atunci credinţa ta are
cea mai grea muncă. Ţine-te strâns de făgăduinţa că Dumnezeu vede fiecare mutare a lui Satan şi că nu-i va permite să
aibă victoria finală. Când Dumnezeu îi îngăduie, el poate să fure pacea şi bucuria creştinului, dar întotdeauna el se
află sub ordin. Când Dumnezeu spune: „Stai!", el trebuie să se întindă precum câinele lângă masă, în timp ce sfinţii se
ospătează la masa lui Dumnezeu. El nu îndrăzneşte să fure vreo bucăţică, deoarece ochii Stăpânului îl privesc mereu.
Tu pierzi multă mângâiere când uiţi că mâna lui Dumnezeu este totdeauna ridicată asupra Satanei, iar ochiul Lui blând
te priveşte mereu.
Nu numai că puterea Satanei este sustrasă şi limitată, dar este şi servilă atotputerniciei lui Dumnezeu. Orice rău ar
produce, acesta este folosit de Dumnezeu în beneficiul oamenilor sfinţi. Expresia: ,JDar el nu judecă aşa şi nu acesta
este gândul inimii lui" (Is. 10.7) este valabilă atât pentru Asirianul mândru, cât şi pentru Diavolul, deoarece inima
Celui Rău doreşte distrugerea tuturor oamenilor.
Dar alta este intenţia lui Dumnezeu, după cum mulţi sfinţi înţelepţi au învăţat de-a lungul secolelor. Când se referea la
Dieta de la Nuremberg împotriva protestanţilor, Luther spunea simplu: ,Acolo s-a dat un decret, iar în cer un altul".
Deci, pentru mângâierea sfinţilor, gândurile pe care Dumnezeu le îndreaptă spre ei sunt gânduri de pace şi ocrotire, în
timp ce gândurile Satanei sunt de distrugere şi nimicire. Cine s-ar putea îndoi de faptul că gândurile lui Dumnezeu
sunt mai presus de cele ale Diavolului?
Află că în vreme ce Satan persecută, Dumnezeu purifică (Dan. 11.35). Majoritatea petelor apar în darurile tale, în timp
ce tu petreci în pace şi prosperitate şi ele nu pot fi curăţite decât după ce au fost smulse de la Cel Rău. El trimite
descurajare, suferinţă sau disperare pentru a-1 înghiţi pe cel sfânt (aşa cum balena l-a înghiţit pe lona). în schimb,
Dumnezeu foloseşte încercarea pentru a şlefui credinţa ta, astfel ca în final să strălucească mai tare ca oricând.
Facem prea puţin dacă nu ne temem deloc de Satan. Dar îl şi linguşim prea mult când ne temem de el mai mult decât
ne încredem în Dumnezeu. Dacă îi aparţii lui Cristos, nimic nu se poate întâmpla în viaţa ta fără acordul lui Dumnezeu.
Cel care ţi-a dat viaţa, a dat şi moartea. Cel care ţi-a dat cerul ca moştenire, ţi-a oferit şi lumea cu toate necazurile ei
-inclusiv prinţul acestei lumi cu toată mânia şi puterea lui. într-adevăr,
126
l
aceasta înseamnă dragoste şi înţelepciune cuprinse într-o enigmă. Dar cel ce are Duhul lui Cristos o poate dezlega.
3. împărăţia dracilor („întunericul acestei lumi") Satan nu are o dorinţă mai mare decât să-ţi demonstreze că el este
„domn peste toate", deşi ştie că acest titlu îi aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu. Satan este doar stăpânitorul
„întunericului acestei lumi" şi, prin urmare, subalternul lui Dumnezeu. Graniţele imperiului său sunt limitate. în
primul rând, timpul de domnie al acestui prinţ este Jn lumea aceasta", nu şi după. în al doilea rând, teritoriul domniei
lui este „în această lume", nu în cer. Şi în al treilea rând, supuşii peste care domneşte sunt Jntunericul acestei lumi",
nu fiii luminii.
Prin urmare, imperiul Satanei este limitat în timp. această lume" este acea mică pată a timpului limitată de ambele
părţi de veşnicie. Pe această scenă, Satan joacă rolul unui prinţ. Dar când Cristos îl va chema pentru a juca actul final
la sfârşitul veacului, Satan va fi descoperit înaintea tuturor, coroana îi va fi luată, iar sabia îi va fi sfărâmată
deasupra capului. El va fi alungat în chip ruşinos de pe scenă, pentru a deveni prizonierul veşnic al iadului. Nu-i va
mai putea întina pe cei sfinţi şi nici să-i conducă pe cei răi. Dimpotrivă, atât el cât şi toţi aliaţii lui vor zăcea pedepsiţi
de mânia lui Dumnezeu. Atunci se va pune capăt tuturor faptelor lor rele.
Dumnezeu lucrează tocmai în acest scop şi lucrarea Lui nu va înceta până când „nu va fi nimicit orice domnie, orice
stăpânire şi orice putere" (I Cor. 15.24). Atunci, şi numai atunci, El va da împărăţia Sa în mâinile Tatălui. „Căci trebuie
ca El să împărătească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale" (v. 25). întrebarea nu este dacă Cristos îl va
nimici pe Satan, ci când.
Faptul că zilele lui Satan sunt numărate este o veste rea pentru oamenii nelegiuiţi. în prezent, păcătoşii se bucură de
timpul lor şi cred că acest lucru va continua la nesfârşit. în fiecare zi îi poţi auzi veselin-du-se, în vreme ce discipolii lui
Cristos plâng şi suspină. Ei îşi foşnesc mătăsurile, în timp ce sfinţii tremură în zdrenţele lor. Diavolul este grijuliu să-şi
satisfacă supuşii, după cum un prinţ îşi răsplăteşte curtenii. ,JVu pot oare să-fi dau cinste?" îl întreba Balac pe
Balaam (Num; 22.37).
Oh, este straniu - şi totuşi nu, considerând natura degenerată a omului - să vezi cum Satan îi prinde pe păcătoşi cu
lanţul lui aurit. Numai să-i momească cu slavă, bogăţie sau plăceri, şi inimile lor vor ţâşni spre aceste lucruri ca
peştele după o râmă. El îi poate determina să păcătuiască
51
doar pentru o bucăţică de pâine. Aşa cum s-a întâmplat cu Dima, care a părăsit Evanghelia din dragoste pentru lume.
O inimă rea este atât de dornică să strângă primele promise de Diavolul, încât ignoră răsplata cumplită pe care
Dumnezeu ameninţă s-o acorde pentru aceeaşi slujbă. Oamenii care cad în cursa Diavolului sunt cei decişi să se
înfrupte din fructul nelegiuirii. Cum străluceşte el în pomul ispitei! O singură muşcătură şi vei dori mai mult. Dar,
atenţie! Nimic din ce oferă Satan nu este lipsit de blestemul lui. Ofertele lui sunt murdare, după cum este şi el. Ele sunt
ca o otravă pentru sufletul omului (I Tim. 6.9).
Nu ar fi înţelept ca, înainte de a încheia un pact cu Diavolul, să te întrebi dacă promisiunile lui sunt garantate? îţi
poate asigura el afacerile, păzindu-te de un proces cu Dumnezeu? îţi poate garanta că atunci când vei muri nu vei fi
lăsat singur în lumea de dincolo? Cumpărătorul trebuie prevenit. Timpul îţi va demonstra că ai fost înşelat de Satan.
„Oh, dar am şi început să am parte de plăcerile pe care el le oferă. Mă bucur chiar acum de ele", spune păcătosul. „Şi
să aştept cerul pentru lucrurile mai mari pe care le promite Cristos?"
Omule păcătos, tu ai dreptate când spui că plăcerea ta este acum, deoarece nu poţi fi sigur că va mai dura! Fericirea ta
prezentă este trecătoare, iar cea a sfinţilor, deşi viitoare, nu se va sfârşi niciodată. Oare te vei lipsi, precum Esau, de
moştenirea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a primi o porţie de supă şi răsplata imediată? Oare ce nebunie
îi determină pe păcătoşi să refuze acum puţină suferinţă? într-un mod nechibzuit, ei aleg să îndure mânia veşnică a lui
Dumnezeu, în schimbul unui ospăţ trecător oferit lor de Satan. Dacă Satan te întreţine regeşte pentru perioada scurtă a
vieţii tale pe pământ, ce este acest lucru faţă de o veşnicie?
Fie ca ceea ce urmează să-i încurajeze pe cei ce aparţin lui Cristos: furtuna poate fi năprasnică, dar este numai de
moment. Norii care sunt deasupra capului tău vor trece şi atunci te vei bucura de vreme bună, de o strălucire veşnică.
Nu poţi veghea măcar o oră împreună cu Cristos?
Porunceşte credinţei să privească prin gaura cheii făgăduinţei şi să vadă ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.
Tu slujeşti unui Dumnezeu care-Şi ţine legământul pe vecie. Odată ce te-ai scufundat în fântâna îndurărilor Lui, cum
poţi să stai de această parte a eternităţii, temându-te să-ţi umezeşti picioarele cu acele suferinţe trecătoare ce se scurg
între tine şi slava veşnică?
Pe lângă faptul că este limitat în timp, imperiul Satanei este redus şi ca spaţiu. Diavolul domneşte numai „în această
lume". El nu poate atinge cerul, nici chiar dacă şi-ar folosi toată puterea şi toată oştirea de
51
monilor. Acest rebel care odată a împărăţit cu Dumnezeu în glorie, n-a mai îndrăznit nici măcar să privească acel loc
sfânt de când a fost izgonit prima dată. Aşa că el rătăceşte aici jos ca un vagabond, alungat dinaintea lui Dumnezeu,
dar nu şi dinaintea sfinţilor cc se îndreaptă spre cer.
Dacă vrei, tu poţi lua acest fapt ca o sursă de mare bucurie: acolo unde se află fericirea ta veşnică, Satan nu are nici o
putere! Ce ai tu de valoare şi să nu fie în cer? Cristos este acolo şi dacă tu îl iubeşti şi inima ta este acolo. Prietenii şi
cei dragi ai tăi care au murit în Cristos sunt acolo, aşteptând cu nerăbdare să te alături lor. Toată lucrarea ta pentru
Domnul este ascunsă precum o comoară între zidurile acelei cetăţi sfinte.
Mântuirea ta îţi oferă un nume în împărăţia lui Dumnezeu şi te va înălţa mai sus de zborul acestei păsări de pradă, cu
condiţia ca tu să-ţi însuşeşti puterea lui Cristos. Aşa s-a întâmplat cu Iov. Diavolul 1-a jefuit de tot ce avea şi 1-a
tulburat. Ajungând o mână de oase şi fiind plin de bube, el înfrunta moartea şi pe Cel Rău fără să clipească. El ştia că
Răscumpărătorul său era Cristos, şi ţinea strâns de promisiunea unei zile mai bune când va fi aşezat pentru totdeauna
deasupra puterii Diavolului.
Chiar în starea limitată în care te găseşti acutn, poţi fi încrezător că Tatăl tău te priveşte. Diavolul i-a furat averea lui
Iov şi 1-a lăsat pentru un timp fără nimic, dar Iov avea în cer un Dumnezeu care i-a redat totul. Ca om sfânt, tu ai o
garanţie suplimentară: sursa credinţei şi actul moştenirii, ca cetăţean al cerului. Acestea sunt lucruri certe atât pentru
acum, cât şi pentru viitor. Satan ştie acest lucru şi va face tot posibilul pentru a le smulge de la tine. Dar oricât s-ar
strădui, el nu va putea şterge numele tău din Cartea vieţii. El nu poate anula credinţa ta, nu poate întrerupe părtăşia
ta cu Dumnezeu şi nici nu poate seca izvorul mângâierii, deşi l-ar putea stăvili pentru o vreme. Nici nu poate împiedica
biruinţa ta asupra păcatului. Dumnezeu, Care ne păzeşte prin puterea Lui „prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie
descoperită în vremurile de apoi" (I Pet. 1.5), păstrează toate aceste lucruri în cer, printre diamantele coroanei Lui,
bine păzite de atingerea Satanei.
Imperiul Satanei este restrâns şi în ce priveşte supuşii. Teritoriul lui este limitat nu numai de timp şi spaţiu, dar şi de
cei asupra cărora are putere de stăpânire. Ei sunt descrişi ca „întunericul acestei lumi" sau, mai simplu, cei care sunt
în întuneric.
Cuvântul întuneric este folosit uneori în Scriptură pentru a descrie condiţia unei persoane aflate într-un mare necaz (Is.
50.10), alteori pentru a descrie natura păcatului (Ef. 5.11), şi uneori se referă în mod deosebit la păcatul ignoranţei.
Deseori este comparat cu întunericul nopţii sau cu orbirea fizică. Pentru a lămuri acest pasaj, voi interpreta acest
cuvânt
9 - Creştinul în Armătură
129
în două moduri: în primul rând, ca întunericul păcatului în general, şi în al doilea rând ca întunericul ignoranţei, în
particular.
înainte să începem, observă diferenţa: Diavolul stăpâneşte peste cei care sunt într-o stare de păcat şi ignoranţă şi nu
peste cei care sunt uneori ignoranţi şi păcătoşi. Altfel, el ar avea stăpânire asupra sfinţilor, la fel de bine ca şi asupra
păcătoşilor nemântuiţi.
(a) De ce este descris păcatul ca întuneric
De nenumărate ori, în Scriptură păcatul este identificat cu întunericul. Există câteva motive pentru folosirea acestei
analogii.
(i) întunericul spiritual dă naştere la păcat. Cauza externă a păcatului este Satan: el este principalul promotor; cauza
internă este reprezentată de întunericul din sufletul omului - consecinţa nenorocită a căderii lui Adam. Când Duhul
Sfânt face lumină în suflet, el scoate la iveală natura distrugătoare a păcatului, iar omul aleargă la Dumnezeu. Dar
când sufletul este ţinut în întuneric sau departe de adevăr, păcatul se deghizează şi astfel este binevenit.
(ii) Păcatul provoacă orbire spirituală. în vreme ce întunericul din inimile noastre ne conduce întâi spre păcat, păcatul
ne conduce spre adâncimile întunericului. Cugetul este falsificat de păcat, astfel că ceea ce odată părea dăunător, acum
devine plăcut. Probabil că ai cunoscut persoane care manifestau un dispreţ sfânt faţă de un păcat pe care-1 vedeau în
alţii. Dar de îndată ce au gustat din aceeaşi cupă, nu mai văd nici un rău şi nici nu mai argumentează împotriva Iui.
Păcatul aduce întuneric asupra unui suflet, nu numai datorită naturii lui, ci, uneori, ca un trimis special al lui
Dumnezeu. Dumnezeu a avertizat asupra consecinţelor grave ale răzvrătirii împotriva luminii oferite de El. Duhul Lui
pătrunde în temniţa întunecată a sufletului tău nemântuit, purtând lumina adevărului. Dacă refuzi să răspunzi şi
alergi la uşa din spate pentru a-i deschide Satanei, Dumnezeu a hotărât că „vei muri în necunoştinţă" (Iov 36.12) - cu
alte cuvinte, în întuneric. Ori de câte ori îi întorci spatele, tu flirtezi cu pedeapsa veşnică. De ce Şi-ar lăsa El candela să
ardă fără folos? Citeşte verdictul scris în Cuvântul Său: „Duhul Meu nu va lupta pururea în om" (Gen. 6.3).
(iii) Păcatul evită lumina. Pentru un păcătos, lumina adevărului este mult mai puternică decât soarele ce străluceşte în
deşert la amiază (Ioan 3.19). El evită să umble acolo unde adevărul străluceşte, şi când este expus luminii lui va face
tot posibilul pentru a se ascunde. Satan este întotdeauna la dispoziţia lui, gata să-1 ajute să se adăpostească de
razele pătrunzătoare ale adevărului.
130
Aude el adevărul într-o predică înflăcărată? Satan se va aşeza lângă el şi-i va şopti tot soiul de prostii pentru a-1
distrage. El s-ar putea să-şi pună întrebări cu privire la programul de seară sau la ziua de mâine. Iar dacă predica
devine prea puternică, Diavolul îi va amorţi simţurile, provocându-i somnul până ce predica se încheie. Presupune că
un om caută adevărul. Atunci Satan ar putea trimite un predicator simplu, ale cărui vorbe goale mai degrabă îi vor
gâdila firea, decât să-i mustre cugetul. Oh, el ar putea predica din Cuvântul lui Dumnezeu, dar o face prea blând. El
este prea laş pentru a folosi Sabia Duhului în toată puterea ci, fără să „ofenseze" pe unii membrii ai adunării lui.
Mulţi din cei ce îndrăznesc să mânuiască adevărul sau chiar să-1 admire când este în teacă, ar leşina imediat dacă l-ar
vedea descoperit.
(iv) Atât păcatul cât şi întunericul provoacă suferinţă. Ce ar fi putut face egiptenii când au fost loviţi de plaga
întunericului, decât să stea liniştiţi şi să.spere că va trece? Un om aflat îh stăpânirea păcatului este sub aceeaşi plagă.
El nu poate întreprinde nimic bun până ce Dumnezeu nu ridică întunericul de pe sufletul lui. Pe epitaful fiecărui păcătos
nemântuit se poate citi limpede: ,iAici se odihneşte unul care n-a lucrat nici măcar o oră pentru Dumnezeu ".
Şi dacă nu poate face nimic pentru Dumnezeu în vreme ce este ţinut în întuneric, nici nu se poate ajuta pe el însuşi. Fie-
ţi milă de omul al cărui întuneric ascunde deserviciul pe care şi-1 face propriul lui suflet! El se aseamănă cu cineva care
stă neajutorat într-o celulă întunecată, gândindu-se că este prins şi condamnat la moarte. Dar dacă s-ar aprinde o
lumină, el ar găsi foarte uşor cheia de la uşă. Cristos este făclia care luminează drumul întunecat al omului. El stă cu
braţele întinse, oferind eliberare. Nimic altceva decât rugăciunea stă între păcătos şi mântuirea lui, totuşi întunericul
sufletului său îl ţine legat în închisoarea Satanei.
Aceasta reprezintă o altă cauză a suferinţei: întunericul umple inima de teamă. Cei răi nu au pace. Chiar când ei dorm,
cugetele lor nu se odihnesc. Ei mănâncă cu teamă, petrec cu teamă. Nu există o singură plăcere în viaţa lor care să nu
fie întinată de acest miros greu.
(v) Păcatul conduce în întunericul veşnic. Pe acest pământ există un amestec de întuneric şi lumină, chiar şi pentru cei
mai mari păcătoşi -puţină pace cu tulburare, puţină plăcere cu suferinţă, puţină nădejde de iertare. Dar în veşnicie
există un întuneric total. Acolo focul mâniei va arde neîncetat, iar păcatul va ţine pasul cu cea mai cumplită suferinţă.
(b) De ce oamenii aflaţi în întuneric sunt sub stăpânirea Satanei Satan este numit „stăpânitorul întunericului acestei
lumi". Prin urmare, datorită decretului lui Dumnezeu, toţi cei ce sunt în întuneric
52
se află sub domnia Diavolului. Scriptura ne spune că păcătoşii sunt locuinţa râvnită de Cel Rău. îţi aminteşti pasajul
unde duhul necurat spune: ,flfă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit" (Mt. 12.44)? Este ca şi cum ar fi spus: ,M-
am plimbat printre sfinţii lui Dumnezeu, bătând la diferite uşi, dar nimeni nu mi-a deschis. Dar ştiu cine o va face. Mă
voi întoarce în casa mea, unde sunt sigur că voi avea un control deplin". Şi suficient de sigur, când se întoarce, el o
găseşte goală şi gata să-1 primească. Fiecare înclinaţie a sufletului contribuie la a pregăti casa pentru stăpân.
Cei aflaţi în întuneric nu au putere să i se împotrivească Satanei. El stăpâneşte omul în întregime, modificându-i
gândirea. Dacă citeşte Scriptura, Satan este lângă el, având pregătite comentariile, transformând adevărul într-un
labirint de minciuni. Dacă arată vreun dispreţ faţă de păcat, Satan îl determină să privească la el prin lentilele frumos
colorate ale compromisului. Şi în vreme ce păcătosul poate gândi că sufletul lui se înnobilează, de fapt, el rămâne sub
un morman de deziluzii. Satan se arată atât de binevoitor în a împrumuta instrumentele nelegiuirii, încât adesea este
considerat mai degrabă prieten decât un stăpân rău. Dar un om nu-şi poate tăia priponul cu care Satan îl ţine în
păşunea păcatului, decât dacă toporul pădurarului poate tăia pomul cu propriul lui acord.
Şi totuşi există nădejde pentru oricine: Cristos, Bunul Păstor, este aproape. Dacă-L vei striga, chiar cu un glas firav, ca
al behăitului celui mai plăpând miel, El te va auzi şi va veni imediat în ajutorul tău.
Uită-te atent la situaţia deplorabilă a fiecărui om care trăieşte în păcat. Ce limbă poate spune sau ce inimă poate
concepe o stare atât de degradantă? Ce nelegiuire mai mare există, decât cea a demonilor care-şi ridică steagurile în
sufletul omului, pângărind tronul pus acolo pentru Dumnezeu? Nu există o ciumă mai rea decât Satan care să devoreze
atât inima cât şi duhul. Dacă el este stăpânul tău, să nu te aştepţi la vreo altă răsplată decât foc şi durere.
Uită-te în sus până nu este prea târziu şi priveşte-L pe Cristos trimis de Dumnezeu pentru a-Şi prelua tronul şi a-ţi
redobândi libertatea. Dacă ai cunoaşte doar care sunt privilegiile slujitorilor lui Cristos, ai spune atunci că singurii
oameni din lume cu adevărat fericiţi sunt cei care merg mereu cu El. Legile Lui sunt scrise cu propriul sânge, nu cu
sângele servilor Lui, ca cele ale Satanei. Toate poruncile Lui sunt dovezi ale harului. A fi angajat de El este un
privilegiu, iar a primi o sarcină care să te păstreze în armata Lui este o mare răsplată pentru slujirea de până atunci.
Isus Cristos este un domnitor Căruia îi place să-Şi vadă poporul prosperând sub domnia Lui. Dar propaganda falsă a
Satanei este larg răspândită printre păcătoşi. De fapt, uneori când Cristos vine să le deschidă uşa temniţei pentru a-i
elibera, ei se trag înapoi, temându-se de Acela care i-a iubit de la început.
Ce ciudat lucru ca sufletele nenorocite, înlănţuite în poftele lor şi condamnate la pieire, să refuze eliberarea Domnului!
Cu siguranţă, murind în păcatele lor, ei nu pot spera într-o înviere mai bună decât moartea de care au parte. Mă tem
că ei nu cred deloc în înviere, ci presupun că vor fi în siguranţă odată ce vor ajunge în mormânt. Dar să ştie toţi
păcătoşii că mormântul nu-i va putea ţine atunci când Dumnezeu îşi va chema prizonierii la judecată. Moartea nu este
nicidecum un sanctuar pentru păcătoşi, ci o închisoare în care ei sunt păstraţi până în Ziua Judecăţii. Oh, cât de
surprinşi vor fi să-L vadă ca judecător pe Acela pe Care acum îl resping ca împărat! Renunţă la stăpânirea Diavolului
cât încă mai este timp. Strigă după har şi îndurare câtă vreme le mai poţi avea. Lacrimile nu-ţi vor fi de nici un folos în
lumea de dincolo.
(c) îndemn de a ne păzi de vicleşugurile Satanei
Ne-am referit anterior la câteva din acţiunile Satanei îndreptate. împotriva sfinţilor. Să privim acum la strădaniile lui
de a-şi menţine supuşii loiali şi pe oamenii păcătoşi, în deplină ascultare faţă de legea păcatului şi a morţii.
' (i) Satan interceptează mesajele trimise de Dumnezeu omului pierdut. El ştie că a contempla este primul pas spre
pocăinţă. Faptul că israeliţii îşi îndreptaseră gândurile spre Dumnezeu constituia un semn primejdios pentru faraonul
egiptean. El presupunea că ar putea înăbuşi eliberarea lor spirituală, agravându-le sclavia lor fizică, astfel că le-a
îngreunat munca. în acelaşi mod procedează şi Satan cu sclavii lui, ţinându-i prea ocupaţi pentru a se gândi la cer sau
iad. El nu-i părăseşte niciodată, ci interceptează orice gând de har, îndurare, pace sau pocăinţă trimis de Duhul Sfânt.
(ii) Satan se amestecă cu mesagerii lui Dumnezeu. Când Dumnezeu 1-a trimis pe Moise să elibereze Israelul, Satan i-a
trimis pe Iane şi Iambre să-i stea împotrivă (Ex. 7.11). Când Pavel predica adevărul înaintea guvernatorului, Elima
intervenea cu minciunile sale (F. A. 13.8). Spionii Satanei sunt prezenţi în orice colţişor şi urmăresc toate acţiunile
sfinţilor. Când Dumnezeu îşi trimite copiii Săi să mărturisească păcătoşilor despre îndurare, aceşti spioni aleargă
pentru a-i răni şi a le bloca drumul.
Omule păcătos, când te hotărăşti să-L urmezi pe Cristos, păzeşte-te mai ales de prieteni şi rude fireşti. îndepărtează-ţi
proprii copii, dacă ei
53
132
te prind de glezne, încercând să te întoarcă de la El. Iar dacă tatăl şi mama ta îţi stau în cale, vei fi nevoit să treci
peste ei pentru a ajunge la Cristos. Lasă-i pe cei care vor să-şi bată joc de credinţa ta. La ce ţi-ar folosi cerul, dacă tu
nu poţi îndura puţină ocară? Dacă ei te scuipă în faţă, Cristos te va şterge. Acum, ei pot râde de tine, dar nu şi mai
târziu. Victoria finală a fost anunţată, iar tu eşti de partea învingătorului.
(iii) Satan îi influenţează pe păcătoşi să amâne. El nu se teme de gânduri trecătoare cu privire la pocăinţă. Mă îndoiesc
că în iad ar exista prea mulţi care să nu fi avut măcar odată vreun gând de pocăinţă, dar Satan a reuşit să-i
îndepărteze mereu spre alte lucruri mai urgente. Omule păcătos, dacă doreşti să fii eliberat, fugi să-ţi scapi viaţa -
departe de Satan, departe de poftele şi plăcerile prezente, dacă sunt lucrarea Satanei. Diavolul spune: „mâine",
Dumnezeu spune: „astăzi". De cine vei asculta?
(iv) Satan propune un compromis. Când cugetul păcătosului rămâne neclintit, cu toate eforturile Diavolului, acesta va
face mici concesii. în cele din urmă, faraonul a fost de acord ca israeliţii să meargă în pustiu să ofere jertfe, dar a
precizat: ,JVu veţi .merge prea departe" (Ex. 8.28). Tot astfel, atâta vreme cât nu se depărtează prea mult de păcatele
lui, păcătosul se poate ruga, poate auzi Cuvântul sau îl poate mărturisi. Dar Cristos trebuie să fie împărat peste toată
inima ta sau nu va fi deloc. După cum Moise susţinea că nimic din ce aparţinea Israelului nu va rămânea în Egipt la
plecarea lor (Ex. 10.26), tot aşa şi păcătosul trebuie s-o rupă definitiv cu păcatul, fără să-i lase acestuia vreo
posibilitate de întoarcere.
Dacă-L strigi pe Cristos, eliberarea este gata să intre. Cel care a auzit strigătul lui Israel în Egipt va auzi şi strigătul
tău şi se va apropia de îndată de sufletul tău înlănţuit. Să nu te îndoieşti de acest lucru! Deşi El este domn peste toate,
totuşi El te alege să faci parte din Mireasa Lui: făcătorul tău este soţul tău';... Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel" (Is.
54.5). Dar tu trebuie să părăseşti Egiptul înainte ca nunta să aibă loc. Oare ce ţi-ar putea oferi Satan în comparaţie cu
acest lucru?
(d) Puterea orbitoare a ignoranţei
Sufletul este orbit de Satan mai ales datorită păcatului ignoranţei. Un om capabil de a cunoaşte poate fi sclavul lui
prin alegere, dar un om neştiutor nu are o altă opţiune. S-ar putea ca ignoranţa să-1 ajute să scape de unele păcate,
dar când acestea se vor înmulţi, el mai degrabă se va prăbuşi, decât să fie eliberat de ele. Drumul de scăpare este bine
marcat, dar uneori este aspru. Probabil aceasta este cauza pentru care aşa de mulţi trăiesc şi mor ignoranţi. Care este
speranţa pentru omul
134
neştiutor? Cunoştinţa este cheia (Lc. 11.52); Cristos este calea spre eliberare (Ioan 14.6). Pe de altă parte, ignoranţa
închide uşa lui Cristos şi o deschide larg pentru Satan.
(i) Ignoranţa deschide uşa păcatului. Un om ignorant se aseamănă cu un somnambul care calcă desculţ peste o viperă,
fără să-i simtă înţepătura. El se afundă în păcat şi nu realizează niciodată că a fost rănit mortal. Citim despre unii
oameni „îngreuiaţi de păcate", care ,jiu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului" (II Tim. 3.6,7).
Vieţile lor nu poartă decât fructe amare, fade şi udate de propria lor ignoranţă!
(ii) Ignoranţa închide păcatul în suflet. Am menţionat deja că ignoranţa dă naştere întunericului. în mod obişnuit,
întunericul provoacă somn; o minte întunecată şi un cuget adormit sunt buni camarazi. Un om ignorant va păcătui fără
măcar să clipească. Vai de cei atât de ignoranţi, care nu-şi dau seama că sunt vinovaţi! Ei în mod sigur înfruntă
moartea cu nechibzuinţa unui copil care se avântă în valurile spume-gânde ce-1 vor duce în larg şi-1 vor înghiţi dintr-o
dată.
Dacă ceea ce spun ţi se potriveşte, ridică-te imediat. Aleargă de îndată şi roagă-L pe Dumnezeu să-ţi dea înţelepciunea
Lui în schimbul ignoranţei tale. Hrăneşte-ţi mintea cu Cuvântul Lui. Cugetul este alarma lui Dumnezeu pentru a-1 trezi
pe păcătos, dar poate fi martor numai pentru ceea ce ştie. Dacă el nu cunoaşte adevărul, nu va putea da alarma când
erezia sau păcatul se strecoară şi aprind sufletul. Şi dacă nu te trezeşti la timp pentru a stinge flăcările cu pocăinţă,
vei arde pentru totdeauna.
(iii) Ignoranţa lasă afară mijloacele de scăpare. Atâta vreme cât omul care este în pericol nu deschide uşa, prietenii şi
slujitorii Evangheliei vor rămâne afară. Nici ameninţările şi nici promisiunile nu sunt de vreun folos pentru omul
ignorant deliberat. El nu se teme de cele dintâi şi nici nu le doreşte pe celelalte. Scrie „pericol!" cât de mare poţi şi
pictează-1 cu roşu; el nu va fi de mai mult folos pentru un orb decât pentru un bou mut.
Şi totuşi, în viaţa păcătosului vor exista momente când, prin harul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, el va simţi apăsare
în suflet şi va tânji după eliberare. Prin urmare, el va privi în jur pentru a găsi o cale de scăpare. Sunt drumuri care
par drepte la început şi Satan îl va hăitui de pe o stradă pe alta, fără să-i ofere vreo scăpare, pentru a-1 ţine departe
de drumul spre cer. „încearcă faptele bune", va spune el. ,JBle îţi vor înălţa sufletul". Sau: „Ia noi hotărâri şi
angajează-te că vei fi o persoană mai bună de acum înainte. Ce ar mai putea aştepta Dumnezeu de la tine?" Dar, în
cele din urmă, epuizat şi descurajat de toate aceste în
54
drumări greşite, păcătosul va privi pentru a vedea de unde a pornit - un rob al păcatului şi întunericului!
De la început, Dumnezeul nostru atotştiutor cunoştea că drumul spre cer nu poate fi găsit în întuneric; iată dej ce El a
trimis pe Fiul Său să fie Lumina lumii. Nu există decât o singură ieşire sigură din întunericul tău, un singur drum de
scăpare - prin Isus Cristos, Domnul nostru. Lasă credinţa ta să se alăture promisiunii vieţii veşnice oferite tuturor celor
ce cred în Domnul Isus şi El te va scoate din întuneric la lumina Evangheliei.
(e) îndemn de a ne păzi de ignoranţă
(i) Către părinţii copiilor ignoranţi. Părinţi, Dumnezeu aşteaptă ca voi să îngrijiţi de nevoile sufletelor copiilor voştri
măcar atât cât îngrijiţi de nevoile lor trupeşti. Cine să-i înveţe dacă nu voi? Nimeni nu este surprins când aude că o
corabie fără busolă s-a scufundat sau rătăceşte pe mare. De ce am fi surprinşi să vedem cum copiii rătăcesc departe de
Dumnezeu dacă ei nu au primit nici o îndrumare spirituală?
Sfinţii din vechime ne sunt un model de dragoste părintească. împăratul David, în ciuda faptului că era foarte ocupat
cu problemele statului, a considerat o responsabilitate solemnă să-1 înveţe pe fiul său căile Domnului: „Şi tu, fiule
Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor" (I Cr. 28.9). Şi ce-
aş mai putea spune de mama şi bunica lui Timotei, care l-au învăţat Scripturile de pe vremea când era un copil? Eu
cred că un om nu demonstrează că este creştin dacă nu-1 învaţă pe copilul lui despre Dumnezeu şi nu-i arată calea spre
El. Aş putea merge mai departe şi să spun că niciodată n-am cunoscut un sfânt adevărat care să nu fi fost cu totul
preocupat de relaţia copilului său cu Tatăl ceresc.
Dacă în ziua de apoi tot ce vei putea spune va fi: „Doamne, iată copiii mei, m-am străduit să-i fac domni şi le-am lăsat
avere", aceasta va fi o slabă mărturie. Ce nebunie ca. tu să fi făcut atât de mult pentru ceea ce este trecător şi nimic
pentru cunoaşterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii, care ţine veşnic!
Un studiu atent al principiilor lui Dumnezeu ne va demonstra seriozitatea acestei probleme. Dacă neglijăm educaţia
spirituală a copiilor noştri, suntem de trei ori falimentari.
în mod evident, eşuezi când îţi laşi copiii în ignoranţă. Credinţa şi necredinţa sunt fundamenta] diferite, nu numai prin
definiţie, dar şi prin felul în care lucrează. Credinţa nu va creşte acolo unde nu se plantează şi va muri chiar şi acolo
unde s-a plantat, dacă nu este udată şi stimulată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, ateismul, ne
136
credinţa şi blasfemia nu numai că vor creşte acolo unde nu s-au plantat, dar nici nu vor fi distruse fără o dezrădăcinare
completă. înţr-adevăr, ele prosperă într-un suflet gol până ce simpla ignoranţă şi necredinţă din copil devin atitudini
voluntare în adult.
Ce gravă nedreptate se făptuieşte datorită neglijenţei tale! Copilul tău nu se naşte cu Biblia în inimă sau .în minte.
Satan şi-a făcut deja lucrarea, semănând necredinţa în pruncul din pântecele mamei. Acum tu trebuie să-ţi faci
lucrarea. Credinţa trebuie să fie adânc implantată în inimile copiilor tăi pentru a încolţi şi a înăbuşi ce a fost plantat
de Satan. Şi sezonul cel mai prielnic pentru a semăna credinţa este copilăria.
De asemenea, lăsându-ţi copiii în ignoranţă, tu eşuezi deoarece te încarci atât cu consecinţele păcatelor lor, cât şi cu
ale tale. Când un copil încalcă una din poruncile lui Dumnezeu, acesta este păcatul lui; dar este şi al tatălui, dacă nu i-
a arătat care era porunca lui Dumnezeu. Copiii răi devin adevărate poveri pentru părinţii lor. Dacă un tată sau o mamă
trebuie să stabilească originea nelegiuirii manifestate prin neglijenţa lor în îndrumarea copiilor, atunci se va aşeza
cruce peste cruce şi povara va deveni de nesuportat. Poate fi o durere mai mare în viaţa aceasta decât să-ţi vezi
propriul copil alergând cu paşi repezi spre iad şi să ştii că tu ai fost cel care 1-a echipat pentru cursă? Oh, fă tot ce-ţi
stă în putinţă să-i câştigi pentru Dumnezeu şi să le arăţi drumul spre cer, câtă vreme sunt tineri şi în grija ta
permanentă.
în special, părinţii pierd când îşi neglijează îndatoririle faţă de copiii lor neştiutori. Scriptura menţionează pe cei care
păstrau adevărul în nelegiuire. Sunt incluşi printre alţii şi părinţii care ţin ascunsă de copiii lor cunoştinţa mântuirii.
Care părinte va prăda casa propriului fiu? Şi totuşi, tu faci acest lucru când neglijezi educaţia lui spirituală, deoarece
tu păstrezi în propriul buzunar talantul de aur pe care Dumnezeu ţi 1-a oferit pentru ca tu, la rândul tău, să-1
dăruieşti copilului tău. Dacă acum nu laşi nici o moştenire de evlavie, ce se va întâmpla când vei muri, iar adevărul
Evangheliei va fi îngropat împreună cu tine?
Dacă eşti copilul lui Dumnezeu, atunci fiii tăi se găsesc într-o relaţie mai strânsă cu Tatăl ceresc, în comparaţie cu copiii
celor necredincioşi. Dumnezeu Se bazează pe tine, ca tu să-i hrărteşti, după cum şi tu ai fost hrănit, şi să-i protejezi de
tot ce poate veni din partea Diavolului. A-i învăţa pe copii căile Domnului nu este un lucru facultativ, ci o poruncă
solemnă dată tuturor părinţilor creştini. Refuzul tău de a asculta, fie el în mod deliberat sau prin neglijenţă, te va
costa scump când vei sta înaintea împăratului împăraţilor, la judecată.
55
(ii) Un cuvânt pentru pastori: cum poţi deveni un aliat al ignoranţei? Apropie-te cu blândeţe de acele suflete ignorante
din Biserica ta, care nu pot distinge stânga de dreapta. Ei sunt bolnavi pe moarte, şi nici măcar nu ştiu. Boala
ignoranţei este ca un cancer, ce distruge încet sufletul, fără putinţă de a fi descoperit până ce nu va pătrunde lumina
cunoştinţei şi îl descoperă.
Când cunoştinţa şi cugetul încep să înlăture ignoranţa, păcătosul va simţi, în general, o durere, care-1 va îndrepta spre
pocăinţă. Şi după cum durerea fizică îl determină pe bolnav să meargă la medic, tot aşa neliniştea sufletească îl
conduce pe păcătos spre consilierul lui spiritual. Din nefericire, sufletul ignorant împărtăşeşte soarta leprosului: el este
amorţit faţă de starea lui morbidă. Prin urmare, pastorul său are datoria de a-1 consulta şi a-i oferi un tratament.
Nu te aştepta ca oamenii ignoranţi să vină la tine; am menţionat deja că ei sunt orbi faţă de propria lor condiţie. Şi
dacă, totuşi, îşi dau seama că este ceva în neregulă cu sufletul lor, ei se tem mai mult de metoda de tratament decât de
boală. Mai degrabă, ei şi-ar cheltui toată energia pentru a-şi ascunde ignoranţa, decât pentru a o trata.
Ştiu cât de grea pare lucrarea de păstorire a fiecărui suflet ignorant pentru cei ce îngrijesc de o adunare mare. Dar,
haideţi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ei. Pentru cel ce are o casă mare şi un venit mic este mai bine să repare
puţin câte puţin, decât să lase să se prăbuşească totul, din simplul motiv că nu poate repara tot odată.
După cum spunea Iov, este o binecuvântare să fii „ochi pentru cel orb" (Iov 29.15). Aşa sunt pastorii numiţi de
Dumnezeu „păstori după inima Mea", care oferă poporului Lui cunoştinţă (Ier. 3.15). Dar vai de cei ce se alătură
ignoranţei poporului! Ca pastor, tu poţi ajuta şi tăinui ignoranţa pe mai multe căi.
în primul rând, poţi face acest lucru prin propria ta ignoranţă. Cunoaşterea este fundamentală în lucrare şi atât de
necesară unui pastor, încât nu-şi poate îndeplini rolul fără ea. „Fiindcă ai lepădat cunoştinţa şi Eu te voi lepăda, şi nu-
Mi vei mai Ii preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi" (Osca 4.6). Lipsa cunoştinţei la
un pastor este un defect atât de serios, încât nu poate fi compensat cu nimic. El poate fi foarte smerit, foarte răbdător
sau neprihănit, dar dacă nu poate împărţi corect Cuvântul adevărului, el nu merită să fie predicator.
Utilitatea unui lucru constă în abilitatea lui de a-şi dezvolta menirea. Un cuţit poate avea mânerul încrustat cu
diamante, dar dacă nu taie nu este cuţit. Un clopot poate fi poleit cu aur, dar dacă nu sună nu este clopot.
138
Principala slujbă a pastorului este de1 a-i învăţa pe alţii. Cum ar putea atunci să facă uz de titlul lui, dacă el nu-şi
îndeplineşte slujba de pastor?
Pastorii sunt numiţi lumini. Acum, dacă şi „lumina" este întuneric, cât de negru trebuie să fie întunericul din jurul
„luminii"! Oare nu este un om rău cel care ia cârma unui vas plin cu pasageri fără a şti măcar să folosească o busolă?
Cu atât mai rău este predicatorul care îşi câştigă existenţa năruind suflete, deoarece el este prea leneş pentru a studia
Biblia!
în al doilea rând, neglijenţa pastorului cultivă ignoranţa. Un prunc nu se va dezvolta mai bine dacă are o mamă căreia
nu-i pasă de el, decât cel a cărui mamă nu are lapte deloc. Pastorule, nu este suficient să cunoşti Cuvântul. Toţi anii de
pregătire nu-ţi vor fi de nici un folos dacă nu-i foloseşti pentru a hrăni turma lui Cristos. Dumnezeu le promite o aspră
pedeapsă pastorilor neglijenţi (Zah. 11.17). Dacă sufletele nu vor mânca din pâinea ce li se pune înainte, acesta va fi
păcatul lor; dar vai de noi dacă nu le dăm hrana la vreme!
în al treilea rând, ignoranţa este cultivată de o predică ce nu zideşte. Dacă pastorul nu dă o învăţătură sănătoasă, el
nu aduce limpezime în gândirea turmei sale, ci o corupe. Mai bine şi-ar lăsa oile în ignoranţă, decât să ofere culori
false minţii lor.
Unele predici sunt siropoase şi pompoase, la fel de puţin hrănitoare ca pleava pentru un stomac înfometat. Altele sunt
expuse într-un limbaj teologic atât de complicat, încât ar fi fost mai bine să fie prezentate într-o limbă străină. Pentru
pastorii eu o înaltă pregătire mai este şi gustul tentaţiei de a predica adevărul numai celor maturi, care şi-au antrenat
simţurile, şi de a ignora nevoile celor mai mulţi dintre ascultătorii lor. Este adevărat, s-ar putea să găseşti doar 3-4
sfinţi deosebiţi, care să se hrănească spiritual din masa bogată pe care tu ai pregătit-o. Dar, în acelaşi timp, restul
adunării va slăbi datorită lipsei laptelui, deoarece sufletele lor fragile nu pot digera predicile grele.
Numai un constructor nechibzuit înalţă schela înainte să fi pus temelia edificiului. Schela trebuie să se înalţe pe
măsură ce se construieşte casa. Pastorul, a cărui menire este să-i ridice pe sfinţi, trebuie să împartă adevărurile
potrivit nivelului fiecărui ascultător. Cei înţelepţi să-şi aibă porţia lor, dar ei trebuie să fie răbdători cu cei slabi pentru
ca şi ei să fie hrăniţi.
în cele din urmă, ignoranţa creşte datorită scandalului unei vieţi lipsite de sfinţenie. Dacă mărturia pastorului nu este
corespunzătoare, el va submina adevărul Evangheliei - asemenea unui bucătar, al cărui şorţ murdar şi înfăţişare
neîngrijită îi determină pe meseni să nu mănânce nimic din ce a fost atins de el, de frică să nu se contamineze. Pe de
altă parte, dacă pastorul îşi ia mândria ca haină a propriei sfinţenii şi umblă
56
în mijlocul turmei sale împopoţonat cu neprihănirea personală, atunci ei se vor teme să-i ceară sfatul. Cel ce are o
inimă de adevărat pastor trebuie să fie la fel de precaut ca un pescar, astfel încât să nu facă vreo mişcare prin care să
îndepărteze sufletele, ci prin tot ce face să şi le apropie, pentru ca astfel ele să fie atrase cu dragoste şi blândeţe în
mreaja harului lui Dumnezeu.
(iii) Pentru cel ignorant. Tu care eşti ignorant, lasă ca acest lucru să te trezească din lenevia ta: orice suflet ignorant
este de bună voie un rob al Satanei!
Eşti tânăr? Caută-L de pe acum pe Dumnezeu, câtă vreme talentele tale sunt neuzate, iar memoria este bună.
Picioarele poftelor care i-au dus pe mulţi la pierzare sunt gata să te poarte şi pe tine pe acelaşi drum. Cât de repede le
faci pe plac când refuzi să-ţi deschizi ochii minţii şi să te întăreşti cu cunoştinţa lui Dumnezeu.
Poate că intenţionezi să te ridici din somnul ignoranţei în ceasul al 11-lea, despre care presupui că va surveni peste
mulţi ani. Ce nebunie! Tu nu poţi vedea limbile ceasului lui Dumnezeu; prin urmare, tu nu poţi şti cât vei rămânea în
această lume. Dacă mori fără să-L cunoşti pe Dumnezeu şi legea Lui, ce se va întâmpla cu tine? Perspectiva nu este
plăcută. Şi rămurica şi buşteanul - păcătosul tânăr ca şi cel bătrân - se vor întâlni şi vor arde împreună.
Eşti bătrân şi încă ignorant? Probabil că auzi dangătul clopotului. Tu ştii că în curând te vei îndrepta spre eternitate,
dar nu poţi vedea nimic în întunericul de dincolo. Cu cât ai mai puţin timp, cu atât trebuie să-ţi dai mai mult silinţa
pentru a obţine cunoştinţa. Deşi singură cunoaşterea adevărului Evangheliei nu-ţi garantează mântuirea, totala
ignoranţă a acestuia îţi oferă în mod sigur condamnarea.
Eşti sărac şi neştiutor? Nu sărăcia este păcatul, ci mai degrabă lipsa de cunoaştere a locului unde se află comoara.
„Mai bine un copil sărac şi înţelept, decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase
îndrumat" (Ecl. 4.13). Dacă regii lumii ar putea vedea sfârşitul de la început, ei ar implora să-şi schimbe veşmintele
nobile pentru zdrenţele sfinţilor. Creştine, tu vei fi îmbrăcat în cer cu haine noi - în timp ce ei vor fi lăsaţi ruşinaţi şi
dezbrăcaţi. în acea zi minunată, tu nu vei mai fi trist pentru că aici pe pământ ai fost sărac, dar ei vor fi chinuiţi veşnic
pentru a-şi aminti că cei care în lumea aceasta au fost puternici şi bogaţi vor deveni săraci şi lipsiţi în lumea de
dincolo.
Eşti bogat şi ignorant? Lasă-ţi moşia, şi munceşte pentru a-L cunoaşte pe Cel Preaînalt. Solomon a avut mai multe
bogăţii decât cele văzute vreodată de către majoritatea oamenilor şi, totuşi, îl găsim rugându-se
140
fierbinte, cerându-I înţelepciune lui Dumnezeu (II Cr. 1.10). Mulţi oameni bogaţi se cred privilegiaţi şi scutiţi de
umilirea acceptării ofertei şi îndurării lui Dumnezeu, ca şi cum El ar fi obligat să-i salveze pentru că sunt bogaţi. Oh,
cât ateism şi ignoranţă se găsesc în aceia pe care lumea îi aplaudă pentru bogăţiile şi poziţia lor! Ei cred că ar putea
câştiga o parte din împărăţia lui Dumnezeu cu banii lor. Dar banii nu sunt de nici un folos în cer. Dacă ar vrea măcar
să asculte, cel mai sărac creştin i-ar putea învăţa o lecţie din economia lui Dumnezeu. Dacă cerul s-ar fi obţinut cu case
şi pământuri, atunci cu greu ar fi intrat pe porţile lui ucenicii săraci ai lui Isus! Slăvit să fie Dumnezeu, cerul este
câştigat, nu cu argint sau aur, ci prin cunoştinţa care duce la pocăinţă: „Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască
pe Tine... şi pe Isus Cristos, pe Care L-ai trimis Tu" (Ioan 17.3). (f) Calea spre cunoaştere
Când lumina adevărului începe să pătrundă într-un suflet întunecat, păcătosul poate vedea suficient pentru a realiza
gravitatea situaţiei lui. El ar putea fi copleşit de mărimea nevoii sale, întrebând: „Cum aş putea scăpa din această
mlaştină a ignoranţei?" Dumnezeu oferă câteva sfaturi omului căzut:
(i) Recunoaşte-ţi ignoranţa. Unii sunt orbi, precum Biserica din Laodiceea, şi nu-şi cunosc starea (Ap. 3.17). Ignoranţa
este o orbire spirituală, dar mândria îl opreşte pe un astfel de om să caute un medic. Adeseori, se consideră prea bun
pentru a fi învăţat de un alt om şi prea rău pentru a fi învăţat de Dumnezeu. Ia aminte dacă eşti un astfel de om: când
vei sta înaintea lui Dumnezeu, El nu va accepta nici o scuză pentru ignoranţa ta.
Cristos trimite personal invitaţii pentru ca orice om să vină şi să înveţe la picioarele Lui. Dar uşa intrării în şcoala Sa
este joasă; mândria ta trebuie să se plece pentru a intra. însuşi învăţătorul este umil şi smerit. Cum poate învăţa un
elev mândru? Prin urmare, mai întâi fă-te nebun în ochii tăi. Când îţi pleci capul ruşinat de propriul păgânism, atunci
eşti gata să fii admis în şcoala lui Cristos.
(ii) Fii consecvent faţă de ceea ce ştii. Probabil ai puţină cunoştinţă care să te îndrume spre adevăr. Dacă aşa stau
lucrurile, urmeaz-o îndeaproape. Când această cunoştinţă aruncă o umbră asupra fiecărui lucru - chiar şi cea mai mică
pată - convingându-te că nu este bună, îndepărteaz-o imediat. Dacă această cunoştinţă te conduce în lucrul pentru
Domnul, urmeaz-o cu toată inima. Cum s-ar putea dezvolta într-un mod sănătos cunoştinţa despre adevăr, dacă nu ţi-o
antrenezi regulat?
57
Iată un cuvânt de avertizare: foloseşte-ţi în mod corespunzător cunoştinţa. Dumnezeu nu binecuvintează pe cel ce
foloseşte cunoştinţa ca o scuză pentru păcat, şi nici nu t|e va ajuta să creşti în cunoştinţă, dacă tu o ţii blocată în
cugetul tău, temându-te să-L mărturiseşti înaintea oamenilor. Lumina adevărului în inima omului este precum flacăra
unei lămpi - ea trebuie activată. Dacă o ţii ascunsă mult timp, chiar şi puţina ta cunoştinţă îţi va fi luată. învaţă din
experienţa acelor oameni păgâni, prezentaţi în Epist. către Romani, care „[au înăbuşit] adevărul în nelegiuire şi inima
lor fără pricepere s-a întunecat" (Rom. 1.18, 21).
(iii) Roagă-te pentru mai multă înţelepciune. Dumnezeu este sursa cunoştinţei şi înţelepciunii. Pentru a excela în şcoala
Lui, tu trebuie să înveţi în genunchi. Aceasta este calea de a rămâne sub protecţia lui Dumnezeu. Tu poţi frecventa
cursurile din cele mai mari universităţi ale lumii pentru a cunoaşte Scriptura, dar înţelepciunea de a o trăi vine numai
de la Dumnezeu. Dacă vrei să fii înţelept, roagă-te, roagă-te, roagă-te! Părtăşia cu El produce cunoştinţă sfântă.
Nu ezita să te rogi cu îndrăzneală. Dumnezeu dă înţelepciune tuturor celor ce o cer şi o dă fără măsură. Să nu te
ruşinezi niciodată să mergi la El cu ignoranţa ta. El nu este ca acei profesori cruzi, pe care îi vedem că găsesc plăcere
în a-şi bate joc de ignoranţa elevilor. El este un profesor blând şi doreşte să te înveţe. în timp ce în această lume nu
toţi au acelaşi nivel de înţelegere, totuşi toţi cei ce vin cu inimile deschise vor fi învăţaţi cum să se pregătească pentru
împărăţia cerurilor. în Psalmi, găsim următoarea făgăduinţă: ,Mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în
slavă" (Ps. 73.24).
(iv) Studiază în mod regulat. Fixează-ţi un anumit timp pentru a căuta adevărul, care precum aurul se găseşte la mari
adâncimi şi trebuie săpat profund. Când Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din rai. El l-a condamnat la o viaţă de muncă şi
sudoare. Din acea zi şi până acum, omul nu poate face nimic fără muncă (cu excepţia păcatului, care din nefericire vine
în mod obişnuit). Să nu te aştepţi ca Duhul Sfânt să te transforme în chip miraculos dintr-un păcătos neştiutor într-un
creştin învăţat, atâta vreme cât tu nu-ţi dai toate silinţele. în Evanghelia după Ioan, suntem îndemnaţi să „cercetăm
Scripturile" (5.39). Cuvântul „a cerceta" implică un studiu atent şi amănunţit şi nu o curiozitate prostească. Dacă
doreşti cunoştinţă, trebuie să fii gata să faci un efort suplimentar pentru a o obţine.
Dacă vreun lucru merită sacrificiu, oare îl vom lăsa deoparte după ce l-am obţinut? Dacă da, atunci noi dăm dovadă de
o mare ignoranţă faţă de adevăratele valori. Dacă citim Scripturile - şi chiar le memo
57
răm - dar nu suntem gata să le folosim pentru binele nostru sau al altora, atunci vom avea de suportat consecinţe
grave. Cunoaşterea speculativă, ca a Rahelei, este cinstită, dar stearpă. Un om bolnav poate învăţa totul despre boala
lui, inclusiv metoda de vindecare. Dar dacă nu-şi pune în aplicare cunoştinţele şi nu urmează tratamentul, va muri ca şi
cum ar fi fost un ignorant. Omul al cărui suflet este bolnav pe moarte, poate studia Scripturile şi toată teologia. Dar
dacă, prin credinţă, nu ia sângele lui Cristos ca remediu pentru condiţia lui nenorocită, va muri în păcatele lui.
Poate că ţi-ai dat seama până acum că această căutare a adevărului trebuie să înceapă cu cunoştinţa şi conduce spre
înţelepciune. Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă pentru picioarele noastre - nu pentru limbă, numai pentru a vorbi
despre el - ci pentru picioare, pentru a umbla potrivit învăţăturilor sale. Slujba ta este să obţii cunoştinţă; lucrarea
Duhului este să-ţi deschidă inima pentru a înţelege. Dar tu trebuie să te rogi Lui pentru înţelepciune şi să crezi că ţi-o
va da. Dumnezeu a promis înţelepciune celor ce „o cer cu credinţă, fără să se îndoiască de ceva" (Iac. 1.6). Luptă-te
pentru înţelepciune, nu ca să fii respectat şi admirat de oameni, ci pentru ca ei să slăvească măreţia lui Dumnezeu.
Scopul fiecărei lucrări din partea omului trebuie să fie glorificarea Numelui Său. Mergi la Dumnezeu cu rugăciunea lui
David pe buzele tale: ,J?ă-mă să pricep calea poruncilor Tale şi voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate" (Ps.
119.27).
Nu renunţa când lecţiile sunt lungi sau greu de înţeles. Scriptura promite: „Atunci vom cunoaşte, când vom căuta să
cunoaştem pe Domnul!" (Osea 6.3). Tainele lui Cristos nu se pot cunoaşte într-o zi. Prea mulţi citesc un capitol sau
două din Biblie, apoi din lipsă de interes o pun deoparte pentru câteva săptămâni, fără să mai citească deloc din ea.
Bemard compară studiul Cuvântului şi simpla lui citire cu diferenţa dintre o prietenie strânsă şi o cunoaştere
superficială. Dacă doreşti o cunoaştere veritabilă, spune el, va trebui să faci mai mult decât să saluţi politicos
Cuvântul, duminica, sau să i te închini cu respect când îl întâlneşti pe stradă. Tu trebuie să umbli şi să vorbeşti cu el în
fiecare zi a săptămânii. Tu trebuie să-1 inviţi în camera ta şi să laşi deoparte alte plăceri şi îndatoriri lumeşti pentru a
petrece mai mult timp în compania lui.
Tânjeşti după o mai mare intimitate cu Tatăl tău ceresc? Atunci meditează mai des la Cuvântul Lui. David compară
Cuvântul cu dulceaţa fagurelui de miere. Precum fagurele, Biblia este atât de bogată şi de plină, încât de la prima
citire vom putea obţine o fărâmă de înţelepciune. Dar dacă nu medităm asupra ei, ne privăm de ce este mai bun.
143
în studiul tău, învaţă mai întâi principiile de bază ale creştinismului, apoi încearcă să abordezi problemele mai vaste.
Ca şi copii, noi megem mai întâi la şcoala primară, apoi la <j:olegiu; mai întâi învăţăm faptele, apoi studiem
conceptele. Educaţia ta spirituală nu se deosebeşte prea mult. Creştinii neinstruiţi în lucrurile fundamentale ale
creştinismului nu pot deveni sfinţi maturi. Eu cred în mod sincer că mulţi se clatină astăzi deoarece temelia lor este
slabă. Dragă creştine, nu fi atât de mândru, ci întoarce-te şi învaţă principiile de bază ale Evangheliei, dacă până
acum nu ţi le-ai însuşit. Prea mulţi oameni se gândesc mai mult la reputaţia lor decât la mântuire.
(v) Slujeşte Cuvântul. Apostolul îi prevenea pe creştinii evrei să nu neglijeze frecventarea Bisericii (Evr. 10.25). Dacă
spui că vrei să cunoşti adevărul lui Dumnezeu, dar neglijezi să mergi acolo unde se predică Cuvântul, tu eşti la fel de
nesincer ca omul care spune că vrea să privească apusul de soare, dar nu se sinchiseşte să-şi îndrepte scaunul spre
vest.
Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, tu trebuie să mergi acolo unde El a spus că te va învăţa. Dacă există vreo Biserică,
du-te acolo. Dacă nu există nici una, studiază cu perseverenţă Biblia şi slujeşte acasă lucrării Duhului. Tu te poţi
încrede în Tatăl tău ceresc care va folosi resurse extraordinare pentru a onora cererea ta cu privire la hrana spirituală.
El este asemenea unui tată care atunci când nu există o şcoală în oraş, îşi învaţă copilul acasă şi îl transformă într-un
elev model. Pavel ne spune: „Dumnezeu răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui" (II Cor. 2.14).
Cuvântul lui Dumnezeu este plin de lucruri bune pentru sufletul tău. El vrea să ai parte de toate, aşadar caută să fii un
student atent. Fii ca Lidia care „lua aminte la ceea ce spunea Pavel" (F. A. 16.14). Când mergi la Biserică, încearcă să
te concentrezi pentru a auzi predica. Mai presus de toate, asigură-te că inima ta este aprinsă de dragostea pentru
Dumnezeu, iar voinţa ta este supusă dorinţelor Lui. Mintea urmează drumul voinţei; gândurile noastre corespund
înclinaţiilor inimii.
4. Natura duhurilor rele („răutate spirituală") Expresia „răutate spirituală" exprimă atât natura dracilor, cât şi
caracterul lucrării lor. O redare literală a pasajului spune: „împotriva duhurilor răutăţii". Unii interpretează aceasta
„împotriva duhurilor rele". Acest lucru este adevărat, oricât de departe ar merge. Dar el omite un alt adevăr prin
faptul că acest pasaj nu se referă numai la natura spirituală a dracilor, ci şi - de fapt, mai ales - la natura şi felul
păcatelor pe care ei le comit. Aceste păcate sunt merele ispitei pe care le folosesc cel mai
58
des pentru a-i otrăvi pe sfinţi. Astfel de păcate sunt „duhurile răutăţii". Nu păcatele murdare, trupeşti, în care
păcătoşii se scaldă, precum nişte porci, ci păcatele spirituale, care sunt mult mai subtile şi, probabil, chiar mai
murdare.
Când este luată în context, această scurtă frază: Jmpotriva duhurilor răutăţii" ne înfăţişează trei aspecte doctrinale:
(1) dracii sunt duhuri; (2) dracii sunt duhuri afară din cale de rele; (3) aceste duhuri rele folosesc răutatea spirituală
atât pentru a-i persecuta pe sfinţi, cât şi pentru a-i determina să păcătuiască.
(1) Dracii sunt duhuri. Cuvântul duh are diferite înţelesuri în Sf. Scriptură. El este folosit deseori pentru a-i descrie pe
îngeri, atât cei buni, cât şi cei răi (Evr. 1.14; I împ. 22.21). în mod frecvent, Diavolul însuşi este numit un duh: „duhul
necurat", „duhul nebun", „duhul mincinos".
Aşadar, ce sunt duhurile? Şi, în mod deosebit, care sunt caracteristicile duhurilor rele?
în primul rând, ele sunt imateriale - nu sunt create din materie, ca oamenii. „Pipăifi-Mă şi vedeţi", spunea Cristos
ucenicilor Săi care credeau că văd un duh, „căci un duh nu are came şi oase, cum vedeţi că am Eu" (Lc. 24.39). Nu avem
nici o dovadă că păcatul a alterat natura Satanei. Ca Lucifer, fiu al dimineţii, el era imaterial; ca Satan, prinţ al
întunericului, el este tot imaterial. Dacă dracii nu erau imateriali - adică, duhuri - cum puteau ei să intre în trupurile
oamenilor şi să-i stăpânească (Lc. 8.30)?
Deşi duhurile nu au trupuri, ele sunt fără îndoială reale, sunt făpturi create. Să nu faceţi greşeala de a crede că
duhurile reprezintă numai însuşiri sau emoţii rele - după cum unii presupuneau, în mod absurd. O astfel de afirmaţie
neagă Scriptura, deoarece aici ni se relatează crearea lor (Col. 1.16), căderea unora din starea de la început (Iuda 6),
menţinerea altora - numiţi îngeri aleşi (I Tim. 5.21). Scriptura menţionează totodată bucuria duhurilor ce trăiesc în
Templul lui Dumnezeu şi-i slujesc pe sfinţi (Evr. 1.14), şi starea jalnică a acelor duhuri „puşi în lanţuri veşnice, în
întuneric..." (Iuda 6).
Toate acestea demonstrează că duhurile, atât cele bune, cât şi cele rele, sunt fiinţe vii. Dar oamenii decăzuţi, cufundaţi,
fără nădejde, în starea lor carnală, nu vor crede prea uşor ceea ce nu pot să vadă cu ochii fireşti. După o astfel de
gândire, ar trebui să negăm însăşi existenţa lui Dumnezeu, deoarece El este invizibil.
Ce vicleşug iscusit din partea Satanei să ne facă să credem că dacă noi nu putem vedea un lucru, el nu există! Un
păcătos poate purta în inima lui pe Satan şi să umble zilnic în compania lui, fără să remarce
10 - Creştinul în Armătură
145
acest lucru. Asemenea unui cal cu ochelari, el simte lovitura biciului care-1 conduce spre ambiţii egoiste sau dorinţe
pătimaşe, dar nu vede niciodată faţa celui care-1 conduce. Dar Satan este acolo - fie că tu îl vezi sau nu. Când poftele
tale aleargă departe, îndreptându-te spre iad, tu poţi fi sigur că însuşi Diavolul le mână de la spate.
O altă caracteristică a duhurilor este că ele au o inteligenţă sclipitoare. Ele sunt mai inteligente decât oricare altă
creatură, deoarece prin natura lor se apropie cel mai mult de Dumnezeu. Prin studiu îndelungat, oamenii au acumulat
o vastă cunoştinţă. Totuşi, cel mai înţelept om este atât de departe de inteligenţa îngerilor, precum este cerul faţă de
pământ.
Fără îndoială, îngerii căzuţi au pierdut mult din cunoştinţa lor celestă - de fapt, toată înţelepciunea pe care o aveau ca
îngeri sfinţi. Ceea ce cunosc ei acum despre Dumnezeu şi-a pierdut savoarea.şi nu mai au putere s-o folosească pentru
binele lor. Descrierea pe care Iuda o face oamenilor nelegiuiţi se aplică lor: ei folosesc în mod greşit cunoştinţa ce le-a
fost dată pentru a se întina şi mai mult (v. 10). Ei ştiu că Dumnezeu este sfânt, dar nu-L iubesc pentru acest lucru. Ei
ştiu cât de rău este păcatul, şi totuşi nu-1 iubesc mai puţiin. Şi cu toate că nu sunt complet neştiutori în ce priveşte
propriul lor destin, duhurile rele sunt mai mult decât un adversar de temut pentru toţi sfinţii de pe pământ - cu
excepţia unui lucru: noi îl avem pe Dumnezeul Atotputernic de partea noastră!
Pe lângă faptul că sunt imateriale şi au o inteligenţă uimitoare, duhurile au avantajul de a fi nemuritoare. în cele din
urmă, s-ar putea să auzi despre alţi vrăjmaşi că „au murit cei ce căutau să-ffij ia viaţa", după cum i-a spus îngerul lui
Iosif, cu privire la Irod (Mt. 2.20). Oamenii răi joacă un act sau două pe scena vieţii, apoi moartea îi cheamă; astfel
toate planurile lor iau sfârşit. Dar dracii nu mor. Ei te vor trage spre mormânt, iar dacă mori fără Cristos, ei te vor
întâlni şi în lumea de dincolo pentru a te acuza şi chinui.
Aceste duhuri rele sunt neobosite. Când lupta dintre oameni se încheie, chiar şi învingătorul trebuie să se aşeze şi să-şi
tragă răsuflarea. Puterea lui are o limită. Alţi oameni, plini de succes după standardele lumii, dar lipsiţi de scopuri
personale, îşi pierd dorinţa de a lupta şi renunţă disperaţi. Tertullian a spus despre Diocleţian că, neputând să
distrugă creştinismul, şi-a aruncat sceptrul plin de mânie. El nu i-a putut ucide pe urmaşii lui Cristos atât de repede pe
cât se năşteau ei în împărăţie, astfel că, în cele din urmă, s-a_dat bătut, căutând o altă distracţie diabolică.
Dar Diavolul nu disperă niciodată, nici nu oboseşte în a face rău sufletelor omeneşti. El nu s-a oprit nici măcar pentru
un moment din mersul lui, de când a început, pentru prima dată, să cutreiere pământul
59
(Iov 1.7). într-adevăr, Dumnezeu însikşi trebuie să-1 lege de mâini şi de picioare pentru a-1 opri din mersul lui
neîntrerupt.
(2) Nu numai că sunt duhuri rele, dar ele sunt duhuri extrem de nelegiuite. Dumnezeu este numit Cel Sfânt, deoarece
nimeni nu este aşa de sfânt ca Domnul. Diavolul este numit „cel rău", deoarece el este cel mai rău (Ml. 13.19). Ceea ce
ştim despre el din Sf. Scriptură ne dă o măsură a greutăţii nelegiuirii lui şi poate fi folosită pentru a face o diferenţă
între păcate şi păcătoşi în rândul oamenilor. Formula este simplă. Cu cât ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât
suntem mai sfinţi; cu cât ne asemănăm mai mult Diavolului, cu atât suntem mai răi.
Aceşti îngeri căzuţi sunt inventatorii păcatului. Ei au fost cei dintâi care s-au răzvrătit împotriva Făcătorului lor, şi au
dat naştere tuturor păcatelor. Nu există nici o limbă pe pământ care să poată exprima de ajuns grozăvia unui astfel de
păcat!
Dumnezeu l-a pus pe Lucifer mai presus de întreaga creaţie, cel mai aproape de El însuşi. El i-a dăruit totul acestui
înger iubit, mai puţin tronul Său. Şi totuşi, acest favorit al'Curţii, fără vreo cauză anume şi fără a fi provocat de
altcineva, a avut îndrăzneala şi obrăznicia de a iniţia un complot pentru a smulge coroana lui Dumnezeu şi a şi-o pune
pe capul lui. Gravitatea răzvrătirii Satanei stă în faptul că el a păcătuit fără să fie ispitit. Aceasta îl distinge în chip
ruşinos ca fiind tatăl minciunii (Ioan 8.44), după aceeaşi tradiţie potrivit căreia oamenii care au fondat o artă sau o
profesie sunt numiţi „părinţii" ei. Şi în vreme ce oamenii nu sunt în pericol datorită actului suprem de trădare al
Satanei, ei se apropie de acesta atunci când devin ,jiăscocitori de rele" (Rom. 1.30).
Păcatul este o marfă veche. Dar ca orice nouă marfă pe care oamenii creativi o realizează bazaţi pe invenţiile altora, în
fiecare generaţie se nasc oameni nelegiuiţi care adaugă noi păcate la cele vechi. Perversiunea sexuală era un păcat
vechi, dar sodomiţii au găsit o nouă cale de a se strica, şi au dat naştere unui păcat care le poartă numele până astăzi.
Unii inventează noi erezii; alţii, noi jurăminte. Cei setoşi de sânge inventează noi căi de a-i persecuta pe cei
neprihăniţi. Până la sfârşitul lumii, fiecare generaţie îşi va mări gradul de păcătoşenie. Ismael şi oamenii dispreţuitori
din vechime vor părea nişte copii în comparaţie cu persecutorii cruzi din zilele din urmă.
Gândeşte-te de două ori înainte de a-ţi folosi inteligenţa pentru a născoci noi păcate! Tu poţi provoca noi pedepse ale
lui Dumnezeu. Sodomiţii au deschis o nouă cale spre păcat, deci Dumnezeu a luat o nouă hotărâre de a-i disciplina: El
le-a trimis foc din cer.
147
Aceiaşi demoni care au inventat păcatul sunt şi promotorii acestuia, îngerii decăzuţi au fost nu numai născocitorii
păcatului, dar totodată sunt principalii întreprinzători. Prin urmare, aceste duhuri sunt numite „ispititorul", iar
păcatul „lucrarea Diavolului", indiferent cine o comite - după cum creditul pentru planul unei case este oferit
arhitectului, chiar dacă alţi oameni realizează construcţia propriu-zisă.
Când faci pe cineva să păcătuiască, tu iei slujba din mâinile Diavolului. Lasă-1 pe el să facă acest lucru dacă poate, dar
nu-i îngădui niciodată să se folosească de tine ca de un servitor. A ispiti pe cineva să păcătuiască este mai rău decât a
păcătui tu însuţi. Cei care îi ispitesc pe alţii îşi plantează răutatea într-un pământ fertil şi fac să încolţească o nouă
sămânţă pentru Diavolul. A cultiva recolta de păcate a Diavolului cu răul din inima ta demonstrează că păcatul tău este
într-adevăr mare. în mod deosebit voi, părinţilor, păziţi-vă de o faptă atât de hidoasă. Ce altceva sunt dacă nu nişte
demoni încarnaţi cei care, prin propriul exemplu, îşi învaţă copiii catehismul Diavolului - să jure, să mintă şi să bea?
Nu ştii ce faci atunci când ispiteşti? îţi voi spune eu. Tu faci ceea ce nu poate fi dezlegat prin pocăinţa ta. Tu îţi
contaminezi, prin păcat, familia şi prietenii şi îi împingi să se ascocieze mulţimii demonilor. S-ar putea ca mai târziu
să-ţi vezi greşeala şi să te întorci de la calea ta rea. Dar îi poţi forţa, pe cei pe care i-ai rătăcit, să lupte împotriva
presiunii mulţimii pentru a ajunge cu orice preţ la Isus? Poţi să implori şi să plângi, şi chiar să te prosternezi înaintea
lor. Inima ta poate fi frântă, precum a lui Lameh, datorită greutăţii durerii tale. Dar, din nefericire, salvarea lor nu
este în mâinile tale. Ce durere pentru sufletul tău să-i vezi îndreptându-se spre iad şi să ştii că tu le-ai pricinuit
căderea, şi totuşi să nu-i poţi chema înapoi! Chiar şi după moartea ta, s-ar putea ca păcatele tale să se perpetueze în
cei rămaşi, generaţie după generaţie.
Demonii sunt răi fără încetare. îngerii căzuţi riu sunt răi numai ocazional, ci în mod voit şi constant. Numele
Diavolului, „cel rău", denotă natura lui josnică, dorinţa lui de a răni şi hărţui pe alţii. El îndrumă sufletele spre păcat,
nu pentru că ar găsi vreo plăcere sau ar avea vreun profit din aceasta. El cunoaşte prea mult pentru a avea vreo
bucurie reală sau pace în a păcătui. El ştie care-i va fi soarta şi tremură la acest gând. Şi totuşi, natura lui josnică îl
conduce fără milă. El este atât de însetat de sângele sufletelor ca un câine turbat după oi. Diferenţa este că în cele din
urmă, câinele va cădea epuizat, în vreme ce Satan nu oboseşte niciodată în munca sa de măcelar de suflete.
Deşi el trudeşte pentru nimicirea eternă a fiecărui suflet, răzbunarea Diavolului se îndreaptă mai ales spre sfinţi. Dacă
ar putea, ar nimici
59
întreaga turmă a lui Cristos, atât de mare este răutatea lui împotriva lui Dumnezeu, pe Care îl urăşte cu o ură
desăvârşită. Şi deoarece nu-L poate ataca în mod direct, îl loveşte prin sfinţii Lui. El ştie că viaţa Lui este legată de a
lor. Dacă chiar acum te hrăneşti în păşunile verzi ale lui Dumnezeu şi bei din fântâna îndurării Sale, fii atent: Satan
este gata de atac! EI ştie că slava pe care Dumnezeu o primeşte aici pe pământ este determinată de binecuvântările
Sale. Prin urmare, el se căzneşte să construiască prin faptele lui rele un stă vi Iar pentru a opri şuvoiul îndurărilor ce
se îndreaptă spre sfinţi. Acesta este cel mai rău lucru care poate fi spus despre aceşti demoni. Ei îl urăsc cu toată
puterea pe Dumnezeu şi, implicit, gloria îndurării Sale.
(a) Importanta înţelegerii naturii demonilor
De ce trebuie să cunoaştem mărimea răutăţii Diavolului? Printre altele, următoarele lucruri îmi vin în minte:
(i) Pentm a declara vinovat un păcătos plin de sine. Dacă faptele bune ale unui om se pot compara cu ale altora - adică,
dacă nu sunt mai rele decât ale aproapelui său - el crede că poate trece proba lui Dumnezeu. Până ce Duhul Sfânt nu
convinge un astfel de om de nevoia lui după Cristos, el trebuie să recunoască înaintea lui Dumnezeu că toată
neprihănirea lui nu este decât o zdreanţă. El şi-ar putea înţelege răutatea, dacă ar vedea cât de poluat este izvorul
care o alimentează.
Ţi-ai putea face o imagine a imensităţii răutăţii Satanei? Atunci îţi poţi forma o idee despre capacitatea fiecărui om dc
a face răul. Cel mai bun om - cel mai sincer filantrop sau cruciat moral - posedă în el aceeaşi sămânţă a corupţiei,
acelaşi potenţial de răutate ca Diavolul însuşi. Dacă încă nu şi-a arătat adevărata stare, este datorită intervenţiei
harului lui Dumnezeu. Deoarece, atâta vreme cât nu devii o nouă făptură în Cristos, tu te înrudeşti cu Şarpele; sămânţa
lui este în tine. Iar Diavolul nu poate avea decât copii care să-i semene.
Omule păcătos, dacă aici pe pământ nu ai înfăţişarea Satanei, fii sigur că o vei avea în iad. Acolo flăcările vor scoate
la iveală adevărata ta stare. în cer, sfinţii vor fi asemenea îngerilor în ce priveşte râvna, dragostea şi statornicia faţă
de Dumnezeu; în iad, cei condamnaţi vor fi asemenea demonilor, atât în ce priveşte păcatul, cât şi pedeapsa, înainte de
a te scuza, pretinzând „bunele intenţii", să ştii următorul lucru: dacă inima ta este bună, atunci la fel este şi a
Diavolului! Natura lui este rea şi la fel este şi a ta! Defectele pe care tu le consideri mici şi nesemnificative sunt
simptomele unei boli ce te va distruge. Dacă nu ici personal medicamentul Evangheliei - sângele lui Cristos - vei muri
lcpros. Păcatul este o boală ereditară, care se agravează cu vârsta: un
149
păcătos tânăr va fi un demon bătrân. Şi această maladie întotdeauna se trasmite următoarei generaţii.
(ii) Pentru a smeri un sfânt plin de sine. Omul sfânt răscumpărat de Cristos de tânăr are nevoie să recunoască răutatea
inimii lui. El poate obţine o imagine mai clară, uitându-se în oglinda naturii Diavolului. Pentru a înţelege exact
semnificaţia Crucii în viaţa ta, tu trebuie să realizezi că eşti la fel de dator faţă de harul lui Dumnezeu ca şi cel mai rău
dintre păcătoşi. Câtă vreme nu accepţi iertarea lui Cristos, sufletul tău se află sub aceeaşi osândă ca şi cel al lui luda.
Dacă tu nu ai păcătuit atât de grav ca o altă persoană, aceasta nu înseamnă că eşti mai bun, ci că Dumnezeu a fost
îndurător faţă de tine. Firea noastră veche (ale cărei rămăşiţe nu vor fi îndepărtate complet până în veşnicie) are
marca de „trădător" a Diavolului din ziua în care ne-am născut. Prin urmare, Dumnezeu are tot dreptul să ne
zdrobească din cauza ei - după cum noi distrugem un cuib de şerpi veninoşi, nu pentru vreun rău pe care ni l-au făcut,
ci pentru că ştim cât de periculoşi sunt.
Poţi spune în mod cinstit că atunci când Dumnezeu a venit la tine pentru prima dată, gândurile tale erau curate, iar
intenţiile tale erau sfinte? Nu erai tu deja înarmat cu armele răzvrătirii - un suflet lacom, o inimă înşelătoare, o limbă
mincinoasă? Oh, da, tu aveai o fire complet răzvrătită împotriva lui Dumnezeu. Ea stă ca un praf de puşcă, aşteptând
să fie aprins! îngenunchează smerit şi mulţumeşte Celui ce a trimis duhul şi harul Său pentru a te opri, chiar atunci
când firea ta nu se gândea la nimic altceva decât să se războiască împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui,
(iii) Pentru a descoperi planul Satanei în comiterea păcatului. Unul din motivele pentru care suntem convinşi atât de
uşor să păcătuim este că noi nu înţelegem scopul Satanei. Păcătuind, el se foloseşte de oameni, după cum generalii se
folosesc de soldaţi în luptă. Căpitanii bat tobele pentru a-şi găsi voluntari, promiţându-le plată şi recompense tuturor
celor ce se înscriu ca mercenari. Garanţia unor astfel de beneficii îi determină pe soldaţi să dea năvală, fără să se
întrebe dacă motivul războiului este cinstit. Satan te provoacă să păcătuieşti, făcându-ţi promisiuni strălucite dacă intri
în serviciul lui - putere, faimă sau avere. Multe suflete nechibzuite sunt câştigate prin argumentele lui iscusite şi
aţâţarea firii lor lacome. Puţini se întreabă: ,JDe ce este Diavolul atât de dornic să intru în armata lui?"
Vrei să-ţi spun eu? Crezi că ţelul lui este binele tău? Nicidecum! Toate aspiraţiile sunt pentru el însuşi. El îl
duşmăneşte în mod personal pe Dumnezeu şi fâcându-te să păcătuieşti te determină să te asociezi
60
luptei lui. Ceea ce el omite să spună este că tu îţi primejduieşti sufletul pentru a-i proteja mândria şi pofta. El doarme
liniştit, în ciuda condamnării tale sigure, precum un general dement care-şi trimite soldaţii într-o misiune de
sinucidere. Ştiind aceasta, de ce te-ai asocia cu Satan în lupta împotriva lui Dumnezeu? El te trimite într-o misiune
periculoasă! Acest Ioab sângeros te trimite să mergi într-un loc de unde nimeni nu s-a întors viu. Dacă stai acolo unde
ţintesc gloanţele lui Dumnezeu, eşti un om mort, până ce nu depui armele şi te predai imediat.
(b) Răutatea spirituală în cei sfinţi: cauza şi leacul
Aceste duhuri rele sunt principalii responsabili ai răutăţii spirituale a celor sfinţi. Nici un păcat nu poate fi comis fără
să aibă consecinţe spirituale. Dar unele păcate au un caracter „spiritual" mai puternic decât altele. Două feluri de
păcate se remarcă în mod deosebit: (1) păcatele ascunse ale inimii; şi (2) păcatele direct corelate sufletului - idolatria,
mândria spirituală, ateismul, erezia şi tot ce se aseamănă cu acestea. Pavel le numeşte Jntinăciune a duhului" şi le
separă de întinăciunea cărnii (II Cor. 7.1).
(i) Primul gen de răutate spirituală - păcatul în inimă. Când duhul sau inima reprezintă scena pe care joacă păcatul,
acesta este un păcat spiritual; astfel sunt gândurile necurate, sentimentele şi dorinţele rele, care nu se concretizează în
acţiuni, dar care fără îndoială sunt fapte reale ale omului dinăuntru. Satan este marele şi nevăzutul instigator al
fiecărui păcat lăuntric.
Când gândurile şi sentimentele care nu sunt plăcute lui Dumnezeu te copleşesc, ce poţi face? Nu vrei să judeci pe alţii -
dar o faci; nu vrei să pizmuieşti - dar pizmuieşti. Cum poţi lua aceste pietre jignitoare şi stânci de poticnire pe care
Satan le aruncă în calea gândurilor tale şi să le foloseşti pentru a construi un monument pentru gloria Tatălui? Mai
ales prin două mijloace: supraveghindu-ţi atent inima şi rezistând cu dârzenie păcatelor ei.
în primul rând, supraveghează-ţi atent inima. Oare cum este primit Satan când vine cu aceste „duhuri ale răutăţii" şi
te roagă să le accepţi? Nu întreb dacă astfel de oaspeţi au trecut pragul. Dacă am avea capacitatea lui Dumnezeu de a
privi în inima omului, am putea vedea cum cele mai rele păcate sunt stârnite în fiecare creştin. Noi ştim că ele au fost
deja răspândite pe pământul inimilor noastre şi ştim şi de cine -Satan, semănătorul nemilos. Important este dacă va
găsi în inimile noastre un teren fertil sau dacă, prin gânduri sfinte şi rugăciuni arzătoare, noi vom turna peste ele ulei
şi vom aprinde chibritul, astfel încât să fie arse-de un foc sfânt.
151
Satan este perfid. Mulţi care s-ar fi dat înapoi de groază văzând păcatele spirituale manifestându-se în plină zi ca
pofte trupeşti, au fost înşelaţi să le primească în camerele private ca pe nişte oaspeţi de onoare. Ce membru cu vază al
Bisericii ar putea fi văzut prin oraş braţ la braţ cu o prostituată? Şi totuşi, este posibil ca în locul tainic al inimii să-şi
consume în mod liber dorinţele pentru o poftă necurată. Cei mai mulţi dintre noi n-ar comite niciodată vreo crimă, dar
oare de câte ori nu l-am dus pe semenul nostru într-o alee întunecată a gândurilor noastre şi acolo l-am lovit zdravăn,
dorind să ne răzbunăm.
Creştine, tu trebuie să realizezi următorul lucru: când gândurile rele şi necurate forţează mintea ta, tu încă nu ai
păcătuit. Aceasta este lucrarea Diavolului! Dar dacă tu le oferi un scaun şi începi, în mod politicos, să conversezi cu ele,
tu ai devenit complicele lor. In scurt timp tu le vei oferi un sanctuar în inima ta. Hotărârea ta - de a nu ceda ispitei, pe
care deja o întreţii - nu-1 afectează nici pe Satan şi nici dorinţele cărnii.
încrederea ta trebuie să se bazeze pe următorul fapt: gândurile necurate nu pot sta acolo unde domneşte dragostea lui
Cristos. Ele se află într-o stare de panică, auzind conversaţia ta cu Cristes, asemenea unui criminal care a evadat şi a
realizat că a fost recunoscut. Şi bine ar fi pentru ele să facă astfel, deoarece gândurile tale curate le vor nimici dintr-o
lovitură pe cele rele. Atât procesul, cât şi condamnarea, vor fi rapide.
In al doilea rând, opune-te cu dârzenie păcatelor inimii, în felul acesta arătându-ţi loialitatea faţă de Dumnezeu.
Trebuie să ne amintim în permanenţă că păcatele inimii sunt ca celelalte păcate: „Gândul celui nebun nu este decât
păcat" (Pv. 24.9). Orice loc din iad este iad! Pofta, invidia şi uciderea când sunt comise în inimă reprezintă păcate ca
cele comise în afară. Astfel de gânduri nu pot străbate mintea unui creştin fără să aibă consecinţe serioase. Sufletul
tău este locuinţa Duhului Sfânt; el posedă întreaga ta inimă. El este gata să plece când vede că ai cedat unele camere
poftelor Diavolului! Dacă te bucuri de prezenţa Lui, mărturiseşte loialitatea ta faţă de Cristos la prima bătaie a
Diavolului, renunţând la orice gând care nu s-a supus de bunăvoie lui Dumnezeu.
înţelegi de ce păcatele inimii pot fi mai rele decât cele comise în trup? Inima şi duhul sunt cu atât mai rele cu cât sunt
implicate în orice faptă păcătoasă. Şi cu cât inima şi duhul sunt implicate în orice lucrare sfântă cu atât există mai
multă bunătate în ele - deşi s-ar putea ca oamenii să nu gândească astfel. în ochii lui Cristos, cei doi bănuţi ai văduvei
erau cel mai bun dar. De ce? Nu pentru că ceea ce a dăruit ea a depăşit oferta celorlalţi, ci pentru că atitudinea inimii
ei a întrecut-o cu mult pe a lor!
152
Lasă-1 pe Satan să-ţi dea târcoale cu ideile lui stricate. Tu nu-i poţi opri suflarea, după cum nu poţi stăvili un uragan
ce se îndreaptă spre ţărm. Dar poţi să-ţi iei unele măsuri când furtuna gândurilor rele se apropie.
Prima măsură: sigilează ferestrele inimii tale cu rugăciune. Dacă limba este aşa de greu de stăpânit, ce poţi spune
despre mintea ta - unde gândurile zboară precum un roi de albine dintr-un stup distrus? Aici este secretul: pentru a-ţi
controla gândurile, roagă-L pe Cristos să-ţi controleze inima.
Cât de des suspina David după acest lucru. El ştia că nu-şi putea conduce inima prin abilităţile şi puterea sa. Dar el
avea făgăduinţa lui Dumnezeu că-1 va ajuta; şi o ai şi tu, dacă eşti copilul Său (Ps. 37.23; Pv. 30.5). Cum te-ai simţi
tu, ca părinte, să vezi că apele învolburate năvălesc în casă, iar copilul tău aflat în primejdie îţi refuză ajutorul? Este
ceea ce trebuie să simtă Tatăl nostru ceresc când valurile ispitei ameninţă să ne acopere, iar noi refuzăm să ne agăţăm
de făgăduinţa Lui că ne va ajuta.
Când eşti chemat Ia o lucrare ce te va aduce într-un contact mai strâns cu lumea, decât de obicei, tu va trebui să te rogi
mai mult şi mai fierbinte. Iată locul atacat de gândurile Satanei, asemenea unui roi de lăcuste. în primul rând, fii sigur
că împlineşti slujba lui Dumnezeu şi nu pe a ta. Făgăduinţa lui Dumnezeu de a le proteja este condiţionată.
„încredinfează-fi lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile" (Pv. 16.3). Nu încerca să stăvileşti atacurile
Satanei prin propria-ţi putere. Mărturiseşte lui Dumnezeu teama ta cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, dacă El
nu ar opri aceste gânduri rele. Fă-L pe El cenzorul gândurilor tale şi nu vei avea de ce să te îngrijorezi. Braţul
Diavolului nu este atât de lung încât să te atingă atunci când prin rugăciune fierbinte te aşezi la umbra Celui
Atotputernic.
A doua măsură: pune-ţi o gardă puternică în jurul simţurilor tale exterioare. Satan zboară pe deasupra, căutând un loc
de poposire, cum ar fi ochii sau urechile tale, care-i oferă un acces mai uşor în omul tău lăuntric. După cum aerul stătut
poluează totul în jurul lui, tot astfel gândurile nesănătoase întinează întreaga fiinţă. Fii sigur că respiri aer curat! Cât
despre ochii tăi, ţine-i aţintiţi spre cer. Lucrurile atrăgătoare creează gânduri pofticioase. Oare atunci lucrurile sfinte
nu vor da naştere Ia gânduri sfinte?
A treia măsură: controlează-ţi zilnic inima. la-ţi timp şi reflectă în fiecare zi asupra gândurilor ce au determinat
acţiunile tale din acea zi. Un profesor nu-şi cheamă clasa la disciplină, pentru ca apoi să-şi părăsească elevii pentru
tot restul anului. Cât timp crezi că ar putea să
62
stea elevii în băncile lor şi să se ocupe cu lucruri folositoare? Zgomotele poznelor vor umple curând coridoarele şcolii.
Inima ta tinde să fie un elev nestăpânit. Multe din zgomotele!care izbucnesc în fiinţa ta (mânie, invidie, nerăbdare,
amărăciune, şi toate celelalte) se datorează faptului că le-ai lăsat la bunul lor plac. Mintea este şcoala trupului; inima
este elevul. Fii atent la lecţia care se predă.
Iată o cale rapidă de a-ţi verifica inima. Gândurile tale sunt bune sau rele? Dacă sunt bune, îi acorzi credit lui Cristos?
Dacă sunt rele, eşti gata să înlături aceşti ştrengari obraznici? Dacă da, atunci tu arăţi că aceste gânduri ale răutăţii
sunt mai mult ale Satanei decât ale tale.
în afara gândurilor rele, mai sunt şi altele pe care nu trebuie să le primim bine. Acestea sunt gândurile deşarte,
neserioase. Şi totuşi tu poţi să nu le consideri condamnabile prin ele însele, deşi te reţin de la ceva mai bun. Şi cine are
timp de pierdut în această viaţă? Precum apa care se scurge pe lângă moară, tot aşa orice gând care nu-ţi foloseşte în
lucrarea lui Dumnezeu este pierdut. Albina nu se va aşeza pe o floare care nu are nectar. Nici creştinul nu trebuie să
întreţină un gând care nu-i hrăneşte mintea.
Nici gândurile bune nu sunt impenetrabile falsificării Satanei. De exemplu, tu poţi fi copleşit de vinovăţia păcatelor
tale şi să plângi din toată inima înaintea lui Dumnezeu. Şi totuşi, dacă eşti cuprins de remuşcări, eşti în pericol să-ţi
pierzi credinţa în făgăduinţa glorioasă a lui Dumnezeu de mântuire prin harul Său. Sau poate gândurile tale se
îndreaptă spre nevoile familiei tale. Cu siguranţă, a te preocupa de nevoile familiei tale este conform Scripturii. Dar
dacă această responsabilitate te frământă prea mult, încât tu uiţi că Dumnezeu este Cel ce-ţi poartă de grijă, atunci tu
demonstrezi din nou lipsă de credinţă.
Noi suntem îndemnaţi să învăţăm şi să observăm întregul sfat al lui Dumnezeu. Ce folos vei avea dacă te vei îndrepta
doar spre una din poruncile lui Dumnezeu, ca fiind favorita ta, dacă le neglijezi pe celelalte? Vei întâmpina aceeaşi
dificultate ca persoana căreia în urma unei operaţii i s-a restaurat fluxul sangvin într-o venă mică, dar i s-a spart un
vas mare de sânge. O astfel de neglijenţă îl poate mutila pe un om, şi, mai grav, îl poate ucide. Sufletul tău este foarte
sensibil şi este nevoie de multă abilitate pentru a-i menţine echilibrul. Păzeşte-te de a te concentra numai la una sau
două din poruncile lui Dumnezeu, astfel încât să nu-ţi mai rămână timp şi pentru celelalte.
(ii) Al doilea gen de răutate spirituală: păcatele cu privire la problemele duhovniceşti. Păcatele pot fi clasificate ca
păcate spirituale datorită subiectului la care se referă. Asemănător păcatelor comise în inimă,
62
aceste „nelegiuiri spirituale" întinează mai mult omul dinăuntru decât cel din afară. Datorită lor, Satan se bucură de
mari succese. Pentru edificarea ta, analizează următoarele două, care sunt favoritele lui: erori cu privire la principiile
duhovniceşti şi erori manifestate în mândria spirituală.
Să discutăm în primul rând despre erorile cu privire la principiile duhovniceşti. Satan a fost de faţă când s-a semănat
Evanghelia pentru prima oară, răspândindu-şi seminţele în grâul lui Cristos. Observă cât de des trebuia să smulgă
apostolul învăţăturile abătute ce creşteau printre creştinii de la început.
De ce oare Satan persistă în a perverti principiile lui Dumnezeu? Pentru un singur lucru, Dumnezeu îşi glorifică
adevărul mai presus de orice (Ps. 138.2). El este mai scrupulos faţă de el, decât faţă de alte lucrări ale Sale. Isus
spunea: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt. 24.35). Dumnezeu poate crea oricând
doreşte o altă lume, dar nu poate crea un alt adevăr. Prin urmare, nu va ceda niciodată din el măcar o iotă. Satan ştie
acest lucru şi caută din toată inima să desfigureze ceea ce este atât de preţios pentru Dumnezeu.
Trebuie să fie la fel de preţios şi pentru noi. Cuvântul este oglinda în care îl vedem pe Cristos şi, văzându-L pe El,
suntem făcuţi asemenea Lui, prin Duhul Sfânt. Dacă ochelarii sunt sparţi, concepţia noastră despre El va fi deformată,
deşi Cuvântul ni-L prezintă pe Cristos în toată slava Lui. Atunci, tu vei putea vedea că Satan luptă nu numai împotriva
lui Dumnezeu, când atacă adevărul, dar şi împotriva sfinţilor. Dacă el va reuşi să deformeze înţelegerea lor, atunci el
va slăbi - dacă nu va distruge - puterea evlaviei în viaţa lor.
Apostolul asociază puterea minţii şi a trupului (II Tim. 1.7). Noi suntem îndemnaţi să „dorim laptele duhovnicesc şi
curat [al Cuvântului], pentru ca prin el [noi] să creştem..." (I Pet. 2.2). Precum laptele diluat cu apă, Cuvântul
amestecat cu eroare nu este foarte hrănitor. Orice eroare, indiferent cât de inocentă ar părea, este un parazit. După
cum iedera ce se împleteşte în jurul unui pom îi slăbeşte puterea, tot astfel eroarea slăbeşte puterea adevărului.
Sufletul care se hrăneşte cu un adevăr stricat nu poate creşte sănătos.
Pentru a folosi o altă analogie, Pavel vorbeşte despre credincioşi ca fiind căsătoriţi cu Cristos. Când tu accepţi o eroare,
tu iei un străin şi-1 pui în patul lui Cristos şi astfel comiţi adulter spiritual. Unul din lucrurile grave ce se poate spune
despre adulter, constă în faptul că el întoarce inima celui care-1 acceptă de la adevăratul partener de căsătorie.
Gândurile şi atenţiile lui sunt îndreptate spre o legătură nelegitimă, departe de
155
prima Iui dragoste. Noi vedem acest lucru întâmplându-se în Biserica de azi, unde o grupare îmbrăţişează o anumită
eroare doctrinală sau o erezie distrugătoare şi o susţine cu mai mult zel decât adevărurile Evangheliei care-i conduc în
primul rând la Cristos. în acest caz, pierderea este foarte mare, deoarece Cristos nu poate împărţi nicidecum o
dragoste adevărată cu un suflet ce se asociază erorii.
Cred că acum îţi dai seama că eroarea nu este un lucru inocent aşa cum cred mulţi. Ea nu numai că rupe relaţia omului
sfânt cu Preaiubitul lui, dar ameninţă şi pacea Miresei - Biserica. ,A"d" spune Pavel, „că între voi sunt dezbinări; şi în
parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi" (I Cor. 11.18, 19). De aici se desprinde că dezbinările sunt
bastarzii adulterului cu eroarea. Când creştinii umblă în adevăr, ei de asemenea umblă în unitate şi dragoste; iar când
umblă în minciună, se va întâmpla tocmai invers.
Iată un cuvânt de atenţionare pentru toţi cei ce-1 vor auzi - în special pentru cei ce se numesc ei înşişi creştini. Eşti atât
de mândru încât să crezi că toată această discuţie despre întinarea adevărului lui Dumnezeu cu eroare nu este valabilă
şi pentru tine? Dacă da, în ce situaţie periculoasă te găseşti! Eroarea doctrinală este boala timpului! Ce te face să crezi
că tu eşti imun? Trebuie să-ţi spun că este una din acele afecţiuni pentru care nu există leac.
Cu cât acumulăm mai multă cunoştinţă, şi cu cât devenim mai sofisticaţi în studiul credinţei, cu atât trebuie să ne
păzim mai bine de eroare! Apostolul Pavel se simţea silit să puncteze în mod repetat acest lucru. Cu greu ar fi ţinut o
predică sau ar fi scris o scrisoare fără să-i avertizeze pe credincioşi să se păzească de astfel de lucruri care ar fi alterat
Evanghelia. El vedea îndemnul lui ca fiind indispensabil pentru sfinţii din Galatia, Corint şi Filipi. Oare am avansat
atât de mult astăzi încât să nu mai avem trebuinţă de îndemnul lui? Satan nu a obosit în răspândirea minciunilor lui;
noi nu îndrăznim să devenim nişte încrezuţi în legătură cu căutarea adevărului lui Dumnezeu.
Dar cum te vei pregăti pentru un astfel de lucru?
In primul rând, fii sigur că ai experimentat o schimbare totală a inimii. Vezi dacă inima ta a fost pregătită
corespunzător, astfel încât credinţa ta în Cristos să prindă rădăcini şi să crească. Atunci, ea va înăbuşi eroarea de
îndată ce va răsări. Dacă eşti ferm aşezat în Cristos, vei fi păzit de erori grave. Nu spun că de toate, dar de un lucru
sunt sigur - eliberat de erori distrugătoare. A cunoaşte un adevăr este ceva, dar a-1 cunoaşte în întregime, prin
ungerea Duhului Sfânt, este cu totul altceva. Chiar şi Diavolul îl poate face pe primul; numai omul sfânt îl poate face pe
cel
63
de-al doilea. Ceea ce dă sufletului tău mujeasma cunoştinţei lui Cristos este ungerea. Aceasta este ancora care te va
ţine pentru ca vânturile dc „învăţături străine" (Evr. 13.9) să nu te poată abate de pe calea adevărului.
Odată ce inima ta a fost schimbată în întregime, răstigneşte-ţi firea în fiecare zi. Voi avea suficient curaj să spun că
niciodată vreun om nu s-a transformat într-un eretic, decât dacă la origine se afla firea. Şi nici nu a slujit poftelor
cărnii, dacă n-ar fi fost mândria. Creştine, dacă poţi rupe odată pentru totdeauna angajamentul tău cu firea şi devii un
om liber în Cristos, atunci adevărul va fi prietenul tău de încredere.
Totodată, studiază cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Satan are obiceiul ca înainte de a deschide urechile cuiva
pentru o doctrină falsă, să i le închidă pentru a n-o auzi pe cea adevărată. Ori de câte ori va putea, el îl va îndepărta
pe cel sfânt de la Cuvântul lui Dumnezeu şi-i va vorbi de respingerea măcar a unui adevăr. Dar cel care refuză adevărul
unei învăţături pierde binecuvântarea tuturor celorlalte. Pavel spunea cum se poate întâmpla acest lucru: „îşi vor
întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite" (II Tim. 4.3,4).
Să nu pretinzi că vrei să fii condus spre adevăr, dacă nu te străduieşţi să studiezi întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Tu
te asemeni unui copil care spune că vrea să înveţe, şi totuşi chiuleşte. Un astfel de copil trebuie disciplinat. Deoarece
Tatii tău ceresc te iubeşte. El mai degrabă te va aduce înapoi la Cuvânt, cu ruşine şi durere, decât să te lase să trăieşti
în minciunile Satanei.
Pe măsură ce studiezi şi te maturizezi, păzeşte-te de doctrinele noi. Nu te grăbi să accepţi tot ce auzi, chiar când se
spune de la amvon. Acum, pot să spun că a respinge o doctrină numai pe simplul motiv că nu am auzit-o înainte este o
nebunie. Dar avem tot dreptul să aşteptăm şi să cercetăm înainte de a o îmbrăţişa. Când auzi un lucru nou cu privire la
adevăr, mergi la Dumnezeu în rugăciune şi cere-I sfatul. Cercetează Scripturile. Discută acest lucru cu pastorul tău şi cu
alţi creştini, pe a căror înţelepciune şi maturitate te poţi baza.
Adevărul va rezista cercetării. El este un fruct care nu te răneşte şi nici nu te murdăreşte când îl ai în mână. Dar
eroarea, precum peştele, începe să miroasă după câteva zile. Prin urmare, lasă ca ideile noi să se aşeze, înainte de a
te hrăni cu ele. Doar nu vrei să-ţi otrăveşti sufletul cu scrumbii stricate, când ai putea să te înfrupţi din mana cerească!
A doua eroare pe care Satan o seamănă printre sfinţi este mândria. Mândria a fost'păcatul ce 1-a transformat pe
Satan dintr-un înger binecuvântat într-un diavol blestemat. Satan cunoaşte mai bine decât oricine
157
puterea distrugătoare a mândriei. Aşadar, este de mirare că o foloseşte atât de des pentru a otrăvi oamenii sfinţi?
Planul lui devine mai uşor prin faptul că inima omului are o înclinaţie spre mândrie. Aceasta, precum lichiorul, te
intoxică. De obicei, o înghiţitură sau două îl fac pe om fără valoare pentru Dumnezeu.
Un lucru periculos pentru mândrie este că ea foloseşte atât înclinaţiile noastre bune, cât şi pe cele rele pentru a-şi
conduce carul. Pe de altă parte, ea se asociază altor păcate. De fapt, o mulţime de păcate se vor osteni ca nişte robi
ziua şi noaptea, crezând că sunt proprii lor stăpâni, când de fapt sunt servitorii mândriei. Priveşte pe cineva care
înşală, minte şi asupreşte pe alţii. Care este motivaţia lui decât că îşi caută un sprijin pentru a-şi menţine mândria?
Şi chiar mai rău decât faptul că se asociază cu alte nelegiuiri. Această mândrie ticăloasă se va asocia şi cu ceea ce este
bun şi chiar cu poruncile lui Dumnezeu. Când se întâmplă un astfel de lucru, noi vedem o persoană plină de râvnă în
rugăciune sau frecventând regulat Biserica şi crezând că este un mare sfânt. Dar în tot acest timp, el slujeşte mândriei,
deşi în aparenţă lui Dumnezeu.. Mândria poate crea un sanctuar în cele mai sfinte acţiuni şi se poate ascunde sub orice
haină a virtuţii. Astfel, tu poţi auzi că cineva este foarte darnic cu săracii şi să fii impresionat de mila lui. Şi totuşi,
mândria - nu compasiunea - poate fi motivul pentru care el îşi oferă banii atât de uşor."
Un altul ar putea să se opună fiecărui lucru ce pare rău şi să fie respectat ca un model de creştin. Şi în tot acest timp,
mândria - nu convingerea sinceră - să fie promotorul umblării lui cu înţelepciune. Acesta era cazul fariseului, care îşi
etala evlavia şi se lăuda că nu era ca vameşul. Cristos ne-a arătat în puţine cuvinte ce simte El despre o astfel de
mândrie!
Din cele două tipuri ale mândriei, eu cred că mândria spirituală trebuie să fie mult mai odioasă pentru nările lui
Dumnezeu, deoarece se află mai sus decât mândria firească. Viaţa unui creştin, ca creştin, este superioară vieţii unui
om ca om. Şi după cum omul firesc se mândreşte cu lucrurile pe care le are (adică bogăţie, onoare, frumuseţe), tot
astfel creştinul este determinat să se îngâmfe când îşi vede calităţile duhovniceşti. Sunt trei zone pe care doresc să le
explorez. în primul rând, mândria darurilor; în al doilea rând, mândria harului; şi în al treilea rând, mândria
datorată privilegiilor.
în primul rând, mândria darurilor. Prin daruri înţeleg acele însuşiri duhovniceşti pe care Duhul Sfânt le oferă
creştinilor pentru edificarea Trupului lui Cristos ca un întreg. Apostolul ne prezintă o mare diversitate
64
de daruri (I Cor. 12.4). Uită-te doar în jurul tău la diferitele specii de plante şi flori şi-ţi vei forma o idee despre
pasiunea lui Dumnezeu pentru diversitate. El n-a fost mai puţin creativ în ce priveşte personalitatea umană. Fiecare
copil al lui Dumnezeu este unic şi important pentru funcţionarea corespunzătoare a Trupului lui Cristos. Dar când se
strecoară mândria, noi începem să creăm ierarhii printre fraţi şi între daruri. Aceasta conduce în mod inevitabil la
dispute şi despărţiri. Satan ştie acest lucru şi se străduieşte să pângărească fiecare dar în parte cu mândrie. Procedând
astfel, el aruncă două pietre dintr-o dată. Cu una, el loveşte unitatea Trupului; cu alta, el îl ologeşte pe fiecare sfânt.
Luaţi în considerare faptul că mândria este motivul pentru care noi facem atât de puţin bine cu darurile noastre. Când
apare mândria, noi ne rugăm, predicăm, mângâiem sau consolăm, mai degrabă pentru ca oamenii să gândească bine
despre noi, decât din pricină că am dori să le facem bine altora. Noi ne aşezăm pe un piedestal spiritual şi, ca să
spunem aşa, aşteptăm ca cei pe care-i slujim să jertfească pe altarul faptelor noastre bune. Va aprecia Dumnezeu
astfel de eforturi? într-un mod indirect, El ne-a spus că nu-Şi va împărţi slava Sa cu nimeni (Is. 48.11). Se poate ca
omul smerit să-1 aibă lângă el pe Satan pentru a i se opune, dar omul mândru se va găsi într-o situaţie mai rea.
Dumnezeu însuşi Se va afla acolo pentru a-i sta împotrivă. Dacă te îndoieşti de acest lucru, citeşte Cuvântul Lui: „[El]
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har" (Iac. 4.6).
De asemenea, mândria noastră este motivul pentru care primim atât de puţină binecuvântare din darurile altor
creştini. Mândria ne umple cu ideea automulţumirii spirituale. Noi gândim că suntem prea buni (sau prea sfinţi) pentru
a avea nevoie de ajutor din partea celorlalţi sfinţi. Noi socotim că prea puţini predicatori sunt suficient de „duhov-
niceşti" pentru a ne învăţa. Şi dacă vreunul ne oferă vreun cuvânt de corecţie, noi ne astupăm urechile. Mândria ne
face să gândim în mod nechibzuit: „Suntem bogaţi, ne-am îmbogăţit şi nu ducem lipsă de nimic" (Ap. 3.17). Vai de
noi! Oare cât va putea propăşi un suflet dacă el refuză cu tărie hrana sănătoasă, stând în schimb în faţa unui „vas
ales" al unei teorii răsunătoare? După cum alimentele simple sunt mai sănătoase pentru trupurile noastre decât cele
sofisticate, tot astfel o dietă permanentă a adevărurilor simple şi poruncile lui Dumnezeu sunt mai bune pentru
sufletul nostru decât o adâncime în supoziţii teologice.
Dacă eşti printre cei care se supraestimează din punct de vedere spiritual, ia aminte la aceasta: mulţi creştini smeriţi,
foarte neînsemnaţi în ochii lumii, pot oferi mult dacă tu nu eşti prea mândru pentru a primi
159
hrana duhovnicească din mâna lor. întotdeauna, mândria distruge dragostea şi-i separă pe sfinţi. Fără dragoste
pentru toţi fraţii, noi vom fi lipsiţi de multe lucruri pe care Dumnezeu doreşte să ni le ofere. Biblia spune că fiecărui
sfânt i s-a acordat un dar pentru a beneficia de el întregul Trup al lui Cristos.
Iată un cuvânt pentru tine care crezi că darurile tale sunt mai neînsemnate faţă de ale celorlalte mădulare ale
Trupului: fii mulţumit cu starea ta. Darurile deosebite îl înalţă pe cel sfânt în ochii oamenilor, dar îl şi ispitesc să se
mândrească. Nu-i invidia pe cei care au daruri deosebite; dimpotrivă, fie-ţi milă şi roagă-te pentru ei. Este foarte greu
pentru ei să evite" greşeala de a considera că harul lui Dumnezeu în ei este propria lor lucrare. Tu ai un mare avantaj
faţă de ei, deoarece tu ai ajutorul darurilor lor, dar nu şi tentaţia mândriei lor.
Iată acum câteva cuvinte de avertizare pentru tine, cel căruia Dumnezeu i-a oferit daruri mai bune şi mai multe decât
altui om.
Mândria vrea să crească acolo unde există cele mai bune daruri. Deci păzeşte-te de mândrie! Singurul lucru care te
poate feri de ea este smerenia. Adu-ţi aminte cu cine lupţi-- nelegiuirile spirituale. Slujba lor este să te înalţe cât mai
mult, pentru a-ţi oferi o cădere mai grea. Ele vor încerca să te convingă de faptul că realizările tale duhovniceşti sunt
rezultatul propriilor tale eforturi şi că meriţi creditul lor. Desigur tu ştii că acest lucru nu este adevărat! Dacă ai uitat,
aminteşte-ţi cum erai înainte ca Duhul Sfânt să vină la tine şi să-ţi ofere darurile din cămara lui Dumnezeu. Cum poţi
să te mândreşti cu mărinimia altuia? Ai putea să impresionezi alţi oameni cu darurile tale, dar nu pe Dumnezeu. El
ştie de unde provin toate acestea.
Acolo unde mândria înfloreşte, Trupul lui Cristos suferă. Dacă Dumnezeu ţi-ar fi dăruit aceste daruri numai pentru
propria-ţi plăcere sau edificare, atunci păcatul mândriei n-ar fi fost atât de rău. Dar când îţi foloseşti darurile pentru a
te înălţa, atunci tu înjoseşti Trupul lui Cristos. Darurile tale sunt necesare pentru sănătatea întregului Trup, dar ele
trebuie administrate corespunzător. Tu trebuie să recunoşti că Cristos este Marele Doctor; tu eşti numai asistentul care-
I foloseşte instrumentele şi-I împlineşte poruncile.
Acolo unde creşte mândria, harul se ofileşte. Iată un alt motiv pentru a fi smerit dacă ai daruri deosebite: orice gând
de mândrie pe care-1 întreţii te costă o măsură de har. Nu este loc pentru amândouă în inima creştinului. într-adevăr,
când harul şi mândria se aşază la aceeaşi masă, mândria se arată lacomă, iar harul rămâne flămând. Pentru a-şi
satisface
64
apetitul, mândria trebuie să aibă ce este mai bun şi mai mult din fiecare lucru. Această poftă lacomă îţi va devora
sufletul. Când ar trebui să-L binecuvintezi pe Dumnezeu, te vei aplauda pe tine însuţi. Ea va nimici dragostea creştină
şi te va face să dispreţuieşti părtăşia cu ceilalţi creştini. Te va îndepărta de la recunoaşterea darurilor celorlalţi,
deoarece aceasta ar însemna să renunţi Ia propria-ţi slavă. în ultimul rând, mândria deteriorează atât de mult gustul
nostru, încât nu vom putea savura nimic de la ceilalţi.
Acolo unde domneşte mândria, Dumnezeu pedepseşte. Dumnezeu nu va îngădui ca sămânţa mândriei să crească în
grădina Sa, fără să ia măsuri pentru a o smulge. El te poate lăsa să cazi într-un păcat care te va umili înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor şi te va forţa să te întorci ruşinat acasă. Sau ar putea să folosească un ţepuş în carne pentru
a sparge balonul mândriei tale. Dacă mândria ta a pus în primejdie onoarea Lui, aşteaptă-te să simţi nuiaua corecţiei
lui Dumnezeu. în special va fi aplicată în fiecare loc unde mândria a prins rădăcini. Ezechia s:a umplut de mândrie
datorită averii lui; Dumnezeu i-a trims pe haldei pentru a-1 jefui. Iona s-a mândrit cu curcubetele lui; Dumnezeu a
trimis o molimă pentru a-1 nimici. Crezi tu că El poate trece cu vederea acest păcat în viaţa ta, când a luat măsuri aşa
de drastice faţă de ceilalţi copii.ai Săi?
Acolo unde există daruri, Dumnezeu verifică. Presupune că ţi-a murit un prieten şi te-a numit executorul testamentului
său. Dar, în loc să-i împărţi averea corespunzător instrucţiunilor lăsate de el, tu iei banii şi îi pui în contul tău, apoi tu
mergi prin oraş lăudându-te cu bogăţia ta! Oare cât timp îi vei putea prosti pe oameni cu falsa ta prosperitate? Mai
devreme sau mai târziu, adevăraţii moştenitori se vor arăta şi vor lua nu numai ce este al lor, dar probabil te vor da şi
în judecată. într-un sens duhovnicesc, tu eşti numai executorul lui Dumnezeu. El ţi-a oferit daruri şi ţi-a dat instrucţiuni
precise cum să le foloseşti. Din moment ce ţi-ai pus în valoare întreaga moştenire, vei vedea că nu mai ai cu ce să te
mândreşti. Să nu uiţi nici un moment că vei da socoteală pentru darurile lăsate în grija ta.
Acum, poate că nu ţii ascunse darurile tale faţă de alţii, dar serveşti neobosit Biserica. Acest lucru pare lăudabil. Dar
permite-mi să te întreb: cine obţine credit pentru acţiunile tale? Presupune că un om care a fost numit executor
testamentar a împărţit moştenirea după cum i s-a poruncit, dar a pretins că darurile veneau din partea lui. Nu-1
socotim noi un hoţ şi un înşelător? Un suflet mândru care-şi însuşeşte faptele bune este asemenea unui hoţ. Şi ce este
mai rău, el fură de la Dumnezeu însuşi!
11 - Creştinul în Armătură
161
Cum poţi şti când eşti în pericol de a comite păcatul mândriei cu privire la darurile tale? Iată câteva semnale de
atenţionare:
Tu eşti în pericol de a te mândri dacă găzduieşti gândurile cu privire la darurile tale cu o atitudine subtilă de
automulfumire - întotdeauna scoţându-le la suprafaţă pentru a le privi şi admira. Un om mândru este plin de dragoste
faţă de el însuşi. Persoana sa îi este la fel de scumpă ca lumina ochiului. Subiectul şi tema gândurilor lui se referă la
el şi la faptul că ce are el este mai bun decât ce au alţii. înainte de a protesta că ai căzut vreodată în mâinile mândriei,
lasă-mă să-ţi spun că nimeni nu este scutit de ea. Marele om sfânt, Bernard, mărturisea că în mijlocul unei predici,
mândria i-ar fi şoptit în ureche: „Bravo, Bernard, bravo!"
Cum poate scăpa creştinul de aceste gânduri de supraestimare? Fugi de ele ca de un urs fioros. Nu sta liniştit să asculţi
astfel de minciuni, căci atunci Diavolul îţi va ridica un monument cu darurile oferite de Dumnezeu. Aminteşte-ţi zilnic
cât de, slab eşti şi cât de dependent de Dumnezeu pentru orice dar desăvârşit.
Un alt indiciu că eşti prins în cursa mândriei spirituale este invidia faţă de darurile altora. A ţine separate inimile
noastre şi invidia este la fel de greu ca a opri doi îndrăgostiţi să se întâlnească. Acesta este păcatul care a vărsat
sânge pentru prima dată: invidia lui Cain a dat naştere uciderii lui Abel.
Invidia este un afront adus caracterului şi persoanei lui Dumnezeu. Când invidiezi, tu pui la îndoială dreptul lui
Dumnezeu de a-Şi administra darurile aşa cum crede El că este mai bine. De asemenea, tu dăunezi bunătăţii lui
Dumnezeu. Tu te mânii că Dumnezeu vrea să binecuvinteze şi pe altcineva. Nu vrei ca Dumnezeu să fie bun? La fel de
bine tu ai putea spune că nu vrei ca El să fie Dumnezeu, deoarece El nu încetează să fie bun decât dacă încetează să fie
Dumnezeu! Când invidia te provoacă să subminezi darurile altor creştini, tu de fapt îl subminezi pe Dumnezeu care le-a
dăruit.
Invidia, ca şi mama ei, mândria, este cercetaşul unei oştiri întregi de alte păcate. Acest păcat mfirge înainte şi
pregăteşte scena pentru tot soiul de păcate fireşti. Saul, primul împărat al Israelului, a căzut atât de jos, încât să
comploteze uciderea celui care îi salvase împărăţia. Din ziua în care a auzit cântecul femeilor care îl slăveau pe David
mai mult decât pe el însuşi, el nu l-a putut uita. Invidia a dat naştere urii, care l-a determinat să comploteze contra lui
David.
Mai târziu, ce a făcut invidia în inima lui David, decât că l-a făcut s-o poftească pe soţia lui Urie, soldatul lui de
încredere, şi l-a condus printr-un şir de pofte, minciuni, adulter şi ucidere? Nici unul dintre
162
acestea nu ar fi fost comise dacă nu ar fi pornit de la acea apucătură care a fost stârnită: invidia. Acesta este un păcat
sângeros - pântecele în care se formează puii tuturor păcatelor (Rom. 1.29). Prin urmare, de vreme ce nu doreşti să-1
primeşti pe Diavolul şi întreaga lui oştire, opu-ne-te păcatului mândriei.
Pentru a rezista acestui păcat, tu trebuie să chemi cerul în ajutor. Noi avem făgăduinţa sigură că temelia harului
nostru este mai puternică decât a poftei noastre, dar numai dacă luăm Duhul Sfânt de partea noastră: „Duhul, pe care
L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare". (Iac.
4.5, 6). Nu provoca invidia să lupte cu propria-ţi hotărâre, tu nu eşti suficient de puternic şi de deştept pentru a
câştiga. Dar Dumnezeu îţi poate da mai mult har decât păcatul tău - mai multă umilinţă decât mândria pe care o ai.
Dacă eşti suficient de smerit pentru a cere harul Său, El va fi convins că tu nu eşti atât de mândru încât să invidiezi
darurile oferite de El altora.
Al doilea gen de mândrie spirituală care creşte ca neghina printre grâu şi pe care Satan o foloseşte pentru a-1 asalta
pe creştin este mândria harului. Darurile ne echipează să facem; harul ne echipează să fim. Acum ne referim la măsura
de har sau atributele evlavioase pe care Dumnezeu le oferă unei persoane. Ştim că tot ce deţinem în această viaţă este
supus degradării - tot ce are sau face creştinul va fi atacat de acest vierme al mândriei. De cele mai multe ori, mândria
este responsabilă pentru petele uşoare ivite în darurile noastre, care sunt supuse pieirii. Ceea ce păstrează puritatea
harului nostru nu este natura lui, ci sarea legământului lui Dumnezeu.
Pe ce căi un sfânt poate deveni mândru de harul ce locuieşte în el?
în primul rând, sprijinindu-se pe puterea harului său. A te încrede în puterea bunătăţii tale înseamnă mândrie a
duhului. în acest mod tu refuzi sărăcia în duh pe care Cristos a lăudat-o de atâtea ori (Mt. 5). Noi suntem chemaţi să
ne recunoaştem sărăcia spirituală şi să ne bazăm pe El pentru orice nevoie. Un astfel de om era Pavel. Lui nu-i era
ruşine să mărturisească faptul că Cristos îi purta povara: ,JDestoinicia noastră vine_ de la Dumnezeu" (II Cor. 3.5).
Ce s-a întâmplat cu Petru când s-a lăudat cu puterea harului său? „Chiar dacă toţi ar avea prilej de poticnire, eu nu voi
avea", s-a fălit Petru (Mc. 14.29). El s-a crezut mai puternic în lupta cu Diavolul, dar s-a poticnit chiar înainte de a ieşi
pe poartă. în bunătatea Sa, Cristos l-a lăsat pe Satan să nimicească darul lui Petru, pentru a-i putea arăta adevărata
lui natură şi să-1 coboare din înălţimea mândriei sale.
66
Roagă-te ca El să se poarte la fel de blând cu tine când te vede că urci scara succeselor tale spirituale, jloab i-a spus lui
David, când 1-a văzut fălindu-se cu puterea împărăţiei lui, dorind să facă un recensământ: „Domnul, Dumnezeul tău,
să facă poporul de o sută de ori mai mare... dar pentru ce vrea împăratul, domnul meu, să facă lucrul acesta?" (II
Sam. 24.3). Se poate mândri un grăjdar când încalecă pe calul stăpânului său sau o grădină se poate făli pentru că
soarele străluceşte peste ea? N-ar trebui să spunem şi noi despre fiecare dram de bunătate, ceea ce tânărul spunea
despre toporul lui: „Ah! domnul meu, era împrumutat!"? (II împ. 6.5).
Contează pe puterea atributelor tale spirituale şi te vei lenevi în slujba ta pentru Cristos. Recunoscându-ţi slăbiciunea,
tu nu te vei îndepărta prea mult de El. Când vei vedea că dulapul îţi este gol şi că tot ce ai nevoie găseşti la El, atunci
vei apela mai des la El pentru provizii. Dar dacă un suflet gândeşte că îşi poate purta de grijă, va spune: >yAm din
belşug pentm multe zile. Să se roage sufletul îndoielnic; credinţa mea este tare. Cel slab să meargă la Dumnezeu
pentru ajutor; pot să-mi port singur de grijă". Ce stare tristă, să presupunem că nu mai avem nevoie clipă de clipă de
harul lui Dumnezeu care ne păstrează!
Supraestimarea puterii bunătăţii noastre nu numai că ne face să refuzăm ajutorul lui Dumnezeu, dar totodată ne face
încăpăţânaţi şi aventuroşi. Tu, cel care te lauzi cu starea ta duhovnicească, eşti gata să intri în tot felul de situaţii
periculoase, pentru ca apoi să te făleşti că le poţi mânui. Tu crezi că eşti atât de bine întemeiat pe adevăr, încât o ceată
de eretici nu te-ar putea clinti. Tu vei merge acolo unde nici un creştin nu ar trebui să meargă, vei asculta ceea ce nici
un creştin nu trebuie să asculte - susţinând tot timpul că deşi alţii l-ar putea trăda pe Cristos în astfel de împrejurări,
tu nu o vei face. în noaptea dinaintea răstignirii lui Cristos, Petru a arătat aceeaşi încredere prostească şi ştim cum a
căzut. Credinţa i-ar fi fost distrusă dacă Cristos nu l-ar fi ajutat cu privirea Sa de dragoste.
încrederea arogantă în puterea propriului tău har te va determina să-i judeci pe ceilalţi creştini care se recunosc slabi -
şi acesta este cel mai grozav păcat. ,JDacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală", spunea Pavel, „voi, care sunteţi
duhovniceşti, să-1 ridicaţi cu duhul blândeţii" (Gal. 6.1). Şi dacă te întrebi de ce tocmai tu, care te consideri atât de
perfect, trebuie să-1 ajuţi pe fratele tău căzut, iată un motiv bine întemeiat: „...Ia seama la tine însuţi, ca să nu fii
ispitit şi tu".
Dumnezeu te previne împotriva supraestimaţii spirituale. Ce-i face pe oameni să fie nemiloşi cu cei săraci? Ei cred că
niciodată nu vor
164
ajunge aşa. Ce-i face pe creştini să-i judece aspru pe alţii? Ei se încred prea mult în bunătatea lor, gândind că nu vor
cădea niciodată. Când auzea de un păcat scandalos al vreunei frate, Bernard obişnuia să spună: „El a căzut astăzi;
mâine m-aş putea împotmoli eu". Oh, de-am avea toţi un astfel de duh de modestie!
A doua cale de a ne mândri cu starea noastră de har este să ne bizuim pe valoarea harului nostru - gândind că suntem
destul de buni pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu. Scriptura numeşte harul moştenit „nepri-hănirea noastră proprie" şi
o aşază în opoziţie cu neprihănirea lui Cristos, care se mai numeşte „neprihănirea Iui Dumnezeu" (Rom. 10.3). Când
ne încredem în propriul har, noi îl punem mai presus de harul lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr ar fi superior, atunci un
sfânt ar putea spune când ajunge în cer: „Iată cetatea pe care am construit-o, pe care harul meu a obţinut-o". Aceasta
L-ar face pe Dumnezeu chiriaş, iar creatura Sa ar fi stăpânul! Ridicol? Şi totuşi, aceasta este atitudinea pe care o
arborăm când dorim să câştigăm aprobarea lui Dumnezeu prin eforturile noastre. Cum mai îndură, cu răbdare,
Dumnezeul universului, o astfel de mândrie din partea creaturilor Sale!
Dacă înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu, vei observa că Dumnezeu a rânduit mântuirea noastră printr-o mejtodă mult
diferită decât de a lucra pentru ea. Este metoda harului - dar niciodată a harului nostru. Dimpotrivă, este harul divin
al lui Dumenzeu. Orice har moştenit din noi îşi are rolul lui şi se alătură mântuirii (Evr. 6.9), dar nu ne-o procură.
Aceasta este lucrarea lui Cristos şi numai a Lui.
Când Israel îl aştepta pe Domnul pe Muntele Sinai, ei îşi aveau limitele lor. în afara lui Moise, nici un om nu avea voie
să urce pe munte să vorbească cu Dumnezeu. Ei nici măcar nu aveau voie să-1 atingă, altfel ar fi murit. Aici este o
metaforă spirituală referitoare la harul nostru. Toate darurile ne sunt dăruite pentru a spori în lucrul lui Dumnezeu. Şi
nici unul nu este făcut să provoace credinţa ca temelie a acceptării lui Dumnezeu. Credinţa - fără să fie îngreunată de
fapte - este harul care trebuie să ne înfăţişeze înaintea lui Cristos pentru mântuire şi curăţire.
Această doctrină a justificării prin credinţă şi-a făcut mai mulţi duşmani decât orice altă învăţătură din Scriptură. într-
adevăr, celelalte erori nu erau decât nişte vrăjmaşi ce se apropiau tiptil pentru a o submina pe cea dintâi. Când Satan
nu poate ascunde acest adevăr, el încearcă să submineze aplicaţia lui practică. Astfel, vezi creştini care vorbesc despre
justificarea prin credinţă. Şi totuşi, atitudinea şi faptele lor contrazic mărturisirea lor. Precum Avraam, care a intrat la
Agar, ei încearcă să împlinească scopul lui Dumenzeu printr-un plan firesc. Toate aceste
66
eforturi, deşi par atât de nobile, sunt în realitate de origine interioară, deoarece îşi au rădăcinile în mândrie.
La origine, încrederea în propriile tale calităţi este ceea ce te opreşte de a lucra pentru neprihănire. Tu continui să te
rogi mai fierbinte, să lucrezi pentru a fi un creştin mai bun, muncind să ai mai multă credinţă. Tu stărui să-ţi spui: „Eu
pot face acest lucru!" Dar, în curând, vei descoperi că harul tău este insuficient chiar şi pentru cea mai neînsemnată
lucrare, iar bucuria va dispărea când vor apărea lipsuri în îndatoririle şi darurile tale. Limbajul mândriei tânjeşte
după legământul faptelor. Singura cale de a ieşi din această capcană este de a lăsa noul legământ să taie legătura
celui vechi şi să recunoşti că harul lui Cristos este mai presus de faptele Legii.
Satan foloseşte două tipuri de mândrie pentru a ne menţine încrederea în valoarea propriului nostru har. Pe una o
numesc mândrie binecrescută; pe cealaltă mândrie lăudăroasă.
Mândria binecrescută merge în vârful picioarelor, deghizată în smerenie. Acesta este sufletul care plânge şi suspină
datorită condiţiei sale vitrege, şi totuşi refuză să fie mângâiat. Este adevărat - nimeni dintre noi nu poate picta atât de
bine păcatele în negru, încât să le justifice. Dar, gândeşte-te cât de mult desconsideri îndurarea lui Dumnezeu şi
meritul lui Cristos când spui că ele nu sunt suficiente pentru a-ţi procura iertarea! Nu poţi găsi o cale mai bună de a-ţi
demonstra simţămintele faţă de păcat decât rănindu-L pe Cristos? Nu vrei să fii dator lui Cristos pentru mântuirea ta
sau eşti prea mândru pentru a cere iertarea Lui?
Aceasta este o mândrie teribilă ca un cerşetor să flămânzească mai degrabă decât să primească pomană din partea
unui om bogat, sau ca un criminal condamnat să aleagă mai degrabă moartea, decât să accepte iertarea din mâna
unui judecător milos. Şi iată ceva mai rău - ca un suflet chinuit şi pierind în păcat să respingă îndurarea lui Dumnezeu
şi mâna salvatoare a lui Cristos. Dumnezeu spune că nu este nici un suflet pe care El să nu-1 poată salva. Dacă tu
stăruieşti în drumul tău estompat, tu îl numeşti mincinos pe Dumnezeu. Tu ai fost înşelat când ai crezut că lacrimile
tale te pot curaţi mai bine decât sângele lui Cristos.
Un alt tip de mândrie spirituală, care arată că tu eşti dependent de valoarea harului tău, este mândria lăudăroasă.
Aceasta se întâlneşte când inima se înalţă în secret şi-şi spune: ,J>oate nu sunt perfectă, dar cu siguranţă sunt mai
bună decât cei mai mulţi creştini pe care îi cunosc". Fiecare astfel de privire aruncată de ochiul sufletului este
păcătoasă -de fapt, idolatră. Ori de câte ori oferi propriei neprihăniri o slujbă interioară de închinare din partea
încrederii tale, aceasta este o mare
67
nelegiuire. Tu vrei să deschizi poarta cerului cu cheia veche, când Dumnezeu a pus un lacăt nou.
Dacă într-adevăr eşti creştin, tu trebuie să recunoşti că justificarea ta a fost un act de îndurare. Tu ai fost „socotit
neprihănit fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos" (Rom. 3.24). Fiind împăcat, cui eşti
acum dator - bunătăţii tale, ascultării tale, ţie însuţi - sau lui Cristos? Dacă Cristos nu te conduce în tot ce faci, cu
siguranţă vei găsi uşa harului închisă pentru tine. „Neprihănirea lui Dumnezeu [este] descoperită prin credinţa care
duce la credinţă... [Căci] cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Rom. 1.17). Noi nu numai că suntem aduşi la viaţă prin
Cristos, dar şi trăim prin Cristos. Calea cerului este pavată de la un capăt la altul cu har şi îndurare.
De ce Dumnezeu este aşa de insistent ca noi să folosim harul Lui şi nu pe al nostru? Deoarece El ştie că harul nostru nu
se potriveşte. Adevărul este acesta: încrederea în propriul nostru har aduce doar necaz şi durere în inimă; încrederea
în harul lui Dumnezeu aduce pace şi bucurie veşnică.
în primul rând, încrederea în propria noastră bunătate va aduce, eventual, distrugerea acesteia. Harul moştenit este
slab. Forţează-1 să suporte jugul Legii, şi mai devreme sau mai târziu se va prăbuşi lângă drum, fără a putea trage
povara firii tale vechi. Ceea ce ai nevoie este jugul lui Cristos. Dar tu nu-1 poţi lua până ce nu-1 îndepărtezi pe cel care
te înahmă la fapte.
Cum se face acest lucru? Renunţând la orice aşteptare din partea ta. Dacă eşti unul care susţii de ani de zile că eşti
creştin, dar vezi puţin rod în viaţa ta, probabil că ar trebui să sapi adânc până la rădăcina mărturisirii tale şi să afli
dacă nu cumva sămânţa pe care ai semănat-o a crescut în pământul sterp al legalismului. Dacă este aşa, smulge-o
îndată şi plantează din nou sufletul tău într-un câmp fertil - îndurarea lui Dumnezeu. David mărturisea cum a
prosperat el în vreme ce unii care erau bogaţi şi renumiţi s-au ofilit şi au murit pe neaşteptate: ,Jată", spunea el,
„omul care nu lua ca ocrotitor pe Dumnezeu, ci se încredea în bogăţiile lui cele mari... dar eu sunt în Casa lui
Dumnezeu ca un măslin verde, mă încred în bunătatea lui Dumnezeu în veci de veci" (Ps. 52.7, 8).
Nu numai că îţi nimiceşti propriul har, când îl forţezi să ducă povara mântuirii tale, dar totodată te privezi de
adevărata mângâiere care este în Cristos. Mângâierea Evangheliei provine dintr-o rădăcină a Evangheliei, care este
Cristos: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lău
167
dăm în Cristos Isus, şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti" (Fii. 3.3). Primul pas pentru a primi
mângâierea Evangheliei este de a îndepărta toate sursele de mângâiere ce vin din partea noastră. Un medic cere
pacientului său să înceteze dc a mai merge la orice alt doctor care s-a interesat de sănătatea lui şi să aibă încredere în
tratamentul lui. Ca medic al sufletului tău. Duhul Sfânt cere acestuia să îndepărteze toţi vechii practicanţi - orice
lucrare, orice altă cale de supunere - şi să se sprijine numai pe El.
Oare sufletul tău strigă cu toată puterea pentru pacea interioară? Atunci verifică şi vezi care este vasul de unde îţi
tragi mângâierea. Dacă este vasul mulţumirii de sine, sursa este limitată şi curând se va termina. Dacă este amestecat
sau diluat, nu este foarte hrănitor. Mai presus de toate, este furat atunci când pretinzi că îţi aparţine şi nu recunoşti că
este un dar de la Dumnezeu pentru tine. Acum, câtă mângâiere poţi găsi în bunurile pe care le-ai furat? Şi câtă
nebunie să faci pe hoţul când Tatăl tău are atâtea lucruri mult mai bune de oferit decât ai putea fura tu într-o viaţă! Ce
înşelător iscusit este Satan - care ne determină să fim dornici de a fura, dar prea mândri pentru a cere îndurarea din
mâna lui Dumnezeu.
Al treilea tip de mândrie spirituală este mândria privilegiilor. Acesta este al treilea gen de mândrie pe care duhurile
rele îl folosesc pentru a-1 determina pe creştin să se mândrească. Pentru realizarea scopurilor lor, aceste trei tipuri de
privilegii sunt cele mai folosite: privilegiul poziţiei eminente, privilegiul persecuţiei şi privilegiul binecuvântării
deosebite.
Mândria poziţiei eminente. Pentru a avea o inimă smerită când eşti într-o poziţie înaltă, aceasta presupune o măsură
mare de har. Cristos a constatat un tip de mândrie în cei 70 de ucenici pe care i-a trimis în misiune în timpul lucrării
Sale pe pământ. Ei s-au întors din călătoriile lor vădit impresionaţi de realizările lor şi dornici de a răspândi vestea
miracolelor pe care le-au înfăptuit. Domnul nostru a intervenit cu un cuvânt de avertizare, spunând: ,JVu vă bucuraţi că
duhurile vă sunt supuse; ci bucurafi-vă, mai degrabă, că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Lc. 10.20).
Cu alte cuvinte: ,f/u fiţi orbiţi de propria slavă, când lucrarea voastră aduce roadă, sau să credeţi că în vreun fel
meritul faptelor voastre se datorează vouă. în iad vor fi suflete care vor spune: «Doamne, Doamne... în Numele Tău
[noi] am scos afară draci» (Mt. 7.22). Prin urmare, apreciaţi-vă nu prin faptele pe care le-aţi făcut în numele Meu, ci
prin dovada harului Meu salvator în sufletele voastre".
168
Mândria persecuţiei. într-adevăr, a suferi pentru adevărul lui Dumnezeu este un privilegiu deosebit: „Căci cu privire la
Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Fii. 1.29). Credinţa este un dar
deosebit; noi nu putem obţine cerul fără ea. Dar perseverenţa este mai bună, deoarece fără ea, credinţa nu ar ţine
mult şi nici nu ar valora mult. Şi dacă perseverenţa este un lucru valoros în el însuşi, cu cât mai de preţ trebuie să fie
ea atunci când este aplicată suferinţei.
Uneori, noi ne imaginăm că martirii sunt oameni atât de evlavioşi, încât Satan nu se poate atinge de ei. Dar atâta
vreme cât în fiecare sfânt există cea mai firavă suflare de viaţă, Satan se va simţi în largul lui să încerce să-i distrugă
credinţa. Cu cât este mai mare credinţa, cu atât este mai mare mânia Satanei. Dacă el nu poate opri un fanatic de la
suferinţa pentru Cristos, atunci îşi va consuma energia încercând să întineze, prin mândrie, acest act de dragoste şi
supunere.
Pentru a rămâne smerit când Dumnezeu îţi îngăduie privilegiul persecuţiei, scrie următoarele avertismente pe tăbliţa
inimii tale:
- ,JEu merit să sufăr". Deşi poate nu meriţi să suferi din partea altor oameni, totuşi nu poţi spune că nu meriţi să
suferi deloc. Oare nu păcatele tale L-au răstignit pe cruce pe Mântuitorul? în afară de Cristos, nimeni n-a suferit fără
să fi păcătuit, de aceea nimeni, în afară de El, nu Se poate lăuda cu suferinţa. Noi trebuie să strigăm împreună cu
Pavel: „în ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos"
(Gal. 6.14). Martirul englez, John Careless, care a murit în închisoare pentru cauza lui Cristos, a făcut această
mărturisire smerită: ^ceasta este o onoare atât de mare, încât îngerilor nu le este permisă; de aceea. Dumnezeu să-mi
ierte orice nemulţumire".
- ,£u pot îndura numai prin harul lui Dumnezeu". Când eşti chemat să suferi, oare este harul tău care te susţine sau al
lui Cristos? Când eşti chemat să mărturiseşti despre adevăr, oare vorbeşti de la tine sau sunt cuvintele Lui? Şi cum se
întâmplă că tu eşti cel care suferă şi nu persecutorul? Tu datorezi totul lui Dumnezeu! El nu îţi este dator, chiar dacă ai
avea să oferi o mie de vieţi! El te-ar fi putut lăsa să trăieşti singur şi să mori în poftele tale. El te-ar putea lăsa sîi
pieri spânzurat ca martir pentru cauza Diavolului - pentru ucidere, viol sau altă crimă odioasă. Sau Şi-ar putea retrage
harul Lui şi să te lase să dai piept tu însuţi cu prigonitorii tăi. Cât timp crezi că ai putea rezista în prezenţa lui
Nebucadneţar fără puterea sprijinitoare a lui Dumnezeu? Mai bine urmează exemplul lui Ştefan, care „s-a uitat ţintă
spre cer" (F. A. 7.55). Dacă pentru a trăi
68
zilnic pentru Cristos tu ai nevoie de puterea Duhului Sfanţ, cu cât mai multă putere vei avea nevoie când vei fi chemat
să mori pentru El?-
- ,JDacă îmi însuşesc creditul pentru suferinţă, nu pot spune că sufăr pentru Cristos". Ceea ce face dintr-un om un
martir pentru Dumnezeu nu este actul suferinţei, ci atitudinea inimii în suferinţă. Tu poţi să-ţi dai trupul să fie ars, dar
dacă stai în foc cu o inimă mândră, atunci tu mori pentru tine însuţi - nu pentru Cristos! Dacă scopul tău secret este să
ridici un monument în amintirea ta, astfel încât oamenii să slăvească credinţa şi curajul tău multă vreme după ce mori,
atunci ofranda ta nu este acceptată de Domnul. Dumnezeu nu va primi nici un dar oferit de o inimă mândră; El nu va
refuza nici un dar oferit cu o mână umilă.
Mândria binecuvântării. Dacă Satan stă la uşa persecuţiei şi oferă mândria drept consolare, poţi fi sigur că tot el va fi
sursa binecuvântării, dând naştere aceleiaşi pofte.
Când Dumnezeu oferă mai mult decât manifestarea obişnuită a dragostei Sale, atunci inima creştinului este în pericol
de a se umfla, în secret, de mândrie. Deoarece pare că Dumnezeu îi acordă o atenţie deosebită, el începe să se
considere copilul „favorit"; răspunsul potrivit la binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu ar trebui să fie umilinţa şi
un sentiment adânc de dragoste şi recunoştinţă. Dacă, în vreun fel, inimile noastre sunt împietrite de grijile acestei
vieţi, ele trebuie să se moaie în lumina dragostei Lui. Dar, ca de obicei, Satan încearcă să zădărnicească planul lui
Dumenzeu şi el găseşte mândria ca fiind cea mai simplă cale de a păta darul Său.
într-adevăr, Dumnezeu ne face să vedem înclinaţia noastră spre acest păcat al mândriei, când poposeşte pentru scurtă
vreme la noi şi ne oferă descoperiri neobişnuite ale dragostei Sale. Mângâietorul locuieşte pentru totdeauna în sufletul
celui sfânt, dar acest simţământ înviorător de bucurie în Duhul Sfânt vine şi pleacă cu iuţeala unei gazele. O scurtă
clipire a cerului şi o descoperire de dragoste în acest moment înviorează imediat duhul unui creştin descurajat ce urcă
muntele unei datorii sau încercări. Dar dacă Domnul l-ar lăsa să-şi construiască acolo un cort şi să trăiască sub
permanenta strălucire a arătării bunătăţii Sale, el ar uita curând de unde provin toate acestea şi ar începe să creadă
că el a fost stăpânul propriei mângâieri.
Dacă apostolul Pavel a fost în pericolul de a cădea în cursa aroganţei spirituale după scurta lui revelaţie - iar
Dumnezeu pentru a preveni acest lucru i-a dat un ţepuş în came - nu crezi că Satan este la fel de dornic să ne prindă şi
pe noi? Prin urmare, creştine, dacă a trebuit vreo
170
dată să veghezi, acum este timpul - când Dumnezeu te răsfaţă pe genunchii dragostei Lui.
Iată câteva precauţii pe care le poţi lua:
- Nu-ţi măsura harul după mângâierea ta. Dumnezeu nu-ţi trimite neapărat o măsură suplimentară de mângâiere ca o
recompensă că eşti bun. într-adevăr, astfel de descoperiri ale dragostei lui poartă mărturia adevărului harului Său în
tine, dar nu vorbesc de măsura harului tău moştenit. Copilul plăpând poate fi - şi în general este - mai alintat de
părinţi decât cel puternic.
- Nu te lenevi când eşti mângâiat. Dimpotrivă, foloseşte acest timp de binecuvântare pentru a lucra mai mult decât
până acum pentru Domnul. Manifestările dragostei lui Dumnezeu sunt pentru a ne echipa pentru lucrarea noastră. A
sta sub lumina mângâierii lui este ceva; a merge mai departe în puterea mângâierii Duhului este altceva. Cât de
nechibzuit este omul care îşi petrece timpul numărându-şi banii, fără să-i investească niciodată; ce înţelept este cel
care-şi pune banii în valoare şi obţine dividende. Vorbind duhovniceşte, cel care-şi adună binecuvântările va pierde ce
are, în vreme ce acela care le pune la lucru pentru Cristos îşi va mări proviziile de 5, 10 sau chiar de 100 de ori.
- Să nu crezi că tu eşti sursa binecuvântării tale. Aminteşte-ţi că tu depinzi de Dumnezeu pentru continua ta pace şi
bucurie. Zâmbetul pe care l-ai avut ieri nu te va face fericit astăzi, după cum nici pâinea pe care ai mâncat-o nu te va
ţine sătul, dacă nu vei mânca din nou din ea. Tu vei avea nevoie în fiecare zi de dovezi ale dragostei lui Dumnezeu
pentru a fi satisfăcut mereu. Numai să-Şi ascundă faţa pentru un moment, şi vei uita gustul şi aspectul
binecuvântărilor pe care le-ai avut puţin mai devreme.
Noi putem critica omul care, atunci când soarele îi bate în fereastră, încearcă să-i oprească strălucirea trăgând
jaluzelele. Dar noi suntem la fel de nechibzuiţi când ne însuşim bucuria prezentă, apoi întoarcem spatele lui
Dumnezeu, presupunând că avem tot ce ne trebuie. Tu poţi simţi căldura soarelui numai când stai sub razele lui; tu
poţi simţi binecuvântarea lui Dumnezeu numai când ai faţa îndreptată spre el.
Binecuvântarea credinciosului este asemenea manei lui Israel. Ea cade zilnic din cer. Ni se spune că Dumnezeu dădea
mana poporului Său pentru a-1 „smeri" (Dt. 8.16). Să nu crezi că i-a smerit deoarece a fost hrana omului sărac, pentru
că, de fapt, ea era „hrana îngerilor" (Ps. 78.25). Ci ceea ce îi ţinea smeriţi era modul în care le era administrată.
Dumnezeu ţinea cheia cămării lor. Ei erau forţaţi să-L aştepte şi să recunoască mereu că El şi numai El era sursa pentru
nevoile
69
lor. Dumnezeu ne oferă binecuvântările duhovniceşti în acelaşi mod şi pentru acelaşi scop: de a ne smeri.
(c) Un ultim gând asupra răutăţii spirituale
Satan îşi încordează fiecare nerv pentru a te arunca în nelegiuirile spirituale, mai presus de orice altceva. Acestea îţi
împietresc cugetul şi inima, îţi întunecă mintea. Dacă vreodată vei fi distrus, va fi din pricina acestor păcate. Celelalte
păcate pregătesc calea pentru păcatele spirituale. Prin urmare, Satan te atrage într-un păcat trupesc, pentru ca în cele
din urmă, să te aducă într-un păcat spiritual.
Păcatele în trup pavează drumul păcatelor spirituale în două moduri: în primul rând, sufletul aruncat într-un păcat
trupesc este mult mai dispus spre păcatul spiritual. Prin natura lui, orice păcat împietreşte inima: „pentru ca nici unul
din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului" (Evr. 3.13). Poate că ai văzut căpăstrul călcat de copitele
cailor. Deşi nu poţi vedea cu un ochi firesc, păcatele în trup au acelaşi efect asupra inimii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
Se interpune, îndemnând păcătosul să se lase de păcatele lui şi să vină la El pentru iertare. El poate muia din nou
inima. Dar dacă păcătosul se opune cu încăpăţânare şi lasă ca aceste păcate să-i străbată inima, Dumnezeu îl va lăsa,
în cele din urmă, pradă poftelor sale. Aceasta reprezintă a doua cale prin care păcatele în trup pregătesc inima pentru
păcatele spirituale. Când Dumnezeu îşi retrage puterea de stăpânire, Diavolul are pregătit un păcat şi deţine şi cheia.
Dacă Dumnezeu îţi lasă inima împietrită şi nezdrobită, acesta este un semn rău că El nu intenţionează să samene acolo
sămânţa harului. Roagă-te ca nici unul din aceste lucruri să nu ţi se întâmple. Şi pentru a te asigura că nu ţi se vor
întâmpla, ai grijă să nu respingi nici o ofertă pe care El o face pentru a copleşi inima ta.
împietrirea lui Dumnezeu este o consecinţă a împietririi inimilor noastre. Deşi ţi-ai putea pierde situaţia materială
împotriva propriei voinţe, tu nu-ţi poţi pierde starea spirituală împotriva voinţei tale. Dumnezeu nu va împietri pe
nimeni, nici un osândit, decât dacă el, în mod voit, respinge harul Său. Iată un gând plin de seriozitate: dacă intri în
eternitate cu o inimă împietrită, nepocăită, nu trebuie să condamni pe nimeni altcineva, decât pe tine însuţi.
5. Locul războiului („în locurile înalte" sau „pentru lucruri cereşti")
în textul original, ultima frază folosită în descrierea marelui nostru duşman este, într-o oarecare măsură, neclară.
Majoritatea au tradus-o Jn locurile înalte [adică, cereşti]", ca şi cum apostolul ar fi dorit să
172
accentueze avantajul locului pe care-1 deţine duşmanul nostru, fiind mai sus decât noi. Şi totuşi, unii traducători, atât
din vremuri mai vechi, cât şi cei moderni, nu folosesc expresia Jn locurile înalte", ci „pentru lucmrile cereşti". Aceasta
ar însemna că Pavel dorea, în esenţă, să spună: „Noi nu ne luptăm pentru lucrurile mici şi neînsemnate, ci pentru
lucrurile cereşti - de fapt, pentru cerul însuşi!"
Datorită următoarelor motive, aceasta mi se pare a fi interpretarea preferată.
în primul rând, acelaşi cuvânt este tradus prin „lucruri" şi în alte pasaje din Scriptură. El apare de aproximativ 20 de
ori în Noul Testament şi niciodată nu este folosit pentru a sugera un spaţiu cosmic, ci întotdeauna pentru a sugera
lucrurile cu adevărat cereşti şi spirituale. Dacă ar fi însemnat loc, atunci ar fi sugerat un spaţiu mai presus de ceruri şi,
prin urmare, o zonă în care Diavolul nu are acces.
în al doilea rând, care ar fi scopul în accentuarea faptului că Satan este situat deasupra noastră? Dacă ştim ceva
despre aceste duhuri, este faptul că, prin natura lor, ele sunt „deasupra" noastră. Acest avantaj le este oferit de faptul
că sunt creaturi imateriale - fără came şi oase. Dar dacă interpretăm cuvântul prin lucruri, atunci aceasta dă greutate
tuturor descrierilor făcute anterior în studiul nostru. Acest lucru înseamnă că noi luptăm împotriva căpeteniilor,
stăpânirilor şi duhurilor răutăţii pentru cea mai mare miză - pentru ceea ce luptă cerul însuşi. Un astfel de duşman şi o
astfel de miză ne atenţionează în modul cel mai serios despre faptul în care trebuie să ducem lupta.
(a) Chemarea cerească a celui sfânt
Prin urmare, care este premisa lui Pavel? Foarte simplă: că noi suntem într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Satan
însuşi; toate speranţele noastre sunt puse în cer. Cu alte cuvinte, scopul principal al Satanei este de a-1 prăda pe
creştin de tot ce este ceresc, care este tot una cu a-1 lăsa sărac. Creştinul, în această calitate, este un străin pe pământ.
Tot ce are sau doreşte este ceresc. Deci, orice se întâmplă aici jos este diferit de natura lui sau adevărata fericire şi nu
se interpune nici cu bucuria lui, nici cu suferinţa lui.
îngrămădeşte toate bogăţiile şi onorurile din lume asupra unui om - ele nu-1 vor face creştin. îngrămădeşte-le asupra
unui creştin - ele nu-1 vor face un creştin mai bun. Din nou, ia-le pe toate. Dezbrăcat de toate, el tot va fi creştin, şi
poate unul mai bun.
Satan poate produce puţină suferinţă unui sfânt sincer când îşi direcţionează forţele împotriva lucrurilor exterioare,
deoarece pentru omul sfânt acestea nu înseamnă nimic în comparaţie cu averea lui spirituală. într-adevăr, atacul
Satanei asupra bunurilor pământeşti ale
70
creştinului nu-i produc acestuia mai mult rău decât ar face-o un hoţ unui om, dacă îl dezbracă şi apoi începe să-i bată
hainele ce le-a aşezat grămadă! Atât de mult a triumfat harul în inima celui sfânt, încât l-a dezbrăcat de dorinţa după
lucrurile lumeşti. De aceea, prada pe care o aşteaptă Satan este averea lui cerească: natura lui, slujba lui şi speranţele
lui.
(i) Natura creştinului este cerească, el este născut de sus. După cum Cristos este Domnul din ceruri, tot astfel întreaga
lui spiţă este cerească. Sfinţenia lui Cristos în tine îi aminteşte Satanei de starea lui de la început. El şi-a pierdut
pentru totdeauna frumuseţea sfinţeniei şi acum, ca un adevărat renegat, el se străduieşte să o distrugă şi în tine.
Dumnezeu imprimă imaginea sfinţeniei Lui pe sufletul tău. Ceea ce ne aseamănă pe noi mai mult cu Dumnezeu este
acest atribut al frumuseţii. Cât de mult doreşte El să-Şi vadă chipul reflectat în copiii Săi şi adevăraţii Lui copii dorind
să fie ca El! Satan ştie acest lucru şi munceşte fără încetare pentru a mutila imaginea divină. Mariajul naturii creşti-
nului aduce ruşine celui sfânt şi dispreţ asupra lui Dumnezeu, datorită desfigurării Lui. Nu merită să ne riscăm viaţa şi
chiar pe urmaşi împotriva acestui vrăjmaş care ar putea anihila ceea ce ne face pe noi asemenea lui Dumnezeu însuşi?
(ii) Slujba creştinului este cerească. Adică, Dumnezeu este supraveghetorul nostru. Noi ne putem semăna sămânţa aici
pe pământ, dar recolta va fi adunată în cer. Aceasta menţine inimile şi dorinţele noastre într-un teren celest. In sens
spiritual, picioarele creştinului stau acolo unde alţi oameni nu ajung nici măcar cu gândul. El călăreşte luna şi este
îmbrăcat cu soarele. El se uită în jos la oamenii fireşti, precum omul care se află pe un deal înalt se uită la cei ce
trăiesc în mlaştină. în vreme ce el respiră un aer proaspăt ceresc, ei se sufocă în ceaţa plăcerilor trupeşti. El ştie că o
singură perlă cerească este infinit mai valoroasă decât toate bunurile pământeşti acumulate într-o viaţă.
Principala preocupare a vieţii unui om sfânt este să facă acele lucruri care lărgesc împărăţia cerurilor. El nu este
preocupat numai de pro-pria-i lucrare, dar îşi recrutează şi prietenii şi semenii pentru a se asocia slujbei lui veşnice.
Acum, acest lucru alarmează iadul. Ce! Nu se mulţumeşte să meargă numai el în cer, ci, prin exemplul lui sfânt şi
credincioşia sa, încearcă să-i tragă şi pe alţii? Aceasta îl determină pe leu să mugească din vizuina lui. Cu siguranţă,
un astfel de creştin va fi întâmpinat de Diavolul în drumul său, încercând să-1 oprească.
(iii) Toate speranţele creştinului sunt cereşti. El nu aşteaptă satisfacţii de durată de la nimic din ce poate oferi lumea.
într-adevăr, el s-ar
174
considera cea mai nenorocită persoană care a trăit vreodată dacă singura răsplată pe care o aşteaptă de la religia lui
s-ar rezuma la această perioadă a eternităţii. Nu, ceea ce el anticipează este cerul şi viaţa veşnică. Şi deşi este atât de
sărac încât nu are nici un cent la dispoziţia sa, totuşi el se socoteşte un mare moştenitor, de parcă ar fi copilul celui
mai mare prinţ de pe pământ.
Speranţa este harul care ne arată cum să ne bucurăm în aşteptarea gloriei promise. în cele mai grele timpuri, ea este
lângă noi. Când lucrurile sunt atât de rele, încât nu ne putem imagina cum s-ar putea înrăutăţi mai mult, speranţa ne
îndreaptă privirile de la necazurile noastre prezente spre bucuriile veşnice viitoare. Noi putem zâmbi chiar în faţa
persecutorilor noştri, ştiind că în scurt timp crucea va fi ridicată pentru totdeauna de pe umerii noştri - iar coroanele
pământeşti vor fi lăute de pe capul celor aflaţi în slujba Diavolului. Atunci, toată bucuria lor va fi pierit, dar creştinul
va avea parte de o bucurie veşnică.
înţelegerea acestui adevăr umple creştinul cu o aşa bucurie, încât el nu va mai asculta minciunile Diavolului cu privire
la necredincioşia sau lipsa de preocupare a lui Dumnezeu. închizându-şi urechile la şoaptele Diavolului, el îşi deschide
inima faţă de promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu şi se odihneşte în ele. Atitudinea lui plină de pace îl îngrijorează
pe Diavolul, care nu poate suporta să vadă pe omul sfânt navigând spre cer, plin de dulcea speranţă a strălucitei
serbări ce va avea loc atunci când va ajunge în port. Deci, el stârneşte orice furtună de câte ori poate, sperând să
provoace naufragiul sau măcar să-1 forţeze pe cel neprihănit să se târască spre portul ceresc cu mâinile goale.
(b) O chemare pentru care merită să lupţi
Considerând intensitatea atacului Satanei asupra moştenirii noastre spirituale, vedem necesitatea perseverenţei celui
sfânt în lupta împotriva Diavolului. Iată un cuvânt de reproş pentru 4 categorii de persoane:
(i) Pentru cei care refuză să lupte. Sunt mulţi care, în loc să ia cerul cu forţa, îl ţin departe prin forţă. De câte ori nu a
strigat Domnul pe străzi: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape!"? Şi totuşi, şi astăzi milioane de oameni
se îndreaptă nebuneşte spre iad şi nu vor să se întoarcă. în mod benevol, ei refuză să fie numiţi copiii lui Dumnezeu. Ei
aleg plăcerile păcatului şi nu bogăţiile cerului, preferând să moară în păcatele lor decât să admită că au nevoie de
iertarea lui Cristos.
Ce mândrie prostească! O paralelă istorică ilustrează nebunia unei astfel de gândiri. Cato şi Cezar erau duşmani de
moarte. Când Cezar a ajuns la putere, Cato ştia că pentru a-şi cruţa viaţa va trebui să apeleze la mila rivalului său.
Dar, decât să se înjosească astfel, el s-a sinucis.
71
Auzind aceasta, Cezar a strigat: „Oh, Cato, de cemi-ai dispreţuit onoarea de a-ţi salva viaţa?"
Oare nu trăiesc mulţi ca şi cum ar dispreţui onoarea lui Cristos de a le salva sufletele? Ce alt motiv ai, păcătosule, de
respingi harul Său? Oare îţi repugnă cerul şi fericirea? Poţi spune în mod cinstit că nu le doreşti? Atunci, de ce nu le
accepţi? Pentru dragostea lui Dumnezeu, gândeşte-te ce faci! Tu lupţi împotriva vieţii veşnice şi, făcând astfel, tu te
consideri nedemn de ea (F. A. 13.46).
(ii) Pentru cei ce neglijează lupta. Tu ai fi foarte amărât să vezi că cineva nu se bucură de mântuirea sufletului său. Dar
unde este creştinul care prin eforturile sale îşi arată seriozitatea? Pentru cei mai mulţi, dacă dorinţa le-ar aduce viaţa
veşnică, atunci ei ar fi fericiţi să intre pe porţile cerului. Dar dacă aceasta înseamnă luptă şi credinţă, ca ţel principal,
atunci ei nu mai sunt aşa de siguri.
Prea mulţi oameni îşi irosesc viaţa, dorind ca drumul spre cer să fie mai uşor, dar neavând dorinţa de a se preocupa şi
a căuta harul de care au nevoie pentru o astfel de slujbă. Ei au nevoie să vadă că lupta pentru Domnul promite o
victorie sigură, în timp ce lupta împotriva Lui este o garanţie a înfrângerii.
Nenorocirea celor condamnaţi va putea fi văzută când ei vor înţelege deplin ce au pierdut prin respingerea lui
Dumnezeu;, şi când îşi vor aminti de lucrurile oferite odată şi care le-ar fi putut da viaţa veşnică, - iar aceasta se va
întâmpla prea târziu - ei vor regreta că n-au avut o inimă care să primească oferta lui Cristos.
(iii) Pentru cei care doar pretind că luptă. Acum mă refer la acele persoane care fac mare caz de religia lor, dar care în
secret şi-au întemeiat inimile pe scopuri pământeşti. Ei pretind că sunt legaţi de cer, dar inimile lor sunt pline de
făţărnicie. Astfel de înşelători se aseamănă cu uliul, care, atunci când zboară foarte sus, îşi are ochiul aţintit asupra
prăzii de pe pământ.
Făţarnicii au fost şi vor fi întotdeauna o parte a mulţimii ce se înghesuie în Biserică şi care se amestecă cu adevăraţii
sfinţi ai lui Dumnezeu. Vorbirea le este curată, slujba este admirabilă; dar inimile lor sunt înşelătoare. Şi ce este cel
mai grav, ei se înşală singuri. Din greşeală, lumea îi poate numi sfinţi, dar Cristos ştie că sunt draci. Ce a spus El
despre marele făţarnic Iuda? „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi, unul din voi este un drac" (Ioan 6.70).
într-adevăr, dintre toţi dracii cel mai rău este cel pus în slujbă - dracul care predică, dracul care se roagă. Dumnezeu
Şi-a arătat în mod repetat dizgraţia când aşa-numitul popor al Său pângărea lucrurile sfinte
176
cu cele lumeşti, trecătoare. Dintre toţi oamenii, Dumnezeu îl loveşte cel mai puternic pe cela care poleieşte lucrurile
nelegiuite şi lumeşti cu aparenţe sfinte. Dumnezeu a făcut o făgăduinţă solemnă: „îmi voi întoarce Faţa împotriva
omului acestuia, îl voi face un semn şi de pomină, şi-l voi nimici cu desăvârşire din mijlocul poporului Meu. Şi veţi şti
că Eu sunt Domnul" (Ez. 14.8).
(iv) Pentru cei care opresc pe alţii să lupte. Printre hoţi există deseori un cercetaş care caută să vadă unde este prada.
El este creierul fiecărei operaţiuni ilicite, dar el nu-şi riscă niciodată capul, comiţând vreo crimă. Diavolul foloseşte
aceeaşi tactică, urmărind umblarea creştinului, unde se duce el, cu cine se asociază, apoi alege cea mai bună cale de a-
1 jefui de harul lui. Când planul este stabilit, el trimite pe altcineva să-1 aducă la îndeplinire. Astfel, el a trimis la Iov
pe prietenii şi chiar pe soţia sa, pentru a-1 ispiti; el a trimis la Iosif pe soţia lui Potifar pentru a-1 momi.
Prietene, întreabă-te dacă nu cumva i-ai făcut şi tu vreodată Diavolului un astfel de serviciu. Ai vreun copil care-L căuta
sincer pe Dumnezeu, dar tu erai prea ocupat să-1 iei la Biserică sau să-1 înveţi căile Domnului? Poate acum a crescut
şi nu mai are timp pentru lucrurile lui Cristos. Sau poate soţia ta a fost plină de entuziasm şi credinţă, dar duhul tău
rece şi atitudinea nepăsătoare au stins flacăra ce ardea odată atât de puternic.
Cum crezi că va suna acuzaţia ta când te vei înfăţişa înaintea Scaunului de Judecată? Nu a fost suficient că L-ai respins
tu însuţi pe Cristos; a trebuit să-i intimidezi şi pe cei care doreau să lupte în drumul lor spre cer! O ofensă grozavă,
într-adevăr! Prin urmare, tu îţi aduni mânie pentru ziua mâniei! (Rom. 2.5).
(c) Un avertisment pentru cei ce doresc un premiu ceresc (i) Obţinând lucruri pământeşti. Dacă lupţi pentru cer sau
pentru lucrurile cereşti, atunci tu ai o comportare sfântă, chiar în acţiunile tale laice. Ia-ţi toate măsurile de precauţie
ca să nu-ţi îndeplineşti slujba ca ceilalţi oameni din lume. Dacă tu, în calitate de creştin, te asociezi căilor lumii în
alergarea ta după bunurile materiale, aceasta va sacrifica două lucruri importante: slava lui Dumnezeu şi fericirea
sufletului tău. Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu au renunţat la bogăţie sau faimă, deoarece preţul era prea mare. Moise
a lăsat deoparte toate privilegiile de la Curte, deoarece a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon. Avraam a refuzat
daruri de la împăratul Sodomei de teamă că cineva l-ar putea acuza de lăcomie sau propriu interes. Fiecare copil al lui
Dumnezeu trebuie să fie conştient de acest lucru. Să nu uiţi niciodată: din tot ceea ce obţii pe
12 - Creştinul în Armătură
71
pământ, nimic nu este de valoare, decât slava lui Dumnezeu sau pacea minţii tale.
Un adevărat sfânt va fi plin de zel în [problemele lui zilnice, dar toată energia şi-o va consuma pentru cer. în vreme ce
mâinile îi vor fi ocupate cu lucrul lui, inima şi mintea se vor înălţa spre subiecte mai înalte -cum să-I placă lui
Dumnezeu, să crească în har, să se bucure de mai multă părtăşie cu Cristos. în schimb, omul firesc petrece multe ore în
magazinul lui şi apoi merge acasă şi petrece jumătate de noapte, gândind cum să-şi dezvolte afacerile. El transpiră în
magazinul lui, dar se răceşte în cămăruţa de mgăciune. Nici o vreme nu este suficient de rea pentru a-1 ţine departe
de lucrul lui, dar dacă drumul spre biserică este puţin alunecos sau bate puţin vântul, el îşi găseşte scuze pentru
absenţa de la serviciile religioase. Nici un inconvenient nu este prea mare, dacă buzunarul lui devine mai gros, dar
dacă predicatorul depăşeşte ora cu 1-2 minute, el imediat se plânge. Pe scurt, când munceşte are ochii aţintiţi asupra
lucrului său; la Biserică, el îşi ţine ochii pe ceas.
Dacă ceva din ce am spus până acum îţi vorbeşte, mergi degrabă la Dumnezeu şi roagă-L să-ţi schimbe inima în
întregime.
(ii) Folosind lucruri pământeşti. Poate că ai un duh ceresc când vrei să obţii lucrurile pământeşti. Dar ai tu acelaşi duh
când le foloseşti? Luptătorul adevărat îşi foloseşte situaţia materială pentru scopuri cereşti.
Ce faci cu rodul muncii tale? îl foloseşti pentru pântecul tău, papagalii sau câinii tăi - sau îl împărţi cu cel sărac? Dacă
eşti un membru deosebit al comunităţii tale, cum îţi foloseşti influenţa - pentru bine sau pentru rău? Pentru scopuri
egoiste sau altruiste? A te ruga pentru „bunuri" fără să ai un scop ceresc în minte înseamnă a fi aproape de idolatrie.
Dragul meu creştin, foloseşte-ţi averea pământească cu o teamă sfântă, ca nu cumva pământul să prădeze cerul, şi
bucuriile tale trecătoare să pună în pericol interesele tale veşnice. După cum Iov îşi sfinţea copiii, oferind jertfe cu
gândul că ei poate au păcătuit, tot astfel creştinul trebuie să sfinţească mereu, prin rugăciune, bunurile sale
pământeşti. în acest mod, el va fi eliberat din cursa lor.
(iii) Păstrând lucrurile pământeşti. Creştinul trebuie să arate aceeaşi indiferenţă în păstrarea bunurilor sale
pământeşti, ca cea manifestată în obţinerea lor. Dumnezeu niciodată nu ne face stăpâni asupra unui lucru, ci doar ne
încredinţează anumite lucruri. Toate lucrurile vor fi lăsate în urmă când El ne va chema acasă. Dacă El găseşte de
cuviinţă să ni le încredinţeze până atunci, noi îl binecuvântăm şi îi mulţumim pentru generozitatea Sa; şi dacă ni le ia
mai devreme, noi tot îl binecuvântăm.
178
Aducându-L pe Moise la curtea lui Faraon, Dumnezeu nicidecum nu a intenţionat să-1 lase acolo în splendoarea oferită
de lume. O inimă firească ar fi gândit că Moise putea ajuta cel mai bine poporul său - aflat în robia egiptenilor -
folosindu-şi poziţia şi puterea pentru a-1 influenţa pe împărat sau, probabil, aspirând la itron. Dar când Moise a
renunţat la poziţia lui privilegiată, credinţa şi renunţarea la sine au fost făcute mai evidente. Datorită acestei credinţe
supuse, Moise este menţionat în chip deosebit în Noul Testament (Evr. 11.24, 25).
Uneori, Dumnezeu ne oferă bunuri, nu pentru a ne baza pe ele, ci pentru a face să sporească dragostea noastră faţă de
El. Oare Măria n-ar fi putut face altceva mai bun cu preţiosul ei untdelemn decât să-L ungă pe Domnul ei? Oare ce
firmă ţi-ar putea plăti mai multe dividende durabile decât atunci când tu investeşti bunurile tale pentru cauza lui
Cristos?
Creştine, nu te ţine strâns de bunurile materiale pe care tu le preţuieşti atât de mult. Fii gata ca la un moment dat să
le arunci peste bord, decât să rişti naufragiul credinţei tale. Tu nu poţi lucra pentru bunurile cereşti dacă mâinile şi
inima îţi sunt împovărate cu cele pământeşti. Dacă poţi salva ceva la sfârşit, acela este sufletul tău, interesul tău
pentru Cristos şi cer. Chiar dacă ţi-ai pierde toate lucrurile pământeşti, tu tot vei putea spune alături de Iacov: „Am
destul [toate lucrurile]" (Gen. 33.11).
(d) Notă practică — referitoare la nebunia căutării lucrurilor pământeşti
(i) Lucrurile pământeşti nu sunt neapărat necesare. Un lucru este indispensabil numai când nu poate fi înlocuit cu un
altul. Deşi Satan deseori ne convinge de contrariul, nu există nimic din ceea ce să dorim şi pe care Cristos să nu ni-1
poată oferi, chiar dacă trebuie luat înapoi, în cer va fi lumină, dar nu soare; o masă bogată, dar nu came; veşminte
strălucite şi totuşi nu haine. Nimic nu va lipsi - şi totuşi nici un lucru de pe pământ, pe care noi îl apreciem atât de
mult, nu se va găsi acolo.
Dar pentru a fi răsplătit, tu nu trebuie să stai în aşteptarea cerului. Aici tu ai putea trece prin suferinţe grele, ţi-ai
putea pierde sănătatea. Dumnezeu îţi va oferi mai multă mângâiere decât dacă ai fi fost sănătos. Ai putea fi atât de
neînsemnat pentru lume, încât nimeni să nu ştie măcar că exişti; cu toată acesta desconsiderare, tu ai putea primi o
apreciere deosebită în cer, prin virtutea credinţei tale. Tu poţi fi atât de sărac, încât să nu ai un ban în buzunar;
Dumnezeu te poate face bogat în harul Său. Aminteşte-ţi ce-i scria Pavel lui Timotei: ,JZvlavia însoţită de mulţumire
este un mare câştig" (I Tim. 6.6).
Presupune că mori fără nici un ban. Ce contează acest lucru? Dar presupune că mori făr har! Cerul şi lucurile cereşti nu
pot fi recompen
72
sate de altceva. Nu-i îngădui Satanei să te distragă cu jucării. în timp ce te înfăşoară cu amăgirile lui, cealaltă mână a
lui este în tezaurul tău, pentru a te jefui de ceea ce este de neînlocuit. Este mult mai necesar să fii mântuit, decât să
exişti; este mai bine să nu exişti, decât să trăieşti în iad.
(ii) Lucrurile pământeşti sunt nesigure. Indiferent cât te-ai strădui să obţii lucrurile materiale, succesul nu îţi este
garantat. De mii de ani, oamenii s-au ocupat de afaceri, şi totuşi nimeni nu a găsit o metodă " sigură de îmbogăţire.
Cât de puţini renunţă la premiul loteriei lumeşti! Cei mai multţi rămân doar cu amintiri amare.
Dar cât despre cer şi lucrurile cereşti, planul este înfăţişat clar în Biblie: „Şi peste toţi cei ce vor umbla după dreptarul
acesta... să fie pace...!" (Gal. 6.16). Dacă cineva umblă după lucrurile de sus şi nu le obţine, aceasta se întâmplă
deoarece el nu a respectat cum a trebuit instrucţiunile date de Dumnezeu.
Nu te aştepta să învingi, dacă doreşti în acelaşi timp şi cerul şi păcatele tale. Tu trebuie să renunţi la unul din aceste
două lucruri. Dacă tu nu renunţi la păcatele tale, Dumnezeu va trebui să renunţe la tine. Dacă doreşti cerul, dar insişti
să-1 obţii prin propria-ţi neprihănire, tu nu-ţi vei obţine premiul. Tu te asemeni cu acea rudă a lui Rut, care dorea să
cumpere pământul lui Elimelec, dar nu ar fi vrut să se căsătorească cu Rut, după cum cerea Legea (Rut. 4.2-4). Tot
binele pe care-1 faci, toată osteneala ta sunt apreciate, dacă sunt acte de dragoste, care urmează actului pocăinţei. Dar
dacă tu le oferi ca preţ pentru a plăti pentru cer, Dumnezeu nu are ce discuta cu tine. Tu trebuie să tratezi cu Cristos, şi
numai cu El, sau vei pierde totul.
Cum poţi fi sigur că vei obţine cerul şi viaţa veşnică? Caută să renunţi la poftele tale şi la încrederea în propria-ţi
neprihănire. Apoi aleargă la Cristos şi mărturiseşte-I nevoia ta de mântuire. Tânjeşte după El mai mult decât după
viaţa însăşi. El se află deja la uşa inimii tale, chemân-du-te pe nume şi a promis că nu va refuza pe nimeni care vine la
El cu o inimă pocăită. Apoi, deşi vei continua să locuieşti pe pământ, viaţa veşnică va fi sigură pentru tine, ca şi cum tu
deja ţi-ai stabilit reşedinţa în acea cetate sfântă.
Ce trist că atât de puţini doresc să schimbe nădejdile lor false din această viaţă cu promisiunile cerului! Care poate fi
explicaţia acestui lucru, decât marea necredinţă din partea oamenilor? Ei nu pot fi convinşi să creadă ceea ce spune
Scriptura. Fie ca Dumnezeu să deschidă ochii acestei omeniri necredincioase, pentru ca oamenii să poată vedea că
lucrurile duhovniceşti sunt o realitate şi nu o ficţiune. Ceea ce poate face ca invizibilul să fie vizibil pentru ei' este
credinţa şi numai credinţa.
73
(iii) Lucrurile pământeşti sunt nesigure. Deşi poate că Dumnezeu te-a binecuvântat cu avere, tu poţi fi bogat azi, iar
mâine sărac. Tu poţi fi sănătos când mergi la culcare, dar prins de junghiuri, boală sau moarte înainte de zorii zilei.
Poţi să-ţi iei suficiente precauţii pentru a garanta că nimic nu va nimici averea ta? Poţi deveni suficient de bogat încât
să-ţi cumperi sănătatea sau să adaugi o zi la anii tăi?
Scriptura compară populaţia lumii cu un ocean. împăraţi şi conducători stau pe acest ocean. Precum o corabie pluteşte
pe valuri, tot astfel vieţile lor plutesc pe favorul mulţimii. Şi ce siguranţă există când se ridică valurile? Pentru o
vreme ei se vor înălţa până la ceruri, pentru ca apoi să se prăbuşească din nou. David ştia cât de nestatornice sunt
preferinţele lumii: „împăratul este de zece ori mai mult al nostru", spuneau bărbaţii lui Israel (II Sam. 19.43), pentru
ca în versetul următor situaţia să se schimbe complet: „A/o/ n-avem nici o parte cu David, nici o moştenire cu fiul lui
Isai!" (II Sam. 20.1, 2). Astfel, David a fost înălţat şi apoi coborât, aproape din aceeaşi suflare.
Dar cerul este o împărăţie care nu se poate clătina. Cristos este o moştenire care nu se schimbă. Darurile şi
mângâierile Sale sunt ape sigure care ţâşnesc în viaţa veşnică. Prepeliţele, care constituiau hrana israeliţilor, s-au
terminat curând, dar Stânca din care s-a adăpat credinţa lor i-a urmat pretutindeni. Această stâncă este Cristos. Tu ai
putea pierde orice mângâiere trecătoare, inclusiv familia şi prietenii, dar dacă averea ta este în Cristos, tu continui să
fii un om bogat. în cea mai întunecată clipă, Cristos va veni la tine cu pace şi cu o promisiune: „A/i/ te teme de moarte
sau demoni. Eu voi sta lângă tine până îţi vei da ultima suflare, îngerii Mei aşteaptă împreună cu Mine. Imediat ce
sufletul tău îţi va părăsi trupul, ei îl vor lua în cer şi-1 vor aşeza la pieptul dragostei Mele. Apoi te voi hrăni cu acele
bucurii veşnice pe care sângele Meu le-a obţinut, iar dragostea Mea le-a desăvâişit pentru tine".
(iv) Lucrurile pământeşti nu satisfac. Indiferent cât de multe bunuri materiale vom avea, niciodată nu va fi de ajuns.
Deseori, averea unui om îi provoacă nenorocire, dar niciodată mulţumire. Ce nebunie să crezi că te-ar putea satisface
vreodată! Sufletele noastre sunt imateriale, ele nu vor putea fi satisfăcute cu plăcerile trecătoare ale cărnii şi sângelui.
Câştigurile pământeşti pe care ne trudim să le obţinem sunt cu mult inferioare naturii omului. Prin urmare, dacă dorim
să fim binecuvântaţi, trebuie să ne uităm dincolo de ele - chiar la Dumnezeu însuşi, care este Tatăl duhurilor.
Bunurile pe care Dumnezeu îngăduie să le avem sunt destinate nevoilor noastre, şi nu propriei satisfacţii. A încerca să
storci din ele
181
ceva ce nu a fost pe primul plan este un efort zadarnic. Ugerul unei vaci, muls delicat, va da lapte bun, hrănitor şi
înviorător. Dar dacă îl strângi din ce în ce mai tare, el nu-ţi va da cantităţi mai mari de lapte. Noi pierdem ceea ce este
bun în lucrurile pământeşti, aşteptând prea mult de la ele. Cei care încearcă să se automulţumească cu bunurile
materiale găsesc foarte puţină satisfacţie în ele.
Toate frustrările noastre ar putea fi evitate cu uşurinţă dacă ne-am întoarce privirile de la aceste lucruri şi am privi la
Cristos pentru fericire. Iată la ce te poţi aştepta când faci acest lucru:
în primul rând, dispare toată vinovăţia păcatelor taie. Vinovăţia afectează întotdeauna bucuria noastră. Când Cristos
îţi ia păcatele, El îţi ia şi vinovăţia.
în al doilea rând, firea ta este reînnoită şi sfinţită. în mod simplu, sfinţenie înseamnă readucerea creaturii la starea de
sănătate pe care Dumnezeu a intenţionat-o când 1-a creat pe om. Şi când este un om mai energic dacă nu atunci când
este sănătos?
în al treilea rând, eşti adoptat în familia lui Dumnezeu. Desigur, aceasta nu poate ajuta, dar te poate face fericit - să
fii un fiu sau o fiică a unui împărat aşa de mare.
în al patrulea rând, ai o moştenire veşnică împreună cu Cristos. Noi nu putem înţelege ce înseamnă acest lucru în
termenii bucuriei veşnice. Concepţiile noastre prezente cu privire la cer sunt faţă de cerul însuşi asemenea soarelui
pictat de un artist faţă de soarele însuşi. Dar noi putem să ne încredem în promisiunea că ceea ce Dumnezeu a pregătit
pentru noi este mai presus de cel mai neobişnuit vis al nostru (îs-. 64.4; I Cor. 2.9).
(e) Cuvânt de încheiere referitor la răsplata divină încearcă să afli pentru tine însuţi dacă eşti devotat lucrurilor cereşti
sau celor pământeşti. Nu le poţi urmări pe amândouă. Lucrurile pământeşti sunt asemenea gunoiului, care nu numai
că nu hrăneşte, dar o privire îndreptată spre el îţi taie toată pofta de mâncare. Lucrurile cereşti nu se potrivesc unui
astfel de om corupt. Numai atunci când îţi vii în fire, precum fiul risipitor, poţi discerne că lucrurile cereşti sunt mai
bune. Atunci vei şti că pâinea este mai bună decât cojile şi că locuinţa tatălui tău este un loc mai plăcut decât să stai cu
porcii pe câmp.
Dacă vrei să obţii cerul, tu trebuie să-L ai pe Cristos, care este totul în toţi. Şi dacă-L obţii pe Cristos, tu trebuie să
accepţi lucrarea Lui, la fel de bine ca şi sacrificiul Lui. Fără sfinţire, nu este fericire. Ia întreaga ofertă sau nu lua nimic.
Cineva poate compara sfinţenia şi fericirea cu cele două surori, Leea şi Rahela. La suprafaţă, fericirea, precum Rahela,
74
pare mai de dorit (chiar şi o inimă firească se va îndrăgosti de ea). Dar sfinţenia, precum Leea, este cea mai mare şi
posedă şi ea o frumuseţe deosebită, deşi în această viaţă pare dezavantajată - ochii roşii de lacrimile pocăinţei şi faţa
supusă zbârciturilor.
Iată legea cerului: sora mai tânără nu poate fi dată înaintea celei mai în vârstă. Noi nu putem s-o dorim pe frumoasa
Rahela - cerul şi fericirea - până ce n-o îmbrăţişăm mai întâi pe Leea - sfinţenia - cu toate îndatoririle ce se cer, de
pocăinţă şi umilire. Vei trăi tu prin această lege? Căsătoreşte-te cu Cristos şi harul Său, decât să slujeşti ispitelor
prosperităţii şi adversităţii. îndură căldura uneia şi răcoarea celeilalte. Dacă vei avea răbdare, în cele din urmă ţi se
va da şi sora cea mai drăguţă. Aceasta este singura cale de a obţine răsplata divină.
CSI TI ŢOLUL 4
A TREIA CONSIDERAŢIE:
UN AL DOILEA ÎNDEMN DE A FI ÎNARMAT
I. ÎNDEMNUL ŞT IMPLICAŢIA
„De aceea, luaţi toată armătura] lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare,
după ce veţi fi biruit totul" (Ef. 6.13).
în acest verset, cuvintele apostolului: „luaţi toată armătura lui Dumnezeu..."par să repete îndemnul său din v. 11:
„îmbrăcaţi-vă cu toată armătura..." Fără îndoială, el foloseşte repetiţia pentru a sublinia o idee. în intervenţia pe care
o face (v. 12), el dă un raport complet asupra puterii şi răutăţii Satanei şi dezvăluie planul său diabolic împotriva
sfinţilor. Acum el dă alarma pentru luptă: „înarmaţi-vă! înarmafi-vă!" dar dacă privim versetul mai îndeaproape, vom
descoperi un nou sens al acestui adevăr.
în primul rând, vom discuta de ce apostolul repetă îndemnul aşa de curând; în al doilea rând, rezultatele care
urmează: (1) „ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea" - adică, să puteţi lupta; (2) „şi să rămâneţi în picioare, după ce
veţi fi biruit totul"- adică, să puteţi învinge.
PRIMA OBSERVAŢIE: IMPLICAŢIILE UNUI ÎNDEMN REPETAT
Când copilul tău este suficient de mare pentru a traversa singur strada, îl trimiţi afară făcând un simplu gest cu mâna
şi dându-i un îndemn ocazional de a fi atent? Desigur că nu! Pentru siguranţa lui, tu îi vei repeta din nou şi din nou tot
ceea ce are nevoie să ştie. Pavel ştia prea bine toate pericolele pe care aceşti tineri creştini le-au întâmpinat; el dorea
ca ei să fi fost preveniţi şi înarmaţi dinainte. Nevoia imperioasă de a le reaminti - ,jmbrăcafi-vă!" - vine din adâncul
convingerii sale că armătura lui Dumnezeu era singura lor scăpare.
184
Pavel se asemăna cu lucrătorul care bate un cui în mod corect, prin lovituri repetate şi apoi se odihneşte. Prea mulţi
predicatori se aseamănă tâmplarului care, grăbit să-şi termine treaba, foloseşte pioneze în loc de şuruburi pentru a
întări picioarele unui scaun. într-adevăr, el îşi va termina mai repede lucrul, dar câtă durabilitate va avea ceea ce a
făcut el? Predicatorii nerăbdători, înainte de a-şi expune un ultim adevăr, sunt gata să se arunce asupra altuia. Dacă
ar fi fost mai sensibili faţă de enoriaşii săi, ei ar fi putut realiza că atâta vreme cât.adevărul nu le străpungea mintea,
ei nu puteau să pătrundă în cugetele ascultătorilor. Cei mai mulţi dintre noi au duhul împietrit. Noi trebuie să avem
adevărul ţintuit la locul lui prin lovituri repetate.
Nu numai atât, dar în general noi reţinem mai uşor adevărurile mai simple şi mai puţin ornamentate cu idei
extravagante. într-un magazin cu îmbrăcăminte, eu pot face mai uşor o alegere dacă vânzătorul îmi arată numai
câteva lucruri din care pot alege. Dacă scoate totul din rafturi şi le face grămadă, atunci eu sunt confuz, incapabil de a-
mi fixa opţiunea. A înţelege adânc un adevăr fundamental este mai bine decât a le auzi pe toate, fără a înţelege
vreunul.
ADEVĂRURI IMPERATIVE
Un predicator nu ar trebui să se scuze pentru că spune acelaşi adevăr de mai multe ori. Pavel însuşi spune: „Mfe nu-mi
este greu să vă scriu mereu aceleaşi lucruri, iar vouă vă este de folos" (Fii. 3.1). Trei feluri de adevăruri trebuie
predicate în mod regulat de la amvon.
(a) Adevăruri primare (fundamentale)
Acestea sunt adevărurile pe care oricine trebuie să le ştie şi să le creadă pentru mântuirea lui, adevărurile pe care se
sprijină întreaga greutate a învăţăturilor creştinismului.
Adevărurile fundamentale ale Evangheliei sunt jaloanele care ne menţin în siguranţă între limitele fixate de
Dumnezeu. Presupune că bunicul tău a avut o bucată de pământ pe care a îngrijit-o cu atenţie. El stătea acolo când se
montau parii şi-i putea desface legat la ochi. Dar niciodată nu şi-a găsit timp să arate şi altora reperele. Cu timpul, au
putrezit, au fost smulşi sau distruşi. Acum bunicul a murit şi ţi-a lăsat ţie pământul. Dar un vecin rău pretinde că este
al lui, şi ca dovadă a proprietăţii, îţi arată holdele pe lan. Tu descoperi că descrierea pământului este diferită. De
vreme ce tu nu ştii adevăratele limite ale terenului tău, cum le vei putea apăra la judecată? Probabil că vei sfârşi prin
a-ţi pierde pământul, deoarece nimeni nu ţi-a spus unde se termină partea ta şi unde începe cea a vecinului tău.
74
Paralela spirituală este următoarea: orice adevăr fundamental îşi are vecinul lui rău (adică, erezia), lovindu-l pe
acesta, dornic să planteze răsadurile sale de minciuni pe terenul sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu şi astfel înşelându-i
pe sfinţi. Şi adevăratul motiv pentru care duhul de erezie a violat adevărul în ultimii ani este că pastorii, împreună cu
enoriaşii lor, nu au umblat în limitele Evangheliei şi nu le-au făcut cunoscut lor aceste adevăruri fundamentale.
Ca şi în casele noastre, în religia noastră avem şi lucruri de valoare şi lucruri de mai mică însemnătate. Lucrurile
valoroase sunt minunate şi de multe ori sporesc aprecierea noastră faţă de lucrurile de mică însemnătate, dar îşi pierd
curând atracţia, când nevoile noastre acute nu sunt satisfăcute. Ce satisfacţie îţi oferă faptul că cinezi din vase de
China, dacă nu ai ce pune în ele? De ce folos ţi-ar fi o bluză de mătase pe timp de iarnă, dacă nu ai haină?
(b) Adevăruri greu de însuşit
Un pastor poate predica nu numai adevăruri fundamentale, dar şi acele adevăruri pe care le observă că sunt
subminate mai frecvent de Satan. Acestea sunt mai ales poruncile lui Dumnezeu cu privire la problemele controversate
ale creştinului, referitoare la credinţă şi fapte.
Pentru a cunoaşte care doctrine sunt mai disputate printre enoriaşii săi, un pastor trebuie să-1 cerceteze pe fiecare
membru al congregaţiei sale, cu aceeaşi perseverenţă cu care abordează o carte din biblioteca sa. Din tonul folosit de
Pavel în scrisorile sale, putem desprinde că deseori el vizita Bisericile tinere, căutând ereziile periculoase. Când a
descoperit că falşii apostoli se infiltraseră în Biserica din Galatia şi că predicau din nou Legea, el a prezentat iarăşi
adevărul Evangheliei cu privire la justificarea prin credinţă. Când a auzit de disputele şi certurile dintre corinteni, oare
ce a izvorât din inima lui, decât acel îndemn preţios la dragoste?
Dragul meu pastor, s-ar putea ca turma ta să devină uneori nerăbdătoare şi să se plângă de faptul că o ţii prea mult în
aceeaşi păşune, predicând despre acelaşi păcat. Greşeala este a lor, nu a ta, dacă ei se rătăcesc ori de câte ori tu îţi
întorci spatele. Cine îl poate învinovăţi pe un câine care latră continuu, de vreme ce lupul dă mereu târcoale stânii? ,
Dacă doreşti să fii tot mai mult asemenea lui Cristos, nu te ruga pentru un predicator care să vină cu noi stiluri de
expunere în fiecare duminică, ci roagă-te pentru un om care să aibă o învăţătură sănătoasă şi care să predice
împotriva păcatului şi pentru adevăr, fără a face compromisuri, până când întreaga congregaţie se va pocăi şi se va
întoarce de la calea sa rea.
75
(c) Adevăruri practice
Aceste adevăruri constituie „pâinea şi sarea". Indiferent ce se mai află pe masă, ele trebuie să fie nelipsite. ;Petru
exprimă astfel acest lucru: „De aceea voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi" (II
Pet. 1.12). El se referea în mod deosebit la acele lucruri pe care noi trebuie să le ştim pentru a trăi în fiecare zi o viaţă
asemănătoare cu a lui Cristos.
Nu trebuie să te plictiseşti când auzi predicându-se adevărurile practice. Când un om îşi pierde gustul pentru carne şi
legume şi la fiecare masă nu doreşte nimic altceva decât desert, noi ştim că s-a întâmplat ceva grav cu el. Ce trist că cei
din vremea noastră sunt atât de bolnavi spiritual, încât şi-au pierdut total apetitul şi nu mai vor altceva decât fraze
mieroase şi învăţături dulci.
Dacă î-I iubeşti pe Dumnezeu, iubeşte adevărul Lui! Primeşte cu bucurie învăţăturile care te echipează pentru slujba la
care te-a chemat Dumnezeu. Credinţa şi pocăinţa sunt bune doctrine pe care merită să le predici sau să le asculţi până
la sfârşitul lumii. De asemenea, după cum tu te cerţi cu pastorul tău că predică mereu mesajul credinţei şi al pocăinţei,
tu te poţi certa şi cu Dumnezeu că a făcut un singur drum spre cer. Atât pruncii în Cristos, cât şi creştinii maturi au
nevoie să audă acest adevăr.
Dacă inima ţi-ar fi fost smerită, iar gustul duhovnicesc, vechile adevăruri ar fi fost mereu noi pentru tine. în cer,
izvorul bucuriei celor sfinţi va fi unul singur - Cristos. Şi totuşi, niciodată nu scade. Dumnezeu este singurul subiect
care umple inimile lor şi niciodată nu se plictisesc de el. Şi astfel va fi întreaga veşnicie. Şi cum ne-am putea sătura
aici pe pământ de ceva care vorbeşte de Dumnezeu şi dragostea Sa?
Spunând toate acestea, permiteţi-mi să clarific un lucru. Nu scuz nici un lucrător pe tărâmul Evangheliei, care îşi
îmbracă talentele în lenevie sau şi le îngroapă în pământ, în timp ce toată săptămâna se joacă. Un astfel de pastor nu
are nimic de oferit enoriaşilor săi în Ziua Domnului, decât câteva felii mucegăite care au fost frământate cu mulţi ani
înainte. Aceasta nu este o lucrare bună! Da, noi avem nevoie să auzim vechile adevăruri, dar aceasta nu înseamnă că
nu trebuie să mai auzim şi adevăruri noi. Dacă pastorul nu studiază şi nu se roagă pentru a-şi spori cunoştinţele şi
înţelepciunea, el este cel mai rău hoţ din tot oraşul.
Este de neiertat ca un om căruia i s-a încredinţat creşterea unui orfan să-1 lase pe acesta în starea lui jalnică, deoarece
lui îi este prea lene să investească fondurile. Cu atât mai mult pentru un pastor care nu-şi dezvoltă darurile sale, pe
care le-aş numi starea Bisericii sale, şi pe care ar trebui să Ie investească pentru binele sufletelor lor. Vai de omul lui
187
Dumnezeu care îşi petrece zilele în lucrări fără valoare sau ocupat mai mult de modul în care şi-ar putea umple
buzunarele decât să adauge la darurile enoriaşilor săi!
A DOUA OBSERVAŢIE: NECESITATEA DE A-ŢI ANALIZA ŞI CORECTA DARURILE
A doua observaţie privind îndemnul repetat al lui Pavel din Ef. 6.13 este preluată dintr-un verb, care înseamnă nu
numai „a lua", dar şi „a lua din nou". Cu alte cuvinte, a recupera ceva ce s-a pierdut sau a prelua o sarcină care a fost
abandonată până în prezent.
Considerând ceea ce le-a scris Pavel la început creştinilor din Efes, putem deduce că el nu le spunea să îmbrace
armătura lui Dumnezeu printr-o mărturisire de credinţă. Ei făcuseră deja acest lucru. Dimpotrivă, Pavel îi îndemna să-
şi lege armătura mai strâns în jurul trupurilor lor, acolo unde se desfăcuse, şi să repare găurile din darurile lor.
1. De ce darurile tale trebuie menţinute în bună stare?
Cine poartă armura pe timp de pace? Ea este destinată celor ce luptă! Nu gândi în mod simplist că îmbrăcându-te cu
harul lui Dumnezeu îţi vei înspăimânta duşmanul şi el va pleca. El nu este impresionat de un spectacol de forţă.
Dimpotrivă, fiecare componentă a armăturii lui Dumnezeu va fi pe trupul tău ca un steag care flutură înaintea Satanei.
Deci, nu este suficient să o ai numai pentru spectacol; tu trebuie să o porţi în orice loc bine fixată.
Satan nu te provoacă la o luptă de dispreţ; acest război este pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu mă crezi, priveşte ce le-a
făcut el în vremurile din urmă slujitorilor lui Dumnezeu. Luând-o cu mult înaintea unui om sfânt, el i-a lovit armătura
până când harul lui Dumnezeu în el era aproape de nerecunoscut. El procedează astfel atunci când îl prinde nepregătit
pe omul sfânt.
îţi aminteşti ce i s-a întâmplat lui Iacov când şi-a desfăcut cingătoarea adevărului şi sincerităţii şi a folosit o
înşelătorie pentru a obţine binecuvântarea tatălui său? El a obţinut binecuvântarea, dar şi lui i s-a plătit cu aceeaşi
monedă când Laban a schimbat-o pe Rahela cu Leea. Gândeş-te-te de câtă suferinţă ar fi fost scutit dacă şi-ar fi păstrat
întreaga armătură la locul ei!
Ce să mai spun de David? Oh, ce lovitură a primit când şi-a îndepărtat platoşa neprihănirii (în problema cu Urie)! El a
primit o grea lovitură, fiind rănit în inimă. Şi Iona, când Dumnezeu a vrut să-1 trimită la Ninive, a fost surprins fără
încălţăminte în picio;ire. Prin aceasta înţeleg că lui îi
188

lipsea o pregătire a minţii, pentru a răspunde la prima chemare. Apoi bietul Ezechia. El avea coiful nădejdii strâmbat
şi atât de găurit, încât a strigat: „Nu-L voi vedea pe Domnul... pe pământul celor vii" (Is. 38.11). Chiar şi Avraam a
avut momente de necredinţă şi îndoială care au strecurat pete grave în caracterul său.
Acest război este un holocaust spiritual. Ori tu distrugi puterea Satanei în viaţa ta, îmbrăcând toată armătura lui
Dumnezeu şi ţinând-o pe tine, ori Satan te va distruge. Toţi marii sfinţi ai fiecărui secol au fost încercaţi în flăcările
ispitei. Şi ele l-au distais pe om, ori de câte ori Satan a găsit cea mai mică fisură în darurile lui. Nu dispreţui ceea ce
istoria a demonstrat de nenumărate ori că este adevărat!
Satan se uită şi aşteaptă; mai devreme sau mai târziu, el te va surprinde cu vreunul din darurile tale lăsate deoparte
pentru moment. Atunci va ataca. Această clipă de luptă intensă este momentul în care tu ai nevoie de toată fermitatea
pentru a-ţi repară armătura - şi a face totul dintr-o dată! Nu dispera: Cristos este un meşter deosebit. El poate înnoi
tot ce nu este bun în tine.
2. Cine suferă când darurile tale se diminuează
Când harul tău este în scădere, efectele negative depăşesc situaţia
ta - ajungând chiar la Dumnezeu. Haideţi să analizăm consecinţele
grave ale neglijării stării tale spirituale, (a) Tu îi faci rău lui Dumnezeu
Slava lui Dumnezeu depinde mai mult decât orice de darurile sfinţilor Săi. Nici chiar păcatele grave ale omenirii nu-L
discreditează aşa de mult, cum se întâmplă cu purtarea neglijentă a celui sfânt. Când oamenii din lume îşi folosesc
talentele oferite lor de Dumnezeu pentru a-şi mări conturile, ei îl jefuiesc numai de untdelemnul, inul şi lâna Lui. Dar
când creştinul îşi neglijează darul său sau îl foloseşte greşit, el fură slava lui Dumnezeu! într-adevăr, a lăsa slava lui
Dumnezeu să se scurgă prin fisurile darurilor tale este un lucru foarte grav. Aceasta demonstrează o mare nepăsare
pentru voia Lui. El intenţionează ca slava Lui să crească prin atitudinile şi faptele tale - nu să se diminueze!
Presupune că un om încredinţează unei persoane banii săi, iar altuia copilul său. Ce îl va supăra mai tare: că a pierdut
banii, datorită administrării greşite, sau că îşi primeşte copilul rănit? Harul este copilul lui Dumnezeu în tine, noua
creaţie în Cristos. Dacă suferă vreun rău din cauza neglijenţei tale, atunci aceasta loveşte mai adânc inima lui Dum-
nezeu, decât atunci când un păcătos îi face un rău lui Dumnezeu, deoarece El n-a investit într-un astfel de om un dar
atât de preţios ca cel oferit ţie.
76
(b) Tu le faci rău altor creştini
Aceasta se întâmplă când neglijezi să-ţi repari armătura distrusă. Când un mădular din trupul fizic suferă, într-un fel
toate celelalte suferă împreună cu el. Acelaşi principiu este valabil şi pentru trupul duhovnicesc "(I Cor. 12.26). Când
noi ignorăm poruncile lui Dumnezeu, care întotdeauna are ca rezultat diminuarea harului, prin aceasta arătăm indife-
renţa noastră faţă de toţi credincioşii. Ni se spune „să ne iubim unii pe alţii" (II Ioan 5). Şi cum arătăm supunera faţă
de această poruncă? In versetul următor, Ioan spune: „Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui" (v. 6). Relaţia
dintre har şi păcat este una de tip cauză-efect: ori de câte ori primul scade, inevitabil cel de-al doilea creşte.
(c) Tu îţi faci rău ţie însuţi
Când vezi că harul lui Dumnezeu ia în tine o întorsătură spre rău, dar tu nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile, tu
vei suferi datorită neglijenţei tale. Un creştin în declin este întotdeauna un creştin care se îndoieşte. Harul tău este
asemenea unui pom: atâta vreme cât este sănătos, el nu încetează să crească. Dar dacă începe să se usuce, tu ştii că
ceva este în neregulă. Satan este gata să. accentueze primele semne de îndoială. Slăbirea poziţiei tale te face mai
susceptibil minciunilor lui.
Iată ce-ţi spune el: „Dacă ai fi un creştin adevărat, ai li în continuă creştere. Sfinţii merg din putere în putere; dar tu
mergi din putere în slăbiciune! Tu spui că eşti mântuit. Atunci de ce te-ai îndepărtat aşa de mult de Dumnezeu faţă de
ziua în care ai fost mântuit?" Totuşi, minciunile Satanei conţin un adevăr. Când darurile tale sunt în declin, tu chiar te
simţi departe de Dumnezeu şi cer; tu chiar te întrebi dacă ai fost salvat cu adevărat.
Imaginează-ţi că ai o avere, deoarece ţi s-a dat în custodie un copil, şi că moartea lui ar însemna pierderea averii. N-
am nici o îndoială că acel copil va fi bine îngrijit. Nu-1 vei scăpa nici o clipă din ochi, şi cea mai uşoară durere de cap
pe care ar avea-o te-ar determina să alergi după doctor. Singura noastră pretenţie la moştenirea cerească este copilul
harului care vine să locuiască cu noi atunci când îl acceptăm pe Cristos ca Salvator şi Domn. Deci, când acest „copil al
harului" este bolnav sau slăbit, ar trebui să folosim orice metodă pentru a-1 vindeca.
Dacă harul lui Dumnezeu în tine este bolnav, tu vei găsi puţină bucurie în viaţă, cea prezentă sau cea viitoare. O
persoană care suferă de o boală cronică nu găseşte nici o plăcere în ceea ce face. Mâncarea lui este fără gust; el
doarme pe apucate; nu are energie pentru lucru sau distracţie. Dacă imaginea lui Cristos în tine s-a şters, tu eşti un
bolnav cronic. Tu nu vei gusta dulceaţa promisiunii, nici nu te vei bucura de
190
odihna care se găseşte în El. Tu vei şchiopăta în orice lucrare, întrebân-du-te dacă vei avea puterea necesară pentru a
o îndeplini. Tot timpul inima ta neconsolată va plânge sub povara pe care i-o dai.
Ce trist că deseori neglijenţa noastră îl avantajează pe Satan! Prin nepăsarea noastră spirituală noi punem o dovadă
în mâna lui şi un argument în gura lui pe care le foloseşte pentru a pune la îndoială mântuirea noastră. Dar ce dulce
este promisiunea pentru credinţa noastră, când ea este activă şi viguroasă! Ce uşor este jugul, când creştinul nu este
ros de vină, nici puterea lui slăbită de harul în declin! Când te afli într-o bună relaţie cu Cristos, atât tu. cât şi fraţii şi
surorile tale în Cristos sunt în beneficiu, iar Tatăl tău ceresc este glorificat.
3. Cum să cunoşti dacă harul tău este sau nu în scădere După ce am arătat mai sus de ce creştinul trebuie să-şi dea
toate silinţele-pentru a restaura harul său aflat în declin, ar fi indicat să oferim acum un mijloc pentru depistarea
timpurie a acestei boli. Ca în majoritatea bolilor, cu cât îndepărtezi mai repede cauza, cu atât mai repede o poţi trata.
(a.) Simptome false
înainte de a ne ocupa de cauză, permite-mi să te avertizez referitor la unele simptome false care te pot determina în
mod greşit să crezi că harul tău este în scădere.
(i) O sensibilitate sporită faţă de păcat. Creştine, nu este neapărat necesar să crezi că harul tău a scăzut, dacă
sensibilitatea ta faţă de păcat s-a accentuat. Această greşeală îi provoacă deseori unui sfânt mari suferinţe. Dintr-o
dată el devine conştient de mândrie, făţărnicie sau alte păcate, care par să ţâşnească dinăuntrul fiinţei sale. El este
îngrozit la vederea unui astfel de păcat. Satan plantează vinovăţia şi foarte curând, cel sfânt este aproape copleşit de
suferinţa remuşcării.
Dacă acest lucru se întâmplă cu tine, permite-mi să te întreb ceva: nu se poate ca păcatul pe care îl cântăreşti acum să
fi fost prezent cu mulţi ani înainte, dar tu să nu-1 fi remarcat? Dacă da, bucură-te că harul tău nu se usucă, ci
înfloreşte şi înăbuşă acele seminţe rele pe care Satan le-a pus în tine mai demult. Dacă tot eşti disperat, întâreşte-te,
ştiind că păcatul nu se poate înălţa prea sus, când oroarea unei persoane creşte la arătarea acestuia! Fii atent să nu
foloseşti aceasta ca o scuză pentru noile păcate! Fii cinstit cu tine însuţi şi cu Dumnezeu!
Nimeni nu este atât de îngrozit la vederea celui mai mic păcat ca cei a căror dragoste pentru Cristos este în creştere. Cu
cât iama trece, iar primăvara se apropie, soarele devine mai puternic şi topeşte gheaţa tot
77
mai mult. Un semn sigur că dragostea lui Cristos străluceşte mai puternic în inima ta este atunci când păcatul nu poate
sta mult, ci este topit în suferinţă şi pocăinţă continuă. Sufletul stricat este acela unde păcatele se localizează ca nişte
pietroaie sau sloiuri de gheaţă şi unde se manifestă prea puţină preocupare sau durere pentru ele.
(ii) Un simţământ scăzut de mângâiere. Harul poate să lucreze adânc în tine, chiar dacă tu nu-i simţi prezenţa. Oare
credinţa a triumfat vreodată mai mult decât atunci când Mântuitorul nostru a strigat cu disperare:' „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Mc. 15.34)? Aici credinţa era la zenitul ei, deşi era miezul nopţii în ce
priveşte bucuria. Poate că tocmai ai îndeplinit un act de ascultare şi totuşi te întorci acasă fără a simţi acea mângâiere
cu care erai obişnuit după lucrarea pe ogorul Tatălui. Să nu crezi că dacă nu simţi astfel, înseamnă că s-a întâmplat
ceva rău cu lucrarea pe care ai făcut-o. Nu întotdeauna sentimentele sunt măsura corectă a stării tale spirituale.
Mângâierea nu este necesară slujbei; este un lucru pe care Dumnezeu îl poate da sau nu. Cât de bine ţi-ai îndeplinit
misiunea pe care ţi-a dat-o el nu are nimic de-a face cu aceasta. Un călător poate parcurge aceeaşi distanţă şi la fel de
repede atât pe o zi senină, cât şi pe o zi înnorată, într-adevăr, uneori el poate merge mai repede pe o zi întunecată.
Căldura soarelui îl poate moleşi şi-1 poate determina să se oprească şi să se odihnească, în timp ce pe o vreme
întunecată şi răcoroasă el îşi poate îndemna calul pentru a atinge mai repede ţinta. Unele daruri, precum unele flori,
cresc mai bine la umbră - de exemplu, perseverenţa, smerenia şi dependenţa de Dumnezeu.
(iii) Ispita crescândă. Dacă auzi pc cineva spunând că a slăbit, deoarece astăzi nu poate alerga la fel de repede cu 50
kg în spinare, după cum alerga ieri fără ele, atunci tu poţi spune imediat unde greşeşte. In ceea ce priveşte ispita, tu
poţi face aceeaşi greşeală. Ea nu apasă întotdeauna cu aceeaşi greutate asupra cugetului tău.
Tu poţi birui foarte uşor o ispită, în timp ce o alta să te doboare zi de zi. Astfel este uşor să te descurajezi şi să conchizi
că eşti leneş sau nesincer. Şi totuşi, harul poate să lucreze mai tare în tine în timp ce lupţi împotriva unei ispite foarte
puternice, decât atunci când birui una mai uşoară. O corabie cu puţină încărcătură şi care merge în direcţia vântului
pluteşte uşor pe valuri. în schimb, aceeaşi corabie având o încărcătură mai grea şi mergând contra vântului, cu greu va
putea înainta. Dar în cea de-a doua situaţie, tot echipajul va trebui să fie implicat, în vreme ce în prima situaţie,
jumătate din echipaj se poate odihni.
192
(b) Adevăratele simptome ale scăderii harului
(i) O atitudine nepăsătoare faţă de ispită. Oare cugetul tău a devenit ;ilât de neatent şi somnoros, încât să te gândeşti
atât de puţin la ispitele I Havolului? Inima lui David a început să bată mai tare numai când a tăiat din haina lui Saul.
Dar mai târziu el n-a simţit nici un fior de groază când s-a uitat spre Batşeba şi pofta i-a umplut inima. Fiind
determinat atât de uşor de Satan să comită un păcat oribil după un altul, demonstrează că evlavia lui David îşi
îngreuiase ochii, iar inima lui nu mai era la fel de curată ca altădată. Când cugetul unui om este amorţit faţă de ispită,
darurile sale sunt într-o situaţie critică.
Dacă cugetul tău se alertează în faţa ispitei, dar nu are putere să lupte împotriva ei, atunci darurile tale pot fi
considerate tot ca fiind bolnave. Un om care permite ispitei să hoinărească de-a lungul graniţelor cugetului său se
dovedeşte a fi un prost păzitor al evlaviei sale. Dacă nu ridici armele împotriva vrăjmaşului tău şi nu-L cauţi pe
Dumnezeu cu sinceritate pentru a te elibera, poţi fi sigur că pofta va obţine curând avantaj asupra harului.
Oricum, faptul că poţi rezista ispitei nu garantează că harul lui Dumnezeu este puternic în tine. Ca să nu devii mulţumit
de tine însuţi, întreabă-te de ce te împotriveşti Ispititorului. Poate îţi aminteşti de o vreme când dragostea ta pentru
Cristos ar fi aruncat flăcări în faţa Satanei când te ispitea să păcătuieşti. Dar acum, acel foc aproape s-a stins şi doar
vreun motiv egoist te opreşte să nu păcătuieşti. Dacă, de exemplu, singurul lucru de care îţi pasă este reputaţia ta şi
nu ai nici cel mai mic interes pentru reputaţia lui Dumnezeu, atunci harul tău este într-o gravă decadenţă. La urma
urmei, păcatul tău îl ofensează cel mai mult pc El. Fiecare lucrare a harului trebuie să fie o piatră de construcţie în
monumentul gloriei Sale sau va deveni o piatră de poticnire.
(ii) Neatenţia în slujire şi slăvire. Poate că, odată, inima ta a răspuns în mod cinstit chemării Duhului Sfânt, care îţi
poruncea să cauţi Faţa lui Dumnezeu: .faţa Ta, Doamne, o caut" (Ps. 27.8). Tu ai dorit să vină clipa de închinare la fel
de mult cât păcătosul a dorit să treacă. Tu te-ai bucurat de timpul petrecut cu Tatăl tău ceresc. A flămânzi şi înseta
după neprihănire este un semn de sănătate, deoarece un suflet dornic prosperă. Pe de altă parte, sufletul care nu
strigă mereu după Dumnezeu pentru hrană spirituală va slăbi într-o zi.
Cei care comunică des cu Dumnezeu ştiu cel mai bine cum să-I slujească. Un căpitan îşi poate conduce soldaţii numai
dacă ei ascultă glasul lui. Desele tale retrageri în locurile tainice ale lui Dumnezeu te vor ajuta cu siguranţă să-L auzi
când El vorbeşte şi să-ţi primeşti ordinele
13 - Creştinul in Armătură
78
direct de la El. Ceea ce face ca darurile unui creştin să prospere nu este perseverenţa în lucrare, ci spiritualitatea în
lucrare. Nu este suficient să fii ocupat cu lucrul Domnului; tu trebuie să te asiguri că lucrarea ta este marcată de
credinţă, înflăcărare şi dragoste. Dacă descoperi că îţi îndeplineşti sarcinile duhovniceşti mai degrabă din obişnuinţă
decât din dragoste, este timpul să-ţi repari armătura.
Oare în părtăşia cu Dumnezeu, inima ta continuă să primească aceeaşi hrană spirituală consistentă? Această
comuniune ar trebui să-ţi întărească atât credinţa, cât şi ascultarea ta. Sau tu asculţi şi te rogi, dar fără a găsi tăria de
a-ţi ţine o promisiune sau puterea de a birui ispita? Cât de mult îl dezonorezi pe Domnul când imediat ce cobori de pe
muntele comuniunii cu Dumnezeu, tu spargi tablele Legii Sale! Atunci când în urma părtăşiei tale cu El, credinţa şi
puterea ta nu sunt reînnoite, acesta este un semn sigur de declin spiritual.
(iii) Obsesia faţă de munca ta. Cât de uşor este să lăsăm ca responsabilităţile faţă de munca şi familia noastră să
înăbuşe spiritul nostru! Dacă le permitem, grijile acestei lumi ne vor urma în cămăruţa noastră de rugăciune şi îşi vor
croi drum spre sufletele noastre, dând un miros neplăcut, pământesc rugăciunilor şi meditaţiilor noastre.
O cale de a deveni copleşit de grijile acestei vieţi este de a te interesa prea mult de starea ta pământească. Probabil că
lucrezi cu conştiinciozitate, dar ai o mică remuneraţie, sau predici, dar primeşti puţină apreciere. Când ai devenit
creştin, tot ceea ce te interesa era să-L cunoşti mai bine pe Cristos. Bogăţia sau faima nu însemnau nimic pentru tine,
iar dezamăgirile vieţii nu făceau altceva decât să te apropie mai mult de Dumnezeu. Dar acum tu eşti condus în mod
nemilos de dorinţa după bogăţii şi respect din partea lumii. Câtă nevoie ai să-ţi reînnoieşti harul! Dacă vei munci mai
puţin pentru a-ţi mări averea şi te vei ruga mai insistent pentru a-ţi reînnoi harul, atunci sufletul tău va găsi pacea lui
Dumnezeu.
4. Cum să-ţi recuperezi harul diminuat
Armătura creştinului se poate deteriora în două moduri. în primul rând, printr-un atac violent - când eşti biruit de
ispită ca să păcătuieşti. în al doilea rând, prin neglijenţă - când nu-ţi îndeplineşti acele datorii care, precum
untdelemnul, îţi menţin armătura strălucitoare şi în bună stare. Deci, află care este cauza; este ca şi cum cei doi factori
s-au întâlnit.
(a) Cum să-ţi revii când păcatul este cauza
(i) Reînnoieşte-ţi pocăinţa, lată sfatul lui Cristos către Biserica din Efes: „Pocăieşte-te şi întoarec-te la faptele tale
dintâi" (Ap. 2.5).
194
Pe scurt, El spune: pocăieşte-te, ca să poţi face din nou faptele dintâi". Un suflet care se pocăieşte are promisiunea
vindecării (Osea 14.2-4). Prin urmare, mergi şi cercetează-ţi inima, aşa cum ţi-ai cerceta casa dacă ai bănui că în ea se
ascunde un ucigaş, care aşteaptă să vină noaptea pentru a te omorî. Dacă ai descoperit păcatul ce a produs acel rău,
umple-ţi inima de ruşine şi indignare faţă de el. Aruncă-1 înaintea Domnului, mărturisindu-1 cu o inimă zdrobită.
(ii) Reafirmă-fi credinţa. Când îţi reînnoieşti pocăinţa, reînnoieşte-ţi şi credinţa în promisiunea lui Dumnezeu de a ierta
(I Ioan 1.9). Pocăinţa este un mijloc de curăţire pentru a anihila înclinaţia spre păcat; credinţa este un tonic pentru a
reînnoi puterea. Chiar când caracterul tău evlavios s-a deteriorat, credinţa îşi poate reînnoi rapid forţele. Credinţa îţi
oferă pace din făgăduinţă, numită „pacea pe care o dă credinţa" (Rom. 15.13). Din pace izvorăşte bucuria, iar bucuria
oferă putere, conform Scripturii: „Bucuria Domnului este tăria voastră" (Neemia 8.10).
(iii) Renunţă la poftele talc. Dacă te-ai pocăit şi ţi-ai însuşit făgăduinţa iertării lui Dumnezeu, reia-ţi activitatea,
dezrădăcinând păcatul oriunde acesta ameninţă să crească. Acolo unde buruienie prosperă, florile mor. Harul care nu
creşte viguros este predispus să fie înăbuşit de vreo poftă adversă. Tu cunoşti constituţia puternică a poftelor tale!
Dacă nu le distrugi în fiecare zi prin Duhul, ele vor creşte peste noapte. Deci, caută să nimiceşti fiecare păcat de la
rădăcină. Apoi priveşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi îmbogăţeşte caracterul harului tău.
(b) Cum să-ţi revii când neglijenţa este cauza
Când armătura care îţi protejează sufletul este ruginită din cauza nefolosirii ei, decât să te laşi târât de păcat,
urmează instrucţiunile lui Dumnezeu pentru întărirea harului. Dacă focul se stinge deoarece nu mai sunt lemne,
singura soluţie este să pui pe foc mai multe lemne. Tot aşa este şi cu harul; dacă neglijarea îndatoririlor tale creştine
determină declinul lui, tu trebuie să le stimulezi pe cele care au stârnit pentru prima dată harul tău. Mă refer la patru
îndatoriri principale:
(i) Citeşte Biblia. Poate spui: „Oh, dar eu citesc Cuvântul lui Dumnezeu". Atunci, citeşte-1 mai mult! Cuvântul oferă
darurilor tale o imagine perfectă a obiectului afecţiunii lor - Cristos. Şi după cum inima tânărului tresaltă la vederea
iubitei lui, tot astfel darurile tale revin la viaţă când privesc la Cristos Care te-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru
tine. în acelaşi timp, când vezi că păcatele tale afectează relaţia ta cu Cristos, aceasta ar trebui să producă în tine o
durere plină de evlavie şi o ură faţă de păcat.
(ii) Meditează. Meditaţia este pentru har ceea ce sunt surcelele pentru foc. Ea înviorează sufletul amorţit cu gânduri
noi despre Dumnezeu.
79
Când cugeti la ele, un foc sfânt se va aprinde şi inima ta se va încălzi. Ia-ţi timp ca în fiecare zi să te gândeşti la ce s-a
petrecut între tine şi Dumnezeu.
Mai presus de toate, gândeşte-te la binecuvântările primite din partea Domnului. Nu fi ca Pilat, care a pus o întrebare,
dar nu a aşteptat răspunsul (Ioan 18.38). Aşteaptă până vei primi o dovadă completă a lucrărilor minunate înfăptuite
de Dumnezeu în viaţa ta şi vei descoperi amintiri ale îndurărilor trecute şi prezente inundând sufletul tău. Meditaţia
permanentă la măreţia bunătăţii lui Dumnezeu ne învaţă să ne bucurăm chiar şi în necazuri, deoarece puţina suferinţă
de care avem parte este înecată în marea îndurărilor Sale faţă de noi.
în al doilea rând, gândeşte-te la tine însuţi şi la comportarea ta. Cum te-ai comportat în timpul zilei faţă de Dumnezeu
şi faţă de oameni? întreabă-te: „Suflete, unde ai fost? Ce ai făcut pentru Dumnezeu şi cum?" în această meditaţie, nu-
ţi căuta scuze şi nici nu te răsfăţa, deoarece, în final, Dumenzeu te va judeca cu dreptate.
(iii) Roagă-te. Un suflet care meditează se îndreaptă spre rugăciune. Cele două îndatoriri îţi dau mâna şi aduc sufletul
într-o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu. Meditaţia aşază, în ordine, lemnele, dar rugăciunea este scânteia care le
aprinde, şi ea vine de sus. Cum ar putea să ardă sufletul tău de dragoste pentru Dumnezeu, dacă tu niciodată nu te-ai
apropiat suficient de El pentru a prinde acea scânteie divină? Ceea ce se întâmplă cu dragostea ta, se va întâmpla şi cu
credinţa, bucuria şi răbdarea ta - într-adevăr, cu toate darurile tale.
Astronauţii spun că planetele au cea mai mare influenţă când sunt în legătură cu soarele. în sens duhovnicesc, darurile
unui sfânt nu lucrează nicicând mai perfect, ca atunci când se asociază rugăciunii, deoarece ea le pune într-o strânsă
legătură cu Dumnezeu. De multe ori, în Psalmi (de exemplu, în Ps. 56) vedem cum un nor întuneca duhul lui David când
începea să se roage. Dar înainte să încheie discuţia cu Tatăl, duhul lui se înălţa spre noi culmi de credinţă şi atitudini
de laudă!
(iv) Fii în legătură cu alţi creştini. Nu trebuie să te surprindă când auzi că o casă a fost jefuită, dacă ea se află la câţiva
km depărtare de cel mai apropiat vecin. Dacă stai la distanţă de cei sfinţi, Satan poate mai uşor să te saboteze. Dar
dacă umbli în părtăşie, tu dispui de o protecţie suplimentară a darurilor lor, care te înconjoară şi îţi slujesc în
încercare. Apostolul înhamă două îndatoriri la acelaşi jug: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre..."
şi să „... veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune: fără să părăsim adunarea
noastră" (Evr. 10.23-25). Când uiţi de comuniunea cu sfinţii, tu faci un pas periculos spre apostazie. Nu uita ce s-a
întâmplat cu
196
Dima în această privinţă. Pavel spunea despre el: „m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum" (II Tim. 4.10).
II. MOTIVE PENTRU A ÎNDEMNA
Pavel îşi continuă îndemnul cu o dublă motivaţie pentru creştin de a se îmbrăca cu armătura lui Dumnezeu: „Ca să vă
puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul" (Ef. 6.13). Prima motivaţie se
referă la ceasul luptei: „în ziua cea rea". A doua motivaţie se referă la ceea ce este necesar pentru o glorioasă biruinţă
în război, căci putem obţine o victorie sigură dacă suntem echipaţi corespunzător.
PRIMA MOTIVAŢIE: CEASULV LUPTEI
Ce reprezintă „ziua cea rea" la care se referă Pavel? învăţaţii care au studiat Biblia au acordat o deosebită atenţie
acestei fraze scurte. Unii prezintă „ziua cea rea" ca fiind întreaga viaţă a creştinului aici pe pământ. Datorită acestei
interpretări, îndemnul ar suna astfel: trebuie să vă îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu pentru a putea
persevera până la sfârşitul vieţii, care nu este altceva decât un lanţ de suferinţe şi încercări. Iacov era de aceeaşi
părere, când privea înapoi la viaţa lui: „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele" (Gen. 47.9). Pentru
unii, nici o zi nu este însorită. Fiecare zi îşi are partea ei de rău; nu avem nevoie să purtăm grijile de mâine pentru a
creşte povara zilei de azi!
Scriptura vorbeşte de pâinea zilnică; de asemenea, vorbeşte şi de o cruce zilnică, pe care ni se spune să o luăm - nu s-o
facem (Lc. 9.23). Aici nu se referă la crucile pe care noi înşine ni le facem; în providenţa Sa, Dumnezeu va pregăti
totdeauna crucea Sa pentru noi. Şi deşi El ne spune în mod explicit să o ridicăm, niciodată nu ne spune s-o punem jos.
Durata vieţilor noastre este echivalentă cu durata încercărilor noastre.
S-a vorbit mult despre suferinţele lui Iov în timpul încercăriiTui. Dar ascultaţi ce spune el despre prosperitatea lui de la
început: „N-am nici linişte, nici pace, nici odihnă şi necazul dă peste mine!" (Iov 3.26). Chiar când patul îi era moale,
aşa cum şi-ar fi dorit orice om, Iov se frământa, neputând dormi sub povara duhului său apăsat. El ne spune din
propria experienţă că cele mai frumoase răsplătiri de pe pământ nu vor putea satisface aspiraţia sufletului omenesc.
în calitate de creştini, chiar şi cele mai frumoase clipe devin o cruce de purtat, deoarece ne
80
opresc de la cununa noastră. Orice zii petrecută în această lume rea este o zi mai puţin petrecută în prezenţa lui
Cristos.
Singura consolare în acest rău este faptul că durează puţin. De fapt, viaţa noastră este doar o zi rea. Câţiva paşi, şi
vom depăşi furtuna. Există o permanentă spărtură între cel sfânt şi cel păcătos în această privinţă. Ei se aseamănă cu
doi călători care străbat aceeaşi ţară, dar în direcţii diferite, amândoi fiind surprinşi de furtună. Oricum, omul sfânt se
îndepărtează de ploaie şi curând va scăpa de ea. Când moartea va veni, el se va bucura din nou de vreme bună. Dar
omul rău se îndreaptă spre furtună. Cu cât merge mai departe, cu atât are parte de mai mult rău. Şi totuşi ceea ce
întâmpină el aici pe pământ nu este decât o scânteie în comparaţie cu marea furtună pe care o va întâmpina când va
muri. în iad va fi potopul mâniei lui Dumnezeu - atât de sus, datorat mâniei Sale neprihănite, cât şi de jos, datorat
acuzaţiilor cugetului păcătosului.
O altă explicaţie a expresiei „ziua cea rea" se referă nu la durata întregii noastre vieţi pe pământ, ci mai ales la acel
timp în care avem parte de suferinţă. Deşi întreaga noastră viaţă este rea, dacă o comparăm cu binecuvântările
cerului, totuşi când comparăm o anumită parte â vieţii cu alta, putem s-o numim pe una bună şi pe cealaltă rea.
Pământul este locul din mijloc dintre cer şi iad; el este separat de amândouă. Noi mergem în sus şi în jos înainte de a
atinge sfârşitul călătoriei noastre. în mod inevitabil, noi găsim cea mai adâncă mlaştină când suntem cel mai aproape
de sfârşitul călătoriei - adică, de moarte - şi în această mlaştină se scurg toate celelalte probleme ale vieţii, după cum
izvoarele se varsă într-un râu mare. Moartea, fiind râul cuprinzător, îmi imaginez că ea este în primul rând ceea ce
Pavel sugera prin „ziua cea rea".
1. Natura şi caracteristicile răului şi ale „zilei celei rele" Pentru a prinde ceea ce Pavel vrea să spună, trebuie mai
întâi să înţelegem în ce sens încercarea este rea sau nu. Din moment ce Dumnezeu Se consideră ca fiind cel ce produce
„răul" suferinţei, el nu poate fi rău din punct de vedere moral sau intrinsec. Domnul însuşi spunea: „Iată, Eu am de
gând să aduc o nenorocire împotriva acestui leat de oameni" (Mica 2.3). Din nou, în Amos, citim că în cetate nu era nici
un rău (adică, necaz), care să nu fi fost făcut de Dumnezeu (Amos 3.6).
Dacă suferinţa ar fi fost în mod intrinsec un rău, atunci niciodată n-ar fi obiectul dorinţei noastre, după cum, uneori,
poate fi. De exemplu, încercarea ar putea lua forma persecuţiei. în acest caz, când alegerea este între să nu-L asculţi pc
Dumnezeu şi să suferi persecuţia, omul cu
80
siguranţă o va alege pe cea din urmă. Când suntem puşi la probă, noi ne supunem mai degrabă celei mai grele
încercări decât să cedăm celui mai mic păcat. Moise a ales mai degrabă suferinţa împreună cu poporul lui Dumnezeu,
decât „plăcerile de-o clipă ale păcatului" (Evr. 11.25-27).
Un alt tip de încercare este ispita, care, potrivit lui Iacov, este un motiv de bucurie (Iac. 1.12)! Cum am putea „socoti ca
bucurie" să cazi într-un lucru care este rău în sine sau sub aspect moral?
Dacă termenul „rău" aplicat zilei de încercare nu înseamnă păcat sau slăbiciune morală, ce semnifică atunci? în ce
sens ziua încercării poate fi socotită ca fiind rea pentru cei sfinţi?
(a) Este o zi în care bucuria ne părăseşte
încercarea este rea, în sensul că ea ne poate jefui de bucuria noastră. Precum un medicament amar, încercarea are un
efect neplăcut asupra simţurilor. Prin urmare, Solomon, vorbind de zilele rele de suferinţă, le descrie ca fiind atât de
neplăcute, încât vom spune: ,JVu găsim nici o plăcere în c/c"(EcI. 12.1). Bucuria firească este o floare ce se deschide
când soarele este acoperit de un nor de încercări.
Fără îndoială, sfinţii pot avea cea mai mare bucurie în încercare, deoarece sursa bucuriei este în afara lor. Cel care o
trimite este Dumnezeu, altfel ci ar fi la fel de nenorociţi, ca toţi ceilalţi oameni loviţi de necaz. Este la fel de neobişnuit
ca mângâierea să izvorască din încercare ca atunci când strugurii ar creşte printre mărăcini sau mana s-ar găsi în
pustie. Dar Dumnezeu alege această cale pentru a face mai evidentă omnipotenţa dragostei Lui. Când Ilie a provocat
preoţii lui Baal, el a udat mai întâi lemnul şi jertfa, apoi a umplut cu apă tot şanţul din jurul altarului. Apoi s-a rugat
şi a adus foc din cer pentru a mistui totul. în acelaşi mod, Dumnezeu poate îngădui să vină peste copiii Lui un potop de
încercări; apoi El aprinde în sufletele lor bucuria pentru a mistui toate suferinţele lor. Fiecare val de încercare adaugă
o nouă dulceaţă bucuriei lor spirituale. Şi totuşi, Dumnezeu este cel bun, iar încercarea este rea.
(b) Este o zi în care ne amintim de vechile păcate
Ziua încercării aduce amintirea neplăcută a păcatelor pe care le-am săvârşit în viaţă. Păcatele vechi, îngropate cu
mulţi ani în urmă în mormântul uitării, revin pentru a ne hăitui. Amintirea lor străbate cugetele noastre. După cum
întunericul nopţii măreşte teama de necunoscut, tot astfel ziua când se apropie moartea adaugă la spaima păcatelor pe
care ni le amintim. Niciodată păcatul patriarhilor nu părea atât de groaznic ca atunci când era urmat de suferinţele
revărsate peste ei (Gen. 42.21).
199
(c) Ziua încercării este o zi în care se dă ia iveală păcatul prezent încercarea tulbură apele sufletelor noastre. Dacă
vreun sediment de
păcat se află pe fund, se va ridica la suprafaţă. Agitaţia încercării spală vopseaua făţarnicului, acesta putând fi
adevăratul motiv al vremii de suferinţă. Când vine persecuţia, unii îşi pierd credinţa, alţii „...// hulesc pe împăratul
lor şi pe Dumnezeul lor" (Is. 8.21). O inimă prefăcută nu poate gândi bine despre un Dumnezeu care îngăduie
încercarea. Chiar şi atunci când o persoană pare să fie umplută cu harul lui Dumnezeu, încercarea poate descoperi o
corupţie mai puternică şi un har mai slab decât s-ar fi crezut. Un astfel de exemplu este Petru, care a păşit fără teamă
afară din corabie şi a mers pe apă, dar apoi a început să se scufunde. într-o clipă, el a putut constata că era mai multă
necredinţă în inima sa decât ar fi bănuit el.
încercările dureroase sunt pentru suflet ca o ploaie puternică pentru casă. Noi nu observăm spărturile din acoperiş
până ce nu auzim picăturile şi vedem băltoaca ce se formează pe podea. Când încercarea se abate asupra sufletului
tău, ea va scoate curând la iveală petele darurilor tale. Acesta este motivul pentru care nici un suflet nu poate înţelege
mai bine pe un altul care suferă, decât acela care el însuşi s-a confruntat cu încercarea. El a fost lovit atât de puternic,
încât acum are o atitudine smerită, fiind gata mai degrabă să-i compătimească decât să-i condamne pe cei care în
suferinţă se arată slabi.
(d) Este ziua în care Satan vine să ispitească
Ceea ce Matei numea vremea de „încercare" (Mt. 13.21), Luca prezintă ca fiind vremea „ispitei" (Lc. 8.13). într-adevăr,
amândouă se întâlnesc. Rareori Dumnezeu ne încearcă fără ca şi Satan să .adauge ispita. Cristos a avut parte atât de
suferinţe din partea oamenilor, cât şi de ispitire din partea Diavolului, acesta este ceasul" spunea Cristos marilor
preoţi şi bătrânilor, „şi puterea întunericului" (Lc. 22.53). Esau, care îşi ura fratele din pricina binecuvântării, îşi spuse
în inima lui: „Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape; şi apoi am să ucid pe fratele meu Iacov" (Gen. 27.41).
Vremurile de încercare sunt zile de bocet; Satan le aşteaptă pentru ca atunci să ne poată face rău.
(e) Este o zi de necaz
„Totul este bine când sc termină cu bine" spune proverbul. Deşi ziua încercării este aducătoare de necaz, sfinţii
adevăraţi întotdeauna pot avea un beneficiu de pe urma ei. Nuiaua lui Dumnezeu este purtătoarea roadelor
aducătoare de pace ale neprihănirii. Oricum, în oamenii nelegiuiţi, rezultatul este dezastruos. Ziua încercării îi lasă şi
mai neputincioşi, îi cufundă mai tare în păcat şi îi revoltă în practicile
81
lor rele. Fiecare nouă plagă asupra Egiptului se adăuga la plaga împietririi inimii lui Faraon. Mulţi sunt mai degrabă
otrăviţi decât curăţiţi prin încercările lor. Deşi suferinţa poate a trecut, otrava rămâne şi dă naştere unor păcate mult
mai hidoase decât cele dinainte. Fiecare suferinţă produce asupra unei persoane nelegiuite o nouă suferinţă, până
când, în cele din urmă, vine marea suferinţă. Omul nelegiuit se trezeşte în iad, acolo unde toate suferinţele lui se
întâlnesc într-una fără sfârşit.
2. Siguranţa zilei cele rele
Noi nu putem scăpa de ceasul de întuneric ce se abate asupra tuturor, după cum nu putem opri soarele să apună la ora
stabilită. „Omul nu este stăpân peste suflarea lui ca s-o poată opri, şi n-arc nici o putere peste ziua morţii; în lupta
aceasta nu este izbăvire" (Ecl. 8.8). Când este chemat la război, un bm se poate scuza datorită vârstei lui sau a
condiţiei sale fizice slabe. Sau poate încerca să mituiască autorităţile sau să găsească pe altcineva să-i ţină locul. Dar
în acest război personal cu moartea, legile sunt atât de stricte, încât nu există scăpare. Noi înşine trebuie să ne
înfăţişăm pe câmpul de luptă şi să dăm ochii cu moartea.
Unii trăiesc de parcă ar gândi că nu vor muri niciodată. Alţii sunt atât de nebuni încât spun că au făcut un legământ cu
moartea şi o înţelegere cu iadul. Când suferinţa se apropie, ei se aşteaptă să fie cruţaţi. Aşa că acum, precum
datornicul care a plătit arendaşul, ei umblă plini de curaj, fără a se teme de închisoare. Dar Dumnezeu le spune:
„Legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi învoiala voastră cu Locuinţa morţilor nu va dăinui" (Is. 28.18).
în ce priveşte ziua morţii, aceasta este o lege divină care a venit odată cu primul păcat al lui Adam, acel cuţit fatal
pentru neamul omenesc. Pentru a preveni orice scăpare, Dumnezeu a semănat seminţele morţii în firea noastră; noi
putem să fugim de noi înşine la fel de bine cum putem fugi de moarte. Noi n-avem nevoie să vină un pădurar şi să ne
doboare. In pom există un vierme care se hrăneşte cu substanţa lui şi care îl distruge. Noi purtăm în firea noastră
acele infirmităţi care ne vor doborî la pământ. Moartea noastră a apărut odată cu viaţa. Şi după cum o femeie nu
poate opri clipa naşterii, care este rezultatul natural al _ concepţiei, tot astfel nici omul nu poate evita moartea, care
este impregnată în viaţa sa. Orice suferinţă pe care o înduri în trupul tău este un vaiet al naturii tale trecătoare, ce te
previne că moartea se apropie.
Dumnezeu este dator atât primului Adam, cât şi celui de-al doilea. Celui dintâi îi datorează plata păcatului lui; celui
de-al doilea, răsplata
201
suferinţelor Lui. Locul răsplătirii depline pentru amândoi este viaţa viitoare. Deci, până ce nu vine moartea pentru a-1
muta pe om dincolo, cei răi - care reprezintă urmaşii celui dintâi Adam - nu vor fi plătiţi deplin pentru păcatele lor. De
asemenea, oamenii evlavioşi - care sunt sămânţa lui Cristos - nu. pot primi întreaga valoare a sângelui Său până ce nu
părăsesc acest trup de ţărână. înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu I-a promis Fiului că sângeţe Lui vărsat va
asigura viaţa veşnică pentru toţi cei ce se încred în El. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a făcut ca ziua morţii
să fie atât de sigură. în ea, el desface ambele legături.
3. Necesitatea armăturii pentru a rezista în ziua cea rea
De vreme ce moartea este inevitabilă pentru fiecare om, este de datoria noastră, în primul rând, să ne pregătim pentru
această zi rea. Ceea ce te salvează este legătura ta necontenită cu Dumnezeu. Presupune că un slujitor, căruia i s-a
încredinţat paza castelului prinţului său, ar auzi că un duşman puternic se apropie pentru a nimici castelul. Şi totuşi, el
nu ia nici o măsură pentru a face rost de arme sau provizii pentru apărarea acestuia, şi astfel castelul este distrus.
Cum poate fi scuzat el de trădare? Oare nu şi-a trădat el prinţul datorită neglijenţei sale?
Sufletul este un castel pe care fiecare din noi trebuie să-1 păstreze pentru Dumnezu. Noi am fost avertizaţi că Satan va
încerca să-1 nimicească. Vremea în care el intenţionează să vină cu toate puterile întunericului este acea „zi rea".
Acum, pentru a fi găsiţi credincioşi slujbei noastre, noi trebuie să ne facem un plan de apărare şi să ne echipăm
corespunzător pentru a rezista. Noi îl vom ofensa pe Dumnezeu dacă vom risipi ajutoarele oferite de El pentru acea zi
rea.
Ce-ai spune de un prizonier care a primit banii pentru eliberarea lui, dar el îi foloseşte pentru a se distra în
închisoare? In esenţă, noi facem acelaşi lucru când ne folosim talanţii pentru poftele noastre, în loc să ne pregătim
pentru ceasul morţii. La ce ne vor folosi Biblia şi pastorii noştri, dacă prin ei nu ne echipăm cu armătura lui
Dumnezeu?
într-un cuvânt, de ce, Dumnezeu măreşte numărul zilelor vieţii noastre pe pământ? Ca să putem să ne desfătăim în
plăcerile acestei lumi deşarte? Suntem noi destinaţi să alergăm după astfel de fluturi ca bogăţiile pământeşti şi
onoarea? Nu se poate acest lucru. Stăpânii înţelepţi nu dau slujitorilor lor astfel de sarcini, încât să nu poată plăti
osteneala pe' care ei o depun în realizarea lor. Şi, într-adevăr, nimic de pe acest pământ nu merită mai mult efort din
partea noastră, ca glorificarea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor noastre.
202
Marele nostru Dumnezeu .are un scop mai înalt decât gândesc mulţi dintre noi. Pentru a înţelege aceasta, citeşte
propria Lui mărturisire cu privire la faptele Sale. Apostolul Petru ne porunceşte „să credem că îndelunga răbdare a
Domnului nostru este mântuire" (II Pet. 3.15). Pavel explică astfel acest lucru: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bună-
tăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" (Rom.
2.4). Din ambele pasaje putem desprinde care este gândul lui Dumnezeu. El ne vorbeşte în fiecare moment despre
aşteptarea răbdătoare a lui Dumnezeu. De vreme ce îndurarea Lui ne ţine în fiecare zi a vieţii noastre, noi avem
datoria să petrecem cu înţelepciune fiecare moment.
în al doilea rând, noi trebuie să ne pregătim pentru ziua cea rea în ce priveşte înţelepciunea. Un om prudent
cheltuieşte cea mai mare parte a energiei sale pentru ceea ce este de cea mai mare importanţă pentru el. Numai
nebunii şi copiii sunt atraşi de jucării şi fleacuri. Ei sunt tot atât de dornici să-şi facă o casă din credite, după cum era
Solomon în construirea Templului. Acum, importanţa zilei rele şi, în special, a morţii, este atât de mare, încât un om se
dovedeşte azi înţelept sau nebun, după modul în care se pregăteşte pentru ea. Dacă sfaturile şi proiectele pe care le-
am urmat ne pregătesc pentru o moarte binecuvântată, atunci, într-adevăr, vom apărea ca nişte oameni înţelepţi. Dar
dacă, după toate planurile şi eforturile noastre sincere pentru alte lucruri, noi nu suntem pregătiţi pentru acea zi, vom
apărea la sfârşit ca nişte nebuni.
Oricine ai fi tu şi orice ai avea pentru a te slăvi - chiar dacă pari cel mai sfânt om de pe pământ - să ştii că în afară de
Cristos, nu există nici o altă cale de salvare din moarte. Tu nu vei fi salvat dacă vei încerca să te agăţi de partea de
afară a corăbiei, printr-o profesiune falsă de credinţă. Imaginează-ţi cum alergau cei de pe vremea lui Noe pentru a-şi
salva vieţile; unii spre acel deal, alţii spre acel pom înalt; dar valurile îi urmăreau, până când, în cele din urmă, au
fost înghiţiţi de potop. Tot astfel se va întâmpla şi cu tine dacă te îndrepţi spre un alt drum de scăpare în afara lui
Cristos. Şi totuşi, corabia te aşteaptă, se apropie de poarta ta pentru a te lua şi pe tine. Pentru a-1 primi pe cel ce
aleargă la El după scăpare, Cristos Îşi întinde mâna cu mai multă blândeţe decât a făcut Noe când a luat porumbelul în
corabie.
întreabă-ţi sufletul cu toată seriozitatea: „Eşti echipat pentru ziua rea? Poţi să te lipseşti de ceea ce îţi va lua acea zi şi
să primeşti ceea ce cu siguranţă va aduce?" Moartea vine să-ţi ia toate plăcerile fireşti şi să-ţi aducă o judecată pentru
ele. Poţi să-ţi iei adio de la primele şi, cu pace şi încredere, s-o citeşti pe-a doua? Gândeşte-te ce vei răspunde când te
82
vei înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Ce-I vei spune, când El va întreba: „De ce n-aş pronunţa sentinţa condamnării
eterne împotriva ta?" Nu pune la îndoială nici un moment sosirea zilei judecăţii.
4. Sfaturi pregătitoare pentru ziua cea rea
Eşti suficient de înţelept pentru a te pregăti pentru ziua când va trebui să stai înaintea lui Dumnezeu? Ţi-ar place să
trăieşti acum fără o anticipare neplăcută a acelei zile? Atunci consideră următoarele:
(a) Fă un legământ cu Cristos
Tu nu vei putea da ochii cu moartea fără să te temi, până când nu te aşezi pe o temelie solidă care aparţine lui Cristos.
Moştenitorii cerului sunt cei care fac legământ cu Dumnezeu. Şi cum vei putea avea parte de acest legământ? Rupând
legământul cu păcatul! Prin firea ta, tu eşti un slujitor al păcatului şi Satanei. Dacă vrei să intri într-un nou legământ,
cu Dumnezeu, trebuie să-1 rupi pe cel vechi. Nu pot sta împreună legământul cu iadul şi legământul cu cerul.
(b) Logodeşte-te cu Cristos
Dumnezeu oferă legământul harului numai Miresei lui Cristos. Rebeca nu a primit giuvaierele şi hainele scumpe până
ce nu a promis să devină soţia lui Isaac (Gen. 24.53). făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt
«Da»; de aceea şi «Amin» pe care-1 spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu" (II Cor. 1.20). Când îl primeşti
pe Cristos, tu primeşti şi făgăduinţele. Cel care deţine un pom are dreptul la toate fructele lui. înţelege prin aceasta că
în tine se găseşte ceea ce Cristos aşteaptă de la fiecare suflet cu care Se logodeşte.
Vezi dacă tu poţi iubi din toată inima Persoana lui Cristos. Uită-te la El din nou şi din nou, când ţi Se înfăţişează în
toată perfecţiunea Lui. Oare natura Lui sfântă şi harul Lui desăvârşit te fac să-L doreşti? Oare inima ta se poate
depărta de toţi ceilalţi şi să-şi croiască drum spre Cristos? îţi vei pune viaţa sufletului tău 'in mâinile Lui, pentru a fi
salvat de sângele Lui şi de puterea braţului Său atotputernic? Dacă ai suficientă credinţă în purtarea Lui de grijă faţă
de viaţa ta de acum şi în cea viitoare, tu poţi fi sigur că promisiunile Lui sunt pentru,tine.
încă un lucru, dacă îl ai pe Cristos, tu trebuie să-L iubeşti nu numai pe El, dar şi noile tale rude prin alianţă - adică, pe
toţi sfinţii. Poţi să-i iubeşti din toată inima şi să uiţi toată duşmănia lor? Dacă răspunsul inimii tale este: „Da!", eu vă
declar pe Cristos şi pe tine, soţ şi soţie. Du-te şi mângâie-te cu aşteptarea venirii Mirelui pentru tine. Iar când ziua cea
rea şi chiar moartea se apropie, nu o privi cu groază. Dimpo
82
iii vă, precum bătrânul Iacov, te vei îjnviora, când vei vedea carul ce te v;i duce în braţele Soţului tău. Fii convins că vei
fi bine primit de El, când vei ajunge acolo.
(c) Munceşte din greu pentru a muri mereu faţă de această viaţă şi plăcerile ei
Dorinţa de a se opune morţii nu este la fel de puternică în cel care a suferit multă vreme şi este epuizat, ca în cel care a
suferit doar puţine Zile şi tot mai are putere pentru a lupta. Aceeaşi tendinţă se găseşte şi în omul sfânt. Creştinul care
şi-a pierdut de mult dragostea pentru această lume se va despărţi mult mai uşor de ea, în comparaţie cu cel a cărui
dragoste pentru lume este mai puternică. Nu toţi creştinii au aceeaşi atitudine faţă de lume. Pavel ne spune că el se
răstignea zilnic. El îşi îndepărta din ce în ce mai mult inima de lume, astfel că atunci când s-a apropiat ziua lui rea, în
inima lui nu mai exista nici o atracţie pentru lume. Câţ de dornic era să plece: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o
jertfă de băutură" (II Tim. 4.6). Când un dinte trebuie extras, cu cât rădăcinile sunt mai adânci, cu atât suferinţa
pacientului va fi mai mare. Dacă rădăcinile sentimentelor tale pentru lume sunt desprinse, viaţa ta se va desprinde
mai uşor şi cu mai puţină durere în ziua încercării.
Nu uita că, dacă eşti creştin, nu ai nici un motiv să te temi de ziua cea rea. îndreaptă-ţi inima mai mult spre acest
lucru. Arată sufletului tău ce a făcut Cristos pentru a îndepărta înţepătura ei, ce promisiuni minunate ţi-a dăruit El
pentru a te ajuta să-ţi birui teama. Astfel tu vei găsi toată mângâierea de care ai nevoie.
A DOUA MOTIVAŢIE: CERINŢELE PENTRU UN FINAL FERICIT AL RĂZBOIULUI
Ne referim acum la cel de-al doilea argument pe care apostolul îl foloseşte pentru ca îndemnul său să-şi atingă ţinta.
El este luat din glorioasa victorie ce planează asupra capului credinciosului care luptă şi care cu siguranţă îl va
încununa la sfârşit. Alcătuită din' cuvintele: „şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul", fraza este scurtă,
dar completă.
Cerul nu se câştigă prin fapte bune sau o mărturisire plină de curaj, ci „biruind totul". Jertfa fără ascultare este
sacrilegiu. Mărturisirea unui om, care nu este însoţită de o dovadă scrisă a unei vieţi sfinte, este o religie zadarnică.
Creştinul activ este cel care va rămâne în picioare când creştinul mândru va cădea. Astfel de lăudăroşi îl jefuiesc pe
Dumnezeu de ceea ce El preţuieşte mai mult. Odată, un căpitan 1-a lovit pe unul din soldaţii lui, pentru batjocorirea
inamicului, spunându-i că ordi-
205
nul său nu consta în a perora, ci în a lupta şi a ucide duşmanul. Nu este suficient numai să strigi împotriva Diavolului,
să-1 batjocoreşti în rugăciune sau în vorbirea ta. Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu, tu trebuie să lupţi şi să-1 faci
inofensiv pe Satan.
Oare pretenţia ta de rudenie cu Tatăl ceresc este un lucru atât de neînsemnat, încât să crezi că îl poţi obţine fără a da o
adevărată mărturie a zelului tău pentru Dumnezeu şi a urii faţă de păcat? JVu ca un ascultător uituc, ci ca un
împlinitor cu fapta," acest om, spune apostolul, „va fi fericit în lucrarea lui" (Iac. 1.25). Observaţi că el nu spune prin
lucrarea lui, ci în lucrarea lui. Umblând în ascultare, el va avea parte de binecuvântare. Făţarnicul îi dezamăgeşte pe
ceilalţi care, văzând frunze în pomul lui, se aşteaptă şi la fructe, dar nu găseşte nici unul. Şi în cele din urmă se
dezamăgeşte pe el însuşi. El se aşteaptă să ajungă în cer, dar îl va pierde definitiv.
Observă, de asemenea, că îndurarea lui Dumnezeu faţă de copiii Lui este aşa de mare, încât El acceptă bucuros
eforturile lor slabe de a-I face pe plac, atâta timp cât ele sunt însoţite de sinceritate şi perseverenţă. Când inima este
corectă, Dumnezeu^ acceptă faptele ca şi cum ar fi fost făcute în deplină ascultare. Iată de'ce se spune despre sfinţi că
„au biruit totul". Oh, cine n-ar sluji un astfel de Dumnezeu! Uneori auzi servitori care se plâng că stăpânii lor sunt atât
de pretenţioşi, încât niciodată nu-i pot mulţumi, chiar dacă ei îşi dau toată silinţa. O astfel de acuzaţie nu poate fi
adusă împotriva lui Dumnezeu. Numai să faci ce este mai bine, şi Dumnezeu îţi va ierta cel mai mare rău. David
recunoştea bunătatea Domnului, când spunea: ,^4tunci nu voi roşi de ruşine la vederea tuturor poruncilor Talc!" (Ps.
119.6). Niciodată un suflet nu va fi dat de ruşine când îşi va da toate silinţele să se apropie din ce în ce mai mult de
deplina ascultare faţă de voia lui Dumnezeu.
în această scurtă frază: „şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul", se găsesc 4 învăţături distincte,
referitor la următoarele teme: necesitatea perseverenţei, necesitatea armăturii divine pentru a persevera, siguranţa
perseverenţei şi biruinţei dacă eşti înarmat, şi rezultatul promis perseverenţei.
1. Necesitatea perseverenţei
Perseverenţa este o trăsătură specifică unui soldat adevărat al lui Cristos. „Biruind totul" include conflictul nostru cu
moartea. Noi n-am făcut totul până când nu câştigăm şi această bătălie. Cuvântul semnifică a termina o lucrare, a
rezolva pe deplin o problemă. Nu fi creştin doar cu o jumătate de inimă, ci unul predat cu toată inima. Cel care merită
206

numele de sfânt nu este acela care cucereşte pământul, ci acela care îl menţine; nu cel care etalează, ci cel ce oferă. Nu
există retragere onorabilă; nu există o astfel de comandă în armata lui Cristos, ca: „Retra-ge-te şi depune armele!"
Ordinul tău este: „înainte, marş!" din ziua în care ţi-ai luat armele şi până în ziua morţii tale.

(a) Angajamentul şi jurământul nostru necesită perseverenţă Soldaţii obişnuiau să facă un jurământ militar de a nu-şi
părăsi poziţiile

lor, ci de a-şi urma cu credincioşie comandanţii. Obligaţia de a face un astfel de jurământ stă deasupra fiecărui creştin.
Este atât de important să trăieşti ca sfânt, încât ei sunt identificaţi prin: „Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au
făcut legământ cu Mine prin jertfă!" (Ps. 50.5). Noi nu suntem creştini până ce nu am subscris fără rezervă acestui
legământ. Când îl mărturisim pe Cristos, noi ne înscriem în armata Lui şi făgăduim să trăim şi să murim împreună cu
El, împotriva tuturor vrăjmaşilor Săi. Cristos ne spune în ce condiţii ne va înrola printre discipolii Săi: ,JDacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze" (Mt. 16.24). El nu ne va primi, până
când nu ne lepădăm de noi înşine şi nu ne punem la dispoziţia Sa, pentru ca, astfel, ordinele Lui să nu fie puse la
îndoială.

(b) Insistenţa duşmanului cere perseverenţă

Diavolul niciodată nu se retrage şi nici nu declară armistiţiu. Dacă un duşman asaltează în mod repetat o cetate, iar cei
dinăuntru încetează să se opună, ştiţi cine va câştiga. Profetul trimis la Betel şi-a îndeplinit bine misiunea şi a biruit
ispita din partea lui Ieroboam. Dar, în drum spre casă, el a fost înşelat de bătrânul profet şi, în cele din urmă, ucis de
un leu (I împ. 13). Tot astfel, mulţi scapă de o ispită, dar sunt înfrânţi de o alta. Mulţi servitori de seamă ai lui
Dumnezeu, ca Solomon, Asa şi alţii, nu au perseverat în ultimele zile ale vieţii lor, ca în cele dintâi, şi astfel prăbuşirea
lor a fost mare.

Ştii că este greu să ţii ceva în mână mai mult timp, fără ca degetele să nu-ţi amorţească. Acest lucru este valabil şi pe
tărâm spiritual. Prin urmare, noi suntem îndemnaţi în mod repetat să ţinem strâns mărturisirea credinţei noastre. Şi,
cu siguranţă, când vedem că vrăjmaşul nostru ne urmăreşte mereu pentru a ne putea prinde când cădem, noi vom fi
provocaţi să ne întărim legătura şi nu s-o slăbim.

(c) Răsplătirea noastră eternă este posibilă prin perseverenţă

Un ţel al celui sfânt este coroana; cel care ajunge la finalul cursei o câştigă. „Celui ce va birui îi voi da" spune Cristos
(Ap. 3.21). în scrisoarea lui către Timotei, Pavel spunea: „M-am luptat lupta cea bună... De acum mă aşteaptă cununa
neprihănirii" (II Tim. 4.7, 8).

207

De ce „de acum?" Oare nu-1 aştepta dinainte? Ba da, dar perseverând şi apropiindu-se de casă, gata pentru;a muri, el
este mai sigur de făgăduinţă, într-adevăr, în acest sens, un suflet mântuit este mai aproape de mântuirea sa după
fiecare nouă victorie, deoarece el se apropie tot mai mult de finalul cursei, când va primi mântuirea promisă (Rom.
8.10). Atunci, şi nu până atunci, coroana va fi pusă pe capul lui.

2. Necesitatea armăturii divine pentru a persevera

Fără har adevărat în inimă, nu poate exista perseverenţă. Un suflet lipsit de armătura divină nu poate persevera.
Armătura lui este harul curăţitor al Duhului lui Dumnezeu. Oricine nu intră în posesia ei nu poate câştiga toate luptele
înainte de victoria finală.

Darurile obişnuite ale Duhului, ca: iluminarea, convingerea, afecţiunea, pot ajuta pentru un timp pe cineva să apară
plin de râvnă pentru Domnul, dar puterea dată de ele dispare curând. Cei ce-1 ascultau pe Ioan Botezătorul au fost
luminaţi şi înflăcăraţi prin slujba lui, dar cât a durat? „Voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui" (Ioan
5.35). Cuvintele lui le-au umplut cugetele cu minunate culori, dar nu au fost fixate în ulei şi, prin urmare, s-au şters
din nou. Fecioarele neînţelepte aveau în lămpile lor o flacără la fel de mare ca a fecioarelor înţelepte, dar lămpile lor
s-au stins înainte să vină Mirele. Pământul stâncos a fost mai potrivit decât celălalt sol. Sămânţa a încolţit foarte
repede şi se părea că holdele aveau să fie în curând gata de seceriş. Dar câteva geruri năprasnice i-au schimbat
aspectul, şi ziua recoltatului s-a dovedit a fi o zi de grea suferinţă.

Toate aceste exemple, ca şi multe altele din Sf. Scriptură, ne arată că nu poate persevera decât sufletul care a primit
un har solid şi un principiu divin de viaţă. Liber-cugetătorii şi cei nestatornici în mărturisirea de credinţă promit ci
înşişi căi de atingere a cerului, dar vor descoperi că sunt prea lungi pentru sufletele lor slabe.

3. De ce omul nenăscut din nou nu poate persevera (a) Sursa puterii lui este fragilă

Sufletul mântuit perseverează deoarece el primeşte, în mod continuu, rezerve de putere de la Cristos, tot aşa cum
braţul şi piciorul sunt ţinute în viaţă prin hrana pe care şi-o primesc de la inimă. „Trăiesc", spune Pavel, „dar nu mai
trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal. 2.20). Adică, „eu trăiesc, dar pe cheltuiala lui Cristos. El fine în viaţă atât
sufletul meu, cât şi harul meu". Fără această unire, un om se va rătăci; el nu are o rădăcină care să-1 susţină. Un
cadavru, odată ce începe să

208

putrezească, nu mai poate fi recuperat. Procesul degradării continuă până când devine din nou ţărână. Nici un balsam
nu poate stopa procesul degradării. Dar acolo unde există viaţă, balsamul poate fi eficient pentru vindecare.

Deosebirea dintre creştin şi necreştin este la fel de mare ca deosebirea dintre viaţă şi moarte. Omul neprihănit „de
şapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire" (Pv. 24.16). Adică, în cădere, cei răi se prăbuşesc
mai jos şi nu au putere să se ridice. Când Cain a păcătuit, el a căzut din ce în ce mai jos, ca o piatră rosto-golindu-se la
vale, până ce a ajuns în pragul disperării. El a mers de la invidia faţă de fratele său la răutate, de la răutate la
ucidere, de la ucidere la minciună sfruntată şi sfidarea lui Dumnezeu însuşi, iar de aici la disperare.

Scriptura anticipează: „Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău" (II Tim. 3.13). Când un sfânt cade,
el se ridică din nou deoarece el are putere să strige la Cristos. JDoamne, scapă-mă" striga Petru când începea să se
scufunde. Şi, îndată, Cristos Şi-a întins mâna. Deşi Domnul 1-a mustrat pentru necredinţa lui, totuşi 1-a ajutai.

(b) Darurile lui nu durează

Un suflet nemântuit nu arc garanţia că îşi poate păstra darurile Duhului pe care la un moment dat lc poate deţine.
Chiar atunci când masa lui este foarte bogată, el nu poate arăta nici o promisiune din partea lui Dumnezeu că va avea
provizii pentru o nouă masă. Dumnezeu le oferă aceste lucruri celor răi după cum noi am putea da unui cerşetor o
bucată de pâine sau un loc în magazia noastră. Şi tot ceea ce Dumnezeu alege să-i ofere, poate oricând să-i ia înapoi.
Dacă nu eşti creştin, tu poţi cunoaşte unele lucruri despre Dumnezeu, şi, totuşi, să mori fără o cunoaştere a mântuirii.

(c) Hotărârea lui este slabă

Un om lumesc poate mărturisi credinţa în Cristos, dar când va fi pus să aleagă între Cristos şi Satan, el îşi va arăta
curând adevărata înfăţişare. Când Satan îl momeşte cu bogăţiile lumeşti pentru a-şi părăsi legământul cu Mântuitorul,
el va arăta, precum Dima, unde este dragostea lui. Sau dacă poftele îl cheamă, el trebuie să meargă, în ciuda
jurământului, a cugetului, a lui Dumnezeu, în ciuda tuturor. Irod se temea de Ioan Botezătorul, dar dragostea este mai
tare decât frica. Dragostea lui pentru Irodiada a depăşit teama faţă de Ioan, şi 1-a deteminat să taie nu numai capul
acestuia, dar şi mugurii de speranţă ai cugetului său. Dacă sufletul unui om este pângărit, în cele din urmă se va arăta
aşa cum este, chiar

14 - Creştinul în Armătură

85

dacă pentru moment ar putea adopta o înfăţişare evlavioasă, datorată unei surse externe.

Rădăcina apostaziei finale este lipsa unei schimbări totale a inimii. Cel ce se leapădă nu pierde harul pe care 1-a avut,
ci doar descoperă că n-a avut nici unul. Mulţi îşi clădesc sfinţenia pe o pretenţie falsă şi folosesc creditul pe care l-au
obţinut din partea altora pentru a-şi stabili afacerea printre adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Aceşti martori mincinoşi
îşi spun creştini, deoarece alţii presupun despre ei acest lucru, întreaga lor reputaţie este construită pe aspectul lor
extern evlavios. Faptul că ei nu au rezerva unui har solid în interiorul lor, care să-i susţină în mărturisirea lor, le va
determina căderea.

Prin urmare, să luăm aminte pe ce bază ne ridicăm declaraţia noastră de credinţă. Există ceva înăuntrul nostru care să
corespundă zelului nostru exterior? Am turnat noi o bună fundaţie? Este vârful ieşit prea mult în afară faţă de temelia
slabă? Rădăcinile unui pom se întind sub pământ la fel de mult ca ramurile de deasupra; tot astfel se întâmplă şi cu
Jianil adevărat.

4. Siguranţa perseverenţei dacă eşti înarmat Fără har adevărat în inimă nu poate exista perseverenţă. Dar dacă harul
lui Cristos stăpâneşte în tine, victoria este asigurată! Iată de ce este atât de importantă îmbrăcarea armăturii lui
Dumnezeu - ea garantează că vei persevera şi în cele din urmă vei birui. Harul adevărat nu poate fi niciodată biruit.
Scriptura promite că oricine „este născut din Dumnezeu biruieşte lumea" (I Ioan 5.4). Victoria este semănată în făptura
noastră nouă - acea sămânţă a lui Dumnezeu, care ne păzeşte de a fi înghiţiţi de păcat sau de Satan. După cum Cristos
a înviat pentru ca niciodată să nu mai moară, tot astfel El înalţă sufletul celui sfânt din mormântul păcatului, pentru a
nu se mai întoarce sub puterea morţii spirituale. Prin urmare, este scris că cel ce crede are, în prezent, viaţa veşnică (I
Ioan 5.13).

Legea a fost dată 400 de ani mai târziu după legământul lui Dumnezeu cu Avraam, şi totuşi, ea nu a desfiinţat
promisiunea făcută de Dumnezeu. Tot astfel, nimic din viaţa unui creştin nu poate desfiinţa făgăduinţa vieţii veşnice
dată de Cristos înainte de întemeierea lumii. Dacă ar fi posibil ca un copil al lui Dumnezeu să nu ajungă la ţintă şi să
piardă viaţa veşnică, aceasta s-ar întâmpla ca o consecinţă a unuia din următoarele motive: deoarece este posibil ca
Dumnezeu să-1 uite pe. creştin şi să-Şi retragă harul de la el; deoarece credinciosul îl poate uita pe Dumnezeu; sau
deoarece Satan are puterea să-1 smulgă din mâinile

86

lui Dumnezeu. Dar nici unul din aceste lucruri nu se poate întâmpla, datorită următoarelor motive:

(a) Deoarece Dumnezeu nu-1 poate uita niciodată pe creştin El însuşi a spus: .Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip
nu te voi părăsi" (Evr. 13.5). Totodată, El a promis că nu-Şi va schimba gândul cu privire la dragostea şi harul deosebit
pe care le oferă copiilor Săi: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea tăcută" (Rom. 11.29). Chiar
când păcătuieşti, tu nu-L provoci pe Dumnezeu să te dezmoştenească. Dimpotrivă, El este gata să-ţi ofere din nou
părtăşia cu El. Ascultă ce spune El prin profetul Isaia: „Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am mâniat şi l-am lovit,
M-am ascuns în supărarea Mea şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile şi totuşi îl voi
tămădui" (Is. 57.17-18). Să nu te îndoieşti nici o clipă că pe cine-1 iubeşte El, îl iubeşte până la capăt.

Pentru a aduce o dovadă suplimentară inimilor noastre îndoielnice, Dumnezeu pecetluieşte făgăduinţa Sa cu un
jurământ: „Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi
pentru Mine ca şi cu apele Iui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu
Mă voi mai mânia pe tine" (Is. 54.8, 9). El continuă: „Pot să se mute munţii" - referindu-se la sfârşitul iumii, când
cerurile şi pământul vor fi distruse - „dar dragostea Mea nu se va mula de la tine şi legământul Meu de pace nu se va
clătina" (v. 10). Acum, înainte de a argumenta că promisiunea a fost făcută numai iudeilor, citeşte şi restul
fragmentului: „Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care Ie vine de la Mine, zice Domnul" (v.
17). Deci, vedem că sunt cuprinşi toţi copiii lui Dumnezeu.

După cum Cristos a venit din cer pentru a ne oferi îndurarea Sa, tot astfel El S-a reîntors acolo pentru a intra în posesia
moştenirii pe care a câştigat-o prin moartea Sa. Cum ar putea exista vreo îndoială cu privire la dragostea
neschimbătoare a lui Dumnezeu, când vedem întregul legământ încheiat de Cristos cu noi? Dumnezeu nu numai că L-a
chemat pe Cristos, L-a sfinţit şi L-a înălţat în marea lucrare pe care trebuie s-o facă pentru noi, dar L-a şi justificat prin
învierea Sa. Apoi, Dumnezeu I-a urat bun-venit înapoi în cer, şi acum stă la dreapta Tatălui ca avocat şi mijlocitor
pentru fiecare sfânt. Astfel, El Şi-a câştigat moştenirea nu numai pentru El însuşi, dar are deplină putere s-o dăruiască
tuturor credincioşilor.

211

(b) Deoarece credinciosul nu-L poate uita niciodată pe Dumnezeu, conform clauzei legământului

Ştiind că drumul spre cer este lung şi dificil, iar harul nostru este slab, noi ne putem teme adesea că îl vom uita pe
Dumnezeu, înainte de a atinge destinaţia noastră veşnică. Dar legământul lui Dumnezeu străbate acest nor de îndoială
oferindu-ne provizii pentru slăbiciunea noastră.

Duhul lui Dumnezeu este dat pentru a garanta sosirea noastră în siguranţă în cer. „ Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă
voi face s£ urma fi poruncile Mele şi să păzi fi şi să împlini fi legile Mele" (Ez. 36.27). Observaţi, versetul nu spune că
cel sfânt va avea Duhul Lui dacă urmează poruncile lui Dumnezeu, ci că Duhul îl va determina să facă acest lucru. Duhul
Sfânt este atât învăţătorul, cât şi păzitorul celui sfânt. Poate te temi că dacă îl superi pe Duhul Sfânt, El s-ar putea
mânia şi te-ar putea lăsa să pieri în păcatele tale. Este adevărat, Duhul lui Dumnezeu este sensibil la neascultare şi te
poate părăsi pentru păcatele tale, după cum l-a părăsit pe Samson şi l-a lăsat să cadă în mâinile filistenilor. Dar El nu
l-a părăsit de tot. Când Samson a strigat în necazul lui, Duhul a răspuns şi i-a dăruit din nou puterea Sa. Faptul că ştii
că slujba Duhului este să locuiască pentru totdeauna în cei sfinţi, ar trebui să îndepărteze temerile tale: JSJ vă va da
un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac". (Ioan 14.16).
în vreme ce Duhul locuieşte în cel sfânt pentru a-1 ţine şi a-1 proteja, Cristos mijloceşte, de partea Sa, în cer. „M-am
rugat pentru tine", îi spunea Cristos lui Petru, „ca să nu se piardă credinţa ta" (Lc. 22.32). Dacă" El_ Se roagă pentru
unul, cu siguranţă Se va ruga şi pentru toţi ceilalţi. în acelaşi verset. Domnul nostru l-a îndemnat pe Petru: „Şi, după
ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pc fraţii tăi" (v. 32). Cu alte cuvinte: „Când vei simţi puterea şi eficienţa
rugăciunii Mele pentru credinţa ta, să le spui tuturor prietenilor tăi despre acest lucru. Inimile lor ar trebui să se
întărească, auzind cum le port Eu de grijă alor Mei". Atâta vreme cât Cristos mijloceşte pentru noi, cum am putea
pieri? Crezi că ar putea obosi vreodată şi ar înceta să mai înfăptuiască această lucrare a dragostei? Cuvântul Lui ne
asigură că „EI trăieşte pururea ca să mijlocească pentru toţi cei ce sunt ai Lui" (Evr. 7.25). (c) Deoarece Satan nu-1
poate smulge pe credincios din mâinile lui Dumnezeu

Dacă eşti creştin, tu eşti înconjurat de braţe atotputernice şi veşnice. Oricum, Diavolul este înfăşurat în lanţurile
condamnării eterne şi oricât de greu ar încerca, nu le poate desface. Dacă el nu se poate elibera din lanţurile lui
Dumnezeu, cum te-ar putea smulge pe tine din strânsoarea

212

lui Dumnezeu? Diavolul îl poate ispiti pe un sfânt numai cu permisiunea lui Dumnezeu. Dacă crezi că Dumnezeu te
iubeşte, atunci cu siguranţă te poţi încrede în înţelepciunea Lui când îi îngăduie Satanei să te atace. Oare nu tocmai
atunci poate fi el respins şi făcut de ocară?

A şti că puterea Satanei este limitată şi că harul lui Dumnezeu este nemărginit, ar trebui să învioreze duhul
credincioşilor slabi, care se tem că nu vor rezista până la sfârşit. Prin legământul Său, Dumnezeu I-a oferit lui Cristos
viaţa fiecărui suflet. Dacă eşti al Lui, îţi este asigurată veşnicia. Oare n-a putut El să te determine să mărşăluieşti sub
steagul Lui şi să te asociezi luptei Lui împotriva păcatului şi iadului? Aceeaşi putere nemărginită, care a biruit inima ta
răzvrătită, va birui toţi vrăjmaşii tăi dinăuntru şi din afară. Dumnezeul care poate face ca doar câţiva oameni răniţi să
se ridice şi să nimicească o cetate, poate face şi ca un suflet rănit să triumfe asupra păcatului şi a Satanei (Ier. 37.10).
Tot astfel face şi legământul lui Cristos, care este simbolizat prin chivot. Cristos, legământul, ... stau gata pentru a le
asigura sfinţilor trecerea lor spre cer.

Trebuie dat un cuvânt de avertizare. Există un mare pericol de alunecare a credincioşilor din această doctrină
aducătoare de mângâiere într-o siguranţă plină de nepăsare şi un curaj arogant. Deşi creştinul este păzit de o totală şi
finală apostazie, totuşi ei poate suferi o cădere gravă, care să-i zdruncine cugetul, să-i slăbească harul şi să aducă
ruşine Evangheliei. A cunoaşte aceste pericole care slau la pândă în umbra acestei doctrine ar trebui să fie de ajuns
pentru a-1 ţine treaz tot timpul pe cel credincios.

Fii atent să nu foloseşti libertatea ta în Cristos ca permisiune pentru a păcătui. Vom păcătui deoarece harul abundă?
„Nicidecum", spune Pavel (Rom. 6.2). La ce înălţimi ajunge păcalul când omul îşi ia curajul de a păcătui din dragostea
eternă a lui Dumnezeu! Noi putem ghici că harul adevărat nu locuieşte într-o inimă care trage astfel de concluzii
nepotrivite din premisele harului lui Dumnezeu. Creştinul veritabil ajunge la o concluzie total diferită: şi anume, că
harul lui Dumnezeu este oferit nu pentru ca el să se afunde în păcat, ci pentru a-1 birui! Singurul răspuns onorabil pe
care îl putem da măreţiei dragostei şi harului lui Dumnezeu este de a ne curaţi de toată întinăciunea cărnii şi a
sufletului nostru (II Cor. 7.1).

După cum un copil ar trebui să fie motivat să placă tatălui său prin-tr-o forţă mai puternică decât teama de a fi
dezmoştenit, tot astfel noi trebuie să ne îndeplinim slujba de creştini fără teama de a fi alungaţi. Noi suntem sub
legea unei noi vieţi. Aceasta ar trebui să producă în

87

noi, în mod natural, dorinţa după comuniunea cu Dumnezeu, după cum dragostea unui copil îl face să dorească să vadă
faţa tatălui său drag.

Natura credinţei - harul care se ocupă cu promisiunile - este de a curaţi inima. Şi cu cât este mai sigură dovada
dragostei lui Dumnezeu pe care credinţa o aduce sufletului din promisiune, cu atât ea curăţeşte mai mult inima,
deoarece credinţa alimentată de dragoste aprinde inima pentru Dumnezeu. Odată ce acest sentiment se aprinde,
camera devine prea fierbinte pentru ca păcatul să mai stea acolo.

5. Rezultatul promis al perseverenţei

Fraza: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi Ii biruit totul" include urmarea binecuvântată a perseverenţei sfinţilor. A
rămâne în picioare la sfârşitul acestui război va recompensa din plin toată suferinţa îndurată în lupta împotriva
păcatului şi Satanei.

în războaiele dintre oameni, nu oricine luptă va avea parte de pradă, în mod obişnuit, câştigul războiului intră doar în
câteva buzunare. Soldatul de rând, care suferă cel mai mult, se alege de obicei cu foarte puţin. El luptă pentru a-i face
pe cei câţiva care sunt mari şi mai mari, iar el este recompensat adesea cu atât de puţin încât abia dacă-i ajunge să-şi
vindece rănile. Dar în armata lui Cristos, singurul soldat care pierde este cel care dezertează. Fiecare soldat credincios
primeşte o răsplătire glorioasă, care este menţionată în această frază: „Să rămâneţi în picioare, după ce veţi Ii biruit
totul". A rămâne în picioare implică trei lucruri:

(a) înseamnă „a rămâne biruitori"

Se spune că o armată cucerită se prăbuşeşte în faţa duşmanului ei, iar cuceritorul stă în picioare. La sfârşitul
războiului spiritual, fiecare creştin va sta ca un învingător deasupra poftelor şi Satanei, care le-a provocat. Deşi
creştinul se bucură aici pe pământ de numeroase victorii asupra Satanei, totuşi bucuria lui este întreruptă de noi
avertismente din partea vrăjmaşului care se reîntoarce. Credinciosul câştigă biruinţa într-o zi, numai pentru a se
confrunta cu o nouă luptă în ziua următoare. Şi deseori, chiar victoriile lui îl îndepărtează din războiul sângeros. Deşi
în cele din urmă el respinge ispita, totuşi, rănile produse cugetului său în timpul luptei vor arunca o umbră asupra
gloriei biruinţei.

Creştine, pentru liniştea ta eternă, tu poţi privi înainte spre acea zi când se va da decizia finală a luptei dintre tine şi
Satan. Tu vei vedea câmpul duşmanului complet distrus, iar pe el fără nici o armă în mână pe care s-o folosească
împotriva ta. Tu vei călca peste orice fortăreaţă, de unde el a aruncat atâtea săgeţi. Şi le vei vedea pe toate demolate,

88

până când în inima ta nu va rămâne nimic întinat care să-i ofere Diavolului o ascunzătoare. în acea zi glorioasă.
Vrăjmaşul care te-a făcut să tremuri va fi zdrobit sub picioarele tale.

(b) înseamnă a rămâne justificat şi achitat în acea zi a judecăţii

în mod frecvent, Sf. Scriptură foloseşte termenul „a rămâne" cu acest sens: „cei răi nu pot ţinea capul sus în ziua
judecăţii" (Ps. 1.5); adică, ei nu vor avea parte de îndreptăţire. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a
nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?" (Ps. 130.3); adică, cine ar putea fi îndreptăţit?

Măreţul Dumnezeu, prin voia Căruia noi venim în această lume, a fixat o zi când va judeca lumea prin Isus Cristos.
Aceea va fi o zi solemnă, când toţi cei care au trăit vreodată - mari şi mici,.buni şi răi - se vor întâlni şi se vor înfăţişa
personal înaintea lui Cristos, şi vor auzi sentinţa veşnică din gura Lui. Doinnul va fi ajutat de o gardă de îngeri care
vor fi gata să ducă la îndeplinire sentinţa rostită de El. Nu mă mir că predica lui Pavel cu privire la acest subiect a
produs un cutremur în cugetul lui Felix. Dimpotrivă, sunt uimit că unii oameni merg atât de departe în amorţirea
conştiinţei lor, încât gândul acelei zile nu le înviorează simţurile.

Nu-i consideri fericiţi pe cei ce vor fi eliberaţi de Cristos în acea zi? Nu vrei să cunoşti care vor fi acele suflete
binecuvântate? Pentru a afla, nu trebuie să mergi în cer şi să cercetezi sulurile. Tu poţi şti aici şi acum că cei care vor
rămâne în picioare la judecată sunt cei care pe pământ luptă în oştirea Domnului, împotriva Satanei, purtând
armătura lui Dumnezeu. Ei sunt creştinii care au „biruit totul". Procesul din acea zi îl va discredita pe Satan, care a
fost acuzatorul lor înaintea lui Dumnezeu şi a cugetelor lor, ameninţându-i mereu cu teroarea condamnării la scaunul
de judecată al lui Cristos. Cât de uimiţi vor fi cei răi văzând că noroiul pe care ei l-au aruncat pe feţele sfinţilor va fi
şters cu însăşi mâna lui Cristos! Oare acest lucru nu va fi suficient pentru a recompensa tot dispreţul şi suferinţa
îndurată de creştin în această viaţă? Şi încă aceasta nu este totul.

(c) A rămâne în picioare denotă şi rangul pe care cel neprihănit îl va avea în cer

Când regii doresc să-şi răsplătească supuşii care s-au remarcat în serviciul Coroanei, ei le vor da o slujbă de cinste la
Curte. Soloinon spunea că unul din cele mai mari onoruri pe care un om le-ar fi putut primi era să stea înaintea
împăratului. Cerul este cetatea regală unde Dumnezeu îşi are curtea Sa. Bucuria îngerilor este de a sta acolo înaintea
lui Dumnezeu: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu"
215

(Lc. 1.19), adică: ,JEu sunt unul din acele duhuri cereşti care-L slujesc pe Dumnezeu şi stau înaintea Feţei Lui, după cum
curtenii îl servesc pe prinţul lor". Această onoare este promisă fiecărui suflet credincios.

Nimic n-ar avea un efect mai puternic asupra sufletului celui sfânt decât să considere starea lui binecuvântată din cer
ca fiind răsplata pentru toate conflictele lui de pe pământ. Această sabie ar trebui să taie orice legătură a ispitei şi să
nimicească acele ispite care sfidează întreaga armată de alte argumente. Cum ar putea coexista păcatul cu nădejdea
unei asemenea glorii? Aceasta se întâmplă când gândurile cereşti dispar dinaintea celui credincios şi el uită
promisiunea acelui loc minunat, şi începe să-şi înalţe un idol, după cum, în absenţa lui Moise, Israel a făcut viţelul de
aur şi a început să i se închine. îngăduie numai cerului să apară înaintea ta, şi inima îţi va fi încălzită la vederea lui.
Tu îl poţi convinge pe un prinţ să-şi arunce coroana regală şi să se afunde în noroi îmbrăcat cu hainele regeşti, tot aşa
cum îl poţi convinge pe un sfânt să păcătuiască atunci când inima lui este umplută de aşteptarea gloriei cereşti.

Păcatul este lucrarea-Diavolului, nu. a celui neprihănit. Credinciosul se află mereu în aşteptarea clipei când va fi
chemat să stea cu îngerii şi sfinţii glorificaţi înaintea tronului lui Dumnezeu. Cum ar trebui să-1 înveselească acest
lucru şi să-i întărească inima, atunci când lupta este mai aprinsă, iar gloanţele mai dese! Dacă trebuie să treacă prin
foc şi apă pentru a atinge cerul, ce reprezintă această suferinţă în comparaţie cu mângâierea veşnică a cerului? A
păstra întotdeauna înaintea ta bucuria cerului, te va ajuta să alergi cu răbdare până la sfârşitul cursei. Te va ajuta să
înduri scurtele încăierări cu ispita şi suferinţa. .Şi mai mult, te va face să socoteşti că aceste încercări „nu sunt vrednice
să fie puse alături cu slava viitoare, care arc să fie descoperită faţă de noi" (Rom. 8.18).

CA TITOLUL 5

A PATRA CONSIDERAŢIE:

POZIŢIA PENTRU A TE MENŢINE ÎN LUPTĂ

„Staţi gata dar..." (Ef. 6.14).

în Ef. 6.13, apostolul Pavel prezintă clar tipul armăturii pe care tu, creştin fiind, trebuie s-o foloseşti - armătura lui
Dumnezeu. Apoi, deşi tu nu vei fi ispitit să porţi o falsă armătură şi s-o numeşti „armătura lui Dumnezeu", Pavel
descrie adevărata armătură, piesă cu piesă, începând cu v. 14 (romano-catolicii, precum şi protestanţii, se fac vinovaţi,
deseori, de producerea unor arme proprii pentru a lupta împotriva Diavolului - arme pe care Dumnezeu niciodată nu
le-a cerut).

Mai târziu, vom discuta componentele armăturii în ordinea indicată de apostol. Dar, mai întâi, vom explora o altă
temă. Observaţi că în v. 14, Pavel specifică necesitatea posturii pentru un soldat creştin: „Staţi gata dar". La ce ne-ar
folosi să fim înarmaţi corespunzător, dacă nu abordăm poziţia corectă faţă de duşmanul nostru?

I. STAI, NU FUGI ŞI NU TE DA BĂTUT

A sta este opusul lui a fugi sau a ceda. Un căpitan care-şi vede oamenii retrăgându-se sau capitulând, dă ordinul:
„Stai!" şi orice soldat vrednic de chemarea sa răspunde imediat la vocea comandantului său. Tot astfel, fiecare creştin
trebuie să răspundă la porunca lui Dumnezeu # de: „Stai!"- sau, cu alte cuvinte, să reziste cu fermitate,şi niciodată să
nu cedeze atacurilor Satanei. Pentru a arăta de ce acest lucru este aşa de important, sunt necesare 4 dovezi:

SCRIPTURA PORUNCEŞTE ACEASTA ÎN MOD DEOSEBIT Petru spune cu privire la Satan: „Impotriviţi-vă lui neclintiţi în
credinţă" (I Pet. 5.9). Ca şi cum cuvântul „neclintit" implică a menţine

89

r"

poziţia de luptă împotriva Satanei, a lupta cu el ori de câte ori avansează. Soldaţii trebuie să respecte strict ordinele
lor, chiar dacă acest lucru îi va costa viaţa. Când, la porunca lui David, Ioab l-a trimis pe Urie în prima linie de bătaie,
fără îndoială că Urie a văzut pericolul ce-1 păştea. Şi totuşi, nu a comentat cu generalul lui; el trebuia să asculte, chiar
dacă şi-ar fi pierdut viaţa (II Sam. 11.14-17).

Printre soldaţi, cele mai grave păcate sunt laşitatea şi neascultarea. Prin urmare, cum ar putea fi ele considerate ca
ofense mai puţin grave de cei care îl au pe Cristos drept comandant al lor, iar păcatul şi Diavolul ca duşmani ai lor? A
rezista unor ispite s-ar putea să ne coste scump. „ Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva pă-
catului", spunea apostolul (Evr. 12.4). El sugerează că războiul spiritual poate ajunge uneori până la sânge, şi dacă se
întâmplă astfel, aceasta nu trebuie să constituie o scuză pentru a păcătui în loc de a suferi.

Când îi este permis unui creştin să-şi neglijeze datoria, deoarece este însoţită de primejdie? Dacă vrem să fim ostaşi
biruitori, gândul la slava lui Dumnezeu trebuie întotdeauna să fie mai presus de temerile noastre. După cum un ostaş
pământesc reprezintă în luptă onoarea ţării, tot astfel creştinul reprezintă onoarea lui Dumnezeu ori de câte ori el este
chemat să înfrunte ispita. Un astfel de test descoperă imediat cât de dornici suntem să mergem în apărarea reputaţiei
Suveranului nostru. Supuşii lui David îl socoteau ca preţuind zece mii de vieţi; fiecare era gata mai degrabă să moară
decât să pună în pericol viaţa comandantului lor. Cu siguranţă, Dumnezeu merită la fel de mult din partea supuşilor
Săi. Este o mare dezonoare să lăsăm mai degrabă ca Numele Lui binecuvântat să fie batjocorit, decât să ne expunem
noi înşine la puţin dispreţ, vreo pierdere sau vreun necaz trecător.

Generalul roman Pompei se mândrea că un simplu semn din cap i-ar fi determinat pe soldaţii lui să escaladeze cu
mâinile şi picioarele lor cea mai abruptă stâncă, deşi n-ar fi avut multe şanse de reuşită. Acest gen de loialitate
doreşte Dumnezeu de la noi. Şi deşi nu este indiferent faţă de sângele slujitorilor Săi, uneori El încearcă loialitatea
noastră printr-o sarcină dificilă şi ispite grele, ca astfel, prin credincioşia şi curajul nostru, El să poată triumfa asupra
Satanei.

Probabil că îţi aduci aminte de timpul când Satan îl acuza pe Dumnezeu de „mituirea" lui Iov, spunând că acest slujitor
ales, slujindu-L pe Dumnezeu, îşi slujea de fapt lui însuşi: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?" (Iov 1.9). El L-a
determinat pe Dumnezeu să-Şi retragă binecuvântarea, insistând că Iov îl va blestema pe Dumnezeu

90

în faţă mai degrabă decât să se supună suferinţei. Astfel că Dumnezeu i-a permis Diavolului să-şi ducă planul lâ
îndeplinire: şi care a fost rezultatul? Deoarece Iov a rămas neclintit, vedem că Dumnezeu Se mândreşte înaintea lui
Satan: „El se ţine tare în neprihănirca lui, şi tu Mă îndemni să-1 pierd Iară pricină" (Iov 2.3). în esenţă, Dumnezeu
spunea: „ Vezi tu, Eu am câţiva care Mă vor sluji Iară mită, care vor rămâne credincioşi angajamentului lor, când nu
vor putea conta pe nimic altceva. Tu i-ai luat lui Iov averea, slujitorii şi copiii şi, totuşi, el rămâne în picioare. Tu n-ai
capturat nici voinţa lui, nici integritatea lui!"

DUMNEZEU OFERĂ ARMĂTURA NECESARĂ PENTRU LUPTĂ

A lăsa ca o fortăreaţă bine păzită să cadă în mâinile vrăjmaşului, ar fi o dezonoare pentru soldaţii care o apără. Din
punct de vedere spiritual, o astfel de înfrângere este mult mai dezonorantă, deoarece Dumnezeu, în Cristos, le asigură
soldaţilor Lui toată puterea de care au nevoie pentru a rezista Diavolului de fiecare dată.

Nu trebuie să fim surprinşi când un suflet nemântuit cedează cu uşurinţă unei ispite care promite plăceri fireşti sau
vreun profit. Cei care nu-L au pe Cristos nu au nici o armătură cu care să se opună atacurilor Vrăjmaşului; ei nu ştiu
nimic de bunătatea Domnului. Deci, este natural ca ei să stea la masa Diavolului - deoarece vor o hrană mai bună.
Capra, spunem noi, trebuie să pască acolo unde este legată; tot astfel, păcătosul trebuie să se hrănească cu lucruri
pământeşti, deoarece el este legat de pământ prin inima lui firească.

Dar creştinul are o nădejde pentru lucruri mai înalte decât ar putea oferi această lume. Credinţa lui prezentă este o
poliţă scrisă de însăşi mâna Duhului Sfânt, pentru a-1 asigura de victoria finală. Coiful mântuirii (dacă este pus) şi
scutul credinţei (dacă este purtat) vor abale toate săgeţile Diavolului.

Dumnezeu Se supără, şi pe bună dreptate, când copilul Său, care ar putea rezista folosindu-şi darurile şi rugăciunea,
cedează, în schimb, Vrăjmaşului. Dumnezeu i-a spus lui Adam în grădină: „Nu cumva tu ai mâncat din pomul din care
îţi poruncisem să nu mănânci?" (Gen. 3.11). Accentul este pus aici pe tu - ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „Ştiu că ai
mâncat nu pentru că-fi era foame; tu aveai o întreagă grădină de unde să alegi! Cum ai putut tu să cazi, când crai atât
de bine echipat pentru a rezista?" în acelaşi mod, Dumnezeu ar putea spune: „ Te-ai hrănit cu înşelătoriile Dia voiului,
când tu porţi cheia cămării Mele atât de pline? Oare proviziile Tatălui sunt atât de sărace încât fărâmiturilc Diavolului
să-ţi pară aşa de bune?"

219

SIGURANŢA CREŞTINULUI STĂ ÎN A OPUNE REZISTENŢĂ Dumnezeu oferă armătura pentru a-1 apăra pe creştin în timp
ce luptă, nu în timp ce se retrage. Rămâi în picioare şi ziua este a ta; fugi sau capitulează, şi totul este pierdut. Am
citit despre comandanţi vestiţi care în mod intenţionat au tăiat toate; drumurile de retragere, pentru ca soldaţii lor să
lupte până la moarte. De îndată ce armata lui William Cuceritorul a păşit pe pământul englez, el a îndepărtat, sub
privirile ostaşilor, toate corăbiile. în mod asemănător, Dumnezeu nu oferă provizii pentru cei laşi. în armătura dată de
El, nu există nici o componentă pentru spate. Iată un adevăr impresionant: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă, dar
dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el" (Evr. 10.38). Cel care înfruntă lupta cu încredere se alege cu
viaţa, dar cel care dă înapoi câştigă doar dezaprobarea lui Dumnezeu.

Ce schimbare nenorocită să renunţi la lupta împotriva Satanei şi să-L priveşti pe Dumnezeu ca vrăjmaş al tău! în lupta
cu păcatul şi Satan există mângâiere, chiar dacă se varsă sânge. Dar nu există nici o mângâiere în a îndura mânia
arzătoare a unui Dumnezeu răzbunător. Laţul pe care Satan îl întinde, Dumnezeu îl poate ridica. Dar cine poate da
izbăvire din mâna lui Dumnezeu? N-ai vrea mai degrabă să mori luptând pentru ţara ta, decât să fii executat ca
trădător?

DUŞMANUL ESTE BIRUIT NUMAI PRIN FORŢĂ Sunt trei motivaţii ale acestui fapt:

1. Satan este un laş

Deşi el arborează o înfăţişare plină de curaj când te ispiteşte, de fapt inima lui este plină de teamă. După cum un hoţ
se înspăimântă când vede o lumină sau aude un zgomot în casa victimei lui, tot astfel Satan este surprins să găsească
un suflet treaz şi gata de luptă. „Pe Jsus îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu", spunea Diavolul (F. A. 19.14), adică: „îi cunosc
pe amândoi spre ruşinea mea; ei amândoi m-au pus pe fugă". Şi dacă eşti ca ei, Satan se va teme şi de tine. Crede-mă
când spun că el se teme de credinţa ta. Foloseşte-o pentru a striga după ajutor împotriva lui şi foloseşte-o din plin
pentru a-i respinge atacurile; atunci, tu îl vei vedea fugind.

Presupune că soldaţii care apără un castel aud că armata duşmană este slabă şi dezorganizată şi că ar putea-o
împrăştia foarte repede la atac puternic declanşat din interiorul castelului. Oare acest lucru n-ar creşte şi mai mult
curajul apărătorilor? Duhul lui Dumnezeu, Care cunoaşte totul despre duşman, îi trimite creştinului un raport cu
următoarele

91

instrucţiuni: „împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi" (Iac. 4.8). Duşmanul nu te poate răni decât dacă tu îl
laşi. Rezistenţa ta neclintită dă o grea lovitură încrederii sale.

După ispitirea lui Cristos şi rezistenţa Lui neclintită, ni se spune că Satana „s-a îndepărtat de la El pentru o vreme" (Lc.
4.13). Când Diavolul continuă să te ispitească, se poate întâmpla ca tu să nu te opui în mod deschis atacurilor lui, deşi
încă nu ai capitulat. Aseinenea unui peţitor hotărât, Satan caută cel mai mic indiciu care să-i inspire curaj. Când acesta
apare, el îşi continuă avansurile. Singura cale de a scăpa de el este să încui uşa, să tragi zăvorul, astfel refuzându-1
categoric.

2. Satan este un duşman violent

Prin urmare, tu trebuie să i te opui în mod constant. „Să h-apună soarele peste mânia voastră", ne avertizează
apostolul; „şi să nu daţi prilej Diavolului" (Ef. 4.26-27). Un soldat însărcinat cu paza periferiei unui oraş trebuie să-şi
îndeplinească misiunea cu aceeaşi crcdincioşie ca şi cum ar fi în garda personală a regelui, sau duşmanul va putea
pătrunde pe aici până spre inima oraşului.

Dacă tu laşi ca ispita să străbată perimetrul inimii tale, atunci tu îi oferi Diavolului un loc sigur de unde să provoace
dezastru înăuntrul tău. De exemplu, tu te poţi mânia, şi fără să stai prea mult pe gânduri, să rosteşti cuvinte grele.
într-un astfel de moment, limbajul tău murdar deschide calea Diavolului şi el intră. Apoi din gura ta se revarsă cuvinte
pe care nu gândeai să le rosteşti vreodată! El este un duşman viclean şi nu va ceda cu uşurinţă terenul câştigat. Prin
urmare, cel mai înţelept lucru este să nu-i oferi nici un teren de care el s-ar putea folosi. Dacă tu eziţi aşa de mult,
stând în faţa uşii unde păcatul îşi are locuinţa, tu îi oferi Satanei mai mult timp pentru a te momi să intri. Apoi tu te
afli pe teritoriul lui.

Cine se va opri lângă o tavernă pentru a se bucura de compania beţivilor, sau va frecventa localurile de plăceri, şi
totuşi să pretindă că el nu intenţionează să ia parte la ele? Cine îşi va întina privirea cu lucruri necurate şi, totuşi, să
rămână curat? Cine îşi va pleca urechea la orice învăţătură falsă a vremii şi totuşi să rămână tare în credinţă? O astfel
de persoană se află sub o puternică iluzie. Dacă un om nu este suficient de puternic pentru a rezista Satanei într-un
lucru minor, cum poate crede că va putea birui o ispită mai mare? Tu spui că nu poţi evita să fii înconjurat de apele
adânci ale ispitei, şi totuşi crezi că ai putere să-ţi ţii capul deasupra apei? Ia aminte la următorul sfat practic: este

221

mult mai uşor să fii în corabie şi să te păzeşti să nu fii aruncat peste bord, decât să fii în apă şi să încerci să urci din
nou în corabie.

3. Satan.este un duşman care acuză

Omul care îi oferă muniţie Diavolului pentru a-J critica, deşi ştie ce fel de pârâş este Satan, dă dovadă de multă
nebunie. Unii spun că vrăjitoarea nu te poate răni atâta timp cât ea nu a primit bani de la tine. în mod analog,
Diavolul nu-ţi poate produce nici un rău, până când tu nu-1 laşi se se agate de vreo slăbiciune de-a ta şi pe care s-o
folosească în avantajul lui. Te sfătuiesc să-ţi iei angajamentul lui Iov: „Ţin să-mi scot dreptatea; inima nu mă mustră
pentru nici una din zilele mele" (Iov 27.6). Dacă nici inima, nici cugetul nu te osândesc, atunci acuzaţia Vrăjmaşului nu
poate rămâne în picioare.

II. RĂMÂI PE LOCUL TĂU, NU-L LUA PE-AL ALTUIA

A rămâne în picioare implică poziţia corectă, ordine şi oprire pentru fiecare soldat, în opoziţie cu dezordinea. Când, în
mod neaşteptat, soldaţii părăsesc rândurile, comandantul lor strigă: „Stai!" Disciplina militară nu permite nici unui
soldat să-şi părăsească poziţia, fără vreun scop special. Ar trebui să fie grija fiecărui creştin să rămână pe poziţia care
i-a fost indicată. Metoda Diavolului este să scoată mai întâi din rând, apoi să distrugă.

Armata presupune ordine - unul care merge singur nu poate părăsi rândul. Prin urmare, locul şi rangul creştinului
corespund mediului în care activează el, cercului în care se mişcă. în calitate de creştin, tu ai de-a face cu 3 domenii,
trăieşti pe 3 planuri: societatea civilă, Biserica şi familia. Fiecare are rânduri şi locuri. în societatea civilă, sunt
slujbaşi publici şi cetăţeni privaţi; în Biserică, pastor şi mireni, oficialităţi şi membri ai congregaţiei; în familie, părinţi
şi copii, soţ şi soţie. O bună funcţionare a acestora depinde de faptul ca fiecare rotiţă să se deplaseze uşor la locul ei şi
fiecare să-şi îndeplinească datoria pentru binele tuturor.

Trei lucruri sunt necesare pentru ca cineva „să rămână în rând". în primul rând, el trebuie să înţeleagă slujba specifică
poziţiei lui. „înţelepciunea omului chibzuit îl face să vadă pe ce cale să meargă" (Pv. 14.8). La ce bun să întrebi despre
drumul spre York, dacă tu mergi spre Londra? Şi totuşi cât de înclinaţi suntem să ne interesăm de drumul şi lucrul
altuia, în timp ce le neglijăm pe ale noastre. De exemplu, unii creştini îşi petrec mai mult timp necăjindu-se cu ceea ce
ar trebui să facă pastorul, în loc să se roage pentru călăuzirea lui Dumnezeu în

92

vieţile lor. Noi vom putea rămâne biruitori în luptă nu analizând datoria altuia şi nici judecându-1 pentru neglijarea
acesteia, ci împlinindu-ne propria slujbă. Şi cum putem s-o îndeplinim dacă n-o cunoaştem? Solo-mon a dat dovadă de
o mare înţelepciune când I-a cerut lui Dumnezeu pricepere pentru a-şi împlini slujba.

în al doilea rând, odată ce cunoaştem slujba ce ne revine, noi trebuie s-o îndeplinim în mod conştiincios. îndemnul dat
de Pavel lui Timotei se aplică fiecărui creştin: „Pune-fi pe inimă aceste lucruri, îndelet-niceste-te în lotul cu ele" (I Tim.
4.15). Adică, dăruieşte-te pe tine însuţi pentru a-ţi putea împlini slujba în locul pe care Dumnezeu ţi l-a stabilit.
Adevărata putere a evlaviei stă într-o astfel de consacrare. Religia care nu are nici un impact practic asupra vieţii
noastre zilnice devine curând o noţiune abstractă care nu valorează nimic. Şi totuşi sunt mulţi care nu au nimic altceva
decât o mărturisire slabă pentru a dovedi că sunt creştini. Ei sunt precum arborele de scorţişoară, care n*are nimic mai
de preţ decât scoarţa. Apostolul vorbeşte de astfel de oameni în scrisoarea către Tit: JEi se laudă că-L cunosc pe
Dumnezeu, dar cu faptele îl tăgăduiesc, căci sunt o scârbă: nesupuşi şi netrebnici pentru orice faptă bună" (Tit 1.16).

Ceea ce se înţelege prin „fapte bune" devine mai clar în capitolul următor (Tit 2.2-8), unde apostolul prezintă datoriile
ce le revin creştinilor. O bună creştină, dar o nevastă cicălitoare, un om evlavios, dar un tată neglijent - acestea sunt
lucruri care nu se pot împăca. Omul care nu se comportă cu evlavie în propria-i casă nu este altceva decât un făţarnic în
Biserică. Dacă în magazinul tău nu eşti creştin, nu vei fi nici în cămăruţa ta - chiar dacă te rogi acolo. Dacă credinţa ta
se împotmoleşte într-un loc, ea nu poate propăşi în altul. în timp ce îşi menţin o atitudine de închinare faţă de
Dumnezeu, unii care mărturisesc că sunt creştini eşuează în îndatoririle lor faţă de alţi oameni. Alţii eşuează în actul
de închinare în timp ce par să fie neclintiţi în îndatoririle lor faţă de semeni. Ambele situaţii sunt distructive pentru
suflet. Soldatul care stă în rând este conştient de întreaga datorie ce-i revine, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de
oameni.

în al treilea rând, a rămâne în rând înseamnă că noi trebuie să ne încadrăm în Urnitele locului şi chemării noastre.
Israeliţilor li s-a poruncit ca fiecare „să tăbărască lângă steagul lui" (Num. 2.2). Aceasta însemna că ei trebuiau să fie
„aranjaţi în ordine", ca într-o formaţie militară. Dumnezeu nu acceptă vagabonzi în armata Lui de sfinţi. ,JFiecare să
rămână în starea în care l-a aşezat Domnul" (I Cor. 7.17). Tu trebuie să rămâi pe calea specifică chemării tale.
Apostolul porunceşte ca fiecare

223

„să-şi vadă de lucrul lui" (I Tes. 4.11). După cum slujba generalului nu este cea a unui simplu ostaş, tot astfel slujba
pastorului nu este cea a adunării. Nu uita: ceea ce este drept într-o acţiune judiciară este ucidere într-o alta. Pavel
spune că noi trebuie să păzim cu toată seriozitatea tot ceea ce ţine de chemarea noastră; când o depăşim, noi
semănăm pe câmpul altuia.

Ce lume liniştită am avea dacă fiecare lucru şi fiecare persoană şi-ar cunoaşte locul! Dacă marea şi-ar păstra locul, nu
am mai avea inundaţii; dacă oamenii şi l-ar păstra pe al lor, nu am mai vedea un astfel de potop de păcate şi
nelegiuiri care caracterizează secolul nostru. într-adevăr, trebuie să existe un stăvilar puternic, care să menţină
sufletele noastre în limitele lor normale. însuşi Petru a fost mustrat aspru pentru amestecul în treaba altuia. „Ce-ţi
pasă ţie?" i-a spus Cristos (Ioan 21.22). Cu alte cuvinte: „Petre, vezi-fi de treaba ta; acest lucru nu te priveşte pe tine".
Cineva a presupus că această mustrare l-a determinat mai târziu pe Petru să denunţe acest păcat în termeni mai aspri
- aliniind-„omw/ care se amestecă în treburile altuia" cu ucigaşii şi hoţii (I Pet. 4.15).

CINCI CONSIDERAŢII PENTRITA-I CONDUCE PE TOŢI SĂ RĂMÂNĂ ÎN PICIOARE

Pentru a-1 pune pe fiecare creştin la locul lui şi pentru a-1 convinge să rămână în picioare fără să perturbe ordinea,
voi prezenta câteva consideraţii. Ele trebuie să ne influenţeze dacă spunem că acceptăm autoritatea Scripturii în
direcţionarea gândurilor şi acţiunilor noastre.

1. Tu pierzi aprobarea lui Dumnezeu când îţi părăseşti locul pentru a lucra în afara chemării tale

De ce? Deoarece nu poţi face aceasta prin credinţă, şi „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi Lui" (Evr. 11.6).
Nu poate fi făcută prin credinţă, deoarece tu nu ai nici o chemare. Dumnezeu nu-ţi va mulţumi că ai făcut ceva ce El nu
ţi-a încredinţat să faci. Poate ai avut bune intenţii. La fel s-a întâmplat cu Uza când a apucat chivotul. Totuşi, vedem că
„Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui" (II Sam. 6.7). însuşi Saul a oferit o scuză impresionantă pentru jertfa
adusă de el, dar el îşi părăsise locul şi din acest motiv Dumnezeu l-a îndepărtat (I Sam. 13.8-14).

Nu este suficient să întrebi: „Ce să fac?", tu trebuie să întrebi şi: „Cine îmi spune să fac aceasta?" Fii convins,
Dumnezeu te va întreba, la sfârşit, acest lucru şi va fi spre binele tău dacă vei putea demonstra că misiunea ţi-a fost
dăruită de El.

224

A te ocupa de ceva care nu intră în atribuţiile tale înseamnă a-ţi neglija propria datorie. Iubita din Cântarea Cântărilor
mărturiseşte: „M-au pus păzitoare la vii, dar via frumuseţii mele n-am păzit-o" (1.6). Ea nu putea avea grijă în acelaşi
timp şi de viile altora şi de a ei. Să nu te aştepţi să-L slăveşti pe Dumnezeu părăsindu-ţi lucrarea pe care El ţi-o
încredinţează şi făcând o lucrare aleasă de tine, indiferent cât de meritorie ar părea.
Presupune că un profesor îl întreabă pe un elev care a chiulit de ce a lipsit de la şcoală, iar acesta ar răspunde că a
fost să dea o mână de ajutor într-un magazin de fierărie. Oare aceasta ar fi o scuză mulţumitoare? Desigur că nu!
Datoria lui era să fie la şcoală, nu în magazin.

2. Tu pierzi protecţia lui Dumnezeu când nesocoteşti restricţiile Lui cu privire la loc şi chemare

Promisiunea este că „te va păzi în toate căile tale" (Ps. 91.11). Când îţi părăseşti calea, tu pleci de sub aripa Lui..
Apostolul exprimă astfel acest lucru: fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost
chemat" (I Cor. 7.24). Observaţi expresia: „să rămână cu Dumnezeu". Dacă îţi place să mergi în compania lui
Dumnezeu, tu trebuie să rămâi la locul şi chemarea ta. Orice pas făcut într-o altă direcţie înseamnă a te depărta de El.
Tu eşti mult mai binecuvântat să stai acasă într-un loc smerit şi având o chemare umilă şi să te bucuri de prezenţa lui
Dumnezeu, decât să mergi spre un palat somptuos şi să trăieşti fără El. într-adevăr, când te afli într-un loc sau faci
vreo lucrare la care nu ai fost chemat, tu poţi fi sigur că Dumnezeu nu este acolo. Şi ce îndrăzneală să stai acolo unde
nu te poţi aştepta să te bucuri de prezenţa Lui!

îndeplinindu-ne lucrarea la care am fost chemaţi, noi avem cuvântul cerului pentru siguranţa noastră; dar dacă ne
îndepărtăm, noi avem cuvântul cerului pentru pierzarea noastră. A face un lucru pentru care nu suntem chemaţi este la
fel de periculos ca a neglija sau a lăsa nefăcută datoria noastră. După cum pământul nu putea suporta fapta lui Core şi
a tovarăşilor lui în uzurparea autorităţii altuia (Num. 16.30-33), tot astfel marea nu-1 putea ţine pe Iona, profetul
fugar. Refuzând să-1 scape de mânia lui Dumnezeu, marea înfuriată a făcut ca Iona să fie aruncat peste bord (Iona
1.4, 15). Nici cerul nu-i va mai ţine pe îngerii care şi-au părăsit locul şi slujba oferite de Dumnezeu (Iuda 6).

Pierzarea multor suflete năvăleşte pe această poartă. Mai întâi îşi părăsesc rândul, apoi sunt atrase mai mult de
ispită. Prin gândurile sale ambiţioase, Absalom privea în primul rând dincolo de gard: el ar putea

15 - Creştinul în Armătură

94

fi împărat! Această dorinţă nesăbuită de a-şi părăsi locul, a permis intrarea unor păcate cumplite ca răzvrătirea,
incestul şi uciderea, iar acestea i-au atras osânda divină. Apostolul asociază ordinea cu neclintirea: „Cu duhul sunt cu
voi, şi privesc cu bucurie la buna rân-duială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Cristos" (Col. 2.5).
Singura armată de neînvins este cea în care fiecare soldat stă în rândul Iui, îndcplinindu-şi misiunea şi fiind mulţumit
cu slujba lui.

3. Dumnezeu nu te face responsabil pentru lucrarea altui om „Dă-ţi socoteală de isprăvnicia ta", spuse omul bogat
ispravnicului său (Lc. 16.2). Acestui om i s-a cerut să-şi justifice propriile afaceri, nu să dea socoteală de ceea ce i-a
fost încredinţat altuia. Cu siguranţă, noi trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi este un păcat grav să nu-ţi ajuţi fratele
când Dumnezeu îţi cere acest lucru. Dar dacă pentru a ajuta pe un altul care a păcătuit, tu depăşeşti limitele datoriei
tale, acesta este un adevărat pericol de a te asocia păcatului pe care vrei să-1 previi.

Dumnezeu nu aşteaptă ca tu să compensezi neglijenţa altui om, când aceasta nu ţine de locul şi chemarea ta. Tu
trebuie să te rogi ca judecătorii să judece cu teamă de Dumnezeu. Dar dacă ei nu fac astfel, noi nu suntem obligaţi să
le purtăm hainele, să le ocupăm locul şi să facem slujba lor. Dumnezeu nu cere mai mult decât credincioşie la locul
nostru. Cu siguranţă tu nu te vei supăra pe un măr încărcat de mere şi care nu produce smochine sau struguri. Spiritual
vorbind, omul rodnic din grădina lui Dumnezeu este cel care „aduce roadă la vremea lui" (Ps. 1.3).

4. Tu suferi în zadar când porţi poveri pe care Dumnezeu n-a intenţionat să lc duci

înainte a ne lansa într-o antrepriză, noi trebuie să ne întrebăm în mod serios dacă suntem bine echipaţi pentru a duce
la bun sfârşit sarcina în caz că ne-ar copleşi vreo furtună. Ce nebunie să ne aventurăm într-o misiune care în cele din
urmă ne va ruina, şi să mai şi plătim costul pierderii suferite. Să nu aştepţi mângâiere din partea lui Dumnezeu, de
vreme ce nu suferi pentru o lucrare dată de El. Psalmistul spunea: „Din pricina Ta suntem junghiaţi în toate zilele" (Ps.
44.22). Dar dacă suferinţa nu se datorează chemării noastre, noi nu putem spune: „Din pricina Ta noi suferim astfel de
încercări"; mai degrabă, trebuie să admitem: JDin pricina noastră".

Apostolul Petru face o distincţie limpede între a suferi „ca unul care se amestecă în treburile altuia" şi a suferi „pentru
că eşti creştin"
226

(I Pet. 4.15,16). Celui de-al doilea îi spune „să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta".
Tâmplarul care se răneşte în timpul lucrului acceptă mai uşor ghinionul decât cel care se răneşte singur datorită
neglijenţei în folosirea Herăstrăului. Cel care suferă fără folos poate adăuga doar aceasta la suferinţa lui. El nu se
poate aştepta din partea nimănui decât la un cuvânt de mustrare. La fel stau lucrurile cu creştinul care se răneşte când
se amestecă în lucrarea altuia. Un copil care se loveşte în timp ce hoinăreşte departe de casă, fără permisiunea
părinţilor, va suferi o durere în plus când tatăl îl va pedepsi pentru neascultare. Tot aşa se întâmplă şi cu cel credincios
când suferă nu după voia lui Dumnezeu.

5. Un suflet nestatornic îi îndepărtează adesea pe oameni de locul şi chemarea lor

Fără îndoială, unii slujitori ai lui Dumnezeu primesc de la El o chemare specială pentru a face lucruri extraordinare, de
ex.: Moise, Cîhedeon, Fineas şi alţii. Oricum, ei constituie nişte cazuri deosebite, şi este periculos să credem că nouă ni
s-a dat o chemare excepţională, când de cele mai multe ori Dumnezeu dă poruncile Sale într-un mod simplu, cum ar Ii
prin Cuvântul Său. De aceea, nu trebuie să ne aşteptăm să fim învăţaţi în chip miraculos, fără a folosi Biblia, sau să
fim chemaţi într-un mod miraculos fără colaborarea Cuvântului lui Dumnezeu. Când văd pe cineva care are vreun dar
deosebit - ca în cazul profeţilor şi apostolilor - atunci voi crede autenticitatea chemării extraordinare pe care ei o
pretind.

Haideţi să observăm, pentru câteva momente, de ce aşa de mulţi îşi părăsesc locul şi chemarea. Motivul nu este
întotdeauna acelaşi.

Uneori, cauza este un spirit de lenevie. Oamenii îşi neglijează slujba lor, apoi sunt uşor de convins să se amestece în
lucrul altuia. Creştinul care nu-L va sluji pe Dumnezeu la locul lui va fi găsit curând slujindu-i Diavolului şi punându-şi
secera în recolta altuia. Apostolul explică acest lucru destul de lămurit: „Ele se deprind să umble fără nici o treabă din
casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare, şi vorbesc ce nu trebuie vorbit" (I Tim.
5.13).

Alţii îşi pot părăsi locul datorită unui spirit de mândrie şi nemulţumire. Chemarea lor poate fi umilă, dar duhul lor este
mândru. Ei fac greşeala de a încerca mai degrabă să-şi înalţe chemarea la nivelul mândriei sufletului lor, decât să-şi
smerească sufletul la- nivelul chemării lor. în cazul lui Core, el nu dorea aşa de mult slujba de preot, cât dorea
onoarea ce decurgea din această poziţie (Num. 16). Cât despre Absalom, nu dorinţa după dreptate l-a făcut să lupte
pentru coroana tatălui său, ci,

95

mai degrabă, ambiţia nesăţioasă ce se ascundea sub masca entuziasmului (II Sam. 15). Poziţiile înalte în Biserică şi
comunitate sunt flori atât de atrăgătoare încât sufletul mândru, indiferent de vârstă, şi le-ar dori pentru propria
grădină. Oricum, astfel de flori nu se dezvoltă armonios decât în pământul potrivit.

Un alt duh nestatornic, care îi îndepărtează pe unii de locul lor este necredinţa. Aceasta l-a determinat pe Uza să-şi
întindă mâna pentru a susţine chivotul ce se clătina (II Sam. 6.6). Ca levit, el cunoştea foarte bine porunca lui
Dumnezeu de a nu atinge chivotul (Num. 4.15). Dar când chivotul a început să se clatine, credinţa bietului om s-a
clătinat şi mai mult. Temându-se pentru căderea chivotului, el însuşi s-a prăbuşit. El nu învăţase un adevăr vital:
Dumnezeu nu are nevoie de păcatul nostru pentru a-Şi susţine slava, adevărul sau Biserica Lui.

Alţii manifestă un spirit de entuziasm pentru lucruri care nu-i privesc. Mulţi cred că deoarece ei pot face un lucru (să
predice, de exemplu), atunci ei ar trebui să-1 şi facă. Cu siguranţă, darurile unor astfel de sfinţi nu au voie să se
piardă. Laicul are un câmp larg în care poate sluji semenului său, chiar dacă nu este chemat la o slujbă permanentă.
Dar el nu trebuie să dărâme bariera pe care Dumnezeu a fixat-o în jurul slujbei lui şi astfel să cauzeze dezordine în
Biserică. După legea iudaică, un om care ar fi dat foc unui gard şi, din greşeală, s-ar fi aprins şi grâul ce creştea pe
ogorul vecin, trebuia să plătească o despăgubire (Ex. 22.6). Deşi nu intenţionase să-1 păgubească pe vecinul său,
acţiunea lui a fost cauza pentru care recolta a ars şi, astfel, el era responsabil. Noi toţi am observat creştini care şi-au
însuşit slujba de pastori. îndrăznesc să spun că cei mai mulţi dintre ei nu au intenţionat să provoace în Biserică un
astfel de foc, cum rezultă în general dintr-o asemenea nesupunere. Dar, deoarece ei au dat foc gardului pe care
Dumnezeu îl pusese între chemarea pastorului şi cea a poporului, ei sunt responsabili de paguba produsă.
Dacă ştim că păstorirea este o slujbă deosebită în Biserică - ceea ce consider că Cuvântul ne sileşte să facem - atunci
noi trebuie să recunoaştem că această lucrare trebuie făcută numai de cel care are chemarea necesară. într-o ţară
există mulţi care ar putea fi oameni de stat, dar numai cei care pot prezenta o scrisoare de acreditare sunt recunoscuţi
oficial ca ambasadori. Cei care nu au primit chemarea lui Dumnezeu pentru slujba de păstorire pot predica adevărul la
fel de bine, dar observăm că numai cel care lucrează prin virtutea chemării sale predică cu o reală autoritate.

Dacă insişti în a predica, dar nu ai chemarea lui Dumnezeu pentru această lucrare, tu te asemeni celui care se asociază
armatei ţării sale şi

228

anunţă că a venit să lupte împotriva duşmanului comun. Totuşi, el se aşază în fruntea armatei şi refuză să primească
ordine de la alţi comandanţi. Mă întreb dacă slujba acestui om va produce atâta rău taberei duşmane cât îi provoacă
propriei armate prin nesubordonarea sa.

III. STAI ÎN PICIOARE - NU DORMI

A sta în picioare presupune a veghea, a fi treaz. Ordinul: „La arme!" înseamnă: „Stai în alertă şi veghează!" în unele
cazuri, pentru un soldat care este găsit dormind, acest lucru înseamnă moarte - de exemplu, când este pus de gardă. El
este pus să vegheze, deci ceilalţi pot dormi. Neglijarea misiunii lui pune în pericol viaţa întregii oştiri, deci el merită
condamnarea la moarte.

Pentru soldatul creştin, cea mai importantă slujbă este de a veghea, în războaiele dintre oameni, soldaţii luptă
împotriva altor oameni care au nevoie de somn, ca şi ei, dar vrăjmaşul celui, sfânt, Satan, este întotdeauna treaz şi dă
târcoale. De vreme ce Diavolul nu se odihneşte, creştinul se află în mare pericol când doarme din punct de vedere spiri-
tual - adică, atunci când devine nepăsător. El va fi trădat de firea lui veche sau harul nu-1 va alerta pentru a descoperi
duşmanul şi a-1 pregăti de luptă. Satan se va năpusti asupra lui înainte ca el să se trezească şi să-şi scoată sabia. Tu
trebuie să ştii că timpul în care cel sfânt doarme constituie momentul favorabil în care Satan îşi trimite ispita.

Chiar şi o muscă îndrăzneşte să se aşeze pe un leu care doarme; câtă vreme nu se trezeşte, nu există nici un pericol.
Cea mai slabă ispită este suficient de puternică pentru a doborî un creştin care doarme. în timp ce Samson dormea,
Dalila i-a tăiat părul. în timp ce Saul dormea, sabia i-a fost luată de lângă el şi nimeni n-a observai. După-ce Noe s-a
îmbătat, el a adormit, iar fiul său nevrednic a găsit plăcere în a vedea goliciunea tatălui său. Eutih a adormit şi a
căzut de pe fereastră, apoi a fost ridicat mort. Tot astfel, creştinul care doarme într-o falsă siguranţă poate fi luat prin
surprindere. El poate pierde mult din puterea lui spirituală - poate fi jefuit de sabia sau armătura sa (adică, darurile
sale) - sau i se poate descoperi ruşinea de către oamenii nevrednici, iar mărturia lui să fie dată de ruşine.

Somnul se strecoară la fel de uşor asupra sufletului, ca şi asupra trupului. Fecioarele înţelepte au adormit împreună cu
cele neînţelepte, deşi nu atât de profund. Ai grijă să nu te complaci în trândăvie; provoa-că-te la lucru, aşa cum spui
unuia care este adormit să se scoale şi să facă o plimbare. Supune-te leneviei şi somnului şi ele te vor copleşi; fii

96

un creştin activ şi aţipeala spirituală se va îndepărta de la tine. Mai întâi, David şi-a pus limba şi mâna să cânte, apoi
s-a trezit şi inima lui (Ps. 57.8). Am auzit că atunci când leul se scoală, el se loveşte cu coada pentru a se provoca şi a
prinde curaj. Apoi el aleargă după pradă. Noi avem un motiv temeinic pentru a ne stimula sârguinţa şi atenţia.

DE CE CREŞTINUL TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ TREAZ

1. Lucrarea creştinului este prea importantă pentru a putea fi făcută când el este pe jumătate adormit sau are o inimă
împărţită

Mă îndoiesc că te-ar fi putut cuprinde somnul când ai fi mers de-a lungul malului unui râu învolburat sau te-ai fi
căţărat pe un deal abrupt. Creştin fiind, calea ta este atât de îngustă şi pericolul este atât de mare, încât ai nevoie atât
de un ochi ager pentru a discerne, cât şi de un ochi sigur pentru a te conduce. Un ochi adormit nu poate face nimic.

Analizează fiecare slujbă şi vei găsi că ea se găseşte între două extreme periculoase. Credinţa, marea lucrare a lui
Dumnezeu, se găseşte între îndrăzneală şi disperare. Răbdarea este harul necesar care ne păzeşte de somnolenţă, ce
ne-ar putea amorţi toate simţurile, sau de nemulţumire, ce ne-ar priva dc motivaţia noastră. Este foarte important să
păstrăm echilibrul. Fiecare lucrare pe care o îndeplinim pentru cauza lui Cristos ne apropie de teritoriul Vrăjmaşului.
Să nu crezi că vei putea trece neobservat. Tu provoci sunete de alarmă şi Satan vine imediat pentru a ţi se împotrivi.
Astfel, este necesar ca tu să rămâi mereu treaz.

2. Atenţia culege avantaje pentru creştin, în trei moduri

în primul rând, prin veghere, tu zădărniceşti intenţiile Satanei. Nu merită să veghezi pentru a-ţi păzi casa de hoţi? Cu
cât mai mult merită să-ţi păzeşti inima de năvălirea Diavolului! „Vegheaţi... ca să nu cădeţi în ispită", spunea Isus
(Mt. 26.41). A-ţi tăia gâtul cu propria ta sabie este un preţ mare pentru somn, chiar dacă în cele din urmă rana s-ar
vindeca. Este mai bine să fii treaz acum şi să te păzeşti de rău, decât să dormi şi să fii sculat mai târziu datorită
suferinţei produse de neglijenţa ta. David era într-o stare de aţipeală spirituală când s-a sculat din pat, s-a plimbat pe
acoperişul casei şi a privit la Batşeba (II Sam. 11.2). El a căzut în cursa Satanei, rănindu-şi grav sufletul. Şi câte nopţi
fără odihnă au fost rezultatul acestei nevegheri a lui David, tu poţi deduce din plângerile lui, care constituie tema
câtorva Psalmi îndureraţi.

97

în al doilea rând, printr-o veghere permanentă, tu înveţi cel mai bine pericolele somnului. Un om care doarme nu-şi dă
seama de sforăitul lui şi de faptul că s-ar putea să-i deranjeze pe alţii. Dar cel treaz este conştient de acest lucru. Dacă
eşti treaz din punct de vedere spiritual, vei vedea cu siguranţă nepotrivirile din viaţa acelora care,-şi zic creştini, dar
care nu-şi păzesc inimile. Fie ca ei să-ţi slujească de mărturie pentru ca să nu fii prins şi tu în cursa aceleiaşi ispite.
Somnul îi poate cuprinde pe toţi oamenii. Cel mai puternic nu este mai în siguranţă decât cel mai slab, dacă amândoi
dorm. Un om înţelept şi un nebun sunt la fel de vulnerabili când dorm. Tot astfel, cei mai buni sfinţi sunt la fel de
vulnerabili ca oricare alt om, atâta vreme cât ei dorm spiritual.

în al treilea rând, vegherea reprezintă o invitaţie deschisă pentru Domnul însuşi de a-ţi ţine companie. Şi când El vine
la tine, timpul va zbura într-o dulce comuniune. Descoperirile pe care El ţi le va face cu privire la împărăţia Tatălui te
vor păzi de a-i invidia pe creştinii care dorm, ştiind că ei sunt lipsiţi de părtăşia binecuvântată de care tu te bucuri.
Dacă îţi iubeşti sufletul mai mult decât trupul, nu vei dori mai degrabă să ai parte de cântecele lui David, decât de
somnul lui? Şi nu este mai bine să-ţi păstrezi treaz sufletul şi să te bucuri de prezenţa mângâietoare a lui Cristos,
decât să-1 laşi să doarmă şi să fie lipsit de vizita Mântuitorului? Cristos găseşte plăcere să stea în compania unui
suflet treaz şi să-Şi deschidă inima înaintea lui.

Noi nu mergem să ne vizităm prietenii când dorm. De fapt, dacă suntem cu ei şi vedem că li se face somn, noi ne
scuzăm şi-i lăsăm să se odihnească. Cristos procedează în acelaşi mod cu Mireasa Lui; El Se îndepărtează de ea până
ce ea se trezeşte şi este gata de a primi dragostea Lui. Pune o pungă cu aur în mâna unui om somnoros, şi în
dimineaţa următoare cu greu îşi va aduce aminte ce i-ai dat. Un creştin ameţit nu va recunoaşte adevărata valoare a
darurilor lui Cristos, nici nu-şi va aminti să-I mulţumească pentru ele. Prin urmare. Dumnezeu îşi oferă binecuvântările
Lui speciale unui suflet treaz cu adevărat, nu numai pentru a-Şi binecuvânta copilul, dar şi pentru ca acesta să-L poată
slăvi, vorbindu-L de bine pe Cristos din pricina darurilor primite.

CUM SĂ RĂMÂI ÎN PICIOARE ŞI SĂ VEGHEZI

1. Tu trebuie să veghezi mereu

Candela lui Dumnezeu trebuia să „ardă mereu" în cort (Ex. 27.20; 30.8); adică, tot timpul cât era noapte. Şi ce altceva
este viaţa noastră în

231

lumea aceasta, de la început până la sfârşit, decât o noapte întunecată a ispitei? Creştine, este foarte important să te
asiguri că lampa ta nu se stinge în acest întuneric şi că vrăjmaşul tău nu te va lua prin surprindere. Dacă aluneci într-
un somn spiritual, iu eşti o ţintă uşoară pentru mânia lui. Şi poţi fi sigur că dacă laşi ca somnul să te cuprindă,
Diavolul va auzi despre acest lucru. El ştia când vor adormi apostolii şi dorea să-i cearnă ca pe grâu (Lc. 22.31). Un hoţ
se scoală tocmai când omul cinstit merge la culcare. Sunt convins că Diavolul începe să ispitească atunci când sfinţii
încetează să vegheze. Aşadar, veghează mereu; altfel, tu vei pierde totul.

Fiind răniţi de o cădere serioasă în păcat, unii creştini vor fi foarte atenţi, câtva timp, pe unde merg şi cu cine se
asociază. Dar când sensibilitatea cugetelor lor scade, ei evită să vegheze şi redevin nepăsători. Proprietarul unui
magazin care tocmai a fost jefuit este foarte grijuliu să-şi închidă magazinul. Este posibil chiar să stea câteva nopţi
până târziu pentru a-1 păzi, dar cu scurgerea timpului, el va slăbi paza şi, în cele din urmă, nu-i va mai acorda nici o
atenţie.

în cartea sa antichităţi", Josephus-Flavius ne spune că fiii lui Noe au trăit câţiva ani după potop pe vârfurile unor
munţi înalţi, şi nu au îndrăznit să-şi construiască locuinţe pe un teren mai jos de teamă să nu fie distruse de un alt
potop. Dar, cum timpul trecea şi apele nu veneau, ei s-au aventurat să coboare în câmpia Şinear, unde teama lor a dat
naştere unui curaj arogant împotriva lui Dumnezeu. Ei au încercat să construiască un turn suficient de înalt pentru a
atinge cerul (Gen. 11.2-4). Aceiaşi oameni care la început se temeau de înec, încât nu se aventurau mai jos de deal,
sfârşesc prin a se aventura în câmpie şi a se proteja de toate încercările ce-ar fi putut veni de la Dumnezeul cerului,
pentru a-i judeca.

Adeseori, judecăţile lui Dumnezeu lasă o impresie aşa de puternică asupra sufletului unui om, încât pentru o vreme el
stă departe de păcatele lui. Dar când se iveşte vremea frumoasă şi nu vede nici un nor aducător de furtună, el coboară
la vechile lui practici păcătoase şi devine mai îndrăzneţ decât oricând. Dacă vrei să fii un adevărat soldat al lui Cristos,
tu trebuie să rămâi mereu treaz. Nu te aşeza lângă drum ca un călător leneş; rezervă-ţi timpul de odihnă pentru când
vei ajunge acasă şi vei fi în afara oricărui pericol. Dumnezeu nu S-a odihnit până ce nu s-a încheiat ultima zi de lucru
din creaţia Sa; nici tu nu trebuie să încetezi să veghezi sau să lucrezi până când nu vei putea spune că mântuirea ta
este completă.

98

2. Tu trebuie să veghezi în toate

Paznicul cinstit îşi face lucrul cu credincioşie şi înconjoară tot oraşul. El nu îşi limitează paza la una sau două case. De
asemenea, şi tu trebuie să veghezi asupra întregii tale fiinţe. Un por în trupul tău este suficient pentru a lăsa o boală
să pătrundă. Tot astfel, orice parte a sufletului sau orice mădular al trupului tău poate lăsa drum liber duşmanului,
astfel încât starea ta duhovnicească să fie pusă în pericol. Este trist că atât de puţini veghează în toate. Tu poţi pune o
pază la uşa buzelor tale, astfel încât să nu rosteşti nici un cuvânt stricat; dar tu trebuie să veghezi şi la uşa inimii tale,
pentru a nu lăsa să pătrundă vreo poftă (II Cr. 23.6). Poate că nu îţi întinzi mâna în punga semenului tău, dar oare
inima ta nu-1 invidiază pentru binecuvântările primite de la Dumnezeu? Creştinul care este foarte scrupulos într-o
lucrare, poate fi incorect în altele.

Dacă apostolul îndeamnă: „Mulţumiţi pentru toate lucrurile" (1 Tes. 5.18), atunci este de datoria noastră să veghem,
astfel ca slava lui Dumnezeu să nu fie ştirbită. Nici o lucrare nu este prea neînsemnată, ci prin fiecare noi putem face
un serviciu lui Dumnezeu sau Diavolului. Din toată creaţia Sa, nici un lucru nu este atât de neînsemnat, încât El să nu
vegheze asupra lui - nici chiar o vrabie sau un fir de păr. în acelaşi mod, nici un cuvânt şi nici o lucrare pe care o
îndeplineşti nu sunt atât de nesemnificative încât să nu veghezi asupra lor. Isus a spus că vom fi judecaţi pentru orice
cuvânt nefolositor pe care l-am rostit (Mt. 12.36).

3. Tu trebuie să veghezi cu înţelepciune

Zeciuiala din „mărar, izmă şi chimen" nu trebuie neglijată. Dar nu lăsa ca preocuparea pentru lucrurile mărunte să-ţi
împiedice interesul faţă de lucrurile mai înalte. „Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute"
(Mt. 23.23).

începe-ţi lucrul acordând o atenţie deosebită îndatoririlor creştine de bază. Presupune că un om pleacă într-o călătorie
şi-i cere servitorului său să aibă grijă de copilul lui şi de casă în timp ce el va fi plecat. Oare când se va întoarce, îşi va
răsplăti servitorul dacă îl va găsi atât de preocupat cu lucrul în casă, încât nu s-a mai îngrijit de copil, care a căzut în
foc şi s-a rănit grav? Desigur că nu! Principala lui datorie era faţă de copil şi lui trebuia să-i acorde prioritate, apoi să
se ocupe de celalte lucruri. Dar după ce te-ai ocupat cu lucrurile mari, nu le neglija nici pe cele mici!

în ultima vreme, s-a acordat 6 mare atenţie detaliilor adorării, dar cine se ocupă de copil - adică, principalele
îndatoriri ale creştinătăţii? Oare a mai fost vreodată aşa de puţină dragoste, compasiune, lepădare

233

de sine sau putere de sfinţire, ca astăzi? Din nefericire, precum copilul, şi aceste îndatoriri de bază sunt în pericol de a
fi distruse de focul invidiei şi dezacordului care a fost aprins printre noi de un entuziasm fals pentru lucrurile mai mici.

în special, ai grijă să veghezi acolo unde te ştii că eşti slab. Porţiunea cea mai slabă a oraşului are nevoie de cea mai
puternică pază; în trupurile noastre, cele mai vulnerabile părţi sunt acoperite şi ferite. Aş considera foarte neobişnuit
dacă harul tău ar fi atât de puternic încât tu să nu găseşti nici o slăbiciune în el.

Primeşte sfatul meu şi veghează cu mai multă atenţie asupra punctului pe care-1 consideri mai slab. Este slab capul
tău - adică judecata ta? Păzeşte-1 ca nu cumva să se asocieze cu cei care beau numai vinul tare al „noţiunilor serafice"
şi al părerilor înalte. Oare slăbiciunea ta constă în pasiunile tale? Veghează asupra lor ca unul care locuieşte într-o
casă cu acoperişuri de paie şi care este atenţia fiecare scânteie ce iese din coşul său, de teamă ca nu cumva să-i cadă
vreuna pe acoperiş şi să-i ardă toată casa. Când casa vecinului nostru este în flăcări, noi înşine aruncăm cu apă pe
acoperişul propriei noastre case pentru a ne feri de foc. Tot astfel, când gura unui om stârneşte focul, ai grijă să arunci
apă asupra duhului tău încins pentru a preveni izbucnirea unui foc. Pentru astfel de situaţii, tu întotdeauna trebuie să
ai la îndemână pasaje din Scriptură care să te învioreze.

Aceste precauţii te vor ajuta să te pui la adăpost faţă de atacurile surprinzătoare ale Diavolului. Şi în timp ce
Duşmanul va fi culcat la pământ, tu vei rămâne lot „în picioare".

CÂTEVA COMPONENTE ALE ARMATURII DIVINE

CAPITOLUL 6

A CINCEA CONSIDERAŢIE: CINQĂTOAREA SPIRITUALĂ A CREŞTINULUI

„Având mijlocul încins cu adevărul" (Ef. 6.14).

Ce reprezintă aici adevătvl? Unii spun că este Cristos însuşi, Care este numit ..Adevărul" în Evanghelia după Ioan. Dar
în acest pasaj apostolul acordă înţelesuri diferite mai multor componente ale armurii, şi Cristos nu poate 11 limitat la
nici una dinele. în schimb. El este întregul în care noi suntem desăvârşiţi, comparat cu întregul cost al armurii:
„îmbrăcaţi-vă cu Domnul Isus Cristos" (Rom. 13.14).

Alţii cred că apostolul face aluzie la adevărul doctrina! sau la sinceritate, şi într-adevăr, ambele sunt de folos pentru a
face ca platoşa să fie completă. Nici una nu va putea lucra fără cealaltă. Desigur, este posibil să ai un fel de sinceritate
fără adevăr. De exemplu, Dumnezeu nu a sancţionat zelul lui Saul când persecuta Biserica, măcar că el credea cu
sinceritate că îi făcea lui Dumnezeu un favor. Şi nici nu este suficient să avem adevărul de partea noastră dacă nu este
în inimile noastre, lehu s-a opus într-un mod categoric idolatriei, dar mai târziu şi-a distrus mărturia prin ipocrizie.
Amândouă prezintă importanţă vitală: sinceritatea pentru a stabili un scop corect şi „cunoştinţa cuvântului adevărului"
care să ne călăuzească până la sfârşit.

Şi ce se înţelege prin „coapse"? Petru îl interpretează pe Pavel: „încingeţi-vă coapsele nunţii voastre" (1 Pet. 1.13) -
ele sunt duhul şi mintea care poartă platoşa adevărului. Coapsele sunt pentru trup ceea ce este chila este pentru
corabie. Deoarece întregul vas este conectat la chila aceasta, este susţinut de ea. Şi trupul este unit de coapse; şi dacă
coapsele se dezmembrează, întregul trup se prăbuşeşte. Chiar dacă fizic obosim, firea ne îndeamnă să ne susţinem
ambele mâini pe încheieturi, ca principala putere. Iată de ce a „Iovi în încheieturi" înseamnă distrugere, încheieturile
slabe fac pe om slab (Dt. 33.11).

236

Prin urmare, după cum acţiunile minţilor şi sufletelor noastre sunt active sau pasive, tot aşa şi noi suntem creştini
puternici sau slabi. Dacă înţelegerea unei persoane este clară în ce priveşte susţinerea adevărului şi voinţa lui este
întemeiată cu sinceritate pe scopuri sfinte, atunci el este un creştin matur. Dar dacă înţelegerea este neclară şi voinţa
se clatină şi este nesigură, omul este greoi şi viaţa lui spirituală este neputincioasă.

„Adevărul doctrina!" pentru minte şi „adevărul din inimă" sau sinceritatea pentru voinţă unesc şi stabilizează cele
două facultăţi. Şi aceasta este exact ce se întâmplă când sunt strâns fixate împrejurul sufletului, ca o cingătoare în
jurul coapselor. Deşi şalele (coapsele) sunt puterea trupului, ele trebuie să fie ajutate de cingătoare pentru a fi
menţinute strâns în acţiunea.lor.

I. ADEVĂRUL DOCTRINAL CA O CINGĂTOARE A MINŢII

Vom începe cu „adevăruldoctrina}" numit şi „cuvântul adevărului", deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, care El
însuşi este Dumnezeul adevărului (Ef. 1.13). Petru ne-a îndemnat să ne împotrivim Diavolului, „stând lari în credinţă"
(I Pet. 5.9) adică, în adevăr. Cuvântul „credinţă" este folosit aici ca un element al credinţei noastre, care este adevărul
lui Dumnezeu. Iar în versetul următor. Petru, cu sinceritate, îl roagă pe Dumnezeu „să vă întărească, să vă dea putere,
să vă facă neclintiţi" (v. 10). Concentrarea acestor expresii diferite, toate conducând către acelaşi scop, implică
potenţialul periculos, dezorganizat al Satanei şi necesitatea de a rămâne nezdruncinaţi în credinţă. în perioada dc
incertitudine a Bisericii primare era imposibil pentru creştini să-şi păstreze credinţa integral, fără ca această platoşă
s-o înfăşoare strâns.

întocmai cum Diavolul arc un plan dublu de a-i priva pe credincioşi de adevăr, tot aşa sunt două feluri de a fi încins cu
acest har. în primul rând, Satan vine ca un şarpe, în perioada falşilor învăţători, pentru a ne înşela cu devieri de la
adevăr. Pentru a ne apăra împotriva conspiraţiei lui, trebuie să fim încinşi cu adevărul şi să ne întemeiem
înţelepciunea pe adevărurile lui Cristos. Iar în al doilea rând, Satan vine ca un leu, prin intermediul persecutorilor,
care luptă să-i îndepărteze pe sfinţi de Ifl adevăr, prin frica de primejdie şi moarte. Singura cale de a ne apăra
împotriva acestui leu, este de a ne încinge cu adevărul, şi astfel să ne menţinem profesiunea de credinţă în orice
împrejurare.

100

FUNDAMENTĂRI-A GÂNDIRII PE ADEVĂRURILE LUI CRISTOS

Dc când Satan vine ca un şarpe strecurat în învăţători falşi şi încearcă să ne înşele cu abateri de la adevăr, fiecare
creştin arc nevoie să-şi ancoreze raţiunea dc adevărurile lui Cristos. Credincioşii din Bereea studiau Scriptura pentru a-
şi linişti cugetele eu privire la doctrina pe care Pavel o predica. Ei refuzau să creadă ceva din ceea ce el le spunea,
înainte ca să „fi cercetat Scripturile zilnic, să vadă dacă lucrurile stăteau aşa" (F. A. 17.11). Ei îndreptau doctrina ce li
se predica direct spre Cuvântul scris şi o comparau cu acesta, şi rezultatul a fost: „mulţi dintre ci au crezut" (v. 12). Cei
din Bereea n-au îndrăznit să creadă înainte, ei nu pot li ajutaţi acum decât de credinţă.

Tertullian a descris astfel predica ereticilor: „Ei învaţă din convingem, dur nu conving prin învăţătură': Aceasta
înseamnă că ci solicită emoţiile ascultătorilor. Iară să convingă raţiunea lor. De exemplu, ar li greu pentru un om
uşuratic să-şi convingă partenerul că prostituţia sa este legitimă. în schimb, el lucrează în alt mod: prinlr-o armonie
romantică şi ispita carnală. Curând."întrebarea referitoare la Lege este • uitată. Raţiunea este atrasă uşor şi rapid de
poftă.

Altfel eroarea. întocmai ca un hol, pătrunde pe fereastră, în timp ce adevărul, ca proprietar al casei, intră pe uşa
priceperii şi de acolo merge la conştiinţă, voinţă şi sentimente. Un om care găseşte şi aplică adevărul înainte de a-i
înţelege valoarea inestimabilă şi frumuseţea, nu poale aprecia corect originea şa cerească şi înfăţişarea lui glorioasă.
Un prim nu este onorat când călătoreşte deghizat, deoarece oamenii nu realizează cine este el. Adevăiul este iubit şi
preţuit numai de cei care-l cuno.se personal.

Dacă nu dorim să cunoaştem adevărul, noi deja l-am respins. Nu este greu să înşeli O persoană eu privire la adevăr,
dacă aceasta nu-1 are. Pentru omul neştiutor, adevărul şi greşeala sunt identice, de aceea el numeşte totul adevăr. Ai
auzit despre omul lacom care îşi îmbrăţişa mereu numeroşii lui saci de aur.' LI niciodată nu-i deschidea şi nici nu
folosea comoara, astfel că atunci când un hoţ i-a furat aurul şi a lăsat sacii plini eu pietre. în camera lui. el era la fel
de fericii ca atunci când avea aurul.

DE CE CREŞTINII AU NEVOIE SĂ-SI FUNDAMENTEZE GÂNDIREA PE ADEVĂR

1. Protecţie faţă dc natura diabolică a falselor doctrine Un abces la cap poale li la fel de mortal ca unul la nivelul
stomacului.

Iar O judecată coruptă în materie dc adevăruri fundamentale ucide la

fel de sigur ea o inimă dc/rădăciiială.

101

Mulţi oameni susţin că orice religie îl poate salva pe om, numai el să urmeze lumina. Nu contează, spun ei, ceea ce
crezi, atâta timp cât tu crezi ceva. Dar imaginaţia lor creează tot atâtea drumuri spre cer câte ne spune Biblia că sunt
spre iad. Acest raţionament omenesc poate suna frumos, dar sfârşitul lui nu conduce la Cristos, Care spune că nu există
un alt drum spre viaţă decât prin El: „Eu suni Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14.6). Ioan declara că oricine nu se ţine
strâns de unica doctrină adevărată a lui Cristos, este pecetluit pentru eternitate ca un om pierdut. Iar cel care nu-L ia
pe Dumnezeu înainte de moarte, va li luat de Diavolul imediat după ce a murit.

Oricât de multă bunătate, logică şi religie ar amesteca un om pentru a corupe adevărata doctrină, în faţa lui Dumnezeu
el rămâne un păcătos încăpăţânat şi va primi din mâinile lui Cristos aceeaşi condamnare ca şi beţivul sau ucigaşul
nepocăit. Amândoi sunt legaţi pentru iad: „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (Gal.
5.21).

Dacă neştiinţa în problemele fundamentale este de osândit, cu siguranţă greşeala în aceste probleme este mult mai
primejdioasă, chiar mortală. Dacă un păcat de un kg este suficient pentru a te coborî spre iad, nu există nici o îndoială
că o greutate de 10 kg te va coborî mai repede. Greşeala se situează mult mai departe dc adevăr decât neştiinţa şi se
opune acestuia mai puternic. Greşeala este o ştiinţă cu o ghilotină nevăzută.

Un om care nu mănâncă suficient va muri. dar cel care înghite otravă va muri mai curând. Apostolul ne asigură că
„drumuri/e periculoase" si ..ereziile condamnabile" duc la „distrugerea rapidă" a celor ce le acceptă (II Pet. 2.1, 2).
Toate râurile îşi găsesc mai devreme sau mai târziu drumul spre mare. dar unele au un debit puternic şi ajung înaintea
altora. Dacă doreşti un drum mai scurt spre iad, poţi să planifici mai mult păcat, apoi strecoară-te în acest rău al
doctrinei corupte şi nu-ţi va lua mult timp să ajungi acolo.

2. Ocrotire de natura vicleană a impostorilor Deoarece impostorii blestemaţi sunt suficient de abili să distrugă
credinţa, noi trebuie să ne întărim judecata în adevărurile lui Cristos. Apostolul descrie victimele acestor vrăjitori ca
oameni care „învaţă mereu", dar care niciodată nu ajung la „cunoştinţa adevărului" (II Tim. 3.7). însă credinciosului
Timotci îi spune: „Dar tu ai cunoscut pe deplin învăţătura mea" (v. 10). Este ca şi cum ar fi spus: „Nu sunt îngrijorat
pentru line - lu eşti mult prea con vins ca să poţi fi înşelat acum în ce priveşte Evanghelia".

239

înşelătorii, deci, aşteaptă după oamenii instabili să-i înfăşoare în laţul Diavolului, deoarece ei nu stau pe o temelie
scripturistică. „în zadar se aruncă laţul înaintea ochilor tuturor păsărilor" (Pv. 1.17). Diavolul a ales s-o atace pe Eva
în locul lui Adam pentru că ea era cea care putea fi prinsă mai uşor, şi, de atunci, el şi-a modificat foarte puţin
strategia. El încă se furişează acolo unde gardul este mai scund şi rezistenţa cea mai slabă. Să privim trei categorii de
oameni care se încadrează aici.

(a) „Cei simpli"

Seducătorii (ispititorii), prin cuvinte plăcute şi cuvântări convingătoare, „înşală inimile celor lesne crezători" (Rom.
16.18). Aceşti oameni înţeleg bine, dar le lipseşte discernământul. Ei, fără să le pese, beau din cupa fiecăruia şi nu
bănuiesc niciodată că treptat sunt otrăviţi.

(b) „Copiii"

„Nu mai fiţi copii, clătinaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură' (Ef. 4.14). Deoarece copiii presupun că lotul
este bun dacă este dulce, nu este greu să-i ispiteşti să mănânce otrava ca zahăr. Deoarece un copil nu are prea multă
cunoştinţă a Cuvântului, el este clătinat de cea mai uşoară sugestie, fie ea bună sau rea. Ca şi Isaac, copiii îşi sfinţesc
opiniile prin simţăminte şi nu prin vedere şi astfel cad într-o prăpastie a decepţiei, deoarece ei nu şi-au încercat
simţămintele prin adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.
(c) „Nestatornicii"

Falşii învăţători sunt plini de succes în înşelarea „suflete/or nestatornice" (II Pet. 2.14) - a căror înţelegere nu este
ancorată în Cuvânt. Aceşti oameni nestatornici sunt bătuţi de vânt şi purtaţi de valurile modernismului religios şi al
altor tendinţe actuale, asemenea peştelui mort dus la vale.

3. Influenţa generală asupra omului a unei gândiri corecte Să examinăm trei zone vitale:

(a) Memoria

Memoria este tezaurul care înmagazinează şi transportă imaginile pe care le-am primit. Cu cât greutatea aplicată pe
sigiliu este mai mare, cu atât mai adâncă este imprimarea realizată pe ceară. Şi cu cât cunoştinţa noastră referitoare
la un lucru este mai puternică şi sigură, cu atât ea se sapă mai adânc în memorie.

(b) Emoţii

Cu cât oglinda cunoaşterii este mai uniformă, unde lumina adevărului străluceşte asupra sentimentelor noastre, cu atât
ele sunt puse pe

102

jăratec mai curând: „Nu ne ardea inima în noi, când ne deschidea Scripturile?" se întrebau ucenicii pe drumul spre
Emaus (Lc. 24.32). fără îndoială, ei îl mai auziseră pe Cristos predicând ceea ce spunea acum, dar ei nu fuseseră
niciodată atât de mulţumiţi ca atunci când Ic-a deschis mintea şi Scripturile.

Soarele îşi exercită influenţa şi căldura spre pământ chiar şi atunci rând lumina nu trimite raze vizibile asupra
acestuia. Dar Soarele neprihănirii îşi exercită influenţa numai acolo unde lumina Sa vine să răspândească adevărul în
mintea noastră. Şi pentru că un credincios locuieşte sub aceste aripi, un foc iute se aprinde în inima lui. După cum
Duhul Sfânt ne mângâie, El ne poate şi convinge. El ne mângâie învăţându-ne.

(c) Viaţă şi comportament

Ochiul direcţionează piciorul - un om nu poate, umbla în siguranţă dacă nu vede pe unde merge. Nici nu poate să
umble când pământul se clatină sub picioarele lui. Principiile care stau la baza judecăţilor noastre constituie teritoriul
pe care se deplasează comportamentul nostru; dacă ele se schimbă, şi acţiunile noastre se vor clătina. Pentru o mână
tremu-rândă este greu să traseze o linie dreaptă; la fel pentru o judecată greşită să realizeze o comportare
acceptabilă. Apostolul asociază fidelitatea şi statornicia cu „sporirea în lucrul Domnului" (I Cor. 15.58).

Evanghelia le-a fost propăvăduită tesalonicenilor „cu o mare îndrăzneală" - adică, pe temeiul adevărului (I Tes. 1.5).
Şi observaţi cum ea triumfă în viaţa lor de fiecare zi: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului,
întrucât aţi primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt" (v. 6). Ei erau încredinţaţi că
învăţătura era de la Dumnezeu, şi această siguranţă îi călăuzea în vremuri de încercare ca şi în bucurii.

CUM SĂ-ŢI ÎNTEMEIEZI GÂNDIREA PE ADEVĂR

1. îmbrăţişează adevărul cu sinceritate

Dacă gheaţa produce apă şi invers, la fel stau lucrurile cu o inimă neascultătoare şi o gândire greşită. Gândirea unor
oameni este insensibilă, deoarece inimile lor sunt pline de viclenie. Rareori se întâlnesc o gândire stabilă şi o inimă
împărţită: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi o credinţă neprefăcută"
(I Tini. 1.5).

Când dragostea primeşte un adevăr, acesta este ţinut în siguranţă, dar pofta după plăcerile lumeşti poate provoca
dărâmarea acestuia.

16 - Creştinul în Armătură

241
Amnon s-a îmbolnăvit curând din cauza Tamarei, ca şi cum ar fi fost întotdeauna bolnav după ea. .Şi o persoană poate
ignora adevăruri preţioase cu acelaşi dispreţ pe care Amnon 1-a manifestat faţă de Tamar. O inimă greu de stăpânit
poate mitui cu uşurinţă gândirea să voteze de partea ei. Aceasta ne face să ne întrebăm dacă o astfel de persoană a
fost îndrăgostită cu adevărat de aceste adevăruri.

2. Urmăreşte lucrarea Cuvântului

Unul din marile scopuri ale Scripturii este să ne întemeieze în adevăr: „El a dat pc unii apostoli; pc alţii, prooroci; pe
alţii, evanghelist!'; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor" (Ef. 4.11, 12). De ce? „Ca să nu mai fim
copii, plutind încoace şi încolo" (v. 14). Cum primeşti Cuvântul, ia aminte la partea de învăţătură a slujirii la fel de
bine ca şi la aplicaţia acestuia. Una este necesară pentru a te face un creştin stabil, cealaltă pentru a te face un creştin
înflăcărat. Leviţii „lămureau poporului Legea,... şi-i făceau să înţeleagă ce citiseră" (Nem. 8.7, 8). Plantatul trebuie să
preceadă udatul şi învăţarea trebuie să preceadă îndemnarea.

3. Evită limitarea gândirii tale la vreo persoană sau la vreun grup

Tu trebuie să trăieşti prin propria-ţi credinţă, nu prin a altuia. Pentru a vedea adevărul cu proprii ochi, uită-te atât de
mult şi de insistent cât este nevoie. O casă sprijinită de cea a vecinului nu va rezista. Deci, nu lăsa autoritatea omului
să decidă gândirea ta, ci mai degrabă mărturia Cuvântului. Concluziile oamenilor nu sunt mai puternice decât o
bucăţică de lemn ce consolidează clădirea, dar adevărul stă pe temelia elemă a stâncii solide - Cuvântul lui Dumnezeu!

Citează Scriptura în locul omului. Totuşi, pentru aceasta, ai grijă să nu înclini prea mult în această direcţie pentru a nu
pierde controlul balanţei. Nu trebuie să condamnăm gândirea unui bătrân ale cărui înţelepciune şi cunoaştere pretind
respect. Cu siguranţa. Dumnezeu a trasat corect adevăratul drum pentru aceasta, între sfidarea oamenilor şi venerarea
lor. Adorarea oamenilor dă naştere trădătorului de adevăr care determină mulţimea să strige: „Osana!" minciunii şi
„Răstigneşte-L!" adevărului. Argintul lui Irod a orbit auditoriul, în timp ce susţinea un discurs elocvent, dar când
linguşitorii au strigat: „Este glas de Dumnezeu, nu de om!", el a fost mâncat imediat de viermi (F. A. 12.21-23).
Spoiala strălucitoare pe care o folosesc unii vorbitori orbeşte gândirea

242

admiratorilor până acolo încât aceştia conchid că vorbirea celor dintâi CSte de origine divină. Aşadar, este greu să
preţuieşti şi să iubeşti omul Ca om, să-1 respecţi şi să nu Iii în pericol de a-i trece cu vederea greşelile, lată de ce
Dumnezeu le recomandă copiilor Săi să nu numească pe nimeni lată pe pământ - să nu dispreţuiască pe nimeni şi să
nu adore pe nimeni (Mt. 23.9).

4. Păzeşte-te de curiozitate

Persoana care ascultă orice opinie şi râvneşte după cele mai noi istorioare religioase, se situează într-un mod
periculos aproape de greşi -ala. Apostolul Pavel îi avertizează pe cei ce au „urechi care se gâdilă" Că, de regulă, se
expun unor erori disimulate, dar sigure (II Tim. 4.3). Tamar şi-a pierdut fecioria prin naivitatea ei - iar puritatea
minţii îşi are ecoul în credinţă. Astfel de oameni compromit această temelie dacă Cedează oricărei doctrine care se
predică.

Mai întâi, noi trebuie să fim ascultători şi apoi ucenici. Curiozitatea OU privire la multe secte şi convingeri poate face
sceptică o persoană în fixarea adevărului. De exemplu, Augustin mărturiseşte că a trecut prin atâtea îndoieli, încât
greşelile l-au făcut să-i fie teamă de adevărul însuşi. I )acă o persoană are prea multe experienţe cu vracii, cu greu se
va putea încrede într-un medic iscusit.

5. Caută smerit gândirea corectă a lui Dumnezeu

Un călător care este atât de sigur că el cunoaşte drumul, încât nu va cere indicaţii, poate fi primul care se rătăceşte.
Fereşte-te de mândrie, pentru că oricât de încrezătoare se înalţă acum, mai târziu o vei găsi azvârlită în şanţul
greşelii. Acesta este destinul pe care Dumnezeu 1-a stabilit pentru mândrie şi El nu-Şi poate schimba hotărârea.

Mândria te poate face să vii ca un străin la tronul harului şi să schimbi rugăciunea smerită după adevăr în argumente
egoiste. Este necesar ca oamenii mândri să. fie făcuţi de ruşine, aşa că atunci când înţelegerea lor se schimbă - dacă
îndurarea lui Dumnezeu permite aceasta - ei să-L poată „binecuvânta pe Cel Prealnalt", aşa cum a Iacul Nebucadenţar
(Dan. 4.34).

Păzeşte cu seriozitate această gândire în inima ta - Dumnezeul care dăruieşte un ochi pentru a putea vedea adevărul
oferă şi o mână pentru a-1 susţine. Noi nu putem păstra fără Dumnezeu ceea ce avem de la El. întreţine apropierea ta
de Dumnezeu sau, în caz contrar, nu te vei bucura de intimjtatea adevărului prea multă vreme.

104

6. Nu fi ofensat de diferenţele de opinie

Cum poate cunoaşte o persoană, cu siguranţă, care este adevărul, când sunt atâtea credinţe diferite în creştinism? Unii
s-au împounolit atât de greu în neînţelegerile religioase încât au pierdut adevărul pe care, odată, l-au obţinut; şi deşi
nu sunt izbiţi de insula ateismului, ei au fost aruncaţi în nesiguranţă, lipsiţi de dorinţa de a-şi ancora gândirea până
când nu observă o soluţionare actuală a tuturor diferenţelor de gândire prin ajungerea la un numitor comun în toate
aspectele religiei noastre. Desigur, ei sunt tot atât de neînţclepţi ca şi omul care a refuzat să mănânce până când toate
ceasurile din oraş urmau să bată simultan ora 12.

7. Cunoaşte valoarea adevărului în inima ta

Multe biblioteci importante au fost distruse de soldaţii violenţi care nu realizau ce valoare aveau cărţile. De asemenea,
destinul adevărului depinde dc mâinile care-1 găsesc. Dacă ajunge la o persoană care extrage puterea şi dulceaţa din
acesta, adevărul începe să lucreze efectiv în inima lui. Dar dacă cineva îl ia fără să se apropie de mângâierea lui
divină şi puterea curăţitoare, îl va lepăda ca pe ceva inutil.

Şi apoi sunt oameni care dansează în jurul lumânării înainte să o stingă. Dacă aud de un om care odată a susţinut
păcatul originar ca fiind un adevăr, dar mai târziu a negat aceasta, mă tem că el a obosit şi a pierdut semnificaţia
adevărului, înainte ca gândirea lui să piardă adevărul însuşi. Uneori credincioşii încetează să se hrănească cu vechile
principii ale Scripturii în vremurile schimbătoare. Consideraţi de exemplu, cântatul Psalmilor. Atât de mulţi au
renunţat la această practică încât trebuie să întreb dacă vreodată ei s-au bucurat cu adevărat de comuniunea cu
Dumnezeu. Au tresăltat vreodată inimile lor către Dumnezeu, cu o dragoste cerească, aşa cum au cântat cu buzele lor?
Ce ciudat este să auzi o persoană evlavioasă negând aceasta! Creştine, dacă te-ai întâlnit vreodată la uşa cortului cu
Dumnezeu, inima ta s-a răcit înainte să renunţi la datoria de a-I înălţa laude?

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LIBERĂ ŞI CU ÎNDRĂZNEALĂ

A doua cale prin care adevărul este asaltat este violenţa; Satan cârpeşte pielea de vulpe a înşelătorilor cu pielea de leu
a persecutorilor. Cele mai sângeroase tragedii ale omenirii s-au jucat pe scena Bisericii, iar cele mai cumplite masacre
au fost comise asupra oilor nevinovate ale lui Cristos. Primul om ucis vreodată a fost un sfânt, şi el a fost omorât
datorită religiei. Cain, spunea Luther, va continua să-1 ucidă pe Abel

244

până la sfârşitul vremurilor. Focul persecuţiei nu poate dispărea atâta vreme cât rămâne o scânteie de ură în inimile
oamenilor de pe pământ sau un diavol în iad care s-o întindă în flacără.

Mulţi oameni care n-au putut fi întorşi de la adevăr prin argument şi greşeală, au fost separaţi de aceasta prin
persecuţie. Iată de ce a doua cale necesară pentru a încinge adevărul în jurul încheieturilor creştinului este
mărturisirea plină de curaj a acestuia. Adevărul lără curaj îl face pe Om ca un peşte-sabie; el are o sabie în dreptul
capului, dar nu şi o inimă ca să folosească adevărul. Dar o persoană devine de neînvins când este întărită de un curaj
sfânt, ceresc, pentru a scoate sabia Duhului şi a îmbrăţişa adevărul curat prin mărturisirea liberă a acestuia în faţa
morţii. Aceasta înseamnă să avem „coapsele Încinse cu adevărul".

1. Menţine o mărturie fidelă adevărului

Apostolul insista asupra acestui îndemn către toţi creştinii când spunea: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea
nădejdii noastre" (Evr. 10.23). Pavel a vorbit împotriva celor care evitau întrunirile cu sfinţii din cauza fricii de
persecuţie, deoarece el era încredinţat că oamenii care se clătinau spiritualiceşte, prin aceasta se situau în apropierea
apostaziei. Deci, nu trebuie să întindem pânzele mărturiei noastre pc vreme liniştită, ci de îndată ce vântul începe să
bată.

Pergainului i s-a proorocit pentru mărturisirea plină de curaj: „Ştiu faptele tale, ştiu unde locuieşti, acolo unde este
scaunul de domnie al Satanei: tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când An ti pa,
martorul Meu credincios, a fost ucis la voi" (Ap. 2.13). A fost o vreme când înşelătorul stătea pe scaunul de judecată şi
deseori creştinii primeau condamnarea la moarte. Sângele era vărsat chiar în faţa ochilor lor, dar aceasta nu i-a
determinat să nege realitatea sângelui lui Cristos vărsat pentru ei.

Pavel i-a dat o poruncă strictă lui Timotei cu privire la fidelitatea mărturiei adevărului: „Iar tu, om al lui Dumnezeu,
fugi dc aceste lucruri şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea" (I Tim. 6.11). în timp ce
toţi oamenii din jurul tău aspiră la cele lumeşti, tu aleargă după bogăţiile spirituale cu aceeaşi goană ca ei.

Dar dacă această afacere a căutării neprihănirii nu se poate trata într-un mod paşnic? Ar trebui să închidem
magazinul, să punem mărturia pe un raft şi să amânăm sfinţenia până vor veni din nou vremuri favorabile? Soluţia lui
Pavel este „să luptăm lupta cea bună a credinţei"

105

(v. 12). Nu renunţa la mărturia adevărului, ci aşază-ţi viaţa pe linia menţinerii acestuia. „Te îndemn înaintea lui
Dumnezeu, Care dă viaţă tuturor lucrurilor, si înaintea lui /sus Cristos, Care a făcut această frumoasă mărturisire
înaintea lui Pilal din Pont, să păzeşti porunca aceasta" (v. 13, 14). Pavel îndemna: „Dacă speri să vezi faţa blândă a
lui Cristos cel înviat - Care a ales să-Şi piardă viaţa mai degrabă decât să nege adevăivl - nu renunţa la mărturisirea
ta, ci mai degrabă stai în preajma ei".

în cartea sa „Mărturisiri", Augustin relatează experienţa Iui Victo-rinus, un roman vestii pentru oratorie. într-un
târziu, el L-a primit pe Cristos în viaţa lui şi s-a dus la Simplicianus, căruia i-a şoptit: „Eu sunt creştin". Dar cu
înţelepciune, piosul om a protestat: „Nu voi crede aceasta şi nu o voi lua în considerare până când nu te voi vedea în
mijlocul creştinilor din biserică". La aceasta, Victorinus a râs şi a gesticulat: „A ceşti pereţi formează un creştin ?
Trebuie să mărturisesc deschis aceasta?" El era plin de teamă, fiind doar un proaspăt convertit, deşi un om vârstnic.
însă timpul trecea iar după ce Victorinus a ajuns mai întemeiat în credinţă, el a realizat cu seriozitate că dacă va
continua să se ruşineze de Cristos, şi Cristos Se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui. S-a dus din nou la
Simplicianus şi de data aceasta i-a spus că era gata să meargă la biserică. Acolo el s-a hotărât să-şi declare deschis
credinţa, spunând că ani de-a rândul a susţinut cuvântări, aşa că de ce s-ar teme să recunoască Cuvântul lui
Dumnezeu?

Dumnezeu cere ca creştinismul să vină atât din inimă cât şi din gură: „Căci prin credinţa din inimă se capătă
neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire" (Rom. 10.10). Dar mărturisirea cu gura Iară credinţa
din inimă este totală ipocrizie, precum şi laşitate.

2. Dumnezeu a încredinţat adevărul Său sfinţilor Adevărul reprezintă comoara dc preţ pe care Dumnezeu o
încredinţează sfinţilor Săi, poruncindu-le să-1 apere cu străşnicie tiu toţi cei ce încearcă să-l submine/c. Unele lucruri I
le încredinţăm noi lui Dumnezeu şi altele El ni le încredinţează nouă. Cel mai important lucru pe care îl punem în mâna
lui Dumnezeu să fie păstrat pentru noi, este sufletul nostru: „El are putere să păzească ce l-am încredinţat până în ziua
aceea" (II Tim. 1.12). Iar Dumnezeu ne încredinţează adevărul Său: „Luptaţi cu lot dinadinsul pentru credinţa care a
fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (lud. 3). Astfel l'avel

246

tl îndemna pe Timotei să „păzească dreptarul învăţăturilor sănătoase,... lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat" (II
Tim. 1.13, 14).

Dacă un om împuternicit cu păstrarea coroanei regelui şi a bijuteriilor trebuie să păzească aceste valori trecătoare
pentru a nu fi furate sau pierdute, cu cât mai serioasă este responsabilitatea creştinului pentru [M/irea comorii lui
Dumnezeu! Cuvântul adevărului este mărturia Lui însuşi pe care Dumnezeu o dă sfinţilor, martorii Lui, pe care El îi
cheamă |fl împlinească acest adevăr printr-o mărturisire liberă şi sfântă înaintea tuturor oamenilor.

3. Nu renunţa la mărturisirea adevărului nici chiar în faţa pericolului şi a morţii

Noi posedăm acum adevărul la un preţ scăzut; dar nu ştim cum va creşte nivelul pieţii în curând. Adevărul nu poate fi
găsit mereu la acelaşi preţ. Noi trebuie să-l cumpărăm indiferent de preţ, dar să nu-1 vindem cu nici un chip.

Dintotdeauna a existat un spirit de persecuţie în inimile rele, şi aşa va fi mereu până la sfârşit. După cum Satan l-a
cercetat pe Iov înainte ca să-şi întindă mâinile peste el, persecuţia lucrează acum în inimile celor necredincioşi.
Motoare ale morţii asmut în permanenţă gândurile Satanei împotriva credincioşilor care mărturisesc adevărul. Ele ştiu
exact ce au de făcut dacă le sunt oferite puterea şi oportunitatea pentru a-şi duce la îndeplinire dorinţele sinistre.

Satan vine întâi cu un spirit de eroare şi apoi de persecuţie; el otrăveşte minţile oamenilor cu erori, apoi le umple
inimile cu ură împotriva credincioşilor. Este imposibil ca o eroare să aducă pace, ea este un copil al iadului care trebuie
să-i facă pe plac tatălui său. Orice vine de jos nu poate fi nici curat, nici aducător de pace. Dumnc/eu a lăsat acest
spirit întunecat al erorii să existe, dar El ne-a dat cingătoarea adevărului prentru a ne apăra.

Dar nu oricine aplaudă adevărul, îl va şi urma, dacă acesta îl conduce la închisoare. Si nu oricine îl predică este gata
să sufere pentru el. Certurile sunt lucruri inofensive - săbii tocite care nu provoacă sânge. Dar când suferim suntem
chemaţi să luptăm cu duşmanii adevărului, şi aceasta cere mai mult decât o limbă ascuţită şi o gândire logică. Unde
vor fi atunci certăreţii? Ei vor apărea ca nişte soldaţi fricoşi, care, în perioada de instruire, când nu se vedea nici un
duşman, păreau să fie Ia fel de viteji ca nişte eroi decoraţi. în acest caz. a fi de partea adevărului ar li însemnat doar
recunoaştere şi răsplată, fără pericol şi moarte. Dar

106

Dumnezeu a ales pe cel neînţelept să-1 răstoarne pe cel înţelept în lucrul lui; pe creştinul simplu să facă de ruşine prin
credinţa, răbdarea şi dragostea lui pentru adevăr pe oamenii cu vază dar fără milă..

CUM SĂ FII ÎNCINS CU MĂRTURIA ADEVĂRULUI Cel mai rău lucru pc care vrăjmaşii îl pot face este întemniţarea sau
moartea; dar „dragostea este tare ca moartea" (Cânt. 8.6). Aceasta răneşte dc moarte orice inimă. Dragostea nu se
plânge de suferinţă. Iacov îndura căldura zilei şi frigul nopţii din dragoste pentru Rahela. Dragostea se aventurează.
Ionatan a respins o împărăţie şi a întâmpinat mânia unui tată furios de dragul lui David. Dragostea nu se gândeşte
niciodată la ea însăşi, nici la ceea ce pierde, atâta timp cât păstrează ce-i este drag; este gata pentru orice pericol,
încât se poate sacrifica pentru cel ales.

Acest gen de dragoste i-a determinat pe sfinţi să renunţe cu bucurie la averile pământeşti, la rudele şi chiar la
trupurile lor, fără să considere aceasta o pierdere. „Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Ap. 12.11). Viaţa
însăşi a devenit duşmanul lor când s-a interpus între ei şi adevăr.

Un om nu ţine prea mult să-şi păstreze braţul sau piciorul, dacă acesta afectează restul trupului; el acceptă să-i fie
tăiat. Astfel, David şi-a păstrat plin de curaj priorităţile, când viaţa îi era în pericol: ,JViştc răi mă aş/captă ca să mă
piardă; dar eu iau aminte la învăţăturile Tale" (Ps. 119.95). O inimă firească ar fi luat în considerare riscurile
asumate cu privire la afacere, familia sau viaţa sa. Dar inima lui David avea o motivaţie mai bună - el se focaliza pe
dovezile lui Dumnezeu şi pe dulceaţa ce pătrundea în sufletul lui când medita la ele. Cu cât pătrundea mai mult
adevărul, cu atât încurcăturile păreau mai multe, dar durerile erau uşoare.

Este un mister pentru lume de ce acceptă creştinii să-şi rişte viaţa pentru ceva ce pare a li doar o simplă opinie. Când
Mântuitorul i-a spus lui Pilat că El a venit pe lume să „mărturisească despre adevăr", Pilat a întrebat: „Ce este
adevărul?" (Ioan 18.38). Este ca şi cum ar fi spus: „Este acum momentul să Te gândeşti la adevăr, când viaţa Ta este în
aşa pericol? De fapt, ce este adevărul de Te aventurezi aşa de mult pentru dl?" Omul neprihănit, plin de harul lui
Dumnezeu, ar întreba mai degrabă cu dispreţ sfânt: „Ce sunt bogăţiile şi onorurile şi plăcerile fade ale acestei lumi
înşelătoare? Ce este viaţa însăşi pentru ca una sau toate acestea să se opună adevărului?"

248

Fiecare om merge acolo unde îl mână dragostea. Dacă lumea are iubirea ta, tu îţi vei cheltui viaţa pentru lume; dar
dacă adevărul are dragostea ta, îl vei adăposti în viaţa ta decât să-1 laşi să fie strivit. Ai grijă ca dragostea ta pentru
adevăr să fie sinceră; altfel aceasta te va lasă la poarta închisorii. Sunt trei feluri de înşelători a căror dragoste nu
este gata să îndure focul încercării.

ÎNŞELĂTORI CARE FOLOSESC ADEVĂRUL

1. Cei ce folosesc adevărul pentru avantajul material Uneori adevărul plăteşte scump chiria în moneda proprie a lumii,
o

înţelegere avantajoasă care îi determină pe oameni să invite adesea lumea înăuntru. Aceşti oameni nu iubesc de fapt
adevărul, ci numai diamantul din urechea lui. în zilele lui Henry al V-lea, mulţi erau împotriva mănăstirilor - ba încă ci
îşi iubeau mai mult proprietăţile decât urau idolatria lor.

Adevărul găseşte puţini oameni care să-1 iubească în mod sincer, numai pentru ceea ce este el. Şi numai acei câţiva
vor suferi cu şi pentru cl. Când averea pământească se duce, cei necredincioşi sunt plictisiţi de comuniunea lor cu
adevărul. Focul din bucătărie arde atâta timp cât combustibilul îl alimentează. Dacă nu poţi iubi adevărul curat, nu vei
avea dorinţa de a te sacrifica pentru adevăr. Şi dacă nu poţi iubi adevărul umil de dragul lui, nu vei accepta să fii
umilit pentru el.

2. Cei ce vorbesc despre, adevăr, dar care nu-1 trăiesc Adesea oamenii nu permit adevărului să trăiască în preajma
lor. Ei

îl recomandă, dar se aseamănă cu o fată care primeşte un peţitor şi vorbeşte bine despre el, iară a-i trece prin cap să
se căsătorească cu el. Una este să mângâi şi să săruţi, dar cu totul altceva este să iubeşti. Bucholcerus spunea deseori
că mulţi îl sărută pe Cristos, dar puţini îl iubesc. Dragostea adevărată pentru El constituie cea mai sfântă căsătorie.
Când un suflet renunţă la el însuşi pentru a se îndrepta spre Cristos, ca şi cum s-ar îndrepta spre un soţ, pentru a 11
condus de Duhul Lui şi disciplinat de Cuvântul adevărului, dovedeşte că-L iubeşte pe Cristos şi adevărul Lui.

Cel care refuză să asculte de adevăr, oricum, este aşa de departe de dragostea pentru cl, încât începe să se teamă de
acesta. Şi va persecuta adevărul înainte ca să sufere din partea lui. Jcrome explica acest lucru în felul următor: „Noi îi
urâm pe cei de care ne temem şi dorim să-i

107

distrugem pe cei pe care îi urâm." De exemplu, Irod se temea de Ioan Botezătorul şi aceasta a însemnat moartea lui
Ioan. Teama face ca un om împietrit să întemniţeze adevărul în conştiinţa lui, deoarece dacă adevărul ar avea libertate
şi autoritate în sufletul său, ar condamna orice poftă aprinsă care stăpâneşte acolo. Şi cel care întemniţează adevărul
în inima lui nu va ii întemniţat niciodată ca martor al adevărului.

3. Cei ce nu luptă împotriva duşmanilor adevărului

Dragostea este întotdeauna înarmată cu entuziasm; şi ea este gata să-şi îndrepte pumnalul împotriva tuturor
duşmanilor adevărului. Entuziasmul acţionează ca un foc: dacă este închis în inima unui creştin şi nu arde în afară
pentru a pedepsi răul, el arde înăuntru, amarând şi mistuind sufletul creştinului deoarece nu a salvat adevărul din
goana profanării şi erorii.

Nu este nici o bucurie pentru un îndrăgostit entuziast să trăiască fără iubita lui; ar prefera să zacă cu ea într-un
mormânt decât să ducă o viaţă singuratică, fără ea. „Să mergem şi noi să murim cu Ei" a spus Toma când Cristos i-a
spus că Eazăr era mort (Ioan 11.16). Melancolia trăirii în vremurile grele a determinat dorinţa solemnă a lui Ilic după
moarte: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sulletul" (I împ. 19.4). Neprihănitul profet privea cum oamenii slujeau idolilor
şi-i omorau pe slujitorii lui Dumnezeu. El considera că ar fi mai bine să părăsească lumea decât să trăiască şi să vadă
cum numele, adevărul şi slujitorii lui Dumnezeu erau călcate în picioare de cei cărora li s-a arătat cea mai mare
îndurare.

Şi dacă entuziasmul arc vreo putere să apere cauza adevărului, atunci duşmanii lui vor cunoaşte fără îndoială că
„acesta nu poartă sabia în zadar" (Rom. 13.4). Pe cât dc blând era Moise şi reţinut când erau în joc interesele lui,
inima sa era prea aprinsă dc mânie să se mai poată măcar ruga pentru poporul lui - oricât de mult l-ar li iubit - până
ce zelul lui nu sc manifesta în dreptate asupra oamenilor idolatri.

Oricum, atitudinile neutre pot vedea adevărul şi eroarea încăierân-du-se, dar se menţin la distanţă şi refuză să se
implice în a suferi pentru adevăr. Pastorul care nu are suficientă dragoste şi curaj să apere adevărul la amvon, nu-1
va apăra nici pe rugul în flăcări. Dacă focul dragostei dispare sau se micşorează, aşa încât nu-1 poate preface pe om în
suferinţă pentru relele pricinuite adevărului, atunci unde este flacăra care ar trebui să-1 facă apt să ardă până se
preface în cenuşă sub asuprirea oamenilor sângeroşi? Dar el nu poate vărsa lacrimi, nici nu va putea sângera pentru
adevăr.

CUM SĂ AI INIMA ÎNFLĂCĂRATĂ DE DRAGOSTEA PENTRU ADEVĂR

1. Potriveşte-ţi inima cu adevărul

Asemănarea este fundamentul dragostei. O inimă firească nu poale iubi adevărul, deoarece nu se poate asemăna cu el.
Atunci, cum este posibil pentru o astfel de inimă să iubească adevărul pur, ceresc? Este trist când mentalitatea
oamenilor se ciocneşte cu sentimentele lor, când raţiunea şi voinţa sc unesc într-un mod inadecvat. Adevărul din
conştiinţă înjoseşte pofta din inimă! Ca un cuplu certăreţ, ele pot trăi pentru o vreme împreună; dar nemulţumirea va
îndepărta curând adevărul, aşa cum Ahaşveroş a îndepărtat-o pe Vasti, precum şi principiile căsniciei care nu vor
străbate inima lui, în înclinaţia acesteia către păcat. Aceasta a separat mulţi oameni de adevăr în zilele noastre
caracterizate de o cunoaştere avansată; ci nu pot să păcătuiască liniştiţi şi-n acelaşi timp, să aibă o gândire
sănătoasă.

Dar dacă adevărul te-a transformat după chipul lui prin înnoirea minţii tale şi te-a lacul să porţi roade asemenea lui,
tu niciodată nu vei putea trăi despărţit de cl. înainte ca lucrul acesta să se întâmple, ar Irebui să te desparţi de natura
nouă pe care Duhul lui Dumnezeu a format-o înăuntrul tău. Dar acum există o nouă legătură între tine şi adevăr - sau
între tine şi Cristos - care niciodată nu poate fi distrusă.

O putere măreaţă însoţeşte căsătoria: două persoane care abia s-au cunoscut pot părăsi prieteni şi părinţi, pentru a se
bucura unul de altul după ce sentimentele lor au fost împletite de dragoste şi cei doi au format un singur trup prin
căsătorie. Dar o putere mai minunată însoţeşte mariajul spiritual dintre suflet şi Cristos, suflet şi adevăr. Este vorba
de aceeaşi persoană care, înainte de convertire, n-ar fi dat un bănuţ pentru Cristos sau pentru adevărul Său; însă
acum, unit cu Cristos printr-o lucrare tainică a Duhului, cl poate lăsa în urmă. lumea întreagă pentru părtăşia cu El.
Odată, un persecutor îşi bătea joc dc un martir, întrebân-du-l dacă nu-şi iubea soţia şi copiii prea mult ca să moară.
„Ba da", a răspuns creştinul, „// iubesc aşa de mult încât nu m-aş putea despărţi de ei pentru nimic din ce mi-ar
putea oferi Ducele de Brunswick - al cărui supus era - dar pentru Cristos şi adevărul Său, adio tuturor!"

2. Lasă-ţi inima umplută mereu de dragostea lui Dumnezeu Aceasta va lucra în tine o dragoste pentru adevărul Lui.
Dragostea

vede ce este de pret în cel iubit şi-l îndrăgeşte pentru aceasta. De

251

exemplu, dragostea lui David pentru Ionatan l-a determinat să se intereseze de descendenţii prietenului său, pentru a
le putea arăta bunătatea de dragul lui Ionatan. Dragostea pentru Dumnezeu îl face pe un suflet curios să afle ce-I este
drag lui Dumnezeu, încât să poată exprima tandreţe faţă de adevăr şi astfel să dăruiască dragostea lui Dumnezeu.

Dumnezeu a pus un marc accent pe adevăr: „Ţi S-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale" (Ps. 138.2). Să
observăm câteva din mijloacele prin care Dumnezeu dă valoare adevărului.

(a) îndurarea lui Dumnezeu în dăruirea adevărului

Când Dumnezeu dăruieşte în bunătatea Sa Cuvântul Său unui popor, El oferă una din cele mai mari îndurări pe care ei
le pot primi. Orice ar primi un popor din mâna lui Dumnezeu, fără adevărul Său, nu valorează mai mult ca partea lui
Ismael (pâinea şi apa lui Agar) în comparaţie cu moştenirea lui Isaac. Şi Dumnezeu, ca Unul care ştie să-Şi preţuiască
darurile, a spus despre Cuvântul Său pe care l-a descoperit lui Iacov că „n-a lucrat aşa cu toate popoarele" (Ps.
147.20) - adică aşa de somptuos şi măreţ.

(b) Grija lui Dumnezeu de a păstra adevăivl Său

Dumnezeu nu lasă niciodată ca adevărul Său să se piardă. în nau fragii oamenii nu încearcă să salveze încărcătura şi
lucrurile de mică însemnătate, ci numai ceea ce este foarte important pentru ei. în cursul tuturor marilor revoluţii care
au zguduit împărăţii şi biserici, Dumnezeu Şi-a păstrat adevărul. Mii de vieţi ale sfinţilor au fost luate, dar Diavolul
dispreţuieşte adevărul mai mult decât pe toţi sfinţii. Şi acesta este cel care încă trăieşte!

Dacă adevărul n-ar fi fost aşa de preţios pentru Dumnezeu, n-ar fi îngăduit ca acesta să fie obţinut cu sângele
poporului Său - şi, cel mai important, cu sângele Fiului Său. în acea zi măreaţă, când corpurile cereşti se vor topi de
mare căldură, adevărul lui Dumnezeu nu va fi nici măcar ars: „Cuvântul Domnului ţine în veac" (I Pet. 1.25).

(c) Asprimea lui Dumnezeu faţă de vrăjmaşii adevărului

Un blestem teribil este pronunţat împotriva oricărui om care adaugă sau scoate ceva din adevăr. Celui dintâi i se
adaugă toate urgiile scrise în Biblie; celui de-al doilea i se şterge numele din Cartea vieţii şi dreptul la Cetatea sfântă.
Nu este de mirare, atunci când realizăm ceea ce este adevărul, că Dumnezeu îi dă o valoare atât de ridicată - adevărul
este esenţa gândurilor şi îndemnurilor Lui din veşnicii în veşnicii. Este cea mai completă reprezentare pe care
Dumnezeu însuşi o poate da despre Sine pentru ca noi să-L putem cunoaşte şi iubi.

Prinţii obişnuiau să-şi trimită fotografiile prin ambasadori fetelor pc care sperau să le cucerească şi cu care apoi să se
căsătorească. I Himnezeu este atât de perfect, încât nici o mână nu-I poate descrie fiinţa şi lucrarea, ci numai a Lui
însuşi; şi aceasta este exact ce a făcut ni ("uvântul Său - şi din acest motiv, sfinţii din fiecare secol I-au dăruit bucuroşi
inimile.

După cum acceptăm sau respingem adevărul, tot aşa ÎI acceptăm sau îl respingem pe Dumnezeu. Deşi oamenii nu-L pot
îndepărta pe I Himnezeu de pe tronul Său şi nu-L pot dezeifica, ei se apropie mult de punctul acesta atunci când atacă
adevărul: ei ţintesc chipul lui Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu nu încetează să-i dorească pe aceia dintre noi Oare-L
iubesc, creându-şi drum spre adevărul Său.

3. Meditează adesea la supremaţia adevărului

Ochiul este fereastra pe unde pătrunde dragostea, iar un ochi spiritual care poate vedea adevărul în frumuseţea lui
nativă nu poate decât să-l iubească. Aceasta a fost calea prin care inima lui David a fost In înecată de dragoste pentru
Cuvântul adevărului: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea"(Ps. 119.97). Şi el i remarcat o mare
diferenţă între meditaţia la adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu şi ceea ce poate oferi lumea mai bun: „Văd", spunea
el, „că lot ce este desăvârşit are margini" (v. 96). în numai câteva (landuri, el poate vedea întregul drum spre temelia
slavei lumii; dar când înalţă adevărul lui Dumnezeu, gândurile lui merg şi merg spre admiraţie şi dulce meditaţie:
poruncile Tale sunt fără margini" (v. 96).

Corăbiile mari nu pot naviga pe râurile înguste şi apele puţin adânci; şi nici minţile pline de cunoştinţa cerească a lui
Dumnezeu nu se pot îndrepta în mod deliberat spre filozofiile lumii. Un suflet nobil eşuează curând pe apele acestea;
dar să-l lăsăm în meditaţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi a adevărurilor lainice ale Evangheliei, şi el va găsi ape
întinse, un ocean în care să se piardă. Permiteţi-mi acum să vă îndrept atenţia spre câteva lucruri de mare preţ pe care
le veţi descoperi explorând aceste adevăruri.

(a) Adevărul este curaţilor

Nu este numai pur, dar face ca şi sufletul care-1 îmbrăţişează să fie pur şi sfânt. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău:
Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17.17). Aceasta este apa curată pe care Dumnezeu o foloseşte pentru ca să
curăţească sufletele: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curaţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi
idolii voştri" (Ez. 36.25).

109

(b) Adevărul este sigur

Adevărul are o temelie solidă; putem să aşezăm toată greutatea sufletelor noastre pe ea căci ştim că nu se va fisura.
Urmăreşte adevărul şi el se va îndrepta spre tine. Va merge cu tine în închisoare şi peste tot pe unde tu trebuie să
mergi de dragul lui. „Nici unul", spunea Iosua, „din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul,
Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit; toate vi s-au împlinit, nici unul n-a rămas neîmplinit" (Ios. 23.14).

Calculează tot ce-ţi promite adevărul, aşa cum procedezi eu banii din buzunarul tău. „Optzeci dc ani", spunea
Polycarp, „L-am slujii pc Dumnezeu si El nu m-a dezamăgii niciodată". Când oamenii uită adevărul, pentru a se
remarca pe ei înşişi, ei vor fi decepţionaţi cu siguranţă. Ei sunt linguşiţi şi atraşi departe de adevăr prin promisiuni
goale şi nu o duc mai bine decât Iuda după ce şi-a vândut Stăpânul.
(c) Adevărul este liber

Şi omul care urmăreşte adevărul este liber: „Adevărul vă va 1'acC slobozi" (loan 8.32). Dar Cristos le-a spus deschis
iudeilor de ce erau robiţi: „Voi aveţi de tată pc Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru" (v. 44). Toţi
păcătoşii sunt robi ai Satanei. Omul înăuntrul căruia locuieşte pofta, ca un parazit, nu găseşte odihna, dacă nu o
slujeşte şi o întreţine în fiecare zi. Dar dacă toate ispitele Diavolului ar închide un singur păcătos, aruncându-1 pe
podeaua temniţei lui, iar Cristos îi deschide inima, vei vedea în curând clătinându-se temelia închisorii, uşile
deschizându-se şi lanţurile căzând.

Adevărul nu va fi legat. Şi nici nu va locui într-un suflet ataşat de păcat. Prin urmare, odată ce adevărul (Cristos) şi
sufletul se pun de acord, persoana respectivă poate să-şi înalţe capul şi să afle că mântuirea şi eliberarea din sclavia
spirituală au fost îndepărtate. Cheia se afla deja în lacăt pentru a-i permite să iasă. Este imposibil să cunoaştem
adevărul ca „fiind în Cristos" şi să rămânem străini de libertatea care vine de la El (Ef. 4.21).

(d) Adevărul este biruitor

Adevărul se situează mai presus de orice lucru. El este marele consilier al lui Dumnezeu, şi. în ciuda tuturor uneltirilor
declanşate împotriva lui, acest consilier al Domnului rămâne în picioare. Câteodată vrăjmaşii adevărului iau paza
acestei lumi în mâinile lor, iar adevărul pare să fie doborât la pământ şi distrus; şi de multe ori, cei care îi mărturisesc
bunătatea sunt ucişi. Dar persecutorii nu au nevoie să cumpere marmură pentru a-şi înregistra victoriile, ţărâna este
suficientă.

254

penlru'că ele nu durează mult. Martorii ucişi pot zăcea „trei zile şi jumătate" pe străzi, iar adevărul să stea lângă ei
(Ap. 11.11). Dar după scurt timp, ei umblă din nou şi cu ei adevărul triumfă din nou.

Dacă persecutorii pot ucide urmaşii victimelor, lucrarea lor nu poate avea un caracter temporar, ei nu au de ce să se
teamă că un altul ar putea dărâma ceea ce ei au clădit. Şi chiar şi atunci lucrarea lor este în atenţia cerului şi poate fi
dărâmată la fel de uşor ca tumul Babei. Poţi primi ştirea că adevărul este bolnav, dar niciodată nu este mort. Nu este
adevărat că el este efemer. „Limba mincinoasă nu stă decât o clipă", dar „buza care spune adevărul este întărită pe
vecie" (Pv. 12.19).

Adevărul trăieşte pentru a împăraţi în pace cu cei care acum sunt gata să sufere pentru el. Creştine, nu doreşti să fii
unul dintre acei învingători care vor călări alături de carul triumfător al lui Cristos în cetatea sfântă şi să primeşti o
coroană împreună cu sfinţii credincioşi care au rămas în picioare în acele zile când Cristos şi adevărul Lui au luptat cu
Satan aici pe pământ? îndepărtează cu gândurile tale lacrimile şi sângele care acum acoperă faţa adevărului în
suferinţă şi prezintă-1 ochilor tăi aşa cum va arăta în glorie.

4. Lasă-ţi inima umplută de teamă la gândul mâniei lui Dumnezeu contra apostaziei

Când în mod accidental te-ai fript la deget, nu ţi-1 îndrepţi automat mai aproape de foc, căci flacăra mai puternică ar
prelungi durerea produsă de flacăra mai slabă. Astfel, dacă mintea şi inima ta sunt arse de focul mâniei omeneşti, ele
se pot afla pentru o vreme lângă focul iadului pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru cel plin de teamă care fuge de
standardul adevărului.

„lartă-mă, împărate, dacă nu-li ascult porunca; Iu mă ameninţi cu închisoarea, dar Dumnezeu cu iadul", spunea un
martir îndrăzneţ care nu se temea de ceea ce i-ar fi putut face omul. David însuşi nu se temea de cei ce-1 persecutau
fără motiv: „Nişte voievozi mă prigonesc fără temei, dar inima mea nu tremură decât la cuvintele Tale" (Ps. 119.161).
Furia omului chiar dusă la culme este doar un climat temperat, în comparaţie cu mânia Dumnezeului cel viu.

Mânia omului nu a putut niciodată să încetinească sau să oprească dragostea lui Dumnezeu, iar pe sfinţi i-a făcut să
cânte pe rug în ciuda furiei vrăjmaşilor. Dar omul aflat sub mânia lui Dumnezeu este ca unul închis într-un cuptor fără
nici o deschizătură pentru a ieşi căldura sau pentru a intra aer proaspăt ca să-l salveze.

110

II. ADEVĂRUL INIMII SAU SINCERITATEA CA O CINGĂTOARE PENTRU VOINŢĂ

Ce se înţelege prin adevărul din inimă? .Scriptura spune: „Să ne apropiem cu o inimă curată" (Evr. 10.22) - adică, cu o
inimă sinceră. Inima curată şi inima sinceră sunt adeseori asociate, una explicând-o pe cealaltă: „Acum temeţi-vă de
Domnul şi slujiţi-I cu scumpă-tate şi credincioşic" (los. 24.14). în Noul Testament citim despre „azimile curăfici şi
adevărului" (I Cor. 5.8).

Opusul sincerităţii este ipocrizia, o minciună cu un înveliş atrăgător. O inimă nesinceră este o inimă împărţită.
Asemenea unui ceas ale cărui rotiţe nu coincid cu limbile din afară, tot aşa şi lucrările dinăuntrul inimii nu se potrivesc
cu comportamentul exterior.

DE CE ADEVĂRUL DIN INIMĂ ESTE COMPARAT CU O CINGĂTOARE

Sinceritatea sau adevărul inimii, poate fi comparată cu centura unui soldat care are un dublu scop:

1. Să acopere legăturile armăturii

La îmbinări, componentele armăturii care protejează părţile inferioare ale trupului sunt conectate la cele superioare şi
deoarece este imposibil ca acestea să fie unite perfect, vor rămâne spaţii între componente. Astfel, este folosită o
cingătoare lată pentru a acoperi zonele mai puţin atractive.

Sinceritatea face acelaşi lucru pentru creştin. Podoabele creştinului nu sunt uniforme, nici viaţa lui prea perfectă, încât
să nu existe defecte sau slăbiciuni în strategia lui. Dar sinceritatea le acoperă pe toate, aşa că nu-1 pot expune ruşinii
şi nici nu-1 fac vulnerabil pericolului.

2. Să dea putere

Mijlocul este cu atât mai întărit cu cât centura este strânsă mai aproape de corp. Astfel, când Dumnezeu Şi-a propus să
doboare un popor, El a folosit expresia: „Voi dezlega brâul împăraţilor" (Is. 45.1).

Ceea ce face farmecul unui om este sinceritatea. De altă parte, o infimă doză dc ipocrizie anihilează graţiile unei
persoane. O credinţă sinceră este o credinţă puternică, după cum o dragoste sinceră este o dragoste puternică. în
schimb, ipocrizia reprezintă pentru farmec ceea ce viermele este pentru stejar, sau rugina pentru fier: ea slăbeşte,
deoarece corupe.

111

SINCERITATEA COMPENSEAZĂ LIPSA DE FARMEC A CREŞTINULUI

1. Adevărul moral

Acest gen de integritate se aseamănă cu o floare rară ce creşte în ţinuturile pustii. Ea poale arăta o formă de adevăr în
acţiunile sale, şi totuşi să nu aibă nici cea mai nucă urmă de sfinţenie, sau de îndurare. Ca exemplu, însuşi Dumnezeu
S-a înfăţişat ca martor înaintea lui Abimelec, după ce acesta o luase pe Sara: „Ştiu şi Eu că ai lucrat cu inimă curată"
(Gen. 20.6) - adică el nu intenţionase să-i facă vreun rău lui Avraam, de vreme cc el nu ştia că Sara era soţia lui.

în vreme ce sinceritatea motivează un om să fie amabil în relaţiile sale, îndemnul Domnului dat lui Samuel nu s-a
schimbat de atunci: „Nu te uita la înfăţişarea lui,... pentru că Domnul nu Se uită la cc se uită omul" (I Sam. 16.7).
Ochiul lui Dumnezeu priveşte mult mai adânc decât al omului şi refuză sacrificiile acestei integrităţi morale din cauza
celor două defecte izbitoare ale sale:

(a) Nu provine dintr-o inimă înnoită.

Falsa neprihănire este ca lepra lui Naaman: „Avea trecere înaintea stăpânului său şi marc vază... dar omul acesta tare
şi viteaz era lepros" (II împ. 5.1) şi aceasta pătează cea mai nobilă comportare a unui om care este doar moral: „dar
el este Iară Cristos".

Moralitatea unui om îşi arc egalul în lumea aceasta, dar nu este acceptată de Dumnezeu pentru viaţa viitoare.
Gândeşte-te la aceasta în modul următor: dacă Dumnezeu n-ar fi lăsat ca autoritatea Sa să influenţeze conştiinţa
necredincioşilor, astfel ca ci să fie îngrădiţi de lanţuri, de puţină sinceritate, sfinţii nu ar fi putut trăi într-o astfel dc
lume a fiarelor sălbatice.
Astfel, aceşti oameni sunt guvernaţi mai degrabă de o teamă covârşitoare a conştiinţei decât dc îndemnul lăuntric de a
place lui Dumnezeu. Abimelec şi-a dat scama că sinceritatea lui era rezultatul unei îngrădiri a lui Dumnezeu şi nu al
vreunui merit al său: ,JDe aceea te-a/n şi ferit să păcătuieşti împotriva Mea. Iată dc ce n-am îngăduit să te atingi dc
ca" (Gen. 20.6).

(b) Se. prăbuşeşte curând de Ia slava lui Dumnezeu

„Orice faceţi să faceţi spre slava lui Dumnezeu" (I Cor. 10.31). Arcaşul poate pîcrde concursul, ochind aproape, la fel de
bine ca .şi atunci când ocheşte departe. Omul ipocrit ţinteşte departe, în schimb omul integru din punct dc vedere moral
ţinteşte aproape. De

257

obicei, el are ca ţel precis o victorie imediată. De aceea nu ajunge niciodată până la capăt.

Astfel, un slujitor poate fi atât de credincios stăpânului său, încât să nu-1 înşele cu nici un bănuţ datorat pentru munca
lui. Dar aceasta nu reprezintă nimic dacă Dumnezeu este lăsat deoparte. Scriptura porunceşte slujitorilor să-şi facă:
„lucrul ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni" - adică, nu numai pentru oameni (Ef. 6.7). Rolul stăpânului este să fie
respectat, dar numai în măsura în care aceasta conduce la slăvirea lui Dumnezeu.

Pentru a-i face pe plac stăpânului pământesc, slujitorul nu trebuie să se oprească la capătul drumului, ci să meargă
mai departe - după cum ochiul străbate în treacăt văzduhul şi norii pentru a vedea soarele - la Dumnezeu, ca scop final
al credincioşiei sale.

Nici un principiu nu-1 poate determina pe om să ţintească suficient de sus, în accepţiunea divină a cuvântului, câtă
vreme acesta nu provine de la Dumnezeu însuşi: „Pentru ca să fiţi curaţi, plini de roadă neprihănirii, prin /sus Cristos,
spre slava şi lauda lui Dumnezeu" (Fii. 1.10, 11). Aşadar, un suflet trebuie să-şi aibă rădăcinile în Cristos, înainte de a
putea fi curat şi de a purta roadele neprihănirii spre slava lui Dumnezeu. Astfel aceste roade ale neprihănirii se
cheamă că sunt „prin Isus Cristos".

Ceea ce fac oamenii prin ei înşişi fac pentru ei. Ei se hrănesc cu propriile roade, anihilând slava a ceea ce fac. Numai
creştinul care face orice lucru prin Cristos face totul pentru El. Credinciosul îşi ia hrana de la El, Viţa în care a fost
altoit, şi astfel devine roditor. Ca urmare, el păstrează orice rod bun pentru Mire.

2. Integritatea scripturisică

Spre deosebire de adevărul moral, integritatea scripturistică sau neprihănirea evanghelică este o plantă care creşte
numai în grădina lui Cristos, aflată într-un suflet mântuit. Numele ei se deosebeşte de floarea sălbatică a integrităţii
morale. O putem numi şi „sinceritate evlavioasă" sau „sinceritatea lui Dumnezeu". „Lauda noastră este mărturia pe
care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat în lume, şi mai ales faţă de yoi, cu o sfinţenie şi curăţie de inimă date de
Dumnezeu, bizuindu-ne nu pe o înţelepciune lumească, ci pe harul lui Dumnezeu" (II Cor. 1.12). Această sinceritate
scripturistică poate fi corect numită sinceritatea lui Dumnezeu cel puţin din două motive: pentru că este a Iui Dumnezeu
şi pentru că ţinteşte spre Dumnezeu şi se tennină în El.

258

(a) Deoarece este a lui Dumnezeu

Sinceritatea îi aparţine lui Dumnezeu, fiind produsă în inimă numai de Duhul Său. Şi deoarece aceasta este un copil al
harului, ea nu numeşte tată pe nimeni pe pământ.

Dar nu numai că această evlavioasă sinceritate este de origine divină, dar este şi o parte a noii creaţii pe care
Dumnezeu o formează şi asupra căreia lucrează numai în cei aleşi. Este un har promis: „Le voi da o altă inimă şi voi
pune un duh nou în ei" (Ez. 11.19).

(b) Deoarece ţinteşte spre Dumnezeu şi se termină în El

Cel mai înalt ţel pe care-1 poate căuta un om este de a fi plăcut lui Dumnezeu. Iar alte dezamăgiri sau frustrări nu-1
necăjesc mai mult decât ar face-o şiretul de pantof pierdut de-a lungul drumului de către un negustor ce se grăbeşte
spre casă, venind dintr-o călătorie încărcat cu preţul aurului şi argintului pentru care s-a dus.

Ochiul stăpânului direcţionează mâna slujitorului. Astfel, dacă slujitorul poate mulţumi mintea stăpânului, el este
satisfăcut, indiferent de critica aspră sau respingerea din partea celor din jur. Un astfel de om nu ţinteşte lucruri prea
mici sau prea înalte, pentru a obţine aprobarea săracului sau bogatului, ci gândurile lui îl aleg pe Dumnezeu mai
presus de orice, ca obiect al dragostei, temerii şi bucuriei sale. Precum un arcaş înţelept, el îşi direcţionează eforturile
spre acest scop înalt; iar când primeşte aprobarea lui Dumnezeu, el ştie că a realizat cel mai bun lucru. Pavel vorbeşte
de simţul practic al tuturor credincioşilor sinceri cu privire la scopul slujirii: „De aceea ne şi silim să-l fim plăcuţi, fie că
rămânem acasă, fie că suntem departe de casă" (II Cor. 5.9).

Omul care nu face rău semenului său este adevăratul om moral. I'lini de curaj, unii oameni îi amintesc lui Dumnezeu
că ei n-ar fura nici

0 sută de lei de la semenul lor; şi totuşi ei fură lucruri mult mai importante decât toţi banii semenului lor. Ei fură timp
de la Dumnezeu şi adesea ei programează ziua de sabat conform cu planurile lor şi nu cu ale lui

1 )umnezeu. Ei îşi propun să sfinţească Numele lui Dumnezeu şi deseori se roagă pentru voia Lui, dar inimile lor
nesincere persistă în compromis, deşi cunosc că dorinţa Lui este sfinţirea. Dar adevăratul om al lui I )umnezeu doreşte
să fie plăcut mai întâi lui Dumnezeu şi apoi oamenilor, de dragul Lui. Ca exemplu, când fraţii lui Iosif s-au temut că el
ar putea să1 se răzbune pe ei, el le-a îndepărtat bănuielile: „Faceţi astfel", a răspuns el, „şi veţi trăi; pentru că eu mă
tem de Dumnezeu" (Gen. 42.18). El îi asigură încă o dată: „Să nu aşteptaţi de la mine decât ce este drept. Vă puteţi
închipui că deoarece sunt om cu autoritate şi dacă aş dori să mă răzbun voi nu aveţi nici un mijlocitor. Dar eu văd pe

113

Unul care este mai presus de nune - cu mult mai sus decât par eu faţă de voi - şi mă tem de El".

Unul din cuvintele greceşti pentru sinceritate (curăţie) are valoare metaforică, ilustrând un lucru limpede ca lumina
zilei. De exemplu, când cumperi o haină, poţi s-o muţi de la lumina artificială şi s-o analizezi la lumina soarelui: acolo
vei putea vedea cea mai mică lipsă sau ruptură a materialului. într-un mod sincer, copilul lui Dumnezeu se îndreaptă
către cer şi doreşte ca orice gând, judecată, sentiment şi faptă să stea înaintea luminii care străluceşte din Scriptură.
(Biblia este marele luminător în care Dumnezeu a adunat întreaga lumină pentru a-i călăuzi pe creştini, aşa cum
soarele ne direcţionează trupurile în umblarea noastră pc pământ). Dacă acestea sunt în acord cu Cuvântul şi-1 pot
privi fără să fie date de ruşine, atunci noi ne putem continua drumul fără ca ceva să ne oprească. Dar dacă numai una
din ele evită lumina Sf. Scripturi - cum Adam a încercat să se ascundă de Dumnezeu - atunci noi ne aflăm la sfârşitul
călătoriei.

Lucrurile sunt adevărate sau false după cum se potrivesc cu principiul de bază. Dacă o măsură se potriveşte cu
standardul legal, cum ar fi metrul sau litrul, atunci ea este reală. Acum, voia lui Dumnezeu este standardul pentru voia
noastră, iar o persoană sinceră îşi va conduce şi măsura toate dorinţele prin acest standard. Astfel David a fost numit
„un om după inima lui Dumnezeu", deoarece purta în sufletul său reflecţia inimii lui Dumnezeu, aşa cum este ea
zugrăvită în Cuvânt. Să analizăm acum ceea ce este compensat de sinceritate.

FRUSTRĂRILE PE CARE SINCERITATEA LE COMPENSEAZĂ

1. Bunuri exterioare trecătoare

Lumea glorifică frumuseţea, bogăţia, sănătatea şi înţelepciunea mai mult decât merită ele, însă darul sincerităţii le
acoperă şi refocalizează atenţia asupra persoanei însăşi. Aceasta câştigă mai multă onoare înaintea lui Dumnezeu, a
îngerilor şi oamenilor (dacă sunt înţelepţi) decât orice dezonoare şi dispreţ provenite din partea lumii datorită
lipsurilor exterioare trecătoare.

(a) Frumuseţea

Reprezintă idolul universal la care priveşte întreaga lume. Dar ceea ce face faţa plăcută este înţelepciunea. Cine ar
alege o sticlă ornată, dar goală, în locul unul vas plin cu vin? Dacă harul sincerităţii nu umple inima, frumuseţea
naturală a feţei nu dă o valoare prea mare omului. O persoană frumoasă lipsită de graţie este ca o buruiană
atrăgătoare - arată foarte bine dacă o priveşti dc la distanţă. Pe de altă parte, o inimă sinceră lipsită de atracţie
evidentă este ca o floare gingaşă dar fără strălucirea culorilor - preferi s-o ţii în mână decât s-o priveşti, este mai
plăcut s-o miroşi decât s-o vezi. Cu cât te vei apropia mai mult de un om sincer, vei simţi mai mult cum din inima lui
emană viaţă.

(b) Origine socială dezavantajoasă

Indiferent de cât de lipsită de slavă poate fi naşterea unui om, adevărata graţie îi oferă o haină glorioasă, curăţeşte
originea, iar familia devine nobilă: „Pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc" (Is. 43.4).
Sinceritatea este asemenea unui semn strălucitor al slavei. Şi pretutindeni unde această stea străluceşte deasupra unui
staul neînsemnat, ca mărturiseşte că înăuntru sc află un prinţ însemnat.

Mai mult ca atât, sinceritatea îl introduce pe om în familia Dumnezeului preaînalt: şi această nouă identitate îi şterge
numele întunecat şi îi permite să poarte numele lui Dumnezeu. Prin credinţă el este unit cu Dumnezeu: şi cine poate
spune despre Mireasa ce aparţine Prinţului păcii că este neînsemnată?

(c) Sărăcie

Acest cuvânt sună ca o ruşine pentru o lume mândră. Dar chiar dacă un om este în mod evident foarte sărac, el are
acces la o mină bogată care îl va ridica deasupra dispreţului din partea lumii, dacă există vreo venă de sinceritate în
inima lui. El poate că va trebui să admită că nu are bani în bancă, dar nu poate spune că nu arc nici o avuţie; pentru că
omul ce ţine cheia comorii lui Dumnezeu este bogat cum nu se poate spune: „Toate lucrurile sunt ale voastre... şi voi
sunteţi ai lui Cristos" (I Cor. 3.21, 23)

(d) înţelepciune

Obiceiul oamenilor este de a ovaţiona inteligenţa şi de a aplauda zgomotos măreţia cunoaşterii. într-adevăr,
inteligenţa se situează mult mai aproape de cea mai nobilă facultate a omului, raţiunea. Toate celelalte (bogăţie,
frumuseţe, origine înaltă) sunt cu mult inferioare naturii spirituale a raţiunii, încât sc pot asemăna cu acei soldaţi ai
lui Ghedeon care nu puteau să bea apă din pârâu. Un om nu-şi poate găsi plăcerea în ele până când nu coboară dc pe
înălţimile pc care-şi situează sufletul înzestrat cu raţiune. Dar înţelepciunea, abilităţile şi cunoştinţa par să înalţe
capul unui om şi să-1 aşeze pe poziţia cea mai înaltă. Iată de ce nimeni nu este mai dispreţuit dc o lume „înţeleaptă"
decât cel înzestrat cu mai puţine daruri intelectuale.

114

Aşadar, haideţi să descoperim cum sinceritatea poate acoperi această goliciune a minţii. Dacă te necăjeşti că
înţelegerea ta este greoaie şi nu se poate măsura cu a celor ce au o inteligenţă sclipitoare, fii mulţumit de inima ta
sinceră. Comoara lor se situează la nivelul capului. Chiar şi o broască râioasă poate purta un giuvaer; dar al tău este
în inimă. Această perlă sfântă este „mărgăritarul de mare preţ" (Mt. 13.46).

O inimă sinceră te situează în inima lui Dumnezeu mai sus decât te-ar coborî slăbiciunea în opinia lumii. Şi chiar fără
abilităţi omeneşti, tu vei putea găsi drumul spre cer; dar ei, cu toată înţelepciunea lor, vor fi aruncaţi în iad, deoarece
le lipseşte sinceritatea. Aminteşte-ţi doar că, în timp ce darurile tale mărunte nu te fac incapabil pentru gloria cerului,
darurile lor lipsite de sfinţenie îi fac apţi pentru ceva mai mult decât mizeria iadului. Şi în timp ce tu vei putea avea
parte de o gândire mai bună, ei nu vor obţine inimi mai bune.

2. Frustrarea păcatului

Păcatul reprezintă cea mai rea urâţenie spirituală, deoarece înnegreşte sufletul şi duhul, create de Dumnezeu- pentru a
fi sursa de dragoste a creştinului. Orice pătează şi deformează sufletul trebuie să reprezinte cel mai serios obstacol
spre frumuseţea sfinţeniei, pe care Duhul Sfânt, cu peniţa Lui perfectă, a schiţat-o pe aceasta.

Păcatul - monstrul sufletului - a dăunat atât de mult înfăţişării plăcute a omului, încât din frumuseţea pe care i-a dat-o
Dumnezeu nu mai prezintă nimic mai mult decât ar face-o asemănarea unei făpturi diabolice cu îngerul ce locuise
cândva în ceruri. Dar în îndurarea Sa, Cristos ne-a preluat pentru a vindeca această rană pe care păcatul a făcut-o
fiinţei umane. Puterea Lui vindecătoare este la lucru în aleşii Săi, dar vindecarea nu este atât de completă, încât să nu
rămână nici o cicatrice: aceasta este deci pata (frustrarea) pe care sinceritatea o acoperă.

CUM ACOPERĂ SINCERITATEA PETELE SFINŢILOR îndurarea care iartă îmbrăţişează foarte repede sinceritatea. Cristos
este Cel ce acoperă eşecurile şi păcatele noastre. Dar El îşi aruncă haina neprihănirii numai peste sufletul sincer:
„Ferice de cel... cu păcatul acoperit, ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea". Oricine doreşte, să
creadă aceasta, dar observaţi condiţia necesară primirii acestei îndurări: „...în duhul căruia nu este vicleniei" (Ps.
32.1-2). Astfel neprihănirea lui Cristos acoperă lipsa noastră de neprihănire, dar credinţa este harul care ne îmbracă
cu această haină.

115

Dumnezeu aprobă o inimă sinceră ca fiind sfântă şi fără prihană, deşi nu este eliberată complet de păcat. Şi după cum
Dumnezeu nu înlocuieşte păcatul omului sfânt cu sinceritatea, El nici nu-1 lipseşte de sfinţenie din cauza păcatului. Ca
exemplu. Scriptura ne spune că Iov a căzut în prăpastia păcatului, dar Dumnezeu a observat sinceritatea unită cu
greşeala Iui şi l-a judecat în mod drept.

Sinceritatea nu-L orbeşte pe Dumnezeu astfel încât El să nu poată vedea păcatul celui neprihănit, dar îl determină să-l
considere cu îndurare în loc de mânie. Aceasta se poate asemăna eu un soţ care ştie că soţia îi este credincioasă, aşa că
el are milă de slăbiciunea ei şi o tratează ca pe o soţie bună. „în toate acestea", a spus Dumnezeu, „Iov n-a păcătuit
deloc şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu" (Iov 1.22). Iar Ia sfârşitul luptei, Dumnezeu a depus o
mărturie favorabilă despre Iov, afirmând că slujitorul său „a vorbit drept de Mine" (Iov 42.7). Iov însuşi şi-a văzut
sinceritatea distrusă de greşelile lui, şi aceasta l-a determinat mai degrabă să-şi mărturiseacă păcatul decât să profite
de îndurarea lui Dumnezeu; dar Dumnezeu i-a văzut sinceritatea. Oricum, mila lui Dumnezeu faţă de noi este mult mai
mare decât dragostea noastră pentru noi înşine. Fiul risipitor - un simbol al celui întors la Dumnezeu - n-a îndrăznit
să-i ceară tatălui său încălţăminte, şi cu atât mai puţin un inel. Cerinţa lui nu s-a ridicat mai sus de slujba de servitor,
el nu şi-ar fi închipuit niciodată că prima lor întâlnire ar fi putut decurge în acest mod. Dar s-ar fi aşteptat ca tatăl său
să vină după el cu o nuia sau cu o funie, nu cu o haină.

Şi chiar dacă tatăl şi-ar fi întâmpinat fiul cu cuvinte aspre şi cu lovituri, înainte de a-I primi, aceasta ar fi reprezentat o
veste bună pentru el, cel înfometat. Dar după cum Dumnezeu are metode speciale de a-i pedepsi pe păcătoşi, El posedă
şi căi deosebite de dragoste şi îndurare pentru un fiu sincer. El găseşte plăcere să depăşească toate aşteptările şi să
sărute, să îmbrace şi să sărbătorească, toate o dată, şi în ziua reîntoarcerii fiului Său.

De asemenea, Dumnezeu ne demonstrează mai multă milă, îii comparaţie cu dragostea noastră pentru altul. Noi
putem fi gata să condamnăm un creştin pentru un păcat izbitor, dar Dumnezeu îl susţine ca pe unul din copiii săi
datorită sincerităţii. Astfel, greşeala şi neprihănirea lui Asa sunt menţionate de Dumnezeu într-o singură frază: „Dar
înălţimile tot n-au fost îndepărtate din Israel, măcar că inima lui Asa a fost în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui"
(II Cr. 15.17). Dar Dumnezeu era Singurul în măsură să-l clarifice pe acest om, deoarece dacă ne-ar fi fost prezentată
în mod simplu numai istoria

263

vieţii lui - fără dovada aprobării lui Dumnezeu - evlavia lui putea ti pusă sub acuzaţie, în unanimitate, de un juriu de
oameni neprihăniţi.

Deoarece Ilie nu putea vedea pe nimeni slujind şi combătând fară teamă idolatria, aşa cum lăcea el, s-a plâns lui
Dumnezeu că apostazia' a cuprins toată ţara, însă Dumnezeu a îndepărtat teama lui Ilie: „Dar voi lăsa în Israel şapte
mii de bărbaţi şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, şi a căror gură nu l-au sărutat" (I
Imp. 19.18). Dumnezeu Şi-a mângâiat profetul, spunându-i: „Linişleşte-te, Ilie, deşi poporul Meu nu eule în număr
prea mare, totuşi nu sunt chiar atât de puţini sfinţi după cum crezi tu. Este adevărat, credinţa lor este slabă şi ei nu
biciuiesc păcatele timpului aşa cum faci tu, dar răsplata ta este a ta. Eu nu-Mi voi compromite lumina, acceptând să fie
transformată într-o făclie fumegândă pentru că se tem - ei sunt sinceri şi aceasta i-a ferit de idoli".

Dumnezeu ne avertizează să fim miloşi cu mieii Săi, dar nimeni n-ar putea fi vreodată atât de blând ca Tatăl însuşi.
Scriptura menţionează trei feluri de sfinţi: „părinţi", „tineri" şi „copilaşi" (I Ioan 2.12-14). Duhul lui Dumnezeu îşi
arată preocuparea, menlionându-i mai întâi pe cei mai tineri şi adresând către ci dulcea promisiune a îndurării: „Vă
scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui" (v. 12). în termeni simpli. El spune că păcatele lor
sunt iertate şi în acelaşi timp El astupă gura vinovăţiei pentru a nu-i descuraja şi a nu se opune Evanghelici - iertaţi
pentru Numele Lui, un nume cu mult mai măreţ, decât numele celui mai greu păcat al vreunei persoane.

Deci, sinceritatea susţine creditul sufletului la tronul harului, astfel că nici un păcat sau slăbiciune nu poate împiedica
primirea bună a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate asculta rugăciunea noastră, din pricina nelegiuirii care locuieşte în
inimă, şi nu numai atunci când o înfăptuim (Ps. 66.18). Aceasta este o ispită cu care creştinii luptă adeseori când
permit propriilor slăbiciuni să-i îndepărteze de la biruinţa rugăciunii - ei se cârccsc ca acei oameni săraci care sc ţin
departe de biserică deoarece îmbrăcămintea lor nu este aşa de frumoasă cum şi-ar dori ci.

Pentru a rezolva această problemă, Dumnezeu Şi-a susţinut promisiunile - care, în orice caz, sunt singura temelie
pentru rugăciune - şi Ie-a făcut să echipeze măsura cea mai mică de har şi după cum un portret bine realizat este
observat de oricine intră într-o încăpere, tot aşa aceste promisiuni ale legământului Evangheliei strălucesc asupra
fiecăruia care priveşte cu sinceritate la Dumnezeu în Cristos: Scriptura nu spune „dacă aveţi credinţă ca un cedru", ci
„dacă aveţi credinţă cât un grăunte de muştar" (Mt. 17.20). Justificarea credinţei nu se situează mai jos de minunile
credinţei în sfera proprie. Cea mai mică credinţă în Cristos mută munţii dc vinovăţie ai păcatului din suflet. Astfel se
poate spune că toţi creştinii au „o credinţă de acelaşi preţ" (II Pet. 1.1). în Geneza, putem observa în mod simplu
credinţa Sarei, dar în Evrei 11, Dumnezeu îi dă o notă superioară, fiind menţionată alături de credinţa mai puternică a
lui Avraam.

Ce fel de dragoste este aceea care poate aduce unui om favorurile lui Dumnezeu? Nu se spune în Sf. Scriptură: „Harul
să fie peste cei ce-L iubesc pe Domnul nostru Isus cu o dragoste ca a îngerilor", ci este dragostea sinceră. Nu „ferice de
cei sfinţi ca Melhiscdcc", nu sfinţi la acest nivel sau altul ci, pentru ca nici cel mai sărac sfânt să nu-şi piardă partea de
moştenire promisă de Dumnezeu, „ferice de cei flămânzi si însetaţi după neprihănire" (Mt. 5.6). Aceasta se întâmplă
cu toţi copiii lui Dumnezeu, chiar şi cu cel mai mic prunc în Cristos, care are doar o zi.

Pe scurt, dacă sinceritatea nu este garanţia primirii noastre înaintea tronului harului. Dumnezeu nu poate accepta nici
o rugăciune. Şi aceasta deoarece niciodată n-a existat şi nici nu va exista pe pământ vreun sfânt care să nu fi inclus în
povestea vieţii sale întregul capitol de greşeli şi în care să nu poată fi găsite eşecuri răsunătoare. De exemplu, Ilie a
lăcut mari minuni în-ceruri şi pe pământ prin rugăciune. Şi totuşi Duhul lui "Dumnezeu ne spune că el a fost un om ca
noi: „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, şi s-a rugat ...apoi s-a rugat din nou" (Iac. 5.17-18). Chiar şi o
mână slabă şi o inimă sinceră pot răsuci cheia în rugăciune.

DE CE SINCERITATEA COMPENSEAZĂ LIPSURILE SFINŢILOR

1. Aceasta izvorăşte din harul legământului Evangheliei Noul Legământ uşurează stricteţea Legii (care chema la
ascultare deplină) şi vorbeşte mai degrabă de sinceritate şi adevărul din inimă. Când Dumnezeu a încheiat legământul
cu Avraam, El a exprimat următoarea cerinţă: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii tară
prihană" - sau sincer (Gen. 17.1). Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: „A vraame, vino şi vezi ce aştept Eu de la tine şi
ce poţi aştepta tu de la Mine. Dacă Mă pui pe Mine înaintea la şi vei căuta cu sinceritate să faci ceea ce este plăcut
înaintea Mea, îţi poţi promite ţie însuţi ceea ce ar face un Dumnezeu Atotputernic, protejân-du-te în ascultare şi
ierlându-te când aluneci de la ascultarea deplină.

116

264

Umblă în adevăr înaintea Mea şi, în Cristos, te voi accepta pe tine şi efort ui tău sincer, cu aceeaşi bunătate pe care i-
aş fi arătat-o lui Adam, dacă n-ar fi păcătuit".

„Dacă nu ne osândeşte inima noastră", spunea Ioan, „avem îndrăzneală la Dumnezeu"(I Ioan 3.21). Potrivit Noului
Legământ, cugetul nostru nu ne poate condamna datorită păcatului prezent în noi. Cugetul lui Pavel s-a curăţit - ba
încă i-a oferit slujba unei glorificări sfinte - în timp ce păcatul se răzvrătea înăuntrul său.

Cugetul este pus de Dumnezeu să judece în locul Lui, interiorul inimii noastre. El este stăpânit de aceeaşi lege prin care
Cristos însuşi ne va achita sau condamna în ziua judecăţii. Când vom fi judecaţi pentru cum am trăit înaintea scaunului
lui Cristos, marea întrebare va fi dacă am fost sau nu sinceri. Şi după cum El nu va condamna sufletul sincer, deşi
poate fi osândit pentru inii de păcate, nici inimile noastre ne ne vor condamna.

Dar cum poate accepta Dumnezeu o astfel de ascultare parţială când a fost aşa de strict cu Adam, încât a declarat o
singură greşeală ca fiind de neiertat? în legământul făcut de Dumnezeu cu oamenii, prin Adam, nu exista vreo
siguranţă pentru a garantă" şi a-şi asuma răspunderea pentru îndeplinirea datoriei care îi revenea omului, şi anume
ascultare totală. Astfel, Dumnezeu, pentru a-Şi recăpăta gloria şi a plăti El însuşi pentru răul ce I l-ar fi provocat
neascultarea omului, a fost ferm cu Adam.

însă în Noul Legământ există o siguranţă - Isus Cristos cel Neprihănit - Care răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru
toate păcatele din viaţa unui creştin. Dar Domnul Cristos nu anulează numai păcatele pe care creştinii le-au făcut
înainte de a se pocăi şi pentru care sunt condamnaţi, ci şi toate datoriile adunate, pe care ei le-au făcut după
convertire prin slăbiciune şi neglijenţă. „Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel
neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre" (I Ioan 2.1, 2). Astfel că, fără să-Şi încalce dreptatea,
Dumnezeu poate înlătura datoria sfinţilor Săi, pentru care a plătit un mare preţ prin Cristos. Ceea ce a trebuit să facă
Dumnezeu reprezintă îndurare pentru sfinţi, dar dreptate pentru Cristos. Ce preţioasă unitate când îndurarea şi
dreptatea se sărută!

De asemenea, Dumnezeu a cerut ascultare deplină în primul Legământ, deoarece omul era într-o stare perfectă, plin de
putere şi apt pentru aceasta. Aşa că Dumnezeu nu aştepta să culeagă atunci mai mult decât semănase. Dar în Noul
Legământ, Dumnezeu nu toarnă peste cel credincios plinătatea harului, ci har adevărat; şi ca urmare, nu aşteaptă
perfecţiune, ci ascultare sinceră.

117

2. Acoperă greşelile datorită marii iubiri a lui Dumnezeu

Ţine de natura dragostei să acopere slăbiciunile, chiar când sunt în mare număr. Estera a încălcat porunca,
prezentându-se înaintea lui Ahaşveroş fără să fi fost chemată; dajr dragostea a dat naştere curând la iertare în inima
împăratului pentru a-i ignora greşeala. El a fost fermecat de frumuseţea Esterei, în felul în care Dumnezeu îşi găseşte
plăcerea în copiii Săi: „Cei ce umblă fără prihană îi sunt plăcuţi" (Pv. 11.20).

Dumnezeu acceptă persoana a cărei inimă este după inima Lui. Şi astfel, cu o nespusă încântare văzând ceva din
propria-I fiinţă minunată în copilul Lui, El Se bucură de el, apoi îl ia de mână şi îl ridică până la cele mai tainice
încăperi ale dragostei.

Rareori Scriptura vorbeşte de un om drept folosind doar o singură frază cu privire la neprihănirea lui; de obicei, există
alte circumstanţe, cum ar fi gravări costisitoare pe morminte, care arată că acolo nu zace un om de rând. Dumnezeu l-a
descris pe Iov ca pe un „unicat" când a vorbit despre neprihănirea lui: „Nu este nimeni ca el pe pământ, este un om
fără prihană şi curat la suflet" (Iov 1.8). Citim de asemenea şi de imensitatea bogăţiei sale. Lui Dumnezeu I-a făcut
plăcere să prezinte servitorul Său, dar în discuţia cu Satan, nu a enumerat bogăţiile lui pământeşti. El nu a spus: „Ai
văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni aşa de bogat ca el". în schimb, El a spus că nu era „nimeni aşa de
neprihănit".

Dumnezeu l-a aşezat pe Caleb pe un loc înalt când a vorbit despre neprihănirea lui: „Iar pentru că robul Meu Caleb a
fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus" (Num. 14.24). Este
ca şi cum ar fi spus: „Iată un om ce-Mi aparţine ca slujitor devotat şi comoară rară; inima lui este mult mai merituoasă
decât toate miile de israeliţi cârtitori". Cum a obţinut ( 'aleb această onoare? Dumnezeu răspunde: „A umiat în lotul
calea Mea".

Ceea ce i-a adus glorie lui Caleb a fost sinceritatea lui. După ce a iscodit tara Canaan, el a fost puternic ispitit să dea o
mărturie falsă. Zece din cei doisprezece bărbaţi şi-au potrivit răspunsurile după majoritatea nemulţumită. însă
depunând o mărturie contrară cu a lor, Caleb şi-a atras suspiciunea şi s-a plasat în centrul atenţiei unei mulţimi
furioase. Dar plin de curaj, încrezându-se în Dumnezeu şi biruindu-şi temerile, ('aleb a fost credincios misiunii sale,
rostind exact acele cuvinte ce-i umpleau inima. Şi pentru că a procedat astfel, Dumnezeu i-a ridicat un monument, care
va dura tot atât de mult cât şi Scriptura.

Şi încă un exemplu referitor la mărturia de dragoste a lui Dumnezeu cu privire la sinceritate. Un cuvânt ales a fost
rostit de Cristos când l-a

267
văzut prima dată pe Natanael. „Iată", a spus Isus, „cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug" (Ioan 1.47). Inima
lui Isus - asemenea pruncului din pântecele Elisabetei când Măria a salutat-o - a tresărit la sosirea lui Natanael. Deşi
Natanael era înfăşurat de aceeaşi greşeală a vremii - că adică n-ar li putut ieşi nici un prooroc din Galileea, şi cu atât
mai puţin dintr-o zonă obscură ca Nazaretul - Cristos a observat sinceritatea sa şi nu a luat în considerare neştiinţa lui
Natanael, ci mai degrabă i-a arătat favoare divină.

PRIETENI FIDELI AI SINCERITĂŢII

1. Sinceritatea face sufletul binevoitor

O inimă curată şi o minte binevoitoare merg împreună. David l-a sfătuit pe fiul său Solomon să-L „slujească pe
Dumnezeu cu toată inima şi cu un suflet binevoitor" (I Gr: 28.9). O inimă nesinceră îşi neglijează slujba cât dc mult
posibil şi merită puţină apreciere pentru lucrarea săvârşită sub nuiaua corecţiei. Dar sufletul sincer este gata să-şi
asume responsabilitatea. Deşi îi pot lipsi îndemânarea şi puterea, el întotdeauna va fi binevoitor. O astfel de râvnă
este asemenea unui porumbel care stă în palma omului; imediat ce adie vântul, el ţâşneşte gata să-şi ia zborul, dacă
nu va exista vreun lanţ care să-1 oprească. „Levilii se sfinţiseră mai degrabă decât preoţii" (II Cr. 29.34). De ce? Ei
erau mult mai dornici să lucreze. Nici nu rostise bine împăratul ordinul cu privire la reformă că leviţii s-au şi sculat şi
„s-au sfinţit" (y. 15).

Reforma este un drum blocat, pe care laşii preferă să se aventureze numai după cc alţii l-au bătătorit. Dar sinceritatea
este făurită dintr-un metal mai bun. Ea se aseamănă cu un adevărat călător - nici o vreme nu poate fi atât de rea
pentru a-1 opri, după ce el s-a decis să meargă la drum. Şi nici omul neprihănit nu stă să caute vreo scăpare şi nici nu
permite descurajării să-1 întineze, ci îşi însuşeşte poruncile din Cuvântul lui Dumnezeu şi imediat ce le are, nu va fi
întors din drum de nimeni în afară de Dumnezeu. Inima lui este unită cu voia lui Dumnezeu. Când Tatăl spune: „Caută
Faţa Mea", ca un ecou inima răspunde: „Faţa Ta, Doamne, o caut" (Ps. 27.8).

Chiar când eşecul este rezultatul efortului nostru cel mai stăruitor, bunăvoinţa vorbeşte de succes înaintea lui
Dumnezeu. Când un părinte cere băieţelului său să-i aducă ceva, dacă este un copil ascultător nu se plânge că cerinţa
este prea grea, ci aleargă s-o împlinească. Şi chiar dacă-şi foloseşte toată energia, dar nu poate îndeplini simpla
misiune, bunăvoinţa sa stârneşte mila tatălui pentru a-1 ajuta. Astfel Cristos acoperă

268

greşelile ucenicilor Săi: „Duhul în adevăr este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă" (Mt. 26.41).

Ca mierea ce picură, ascultarea asemănătoare cu a unui copil vine de la sine; şi chiar dacă este în cantitate infimă, ea
este dulce pentru Dumnezeu.

2. Sinceritatea face sufletul deschis şi liber pentru Dumnezeu

O persoană sinceră nu încearcă să-şi ascundă infirmităţile faţă de Dumnezeu. Şi chiar dacă ar face-o, n-ar putea,
deoarece Dumnezeu dă la iveală ceea ce sufletul acoperă: „Dacă ne mărturisim păcatele. El este credincios şi drept să
ne ierte păcatele" (I Ioan 1.9).

Odată, Auguslus a promis că va da o mare sumă de bani celui ce îi va aduce capul unui pirat renumit. Când acest pirat,
care auzise de ofertă, a venit el însuşi şi şi-a plecat capul la picioarele lui Augustus, el nu numai că a fost iertat pentru
vechile greşeli, dar a fost răsplătit pentru încrederea lui în mila lui Auguslus. Dumnezeu procedează în acelaşi mod -
deşi îşi arată mânia Sa aprinsă împotriva păcatului şi nelegiuirii, El nu va pedepsi pe omul ce vine smerit şi de
bunăvoie pentru a da slavă îndurării Sale.

Contrar sufletului cinstit, ipocritul îşi ascunde păcatul, după cum Acan a ascuns aurul; ei îşi clocesc pofta, aşa cum
Rahela stătea pe idolii tatălui ei. Este la fel de greu să îndepărtezi o găină din cuibul ci sau să convingi un ipocrit să-şi
dea în vileag poftele şi, în mod deschis, să le mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Când un servitor sparge un pahar,
el îl ascunde rapid dc stăpânul său, aruncând toate cioburile acolo unde crede că nu vor fi nicicând găsite. Tot astfel, un
om înşelător sc simte uşurat când îşi rezolvă bine problema şi îşi ascunde păcatul de privirea lui Dumnezeu.

Nu trădarea însăşi îl deranjează pc ipocrit, ci orice cunoaştere publică ii înşelăciunii sale. Deşi este imposibil să
acoperi ochiul Celui Atotputernic şi nici nu poţi opri soarele să strălucească acoperindu-1 cu mâna ta, ipocritul tocmai
acest lucru încearcă să-1 facă. Dar Dumnezeu a avertizat împotriva acestui gen de prostie: „ Vai de cei ce îşi ascund
planurile dinaintea Domnului" (Is. 29.15).

Vine un timp potrivit, când strigătul lui Dumnezeu va descoperi păcatul, groaza Lui va răscoli cugetul şi va da în vileag
ce a fost negat cu tărie, forţând pe cei păcătoşi să dea ochii cu înşelăciunea comisă dc ci, prin dezvăluirea poverii
păcatului lor. Dumnezeu nu renunţă să demaşte acei oameni deghizaţi care-şi joacă propriul rol atât de siguri pe ei
înşişi, după legi inventate de propria lor înţelepciune.

119

Dar sinceritatea evită un mai mare blestem. Un copil ascultător nu doreşte să aştepte până când altcineva îi spune
tatălui său ce rău a tăcut; ci se duce de bunăvoie şi îşi descarcă inima printr-o totală şi liberă mărturisire. Deschiderea
lui de inimă nu îl scuză, ci dă greutate deplină fiecărui lucru şi agravează cauza păcatului său, atât de mult încât dacă
însuşi Diavolul ar veni să spicuiască ce a rămas, cu greu ar putea găsi vreo urmă de întuneric pentru a-şi susţine
acuzaţiile.

Astfel, omul sincer îşi mărturiseşte păcatul printr-un şuvoi de durere, încât Dumnezeu, văzându-Şi copilul iubit în
pericol de a fi tras în jos până la disperare, îl mângâie în loc să-l certe.

NATURA IPOCRIZIEI ŞI DUŞMĂNIA FAŢĂ DE DUMNEZEU , Dacă sinceritatea acoperă toate defectele, ipocrizia descoperă
sufletul şi îl lasă gol înaintea lui Dumnezeu, în ciuda celei mai bogate împletituri de alte calităţi. Această crusta
acoperă şi cele mai nobile trăsături şi schimbă înfăţişarea omului înaintea lui Dumnezeu mai drastic decât ar distruge
lepra cea mai plăcută faţă.

Este interesant de observat cum Scriptura înfăţişează caracterele diferite ale lui Asa şi Amaţia. Scriitorul spune despre
Asa: „Dar înălţimi Ic n-au pierit, măcar că inima Iui Asa a fost în totul a Domnului în tot timpul vieţii lui" (I Imp.
15.14). Ca şi aurul curat, sinceritatea favorizează strălucirea grânelor. Defectele lui Asa nu au fost menţionate ca un
şuvoi pentru a întuneca slava lui, ci ca un neg pe care un artist îl poale folosi pentru a accenlua frumuseţea celorlalte
trăsături. Astfel, greşelile au fost menţionate pentru a oferi o mai mare atracţie sincerităţii sale, care - în ciuda
păcatelor - a câştigat o bună mărturie din gura lui Dumnezeu însuşi.

însă despre Amaţia se spune: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui"
(II Cr. 25.2). Acţiunile lui erau bune, dar atitudinea lui era greşită - şi aceasta a întors binele Iui în rău. Astfel
observăm cum neprihănirea lui Asa l-a susţinut în mijlocul multelor sale lipsuri, dar ipocrizia l-a condamnat pe
Amaţia. deşi făcuse ce era drept.

Sinceritatea este izvorul tuturor îndurărilor şi dă viaţă tuturor acţiunilor noastre, aşa cum viaţa întreţine căldura şi
frumuseţea trupului. Iar rugăciunea rostită dintr-o inimă sinceră este plăcerea cerului. Dacă nu există sinceritate,
Dumnezeu trebuie să spună despre rugăciuni ceea ce Avraam a rostii eu privire la Sara, pe care o iubise din toată
inima când era în viaţă: „Să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea" (Gen. 23.4).

119

„Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! ...urăsc lunile voastre cele noi şi
praznicele voastre: Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi" (Is. 1.13, 14).

Lucrul pe care Dumnezeu nu-1 putea suferi, care L-a determinat să vorbească atât de aspru împotriva propriilor
porunci era ipocrizia. Aceasta face ca rugăciunea să nu fie rugăciune, ci un idol care să fie sfărâmat în bucăţi, credinţa
să nu fie credinţă, ci o deziluzie, pocăinţa să nu fie pocăinţă. „Se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu" (Ps.
78.34); dar remarcaţi cum explică aceasta Duhul Sfânt: „Dar îl înşelau cu gura şi-L minţeau cu limba. Inima nu le era
tare faţă de El şi nu erau credincioşi legământului Său. " (v. 36-37).

Mânia lui Dumnezeu s-a pogorât peste aceşti făţarnici şi i-a pedepsit cumplit. „ Vai de asirian - zice Domnul - nuiaua
mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis
împotriva unui popor pe care sunt mâniat, ca să-l prădeze şi să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul de pe uliţe"
(Îs. 10.5, 6). N-avem nevoie să trimitem un procuror să investigheze cauza morţii; ei erau un popor făţarnic şi au murit
datorită făţărniciei.
Dumnezeu poate suporta mai degrabă „urâciunea puslirii" stând în Templul Său şi provocând confuzie, decât
urâciunea prefăcătoriei, iâ/ându-1 în faţă precum făţarnicii îl slăvesc cu buzele, dar poftesc în inimile lor. Din cele
două stări, pentru Dumnezeu este mai de tolerat să vadă un Belşaţar, care n-a pretins niciodată că-I slujeşte, chefuind
în mod profan cu dumnezeii săi şi bând din vasele sfinte, decât să vadă lin popor, care trece drept serv al Său,
întinându-se, în timp ce simulează că I se închină, datorită blestematei sale făţărnicii. Vai de omul ce-L dezonorează
pe Dumnezeu, crezând că-L slăveşte!

Dumnezeu îl descrie pe făţarnic ca fiind tipul de păcătos faţă de Care Se va achita în mod personal, iar în această viaţă
îl va pedepsi prin l ii care mai de care mai severe. Autorităţile au menirea să pedepsească hoţii şi ucigaşii; dar
Dumnezeu este Singurul în măsură să descopere păcatele ascunse: „Căci orice om din casa lui Israel... care s-a de-
l'./rtat de Mine, care îşi poartă idolii în inima lui,... Eu, Domnul, prin Mine însumi îi voi răspunde. îmi voi întoarce
Faţa împotriva omului acestuia, îl voi face un semn şi de pomină şi-1 voi nimici cu desăvârşire din mijlocul poporului
Meu" (Ez. 14.7, 8), adică: , judecăţile Mele vor Ii aşa de cumplite, încât el va li ca un altar al mâniei Mele, pe care alţii
să-l vadă şi despre care să vor-boască". Astfel, deseori făţarnicul îşi primeşte plata de la Dumnezeu

271

pentru păcatul său în această viaţă. De exemplu, Anania şi Satira au fost ucişi de mâna lui Dumnezeu, minciuna
rămânând nerostită. Iar luda n-a câştigat nimic altceva din trădarea lui decât un ştreang cu care să se spânzure: de
fapt făţărnicia a devenit călăul lui.

Dar dacă făţarnicul se strecoară din lumea aceasta înainte de a fi descoperit, iar mânia lui Dumnezeu îl acoperă, totuşi
cl va putea fi întâlnit la poarta iadului. Atunci faptul că prietenii lui erau convinşi că cl naviga direct spre cer nu va mai
fi o mângâiere pentru el. Reputaţia lui nu va putea răcori flăcările iadului. în comparaţie cu pedeapsa aplicată
făţarnicului, ca principal moştenitor, toţi ceilalţi păcătoşi par să fie nişte frăţiori mai mici, ei primindu-şi partea
cuvenită din mânia lui Dumnezeu, lăsată lor de dreptatea Lui. De exemplu, în Evanghelia după Matei, stăpânul îşi
ameninţă servitorul că-1 va tăia în bucăţi şi „soarta lui va fi soarta făţarnicilor" (24.51).

PREJUDICIILE DATORATE FĂŢĂRNICIEI

1. Făţărnicia întunecă lumina, firească

Aceeaşi lumină care ne arată că există un Dumnezeu, ne spune că El trebuie slujit în adevăr, altfel tot creştinismul este
zadarnic. Minciuna este un păcat care se împleteşte cu felul dc viaţă al unui păgân: dar lăţărnicia este cea mai
zgomotoasă dintre toate minciunile, pentru că se adresează lui Dumnezeu însuşi. Astfel Petru i-a pus lui Anania
întrebarea mortală: „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?... N-ai minţit pc oameni, ci pc
Dumnezeu" (F. A. 5. 3, 4).

2. Făţărnicia este sursa altor păcate

Făţărnicia reprezintă faţă de celelalte păcate ceea ce sinceritatea este printre celelalte însuşiri. Sinceritatea constituie,
ornamentul cc înfrumuseţează toate celelalte daruri. Credinţa are preţ pentru că este „nepre-făculă" iar dragostea
pentru că este „fără înşelătorie". Astfel, cele mai urâte păcate sunt cele săvârşite în făţărnicie.

David, în descrierea lui, îi numeşte „batjocoritori făţarnici" pe aceia dintre prietenii lui care au făcut din el subiectul
discuţiei la mesele lor şi care nu-şi puteau savura ovaţiile până ce nu le presărau cu remarci usturătoare împotriva lui
(Ps. 35.16). Cu abilitate, ei înfăşurau conversaţia lor inutilă într-un limbaj care îi determina pe unii să creadă că ei îl
lăudau pe psalmist. Dar făţărnicia aduce stricăciunea inimii; şi cu

272

cât există mai multă putreziciune în fiecare păcat, cu atât el devine mai rău şi mortal.

David a menţionat „ticăloşia păcatului": „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis:
«îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» şi Tu ai iertat vina păcatului meu" (Ps. 32.5). Probabil că el menţiona
adulterul cu Bat-Şeba şi uciderea lui Urie. Şi cu siguranţă, se manifesta un gen de făţărnicie, încât

I )avid încerca să jongleze şi să-şi justifice acţiunile înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Ticăloşia păcatului său a imprimat o nuanţă mai întunecată în purtarea lui David decât sângele nevinovat pe care-1
vărsase. Dumnezeu însuşi, i ţnd a descris pentru noi seriozitatea păcatului lui David, părea să fi pţrocedat astfel
datorită penetrării făţărniciei. Observăm confirmarea lecsteia în mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre acest om
sfânt: ..< aci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se abătuse de la nici una din poruncile Lui în lot
timpul vieţii sale, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul" (I împ. 15.5).

Oare David, în umblarea lui, nu a făcut şi alţi paşi greşiţi în afară de

II esta? Sau Duhul lui Dumnezeu a trecut cu vederea toate celelalte păcate comise? Nu, dar toate sunt acoperite, iar
făţărnicia a fost menţionată ca singura rămasă în viaţa lui. Cu siguranţă, acesta era idevărul deoarece în acest singur
păcat s-a manifestat puţină sinceritate, dai mai multă lăţărnicie decât în toate celelalte puse laolaltă.

Făţărnicia a afectat profund sinceritatea Iui David şi deşi nu era distrusă, ca zăcea neajutorată şi neroditoare pentru o
vreme, aşa cum l Incva zace în stare de comă. într-adevăr, păcatul a fost foarte grav de Pcmc ce principalul har, prin
care se scurg toate celelalte, a fost atât de brutal rănit. Deşi legământul de îndurare al lui Dumnezeu nu l-a lăsat l"
copilul Său să moară din pricina acestei dureri, Dumnezeu a avut un motiv bine întemeiat să vindece rana lui David de
aşa manieră încât să i ii nană o cicatrice, pentru a ne arăta tuturor păcatul pe care Dumnezeu il urăşte.

Ticăloşia făţărniciei stă în faptul că aceasta umblă în haine spirituale • i pretinde o relaţie personală cu Dumnezeu, o
părtăşje cu Cristos şi la in prihănirca Lui, precum şi mângâierea Duhului. Acestea sunt crime ■ ii preţ marc de
răscumpărare. După cum lâna este aspră sau moale, tot i i vor fi şi firul şi haina. Omul profan nu poate răsuci un fir
moale, (li oarece el lucrează într-un mod grosolan. Dumnezeu nu va turna din potirul mâniei Sale peste un om
neştiutor, străin de căile Sale, tot atât dc mult ca peste cel făţarnic cu pretenţii false de creştinism.

273

FALSĂ SLUJIRE ŞI FALSE PRETENŢII

1. Ipocritul este un intrus la momentele de adorare sfântă a lui Dumnezeu

Iuda s-a aşezat încrezător cu ceilalţi apostoli Ia cina de Paşte şi se simţea la fel de binevenit ca şi cum ar fi fost cel mai
sfânt musafir dintre toţi. Fariseul cel mândru stâtea în picioare în Templu lângă vameşul îndurerat. Când astfel de
oameni se roagă, ei se aseamănă, din perspectiva lui Dumnezeu, cu lupii care urlă sau câinii care latră. Degetele
iscusite ale lui David cântau la harpă atât de liniştitor încât potoleau accesele de furie ale lui Saul. Dar cântecul fals al
făţarnicului, ca şi slujirea lui înfurie Duhul blând al lui Dumnezeu şi fac ca mânia Lui să se arate împotriva lor.

(a) Făţarnicul îşi bale joc de Dumnezeu

Dar Dumnezeu nu Se va lăsa batjocorit. Isus a ilustrat această învăţătură când a blestemat smochinul ale cărui frunze
verzi îi atrăgeau pe oamenii flămânzi să caute roade, însă după aceea îi lăsau să plece cu mâinile goale. Dacă acestui
pom i-ar fi lipsit frunzele, aşa cum îi lipseau fructele, el ar fi putut scăpa dc blestemul lui Cristos.

Fiecare minciună batjocoreşte persoana care o aude, deoarece mincinosul îl înşală privându-1 de adevăr. Dalila l-a
întrebat pe Samson de ce o minţea, ca şi cum ar fi spus: „De ce îţi baţi joc dc mine?" Porunca lui Dumnezeu este ca
nimeni să nu apară gol înaintea Lui; dar făţarnicul tocmai acest lucru îl face şi astfel îl batjocoreşte pe Dumnezeu. Gura
lui poate fi plină dar inima îi este goală.

în orice caz, în ce priveşte formalitatea serviciului religios, adeseori făţarnicul întrece creştinul sincer. Dintre toţi
oamenii, el poate fi numit un „conducător al ceremoniilor", deoarece el încearcă să-L slujească pe Dumnezeu cu limba
şi genunchii, doar cu cuvinte şi ceremonii exterioare; şi totuşi Dumnezeu Se uită la inimă. Dacă vinul este bun, un om îl
poate bea şi dintr-un vas de lemn. Dar când cupa este frumos aurită însă nu conţine vin, gazda îşi batjocoreşte
oaspetele, oferindu-i acest vas.

Judecata lui Cristos împotriva Bisericii din Sardes era: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului
Meu" (Ap. 3.2) - sau complete înaintea Lui cum se menţionează în textul original. Ceea ce întregeşte munca şi acţiunile
noastre este sinceritatea. Iar fraza „înaintea lui Dumnezeu" sugerează faptul că această Biserică a păstrat o formă
exterioară de slujire, reuşind astfel să-şi păstreze 0 bună reputaţie înaintea oamenilor. îi mergea numele că trăia, dar
faptele ei nu erau
274

desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Aşa că el a străpuns-o mult mai adânc decât ar fi putut-o face vreo sondă, şi a
judecat-o potrivit cu ceea ce a găsit înăuntrul ei.

(b) făţarnicul slujeşte din motive egoiste

Motivele egoiste fac ca închinarea făţarnicului să fie şi mai mult detestată de Dumnezeu, Care nu-Şi va putea pângări
poruncile de dragul poftelor acestuia. O astfel de persoană foloseşte închinarea numai ca un izvor de câştig, un şuvoi
care să-i învârtească moara vieţii şi să împlinească poftele lui.

După ce Absalom a complotat în inima lui nesinceră şi trădarea lui a luat proporţii asemenea otrăvii introduse de
muşcătura unui şarpe, el s-a grăbii spre Hebron pentru a împlini o veche juruinţă pe care o făcuse lui Dumnezeu într-
un moment de restrişte. în mod normal, noi am putea crede că un om devine cinstii când începe să plătească pentru
greşelile făcute. Dar Absalom n-a văzul în acest drum decât un prilej pentru a-şi aşeza trădarea sub aripa caldă a
religiei, ştiind că o bună reputaţie, datorită unei comportări pioase, îi va permite să cunoască o dezvoltare mult mai
rapidă.

Ai invita vreodată în casa ta musafiri la o cină costisitoare, ca apoi să-i priveşti cum aruncă cea mai bună mâncare
câinilor aflaţi sub masa ta? Făţarnicul aruncă lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu la câini, respectiv poftei, mândriei sau
lăcomiei. Cum trebuie să rănească această purtare inima blândă a lui Dumnezeu, Care ne invită la slujirea Lui ca la o
bogată sărbătoare, unde ne aşteaptă să avem o comuniune plăcută cu El. Ce grozav este păcatul pe care făţarnicul îl
săvârşeşte când vine la masa lui Dumnezeu doar pentru a-şi satisface propriile pofte! De exemplu, Hamor şi fiul său
Sihem au convins oamenii din cetatea lor Să se supună tăierii împrejur, argumentând că aceasta îi va ajuta să devină
bogaţi: „Dacă orice parte bărbătească dintre noi se va tăia împrejur,... atunci turmele lor, averile lor şi toate vitele lor
vor fi ale noastre." (Gen. 34.22-23). Motivaţia lor suna ca o invitaţie la un târg de cai sau la o reprezentaţie de
animale bine hrănite!

Majoritatea făţarnicilor par să folosească mai mult ingeniozitatea decât să-şi expună cele mai intime gânduri pentru
ca lumea să le poată citi, dar să considerăm cuvintele reginei Măria Tudor. Odată, ea spunea i i dacă cineva ar
despica-o în bucăţi ar putea găsi în inima ei pământul francez Calais - pc care îl râvnea mai mult decât orice altă
cucerire. Tot aşa. pe inima tuturor lăţamicilor se vor putea găsi gravate, ca cele mai no-l'ile scopuri religioase, astfel
de lucruri josnice, ca gloria deşartă şi lăcomia.

122

2. Făţarnicul simulează părtăşia cu Dumnezeu şi cu Cristos

Cine ar putea fi mai rapid decât făţarnicul în a-şi proclama sfinţenia şi a chema harul şi mângâierea Duhului Sfânt?
Vedem aceasta în cazul fariseului a cărui ambiţie era să-şi facă un nume - nu datorită unor aptitudini şi calităţi, ci prin
imitarea evlaviei şi sfinţeniei. Şi aceasta este tot ce le rămâne: „Adevărat vă spun", le-a zis Cristos, „ei şi-au primit
răsplata" (Mt. 6.2). Oamenii credeau că ei erau nişte persoane sfinte, deosebite - şi lăudau prin urmare aparenta lor
neprihănire, devenită proverbială, căci se spunea: ,jDacă un singur om ar putea fi salvat, atunci fariseul este acela".

Unii mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor îl neagă; ei laudă plini de curaj asemănarea lor cu
Cristos, dar cu vieţile lor sunt tot aşa de departe de El, după cum sunt faţă de cer. Făţarnicii sunt atât de preocupaţi să
treacă drept sfinţi, încât deseori ei critică foarte serios adevăratele daruri ale altora pentru ca să pară ei mai buni,
după cum Irod a distrus genealogiile iudeilor, pentru a-şi apăra propria origine josnică. Cine poate arăta vulgaritatea
acestui păcat în ascensiune, făţărnicia? Este un păcat care-L jigneşte profund pe Duinnezeu să ai o aşa josnică şi
nenorocită pretenţie de asemănare cu El. Lui Cristos nu-I este ruşine să numească pe cei mai săraci sfinţi „fraţi", dar
urăşte să-Şi vadă Numele într-un făţarnic cu inima stricată (Evr. 2.11).

Dintre toţi păcătoşii, făţarnicul produce răul cel mai mare în lumea aceasta şi, de aceea, va avea parte de cea mai
groaznică pedeapsă în lumea de dincolo. Ba încă s-a constatat în mod frecvent că cea mai bună momeală a făţarnicilor
este religia şi că încearcă să atragă şi pe alţii în greşeala şi păcatul lor, în timp ce ei trec drept copii ai lui Dumnezeu.
Ehud, de exemplu nu a găsit o cale mai bună pentru a ajunge la regele Eglon decât să spună că aduce un mesaj din
partea lui Dumnezeu. Aceasta a produs atâta nerăbdare şi încredere, încât Eglon i-a urat bun-venit. Când cei doi au
rămas singuri, regele s-a ridicat pentru a auzi cuvântul Domnului din partea înşelătorului - dar ceea ce a primit în
schimb a fost moartea necruţătoare (Jud. 3.14-30).

Vreau să spun că făţarnicul îşi poate juca rolul atât de bine, încât să-şi asigure reuşita. Rolul lui strălucit, vorbirea
cerească şi predica elocventă pot aduce căutătorului simplu o măsură de real confort. Ca un actor în centrul scenei, care
stârneşte interesul publicului prin lacrimi false, făţarnicul, jucându-şi rolul de om religios, poate face ca darurile
adevăratului credincios să scânteieze pentru o vreme. Şi atunci creştinul sc găseşte în cel mai mare pericol, pentru că el
nu este gata să suspecteze persoana care odată l-a ajutat din punct de vedere spiritual.

276

Ar fi fost mai bine pentru Sisera canaanitul să se lipsească de untul i laptele Iaelei, decât să fie ţintuit în podeaua
cortului, înşelat fiind de aparenta ospitalitate a gazdei. Astfel, este spre binele nostru să nu testăm darurile gratuite şi
să le îndepărtăm pe cele ale sfinţilor de scenă, care nu contenesc aplaudându-ne şi îmbătându-ne cu admiraţia lor. 11
licori, cel mai bun mijloc pentru a evita regretele datorate greşelii este să ne păstrăm la distanţă de omul făţarnic.

Un alt rău infiltrat de omul făţarnic este reprezentat de certurile provocate în Biserică atunci când acesta este
demascat. Scriptura spune tic Samson: „Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i
omorâse în timpul vieţii" (Jud. 16.30). înlr-adevăr, făţarnicul provoacă mai mult rău când este descoperit decât atunci
când părea să-şi desfăşoare profesiunea de credinţă. Făţarnicul pune o bâtă în mâna celor slabi care deja căutau o cale
de a lovi pe sfinţi. ( fit de repede provoacă ei mai apoi separări şi murdăresc faţa tuturor credincioşilor cu pata pe care
o văd pe mâneca făţarnicului!

Privind făţarnicul ca exemplu în Biserică, acuzatorii creştinismului gândesc că tot grupul de credincioşi îi seamănă
acestuia. Desigur, acest lucru este la fel de absurd, ca atunci când susţinem că nici un ban nu Bre valoare, deoarece
vedem un şiling de aramă printre cei de argint. I )ar acest limbaj se potriveşte în gura unei lumi fără Dumnezeu. Insă
vai de făţarnicul care îşi făureşte astfel de săgeţi pentru a-i lovi pe sfinţi. Ar fi fost mai bine dacă era aruncat în mare
cu o piatră de moară legată la gât, decât să trăiască şi să ofere prilejuri de batjocură pentru duşmanii lui Dumnezeu. '

CAUTĂ SINCERITATEA

Deoarece sinceritatea acoperă toate slăbiciunile uni creştin, există câteva motive importante pentru a căuta cu atenţie
în inimile noastre şi a constata ce domneşte acolo: sinceritatea sau făţărnicia.

1. Veşnicia depinde de sinceritatea ta

Valoarea şi destinul tău atârnă de faptul că tu eşti sau nu sincer. Aceasta este alegerea sau mariajul tău pentru
totdeauna: „Doamne, varsă-Ţi binefacerile... peste cei cu inima fără prihană. Dar pe cei ce apucă pe căi lăturalnice, să-
i nimicească Domnul împreună cu cei ce fac rău!" (Ps. 125.4-5). în ziua de pe urmă, făţarnicul va încerca să se
strecoare cu cei evlavioşi şi să treacă drept sfânt. Dar Dumnezeu ,// va nimci împreună cu cei ce fac răul", ceea ce i se
potriveşte mult mai bine.

123

Pavel spunea: „Voi veni curând la voi, şi alunei voi vedea nu vorbele, ci puterea celor ce s-au îngâmfai. Căci împărăţia
lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere. Ce voiţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste?..." (I Cor. 4.19-21). Dar
nu Pavel, ci Cristos va veni în curând la noi; şi El va face cunoscută nu vorbirea şi limbajul sofisticat ale oamenilor ce
se mândresc cu un jurământ fals, ci puterea lui Dumnezeu în poporul Său.

Vrei să vină Cristos cu nuiaua, spre a te judeca pentru făţărnicie? Sau cu dragoste, şi să-ţi spună ca slujitorului
credincios: „Bine ai tăcut!"? El va măsura fiecare inimă pentru a vedea ce este înăuntru; în ziua lui Cristos, lucrarea
fiecărui om va fi ca o carte deschisă. Şi deoarece tot ce făcuse făţarnicul va fi găsit ca fals, el va fi pus în lanţuri în iad,
pentru că a încercat să-L înşele atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni.

2. Făţărnicia se poate ascunde în inima ta

Deoarece făţărnicia îşi are locuinţa foarte aproape de cea a sincerităţii, ea trece neobservată, Iară ca acel suflet să se
aştepte să găsească iadul atât de aproape de cer. Sunt mulţi care desfăşoară activităţi religioase şi afişează o râvnă
atât de aprinsă în profesiunea lor încât, în mod greşit, ei înşişi se promovează la statutul de creştini fideli. însă deşi
aceşti oameni susţin că totul este în regulă. în realitate făţărnicia stă la baza angajamentului lor.

Dar după cum făţărnicia se descoperă cu greu, tot aşa este şi cu sinceritatea. Adeseori, acest dar se află într un loc
tainic al inimii, fiind acoperit de slăbiciuni, precum o violetă gingaşă dintr-o câmpie, acoperită cu spini şi urzici. Aşa că
este nevoie de înţelepciune atât pentru a nu lăsa cu viaţă buruiana făţărniciei, cât şi pentru a nu smulge darul
sincerităţii.

3. Căutarea sincerităţii este realizabilă pentru tine

Inima omului se aseamănă cu o bobină cu fir de mătase răsucit, care este greu de desfăşurat; şi totuşi atât
sinceritatea, cât şi făţărnicia se pot desfăşura şi apoi înfăşură corect pe o bobină, cu îndemânare şi răbdare. Satana şi
cru/.ii prieteni ai lui- Iov au încercat din răsputeri să pângărească izvorul spiritual al acestui om neprihănit, prin
împroşcarea sa cu acuzaţii asemănătoare unor pietre sclipitoare. Şi totuşi Iov putea vedea strălucind în adâncul
sufletului său nestemata sincerităţii.

Aşa că fiţi plini de curaj, dragii mei prieteni! Dacă aveţi o dorinţă sinceră, Dumnezeu vă va ajuta în această căutare.
Un judecător nu numai că va semna mandatul necesar căutării unei case suspecte, dar,

278

dacă va fi nevoie, va cere şi ajutorul altora. Tot astfel, şi voi aveţi Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu şi servii Săi
pentru a realiza aceasta. Dar amintiţi-vă următorul lucru: sufletul făţarnic merită condamnarea. Precum un ofiţer
neloial, cel făţarnic trece cu vederea în mod voit păcatul pe care-1 caută, raportând apoi că nu l-a putut găsi.

DECLARAŢII FALSE ALE FĂŢARNICULUI

1. Făţarnicul susţine că el nu poate suporta ipocrizia

Nu este suficient să spui că nu eşti făţarnic, ci trebuie să aduci şi o dovadă de pe pământul sfânt. Este ceva natural
pentru un om să condamne un păcat pe care-1 vede la altul, în timp ce ascunde acelaşi păcat în viaţa lui. Cât de aspră
a fost condamnarea lui Iuda împotriva lui Tamar! El era aşa de dornic s-o vadă distrusă încât oricine îşi închipuia că
vorbea ca un om neprihănit - deşi el fusese cel care o înjosise (Gen. 38.24)!!

Entuziasmul unor oameni se aprinde împotriva păcatului altora atunci când acesta îi dezonorează în ochii lumii. Acest
lucru se adevereşte mai ales când răul săvârşit este făcut public, iar persoana care l-a comis îţi este apropiată. De
exemplu, Iuda dorea să-şi îndepărteze nora, astfel încât pata pe care o adusese asupra familiei să dispară odată cu
ea.

Unii judecă greşelile altora ca să le poată acoperi pe ale lor, aceasta ajutându-i să-şi poarte dorinţele egoiste, fără a fi
suspectaţi. De exemplu, pentru a se da de partea poporului şi a-i câştiga inima, Absalom, ca o provocare, a criticat
guvernarea tatălui său. Iar Iehu iubea mai mult coroana decât dispreţuia curviile Izabelei, deşi o sabie ascuţită atârna
deasupra capului său. Astfel, râvna falsă devine răzbunătoare şi îl loveşte pe om mai mult decât ar face-o propriul său
păcat; făţarnicii pot urî tiranul, admirând totodată tirania.

2. Făţarnicul se făleşte că este izbăvit de teamă

Cel mai bun lucru este să testezi curajul unui om prin sinceritatea lui şi nu sinceritatea prin curaj. Adevărata încredere
şi un duh neînfricat în faţa primejdiei şi a morţii strălucesc când Duhul şi Cuvântul lui Cristos sunt alături pentru a le
da şi mai multă siguranţă. Este bun lucru când o persoană poate da socoteală de nădejdea care este în ea, după cum a
procedat Pavel când a arătat oamenilor izvorul acesteia acţionând în viaţa lui. Acesta reprezintă curajul creştinilor şi
nu lipsa de teamă a romanilor.

124

Dar, înainte de a ajunge în acest loc sigur, care poate fi asociat cerului însuşi, creştinul trebuie să treacă prin multe
încăperi. Ceea ce îi permite accesul în aceste locuri este credinţa. întâi, ea deschide uşa îndreptăţirii şi îi oferă pacea şi
împăcarea cu Dumnezeu prin Isus Cristos: „Fiind socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Isus
Cristos, Domnul nostru" (Rom. 5.1).
Prin intermediul îndreptăţirii, căutătorul trece în următoarea încăpere - camera graţiei lui Dumnezeu - şi este
binevenit în prezenţa Lui: „Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem" (v.
2). Nu numai că am fost iertaţi de păcat şi împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţa în Cristos, dar acum suntem introduşi în
Curtea regală sub aripa lui Cristos, ca favoriţi ai împăratului.

Acum nu numai că ne bucurăm de harul, favoarea şi comuniunea cu Dumnezeu, dar ne putem continua drumul,
deschizând uşa celei de-a treia încăperi - o nădejde plantată ferm în inimile noastre pentru gloria cerească viitoare,
„bucurându-nc în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (v. 2).

în final, Dumnezeu îl duce pe creştin în cea mai tainică încăpere, în care nimeni nu poate intra dacă nu le-a străbătut
mai întâi pe celelalte: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre" (v. 3).

Dacă nu ai trecut pe aceste porţi, eşti un hoţ şi un tâlhar: tu ţi-ai însuşit încrederea pe care mâna lui Dumnezeu nu ţi-a
oferit-o. Dacă Dumnezeu te îndreaptă spre cer, în nici un caz El nu te va pedepsi pentru această îndrăzneală, după cum
nu l-a pedepsit nici pe Iacov, când i-a smuls binecuvântarea tatălui său. Aşa că nu fi satisfăcut de un curaj nejustificat
şi de o credinţă care se arată doar în timpuri de primejdie, ci caută să afli dacă are o temelie scripturistică pe care să
stea. Altfel, stâlpii de sprijin ar putea fi neştiinţa în mintea ta şi prostia în sufletul tău.

Dacă cugetul îţi este întunecat, curajul tău nu va avea o viaţă mai lungă decât cel al unui om beat. Când se află sub
influenţa vinului, el este convins că poate ajunge până la lună şi se aventurează fără teamă spre prăpăstii şi primejdii.
Dar când se trezeşte, este năpădit de teamă, văzând ce a tăcut în starea de beţie. De exemplu, Nabal nu s-a temut de
nimic când era beat - dar inima lui a devenit de piatră când, a doua zi dimineaţă, Abigail i-a istorisit cele întâmplate (I
Sam. 25.37).

3. Făţarnicul îşi descoperă jurămintele ascunse Făţarnicul este marcat de faptul că în afara scenei el este un nimeni. El
măguleşte lumea pentru aplauze şi va face orice pentru a le obţine.

125

Dacă totala neglijare a jurămintelor tainice marchează o persoană ca făţarnică, păstrarea acestora nicidecum nu
demonstrează sinceritatea sa. în această privinţă, făţărnicia se aseamănă cu broaştele din Egipt. Ele se strecurau
pretutindeni, chiar şi în paturi: se târau în cele mai tainice încăperi la fel de bine ca în grădina interioară. Cu toate că
locul meditaţiei poate fi tainic, unii făţarnici mânuiesc problema de o aşa manieră încât toată lumea o cunoaşte.
Pentru a-şi cloci ouăle, o găină se poate retrage într-un colţ liniştit, dar cotcodăcitul ei informează pc toţi ai casei unde
se află şi ce face.

în toate artele, unii au mai multe abilităţi decât alţii; există ucenici şi există maeştri. La fel este şi cu făţărnicia.
Marele făţarnic care încearcă să înşele alte vieţi se situează într-un mediu religios, lipsit de uşi. Dar ipocritul care
luptă să-şi păstreze cugetul de partea sa va merge la principala verigă a lanţului; va face totul pentru a nu-1 separa
de poftele sale. Şi, ca un coeficient de siguranţă, ar putea afişa o viaţă de rugăciune, pentru a-şi proteja păcatele. Nu
ascuţimea săbiei ucide, ci forţa cu care ea se înfige. Astfel, făţarnicul poate, străpunge păcatul din inima lui aşa de
uşor încât să nu producă dureri.

4. Făţarnicul declară război păcatului

Tu poţi afişa numeroase victorii ale războiului tău spiritual: „Cândva, nu puteam merge la clubul de noapte fără să fi
fost împins de pofta mea; dai; mulţumesc lui Dumnezeu, am biruit acest păcat şi acum nici măcar nu mai arunc o
privire spre acele locuri". Dar Duhul Sfânt vine să conteste o astfel de victorie prin câteva întrebări:

(a) De câte ori ţi-ai stăpânit pofta?

Permite-mi să-ţi amintesc că nu toate ispitele se reîntorc la fel de repede. Râul nu curge întotdeauna cu acelaşi debit.
Uneori, nivelul lui creşte, alteori scade, dar totuşi direcţia în care curge rămâne neschimbată. Acum, intensitatea poftei
poate fi variabilă, însă tocmai când credeam că pofta a fost biruită, ea a apărut din nou, venind pe căile întortocheate
ale păcatului.

Cine s-ar fi gândit că Faraon putea fi prins într-o altă capcană, după ce într-o stare de bună dispoziţie permisese lui
Moi se şi poporului să plece? Şi totuşi aceasta reprezintă ceea ce se întâmplă când o criză sau ispită sc abate asupra
noastră, ca un vânt de la răsărit ce străbate cursul poftei pentru a ne distruge. Sufletul nostru poate fi curăţat de
poftă, precum nisipurile neacoperite de apa mării: dar numai în câteva momente putem fi acoperiţi din nou de valuri
mari. Desigur, este cu atât mai bine cu cât malul este mai înalt, dar chiar dacă niciodată nu ţi-ai afişat

281

pe deplin pofta, ar fi acest lucru suficient pentru a te curaţi de ipocrizie? întrebarea este „De ce încerci să le eliberezi
de aceste păcate?'' (b) Care este motivul tău?

Lucrul care te ţine acum departe de o cârciumă poate fi mai rău decât pofta care te-a îndreptat acolo la început. Banii
pe care nu-i cheltuieşti bând pe nerăsuflate cocktailuri colorate - îi cheltuieşti acum pe îmbrăcăminte pentru a-ţi hrăni
mândria? Ceea ce ai făcut tu este doar că ai sacrificat o poftă în folosul alteia. Oare ce a determinat această schimbare:
Dumnezeu sau omul, Dumnezeu sau mândria ta, Dumnezeu sau reputaţia ta? Dacă în afară de Dumnezeu a triumfat
asupra ta orice altceva, numele care ţi se potriveşte acum mai bine este ipocrit. Poate că ai doborât acest păcat. Bine!
Dar de ce? Pentru că ai urât păcatul şi L-ai iubit pe Dumnezeu, sau mânia lui Dumnezeu te-a înspăimântat să-l
continui?

Ai doborât răul, dar ai înălţat binele? Numai un fermier nechibzuit îşi ară pământul fără să semene nimic. Ceea ce-ţi
plăteşte datoria şi îţi aduce venit nu este câmpul lipsit de buruieni, ci belşugul grânelor. Tot astfel, nu „lipsa beţiei"
sau „lipsa necurăţiei" confirmă calitatea ta de creştin şi asemănarea cu Cristos, ci .mai degrabă sfinţenia, dragostea
curată şi credinţa neprefăcută.

CARACTERISTICILE SINCERITĂŢII

I. Inima sinceră este o inimă nouă

Făţărnicia este numită „aluatul vechi": „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă" (I Cor. 5.7). Odată ce
aluatul creşte cu drojdie, gustul lui va persista. Inima trebuie înnoită sau îşi va păstra vechea stare. Deşi
ingeniozitatea şi talentul pot împăca o inimă falsă şi s-o facă mai plăcută - după cum florile şi mirodeniile sunt
împrăştiate pe o mortăciune - atât inima coruptă cât şi leşul în putrefacţie rămân neschimbate.

„O singură inimă" şi „o inimă nouă" sunt amândouă haruri ale Noului Legământ: „Le voi da o altă inimă şi voi pune
un duh nou în ei, voi lua din trupul lor inima dc piatră..." (Ez. 11.13). Dumnezeu promite să ofere un singur duh -
adică o inimă sinceră faţă de Dumnezeu şi oameni, contrar inimii împărţite, marca făţărniciei.

Dar cum face Dumnezeu aceasta? „ Vă voi lua inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne". Cu alte cuvinte: „O voi
muia, o voi netezi şi o voi modela în întregime, după cum multe bucăţi de argint vechi sunt aruncate în foc şi topite
pentru a ieşi o singură piesă".

Din fire, inima omului este foarte împărţită, fragmentată de diferite pofte şi slăbiciuni. Dar Dumnezeu îşi aruncă
vasele alese în focu] Cuvântului Său, unde Duhul Sfânt le topeşte şi le transformă într-o unitate perfectă. în cele din
urmă. inima a fost întregită şi scoasă de sub controlul poftelor, fiind acum focalizată spre Dumnezeu. Vrei să ştii dacă
ai sau nu o inimă sinceră? întreabă-te: „Am o inimă nouă?"

Te-a aruncat vreodată Dumnezeu în cuptorul Său? Cuvântul Său, asemănător unui foc, te-a întreţinut şi a purificat
duhul tău întinat astfel încât necredinţa, mânia şi făţărnicia să fie făcute vizibile şi separate cum se separă zgura de
aur? Numai atunci eşti liber să îndepărtezi păcatul din inimă şi să mărturiseşti ce persoană nenorocită ai fost, numai
aşa starea la spirituală poale apărea atractivă în ochii oamenilor. Te întristează să readuci religia falsă pe care ai
produs-o în contul comunităţii, în Numele lui Cristos, în timp ce pe ascuns întreţineai poftele în dosul uşilor frumos
decorate ale inimii tale? Dar, deşi plin de viaţă, nu eşti tu plin de amărăciune datorită sentimentelor tale împărţite? Şi
acum te-ai hotărât din toată inima să te temi de Numele lui Dumnezeu?

Ai tu doar o singură ţintă: să-L iubeşti pe Cristos şi să fii iubit de El? Dacă puterea măreaţă a Duhului lui Dumnezeu a
reînnoit inima ta şi a îndreptat sentimentele tale spre acest unic izvor, şi te-a făcut să alergi la El eu iuţeală, atunci tu
eşti binecuvântat din plin de Domnul. în drumul tău, pot exista munţi şi stânci de corupţie care să îngreuneze cursul
liber al sufletului tău ce se grăbeşte spre Dumnezeu: dar chiar şi cu aceste şerpuiri şi cotituri menite să blocheze cel
mai direct drum spre El, sinceritatea - ca apa faţă de mare - nu se va da în lături până ce nu te va duce la El.
2. Inima sinceră este o inimă simplă

Făţarnicul învaţă de la şarpe şi, asemenea lui, se strânge sau se lungeşte după bunul plac, nedorind să se arate altora.
De altfel, el are un motiv bine întemeiat pentru aceasta: să câştige mai multă credibilitate acolo unde este mai puţin
cunoscut. Făţarnicii „îşi ascund planurile dinaintea Domnului şi faptele lor sunt în întuneric şi zic: «Cine ne vede şi cine
ne ştie?»" (Is. 29.15). între cuvintele pioase ale făţarnicului şi motivele sale necurate este o distanţă colosală.

în orice caz, o inimă sinceră este ca un pârâu limpede; poţi observa baza intenţiilor acestei persoane din cuvintele sale.
îi poţi măsura inima din limba lui. Dar oricine ar fi spus proverbul: „Vorbeşte ca să te pot vedea" nu se gândea la
omul făţarnic care vorbeşte aşa ca să nu-1 poţi

127

vedea pentru că el îşi înfăşoară înşelăciunea în cea mai groasă ceaţă pe care o poate găsi: vanitatea religioasă şi
jurământul pios.

Dacă doreşti să găseşti sinceritatea, caută o inimă fără ascunzişuri. Pavel împreună cu ceilalţi martori credincioşi ai lui
Cristos se comportau printre corinteni „cu o sfinţenie şi curăţie de inimă dale dc Dumnezeu" (II Cor. 1.12). Ei nu aveau
un loc secret în care să păstreze anumite fapte ascunse, aşa cum procedau profeţii mincinoşi. Această simplitate a
inimii se arată pe trei căi:

(a) O inimă sinceră se poartă cinstit cu ea însăşi

în primul rând, inima sinceră se cercetează cu convingere şi putere. Ea nu va recurge la scuze de genul celei rostite de
Rahela faţă de Laban când stătea pe idolii lui. Om sincer, David nu s-a dat bătut până când n-a aflat că cel ce-i tulbura
pacea se afla în el însuşi. El nu se purta atât de fin şi grijuliu faţă de reputaţia lui, încât s-o perie, ci ataca hoţul şi îşi
condamna păcatul mărturisindu-1, până când era justificat de Duinnezeu: „Atunci îmi zic: «Ceea ce mă face să sufăr
este că dreapta celui Prcaînalt nu mai este aceeaşi!»" (Ps. 77.10). De fapt, David spunea: „Doamne, acum îl pot vedea
pe acel Iona care a provocat furtuna din inima mea şi nu mi-a dat odihnă; era necredinţa care m-a tras în jos • şi nu
m-a lăsat să privesc în sus pentru a-mi aminti binecuvântările trecute - şi pentru că le-am uitat, am gândit lucruri
nevrednice de Tine".

Te asemeni cu David în felul cum îţi cercetezi inima? Priveşti acest lucru cu seriozitate, ca şi cum ai căuia un ucigaş ce
se ascunde în pro-pria-ţi casă? Eşti tot atât de înverşunat în dezrădăcinarea păcatului aşa cum erau papistaşii, pe
vremea reginei Măria, în căutarea protestanţilor? Sau când faci acest lucru nu cumva eviţi să te concentrezi, încercând
să treci cu vederea ceea ce nu vrei să găseşti?

Şi totuşi David nu era mulţumit cu mărturia sa, ci aştepta ca Dumnezeu să Se pronunţe dacă sufletul său erau sau nu
curat: „Cerce-tează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! înecarcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o
cale rea..." (Ps. 139.23-24). Chiar şi un medic nu se încrede în propriul raţionament cu privire la sănătatea lui, ci
consultă un alt medic. în mod asemănător, după ce creştinii sinceri s-au rugat şi şi-au expus cazul lui Dumnezeu, ei
doresc să audă ce are El de spus. Aceştia sunt creştinii care acceptă cercetarea Domnului prin care le sunt descoperite
tainele adânci ale inimii lor. Ei se aseamănă cu femeia samariteancă, datorită căreia a avut loc predica pe care a
rostit-o Cristos, deoarece El îi spusese tot ce făcuse.

127

Pe de altă parte, o persoană falsă nu doreşte să audă cu amândouă Urechile; ea acuză predicatorul de încălcarea unei
proprietăţi private Când acesta le atinge cugetul şi, dacă ar putea, ar susţine că slujitorii lui Dumnezeu desfiinţează
proprietatea. De exemplu, Ioan Botezătorul si a pus degetul pe^rana Iui Irod; dar cu toate că regele se temea de
cuvintele lui, el nu-1 iubea pe Ioan şi nu s-a dat înapoi să taie capul celui ce avea o limbă atât de îndrăzneaţă ca să-i
condamne păcatul.

Pe lângă faptul că o inimă sinceră se analizează într-un mod serios, ea este gata să pronunţe sentinţa asupra ei însăşi
când se confruntă cu dovezi clare. Ea nu se autocoinpâtimcşte, lasă cugetului toată libertatea şi nu va fi controlată de
sentimente. „Astăzi am arătat mândrie, mrăbdaiv şi mânie". O astfel dc persoană este îmbrăcată cu o aşa furie
împotriva păcatului încât devine surdă la strigătul firii care s-ar tocmi pentru o sentinţă mai uşoară: „Am păcătuit
împotriva Domnului", mărturisea David. ,Am păcătuit grav" (II Sam. 12.13; 24.10). „Eram /misl şi fără judecată,
eram ca un dobitoc înaintea Ta" (Ps. 73.22).

(b) O inimă cu adevăiat sinceră se poartă cinstit cu Dumnezeu

făţarnicul jonglează cu rugăciunile sale şi cere de la Dumnezeu ceva ce nu doreşte cu adevărat, şi astfel nu se supără
dacă nu primeşte răspuns. Uneori, creştinii se roagă pentru mai multă evlavie, dar corupţia nu se micşorează, iar
harul nu creşte. Iată locul unde se arată făţarnicul iau sinceritatea. Dacă eşti sincer în fiecare minut, vei fi şi un ceas;
dacă eşti în fiecare zi, vei fi un an până când vei primi veşti din cer. „Nădejdea amânată" va „îmbolnăvi inima" (Pv.
13.12).

„Sunt o femeie cu duhul mâhnit", îi spunea Ana lui Eli (I Sam. 1.15). Ea se ruga de ani de zile, dar Dumnezeu nu-i
răspunsese. Astfel, nu om poate spune: „Sunt pmfund mâhnit deoarece m-am rugat pentru <> inimă blândă şi
credincioasă, dar nu am primit-o. Poate că n-am fost sincer, altfel de ce ruga mea ar fi stat agăţată de nori atâta
timp?" Un a\t lei de om este nerăbdător, ca un negustor în aşteptarea unui vas cu bogăţii. EI nu poate dormi pe ţărm
până nu-1 vede venind.

Dar dacă te rogi odată şi apoi uiţi - după cum un copil mâzgăleşte o bucăţică de hârtie şi apoi o mototoleşte - sau dacă
primeşti refuzurile din partea lui Dumnezeu la fel de împietrit, ca un peţitor neînflăcărat când nu are veşti de la fata
pe care dc fapt n-a iubit-o realmente niciodată, atunci inima ta nu-i sinceră. Doar speră că Dumnezeu nu S-a hotărât să
răspundă dorinţei ascunse a inimii tale; pentru că, dacă s-ar întâmpla să-ţi răspundă, tu ai fi pierdut pentru
totdeauna.

O altă trăsătură a inimii prefăcute este că ea rămâne pasivă şi priveşte cum Dumnezeu lucrează, asemenea unui om a
cărui şaretă a căzut

285

într-o groapă. El strigă după ajutor, dar nu c dornic să-şi pună umărul. Făţarnicul este aşa de cuprins de frică şi lene
spirituală încât el nu va face un al doilea pas spre victorie. Dar o inimă sinceră este perseverentă: „Să ne înălţăm şi
inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer" (PI. 3.41). Limba făţarnicului se bâlbâie, dar picioarele creştinului sincer
umblă şi mâinile sale se îndreaptă ferm spre ţintă.

(c) Inima sinceră se poartă cu simplitate lată de oameni „Ne-am purtat în lume", spunea Pavel corintenilor, „cu o sfin-
ţenie şi curăţie de inimă date de Dumnezeu, bizuindu-nc nu pe o înţelepciune lumească" (II Cor. 1.12). Creştinul nu-şi
va subordona inima capului, nici cugetul simţului practic. El nu se teme de oameni, deoarece se supune lui Dumnezeu şi
nici nu riscă să-şi înăbuşe cugetul pentru a-şi scăpa pielea, ci se încrede în Dumnezeu în mod deschis, indiferent ce se
întâmplă.

Cu toate acestea, făţarnicul îşi schimbă pânzele şi se aventurează indiferent de culorile pe care lumea le desfăşoară în
faţa sa. Dacă ţărmul se vede clar şi nu se iveşte nici un pericol, atunci el va apărea la fel de religios ca oricare altul;
dar imediat ce sesizează vreo dificultate, îşi schimbă direcţia, concluzionând că drumul corect este acela care îţi oferă
siguranţă. Dar „calea oamenilor fără prihană este să se ferească dc rău" (Pv. 16.17).

3. Creştinul adevărat este statornic

Adevărul din inimă este copia fidelă a adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu - ele se potrivesc, după cum fala din
oglindă corespunde cu cea a omului care se priveşte în ea. Iată de ce, dacă adevărul din Cuvânt este armonios, atunci
şi adevărul din inimă, care nu este altceva decât o reproducere a acestuia, trebuie să fie armonios. Există o întreită
statornicie în ascultarea creştinului sincer. El este statornic din punct de vedere al scopului, motivaţiei şi împrejurărilor
vieţii.

(a) Creştinul sincer este statornic în ce priveşte scopul său Făţarnicul poate împlini Legea lui Dumnezeu doar într-o
singură privinţă - o anumită poruncă ce-i este pe plac - dar să le ignore pe celelalte; însă o inimă sinceră este aproape,
ca dorinţă şi acţiune, de Legea Domnului, în ansamblul ei. Se spune că picioarele celui neprihănit stau „pe calea cea
dreaptă" - el este "sensibil la toată voia lui Dumnezeu (Ps. 26.12). Dar Solomon spunea: „picioarele ologului nu se
aseamănă " şi el nu poate sta pe calea cea dreaptă, deoarece un picior este lung, iar celălalt scurt (Pv. 26.7).

128
De exemplu, fariseii pretindeau că aveau un mare zel pentru anumite porunci. Ei posteau şi se rugau, dar se rugau
pentru victima lor; şi după ce posteau toată ziua, ei mâncau pe cheltuiala văduvei, a cărei casă o nimiciseră. Este un
post trist cel care conduce către un apetit feroce, care să înghită proprietatea altora în numele religiei!

Moralistul este corect în relaţiile cu oamenii, dar nu şi faţă de Dumnezeu. El n-ar fura un bănuţ de la semenul său, dar
nu ezită să-L înşele pe Dumnezeu în lucruri mai importante. De exemplu, el îi datorează lui Dumnezeu dragoste, teamă
şi credinţă; dar nu-şi frământă cugetul pentru a plăti ceva din toate acestea.

Este tipică Scripturii descrierea unei persoane evlavioase printr-un singur har ce se scurge prin viaţa sa. Uneori
trăsătura principală este: ,J3l se teme să jure" (Ecl. 9.2); alteori el este cel ce-i iubeşte pe fraţi (I Ioan 3.14). Acest
lucru este semni ficaţiv, deoarece ori de câte ori se dezvoltă o însuşire, inima se deschide de la sine pentru o alta.
După cum Dumnezeu a promulgat toate poruncile Lui cu aceeaşi autoritate - „Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte" -
tot aşa El imprimă toate darurile laolaltă şi scrie întreaga Lege în inimile copiilor Săi.

(b) Creştinul sincer este statornic în ce priveşte motivaţia

Fiinţa omenească, în întregime înnoită, are o singură direcţie. Toate puterile şi capacităţile sufletului său îşi adună
forţele şi se bucură de o înţelegere armonioasă. Când mintea descoperă un-adevăr, cugetul exercită autoritate asupra
voinţei poruncindu-i, în Numele Domnului, ce atitudine să adopte faţă de el; şi imediat ce cugetul se face auzit, se
deschide şi voinţa şi îi permite accesul. Apoi sentimentele, ca slujitori loiali, văd adevărul ca pe un oaspete, îi urează
bun-venit voinţei, şi îşi exprimă dorinţa de aşteptare.

Dar nu tot aşa este cu făţarnicul. Voinţa, cugetul şi sentimentele se războiesc între ele. Când mintea unui om se
luminează, el recunoaşte adevărul; dar deseori cugetul este mituit şi nu pedepseşte voinţa pentru neglijarea
adevărului. în mod obişnuit, cugetul nu va provoca sufletul pentru a lăsa adevărul să pătrundă. Dar chiar dacă cugetul
îşi forţează drumul pentru a pleda cauza lui, el este un oaspete nedorit, întâmpinai cu răceală şi dezinteres, purlându-
se ca o soţie încăpăţânată când soţul ei îi aduce acasă un coleg indezirabil. Şi, chiar mai rău, ea îşi ascunde
resentimentul şi îşi întreţine oaspetele.

(c) Creştinul sincer este statornic când se schimbă împrejurările vieţii sale

. El este statornic în timp. Religia acestui om nu se reduce la o haină de sărbătoare, purtată duminica, timp de câteva
ceasuri. Dar poţi trece

287

pe la el şi să-1 găseşti îmbrăcat în sfinţenie în zilele de luni sau joi la fel de bine ca şi duminica. „Ferice de cei ce
păzesc Legea, dc cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme!" (Ps. 106.3). Nu-ţi poţi spune părerea în legătură cu
adevărata înfăţişare a unui om care priveşte focul; aceasta se poate schimba când focul se stinge. Unii oameni sunt
precum florile: trebuie să fii acolo în sezonul potrivit pentru a le observa evlavia înflorind, altfel nu o vei putea vedea
deloc.

Creştinul sincer poate fi întrerupt în mersul lui spiritual, dar de îndată ce ispita este îndepărtată, el îşi reia cursul
sfinţeniei - toate acestea pentru că are o natură nouă. în schimb, făţarnicul eşuează în orice fibră şi cadru al spiritului
său; el nu posedă principiul harului care să-i susţină mersul.

Totodată, creştinul sincer este stabil în ce priveşte locul şi compania, în public sau între rudele apropiate, scopul lui
David era acelaşi. Despre mediul lui intim, spunea: „Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele" (Ps.
101.2). Dar ori de câte ori se situa în afara acestei sfere, cugetul era însoţitorul lui; nu-1 punea să aştepte până când
se întorcea el, aşa cum Avraam le-a cerut servitorilor săi când s-a suit pe munte (Gen. 22.5).

Romanii aveau un obicei potrivit căruia toţi trebuiau să poarte la pălărie sau pe haină un semn care să arate ocupaţia
lor. Creştinul sincer nu îndepărtează niciodată în mod voit semnul slujbei sale sfinte. Când trebuie să fie printre
păcătoşi zgomotoşi şi sarcastici, el nu-şi expune dispreţului crezul său, aruncându-şi mărgăritarele înaintea celor ce
le-ar putea călca în picioare. Unele locuri sunt atât de pline de întînăciune şi josnicie, încât sinceritatea nu-şi poate
susţine dovezile, prolejându-1 în acelaşi timp pe omul neprihănit. Se întâmplă adesea ca un om să şovăie în a protesta
împotriva păcatului şi, dovedind o neglijenţă prostească faţă de sufletul lui, să refuze părăsirea acelui loc unde, în
mod constant, are parte numai de rău. în acest caz, ar face bine să se întrebe asupra sincerităţii sale înaintea lui
Dumnezeu.

4. Creştinul sincer este prosper

El niciodată nu-şi sfârşeşte călătoria până ce n-a obţinut cerul. Aceasta îl determină să se bizuie în permanenţă pe
Dumnezeu, mulţumindu-I pentru orice mică favoare, dar niciodată mulţumit de sine, când primea o măsură mai mare
de har. „Când mă voi trezi", spunea David, „mă voi sătura de chipul Tău" (Ps. 17.15). Lui i se făcea mereu parte de
vase pline de mângâiere, provenite de la ospăţul lui Dumnezeu,

130

vase despre care lumea nu ştia nimic. Şi totuşi David şi-a dat seama că niciodată nu ar fi avut de ajuns, dacă cerul n-ar
fi fost scopul lui final.

Când galii au gustat pentru prima dată din vinurile italiene, au fost atât de impresionaţi de dulceaţa lor, încât nu
numai că au dorit să facă negoţ cu acest vin, dar au sfârşit prin a cuceri întregul ţinut ce furniza asemenea struguri!
Astfel, creştinul sincer consideră că nu este suficient să primească din ceruri în ocazii deosebite, porţiuni de har şi
mângâiere, încheind contracte pe termen lung cu Dumnezeu. Nu, el se gândeşte să-şi însuşească tot acel ţinut sfânt şi
binecuvântat, care este sursa acestor bogăţii, şi urmăreşte să bea din vinul împărăţiei în împărăţie.

Acest gen de meditaţie îl ridică din ce în ce mai aproape de cer. Omul care aspiră la cer priveşte mai sus decât cel care
se îndreaptă spre un pom. Pavel spunea: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos
Isus" (Fii. 3.14). Unii au admirat realizările spirituale ale apostolului şi ar fi fost mulţumiţi cu ele; dar Pavel eră cel
mai nefericit pentru că nu urcase pe noi piscuri ale harului lui Dumnezeu. El recunoştea că încă nu obţinuse ceea ce
urmărea. Premiul nu se capătă la mijlocul drumului, ci la sfârşitul cursei; iar Pavel alerga cu toată puterea pentru a-1
câştiga.

Numai făţarnicului îi plac schimbările rapide în lucrurile lui Dumnezeu. Lui îi este suficientă doar atâta cunoştinţă cât
să poată vorbi despre religie cu oamenii religioşi; altfel, o neglijează. El alege atâtea fapte bune şi frecventează
Biserica pentru a fi remarcat şi a evita păcatele mari (neacceptate de societate); dar niciodată nu s-ar obosi să insiste
pentru o comuniune mai profundă cu Dumnezeul Cel Sfânt. El se aseamănă cu un om de afaceri iresponsabil care nu se
interesează de creşterea profitului, ci este mulţumit doar să-şi ţină magazinul deschis şi să nu Iacă închisoare, deşi se
implică în zeci de afaceri necinstite.

Ai putut observa lăuntrul unei inimi sincere; şi după ce te vei cerceta în lumina acestor însuşiri, cugetul va prezenta
unul dintre cele trei rapoarte. Te va condamna ca făţarnic; îţi va confinna sinceritatea; sau te va lăsa în neştiinţă şi în
îndoială, deoarece nu îndrăzneşti să-ţi recunoşti sinceritatea.

SFATURI PENTRU OMUL NESINCER

Unii dintre voi v-aţi analizat cugetele şi aţi găsit condamnarea făţărniciei. Evidenţa este atât de clară şi puternică încât
cugetul tău nu-şi poate retrage verdictul: „Dacă acestea sunt standardele sincer/lăţii, atunci tu trebuie să fii un
făţarnic". Aşadar sfatul pe care-1 am pentru tine te va conduce de la sclavie la eliberarea de nesinceritate.

19 - Creştinul în Armătură

289

1. înfruntă natura distrugătoare a ipocriziei tale

Nu există nădejde de vindecare dacă nu ţi-ai diagnosticat boala deplorabilă ca fiind făţărnicie. Medicamentul nu poate
fi înghiţit de un pacient care doarme; şi este în firea acestei boli să întunece ochii sufletului şi să amorţească cugetul
prin imaginea linguşitoare a făţărniciei. Făţarnicul trece prin emoţiile formalismului religios care se înalţă din inima
lui înşelătoare asemenea unei băuturi ameţitoare care se urcă la cap şi-i înăbuşă simţurile spirituale, într-un fel de
beţie. Şi această fantezie asemănătoare viselor îl întreţin cu speranţe şi bucurii false, care dispar la fel de repede după
cum au sosit.

De exemplu, fariseii lăudăroşi - făţarnici notorii ai tuturor vremurilor - erau aşa de pătrunşi de încrederea în ei înşişi,
încât nu se temeau să se laude singuri înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi
oameni... sau chiar ca vameşul acesta" (Lc. 18.11). Astfel, când Cristos Se confrunta cu această generaţie mândră,
vocea Lui, care în mod obişnuit era caldă, suna ca un tunet străbătând norii. Şi din glasul dulce al Mântuitorului
judecăţi usturătoare se abăteau peste ei: „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!" (Lc. 11.44). Şi totuşi câţi dintre ei
au fost treziţi şi convertiţi de predica lui Isus? Au fost câţiva, aşa că nu putem declara această boală ea incurabilă; dar
foaile puţini, aşa că ar trebui să ne cutremurăm la gândul amplificării acesteia înăuntrul nostru.

Pelru a învăţat cum să se poarte cu cel făţarnic de la învăţătorul lui. Când îi vorbea lui Simon vrăjitorul - un om la care
boala aceasta intrase într-o fază gravă - cuvintele lui erau sporite de o judecată aspră: „Tu n-ai nici parte, nici sorţ în
toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu" (F. A. 8.21). Dumnezeu-Tatăl îi dăduse lui
Pelru un extraordinar simţ pentru a discerne dacă inima înşelătoare a omului era „plină de fiere amară şi în lanţurile
fărădelegii" (v. 23). Şi singurul lucru care îl făcea pe acest om să se simtă mai bine decât sufletele condamnate la iad
era că ei se aflau în foc, iar el, ca un mănunchi legat şi gata pentru a fi ars, încă nu fusese aruncat. Nădejdea lor
trecuse, dar el mai avea încă posibilitatea de a se pocăi.

Un alt exemplu al acestei boli spirituale maligne îl constituie Biserica din Laodiceea. Duhul lui Dumnezeu a mustrat-o
cu asprime şi n-a menţionat nimic bun despre această adunare deoarece aluatul făţărniciei sporea îngâmfarea ei. Orice
lucru care încurajează somnul este mortal pentru o persoană comodă; şi orice lucru liniştitor pentru făţarnic este la fel
de periculos. Unii spun că cel mai sigur mod de a vindeca lenevia este acela de a o transforma într-o febra. Şi cea mai
bună cale de a

290

trata cu un făţarnic este să-l scuturi de pacea lui falsă şi să-l arunci într-o sărăcie adevărată.

Deci, acesta să fie punctul tău de plecare - să vezi greutatea păcatului tău şi de aceea să-ţi laşi sufletul să plângă.
După ce preotul din Vechiul Testament delara pe un om lepros, pasul următor îl reprezenta sfâşierea hainelor, mersul
cu capul descoperit şi acoperirea bărbii - ceremenie întâlnită la toţi cei ce boceau - şi strigătul: „Necurat, necurat!" (Lv.
13.45). Deci, şi tu ar trebui să-ţi plângi rana inimii tale, deoarece nu eşti într-o stare potrivită pentru a te apropia de
Dumnezeu sau familia Sa.

Dacă ai avea o boală atât de dezgustătoare încât să infectezi locul unde stai sau unde zaci, mâncarea pe care o
mănânci sau paharul din care bei, atunci toţi ar fugi de line işi te-ar lăsa singur cu durerea şi suferinţa ta. Aceasta
este exact ceea ce a făcut făţărnicia pe plan spiritual. Aceasta este o plagă ce-L ofensează pe Dumnezeu mai mult decât
orice boală contagioasă pe care ai avea-o şi care i-ar determina pe oameni să treacă pe partea cealaltă a străzii. Ea s-
ar prelinge ca o bubă coaptă prin toate pansamentele faptelor bune cu care te-ai înfăşură.

Dar chiar dacă poţi să ascunzi această făţărnicie şi să te bucuri de o reputaţie religioasă până la sfârşitul vieţii, oare,
în iad, ar fi o consolare pentru tine să ştii că prietenii tăi de pe pământ încă îţi slăvesc memoria? Unii interpretează
acest lucru astfel: „Sărmane Aiistotel! Tu eşti slăvit acolo unde nu mai eşti şi chinuit acolo unde te afli!" Desigur, aduce
puţină mângâiere acestui filozof păgân faptul că este admirat de savanţii care i-au slăvit numele din generaţie în
generaţie, dacă în realitate intelectul lui, împreună cu trupul lui, trăiesc în agonia pedepsei eterne. Făţarnice, oare
merită cu adevărat să fii plasat aici pe pământ în rândul sfinţilor pentru ca apoi să fii chinuit printre demoni în iad?

2. Admite că nu-ţi poţi trata singur făţărnicia Făţărnicia este ca o bubă dureroasă. Se prezintă ca o erupţie minoră la
suprafaţă, dar este una din rănile cele mai greu de vindecat, deoarece este dificil de găsit originea ei. Voinţa ta poate
să promită că nu va mai minţi şi înşela; dar este un lucru simplu să fii înşelat de propriile-ţi intenţii: „Cel ce se încrede
în inima lui este un om nebun" (Pv. 28.26).

Mulţi oameni mor pentru că şovăie să plătească unui doctor pregătit preţul unei consultaţii, câtă vreme nu este prea
târziu. Fereşte-te de decizii şi reforme a căror iniţiativă îţi aparţine. Numai Dumnezeu poate

131

vindeca păcatul. Dacă faci experienţe cu propria-ţi inimă, în loc să cauţi ajutorul cerului, poţi corecta o fărădelege, dar
să scoţi la iveală alte două păcate mai grave.

3. încredinţează făţărnicia ta lui Cristos, Medicul a Cărui îndemânare şi credincioşie te poate vindeca
Dacă trebuie să mori, atunci mori la uşa Lui. Dar pentru mângâierea ta, adu-ţi aminte că mâna Lui poate vindeca pe
oricine şi nimic nu a fost prea greu pentru El. El îi mustra pe făţarnicii care erau gata să se încreadă în orice şarlatan,
care slujea în numele lui propriu, fără autoritatea lui Dumnezeu, dar care n-ar fi mărturisit pe Acela Care venise în
Numele Tatălui. Iar Cel ce i-a mustrat pe făţarnici pentru că nu au venit, nu poate fi supărat pe tine dacă vii. Este
chemarea Lui.

Cristos a venit pentru a fi medicul sufletelor. Fariseii erau atât de pătrunşi de îngâmfare, încât Mântuitorul Şi-a
petrecut timpul cu cei care admiteau că aveau nevoie de ajutor. Dacă nu poţi face altceva decât să gemi sub povara
făţărniciei tale şi să trimiţi aceste gemete lui Dumnezeu, în rugăciune, Vindecătorul tău va veni curând la tine. De la
înălţarea Sa la cer, Isus n-a încetat "să cheme păcătoşii, ci continuă s-o facă, iertând pe cei greşiţi cu credincioşie
divină.

De exemplu, Cristos a sfătuit Laodiceea cum să se desprindă de boala incurabilă a făţărniciei: „Te sfătuiesc să cumperi
de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele" (Ap. 3.18). El o avertiza:
„Laodiceea, tu te înşeli singură şi înşeli şi pe alţii prin aparenţe în locul realităţilor, prin falsificarea darurilor
adevărate; aurul tău nu este curat şi hainele tale sunt zdrenţe vechi. Ele nu-ţi acoperă ruşinea, ci o expun. Vino la
Mine dacă vrei o comoară adevărată". Deşi Cristos a menţionat cuvântul cumpără, El sugera sufletului celui ce
cumpără, apreciind atât de mult pe Cristos şi harul Său, încât dacă acestea s-ar putea cumpăra, un om ar dori să-şi
dea toţi banii şi chiar sângele pentru aceasta, ca apoi să meargă acasă şi să spună că a făcut o afacere. Sufletul însetat
va fi săturat, dar trebuie să ne asigurăm dacă setea noastră este adevărată şi profundă.

(a) Incredinţează-te că setea ta este reală

Tu trebuie să ai o inimă însetată şi nu numai un cuget însetat. Un foc distinct aprinde pe fiecare dintre acestea. Focul
iadului, de exemplu, poate aprinde cugetul şi să-1 facă pe păcătosul vinovat să înseteze după sângele lui Cristos
pentru a stinge chinul aprins în el datorită mâniei lui Dumnezeu. Dar numai focul cerului aduce căldură în inima care
tânjeşte

132

după Cristos şi Duhul Său, împreună cu roua plăcută a harului care stinge focul poftei şi păcatului.

(b) încredinţează-te că setea ta este profundă

Medicii descriu setea ca provenind dintr-un gât uscat şi nu din orice temperatură de la nivelul stomacului. O astfel de
sete se poate potoli prin gargară cu un lichid care apoi este aruncat, şi niciodată înghiţit, într-adevăr, acest lucru se
întâmplă cu anumiţi oameni care aud pre-dicându-se Evanghelia.

Uneori, sufletele oamenilor sunt atinse de o scânteie a Evangheliei care cade peste sentimentele lor şi care le trezeşte
într-un mod neaşteptat interesul pentru Cristos şi harul Său. Şi pentru că acestea reprezintă doar un mic jăratec
entuziasmant şi nu nişte dorinţe adânci, căldura lor dispare curând, iar setea este potolită printr-o simplă testare a
bunătăţii lui Cristos. Şi tocmai când sunt mai aproape de casă, ei resping violent predica şi nu mai vor să audă de Isus.

Aşa că ia aminte şi observă făţărnicia ta nenorocită şi plinătatea harului lui Cristos care ţi-o poate vindeca. Un om cu o
sete uscată nu poate fi satisfăcut decât cu o înghiţitură serioasă de apă, fără să conteze cât l-ar costa. Aşa că tu nu
trebuie să fii mulţumit cu altceva în afară de ('ristos şi harul Său purificator - nu cu jurăminte, daruri sau scuze, dacă-
te-ar putea îndepărta de har. O singură picătură de îndurare nu este de ajuns: tu trebuie să tânjeşti după râuri de har
pentru a-ţi curaţi sufletul şi a te elibera de făţărnicia care te apasă. Această încadrare a Sufletului te va adăposti sub
aripile sigure ale făgăduinţelor cereşti, pentru B nu-ţi pierde dorul după Cristos.

Dacă dorinţele inimii tale sunt după argint şi aur şi le agoniseşti cu pasiune, Dumnezeu te va lăsa să ţipi precum cei
afundaţi în iad, în Centrul flăcărilor aprinse de poftă, fără să-ţi ofere măcar o picătură de ipă pentru a-ţi răcori limba.
Dar dacă îl doreşti pe Cristos şi harul Lui minunat, dacă eşti convins că trebuie să le obţii, atunci cu siguranţă vor fi ale
tale: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi" (Mt. 5.6).

SFATURI PENTRU OMUL SINCER

Pe aceia a căror cercetare blândă a dovedit o sinceritate izvorâtă printr-o inimă curată, eu îi sfătuiesc să se încingă
strâns cu adevărul şi să practice zilnic neprihănirea. Dimineaţa nu vei fi nicicând îmbrăcat până când nu-ţi pui acest
brâu, deoarece proverbul care spune: „Fără cingătoare, fără binecuvântare" este adevărat.

293

Asemănătoare unei cutii cu alifie preţioasă, promisiunile lui Dumnezeu suni strânse pentru a putea fi turnate pe capul
omului sincer: „Oare cuvintele Mele nu sunt prielnice celui ce umblă cu neprihănire?" (Mic. 2.7). Dar, cu siguranţă,
umblarea noastră este periculoasă când nu există vreun cuvânt din partea lui Dumnezeu care să ne conducă. Este un
nebun cel ce îndrăzneşte să meargă mai departe când Cuvântul lui Dumnezeu i se opune. Acolo unde Cuvântul lui
Dumnezeu nu binecuvintează, el blcsteamă; acolo unde nu promite, ameninţă. Dar aprobarea lui Dumnezeu ţine
sufletul în siguranţă.

Creştinul sincer se aseamănă cu un călător care merge după treburile sale din zori până în seară; dacă durerea
încearcă să-l atingă, Dumnezeu însuşi îi va purta de grijă. Promisiunea este făcută celui neprihănit şi prin susţinerea
acesteia el îşi poate recupera pierderea din cheltuiala lui Dumnezeu, deoarece Tatăl îl înconjoară pentru a-1 proteja.
Cu această siguranţă în minte, să observăm câteva modalităţi de a umbla în sinceritate.

1. Umblă înaintea lui Dumnezeu

Ceea ce a spus Luther este purul adevăr: „Toate poruncile se pot rezuma la una singură." El a subliniat faptul că orice
păcat este dispreţuit de Dumnezeu; astfel că dacă am încălcat vreo poruncă, am încălcat-o pe prima. „înainte de a greşi
împotriva lui Dumnezeu, noi gândim greşit despre Dumnezeu". Astfel Tatăl a poruncit în mod suveran lui Avraam să-şi
păstreze sinceritatea: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană" (Gen. 17.1).

Ceea ce a menţinut brâul strâns în jurul coapselor lui Moise a fost neprihănirea înaintea lui Dumnezeu. El nu s-a lăsat
ademenit de bogăţiile Egiptului şi nici sinceritatea sa nu a fost terorizată de mânia unui suveran atât de puternic
„pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar li văzul pc Cel ce este nevăzut" (Evr. 11.27). El putea vedea pe Unul mai mare
decât faraon. Iar această viziune l-a îndrumat pe calea cea dreaptă.

(a) Umblă în viziunea atolşliinţei lui Dumnezeu

Iudeii I-au acoperit faţa lui Cristos şi apoi L-au biciuit. La fel procedează şi făţarnicul. în primul rând, el argumentează
în inima lui că Dumnezeu nu poate vedea sau, cel puţin, uită că poale vedea, şi această înşelăciune îi dă curaj să
păcătuiască din nou împotriva Dumnezeului Cel Preaînalt. El se aseamănă cu acea pasăre neînţeleaplă ce-şi ascunde
capul printre paie şi se crede a fi la adăpost de vânător, ca şi cum acesta n-ar pulea-o vedea de vreme ce ea nu-1 vede.

133

Augustin spunea: „Te pot ascunde de ochii mei, dar nu mă pot ascunde de Tine". Omule nepăsător, tu îl poţi ascunde
pe Dumnezeu prin ignoranţă şi ateism, astfel încât să nu-L poţi vedea; dar niciodată nu te-ai putea ascunde atât de
bine, încât să nu poţi fi găsit de El. „Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor A celuia cu Care a vcm de-a face" (Evr.
4.13).

Aminteşte-ţi că indiferent de ceea ce faci, fie că te afli în birou sau într-o cămăruţă, în Biserică sau pe drum, Dumnezeu
te vede aşa cum eşti şi-ţi cunoaşte gândurile. Precum imaginile din visul lui Nebucad-neţar, gândurile tale se pot
transforma în amintiri slabe după 40 sau 45 de ani. Şi totuşi Dumnezeu le adună înaintea Sa, după cum atomii se
menţin în razele de soare.

(b) Umblă în viziunea grijii pe care Dumnezeu o are faţă de tine

Dumnezeu a întărit credinţa lui Avraam când i-a spus să fie neprihănit: „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umblă
înaintea Mea şi Ei fără prihană" (Gen. 17.1). El spunea: „Lucrează pentru Mine şi Eu îţi voi purta de grijă". Odată ce
începem să ne îndoim dc protecţia lui Dumnezeu, sinceritatea noastră va fi şi ea în scădere. Făţărnicia se ascunde în
necredinţă. De exemplu, iudeii necredincioşi culegeau mana peste noapte, împotriva indicaţiilor clare ale lui I
Himnezeu, deoarece ei nu-şi puneau încrederea în El pentru următorul prânz. Şi noi procedăm tot aşa - mai întâi ne
îndoim de purtarea Lui de grijă, apoi, începem să ne bizuim pe înţelepciunea noastră.
Aceasta reprezintă aceeaşi armă veche pe care Satan a întrebuin-[at-o dintotdeauna pentru a-i priva pe creştini de
sinceritate. „Blesteamă /'c Dumnezeu şi mori", îl provoca pe Iov prin soţia Iui (Iov. 2.9). < uvintele ei sunau a
necredinţă amară: „De ce continui să-ţi menţii acest castel al sincerităţii faţă de Dumnezeu? Ai fost destul timp supus
linierilor din ţoale părţile. Şi până în această zi n-ai nici o veste de la I himnezeu cum că El ţi-ar purta de grijă. Dc ce
nu vrei doarsă-L blestemi şi să mori?"

Isus însuşi S-a confruntat cu această tactică a Satanei, când acesta I .-a ispitit pe Fiul lui Dumnezeu să prefacă pietrele
în pâine. Iată de ce este atât de important ca noi să ne întărim credinţa în inima şi mâinile protectoare ale lui
Dumnezeu. Acesta este adevăratul motiv pentru care el a realizat o pregătire atât de abundentă pentru a îndepărta
toată îndoiala şi teama din inima poporului Său. Dumnezeu a plasat promisunile Sale ca pe nişte porturi în siguranţă,
aşa că dacă o furtună mătură marea sau un duşman ne urmăreşte prin întunericul nopţii noi să le putem uni în-Ir-una
singură şi să cunoaştem mângâierea protecţiei depline.

295

„Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia care sunt de partea Lui", sau pentru a
se uni cu cei „a căror inimă este întreagă a Lui " (II Cr. 16.9). Pentru a observa, Dumnezeu nu depinde de alţii, ochii
Lui fac acest lucru. El ne priveşte în acelaşi mod în care o mamă are grijă de propriul fiu. Prin urmare, creştinii sinceri
sunt poporul de care Domnul Se îngrijeşte; ochii Lui sunt întotdeauna asupra noastră.

Nici un pericol sau ispită nu-L găsesc pe Tatăl dormind; ci ca un străjer credincios, veghează întotdeauna asupra
taberei Sale. Astfel, ochii lui Dumnezeu „privesc în sus şi în jos". „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte
pe Israel" (Ps. 121.4). Una din aceste expresii se referă la odihna din timpul zilei de vară, cealaltă la somnul profund
din timpul nopţii - care nu este nici scurt, nici lung.

(c) Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întinte peste tot pământul Există o providenţă atotcuprinzătoare care
înconjoară poporul lui

Dumnezeu; nici un om sincer nu poate fi lăsat în afara grijii Lui suverane. El a pus la socoteală şi pe cel mai
neînsemnat dintre noi şi îi pasă în mod egal de fiecare. Noi stricăm frumoasa imagine a providenţei lui Dumnezeu,
când gândim că ea se îndreaptă numai spre cei favorizaţi sau „spre cei mai înzestraţi".

(d) Purtarea de grijă a lui Dumnezeu înlătură pericolul ce s-ar abate asupra poporului Său

O santinelă trezeşte cetatea pentru a se lupta împotriva furiei duşmanului care se apropie, dar ochii lui Dumnezeu fac
mai mult decât să localizeze bătălia. Totodată, El ne scoate biruitori în lupta respectivă. Sfinţii sunt singurii oameni
care într-adevăr se pot numi un „popor fericii", deoarece sunt un „popor salvat de Domnul" (Dt. 33.29). Dumnezeu nu
numai că priveşte cu ochii Săi, dar Se şi luptă cu ei. Privirea pe care a aruncat-o spre egipteni le-a transformat apa
într-o unealtă a nimicirii.

2. Lucrează cu dragoste, nu cu frică

Sinceritatea şi frica nu pot sta împreună; în timp ce una trebuie să crească, cealaltă trebuie să se micşoreze. „Căci
Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă" (II Tim. 1.7). Un sclav care munceşte
din greu numai pentru că nu îndrăzneşte să procedeze altfel, poate fi uşor convins să-şi nege stăpânul; el îl urăşte în
timp ce se teme de el. Când supuşii se tem de prinţul lor în loc să-l iubească mai degrabă, ei îi vor tăia capul acestuia
pentru a-şi

296

câştiga libertatea. Ei acceptă la tron pe oricine le-ar permite să acţioneze după bunul lor plac.

Astfel o persoană, care este străpunsă de sabia mâniei liîi Dumnezeu în loc să fie atrasă de corzile dragostei Lui, va
trăda cu repeziciune şi neglijenţă slava Lui. Israelul este uni exemplu unic în această privinţă: „Când îi lovea de
moar/e, ei ÎI căutau.... Dar îl înşelau cu gura, şi-L minţeau cu limba. Inima nu le era tare faţă de El" (Ps. 78.34, 36,
37). Ei se temeau de Dumnezeu, dar ţineau cu străşnicie să-şi împlinească poftele.

Dacă n-ar exista atâta teamă ascunsă în inimile sfinţilor din zilele noastre, Dumnezeu ar fi nevoit să folosească mai
des nuiaua corecţiei. „Este Israel un rob cumpărat sau fiu de rob născut în casă? Alunei pentru ce a ajuns de pradă?"
(Ier. 2.14). Este ca şi cum Dumnezeu ar fi întrebat: „De ce trebuie să te lovesc cu atâtea lovituri şi judecăţi aspre?" „Nu
ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsii pc Domnul, Dumnezeul tău, când le îndrepta pe calea cea bună?"
(v. 17).

Noi doar trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru felul în care Se poartă cu noi. Dacă un copil susţine neîncetat că
el nu este născut liber, atunci tatăl său trebuie să acţioneze potrivit spiritului de robie din iiu 1 său. Când Dumnezeu a
condus pe Israel cu o dragoste de tată, acesta s-a îndepărtat de El, şi pentru că poporul Lui nu s-a lăsat călăuzit de
dragostea Lui, el va fi condus de teamă.

Creştine, dacă lucrezi din dragoste, tu îl vei cruţa pe Dumnezeu de durerea de a te pedepsi cu aspra Lui judecată.
Dragostea te va ţine cu adevărat lângă El. Principala trăsătură a dragostei este că „nu caută Colosul său" (I Cor. 13.5);
şi ce altceva este sinceritatea, decât căutarea intereselor lui Cristos şi nu cele personale? Ionatan îl iubea atât de mult
pc David, încât mai degrabă a înfruntat mânia tatălui său şi şi-a pus în pericol moştenirea tronului decât să-şi trădeze
prietenul. Samson nu a putut ascunde secretul puterii sale faţă de Dalila, pe care o iubea, chiar dacă lucrul acesta
însemna punerea în pericol a vieţii sale.

Cel mai mare cuceritor al omenirii este dragostea. Astfel, dacă eşti aprins de dragostea pentru Cristos, tu mai degrabă
vei îndepărta atracţiile lumeşti pe cele patru vânturi decât să pătezi onoarea Lui. După cum Avraam a înjunghiat
berbecele pentru a salva viaţa preţioasă a fiului său. tu vei sacrifica tot ce ai pentru a menţine vie sinceritatea. După
cum focul arde tot ce este în preajma lui, tot aşa este şi cu dragostea. Focul transformă totul în flăcări sau cenuşă.
Nimic străin de firea focului nu poate supravieţui naturii sale simple şi curate. Tot astfel* dragostea

135

pentru Cristos nu va permite existenţa în inimă a altui lucru care să nu fie pe placul Lui.

Avraam îi iubea pe Agar şi Ismael, dar când au început s-o ironizeze pe Sara şi să-şi bată joc de Isaac, el i-a izgonit pe
amândoi. Dragostea' pentru Cristos nu-ţi va permite să fii de acord cu nimic din ce este împotriva Lui, ci din contră, îi
vei ţine partea faţă de toţi vrăjmaşii Săi. Şi acest fel de a acţiona îţi va menţine sinceritatea în afara pericolului.

3. Meditează la sinceritatea lui Dumnezeu

Care alt gând plin de putere ne poate păstra cu adevărat în Dumnezeu dacă nu credincioşia Lui faţă de noi? Dacă
observi că inima ta ţese vreo acţiune nesinceră, atunci ia în considerare următorul lucru: dacă în tine există ceva din
Dumnezeu, El poate dezlega făţărnicia, te poate topi şi modela din nou în imaginea reală.

Când copiii Lui păcătuiesc, Dumnezeu îi întreabă ce a făcut El pentru ca ei să se poarte astfel: „Aşa vorbeşte Domnul:
«Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine?»" (Ier. 2.5). Chiar înainte de a muri, Moise
a condamnat vinovăţia poporului Israel manifestată prin făţărnicie, nemulţumire şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Şi pentru a da mai multă greutate acuzaţiilor sale, el le aduce aminte mai întâi de inima atotputernică a lui Dumnezeu,
pe care ei au respins-o. „Căci voi vesti Nume/e Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru!" (Dt. 32.3). „El este Stânca:
lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte. El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este
drept şi curat" (y. 4). Acum, pentru că această consideraţie reprezintă principala protecţie împotriva păcatului din
inimă, permiteţi-ini să vă împărtăşesc câteva adevăruri, care ne furnizează puterea necesară pentru a rămâne fără
prihană înaintea lui Dumnezeu.

(a) El acţionează din sinceritate şi urmăreşte sinceritatea

Dragostea este principiul acţiunilor lui Dumnezeu, iar ţelul Său este binele poporului Său. El nu Se abate niciodată de
la acestea. Focul dragostei nu se va îndepărta niciodată din inima Sa, nici bunătatea dinaintea ochilor Lui. Ori de câte
ori îşi încruntă sprânceana, mustră cu buzele Sale sau loveşte cu mâna Lui, însă chiar şi atunci inima Lui arde de
dragoste, iar gândurile Lui urmăresc pacea cu copiii Săi. „Aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare, pe prinşii de
război ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara haldei lor, îi voi privi cu un ochi binevoitor" (Ier. 24.5-6).
Aceasta a fost una din cele mai aspre judecăţi pe care Dumnezeu a adus-o asupra poporului

135
Său, şi totuşi El le-a arătat îndurare şi bunătate şi în astfel de momente dificile. Când israeliţii strigau că Moise i-a
adus în pustie pentru a-i omorî, ei sufereau mai mult de teamă decât de durere. Dumnezeu Se gândea la binele lor,
cum ei nici nu-şi închipuiau; El îşi propusese să-i smerească, pentru ca ei să poată primi în cele din urmă bunătatea
Lui.

Dumnezeu este aşa de sincer, încât îşi oferă propria slavă ca ostatec pentru siguranţa copiilor Săi. Hainele neprihănirii
Sale sunt investite în salvarea şi prosperitatea lor. într-adevăr, El nu va putea şi nici nu poate să Se prezinte în toată
măreţia şi grandoarea Sa până ce intenţiile Sale dc îndurare nu devin realităţi în viaţa poporului Său. El doreşte să
amâne arătarea gloriei Sale către lume până ce va înfăptui pe deplin eliberarea alor Săi, astfel ca atât El cât şi
poporul Său să Se înlăţişeze împreună în glorie în aceeaşi zi: „Când Domnul va zidi Sionul, Se va arăta în slava Sa"(?s.
102.16).

Soarele întotdeauna este strălucitor, chiar şi în cea mai înnorată zi, dar splendoarea sa nu poate fi observată pe
pământ până când nu se împrăştie norii care ascund lumina lui. Dumnezeu este minunat, chiar şi atunci când lumea
nu-L poate vedea, dar gloria Sa se poate vedea în măreţia îndurării, dreptăţii şi credincioşiei Sale cafe se manifestă în
salvarea poporului Său. Ce ruşinaţi ar trebui să ne simţim când uităm că ţelul nostru este slava lui Dumnezeu,
deoarece El îi iubeşte pe toţi copiii Săi atât de mult încât El poartă slava Sa şi fericirea noastră în aceeaşi corabie - ele
navighează împreună, aşa că nu poate s-o piardă pe una, şi s-o salveze pe celalaltă.

(b) Sinceritatea lui Dumnezeu se manifestă in deschiderea inimii Sale faţă de noi

Un prieten distant şi rezervat este greu de înţeles şi astfel greu de crezut. Dar cel ce poartă un geam de cristal
deasupra inimii, prin care prietenul său să poată citi orice gând, este absolvit de cea mai mică suspiciune. Iată cum se
manifestă deschiderea inimii lui Dumnezeu-l'aţă de sfinţii Săi: „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El"
(Ps. 25.14).

Duhul Sfânt este cheia pe care Dumnezeu ne-a dăruil-o pentru a puica pătrunde în adâncul inimii Lui şi pentru a
cunoaşte care sunt gândurile Lui faţă de noi, precum şi cele care au fost înainte de întemeierea lumii. Acest Duh
cunoaşte „gânduri/e nepătrunse ale lui Dumnezeu" (I Cor. 2.10). El ne-a lăsat în Scriptură esenţa acelor consilii de
dragoste ale Sf. Treimi privind salvarea noastră. Şi pentru a Sc încredinţa că mulţumirea noastră va fi completă,
Dumnezeu a decis ca Acelaşi Duh să locuiască în sfinţii Săi. Ori de câte ori Cristos prezintă

299

în cer dorinţele noastre înaintea Tatălui, Duhul Său ne explică gândul Lui din Cuvânt. Şi acest Cuvânt răspunde inimii
lui Dumnezeu „după cum răspunde în apă fala la faţă" (Pv. 27.19).

într-o manieră distinctă, Dumnezeu realizează aceeaşi deschidere pe care prietenii apropiaţi o au unul faţă de celălalt.
Dacă pericolul se îndreaptă către ei, El nu le va ascunde lucrul acesta. David spunea că, prin Cuvântul Său, Dumnezeu îi
înştiinţează pe robii Săi (Ps. 19.11). Şi, cu siguranţă, Dumnezeu va trimite un mesager pentru a comunica sfinţilor Săi
dacă pericolul care s-a abătut asupra lor este cauzat de vrăjmaşi sau de păcatul lor.

De exemplu, Ezechia era pândit de pericolul mândriei. Aşa că Dumnezeu i-a trimis o ispită pentru a-1 lăsa să înţeleagă
ce era în inima lui; el căzuse odată, iar Dumnezeu nu dorea ca acest lucru să se repete, în primul rând, Dumnezeu
avertizează poporul Său că nu-Şi mai găseşte plăcere în el, şi abia apoi îl pedepseşte. Dar niciodată El nu ţine pică pe
copiii Lui.

Chiar şi atunci când Tatăl trebuie să-i treacă prin suferinţă, El îi iubeşte atât de mult, încât nu-i poate lăsa singuri în
întuneric, având în vedere dragostea Lui care îi va elibera. Pentru a-i mângâia în închisoare, El îşi deschide cu mult
timp înainte inima faţă de ei, după cum citim despre Biserica Iudaică din Egipt şi de Biserica Evanghelică sub Anticrist.
Dumnezeu promite eliberarea înainte de a veni aceste suferinţe.

în timp ce Isus era pe pământ, El le-a spus deschis ucenicilor despre necazurile ce vor veni peste ei, dar hu le-a ascuns
fericita nădejde: El va, reveni. De ce? Pentru a le întări convingerea sincerităţii Lui faţă de ei: „Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi
spus" (Ioan 14.2). Şi când Dumnezeu a fost nevoit să ascundă adevărul de copiii Săi pentru o vreme, El a procedat
astfel deoarece ei nu l-ar fi putut purta atunci.

Oare acum, creştine, această privire spre credincioşia şi claritatea inimii lui Dumnezeu ta va determina să fii mai
deschis faţă de El? El îşi dezvăluie gândurile înaintea ta, aşa că tu de ce "mai ai secrete faţă de El? Cel care
împărtăşeşte cele mai intime izvoare ale dragostei şi milei Sale aşteaptă o încredere nelimitată din partea poporului
Său.

(c) Sinceritatea lui Dumnezeu se manifestă prin dragostea Sa neschimbată

După cum nu există „umbră de schimbare" în fiinţa lui Dumnezeu, tot aşa El nu-Şi poate îndepărta dragostea Lui de la
noi. Nu există punct vertical - dragostea Lui stă în picioare. Precum soarele în Gabaon, ea nu dispare nici nu se
micşorează, ci se menţine în toată tăria ei. ,Mă

137

voi îndura de line cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău" (Is. 54.8).

Cele mai aprinse sentimente se pot stinge în inima omului. Dragostea lui este ca focul din vatră: licăreşte, arde apoi se
stinge. Dar dragostea lui Dumnezeu este ca focul din soare. Niciodată nu se stinge. în creatură, dragostea se
aseamănă cu apele unui râu, crescând şi scăzând din nou; în Dumnezeu, este ca apa mării, care întotdeauna este plină
şi nu cunoaşte reflux sau revărsare. Nimic nu poate distrage sau schimba dragostea Lui acolo unde El şi-a îndreptat-o;
şi nici nu poate fi coruptă sau învinsă.

(i) Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi coruptă. întotdeauna au existat oameni suficient de îndrăzneţi care au încercat
să-L „mituiască" pe Dumnezeu pentru a-Şi părăsi poporul. Astfel, când Balaam a încercat să-L atragă pe Dumnezeu de
partea lui Balac, el n-a cruţat nimic. El construia altar după altar şi aducea jertfă după jertfă, sperând să forţeze vreun
cuvânt din gura lui Dumnezeu împotriva poporului Său. Şi totuşi Tatăl a rămas Acelaşi faţă de copiii Săi şi S-a dezis de
acea naţiune, care-1 cumpărase pe Balaam şi-1 trimisese într-o misiune aşa de nebunească, între timp, Dumnezeu nu
a încetat să-I asigure de dragostea Sa neschimbătoare: „Poporul Meu, adu-li aminte ce plănuia Balac, împăratul
Moabului şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor". De ce să-şi amintească aceasta? „Pentru ca să cunoşti binefaceri/e
Domnului" (Mic. 6.5).

Această istorisire este menţionată pentru a ne aminti credincioşia lui Dumnezeu faţă de aleşii Săi. Dacă vrei ca
dragostea ta pentru I )umnezeu să fie incoruptibilă parfumeaz-o cu miresmele dulci ale dragostei Lui sincere faţă de
tine, care este nemuritoare şi nu poate fi coruptă. Dacă crezi că Dumnezeu este cinsitit cu tine, cum ai mai putea Iu să
fii necinstit faţă de El? Este o cruzime să răspunzi cu îndoială la o dragoste fidelă.

(ii) Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi învinsă. Mânia şi puterea vrăjmaşilor poporului Său n-au tăria de a supune
testului atotputernicia lui Dumnezeu, dar, într-adevăr, păcatele poporului Său o pot face. Nu-L vei auzi niciodată
plângându-Se de puterea vrăjmaşilor Lui, cât mai ales de faptul că păcatele şi răutatea copiilor Lui îi zdrobesc inima.
Aceştia îi provoacă suferinţă în alegerea pe care o are de făcut cu privire la ei: dacă să-i iubească sau să-i părăsească,
dacă să semneze pentru viaţa sau moartea lor. Şi totuşi, orice expresie umană ar alege Dumnezeu să folosească în
Scriptură, pentru a-i determina pe ai Săi să renunţe la răutate şi să se pocăiască, El niciodată nu stă în cumpănă ce să
facă.

301

Acţiunile Sale sunt călăuzite de dragoste în favoarea poporului Său ales, chiar şi atunci când prin atitudinile şi faptele
lor ar merita mai puţin acest lucru.

Când Diavolul a găsit haina mânjită a lui losua, el gândea că putea aduce înaintea lui Dumnezeu o dovadă lămurită a
vinovăţiei lui. Dar Satan s-a înşelat; deoarece în loc să provoace mânia lui Dumnezeu, această mărturisire I-a stârnit
mila - şi l-a determinat să vestească venirea Odraslei Sale (Zah. 3.8). Acum, meditează la lucrul acesta, creştine:
dragostea lui Dumnezeu este de neînvins, încât cel mai rău păcat nu poate dezlega legământul ce te uneşte cu El.

Prin urmare, tu trebuie să-ţi dai toate silinţele pentru a întipări cât mai clar imaginea dragostei Tatălui tău ceresc pe
imaginea dragostei tale pentru El. Nimic nu poate îndepărta dragostea Lui pentru tine, aşa că nu lăsa nimic să afecteze
dragostea ta pentru El. Vorbeşte astfel sufletului tău: „Lasă-niă să-nu croiesc drum spre Dumnezeu, chiar şi atunci
când El îşi ascunde Faţa dc mine, pentru că El nu m-a alungat când eu l-am întors spatele. Voi mărturisi măreţia
Numelui Său, şi atunci când toţi ceilalţi îl vor respinge. Chiar când mă prăbuşisem la pământ, dragostea Lui pentru
mine a rămas Fierbinte. Aş putea întrista Duhul Lui blând şi să-L lac un complice al păcatului meu, folosind dragostea
Lui ca un combustibil pentru păcat'/"

4. Fereşte-te de păcatul mândriei

Acesta afectează cel mai profund neprihănirea oamenilor deoarece ei sunt cei mai inconsecvenţi cu acesta: „Păzeşte de
asemenea pc robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi Fi fără prihană" (Ps. 19.13).
Singura excepţie a mărturiei generale pe care Dumnezeu o dădea despre neprihănirea lui David consta în păcatul
mândriei: „Căci David făcuse ce este plăcui înaintea Domnului şi nu se abătuse de la nici una din poruncile Lui în tot
timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, hetitul" (I împ. 15.5). Celelalte păcate pe care le comisese David n-au
fost puse la socoteală deoarece ele nu lăsaseră o urmă atât de adâncă asupra neprihănirii sale cum făcuse acel singur
păcat.

După cum păcatul mândriei este incompatibil cu neprihănirea, tot aşa neprihănirea obişnuită nu se potriveşte cu
mândria obişnuită. Dacă o singură înghiţitură din această otravă afectează în mod serios duhul unei persoane plăcute,
cât de mortală trebuie să fie neprihănirii în întregime, dacă creştinul bea din ea în fiecare zi? După cum „Daniel a
hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele de la masa împă

138

râtului (Dan. 1.8), tot astfel şi noi trebuie să ne luăm zilnic angajamentul de a nu ne întina cu păcatul mândriei.

Augustin mărturisea: „Pot greşi, dar fără să Fiu considerai eretic, l'ot avea multe căderi, dar prin harul lui Dumnezeu,
mă străduiesc să nu liu un păcătos mândru". Dacă nu doreşti să devii un păcătos mândru, încetează să fii uşuratic faţă
de păcatele ce par mai puţin grave în compara) ie cu altele. De exemplu, când cugetul lui David îl mustra pentru că
tăiase din haina lui Saul, el s-a oprit de la ce-şi propusese şi s-a îndepărtat. Inima duioasă a lui David îi reproşa că
tăiase din veşmântul regelui şi astfel nu i-a îngăduit să-i taie capul şi să-i ia viaţa acestuia.

Dar, cu altă ocazie, cugetul lui David a fost prea întunecat pentru a-1 preveni de pericolul care îl pândea, aşa că el a
poftit-o pe Batşeba. Asemenea unui alpinist surprins de o avalanşă, el a fost zdrobit de păcate unul după altul, până
când, în final, a căzut în păcatul uciderii.

Când râul este îngheţat, un om se poate aventura să umble şi să alerge acolo unde nu ar fi îndrăznit să-şi pună
piciorul dacă gheaţa ar fi fost topită sau crăpată. Şi când inima unui om evlavios este atât de împietrită încât poate
persista într-o nelegiuire, oricât de neînsemnată i ii părea, iar cugetul lui nu este zdrobit, cine ştie cât de mult se va eu
funda el în păcat?

-5. Fii mai presus de dragostea şi frica lumii Sinceritatea unui creştin nu este eclipsată decât de intervenţia a ceea 06
este pământesc între sufletul său şi Dumnezeu, (a) Fii mai presus de dragostea pentru lume

Aceasta constituie o rădăcină bine înfiptă pe care poate creşte lăţămicia. Dacă inima ta se ataşează de vreun lucru din
lume şi-I doreşti ni.ii presus de toate, te vei epuiza căutându-l şi vei fi gata să primeşti primul sfat pe care Satan ţi l-
ar oferi pentru a obţine ceea ce-ţi doreşti mai mult. Vânătorii nu se tem de pericolele care se pot ivi - garduri,
prăpăstii, mlaştini - dacă au şanse să prindă vânatul.

Lste un mister cum un om neprihănit, care a primit preţioasa ungere a lui Cristos peste inima sa, mai poate tânji după
lume. Se pare că parfumul dulce care provine din acele straturi cu mirodenii - promisiunile lui Dumnezeu - ar pângări
dorinţa creştinului în alegerea după lucrurile pământeşti. Suflarea lui Cristos peste ei ar trebui să umple simţurile
sfinţilor în aşa măsură încât satisfacţiile pământeşti să nu-i mai mulţumească.

Acest lucru este valabil atâta vreme cât simţurile duhovniceşti ale i' linului funcţionează, dar după cum răceala
împiedică nasul să-şi îndeplinească rolul, tot astfel neglijenţa creştinului obstrucţionează

303

îndurările divine care se îndreaptă spre el. Şi când cel neprihănit nu se poate bucura de savoarea divină a lui Cristos,
Diavolul câştigă teren şi de îndată îi oferă atracţii lumeşti. Curând, firea culege lucrul râvnit şi îl urmăreşte pe creştin
până când acesta sfârşeşte în durere şi ruşine, (b) Fii mai presus de frica lumii

Frica de oameni este o cursă. Pentru a se salva, un laş se va strecura în orice ascunzătoare, oricât ar fi ea de murdară.
Şi când cei mai sfinţi oameni sunt ispitiţi, ei se aseamănă cu toţi ceilalţi. Când reputaţia lui Petru părea să fie în
pericol, el „nu umblase drept după adevărul Evangheliei" (Ga). 2.14). în schimb, el făcuse un pas înainte şi încă unul
înapoi - uneori dorea să stea la masă cu Neamurile, dar alteori nu. De ce? Pentru că se temea „dc cei tăiaţi împrejur"
(Gal. 2.12).

6. Ţineţi inima într-o strictă auto-disciplină

Un om cc călăreşte pe un cal care se împiedică trebuie să ia aminte la drum şi să-şi ţină mâna pe căpăstru. Aşa este
inima noastră, creştine. Se poate împiedica pe cel mai neted drum, când nu se zăreşte nici un obstacol. Dc aceea, ţine
bine hăţurile: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ca ies izvoarele vieţii" (Pv. 4.23).

Cercetează-ţi inima în fiecare zi, aşa ca ca să poată mărturisi despre ea însăşi. Stăpânul îşi încurajează în mod indirect
slujitorul să fure dacă nu-i cere socoteală de banii din buzunarul său. Anumitor oameni din vremea marelui preot
Iehoiada li s-au încredinţat banii pentru repararea Templului şi nu li s-a cerut să dea socoteală pentru că se ştia că
„lucrau cinstit" (II împ. 12.15). Dar nu este cel mai indicat să procedezi în acest mod. Ci, mai degrabă, dă socoteală de
inima ta lui Dumnezeu şi cugetului tău în fiecare zi, astfel ca ispitele lui Satan să nu delapideze investiţiile lui
Dumnezeu în tine.

Dumnezeu ţi-a încredinţat multe daruri pentru a-ţi repara templul spiritual - sănătate, libertate, zile de odihnă şi
adorare, rânduieli, păr-tăşie - lucrarea harului în tine. Caută să afli cum o foloseşti pe fiecare şi vei vedea înaintând
împărăţia lui Dumnezeu. Este cel mai bine să procedezi astfel în fiecare zi, deoarece - şi nu greşesc - mai devreme sau
mai târziu Dumnezeu va cere socoteală inimii tale.

MÂNGÂIERE PENTRU CREŞTINUL SINCER CARE SE ÎNDOIEŞTE

Tu poţi fi cu adevărat sincer, dar îndoiala să te determine să fii altfel. Pentru tine am câteva cuvinte de mângâiere şi
cred că Dumnezeu îşi va revărsa binecuvântarea peste fiecare din ele.

304

1. Nu conchide că eşti un făţarnic dacă nu poţi vedea acum dovada sincerităţii tale

Patriarhii purtau banii legaţi în pungile lor şi călătoreau tot drumul până la han, fără să ştie ce conţineau, până când
nu le deschideau. în multe suflete există ascunsă o comoară a sincerităţii, dar încă nu a sosit momentul ca ei să
dezlege sacul şi să-şi cunoască adevăratele bogăţii. Mii dc sfinţi, ale căror călătorii au fost marcate de teama dacă
harul lui Dumnezeu era sau nu în ei, au trecut marea şi au debarcat în siguranţă în ceruri. Credinţa nezdruncinată îl
aşa/ă pe credincios în corabie cu ( ristos şi închide uşa; dar aceasta nu înseamnă neapărat că va fi scutit dc răul de
mare.

Lucrarea lui Cristos este aceea care se arată într-un aşa mod încât s-o pulcm vedea şi poseda, pe când realitatea
harului nostru nu se poate arăta pe sine însuşi. Dumnezeu a pus pe lângă Duhul Sfânt şi adevărul Ilarului pentru a
conduce în lumină sufletul şi pentru a arăta adevărul copiilor Săi. El este marele mesager care poate „să arate omului
neprihănirca Iui" (Iov 33.23).

în vreme ce ochiul omenesc, aflat în întuneric, este orb faţă de adevăr, ochiul divin, care locuieşte în lumină, poate
stârni interesul pentru adevăr şi acolo unde nu există preocupare pentru adevăr. Astfel i i omul poate vâna cu pasiune
un serviciu religios după altul pentru a obţine sinceritatea care deja îi aparţine, după cum ar proceda cineva ■ are îşi
caută cu frenezie pălăria în toată casa, în vreme ce aceasta se alia tot timpul pc capul lui.

Reţine acest adevăr de netăgăduit: „Pol li neprihănit, chiar dacă eu nu văd asta în mod clar". Deşi nu-ţi va oferi o
totală mângâiere, aceasta poate reprezenta un suport până vei obţine siguranţă. Şi chiar dacă nu va transforma
îndoiala într-o încredere deplină, o va susţine, până când meşterul ziditor - Duhul Sfânt - va veni. Şi cu un singur
cuvânt duios te va ajuta să te sprijini pe făgăduinţă, adevărata temelie a mângâierii depline.

Te rog, nu te purta cu tine mai aspru decât tc-ai purta cu prietenul - sau chiar cu vrăjmaşul tău. Presupune că cineva pc
care nu-I îndrăgeşti prea mult zace în casa ta, atât de bolnav încât întrebându-1 dacă mai este în viaţă, nu ţi-ar putea
răspunde, datorită simţurilor şi vorbirii lui greoaie, i tare l-ai pune într-un coşciug şi ai începe să-i sapi mormântul,
doar pentru faptul că nu a putut să-ţi confirme că încă mai trăieşte? Cu siguranţă că nu! Cât dc iraţional este ca Satan
să te împingă spre prăpastia disperării, şi aceasta deoarece harul nu este suficient dc puternic pentru a-ţi susţine
cauza chiar acum!

Î0 - Creştinul în Armătură

140

2. înţelege că Satan doreşte să pună îndoială şi teamă în inima ta

Atunci când observă că nu poţi fi linguşit cu speranţe false, Diavolul se amuză să te tulbure cu temeri false. A fost un
timp când trăiai în păcat şi te considerai mai bun decât erai; iar acum când în duhul tău posezi ceva din comorile sfinte
ale lui Cristos, Satan te-nspăimântă cu iluzii inspirându-ţi teamă. Dacă el nu te numeşte făţarnic, atunci îţi pune la
îndoială sinceritatea inimii tale.

Merită să faci efortul pentru a descoperi cine ciocane, şi să vezi dacă nu este acelaşi vechi acuzator, deşi acum bate la
o altă uşă. Diavolul are mai multe ispite decât costumele posedate de către un actor care apare pe scenă. Şi una din
preferatele lui deghizări este duhul de minciună, pentru a putea stăpâni inima ta gingaşă cu cele mai rele veşti pe care
le poate născoci: că nu-L iubeşti cu adevărat pe Isus Cristos şi că, afirmând câ-L iubeşti, de fapt te înşeli singur.

Astfel, precum o desfrânată obraznică, ce îşi abandonează copilul la uşa omului cinstit, acest duh ticălos comite
imprudenţa de a-1 acuza pe un om nevinovat de fapte reprobabile. Dar ştie că o parte din această învinovăţire va
pătrunde în duhul creştinului şi atunci forţează uşa pentru a lăsa liberă intrarea unei noi ispite. Şi aceasta -
adevăratul ţel al comportării Diavolului - pentru a-1 speria pe cel neprihănit şi a-i desprinde roţile carului său care
obişnuiau să-l aducă în prezenţa lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, căci omul neprihănit bănuieşte că este mai bine să
stea departe de poporul lui Dumnezeu, decât să i se asocieze cu o inimă falsă. Oare şarpele, care a convins-o pe Eva să
întindă mâna şi să ia din fructul oprit, avea o piele mai netedă sau o vorbire mai curgătoare decât acum când te
ispiteşte să nu atingi sau să nu guşti din fructul pe care Dumnezeu îţi porunceşte să-l iei din mâna Sa?

Şi totuşi, creştine, tu ai motiv să-L slăveşti pe Dumnezeu când permite Vrăjmaşului să-şi întindă gândurile rele atât de
departe şi apoi te lasă să înţelegi această strategie a analizei sincerităţii tale. Oare acum nu poţi vedea cine a fost cel
dintâi care a strigat „făţărnicie" în gândurile tale? Satan nu poate sta nepăsător văzându-te cum creşti atât de repede
pe plan duhovnicesc, aşa că pune acest obstacol în calea sincerităţii tale ce te îndreaptă spre cer. Aţinteşte-ţi privirile
la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei tale şi depăşeşte toate obstacolele Diavolului.

Se poate ca tu să nu muşti din alte păcate cu care Satan obişnuieşte să momească, de aceea el încearcă să-ţi tulbure
mintea inspirându-ţi gândul că ai devenit un făţarnic. în aceasva constă uifimul lui efort înainte de a fi nevoit sa te
părăsească. Crezi că te-ar fi necăjit atât, dacă inima

306

ta ar fi fost cu adevărat înşelătoare? El niciodată nu ar trimite trupe într-un teritoriu dacă acolo n-ar exista vreun
duşman care să-l ofenseze. Rugăciunile false nu-1 deranjează mai mult decât lipsa de rugăciune. Şi nici nu este
suficient de amabil să le vorbească făţarnicilor despre lipsa lor de sinceritate. Dimpotrivă, acesta este lanţul pe care îl
strânge în jurul lor; şi are mare grijă să-l ascundă de ei, ca nu cumva zăngănitul acestuia să le trezească cugetele şi
astfel ei să caute o cale de eliberare.

Aşadar, ia mângâierea până ce cugetul nu aduce o dovadă scripturistică asupra făţărniciei tale, înlătură mărturia
Diavolului ca pe o minciună. El nu va fi unul din acuzatori atunci când vei da socoteală pentru viaţa ta - şi nici mărturia
lui nu va folosi la nimic în ziua aceea. De ce i-ai permite acum acestui defăimător să te necăjească?

3. Caută dovezi ale sincerităţii tale

Aceasta este „piatra albă" cu „numele nou" scris pe ea, „pe care nu-1 ştie nimeni decât acela care-1 primeşte" (Ap.
2.17). Această piatră albă strălucea în cugetul lui Pavel mai minunat decât toate nestematele de pe pieptarul lui
Aaron: „Lauda noastră este mărturia pc care ne-o dă cugetul nostru că ne-am purtat in lume... cu o slin tenie şi curăţie
de inimă date de Dumnezeu... " (II Cor. 1.12).

-Şi nici Iov nu era lipsit de această dovadă când apela la gândurile înalte ale lui Dumnezeu, în timp ce El, cu mâna Sa
puternică, cerceta fiecare colţişor al inimii lui: „ştii bine că nu sunt vinovat" (Iov 10.7). Iii nu spunea că este Iară păcat
- aceasta o întâlnim de multe ori - ci ştia că nu era un făţarnic împietrit. Domnul i-a dăruit o posibilitate de a se
cerceta şi l-a supus încercării pentru a-i astupa gura lui Satan şi spre a-1 face de ruşine pentru că adusese o învinuire
atât de gravă împotriva unuia dintre aleşii lui Dumnezeu.

Este adevărat, Pavel şi Iov au fost sfinţi de înaltă clasă; dar şi cel mai slab creştin din familia Iui Dumnezeu poate
avea aceeaşi mărturie pe care ei au avut-o: „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu arc mărturisirea aceasta în el" (I Ioan
5.10). Cristos şi Duhul Sfânt locuiesc în inima ta în aceeaşi măsură ca în inima oricărui sfânt de pe pământ. De
asemenea, pentru a fi spălat tu posezi acelaşi sânge al lui Isus şi aceeaşi apă a Cuvântului. Acestea vor depune
mărturie pentru Iov şi Pavel. Dar pentru a depune mărturie, martorii citaţi la Tribunalul ceresc trebuie să aştepte până
când vor fi chemaţi de Judecătorul Suprem. Şi poţi li convins că Dumnezeu va chema la timpul potrivit martorii
potriviţi. Dar acum să analizăm trei modalităţi de a descoperi o inimă sinceră:

141

(a) Urmăreşte o măsură mai mare de har

Cu cât un copil se dezvoltă mai mult, cu atât se evidenţiază culoarea feţei lui. La fel se întâinplă şi cu harul. Pot exista
anumite cute pe faţa unui nou-născut. Cu toate acestea, ele ascund numai pentru o vreme frumuseţea feţei, apoi vor
dispărea. Astfel, gândirea duhovnicească a celui neprihănit se maturizează în conformitate cu întregul organism al
harului, un proces complex, care-1 face capabil să reflecteze asupra acţiunilor sale şi să analizeze motivele care-1
determină pe Satan să-i judece sinceritatea. Dacă nu doreşti să supraveghezi zilnic întregul spectru oscilant al
sincerităţii sau ipocriziei, nu rămâne pe plan duhovnicesc la stadiul de copil, ci caută să devii un om matur în Cristos.
Atunci vei putea depăşi multele tale temeri şi cu aceeaşi lumină prin care observi creşterea harului, vei putea vedea
totodată şi realitatea prezenţei sale.

în zori, este greu să cunoşti dacă străluceşte lumina zilei sau cea a nopţii, şi totuşi observând cum se răspândeşte şi
creşte lumina, îţi dai seama că se face ziuă. Braţele unui copil dintr-o pictură nu devin mai puternice dacă stau acolo
luni sau ani. Oare dragostea, speranţa, smerenia şi suferinţa evlavioasă cresc din ce în ce mai mult şi tu te mai întrebi
dacă posezi adevăratul har sau nu? Faptul că nu-ţi poţi recunoaşte harul devine la fel de uimitor ca şi acela că iudeii
nu ştiau cine era Isus, când l-a vindecat pe un orb.

(b) îmbrăţişează orice chemare din partea Iui Dumnezeu

Sunt anumite perioade din viaţa unui om când Dumnezeu îi oferă prilejul de a-şi cunoaşte inima mai bine decât ar
face-o în tot restul vieţii. Această oportunitate apare când Dumnezeu ne cere să ne lepădăm de noi înşine de dragul
Lui. Dacă suntem gata să ascultăm, vom cunoaşte mai multe despre inima noastră, deoarece în lepădarea de sine harul
este însoţit de slavă precum soarele strălucitor într-o zi senină. Tot astfel, Dumnezeu doreşte să demonstreze evidenţa
harului Său în cel neprihănit care este gata să umble în acest har oriunde şi oricând.

Unui slujitor care este gata să asculte, stăpânul îi porunceşte cu mai multă blândeţe, indiferent cât de grea a fost
porunca: „Bine ai făcut, rob bun şi credincios" (Mt. 25.21). Chemarea lui Dumnezeu la lepădare de sine ar putea
însemna renunţarea la afaceri, hobby-uri, case sau pământ - sau la toate acestea şi chiar mai mult: prieteni, relaţii,
familie, etc. Deci, prietene, să nu regreţi prezenţa Providenţei la uşa ta. Dacă ai putea vedea tot drumul scopul lui
Dumnezeu, atunci tu L-ai pofti înăuntru aşa cum Avraam le-a urat bun-venit celor trei îngeri cu care a prânzit voios în
cortul său.

308

Dumnezeu te-a chemat la lepădare de sine, pentru a-ţi permite să vezi sinceritatea ta şi pentru a te introduce în harul
Său pe care ai căutat să-1 vezi în tine de atâta timp. Această Providenţă îţi oferă un car - asemănător celui trimis de
Iosif bătrânului Iacov - pentru a te conduce să vezi harul cel viu după care ai tânjit atât dc mult.

Te emoţionează gândul de a obţine această asigurare, fără a considera modul în care Dumnezeu îţi va spune să lupţi
pe cale? Ca un exemplu, când Tatăl i-a poruncit lui Avraam să-şi sacrifice fiul, şi pentru a asculta el a făcut paşi
dureroşi, dar hotărâţi. Şi Dumnezeu nu va îngădui ca această lepădare de sine să fie lipsită de onoare: „să nu pui
mâna pe băiat,... căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru
Mine" (Gen. 22.12). Cu siguranţă. Dumnezeu cunoştea toate acestea dinainte, dar a vorbit astfel ca Avraam să poată
auzi de sinceritatea sa direct din gura lui Dumnezeu.

Poate că Dumnezeu te cheamă să renunţi la educaţia, ambiţiile sau chiar la prietenii pc care îi apreciezi mai mult,
pentru a susţine un adevăr sau o practică şi să procedezi astfel pentru simplul fapt că aşa îţi spune Cuvântul. Dacă poţi
face astfel fără să fii cuprins de mândrie - deşi ar fi opusul oricărei aprobări a naturii umane - acesta va fi un act de o
adâncă lepădare de sine. S-ar putea să ţi se ceară să părăseşti orice lucru familiar şi pe oricine şi să mergi singur pe
cale; s-ar putea să afli ce înseamnă să iubeşti atât de mult pacea încât pentru a o obţine nu trebuie să dai altceva
decât păcatul. Dacă ascultarea ta te conduce într-o astfel de lepădare dc sine, atunci tu vei avea un motiv în plus să
aştepţi dovada sincerităţii tale din partea lui Dumnezeu.

Totodată, Dumnezeu s-ar putea să dorească să renunţi la mânia şi răzbunarea ta; dar El ar putea folosi o cale
neobişnuită pentru a-ţi testa cu severitate mândria. De exemplu, dacă Dumnezeu l-ar prinde pe vrăjmaşul tău şi l-ar
da în mâinile tale, atunci primul tău impuls s-ar putea manifesta în a-i invita pe ceî neprihăniţi, ca şi pe cei păcătoşi,
şi a le arăta ce se întâmplă când Dumnezeu hotărăşte ca judecata Sa să cadă asupra celui ce o merită: fără îndoială,
acesta este momentul critic când ispita susţine încrederea ta, şoptindu-ţi: - şi uzând de Numele lui Dumnezeu - „Iată
ziua în care Domnul îţi zice: «Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-fi va plăcea»" (I Sam. 24.4).

Acum, dacă te împotriveşti acestei ispite şi răsplăteşti cu bine răul cc ţi l-a făcut duşmanul tău, atunci tu te vei elibera
de mândrie, şi vei da la iveală un biruitor smerit. Tu vei consacra memoria acestei victorii pentru slava Numelui lui
Dumnezeu, şi nu pentru slava proprie. David

142

nu a păstrat sabia lui Goliat în casa lui ca un trofeu pentru ceea ce făcuse, ci a pus-o în Cortul lui Dumnezeu, „în dosul
efodului", ca o aducere aminte a ceea ce făcuse Dumnezeu prin mâna lui (I Sam. 21.9).

Dacă vei putea să-ţi stăpâneşti smerit această lepădare de sine vei fi un student absolvent al harului lui Dumnezeu -
deşi mereu un student - cu o înaltă distincţie. Faima lui David a avut un răsunet mai clar datorită victoriei obţinute în
peştera întunecată decât datorită triumfului asupra vrăjmaşilor pe câmpul de bătălie. în urma luptelor sângeroase el a
câştigat „un nume mare ca numele celor mari de pe pământ"; dar prin lepădarea de sine, atunci când a cruţat viaţa lui
Saul, a câştigat un loc de cinste pe paginile Scripturii (II Sam. 7.9).

Datorită lepădării de sine, David a fost decorat de Dumnezeu într-un mod mai dramatic decât orice alt erou - chiar prin
cuvintele vrăjmaşului său. Saul nu a putut ţine ascuns adevărul lui Dumnezeu, ci şi-a mărturisit ruşinea lui şi a
recunoscut sfinţenia lui David: „Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău" (I Sam.
24.17).

(c) Perseverează în aşteptarea poruncilor lui Dumnezeu

Chiar şi atunci când te îndrepţi spre Dumnezeu fără putinţa de a-ţi vedea sinceritatea, Duhul lui Dumnezeu trebuie să
te protejeze sau, ca Agar, vei sta lângă izvor fără să-L observi. Poţi căuta peste tot fără a descoperi unde se află
comoara. Numai prin Duhul lui Dumnezeu putem „cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său"
([ Cor. 2.12). El lucrează în poruncile lui Dumnezeu, precum un guvernator în biroul lui; şi dacă dorim ca din nou
realitatea harului - dovada cerului - să fie pecetluită în cugetul nostru, trebuie să ne îndreptăm spre El.

Mergi la Duhul lui Dumnezeu şi aşteaptă. Numai faptul că te afli la uşa potrivită este de ajuns pentru a te mângâia.
Chiar dacă baţi de multă vreme şi nu auzi pe nimeni venind, nu trebuie să te simţi ruşinat. Slujitorii lui Eglon aşteptau
un om mort (Jud. 3.25), dar tu eşti în aşteptarea unui Dumnezeu viu, care aude din cer orice bătaie de pe pământ. El
este un Dumnezeu iubitor care aude rugăciunile tale şi vede lacrimile tale. Şi chiar dacă se arată a fi un străin, după
cum losif a procedat cu fraţii săi, mila Lui este atât de mare, încât îţi va cădea curând pe grumaz şi-şi va deschide
inima, înştiinţându-te, acceptându-te şi revărsându-Şi din nou harul peste tine.

Aşadar, ridică-ţi fruntea - dar aininteşte-ţi că nu poţi fixa vremea Dumnezeului atotputernic. Soarele răsare la vremea
lui, fără să ţină cont de timpul pe care tu i l-ai fixat. Uneori, Dumnezeu îţi vorbeşte printr-o

142

poruncă, iar lumina Sa divină radiază lăuntrul fiinţei tale. Dar oare n-ai petrecut nopţi certându-te cu Dumnezeu şi
întrebând de ce El nu-ţi satisface sufletul? Când cineva aduce o lumânare într-o cameră întunecoasă, privim în jur şi
căutăm lucrul pe care l-am pierdut şi, curând, vom găsi ce căutam prin întuneric de atâta timp. într-un moment de
revelaţie din partea lui Dumnezeu, putem acumula pe plan spiritual mult mai mult decât în zile sau chiar săptămâni de
tăcere din partea Sa.

Urmăreşte cu atenţie momentul când Dumnezeu Se îndreaptă spre line; consideră timpul respectiv ca un privilegiu. Dar
nu te nelinişti nici când Dumnezeu găseşte cu cale să ascundă comoara de privirea ta. El ştie că sinceritatea ta este
reală, chiar dacă tu poţi vedea sau nu acest lucru. Spune şi tu ca David: „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi
cunoşti cărarea" (Ps. 142.3). în mod suveran, Dumnezeu va acţiona pentru binele tău - nu în conformitate cu falsa
autocritică - ci după mărturia pe care ochiul Său atotvăzător o dă despre harul care este în tine.

SINCERITATEA FORTIFICĂ DUHUL CREŞTINULUI Am putut observa de ce sinceritatea se compară cu cingătoarea sau
cureaua unul soldat. Acum vom analiza o altă întrebuinţare a acestei cingători, aceea de a-i întări coapsele şi de a-i
strânge armura celui ce a poartă. în Scriptură, încingerea reprezintă tărie: „Tu mă încingi cu putere pentru luptă" (Ps.
18.39). El „slăbeşte puterea celui tare" (Iov 12.21); versiunea ebraică a acestui pasaj este: .Jil dezleagă hrâul celor
tari". Harul este cel care statorniceşte şi întăreşte creştinul în întreaga sa umblare; dimpotrivă, făţărnicia slăbeşte şi
dezechilibrează inima: „un om nehotărât este nestatornic în toate căile sale" (Iac. 1.8).

Un suflet posedă din puritatea şi incoruptibilitatea divină tot atât cât posedă şi din sinceritate. „Harul să fie cu toţi cei
ce iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos în curăţie" (Ef. 6.24). Astfel, puterea oricărui har constă în măsura lui de
sinceritate. Dar nu numai că sinceritatea acoperă toate slăbiciunile, ci, totodată, întăreşte sufletul pentru lupta
creştină.

„Neprihănirea oamenilor cinstiţi îi cârmuieşte fără teamă, dar vicleniile celor stricaţi le aduc pieirea" (Pv. 11.3). în
ciuda tuturor strategiilor sale înţelepte de a se salva, făţarnicul poate aluneca în propria nestatornicie; dar creştinul se
menţine deasupra tuturor pericolelor datorită sincerităţii.

311

1. Puterea păstrătoare a sincerităţii

Despre făţărnicia Israelului se spune: „un neam care n-avea o inimă tare"; ei aveau „un duh care nu era credincios iui
Dumnezeu" (Ps. 78.8). Pietrele care nu sunt aşezate corect la temelie nu pot rezista mult timp.

In acelaşi psalm, putem observa şi mai mult amărăciunea acestui fruct din ramurile făţărniciei: ei „s-au depărtat şi au
fost necredincioşi... s-au abătut Ia o parte, ca un arc înşelător" (v. 57). înainte de a întinde un arc defect, nu poţi vedea
nimic rău în acesta, dar când îndrepţi săgeata spre capăt, se frânge în bucăţi. Tot astfel se întâmplă şi cu o inimă
înşelătoare care se tulbură.

Oricum, sinceritatea păstrează sufletul curat în faţa ispitei. „Cine umblă fără prihană, umblă fără teamă" (Pv. 10.9) -
cu alte cuvinte, picioarele lui sunt ferme şi străbat în siguranţă cele mai aspre locuri; „dar cine îşi întinează calea''mai
curând sau mai târziu se va împiedica şi va cădea, chiar dacă îşi alege cea mai netedă şi catifelată pajişte.

Noi cunoaştem deja că sinceritatea îl întăreşte şi îl fereşte pe creştin de puterea ispitei. Prin urmare, haideţi să
urmărim câteva din căile pe care făţărnicia conduce sufletul în ispita.

(a) Făţărnicia sc ascunde în mulţime

Făţarnicul îşi potriveşte ceasul după orologiul public, nu după soare - adică după Cuvântul Domnului. El face la fel ca
toată lumea; vocea poporului este vocea dumnezeului său. Astfel, rareori poţi vedea un făţarnic înotând împotriva
curentului corupţiei. Lucrurile uşoare sunt purtate de şuvoaie, iar duhurile slabe de mulţime. Dar creştinul sincer
reprezintă o substanţă grea şi mai degrabă ar cădea decât să se supună mulţimii şi să navigheze împreună cu ea pe
râul păcatului., Deoarece făţarnicul nu are o călăuză interioară, el este dus de curent precum un peşte mort. Dar
sinceritatea este principiul vieţii divine şi direcţionează sufletul pc un drum diferit de cel al mulţimii şi cu toată
împotrivirea ce o aşteaptă.

Iosua a dat glas inimii sale chiar şi atunci când 10 din cele 12 iscoade au vorbit potrivit dorinţei poporului. Iar în gura
lui Mica nu s-au găsit cuvintele profeţilor mincinoşi care prooroceau potrivit mândriei lui Ahab. El a preferat să pară
ridicol, rămânând singur, decât să se pună de acord cu „patru sute de oameni" (I împ. 22.6-8).

(b) Făţărnicia mituieşte păcatul

în afară de Cristos nimeni - nici chiar cei în care adevărul îşi are locuinţa - nu a putut respinge cea mai mare ofertă a
Diavolului: „toate lucruri/e ţi le voi da" (Ml. 4.9). Ajungând în culmea mărturisirii sale

144

religioase, un făţarnic va profita de această ocazie, chiar dacă ea constă în tranzacţia cu păcatul, trădarea sufletului
său şi a lui Dumnezeu. Deosebirea dintre un făţarnic şi cineva care se leapădă de credinţă nu este mai mare decât cea
dintre un măr verde şi unul copt: aşteaptă un timp şi-1 vei vedea căzând la pământ. Ca un exemplu, Iuda a fost primul
făţarnic ascuns, dar foarte curând el a putut fi văzut de toţi ca un trădător al lui Cristos.

Pe măsură ce vremea se încălzeşte, fructele se coc; astfel, unii făţarnici pot înainta mai mult decât alţii, înainte de a fi
descoperiţi, deoarece ispitele lor nu sunt atât de penetrante încât să le demaşte corupţia. Fructele se coc mai mult în
săptămâna când soarele şi steaua polară sunt dispuse pe aceeaşi linie decât în toată luna anterioară. Iar când
făţarnicul vede o poartă deschisă pe unde ar putea intra şi căpăta permisul firesc, atunci pofta lui şi ocazia ivită îi
determină ziua căderii. Cârligul a fost aruncat şi nu mai poate evita muşcarea acestuia.

Dar în momentul ispitei, sufletul este păzit dc către sinceritate. David îl ruga pe Dumnezeu să nu-i ia „sufletul
împreună cu păcătoşii", a căror „dreaptă este plină de mită" (Ps. 26.9, 10). „Dar cât despre mine" îşi propunea el,
„voi umbla în neprihănirea mea" (v. 11). Astfel, un suflet care umblă în neprihănire nu va lua mită nici de la oameni,
nici de la păcat. Picioarele lui David erau înfipte în „locul neted" al neprihănirii.

(c) Făţarnicul se supune ispitei când poate păcătui fără a fi observat de oameni

Haideţi să analizăm două aspecte ale acestui adevăr: (i) Făţărnicia îmbrăţişează pofta în unghere ascunse. Observă
modul dc comportare al făţarnicului când' crede că este la adăpost de privirile oamenilor. Anania şi Safira încercau să
tragă o perdea de zel între lăţărnicia lor şi privirile oamenilor, prin punerea la picioarele apostolilor a unei sume de
bani. Ei păstrează restul fără a se gândi la ochiul lui I )umnezeu şi se înfăţişează înaintea lui Petru ca şi cum ar fi fost
adevăraţi sfinţi.

Dar aceste două mădulare ale Bisericii nu au rezistat multă vreme. Făţarnicii ţin cont mai mult de salvarea aparenţelor
în lumea aceasta decât de salvarea sufletelor lor în lumea de dincolo. Şi dacă reputaţia lor estf asigurată pentru o
vreme, ei refuză să se gândească la eternitate. Pentru a (ace aceasta, ei ar trebui să se recunoască atei şi necredincioşi
demni dc iad. Astfel că ei se abţin cu grijă de la orice decizie, neîndrăznind să dea glas cugetului lor.

313

Sinceritatea păzeşte sufletul de astfel de imaginaţii deşarte. Stăpânul lui Iosif lipsea, dar Dumnezeul lui era prezent.
„Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (Gen. 39.9). Nu împotriva
stăpânului, ci împotriva lui Dumnezeu! Sinceritatea îi face pe oameni credincioşi unii altora de dragul lui Dumnezeu.

(ii) Unii făţarnici pot scăpa de judecata omenească. Laban era un om însemnat în ţara lui şi l-a înşelat pe Iacov într-un
mod sinistru, deoarece tânărul era un străin sărac ce nu avea puterea de a contesta şiretlicurile acestuia. Chiar şi
Nero, care a ajuns să joace rolul unui diavol, a fost la început speranţa Romei: un „conducător înţelept şi drept". Dacă
vrei să fixezi cadrul puterii şi măririi făţărniciei, acesta nu va arăta prea întins înainte ca făţărnicia să fie demascată.

Roboam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu când „şi-a întărit domnia şi a căpătai putere", părăsind „Legea
Domnului" (II Cor. 12.1). El şi-a ascuns intenţiile până ce şi-a consolidat domnia. Dar de îndată ce a obţinut putere şi
încredere, s-a îndepărtat de Dumnezeu. El se asemăna cu un căpitan pervers ce-şj aproviziona mai întâi turnul cu
materiale şi muniţie şi apoi se declara trădător - numai după ce credea că şi-a pus la adăpost trădarea. Dar tocmai aici
sinceritatea îl deosebeşte pe creştin.

în ceea ce-i priveşte, fraţii lui Iosif au făcut un act mai urât decât dacă i-ar fi luat viaţa: l-au vândut ca sclav în mod
barbar într-o ţară străină. Datorită providenţei lui Dumnezeu, aceşti oameni au căzut mai târziu în mâinile lui Iosif,
când acesta se afla în Egipt, în culmea puterii sale. Apoi, când Iosif ar fi putut să-i pedepsească pentru modul în care
se purtaseră cu el, fără teamă din partea autorităţilor, sinceritatea l-a înălţat mai presus de gândurile de răzbunare.
El a răsplătit cruzimea lor prin lacrimile sale, nu cu sângele lor; şi în vreme ce odinioară singura lor bucurie era să
scape de el, acum ei plângeau de bucuria revederii cu el.

Când vinovăţia lor i-a determinat să măsoare intenţiile lui Iosif, din perspectiva inimii lor răzbunătoare, el le-a
îndepărtat toată teama, exprimându-şi adânca dragoste faţă de ei. El n-a vrut să întunece acea zi de bucurie, nici
măcar cu exprimarea regretelor pentru cruzimea purtării lor. Oare ce l-a păstrat pe el în acea oră de încercare? „Eu mă
tem de Dumnezeu" a fost răspunsul lui (Gen. 42.18). Este ca şi cum ar fi spus: ,JDeşi acum sunteţi ostatecii mei, eu
posed ceva ce-mi fereşte mâinile şi inima ca să vă fac rău - eu mă tem de Dumnezeu". Aceasta a fost atunci pavăza lui
Iosif - el se temea cu adevărat de Dumnezeu.

145

2. Puterea înnoitoare a sincerităţii

Sinceritatea nu ne garantează că nu vom cădea niciodată, .dar ne ajută să ne ridicăm atunci când cădem. Oricum,
făţarnicul zace acolo unde cade până la moarte. Astfel se spune despre el că „se prăbuşeşte în nenorocire" (Pv. 24.16).
După cum un drumeţ se poate împiedica, tot aşa i se întâmplă şi omului sincer, dar el se ridică şi îşi continuă călătoria
cu mai multă precauţie şi mai iute ca înainte. Dar cel făţarnic se prăbuşeşte precum un om din vârful unui catarg care
este lipsit de orice speranţă în redresarea apelor învolburate.

Putem observa acest principiu în viaţa lui Saul. Când şi-a descoperit inima înşelătoare, el a început să se rostogolească
spre vale şi nu s-a oprit, ci a mers din păcat în păcat. în numai câţiva ani, greutatea păcatelor lui a crescut
îngrijorător, faţă de prima lui abatere. Odată, el fusese atât de grăbit să-L slujească pe Dumnezeu, încât nu a putut
aştepta sosirea proorocului Samuel - dar mai târziu s-a îndepărtat atât de mult de la a-L căuta pe Dumnezeu, încât a
apelat la sfatul unei vrăjitoare. Şi în ultimul act al tragediei sale sângeroase, printr-o atitudine disperată, Saul şi-a
oferit viaţa Diavolului prin sinucidere.

Motivul pentru care păcatul lui Saul i-a provocat moartea a fost acela că inima sa nu a fost niciodată predata lui
Dumnezeu cu adevărat. Când Samuel i-a spus lui Saul: „Domnul Şi-a ales un om după inima Lui" (I Sam. 13.14), el
exprima tocmai acest adevăr. Desigur, David însuşi a căzut într-un păcat mai grav decât nelegiuirea lui Saul - pentru
care Dumnezeu îl lepădase ca cel dintâi împărat - dar deosebirea consta în faptul că în viaţa lui David sinceritatea era
„dreptatea pricinii" (Iov 19.28).

Există un dublu motiv al puterii înnoitoare a sincerităţii. Unul decurge din însăşi natura sincerităţii, celălalt din
făgăduinţa lui Dumnezeu care rămâne în sufletul creştinului sincer, (a) Natura înnoitoare a sincerităţii

Sinceritatea reprezintă pentru suflet ceea ce sufletul este pentru trup, o scânteie a vieţii divine aprinsă în inima omului
de Duhul lui Dumnezeu. Este sămânţa lui Dumnezeu care rămâne în cel sfânt. O sămânţă firavă pusă în pământ va
prinde viaţii datorită influenţei cerului asupra ei iar primăvara se va înălţa proaspătă şi verde, în ciuda frigului din
timpul iernii. La fel, după ispite şi înfrângeri, sinceritatea îl înalţă pe creştin deasupra tuturor poverilor grele şi a
valurilor murdare, atunci când Dumnezeu îşi îndreaptă asupra lui razele harului Său înviorător.

Făţarnicul este creştin doar în aparenţă. El nu este o făptură nouă. O păpuşă se aseamănă cu un om la exterior, dar
este mişcată de sforile

315

şi încheieturile fixate de maestru. O marionetă nu are viaţă, astfel că atunci când aceasta este roasă de timp sau
distrusă prin violenţă, nu poate întreprinde nimic pentru a se reînnoi, ci se desface în bucăţi, până ce nu mai rămâne
nimic din ea. Tot aşa, jurământul făţarnicului nu rezistă deoarece nu are un adevăr vital care să-l ferească de distruge-
rea ce se abate asupra lui.

(b) Natura înnoitoare a promisiunilor lui Dumnezeu „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul' - sau îl
întăreşte (Ps. 19.7). Dar creştinul sincer este singurul moştenitor de drept al Cuvântului lui Dumnezeu, acel cuvânt care
aduce sufletul din nou la viaţă. în grija Lui, Tatăl a făcut multe promisiuni pentru a-Şi asigura copiii de ajutorul Său în
primejdii şi ispite. „Cine umblă în neprihănire găseşte mântuirea...". Şi totuşi observaţi cât de adevărat este reversul:
„...dar cine umblă pe două căi strâmbe cade într-o groapă" adică dintr-o dată şi iremediabil (Pv. 28.18). „Dumnezeu
nu leapădă pe omul fără prihană şi nu ocroteşte pe cei răi" (Iov 8.20). Aşadar, făţarnicul nu numai că este privat de
făgăduinţa ajutorului, dar totodată se situează sub blestemul lui Dumnezeu.

Cu toată munca dificilă depusă pentru a-şi construi casa, făţarnicul aşteaptă rodul muncii sale, doar pentru a descoperi
că „nu va rezista". El încearcă cu toată puterea s-o pună la loc, dar ,jiu va ţine" (Iov 8.15). „Mai mult face puţinul celui
neprihănit, decât belşugul multor răi" (Ps. 37.16). Iar Dumnezeu înfăţişează tuturor motivul, pentru a-1 înţelege:
„Căci braţele celui rău vor fi zdrobite, dar Domnul spri-jineşte pe cei neprihăniţi" (v. 17).

Puţin har adevărat şi multă corupţie întâlnite la creştinul sincer fac mai mult decât bogăţiile făţarnicului - toată
credinţa, zelul şi jurământul cu care se laudă. Când duhul lui începe să dea înapoi, omul are binecuvântarea
făgăduinţei pentru a-1 întări; dar blestemul lui Dumnezeu va distruge pe cel făţarnic în toată splendoarea şi gloria lui.
Osânda lui nu poate decât să crească: „din rău în mai rău" (II Tim. 3.13).

Poruncile care lucrează efectiv la vindecarea omului sincer, prin binecuvântarea promisiunilor lui Dumnezeu, îl vor
ruina şi blestema pe făţarnic. Cuvântul care luminează vederea unuia întunecă privirea celuilalt, ca în cazul iudeilor
făţarnici. Cuvântul a fost trimis pentru a-i orbi. El moaie şi frânge un suflet sincer, ca în cazul lui Iosia; dar o inimă
înşelătoare este împietrită de adevăr.

înainte de predică, făţarnicii folosesc un limbaj foarte spiritual: „ Vom face tot ce va spune Dumnezeu". Dar când
predica s-a terminat, ei se situează mai departe ca oricând de ascultarea de El. Făţarnicul ascultă,

316

se roagă şi posteşte, dar toate acestea în detrimentul lui. Fiecare poruncă este o portiţă pentru ca Satan să-l poată
acapara mai mult, după cum s-a întâmplat cu Iuda la ultima cină.

3. Puterea mângâietoare a sincerităţii

Sinceritatea menţine capul creştinului la suprafaţă şi-1 face să înoate prin necazuri cu o prezenţă de spirit sfântă şi un
duh plin de curaj. „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric" (Ps. 112.4), nu numai o lumină după ce noaptea
a trecut, ci şi o lumină în întuneric, în vreme ce încercarea macină inima făţarnicului, ea reprezintă o hrană consistentă
pentru harul şi mângâierea omului sincer.

După cum corzile unui instrument scârţâie pe vreme umedă, tot aşa este şi cu bucuria făţarnicului; dar armonia
sufletului este menţinută în orice vreme datorită sincerităţii. Oamenii schimbători permit împrejurărilor să le
controleze sentimentele - sunt voioşi când soarele străluceşte, dar trişti când plouă. Acesta este felul de a se purta al
unei inimi lipsite de înţelepciune. Numai puţină suferinţă slăbeşte şi distruge duhul lui, după cum o iarnă geroasă
distruge făpturile plăpânde. Totuşi, încercările contribuie la maturizarea creştinului printr-o unire şi mai strânsă cu
Cristos. După cum albina zboară în stup pe timp de furtună, lot astfel necazul îl trimite pe cel credincios în braţele
Domnului.

Sinceritatea îi menţine-creştinului gura deschisă pentru a primi dulceaţa mângâierii care picură din Cuvântul lui
Dumnezeu, prin călăuzirea Duhului Sfânt. De fapt, aici îşi direcţionează Dumnezeu promisiunile. Dar făţărnicia se
aseamănă cu un om al cărui gât este inflamat, el arde pe dinăuntru dar nu poate înghiţi nimic pentru a-şi stinge focul
pe care păcatul i l-a aprins în suflet. Când Dumnezeu oferă făgăduinţele Sale minunate, cugetul făţarnicului îi spune
acestuia: „Nu pot li pentru tine, tu nu eşti sincer cu Dumnezeu. Desigur, poţi înţelege că numai spre oamenii sinceri se
îndreaptă Cuvântul lui Dumnezeu; dar tu cum eşti?"

Atunci, care este deosebirea dintre acest făţarnic şi aruncarea înfocată în cotloanele mizere ale iadului? Acest om
chinuit arde şi nu poate căpăta nici măcar o picătură pentru a-şi răcori limba. Când făţarnicul arde în încercare, lui i se
oferă nu numai o picătură, ci un râu, o fântână plină cu apă - chiar sângele lui Cristos - dar el nu poate bea. Pentru
moment, gura lui este închisă şi nimic nu o poate deschide. Făţărnicia lui se ghemuieşte precum un câine de pază la
uşă şi nu va fi consolat dacă te vei apropia de el. «Şi care este mai de compătimit, o persoană care nu are pâine sau
una care are, dar nu poate mânca?

146

Nimeni nu este mai viclean şi mai iscusit decât făţarnicul. în prosperitatea lui, el evită reproşurile şi sfatul Scripturii.
Iar în încercare, când cugetul îi este treaz, el pune la îndoială orice încurajare din Cuvânt. Acum, pentru că este
prizonierul lui Dumnezeu, nici o mângâiere nu se poate apropia de el. Dacă Dumnezeu vorbeşte de groază, cine poate
aduce pace? „împietreşte-le inima şi aruncă blestemul Tău împotriva lor!" (PI. 3.65).

Cuvântul ebraic pentru durere ilustrează un adăpost; potrivit unui comentator, aceasta reprezintă o boală pe care
medicii o numesc insuficienţă cardiacă, împiedicând orice uşurare. Aceasta este durerea făţarnicului atunci când
cugetul lui se trezeşte, iar Dumnezeu îl avertizează asupra păcatului său. Dar acum, permiteţi-mi să analizez câteva
tipuri de încercare şi să arăt ce mângâiere oferă sinceritatea în fiecare caz.

(a) Sinceritatea protejează sufletul de acuzaţiile oamenilor

Acestea nu sunt doar acuzaţii mărunte, ele sunt cunoscute printre suferinţele sfinţilor, aceste „batjocuri" sunt demne
să fie puse alături de suferinţele lui Cristos (Ev. 11.36). Măreţia neasemuită a Duhului lui Isus s-a manifestat nu numai
în suferinţele crucii, ci şi în „dispreţuirea ruşinii", cu care duşmanii Lui de moarte îl încărcau fără milă (Ev. 12.2).
Ambiţia minţii omeneşti nu poate accepta ruşinea, aplauzele sunt idolul după care aleargă şi omul plăteşte preţuri
incredibil de mari pentru a le obţine.

Odată, Diogene, sumar îmbrăcat, ţinea în braţe un morman de zăpadă, determinându-şi spectatorii prostiţi să-i
admire răbdarea - până când cineva l-a întrebat dacă ar face acelaşi lucru şi când nu ar avea spectatori. Făţarnicul se
hrăneşte pe credit, el trăieşte din slava pe care i-o dau oamenii. Când aceasta lipseşte, inima lui suferă dezamăgită;
dar când resemnarea se transformă în dispreţ, el piere deoarece nu are aprobarea lui Dumnezeu, ci învinuirea
oamenilor.

Totuşi, sufletul sincer este ferit de dispreţul omenesc, deoarece el are ca martori în procesul intentat lui conştiinţa şi pe
Dumnezeu. Un cuget sănătos şi Duhul lui Dumnezeu lucrează împreună pentru a-1 ajuta pe creştin să se bucure în
batjocuri. De aceea, el nu este afectat când potopul acuzaţiilor izbesc uşile şi acoperişurile. înăuntru, creştinul se află
în siguranţă.

Voi lua ca un prim exemplu al siguranţei izvorâte din sinceritate pe David. „Prin aceasta voi cunoaşte că mă iubeşti,
dacă nu mă va birui vrăjmaşul meu" (Ps. 41.11). El săvârşise un păcat grav şi Dumnezeu îl pedepsea, în vreme ce
vrăjmaşii lui îl acuzau de făţărnicie. ,Este atins rău de tot - zic ei -" (v. 8). Oare nu era suficient de doborât prin

147

Faptul că cel mai bun prieten îi întorsese spatele, iar Dumnezeu îl lăsa să sufere datorită fărădelegii lui? Şi totuşi
sufletul lui David nu a fost distrus; Dumnezeu l-a mângâiat atât de mult, încât a putut îndepărta dispreţul vrăjmaşilor
lui cu aceeaşi repeziciune cu care ei i-1 aruncau în faţă. Batjocurile lor cădeau precum zăpada care se topeşte dc îndată
ce se aşterne.

Cum putea David să aibă o aşa nobleţe sufletească? „Tu m-ai sprijinit, din pricina neprihănirii mele, şi m-ai aşezat pc
vecie înaintea Ta" (v. 12). Ca şi cum ar fi spus: „Doamne, Tu nu Te porţi cu mine aşa cum fac vrăjmaşii mei; dacă ci ar
găsi un singur păcat în viaţa mea, l-ar scoate la iveală ca pe o insectă. Dar Tu treci cu vederea alunecările mele şi îmi
ierţi păcatul. Tu îmi vezi neprihănirea şi o pui n ui presus dc slăbiciunile mele. Mă aşezi înaintea Feţei Tale şi îţi arăţi
dragostea şi bunătatea faţă de mine chiar când păcatul însoţeşte ascultarea mea". Mila lui Dumnezeu se asocia
sincerităţii lui David, astfel că psalmistul încheie cu laudă la adresa lui Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Domnul,
Dumnezeu] lui Israel, din veşnicie în veşnicie" (v. 13).

Creştine, noi trăim vremuri grele. Fiecare este preocupat de protejarea numelui său atât de mult încât nu acceptă
suferinţa pentru Cristos şi nu suportă batjocurile, socotind că trebuie să găsească el însuşi o cale spre cer. Cu toate că
sinceritatea nu garantează luxul şi o călătorie la clasa I, ea nu va permite murdăriei de pe haină să se strecoare în
suflet pentru a înăbuşi bucuria ta şi a stinge mângâierea sufletească. Tu te poţi încununa cu batjocurile din afară şi le
poţi suporta numai dacă nu ai de luptat şi cu învinuirea adusă de cugetul tău.

Sinceritatea mai are şi un alt rol în afara celui de a te mângâia în defăimări. Nu numai că va stinge flăcările aruncate
de limbile iadului în faţa ta, dar te va susţine şi în faţa persecuţiei fizice, dacă Dumnezeu o va îngădui. Sinceritatea te
face să te temi de păcat. Tu nu vei avea îndrăzneala să te întinzi şi să atingi vreun cărbune; dar sinceritatea îţi va
inspira curaj să suferi şi vei îmbrăţişa cu bucurie flăcările martirajului. De exemplu, „Cartea martorilor" a lui Foxe
menţionează un creştin italian care auzise cum se certau demnitarii pentru a stabili cine să cumpere lemnele necesare
pentru arderea lui pe rug. Şi ca o ultimă demonstraţie de dragoste şi împăciuire, s-a oferit el să plătească! (b)
Sinceritatea întăreşte sufletul în timpul încercărilor

date de Dumnezeu Tatăl îngăduie pentru copiii Săi neprihăniţi să treacă prin tot felul dc încercări. Haideţi să vedem
cum ne oferă El eliberarea.

319

(i) Sinceritatea este un tovarăş protector. Mai presus de orice. ' făţarnicul se teme să cadă în mâinile lui Dumnezeu; iar
teama lui este justificată, deoarece mânia lui Dumnezeu este un lucru serios. Asemenea unui ucigaş, a cărui sentinţă
de execuţie este înscrisă în lege." făţarnicul, odată întemniţat, îşi doreşte moartea când este lovit puternic de mâna
Pumnului. Soţia lui Iov îl ocăra deoarece el II binecuvânta pe Dumnezeu: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta!" Ea nu
vedea altceva decât loviturile grele provenite din cer şi detesta încrederea lui Iov. El a numit-o „femeie nebună", dar
nu s-a mâniat pe Dumnezeu (Iov 2.9,10).

Datorită sincerităţii, creştinul poate gândi şi vorbi bine dc Dumnezeu. înfăţişarea unui om înşelător se ofileşte, iar
inima lui este plină cu venin împotriva lui Dumnezeu. El nu scoate la iveală ce este în inima lui, ci îi permite să
supureze în cele mai lainice gânduri. Omul nenorocit nu are loc în sufletul lui pentru a gândi la bunătatea lui
Dumnezeu, deoarece nu-L iubeşte. El se agită, se necăjeşte şi dă uitării belşugul de binecuvântări pe care Dumnezeu i
le-a dăruit în trecut şi este plin de resentimente datorită necazurilor prezente. Şi mai degrabă L-ar blestema pe
Dumnezeu decât să se învinuiască pe sine însuşi.

Dar creştinul sincer păstrează gânduri bune despre Dumnezeu. încât el rămâne în pace şi nu vorbeşte necuviincios
despre slava şi bunătatea lui Dumnezeu. Observăm acest lucru la David: „Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi"
(Ps. 39.9). Atât duhul cât şi trupul lui sufereau; el era trist şi bolnav, şi totuşi îşi amintea de unde venea suferinţa.
.Aceasta este de la Tine, Doamne, dar Te iubesc mult; astfel o pot accepta făli teamă. La unna unnei. puteai să mă
arunci într-un rug, dar Tu m-ai pus în patul suferinţei; deci ajută-mă să-mi primesc pedeapsa cu mulţumire". Astfel, el
a primit lovitura Iară a rosti cuvinte izvorâte din ură sau mânie la adresa lui Dumnezeu.

Sufletul sincer poate aştepta binele de la Dumnezeu. Chiar şi o inimă de piatră s-ar muia dacă ar citi strigătele pline
de tristeţe scoase de David când era în suferinţă trupească şi agonia sufletului. Dar chiar şi în această furtună, el îşi
aruncă ancora până când ea se prinde de inima lui Dumnezeu: „Doamne, în Tine nădăjduiesc! Tu vei răspunde,
Doamne, Dumnezeule/'"(Ps. 38.15). Amărăciunea provenită din durerea lui este absorbită dc nădejdea bunătăţii lui
Dumnezeu: „Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine" (Ps. 40.17). Starea lui era jalnică, dar
mângâierea lui era mai puternică: .JDumnezeu nu mă alungă. Eu sunt în gândurile Lui zi şi noapte, iar El intenţionează
să-mi facă bine".

Iov şi-a dovedit sinceritatea prin încrederea acordată lui Dumnezeu în momentul cel mai greu al încercării: „Da, mă va
ucide: n-am nimic

320 dc nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui. Chiar şi lucrul acesta poate sluji la scăparea mea căci un
nelegiuit nu îndrăzneşte să vină înaintea Lui" (Iov 13.15, 16). El afirma: ,J)acâ n-aş G fost sincer, n-ar fi putut crede şi
striga la Dumnezeu când El mă nimicea ".

Totuşi, făţarnicul nu îndrăzneşte să se încreadă în mâinile lui Dumnezeu, când ghilotina Sa stă deasupra capului lui.
Dacă s-ar putea, el nu s-ar mai înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, deoarece cugetul lui îi spune că Dumnezeu îl cunoaşte
mult prea adânc pentru a-i dori binele. Astfel sufletul lui simte mirosul focului din iad, imediat ce Dumnezeu începe să-
l încerce. Cu toate că norul încercărilor este cât o palmă de om, el cu siguranţă se va întinde până când umbrele nopţii
veşnice îl vor acoperi şi-l vor înconjura în întunericul cumplit al iadului.

(ii) Creştinul este mângâiat dc sinceritatea lui, când nu arc parte de un succes vizibil în lucrare. Pentru un predicator
care şi-a cheltuit energia să vestească Evanghelia timp de 20 de ani în faţa unei adunări dispreţuitoare, ignorante,
profane şi lipsite de viaţă, acest lucru constituie o adevărată durere. Dacă durerea unei mame care aduce pe lume un
copil viu nu este neînsemnată, ce-am putea spune de suferinţa celei ce naşte un copil mori? Aceasta este suferinţa unui
predicator pentru un popor cu inima împietrită. Şi toluşi pentru cele mai dificile lucrări. Dumnezeu îi cheamă pe cei mai
străluciţi servi ai Săi.

Sinceritatea aduce lumină în încercare şi-i oferă creştinului tot ce are nevoie pentru a o putea suporta. De exemplu,
Pavel ştia că nu putea lua cu el în cer pe oricine ar fi auzit predica lui. Pentru mulţi oameni. Evanghelia era o
„mireasmă dc la moarte spre moarte" (II Cor 2.16). Parfumul dulce al Evangheliei s-a dovedit a fi mortal, amplificând
şi grăbind pedeapsa lor. Doctorul milos suferă când îşi vede pacientul murind în braţele sale - şi totuşi îi mulţumeşte
lui Dumnezeu care l-a făcut „biruitor în Cristos" (II Cor. 2.14). Dar cum s-ar putea bucura un predicator când sufletele
care au auzit predica lui se îndreaptă spre iad? El nu este biruitor pentru că ei pier, ci pentru că nu este vinovat de
sângele lor; nu pentru că ei sunt condamnaţi, ci pentru că a investit cu sinceritate tot ce i-a dat Dumnezeu pentru
salvarea lor. „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea
lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Cristos" (v. 17).

Pavel nu ar fi avut nici un motiv de bucurie, dacă ar fi strecurat vreo sămânţă străină în învăţătura lui sau dacă ar fi
adăugat ceva de la el, la medicamentul dat de Cristos, marele Doctor. Dar el a predicat o Evanghelie curată, dintr-o
inimă sinceră, astfel că a putut fi triumfător mai

21 - Creştinul în Armătura

întâi în Mântuitorul ce-1 făcuse credincios. El ştia că se va mai întâlni cu cei necredincioşi în ziua judecăţii şi va
mărturisi împotriva lor, pro-nunţându-se împreună cu Cristos pentru pierzarea lor veşnică.

Parcă aud servii credincioşi ai lui Cristos dându-I socoteală într-un limbaj asemănător rugăciunii lui Iercmia: „nici n-
am dorii ziua nenorocirii, ştii" (Ier. 17.16). ,jWoi i-am prevenit pe acei oameni nelegiuiţi, deoarece sufletele lor ne
erau scumpe. Ne-am fi sacrificat propriile vieţi pentru a salva sufletele lor pentru eternitate;, dar nimic din ce-am spus
sau am făcut pentru ei nu le-a schimbat gândurile. Ei au mers în pedeapsa veşnică în ciuda tuturor rugăminţi/or,
lacrimilor şi insistenţelor Cuvântului Tău, care stătea între ei şi iad". Atunci, slujitorii sinceri ai lui Cristos îşi vor putea
ridica frunţile cu bucurie; dar fruntea celor răzvrătiţi sc va pleca cu ruşine la vederea lui Cristos - cu toate că acum ci îi
înfruntă pe predicatori cu îndrăzneală, deoarece aceştia au curajul să le calce „dreptul de a decide pentru ei înşişi".

Aşadar, nu te-nspăimânta când vezi că sămânţa semănată de tine printr-o bună mărturie, învăţături sfinte şi
îndemnuri repetate la pocăinţă, nu încolţeşte. David umbla în „casa lui cu o inimă curată" (Ps. 101.2). Dar au fost şi
căderi: unul din copii practicase incestul, un altul se făcuse vinovat de a-şi fi spălat mâinile cu sângele fratelui său, iar
altul jinduia coroana tatălui său. Şi cu tot acest tumult al relaţiilor de familie, David se odihnea liniştit pe patul lui dc
moarte: .JAăcar că nu este aşa casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic, bine
întărit în toate privinţele şi tare" (II Sam. 23.5). Cu sinceritate, cl făcuse ce era mai bine şi iată aici dovada includerii
sale în legământul lui Dumnezeu, care era toată dorinţa şi salvarea lui.

într-un cuvânt, când potopul mâniei lui Dumnezeu sc abate asupra unei naţiuni asemenea valurilor furioase prin
fisurile făcute de păcat, iar cei neprihăniţi stau la spărtură. Dumnezeu va răspunde la strigătele lor. Dar chiar şi
atunci, sinceritatea va fi un sprijin de nădejde dacă va trebui să avem şi noi parte de încercările ce se abat asupra
întregii naţiuni.

Chiar atunci când cei neprihăniţi sunt oameni iubiţi de Dumnezeu, ca Noe şi Daniel, Dumnezeu renunţă uneori să Sc
pună chezaş pentru un popor aflat sub osânda judecăţii Sale. De exemplu, Iereinia a mărturisit plin de îndrăzneală
păcatele din vremea lui şi a mijlocit prin rugăciuni sincere pentru poporul lui; dar cu toate rugăminţile şi încercarea dc
a abale mânia lui Dumnezeu, el nu i-a putut schimba. în cele din urmă, iudeii i-au cerut să nu mai proorocească
împotriva lor, iar Dumnezeu i-a poruncit să nu se mai roage pentru naţiune.

322

Judecata plana ca un vultur deasupra prăzii sale. Şi singurul lucru care mângâia inima lui Iercmia, plină dc durere
pentru păcatele lui Israel, era amintirea sincerităţii lui faţă de Dumnezeu şi oameni: „Adu-Ţi aminte că am stat
înaintea Ta, ca să vorbesc bine pentru ei, şi să abat mânia Ta dc la ei" (Ier. 18.20). Este ca şi cum ar fi spus: ,J)oamne,
eu nu pot determina această generaţie răzvrătită să se pocăiască de păcatele ei, şi se pare că nu Te pot convinge nici
pe Tine să-Ţi anulezi judecata; dar eu am fost credincios atât Ţie cât şi lor".

Dimpotrivă, partea făţarnicului în vremea judecăţii este groază şi un duh înfricat. De exemplu, Paşhur era un duşman
înverşunat al lui Iereinia şi al mesajului pe care el îl aducea din partea lui Dumnezeu. El încerca din răsputeri să-1
liniştească pc împărat cu speranţa deşartă a zilelor glorioase de odinioară. Şi toate acestea împotriva Cuvântului
Domnului rostit dc Iercmia! Iar când furtuna judecăţii s-a dezlănţuit cu furie, Iercmia a îndepărtat acel adăpost
imaginar, spunându-i lui Paşhur că va avea parte şi de o pedeapsă personală, pc lângă cea împărtăşită cu întregul
popor (Ier. 20).

(iii) Sinceritatea îl întăreşte pe creştinul care n-are posibilitatea de a-1 sluji lui Dumnezeu. Dacă un slujitor al lui
Cristos şi-ar putea alege suferinţa, cl ar alege orice altceva înainte de a îndura suferinţa transformării într-un
instrument vechi, nefolositor lui Dumnezeu. Un slujitor devotat îşi valorifică viaţa după ocaziile pe care le are de a-L
glorifica pe Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a înălţat şi l-a slăvit pe Iosif într-o ţară străină, el nu s-a gândit în mod firesc la realizările Iui, ci a
luat toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când era foarte aproape de împărat ca rang şi putere, cl
vedea acest lucru ca o oportunitate de a-L sluji pe Dumnezeu, ocrotind adunarea Lui, care consta atunci din familia
tatălui său. „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viata
printr-o marc izbăvire" (Gen. 45.7).

Aşadar, este o încercare dureroasă când sunt îndepărtate oportunităţile dc slujire, iar cel neprihănit este dat la o
parte, dar când îşi aminteşte cum îşi folosea timpul şi talentele pentru Dumnezeu, el este mângâiat. El socoteşte ca o
adâncă durere faptul că Dumnezeu nu-1 mai foloseşte aşa cum făcuse odinioară, şi totuşi nu-i pare râu dacă lucrarea
lui Dumnezeu continuă şi fără el. Chiar dacă el moare, Dumnezeu trăieşte pentru a avea grijă de lucrarea Sa. Lipsa
unei corzi - sau chiar a tuturor - nu poate estompa muzica providenţei Iui Dumnezeu. El îşi poate împlini dorinţa fără a
folosi vreo făptură ca instrument al Lui.

150

înlr-un cuvânt, inima creştinului este rănită când el este îndepărtat de la orice lucrare prin care L-ar putea slăvi pe
Dumnezeu. Şi totuşi el posedă acest unic adevăr pe care nici un hot al vremii nu-1 poate fura: când cel neprihănit
doreşte sincer să-L slujească pe Cristos din toată inima printr-o anumită lucrare, Dumnezeu o socoteşte ca şi înfăptuită.
Ca un exemplu, dorinţa lui David de a construi Templul a fost considerată ca împlinită, ca şi cum el ar fi realizat ce-şi
propusese.

în ziua judecăţii, mulţi oameni cu o inimă darnică vor fi răsplătiţi ca binefăcători, deşi ei n-au avut pe pământ
îmbrăcăminte să dăruiască sau pâine să împartă cu cel sărac. .Atunci împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
«Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii, căci am
fost flămând şi Mi-afi dat de mâncat...»" (Mt. 25.34-35). El n-a spus: „voi, care aţi fost bogaţi", ci „voi, care aţi dat
celui flămând".

Luaţi aminte voi, cei binecuvântaţi şi aleşi de Dumnezeu, şi mân-gâiaţi-vă! Puteţi fi lipsiţi de faimă în lume, iar
bunurile voastre să nu valoreze aproape nimic; slujba voastră poate părea umilă. Dar doriţi să umblaţi în neprihănire
şi să fiţi acceptaţi de Tatăl în orice moment al vieţii? Sinceritatea este o pasăre care cântă atât de duios în inima ta, de
parcă ai fi cel mai vestit monarh din lume.

Lucrurile care aduc mângâiere şi înviorare celui mai mare, ea şi celui mai neînsemnat sfânt din familia lui Dumnezeu
sunt: dragostea şi harul lui Dumnezeu, dăruirea către Cristos şi preţioasele promisiuni care în El sunt „Da" şi „Anun".
Nu va conta cât am făcut pentru Cristos, ci ce am făcut din toată inima pentru El: „Bine, rob bun şi credincios!" (Mt.
25.21). Nu spune: „Bine, tu ai făcut lucruri mari şi ai condus împărăţii; ai fost un predicator de seamă pe vivmea ta",
ci: .Ai fost credincios, chiar si în cel mai întunecat colţ al lumii".

Când Ezcchia zăcea în patul lui, el nu I-a vorbit lui Dumnezeu despre planurile spirituale pe care le împlinise - deşi
nimeni nu realizase atâtea lucruri - ci doar I-a amintit de sinceritatea lui: ,JDoamnc, adu-Ţi aminte că am umblat
înaintea Ta cu credincioşie şi inimă curată şi am făcut ce este bine înaintea Ta!" (Is. 38.3).

4. Puterea sincerităţii împotriva ispitei

Ai putere să înfrângi ispita când singura armă care ţi-a rămas pentru a le apăra este porunca lui Dumnezeu care
interzice păcatul, sau poate câteva săgeţi smulse din tolba Evanghelici, precum dragostea lui Isus pentru tine sau
dragostea ta pentru El?

150

Poate că ispita a fost ţesută atât de îndemânatic în favoarea ta, încât să poţi păcătui şi totodată să-ţi salvezi onoarea.
De vreme ce uşa din dos este deschisă, tu poţi intra pe furiş; nimeni nu va afla, niciodată, iar pentru a salva
aparenţele, tu n-ai sacrificat nici un angajament creştin. Dar imediat după aceea, Dumnezeu Se ridică şi Duhul Lui îţi
spune că jurământul tău dc dragoste este împotriva gloriei Sale şi lipsit de fundament. Acum ce vei face? îi vei spune
lui Satan că păcatul nu ţi se potriveşte până când vei putea împăca dragostea ta pentru Dumnezeu cu păcatul îdreptat
contra Lui? Dacă ai fi un făţarnic, n-ai putea rezista păcatului mai mult decât rezistă praful în faţa vântului.

Inima înşelătoare se predă imediat, dar creştinul sincer îşi întăreşte inima chiar când pierde teren. Neprihănirea
fortifică sufletul pentru planuri sfinte împotriva păcatului, prin aceleaşi căderi în păcat. „Am vorbit odată" - vrea să
spună, păcătuind - „şi nu voi mai răspunde; dc două ori, şi nu voi mai adăuga nimic" (Iov 40.5). De exemplu, David îi
cerea lui Dumnezeu timp pentru a-şi descoperi energia spirituală în faţa morţii. El nu dorea să bată în retragere. El
dorea fierbinte să trăiască atât de mult, încât să-şi recupereze pierderile pricinuite de păcat, prin pocăinţă şi noi
victorii asupra acestuia. Numai atunci putea să-i spună morţii: „Bine ai venit!" El se asemăna cu un comandant rănit
mortal care dorea să fie sprijinii până ce vedea duşmanul retrăgându-se.

încearcă acum să fii nepărtinitor cu sufletul tău. Ce efect au asupra ta căderile şi lipsurile tale? Dacă se debarasează
de mustrările cugetului tău pentru a nu scoate la iveală păcatul, dacă-ţi mituiesc sentimentele pentru a le compromite -
atunci inima ta nu este sinceră faţă de Dumnezeu. Dar dacă te gândeşti să te răzbuni pe păcatul ce te stăpâneşte,
alunei în tine locuieşte sinceritatea.

5. Importanţa luptei pentru sinceritate

Fără sinceritate nu ne putem împotrivi ispitei şi nici să ne ridicăm după ce am căzut. David recunoştea că avea nevoie
de mai mult har, când spunea: „Zideşte în mine un duh nou şi statornic!" (Ps. 51.10). Ce nebunie să construieşti o casă
din surcele! Şi totuşi este adevărat că ceea ce construieşte făţarnicul se concretizează în nimic. Există un loc nestins —
puterea făţărniciei nerănite - care-i va distruge legământul.

6. Binecuvântarea sincerităţii

Coroanele şi bijuteriile regeşti nu pot fi comparate ca valoare cu sinceritatea, deoarece adevărul te transformă într-un
om după inima lui Dumnezeu. Nimic nu te poate asemăna mai mult cu El în simplitatea şi

325

curăţia naturii Sale. Când Hainan întreba ce ar trebui tăcut unui om pe care împăratul doreşte să-1 înalţe, mânat de o
ambiţie deşartă, s-a gândit la sine însuşi. El a ales să fie îmbrăcat cu hainele împărăteşti! Când Dumnezeu îţi oferă
sinceritatea, El te îmbracă cu propriile-I haine. „Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte,
neprihănirea îmi era manta şi turban" (Iov 29.14). Această haină a neprihănirii te face un învingător mai renumit
decât Alexandru, care a cucerit multe popoare. Dar tu ai biruit o lume de diavoli şi pofte.

Ai privit vreodată o broască şi I-ai mulţumit lui Dumnezeu că te-a făcut om şi nu o creatură atât de dizgraţioasă? Cu
cât mai mult ar trebui să fii recunoscător pentru faptul că El tc-a schimbat dintr-un făţarnic, ce erai odinioară din fire,
într-un creştin neprihănit! Lactantius întreba: „Dacă un om ar alege moartea decât să aibă chipul şi asemănarea unei
Hare - deşi şi-ar putea păstra sufletul de om - cu cât mai josnic ar trebui să fie pentru o făptură umană să aibă o inimă
de fiară?" Făţarnicul este cea mai urâtă făptură dintre toate, deoarece el poartă o inimă de fiară sub masca unui
sfânt.

7. Siguranţa sincerităţii împotriva fricii de apostazie

După cum am remarcat mai înainte, sinceritatea nu te va păzi întotdeauna de alunecări sau îndoieli - dar legământul
de sânge Cu Cristos te va păzi de apostazie la sfârşit. Deoarece măsura de har de care dispui este mică, ţi-e uşor să pui
la îndoială siguranţa ta. „Oare aceste picioare slăbănogite mă pot ajuta să-mi sfârşesc călătoria? Oare aceşti puţini
bani - măsura nucă de har din inima mea - pol achita cerului toate învinuirile, multele ispite şi încercările costisitoare
ale credinţei?"

în mod normal, răspunsul este: ,jVu". Felia din coşul tău de pâine nu este suficientă pentru a te hrăni pentru restul
vieţii. Dar tu posezi un legământ! Oare nu te-a învăţat Dumnezeu să te rogi pentru „pâinea cea de toate zilele"? Dacă
în fiecare zi vei urma supus chemarea Sa, binecuvântarea Lui îţi va acoperi orice nevoie.
Şi, la fel de bine, tu ai un Furnizor spiritual. Tu ai un Frate preţios, un Soţ care S-a înălţat la cer cu un scop, acolo unde
este belşug de har, astfel că El poate întreţine sufletul tău în această lume a stresului şi tensiunii. Toată puterea este
în mâinile Lui: El merge la Sursă şi îţi trimite tot ce ai nevoie. Aşadar, ai putea flămânzi când Cel ce posedă plinătatea
harului te-a luat sub protecţia Lui?

Cei doi bănuţi pe care samariteanul i-a lăsat nu erau suficienţi pentru găzduire şi pentru îngrijirea călătorului rănit; de
aceea, el a promis că la întoarcerea sa va achita şi restul. Cristos nu dăruieşte numai o măsură

152

mică de har, ci „un har şi mai mare" (Iac. 4.6), atât de mult cât avem nevoie pentru a ne lua cu El în cer. ,JDomnul dă
îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană" (Ps. 84.11).

8. Avertisment împotriva mândriei sincerităţii

Este adevărat - sinceritatea îţi dă putere să rezişti ispitei şi te va ridica din păcat; dar ce întăreşte sinceritatea? Unde
se înfig rădăcinile Care hrănesc harul tău? Nu în propriul pământ, ci în cer.

Dumnezeu este Singurul Care te păstrează pe tine şi sinceritatea ta în viaţa Lui; şi El va păstra ceea ce a dăruit.
Domnul este tăria ta: fie ca Bl să fie cântecul tău! Ce ar putea face un topor, chiar şi unul ascuţit, fără mâna
lucrătorului? Se va lăuda toporul cu ce a tăiat? Sau se va făli dalta cu ce-a sculptat? Oare nu sunt de remarcat
îndemânarea şi meşteşugul maestrului? Tu poţi afirma un singur adevăr, când rezişti Ispitei: .jDacă Domnul n-ar fi
fost de partea mea, m-aş li prăbuşit".

Deşi Psalmul promite să dăruiască har şi slavă celui neprihănit, I )umnezeu nu va dărui neprihănirii gloria harului
Său. De exemplu, David îşi mărturisea neprihănirea şi spunea cum a putut s-o menţină: „Am fost fără vină înaintea
Lui, m-am păzit de fărădelegea mea" (11 Sam. 22.24). EI spunea că Dumnezeu a mărturisit despre neprihănirea lui,
răsplătind-o: „De aceea Domnul mi-a răsplătit nevinovăţia mea, după curăţia mea înaintea Lui" (v. 25). Dar pentru a
evita lauda propriei sale bunătăţi, el se mulţumeşte să spună: ,JDumnezeu este cetăţuia mea cea tare, şi El mă
călăuzeşte pc calea cea dreaptă" (v. 33). Aceasta ca şi cum David ar fi corectat imaginaţia ascultătorilor: „Să nu mă
înţelegeţi greşit; pentru victoriile şi neprihănirea mea, eu n-am nici un merit. Dumnezeu a făcut totul; El este tăria şi
puterea mea. El m-a ţăsit ca fiind o fiinţă nedreaptă pe o cărare întortocheată, dar m-a îndreptat şi mi-a făcut cărarea
netedă".

9. îndemn pentru a te teme de făţărnicie, nu de încercare Crede-mă, prietene, pentru un om sincer, încercarea nu este
un lucru

dureros. Ea nu poate fi atât de mare, încât să-I îndepărteze de mângâiere şi bucurie. Chiar şi în cea mai grea
încercare, creştinul plin de har nu trebuie să se plângă pe sine, ci mai degrabă pe făţarnicul care se îndreaptă spre
iad. El îşi poate privi suferinţele cu o mângâiere mai mare decât îşi imaginează cei ce-1 privesc. Odată, un om sfânt
care era pe moarte, a întrebat servitoarea care stătea lângă patul lui de ce plângea: „Nu te toţne", a asigurat-o el,
„Tatăl meu ceresc nu-mi va pricinui nici un rău".

327

Pentru firea noastră, încercarea nu este un lucru plăcut, dar după ce vom afla ce mângâiere preţioasă le trimite
Dumnezeu robilor Săi, vom cânta un cântec nou. La început, pasărea se zbate în cuşcă şi se agită pentru a-şi demonstra
neplăcerea provocată de restrângerea libertăţii sale, dar mai târziu ea cântă duios, aşa cum obişnuia să facă pe
vremea când zbura unde-i plăcea.

Prin urinare, nu te gândi atât de mult la încercare, ci păzeşte-te de făţărnicie. încrede-te în Dumnezeu, dacă patul
suferinţei se dovedeşte a fi tare şi lipsit de confort. Ce îngrozitor va fi când în ceasul morţii vei striga: „Doamne,
Doamne, ai milă de mine!", iar Dumnezeu îţi va răspunde: ,jSiciodată nu te-am cunoscut!" Această voce care strigă de
pe patul suferinţei nu este cea a creştinului sincer, ci a făţarnicului.

Ce te vei face când vei cădea în mâinile lui Dumnezeu, înaintea Căruia ai jonglat cu jurământul tău şi pe Care ai
încercat să-L manipulezi spre propriul avantaj? Când nu-L iubeai cu adevărat, El cunoştea lucrul acesta. Dacă răspunsul
lui Iosif - „Eu sunt Iosif, fratele vostru pe care l-aţi vândut în Egipt" - a umilit familia lui, încât ei nu puteau sta
înaintea sa datorită vinovăţiei lor, cum,va fi să auzi vocea lui Dumnezeu în ceasul de pe urmă, zicându-ţi: „Eu sunt
Dumnezeul pe Care L-ai batjocorit, de Care ai abuzat şi pe Care L-ai vândut în schimbul plăcerilor tale. De ce vii acum
la Mine? Nu am altceva pentru tine decât iadul în care să te chinuieşti pentru eternitate".

CAPITOLUL 7

A ŞASEA CONSIDERAŢIE: PLATOŞA CREŞTINULUI

„Şi îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii" (Ef. 6.14).

A doua componentă a armăturii, obligatorie pentru toţi soldaţii lui Cristos, este platoşa, iar metalul din care este
confecţionată este neprihănirea: „şi îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii".

ÎNŢELESUL NEPRIHĂNIRII

1. Neprihănirea prin Lege . Trei lucruri alcătuiesc neprihănirea prin Lege pe care Dumnezeu o cerea omului aflat sub
Vechiul Legământ, legământul faptelor: „Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi
prin ea" (Rom. 10.5). Dar acum, haideţi să studiem mai aprofundat această neprihănire prin Lege.

(a) Deplina ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu

Această ascultare trebuie să fie vastă, în ce priveşte obiectul şi stăruitoare, în ce priveşte subiectul. Omul trebuia să
ţină toată Legea şi cu toată inima, deoarece chiar cea mai mică abatere distrugea totul.

(b) Ascultarea personală a omului neprihănit

Pentru aducerea la îndeplinire a legământului Său, Dumnezeu Se baza doar pe angajamentul omului - nu exista vreo
siguranţă sau garanţie care să i se asocieze. Deci, în caz de neascultare, era necesar ca Dumnezeu să pretindă o
despăgubire personală din partea fiecărui om.

(c) Permanenta ascultare

Dacă Legea era călcată, chiar şi printr-un gând rău, în Vechiul Legământ nu exista loc pentru pocăinţă. Iar în ce
priveşte o viaţă fără păcat, omului îi era imposibil s-o obţină.

Cât de disperaţi am fi chiar acum dacă n-am putea fi în armata lui Cristos, până ce n-am avea acest gen de platoşă!
Neprihănirea lui Adam

153

s-a contopit cu fiinţa lui; inima lui şi legea morală se aflau într-o unitate perfectă, după cum imaginea din oglindă
corespunde realităţii. Pentru el era atât de natural să fie neprihănit, aşa cum pentru posteritate este natural să fie
nelegiuită. Când l-a creat pe om, Dumnezeu a imprimat în fiinţa lui imaginea neprihănirii şi sfinţeniei Sale. Planul Său
a fost atât de desăvârşit, încât El nu a schimbat şi nici nu a adăugat nimic, ci a văzut că toate erau „foarte bune" (Gen.
1.31). Şi ca o încununare a creaţiunii Sale, Dumnezeu „l-a făcut pe om desăvârşit" şi „după chipul Său" (Ecl. 7.29;
Gen. 1.27).

Dar, deoarece Adam a păcătuit şi a întinat natura noastră, acum ea ne întinează pe noi. Iată de ce platoşa lui Adam -
adică, neprihănirea - nu se potriveşte nicidecum unui biet urmaş al lui. Chiar dacă Dumnezeu ar vrea să salveze toată
lumea din pricina unui astfel de om neprihănit - după cum S-a oferit odată să cruţe Sodoma pentru 10 oameni
neprihăniţi - acea persoană n-ar fi de găsit.

Scriptura împarte omenirea în „iudei şi neamuri". Şi apostolul nu se teme să dea pe faţă toată falsa religie - ei sunt
„toţi sub păcat" (Rom. 3.9). Chiar şi cel mai sfânt om care ar fi trăit vreodată n-ar putea sta ca neprihănit în ziua
judecăţii. „Nu intra la judecată cu robul Tău", spunea David, „căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta" (Ps.
143.2). Omul nu mai poate să-şi câştige viaţa şi mulţumirea prin neprihănirea pe care o dă Legea - Dumnezeu a bătut
în cuie această uşă de lemn şi a pregătit o cale mai bună.

2. Neprihănirea prin har

Această neprihănire are două faţete: este acordată şi este însuşită. Neprihănirea acordată reprezintă ceea ce Cristos
face pentru credincios, şi anume justificarea care-i permite să stea ca neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este
„neprihănirea lui Dumnezeu" (Rom. 3.21). Pe de altă parte, neprihănirea însuşită este ceea ce Cristos face în cel
credincios.

(a) Neprihănirea însuşită este realizată de şi în Cristos

Deşi această neprihănire nu se moşteneşte de către copiii lui Dumnezeu, noi o primim prin credinţă, ca şi cum am fi
produs-o noi înşine. Iată de ce Isus este numit „Domnul neprihănirii noastre" (Ier. 33.16).

(b) Dumnezeu a hotărât ca neprihănirea acordată să fie temelia justificării noastre şi terenul acceptăii neprihănirii
însuşite

Această neprihănire aparţine celei de-a patra componente a armăturii, „scutul credinţei" şi este numită „neprihănirea
prin credinţă", deoarece sufletul şi-o însuşeşte prin credinţă (Rom. 4.11). Prin urmare,

154

neprihănirea care este comparată aici cu platoşa este neprihănirea sfinţirii, însuşită prin lucrarea lui Cristos de către
sufletul celui credincios. Acest dar este un principiu supranatural al noii vieţi plantate în inima fiecărui copil al lui
Dumnezeu prin lucrarea măreaţă a Duhului Sfânt. Aceasta este singura cale prin care creştinii pot găsi aprobarea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, şi prin care putem aduce la îndeplinire ceea ce Cuvântul Său cere de la noi. Acum vom studia
mai detaliat această lucrare a Duhului Iui Dumnezeu.

(i) Lucrătorul eficient, Duhul Sfânt. Dacă rădăcina nu este reprezentată de Duhul lui Dumnezeu, atunci nici un „rod al
Duhului" - sfinţenia - nu poate fi găsit pe ramuri (Gal. 5.22). „Pofta" şi „lipsa Duhului" sunt cuplate, fără putinţă de
separare (Iuda 19). După căderea sa în păcat, omul a pierdut atât dragostea lui Dumnezeu, cât şi asemănarea cu El.

Cristos repară ambele pierderi pentru copiii lui Dumnezeu - prima, prin neprihănirea acordată lor de El; şi a doua, prin
Duhul Său, Care ne redă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, respectiv „neprihănirea şi sfinţenia pe care o dă
adevărul" (Ef. 4.24). Nimeni, în afară de om nu are fire omenească şi nu poate să dea naştere unui copil asemenea lui;
tot astfel, numai Duhul lui Dumnezeu poate transmite chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, făcându-1 pe om părtaş
naturii divine.

(ii) Lucrarea înfăptuită - un principiu supranatural al noii vieţi 'Un principiu de viaţă. Deşi creştinul are un rol pasiv în
această

lucrare, rolul lui începe mai târziu, colaborând cu Duhul în toate manifestările sfinţeniei, nu ca un instrument lipsit de
viaţă în mâna muzicantului, ci ca un copil viu în mâna Tatălui. Copilul este apoi „condus de Duhul lui Dumnezeu" spre
un caracter blând şi puternic, înclinând spre sfinţenie (Rom. 8.14).

Un principiu al noii vieţi. Lucrarea Duhului Sfânt nu este să reînvie sau să redescopere ceea ce este distrus, ci să aducă
viaţă unui suflet mort: „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre" (Ef. 2.1). Când ispiteşte, Diavolul vine cu
argumente, precum un orator; dar când converteşte, Duhul Iui Dumnezeu vine ca un Creator. Satan dă la iveală şi
aprinde gunoaiele din inimă; dar Duhul Sfânt pune în inimă ceva cu totul nou - ceea ce Scriptura numeşte „sămânţa lui
Dumnezeu" (I Ioan 3.9), „Cristos în voi", „făptura nouă" şi „legea" pusă de Dumnezeu în omul dinăuntru, pe care
Pavel o numeşte „legea duhului de viată în Cristos Isus" (Gal. 4.19; Gal. 6.15; Ier. 31.33; Rom. 8.2).

Un principiu supranatural. Prin aceasta, noi o putem deosebi de neprihănirea şi sfinţenia lui Adam, care erau atât de
naturale pentru el, după cum este astăzi păcatul pentru noi. Dacă el ar fi rămas în picioare

331

şi n-ar fi păcătuit, neprihănirea ar fi trecut asupra noastră la fel de natural ca păcatul lui, care este astăzi asupra
tuturor oamenilor. Sfinţenia era pentru sufletul lui Adam la fel de obişnuită ca sănătatea pentru trupul lui, deoarece
amândouă erau rezultatul principiilor curate provenite din inima lui Dumnezeu.

(iii) Terenul în care Duhul plantează sfinţenia. „Pentru că sunteţi fii, Dumnezeu v-a trimis în inimă Duhul Fiului. Său"
(Gal. 4.6). Nu există nici un copil din familia lui Dumnezeu care să nu semene Tatălui: „cum este Cel ceresc, aşa sunt şi
cei cereşti" (I Cor. 15.48). Şi în afara copiilor Domnului, nici un alt popor de pe pământ nu are această marcă a
adevăratei sfinţenii. După cum concluzionează Pavel, noi „nu avem Duhul lui Dumnezeu" dacă suntem „pământeşti" -
adică lipsiţi de sfinţenie - şi nu putem să fim ai Lui, dacă „nu avem Duhul" care să ne sfinţească (Rom. 8.9).

Oricum, într-un sens mai larg, există o sfinţenie care poate fi găsită în cei ce nu sunt copiii lui Dumnezeu. Scriptura
spune despre copiii credincioşilor că sunt „sfinţi", deşi ei pot să nu fie copii ai lui Dumnezeu (I Cor. 7.14). Şi sunt mulţi
care pretind că sunt sfinţi, deşi ei nu sunt; clar această lucrare pe care Scriptura o numeşte sfinţenie şi neprihănire este
gravată de Duhul numai asupra copiilor lui Dumnezeu. Dar El nu va sfinţi decât pe aceia pentru care Cristos Se roagă
Tatălui: „Sfin-feşte-i prin adevărul Tău"; ei sunt cei aleşi şi dăruiţi Lui de Dumnezeu (Ioan 17.17).

(iv) Puterea spirituală a acestui principiu. Inima, care reprezintă izvorul vieţii unui corp, pompează mereu sânge, din
momentul în care primeşte viaţă. Astfel, Jn Cristos Isus" „făptura cea nouă" nu este născută moartă; adevărata
sfinţenie nu este un obicei amorţit, ce doarme pentru a evita confruntarea cu păcatul şi facerea binelui (Gal. 6.15).
Femeia vindecată de Cristos s-a sculat „şi a început să le slujească" (Mt. 8.15).

Imediat ce Duhul plantează acest principiu al unei noi vieţi în inima omului, el se ridică pentru a-L aştepta pe
Dumnezeu şi a-I sluji cu toată puterea. Sămânţa plantată de Duhul în sufletul omului nu se pierde şi nici nu moare, ci
îşi dovedeşte foarte repede viaţa prin fructele pe care le poartă.

(v) Natura imperfectă a acestui principiu. Sfinţenia pe care o dă Evanghelia îl face dornic pe creştin, dar nu garantează
că el va fi în stare să asculte pe deplin. Măria a întrebat: „Spune-mi unde L-ai pus ...?" (Ioan 20.15), presupunând că
ea dorea să care pe umerii ei trupul lui Isus - o dorinţă pe care n-o putea pune în practică, având în vedere condiţia ei
fizică. Sentimentele ei erau mult mai puternice decât forţa ei.

155

Aşadar, principiul sfinţeniei în omul credincios îl determină să încerce să ridice o sarcină pe care el abia o poate mişca;
el nu poate face mai mult decât să dorească din toată inima s-o aducă la îndeplinire. Pavel îşi descrie conduita din
perspectiva sincerităţii voinţei şi eforturilor lui, nu din perspectiva perfecţiunii lucrărilor lui: „Rugaţi-vă pentru noi;
căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile" (Evr. 13.18). El era atât de
dornic să-L urmeze pe Dumnezeu în sfinţenie, încât nu a ezitat să pretindă că are „un cuget bun", deşi nu reuşise să
împlinească tot ce dorea.

(vi) Uniformitatea principiului.. Adevărata sfinţenie nu va separa ceea ce Dumnezeu uneşte: „Dumnezeu a rostit toate
aceste cuvinte" (Ex. 20.1). Atunci Dumnezeu a dat cele 4 porunci referitoare la El însuşi şi cele 6 porunci privitoare la
om. Iar o inimă sfinţită cu adevărat nu vrea să lase la o parte sau să îndepărteze nici un cuvânt scris de Dumnezeu, ci
doreşte să împlinească pc deplin voia lui Dumnezeu.

(vii) Ordinea dăruirii. „Lui Dumnezeu şi omului" - mai întâi lui I )umnezeu şi apoi omului; aceasta este ordinea unei
vieţi sfinţite. Pavel spunea despre macedoneni că mai întâi „s-au dat pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui
Dumnezeu" (II Cor. 8.5). Un om sfinţit ascultă mai întâi de Dumnezeu şi apoi, ca o consecinţă a ascultării de voia Lui,
slujeşte semenilor lui.

(viii) Legea neprihănirii. în creştinism, noi nu putem trasa o linie dreaptă lără o lege, sau cu una falsă. Şi în afara
Cuvântului, orice alt standard este o lege falsă: „La Lege şi la mărturie^căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări
zorile pentru poporul acesta" (Is. 8.20). Tot ceea ce cere Cuvântul lui Dumnezeu este Legea Duhului lui Dumnezeu;
sfinţenia falsă - plină de îndoială, marginală sau superficială - nu are legătură cu cea adevărată.

DE CE ESTE COMPARATĂ NEPRIHĂNIREA CU O PLATOŞĂ

1. Platoşa apără principala componentă a organismului O lovitură de cuţit este mult mai periculoasă în zona organelor
vitale, decât în alte regiuni ale corpului. Un om poate supravieţui în urma unei răni Ia mână sau Ia picior, dar o rană
în inimă cu siguranţă va produce moartea. Tot astfel, neprihănirea şi sfinţenia apără principala zonă a creştinului:
sufletul şi cugetul lui. Răul provocat bunurilor pământeşti ale celui sfânt nu-1 afectează mai mult decât bărbieritul sau
tăiatul unghiilor.

Un pumnal spiritual - păcatul care ne hăituieşte „viaţa preţioasă"- este arma mortală pe care Satan o foloseşte pentru
a ne răni cugetul (Pv. 6.26).
333

Aceasta este „săgeata" care străpunge „ficatul" tânărului, care fuge după o poftă „ca pasărea care dă buzna în laţ,
fără să ştie că o va costa viaţa" (Pv. 7.23). Neprihănirea şi sfinţenia constituie protecţia lui Dumnezeu care apără
cugetul credinciosului de toate rănile pe care ' le-ar putea provoca păcatul.

2. Platoşa îl face pe credincios îndrăzneţ

Nu este mare diferenţă între o armată înfricoşată şi o armată distrusă. Un soldat mort va putea fi la fel de folositor ca
unul paralizat de frică; inima lui este atacată în timp ce el este încă viu. Un piept dezgolit expune rănirii inima
tremurândă a soldatului neînarmat; dar soldatul care are pieptul bine protejat de platoşa mărturiei se va aventura
fără teamă în focul luptei.

Tot astfel, neprihănirea, protejând cugetul, îl umple pe cel credincios de curaj în faţa pericolului şi a morţii; pe când
vinovăţia - goliciunea sufletului - îl umple de teamă şi pe cel mai îndrăzneţ păcătos. „Cel rău fuge fără să fie urmărit,
dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr" (Pv. 28.1).

După cum oile se sperie de zgomotul propriilor copite în timp ce aleargă, tot aşa păcătosul este copleşit de strigătul
vinovăţiei sale. De îndată ce Adam şi-a văzut goliciunea, s-a înspăimântat atât de mult de vocea lui Dumnezeu, de
parcă n-ar fi auzit-o niciodată înainte. Noi nu ne putem arăta curajul atâta vreme cât nu ne arătăm sfinţenia. „Dacă nu
ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu" (1 Ioan 3.21).

LEGĂTURA DINTRE PLATOŞĂ ŞI CINGĂTOARE Cuvântul de legătură şi asociază această componentă a armăturii la
cingătoare şi ne face să observăm cât de_ duios au fost asociate adevărul şi sfinţenia, precum perdelele Cortului
întâlnirii. Şi este de condamnat oricine ar desface ceea ce Dumnezeu a unit. Să nu uiţi că adevărul şi sfinţenia trebuie
să meargă împreună.

1. Adevărul doctrinal

O gândire ortodoxă, venită dintr-o inimă nesfinţită şi o viaţă ne-evlavioasă, este la fel de urâtă precum ar fi capul
unui om aşezat pe umerii unei fiare. Omul nenorocit care ştie adevărul, dar practică răul., este mai rău decât omul
ignorant. Dacă eşti un sclav al Diavolului, nu are importanţă locul în care el şi-a prins lanţul de tine - capul sau
piciorul.

156

El te ţine la fel de strâns de picior - în acţiunile tale - ca şi de cap - în blasfemia ta.

Creştine, nelegiuirea ta este mai mare, deoarece este comisă în faţa adevărului. Mulţi oameni sunt întinaţi prin
greşelile datorate unei gândiri vinovate; dar gândirea ta te va conduce pe un drum nou, cu condiţia să nu clădeşti
păcat peste păcat, prin încercarea de a uni necurăţia cu adevărul.

Păcătoşii pierd în întuneric drumul lor spre cer, sau se rătăcesc prin-tr-o judecată greşită, care dacă este corectată, îi
poate aduce înapoi pe calea sfinţeniei. Dar tu păcătuieşti în lumina adevărului şi alergi nebuneşte spre iad! Prin
aceasta te asemeni cu Diavolul însuşi, care distinge adevărul de minciună la fel de bine ca orice înger - dar refuză să
fie condus de el.

Dacă o cântăreaţă ar cânta cu vocea o melodie dulce, dar cu instrumentul ar executa altceva, atunci sunetele disonante
ale corzilor ar ofensa ascultătorul mai mult decât dacă ea ar cânta cu vocea ceea ce cântă din instrument. Tot astfel, a
cânta adevărul cu raţiunea noastră, dar a cânta nelegiuirea cu inimile şi mâinile noastre este mult mai dezgustător
pentru Dumnezeu decât dezarmonia unei gândiri slabe şi a unei vieţi lipsite de sfinţenie.

De exemplu, Hanun n-ar fi mâniat aşa de tare pe David dacă ar fi trimis împotriva lui 20 000 de oameni, decât a făcut-
o purtându-se într-un mod atât de grosolan cu ambasadorii lui. Pe Dumnezeu nu-L provoacă aşa de mult ostilitatea
făţişă a păcătoşilor, manifestată prin trăirea lor, cât mai ales dezonoarea adusă Adevărului Său, pe care El l-a trimis
pentru a-i elibera.

Când Dumnezeu vede pe oameni batjocorind adevărul Său, împiedi-

I ftndu-1 să aibă vreo influenţă asupra vieţii lor, această privelişte aţâţă focul mâniei Lui. A umbla în sens contrar
luminii adevărului lui Dumnezeu este o alegere periculoasă.

2. Adevărul inimii

Adevărul şi sfinţenia trebuie să rămână legate împreună. Dacă viaţa unui om nu este sfântă, atunci el doar pretinde că
este sincer. Dumnezeu nu n cu noaste nici o sinceritate lipsită de sfinţenie; termenii se bat cap în (Wp Sinceritatea
învaţă sufletul să se îndrepte numai spre acel final meri-loriu al tuturor acţiunilor sale: slava lui Dumnezeu. Nu este
suficient să ii. întoarcem şi să privim această ţintă; noi trebuie să umblăm pe calea

II i dreaptă pentru a o atinge. Noi nu vom atinge ţinta niciodată dacă Umblăm pe o altă cale în afara celei prezentate
nouă de Cuvântul Său.

335

.Sfinţenia şi neprihănirea constituie calea omului sincer, marcată de Duinnezeu însuşi pentru a merge pe ea, atât
pentru a-L glorifica pc El, cât şi pentru a fi el însuşi glorificat de Dumnezeu. Oricine încearcă să o ia pe scurtătură se
expune durerii şi înfrângerii. Dacă el găseşte o nouă cale de a-L glorifica pe Dumnezeu, care n-a fost trasată de
Dumnezeu, atunci el trebuie să găsească şi un cer nou, pe care Dumnezeu nu l-a pregătit!

Iadul este plin de intenţii bune - acolo sunt mulţi oameni care pe pământ „au intenţionat să facă bine", dar vieţile lor
nu au demonstrat „sinceritatea fundamentală". Cine l-ar crede pe omul care susţine că fântâna lui este plină cu apă
dulce, curată, când în găleată nu este decât apă amară şi murdară? Tu spui că ai o inimă neprihănită şi gânduri
curate, când din viaţa ta ies numai lucruri rele? Desigur că nici tu nu crezi aceasta!

I. DE CE FIECARE CREŞTIN TREBUIE SĂ POARTE PLATOŞA

Noi am cercetat terenul şi am făcut planul; acum este timpul să punem temelia şi să construim o structură de bază a
adevărului privind platoşa neprihănirii. Iat-o: omul care doreşte să fie creştin trebuie să păstreze puterea sfinţeniei şi
neprihănirii în viaţa şi purtarea lui. El trebuie să aibă „platoşa neprihănirii" şi totodată s-o îmbrace.

Omul neprihănit are în inima lui o lucrare a harului şi sfinţeniei, aşa după cum un om viu are în el sursa vieţii. Dar
acest om îşi menţine puterea sfinţeniei folosind-o în fiecare zi, după cum inima întăreşte fiecare mădular al corpului
pentru a-şi exercita rolul. Jeroine descria astfel viaţa primilor creştini: „Sângele lui Cristos încă era cald în venele lor."
Ei erau foarte perseverenţi în purtarea platoşei neprihănirii şi în strângerea ei, astfel încât ea să nu se poată desface
prin neglijenţă sau distruge prin păcatul aroganţei.

La începuturile creştinismului, caracterul unui sfânt se deosebea de cel al unui om lumesc prin umblarea sa sfântă
consecventă. De exemplu, Zaharia şi Elisabeta „erau amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată
toate poruncile şi toate rânduielile Domnului" 'Lc. 1.6). Pavel se silea zilnic „să aibă un cuget curat înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (F. A. 24.16). Şi noi care urmăm aceeaşi mărturisire sfântă trebuie să dorim să avem
o trăire curată, astfel încât să umblăm în sfinţenie şi neprihănire, cum au făcut şi ei.

336

1. Dumnezeu îi vrea sfinţi pe copiii Săi Acest lucru ar trebui să fie suficient pentru ca fiecare creştin să fie în acord cu
dorinţa inimii lui Dumnezeu. Dacă un om nu este gata să răspundă imediat la chemarea Stăpânului, atunci merită ca
numele lui să fie şters din cartea lui Cristos. David, care „a slujit poporului său prin voia lui Dumnezeu" a avut ca ţel
în viaţă să aducă la îndeplinire dorinţele lui Dumnezeu (F. A. 13.36). Şi fiecare inimă atinsă de acest magnet al
dragostei lui Dumnezeu va dori acest lucru.

Toate ambiţiile personale ale unui sfânt sincer sunt prinse în această dorinţă, ca el să poată împlini voia lui Dumnezeu
în neamul său. Aceasta este toată rugăciunea lui: „nu voia mea, ci voia Ta să se facă" (Lc. 22.42). Singurul lui scop
este să afle şi să facă „ voia cea bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu" (Rom. 12.2). Acum vreau să vă arăt cum
ştiu că voia lui Dumnezeu este ca toţi copiii Lui să fie sfinţi. Ea străbate, ca un fir roşu, toate celelalte planuri ale Lui.
(a) în poruncile Lui

De ce a ales Dumnezeu pe unii oameni, iar pe alţii îi lasă să se afunde în păcat? Apostolul ne spune: „Dumnezeu ne-a
ales înainte de întemeierea lumii, ca să Fim sfinţi" (Ef. 1.4). Nu pentru că Dumnezeu a prevăzut că noi am putea fi
sfinţi prin noi înşine, ci pentru că El a hotărât să ne facă sfinţi. Este ca şi cum un tâmplar foarte priceput ar avea mulţi
copaci în grădina sa - toţi la fel, nici unul mai bun decât altul - şi ar marca un anumit număr dintre ei şi i-ar pune
deoparte în mintea lui, hotărât să facă din ei mobilă.

Tot astfel, Dumnezeu a ales pe unii oameni şi i-a pus deoparte pentru a purta imaginea neprihănirii şi sfinţeniei Lui în
viaţa lor. Aceasta este o lucrare de o aşa calitate, încât atunci când El o va încheia şi o va înfăţişa oamenilor şi
îngerilor, va lumina însuşi universul.

(.b) In trimite/va Fiu/ui Său în lume

îngerii din ceruri, care au privit în permanenţă Faţa lui Dumnezeu, sunt gata să meargă imediat oriunde i-ar trimite El.
Dar Dumnezeu a avut o lucrare atât de importantă, încât, pentru îndeplinirea ei, nu S-a încrezut în slujitorii Săi, ci în
singurul Lui Fiu; şi observaţi scopul Lui în această misiune măreaţă: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne
răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit
2.14).

Dacă omul şi-ar fi păstrat neprihănirea pe care Dumnezeu a creat-o Ia început în el, suferinţele lui Cristos ar fi fost
evitate, deoarece El a venit pentru a recâştiga sfinţenia pierdută dc om. Nici slava lui Dumnezeu, şi nici fericirea
omului n-ar fi pulul fi atinse, dacă această sfinţenie

22 - Creştinul în Armătura

11

n-ar fi fost restaurată. După cum Dumnezeu este minunat în sfinţenia naturii şi faptelor Sale, tot aşa El este glorificat
prin sfinţenia inimilor copiilor Săi.

Dacă firea pământească a omului se supune influenţei păcatului, poate el să-L glorifice pe Dumnezeu şi să-L sfideze în
acelaşi timp? Dacă scopul lui Cristos ar fi fost numai să-l ierte pe om, dar fără să-i redea sfinţenia, El ar fi fost un
slujitor al păcatului, iar omul ar fi avut deplină libertate să-L dezonoreze pe Dumnezeu.

Fericirea omului constă în asemănarea lui cu Dumnezeu şi în a se desfăta în El. Dar înainte ca Dumnezeu să-Şi
găsească plăcere în el, omul trebuie să fie ca Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu trebuie să-Şi găsească toată plăcerea în
om, înainte de a-i permite acestuia să se bucure de El - aşadar Cristos înfăptuieşte miracolul de a-Şi sfinţi poporul Său:
„Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (I Pet. 1.16).

Apostolul Pavel era pe deplin justificat să aducă o grea osândire împotriva tuturor oamenilor lipsiţi de sfinţenie, prin
aceea că „ci sunt vrăjmaşi ai crucii lui Cristos" (Fii. 3.18). Cristos a venit să distrugă lucrările Diavolului, dar omul care
umblă cu nebăgare de seamă va nimici lucrarea lui Cristos. DomnulTsus Şi-a vărsat sângele pentru a răscumpăra
sufletele din mâna păcatului şi a lui Satan, astfel încât oamenii să-I poată sluji lui Dumnezeu în sfinţenie, fără frică.
Şi, totuşi, creştinul rătăcit - dacă într-adevăr poate fi numit creştin - îl sfidează pe Domnul care l-a cumpărat şi se
întoarce la vechea sclavie, din care Cristos l-a răscumpărat cu un preţ aşa de mare. (c) în lucrarea înnoitoare a Duhului

Deoarece voia lui Dumnezeu este să-i facă neprihăniţi pe cei ce sunt ai Lui, El promite: „ Vă voi da o inimă nouă şi voi
pune în voi un duh nou" (Ez. 36.26). O inimă neschimbată va fi suficientă pentru a trăi sub robia Diavolului. Dar
deoarece Dumnezeu are un loc mai înalt pentru poporul Său, Duhul Său minunat îi ridică din temniţa păcatului şi îi
aduce în curţile Sale, în serviciul Lui. Astfel El le schimbă hainele purtate de ei în temniţă cu darurile Duhului Său.
Aceasta este înnoirea.

Când Dumnezeu a dat porunci clare cu privire la construirea Templului, El l-a destinat unui scop sfânt. Dar această
clădire nu era nici pe departe atât de glorioasă ca templul spiritual al unei inimi înnoite, care este „lucrarea" lui
Dumnezeu însuşi (Ef. 2.10). Şi de ce a fost un Proiectant atât de milos? Noi citim că sfinţii Lui sunt „zidiţi în Cristos
Isus pentru faptele bune, pe care Ic-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele" (v. 10).

338
Aşadar, scopul măreţ al lui Dumnezeu pentru om scoate în evidenţă lipsa de neprihănire a celui sfânt şi dă o sentinţă
mai grea păcatului lui decât al celorlalţi oameni, deoarece a fost săvârşit împotriva unei lucrări atât de măreţe a
Duhului Său. Un păcat săvârşit în Templu era mult mai grav decât unul pe care iudeul l-ar fi săvârşit în casa lui,
fiindcă Templul era un loc sfânt. Deoarece sfântul este o persoană consacrată, reiese că faptele sale păcătoase
întinează Templul lui Dumnezeu. Păcatul unui om firesc reprezintă un furt, deoarece îl privează pe Dumnezeu de slava
datorată Lui; dar păcatul celui sfânt constituie un sacrilegiu, deoarece îl privează pe Dumnezeu de sfinţenia promisă
prin mărturisirea lui de credinţă.

Cu siguranţă, este mai bine să nu te pocăieşti deloc, decât să-ţi pară rău de pocăinţa ta. Scriptura spune că este mai
bine să nu facem nici o juruinţă înaintea Lui, decât mai târziu să n-o împlinim (Ecl. 5.5). Pentru a face acest lucru, omul
trebuie să spună lumii o minciună gogonată: că a găsit vreo nelegiuire sau vreun păcat în Dumnezeu, şi astfel s-a decis
să nu-L mai urmeze.

într-un cuvânt. Duhul Sfânt l-a consacrat pe omul sfânt pentru Dumnezeu şi totodată l-a înzestrat cu o viaţă nouă din
Dumnezeu: „ Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre" (Ef. 2.1). Când Dumnezeu a suflat în om un duh de
viaţă, El presupunea ca acesta să trăiască după principiile Sale de sfinţenie şi neprihănire şi nu să urmeze căile unui
om firesc. Dumnezeu Şi-a dezvăluit în mod clar gândul Său: „După cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, asa să si
umblaţi în EI" (Col. 2.6).

Apostolul Pavel îi mustră pe corinteni pentru o trăire diferită de chemarea lor, asemănătoare cu a oamenilor fireşti, în
pofte trupeşti. ,jVu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlafi oameni?" (I Cor. 3.3). Unii păcătuiesc împotriva
luminii lui Dumnezeu din cugetele lor; acesta este cel mai mare rău pe care ei îl pot face. Dar când duci o viaţă lipsită
de sfinţenie, atunci tu, creştine, păcătuieşti împotriva vieţii oferite de Dumnezeu inimii tale.

Cu cât un păcat este mai neobişnuit, cu atât el este mai oribil. De exemplu, nu este ceva natural ca o mamă să-şi
omoare pruncul în pântece. Şi, totuşi, prin purtarea ta păcătoasă, tu ucizi pruncul harului din sufletul tău. Irod a fost
considerat un criminal feroce, deoarece el a vrut să-L omoare pe Cristos când era doar un prunc; aşadar, tu crezi că poţi
atenta mereu la viaţa nouă, din Cristos, ce este în inima ta, şi să scapi de mânia lui Dumnezeu?

159

(d) In Cuvântul şi poruncile Iui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu este atât sămânţa care dă viată, cât şi hrana care întreţine sfinţenia în inima creştinului;
fiecare parte a lui îşi are rolul în acest plan.

(i) Secţiunea de precepte. Această parte a Cuvântului lui Dumnezeu oferă o lege perfectă a sfinţeniei pentru ca oamenii
sfinţi să umble prin ea, o lege neschimbătoare şi clară, nu ca legile date de oameni. Deseori, aceste legi sunt date
pentru a corecta minţile întortocheate, după cum croitorii modifică hainele pentru a se potrivi trupurilor pentru care
sunt destinate. Poruncile lui Dumnezeu se potrivesc naturii Sale sfinte, şi nu inimilor întinate ale oamenilor.

(ii) Promisiunile. Dumnezeu le-a destinat să fie o încurajare pentru a ne atrage pe drumul sfinţeniei. Dar promisiunile
sunt înfăţişate cu atâta grijă, încât o inimă întinată nu poate pretinde nimic din toate acestea. Dumnezeu a aşezat
înăuntrul păcătosului o sabie învăpăiată - cugetul - pentru a-1 opri să guste din fructul acestui pom al vieţii. Şi dacă
un păcătos ar fi atât de îndrăzneţ încât să atingă tezaurul închis în aceste promisiuni, el nu l-ar putea ţine multă
vreme; mai devreme sau mai târziu. Dumnezeu l-ar determina să-1 arunce, aşa cum Iuda a aruncat cei 30 de talanţi dc
argint. Cugetul lui îl va înştiinţa că nu este el adevăratul proprietar al acestuia. Precum bogăţiile, falsele mângâieri
ale promisiunilor .jşi fac aripi" şi .^boară" din calea omului păcătos, tocmai când el credea că acestea îi aparţin (Pv.
23.5).

(iii) Avertizările. Avertizările şi ameninţările din Scriptură năvălesc asemenea unui râu învolburat de fiecare parte a
căii înguste a sfinţeniei şi neprihănirii, gata de a înghiţi orice suflet care nu merge pe ea. „Căci mânia lui Dumnezeu se
descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor" (Rom.
1.18).

(iv) Exemple. Bunătatea lui Dumnezeu nu ne lasă fără mărturii în drumul pe care noi îl avem de parcurs. Promisiunile
lui Dumnezeu sunt confirmate de oamenii sfinţi care au bătătorii pentru noi calea sfinţeniei şi care „prin credinţă şi
răbdare" au obţinut în cer ce le-a fost făgăduit. Ce mângâiere negrăită pentru noi, cei care urcăm dealul după ei! Dar
Dumnezeu ne oferă şi exemple de oameni păcătoşi care şi-au condamnat la iad propriile suflete. Stârvurile lor au fost
aduse pe ţărmul Cuvântului şi expuse vederii noastre, astfel ca noi să nu fim atraşi în păcatele ce i-au împins pe ei în
iad. „Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum
au poftit ei" (I Cor. 10.6).

160

După cum un medic poate prepara acelaşi medicament în moduri diferite pentru a-1 face mai eficient şi pentru a-şi
înviora pacientul, tot aşa Domnul oferă Cuvântul Său printr-un ansamblu de jurăminte, rugăciuni, ascultări sau
meditaţii. Cuvântul Său este tema în toate acestea şi scopul Lui rămâne acelaşi - de a aduce sfinţenia în copiii Săi.
Aşadar, poruncile lui Dumnezeu sunt venele şi arterele prin care Cristos transportă sângele dătător de viaţă al
sfinţeniei Lui în fiecare mădular al Trupului Său spiritual. Biserica este grădina, Cristos este fântâna, şi fiecare poruncă
este o conductă dc la El, menită să ude straturile, pentru a lc face mai pline de roadele neprihănirii.

(v) în toată providenţa Sa. „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu" (Rom. 8.28).
După cum Dumnezeu foloseşte toate anotimpurile anului pentru recoltat - căldura verii la fel de bine ca gheaţa şi frigul
iernii - tot aşa El foloseşte atât binele, cât şi răul, împrejurările favorabile, ca şi cele nefavorabile, pentru promovarea
sfinţeniei. Frigul iernii omoară seminţele poftei, iar căldura verii coace fructele neprihănirii.

Chiar când Dumnezeu ne încearcă, aceasta este spre binele nostru, pentru a ne face părtaşi sfinţeniei Lui. Bernard
compara suferinţele cu un scai ascuţit, numit darac, ce era folosit pentru a face hainele mai fine. Iar Dumnezeu iubeşte
atât de mult curăţia în copiii Săi, încât El va lustrui atât cât va fi nevoie pentru a îndepărta murdăria implantată în
firea noastră; EI ar prefera să vadă mai degrabă o gaură decât o pată în haina copilului Său.

Dar, uneori, conducerea suverană a lui Dumnezeu este mai blândă, şi când permite poporului Său să stea sub raza
caldă a mângâierii, adăpostit de loviturile reci ale suferinţei, aceasta sc întâmplă pentru a permite înaintarea sevei
harului şi grăbirea creşterii în sfinţenie. Pavel înţelesese acest lucru când îi îndemna pe creştinii din Roma ca „prin
îndurarea lui Dumnezeu" să aducă trupurile lor „ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom. 12.1). El sugera
că Dumnezeu aşteaptă un răspuns adecvat la îndurările Lui, care vin toate de la El.

Când fermierul îşi pune îngrăşământul în pământ, el intenţionează să-1 recupereze la seceriş, printr-o recoltă mai
bogată; la fel procedează şi Dumnezeu, prin îndurările Lui. Astfel, Fii a mustrat pe Israel pentru nemulţumirea lui: „N-
a cunoscut că Eu îi dădeam grâul, mustul şi untdelemnul, şi au închinat slujbei lui Baal argintul şi aurul cel mult pe
care i-l dădeam" (Osca 2.8). Dumnezeu Se mflniase deofl rece Israel îmbrăţişase idolatria pe cheltuiala Lui.

III

Cu siguranţă, Tatăl nu acceptă ca familia Lui să se înfrupte cu ceva necurat. Hrana pe care Dumnezeu o doreşte pentru
El însuşi şi pentru copiii .Săi este pregătită din roadele plăcute ale sfinţeniei şi neprihănirii pe care Cristos ni le oferă
din grădina Sa: „Eu intru in grădina mea, soro, mireaso, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc fagurul dc
miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu" (Cânt. Cânt. 5.1).

2. Satan 'nu vrea ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt

Planul Diavolului este atât de puternic împotriva sfinţeniei credinciosului, încât el întotdeauna are un nu pentru r/a-ul
lui Dumnezeu. Diavolul are o deosebită plăcere să locuiască în om. Chiar când s-a transformat în şarpe, el a făcut
aceasta pentru a o înşela pe Eva. Dacă şi-ar putea alege destinaţia, aceasta ar fi întotdeauna omul, deoarece numai el
poate înfăptui păcatul şi nelegiuirea.

După cum Satan preferă să locuiască în oameni, tot astfel el doreşte sufletele lor mai mult decât trupurile. De vreme ce
sufletul este locul potrivit pentru sfinţenie sau păcat, nimic nu-1 satisface decât cea mai bună cameră din casă pentru
a-şi putea vărsa blestemele şi a-şi scuipa răutatea spre Dumnezeu.

Deşi Satan l-a lovit pe Iov în diferite moduri, el nu a intenţionat nicidecum să-şi aisgure o intrare forţată pentru a-i
poseda trupul. Nimic nu i-a pulut schimba hotărârea pe care o luase, căci el urmărea o ţintă mai îndepărtată: să
stăpânească sufletul lui Iov. Ar fi fost de mii de ori mai satisfăcut dacă Iov însuşi L-ar fi blestemat pe Dumnezeu (mai
degrabă decât Satan, care îi stăpânea trupul lui Iov pentru a-şi vărsa prin el blestemele lui). Acela ar fi fost păcatul lui
Iov, nu al lui Satan.
Ceea ce Diavolul vrea să fure de la tine este sfinţenia ta. El nu-şi revendică nici o victorie până ce nu-I determină pe cel
credincios să se lepede de neprihănirea sa. Şi el va lăsa mai degrabă ca un om să aibă tot ce doreşte sau să fie orice
altceva, dar nu un sfânt adevărat şi plin de putere. El nu te invidiază pentru bogăţiile şi plăcerile tale lumeşti, ci
pentru sfinţenia ta. Din câte cunoaştem, Iov s-ar fi putut bucura de cirezile, servitorii şi copiii săi, fără nici o tulburare
din partea iadului, dacă Satan n-ar fi observat că el era un om evlavios „care se temea de Dumnezeu şi se abătea dc la
rău" (Iov 1.1).

Dar când neprihănirea lui Iov a aprins duhul rău al lui Satan, mânia lui a izbucnit ca o torţă. El a încercat să-I
dezbrace pe Iov de platoşa neprihănirii lui, nimicindu-i familia, luându-i averile şi lovindu-i trupul cu bube. El l-a
torturat pe Iov, aşa cum un hoţ îşi chinuie victimele

342

pentru a le determina să mărturisească şi să renunţe la bogăţiile lor. Dacă Iov ar fi cedat în faţa Iui Satan, i-ar fi
aruncat punga - integritatea sa - şi i-ar fi încredinţat controlul asupra cugetului Iui, atunci Satan l-ar fi eliberat
imediat şi nu s-ar fi supărat chiar dacă Iov şi-ar fi recâştigat averea, copiii şi servitorii.

Lupii trag de blana oilor pentru a le putea devora carnea şi a le suge sângele. Iar acest ucigaş al iadului însetează
după sângele dătător de viaţă al neprihănirii din inima creştinului. Ceea ce distruge Satan nu este o formă de evlavie
sau imitaţia neprihănirii, ci puterea. Ceea ce scoate acest leu din vizuina sa nu este numele, ci însăşi făptura cea nouă.

Diavolul poate trăi în pace şi în siguranţă precum vecinul unui om care se mulţumeşte cu o simplă mărturisire dc
credinţă. De exemplu, Satan ştia că mărturisirea de credinţă a lui Iuda nu l-ar fi îndepărtat nici măcar cu un pas din
drumul său spre iad; abilul înşelător poate conduce o persoană spre pierzare, chiar prin intermediul slujirii creştine.
Deoarece inima înşelătoare, cu care Iuda se prezenta pentru a auzi predicile lui Cristos, era ataşată Diavolului, Satan
i-a permis deplina libertate trădătorului pentru a-şi menţine reputaţia în tot acest timp. Lui nu-i păsa cât timp ar fi
crezut ucenicii despre el că este credincios - Satan îşi cunoştea sclavul.

Intr-un cuvânt, sfinţenia superstiţioasă nu-1 deranjează pe Satan. Şi cum s-ar putea întâmpla acest lucru, când el este
tatăl ei? De veacuri, scopul lui a fost să submineze adevărata sfinţenie în inimile oamenilor, dar Biserica a descoperit
conspiraţia lui Satan împotriva lui Cristos şi a poporului Său. înşelătoria lui a fost pentru puterea sfinţeniei ceea ce
este iedera pentru stejar. îmbrăţişările dezgustătoare ale acestei sfinţenii false în jurul religiei au înăbuşit inima
sfinţeniei biblice oriunde aceasta triumfase.

Nici bogăţia religioasă nu-1 deranjează pe Diavolul; el este duşmanul de moarte al sfinţeniei, în toată simplitatea ei,
deoarece ea se întemeiază pe Scriptură şi este întreţinută de Duhul Sfânt.

Aşadar, simplitatea sfinţeniei este steagul pe care sufletul îl înalţă pentru a-i declara război Satanei; sfinţenia este
prietenie cu Dumnezeu, iar Satan luptă din răsputeri să o curme. Aici este terenul pe care se desfăşoară această luptă,
ce nu va avea sfârşit atâta timp cât Satan este un duh necurat, iar creştinul este un copil sfânt al lui Dumnezeu: „Toţi
cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi" (II Tim. 3.12).

Adeseori, prigonitorii încearcă să-şi ascundă răutatea sub masca faptelor bune; dar Duhul lui Dumnezeu priveşte prin
învelişurile lor

161

false şi cunoaşte instrucţiunile pe care iadul le trimite acestora. Duhul lui Dumnezeu ne spune că evlavia este ţinta spre
care Satan îşi îndreaptă săgeţile. Desigur, în lume sunt mai multe tipuri de evlavie, dar Satan se opune numai celei
adevărate: „Toţi cei ce voicsc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus".

Sângele unui creştin este dulce pentru Satan, dar sângele evlaviei unui creştin este cu mult mai dulce. El preferă să-1
separe pe cel sfânt de evlavia lui, decât să-1 ucidă din pricina ei. Şi totuşi el nu va fi prea vizibil, ci va juca pe mize
mici, manifestându-şi cruzimea asupra trupurilor celor sfinţi; dar aceasta se întâmplă numai când el nu le poate
captura sufletele: „Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi" (Evr. 11.37). Prigonitorii nu aveau o
dorinţă mai mare decât să-i atragă în păcat şi să-i forţeze să se lepede de credinţă; astfel, înainte de a-i ucide, ei au
ispitit de mai multe ori pe creştini. Diavolul consideră o biruinţă deplină atunci când reuşeşte să-1 dezbrace pe cel
sfânt de armătura lui şi să-1 îndepărteze de profesiunea lui de credinţă.
Diavolul ar prefera să-i vadă pe creştini întinaţi de păcat şi nelegiuire, decât să-i ştie pângăriţi de sânge şi durere,
deoarece el a înţeles că persecuţia doar îmbogăţeşte Biserica, ceea ce o ruinează fiind nelegiuirea. Aşadar, prigonitorii
doar ară pământul pentru Dumnezeu şi în tot acest timp El îl seamănă cu sângele sfinţilor.

'SUPREMAŢIA PUTERII SFINŢENIEI

1. Apare numai în om

Creaturile inferioare au o anumită bunătate specifică lor, dar numai fiinţele dotate cu raţiune sunt capabile de o
sfinţenie interioară. Şi dacă noi îndepărtăm cununa sfinţeniei, vom deveni mai răi chiar decât fiarele; într-adevăr, ceea
ce face ca un om să fie diferit de un altul în ochii lui Dumnezeu este neprihănirea.

Câtă vreme sfinţenia nu este adăugată, toţi oamenii se găsesc în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu. Regii
pământeşti sunt împuterniciţi să aprecieze valoarea fiecărei monede. Atunci, cu siguranţă, Dumnezeul Suveran este
mult mai îndreptăţit să spună: „Cel neprihănit arată prietenului său calea cea bună" sau „Limba celui neprihănit este
argint ales" şi „inima celor răi este puţin lucru" (Pv. 12.26; 10.20).

2. Oferă mărturia pentru cer

„Urmăriţi pacea... şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12.14). înainte ca Enoh să fi fost răpit în
cer, el a umblat pe pământ cu Dumnezeu ca un om sfânt; şi de aceea Dumnezeu a vrut să-1 ia cu El în cer, pentru că
cerul este cetatea unde locuieşte neprihănirea. Oare. noi ne putem aştepta să ajungem acolo, dacă suntem neglijenţi în
păstrarea unei purtări sfinte sau în exercitarea faptelor neprihănirii? Cu siguranţă, ceea ce Dumnezeu a scris despre
sfinţenie va rămâne în picioare; El niciodată nu va şterge şi nu va revizui Cuvântul Său pentru nimeni. Aşadar, noi
trebuie fie să renunţăm la speranţa de a ajunge în cer, fie să acceptăm să mergem pe singura cale ce ne va duce acolo.
Este o suflare inutilă cea care nu îndreaptă pânzele încercărilor noastre şi mişcarea picioarelor noastre spre destinaţia
dorită de noi.

3. Ne întăreşte pentru comuniunea cu Dumnezeu

Comuniunea cu Dumnezeu este aşa de minunată încât mulţi pretind că o au, când ei nici măcar nu ştiu ce înseamnă.
Este ca şi cum un om se făleşte că-1 cunoaşte pe rege, dar el niciodată nu i-a văzut faţa şi nici nu l-a întâlnit. Când un
om spune că-L cunoaşte pe Domnul, dar trăieşte în nelegiuire, Duhul lui Dumnezeu numeşte acest lucru minciună:
„Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim" (I Ioan 1.6). Comuniunea îşi are rădăcinile în
unitate, iar unitatea în asemănare. „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?" (Amos 3.3). Există o mare
diferenţă între comuniunea cu Dumnezeu şi familiaritatea cu poruncile. Un om poate respecta zilnic poruncile şi totuşi
să fie un străin pentru Dumnezeu. Nu oricine se plimbă în jurul castelului vorbeşte cu prinţul.

Poruncile sunt un fel de schimb, prin care oamenii sfinţi negociază cu Dumnezeu, prin Duhul Său, pentru bogăţiile
cereşti, un sentiment îmbogăţit al harului şi mângâierii. Dar pentru că o inimă întinată nu are ce negocia cu
Dumnezeu, Tatăl nu va împărtăşi cu ea harul Său curat. Chiar şi un om sfânt sub puterea ispitei este nepotrivit pentru
o comuniune cu Dumnezeu, până ce el nu biruie păcatul.

Solomon explica astfel acest lucru: „Ca o fântână tulbure şi ca un izvor stricat, aşa este cel neprihănit care se clatină
înaintea celui rău" (Pv. 25.26). Cu cât mai mult sufletul unui om sfânt se va întina când el se va clătina înaintea Celui
Rău şi va ceda ispitei! Dacă noi nu bem dintr-un izvor tulburat, până când el nu se limpezeşte din nou, cum putem
aştepta ca Dumnezeu să comunice cu o persoană evlavioasă înainte ca sufletul ei să se limpezească prin pocăinţă?

345

162

4. Ea aduce pacea

Nu spun că pacea este întemeiată pe sfinţenia sau neprihănirea noastră, ci că este întreţinută de ele. „Cei răi n-au
pace, zice Domnul" (Is. 48.22). Noi putem forţa marea să stea mereu liniştită, tot aşa de uşor cum putem linişti o
inimă nesfinţită. Luptele din inima omului izbucnesc datorită poftelor lui şi -l fac să se simtă tras din două părţi.
Acestea perturbă pacea şi fac ca omul să se simtă într-o continuă agitaţie. Şi totuşi, dacă pătrunde duhul sfinţeniei iar
„sceptrul neprihănirii lui Cristos" \a comanda asupra vieţii, această furtună se potoleşte din ce în ce mai mult.

Oricum, căile întinate ale oamenilor nelegiuiţi bântuie căile lor, după cum amintirea lui Ioan îl tulbura pe Irod. Fie că
dorm sau sunt treji, ei sunt cuprinşi de teama iadului. Această lipsă de pace face ca oamenii să fie mereu nemulţumiţi -
ei nici nu se pot bucura de cele mai dulci plăceri, nici nu pot suporta gustul amar al încercărilor. Desigur, există
metode pentru a amorţi cugetul şi pentru a înăbuşi temporar simţămintele unei inimi nesfinţite; dar puterea acestui
opium va dispărea curând şi durerea se va resimţi mai acut.

Permite-mi să-ţi dau un exemplu. Un beţiv notoriu îndepărtează avertismentele pe care creştinii încearcă să le
îndrepte spre cugetul lui, la fel de uşor cum Pavel scutura năpârca prinsă de mâna lui. în loc să se supună lui
Dumnezeu, el se avântă mai mult în păcat, întărindu-şi cugetul cu speranţa îndrăzneaţă a îndurării lui Dumnezeu în
Cristos. Astfel, după câţiva ani, omul s-a îmbolnăvit; iar când prietenii au venit să-l viziteze, el era atât de bucuros şi
încrezător în îndurarea lui Dumnezeu, încât falsele lui speranţe l-au detenninat să se afunde mai mult în păcate. Şi
totuşi, înainte să vină moartea, conştiinţa vinovată a păcătosului s-a trezit pe deplin şi bietul om se perpelea în
flăcările nimicitoare ale faptelor lui rele de la început. Şi înainte să-şi dea duhul, el strigă disperat: „Mi-am făcut o
tencuială si credeam că totul era perfect; dar acum nu cred că va mai ţine!" Cugetul lui întinat i-a nimicit speranţa la
fel de repede cum a apărut.

Acest fapt este adevărat, dragii mei prieteni. Sângele lui Cristos nu-şi poate croi drum spre un suflet care păstrează
vreun păcat oarecare. Dumnezeu va smulge de la altar pe oamenii care aleargă spre el, dar nu-i va smulge din
nelegiuirea lor. Apoi îi va ucide în faţa altarului în care ei se încredeau atâta.

Cunoşti mesajul lui Solomon către Adonia: „Dacă va fi om cinstit, un păr din cap nu-i va cădea...; dar dacă se va găsi
răutate în el, va muri" (I împ. 1.52). Este zadarnic pentru un om să creadă că

163

si poate ascunde sub aripa lui Cristos de strigătul cugetului său vinovat, dacă nelegiuirea şi-a creat în el un sanctuar.
Dumnezeu nu a intenţionat nicidecum să ne dea siguranţa în nelegiuire, ci să ne scape din ea.

5. Ea are o puternică influenţă asupra altora

Când această putere a sfinţeniei lucrează în vieţile creştinilor, ea .dictează puternic şi duhurile celorlalţi oameni. Ea
astupă gurile celor necredincioşi care sunt gata să dispreţuiască religia şi să arunce murdăria păcatului unui sfânt în
faţa oricărei mărturisiri de credinţă pe care o aud. Se spune că broaştele îşi încetează orăcăitul când o lumină se în-
dreaptă spre ele. Iar lumina unei vieţi sfinte serveşte ca lacăt pentru buzele dispreţuitoare şi îl forţează pe păcătos să-
L recunoască pe Dumnezeu în cel sfânt: „ Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă
faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri" (Mt. 5.16). Şi nu numai că le astupă gurile, dar
puterea sfinţeniei le deschide inimile pentru a-L primi pe Cristos şi harul Său.

Unul din motivele pentru care atâtea suflete au primit Evanghelia în timpurile de la început a fost că divinitatea
doctrinei Evangheliei s-a reflectat în sfinţenia vieţilor celor credincioşi. Ca un exemplu, scriind despre convertirea sa,
Justin Martirul spunea: „Sfinţenia care strălucea în vieţile creştinilor şi răbdarea care biruia cruzimea vrăjmaşilor m-
au detenninat să ajung la concluzia că doctrina Evangheliei este adevărată". Şi până şi Iulian, deşi se afla departe de
împărăţia lui Dumnezeu, mărturisea despre creştinism că lua amploare deoarece creştinii alcătuiau un popor care
„făcea bine tuturor şi nu rănea pe nimeni".

Şi, totuşi, în aceste vremuri când cearta murdăreşte hainele neprihănirii în religia creştină, este mult mai greu să-i
determini pe cei din afară să vină sub protecţia Evangheliei. Sunt unele animale care după ce s-au săturat de iarbă le
vor opri pe celelalte să se hrănească pentru un timp din aceeaşi păşune. Şi, din nefericire, până ce mărturia proastă a
mândriei, certurilor, greşelilor şi neglijenţei nu va fi îndepărtată, nu este prea multă nădejde ca oamenii să accepte
creştinismul.

Un pastor nu poate predica ziua şi noaptea. El ar putea petrece două sau trei ore pe săptămână la amvon, ţinând
oglinda Evangheliei înaintea feţelor celor adunaţi; dar vieţile creştinilor predică toată săptămâna. Dacă ei ar fi sfinţi,
vieţile lor ar sluji ca un ecou al predicii pastorului pentru cei din lume şi ar menţine glasul Evangheliei.

Nimănui nu-i face plăcere să vorbească cu o persoană care are o respiraţie grea, şi acesta este modul în care noi
adeseori gândim despre

347

cineva care ne vorbeşte dispreţuitor. Astfel de creştini au nevoie de o viaţă frumoasă când ei trebuie să mustre şi să
dea vreun sfat. Reproşurile sunt un medicament eficient, dar este greu pentru o persoană să nu le vomite înaintea celui
ce i le oferă. Nimic nu este mai eficient .pentru a împiedica împroşcarea reproşurilor decât sfinţenia celui care mustră.
„Lovească-mă cel neprihănit", spunea David, „căci lovirea lui îmi este binevenită; pedepsească-mă, căci pedeapsa lui
este ca untdelemnul turnat pe capul meu" (Ps. 141.5). Reproşul poate fi primit mai uşor dintr-o astfel de mână,
datorită autorităţii ce însoţeşte sfinţenia.

Numai un păcătos împietrit va respinge mustrarea duioasă a unui om neprihănit, asemănătoare uleiului turnat cu
dragoste şi milă într-o rană. Astfel este uşor de observat ce mare influenţă are puterea sfinţeniei în viaţa omului
nelegiuit. Şi totodată ea nu este mai puţin eficientă asupra fraţilor şi surorilor de credinţă.

Când un creştin vede sfinţenia strălucind în viaţa altui credincios, harul dinăuntrul lui tresaltă precum pruncul din
pântecele Elisabetei la auzirea vocii Măriei. într-adevăr, un singur om sfânt este suficient pentru a înviora o întreagă
societate; dar, dimpotrivă, pierderea unui singur creştin adevărat pune în pericol întregul grup de oameni care-1
cunosc. Prin urmare, Dumnezeu ne-a dat un îndemn foarte serios: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea...; luaţi seama
bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de
amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea" (Evr. 12.14-15).

O plagă apărută pe spatele unui lup nu pune în pericol viaţa oilor, deoarece ele nu pot fi momite uşor să-şi petreacă
timpul cu el. Dar când plaga apare în turmă, printre creştinii care se hrănesc, se roagă, ascultă, vorbesc şi umblă într-
o strânsă părtăşie, atunci pericolul şi teama care se răspândesc sunt foarte mari. Astfel, un creştin neglijent constituie
un ajutor mult mai eficient pentru Diavolul, decât o armată întreagă ce niciodată n-a susţinut că ar crede. De fapt,
Satan a avut un întreg arsenal de păcate şi greşeli cu care nu ştia ce să facă, până când a găsit o cale de a închiria acei
susţinători falşi ai credinţei, ca agenţii săi comerciali, pentru a le recomanda şi oferi şi altora.

Deci, într-un cuvânt, omul care nu menţine, într-o anumită măsură, puterea sfinţeniei în viaţa sa, devine nefolositor
pentru Cristos. Vrei să te rogi pentru alţii? Un păgân poate spune unui om rău să stea liniştit şi să nu spună zeilor că
el se afla pe bord când a izbucnit furtuna? Oare vrei să dai mângâiere unui suflet întristat sau sfat unui prieten? Ei vor

164

crede că glumeşti atâta timp cât lăudăroşenia cu privire la sfinţenia ta nu se asociază cu sfinţenia vieţii tale; atâta
vreme cât nu ţi-o însuşeşti, va fi doar o laudă.

6. Sfinţenia şi neprihănirea sunt stâlpii naţiunilor Oamenii neprihăniţi sunt singurii care pot salva o naţiune de la
prăbuşire. Prezenţa celor „zece oameni neprihăniţi" ar fi putut evita focul care a nimicit Sodoma şi a îngropat pe
locuitorii ei în propria lor cenuşă. într-adevăr, acea judecată a fost întârziată, iar mâinile îngerilor nimicitori au fost
legate atâta vreme cât neprihănitul om se afla printre ei: „Grăbeşte-te de fugi în ea, căci nu pot face nimic până nu vei
ajunge acolo!" (Gen. 19.22).

Dumnezeu ne oferă şi alte exemple de oameni neprihăniţi sau nelegiuiţi care au schimbat mersul istoriei. Roboam şi
împărăţia lui au fost întărite timp de trei ani şi ar fi putut fi chiar pentru mai mulţi ani, dacă nelegiuirea lui n-ar fi
determinat prăbuşirea lui şi a poporului său; deoarece căderea lui datează din ziua în care s-a depărtat de Dumnezeu
(II Cr. 11; 12).

Pe de altă parte, când Iosia a devenit rege, Iuda era zdrobit; totuşi, deoarece inima lui s-a întors spre Dumnezeu şi a
acceptat să umble înaintea Lui, Dumnezeu a luat în consideraţie plângerea lui Iosia pentru un popor apăsat. Siguranţa
lor era legată de viaţa regelui, deoarece curând după moartea lui Iosia, naţiunea a păcătuit din nou (II împ. 23.25-
27).

Când Martin Luther a prevăzut norul mâniei lui Dumnezeu ce avea să se abată asupra Germaniei, el a spus prietenilor
că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a-i împiedica efectul în timpul vieţii sale; şi el a crezut că aşa se va întâmpla.
Dar a concluzionat: ,JDupă ce eu mă voi duce, cei ce vor veni după mine să privească la el".
Puterea sfinţeniei s-a diminuat printre noi, în comparaţie cu cea din generaţia trecută! Creştinismul umblă în necurăţie
şi plin de nelegiuiri printre cei care-L mărturisesc pe Cristos. Şi ştim că Dumnezeu nu va mai îngădui mult timp acest
lucru. Dacă egiptenii ştiu că va veni o secetă, când nivelul Nilului este scăzut, şi noi putem vedea cum judecata
planează în aer, când puterea evlaviei se prăbuşeşte.

Auzim mulţi oameni plângând după ceea ce au pierdut: unii după prietenii lor ucişi în război, alţii după averile lor.
Dar primii care trebuie socotiţi printre cei ce plâng sunt oamenii religioşi care şi-au pierdut dragostea dintâi.
Decăderea lor se datorează faptului că ei au pierdut dragostea pentru Cristos şi adevărul Lui, pentru slujire şi pentru
fraţi, precum şi pentru umblarea lor înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

349

Noi suntem un popor răscumpărat din numeroasele primejdii şi din moarte. Este ruşinos ca un om graţiat să înceapă
să fure şi să înşele din nou, de îndată ce frânghia a fost tăiată de la gâtul lui. Faptul că Noe s-a îmbătat aproape
imediat după ce a debarcat în siguranţă şi după ce-a văzut cu ochii lui cum tot pământul a fost acoperit de ape, a
constituit fără îndoială un grav păcat în viaţa lui. El era un om neprihănit pe care Dumnezeu îl salvase pentru a planta
din nou lumea Lui cu sămânţa evlaviei.

Pământul a absorbit cu greu şuvoaiele de sânge care s-au vărsat, iar oraşele mai îndepărtează încă dărâmai urile de
pe urma războaielor. Strigătele văduvelor şi orfanilor îndureraţi nu s-au stins încă pentru morţii lor. Odată noi eram
înspăimântaţi să vedem această naţiune - asemenea unei lumânări aprinse la ambele capete - arzând în fiecare zi din
ce în ce mai aproape de noi. Şi, totuşi, acum, poporul care mărturiseşte Numele lui Cristos a uitat lecţiile istoriei şi se
îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu, preferând mândria şi pofta.

Ce drept avem să sărbătorim pacea noastră, când rezultatul eliberării noastre este faptul că noi comitem mai multe
nelegiuiri? Este ca şi cum un om s-a vindecat de malarie, dar efectele ei au avut consecinţe mai grave asupra sănătăţii
lui decât boala însăşi. Cu siguranţă, Dumnezeul nostru este cuprins de o profundă durere, văzând acest schimb: să fie
alungate războiul, boala şi foametea şi să fim acaparaţi de egoism, păcat, sfidare, purtare neevlavioasă!

Noi suntem un popor care ne pretindem mai neprihăniţi şi mai sfinţi decât înaintaşii noştri. Ce-au însemnai toate
rugăciunile către Duinnezeu şi cererile către oameni? Noi înşine ne aşezăm sub un legământ al unei reforme personale
şi apoi sub cel al unei reforme naţionale. Aceste intenţii au avut un răsunet atât de puternic în celelalte naţiuni, încât
bisericile vecine s-au minunat cum se pot dezvolta asemenea începuturi glorioase. Dar acum, după ce au apărut
frunzele şi, prin urmare, noi am spus oamenilor şi lui Dumnezeu că vor apărea şi fructele, sărăcia noastră ne va
pricinui mai mult rău decât înainte, deoarece am înşelat aşteptările tuturor.

Nimic nu poate salva o naţiune şi nici nu-i poate prelungi liniştea, decât recunoaşterea decăderii sfinţeniei ei. Acest val
de neprihănire âr fi asemenea unui izvor nou de sânge pentru un om muribund, ce-1 înviorează şi îi oferă zile mult
mai fericite decât a avut el vreodată. Şi, totuşi, noi ne degradăm din rău în mai rău şi ne consumăm într-o moarte
prelungită. Cu fiecare zi, respiraţia noastră devine mai greoaie şi superficială. Dacă sabia ar fi îndreptată spre noi, am
avea suficientă putere pentru a supravieţui?

165

II. CUM ÎŞI MANIFESTĂ CREŞTINUL PUTEREA SFINŢENIEI

ÎN LUPTĂ CU PĂCATUL

1. Evită apariţia păcatului

A umbla în sfinţenie înseamnă a refuza comiterea păcatului şi, în acelaşi timp, a evita apariţia răului. Porumbiţa va
zbura departe de şoim, şi nu va putea suporta nici măcar mirosul unei pene căzute din trupul lui. Scriptura ne
porunceşte să urâm „până şi cămaşa mânjită de carne" (Iuda 23). Un om curat şi sănătos nu s-ar gândi să-şi spele
mâinile într-o murdărie - numai un om bolnav ar putea face acest lucru Totodată, un astfel de om va avea grijă să nu
se păteze în timp ce mănâncă. Prin urmare, creştinul ar trebui să-şi păstreze numele la fel de curat ca şi cugetul lui.
Se merită să luăm în consideraţie cele trei întrebări ale lui Bernard când suntem în dubiu dacă să facem sau nu un
lucru. Prima: Este îngăduit? Pot să fac acest lucru şi să nu păcătuiesc? A doua: Se potriveşte unui creştin? Comportarea
oamenilor obişnuiţi se potriveşte pentru un prinţ? Neemia ştia că înrudirea cu Dumnezeu îl făcea un om deosebit. „Un
om ca mine să fugă?" (6.11). Şi ultima: Este eficient? Aş putea face acest lucru fără să-l ofensez pe fratele meu mai
slab?

Deşi un om poate goni calul său cu cea mai mare iuţeală fără să se rănească, el ar putea provoca un rău ireparabil
dacă l-ar călări într-un oraş cu străzile pline de copii. Sunt unele lucruri pe care tu le-ai putea face dacă n-ar exista în
drumul tău creştini slabi, al căror cuget sensibil ar putea fi zdrobit.

Din nefericire, drumul credinţei pare prea strâmt pentru mulţi oameni din zilele noastre care-şi zic creştini; ei trebuie
să aibă un spaţiu mai mare pentru ideile lor, altfel ei îşi vor părăsi pretinsa lor credinţă. Libertatea este zeiţa
generaţiei noastre. De exemplu, observăm o acceptare foarte largă a unei înfăţişări neevlavioase - coafuri modeme,
îmbrăcăminte ţipătoare, feţe machiate, etc. A fost o vreme când creştinii adevăraţi interziceau o înfăţişare lumească,
dar acum juriul consideră aceste practici ca fiind „nevinovate". Mulţi sunt atât de ataşaţi de calea lumii, încât ei
consideră că este rău să despartă de aceasta calea lui Cristos.

Unii oameni care îşi zic creştini sunt aşa de departe de o trăire sfântă, încât ei de fapt se întrec pentru a vedea cine se
poate apropia mai mult de groapa păcatului fără a cădea în ea. Şi totuşi, avertismentul lui Pavel era foarte clar şi
puternic: .feriţi-vă de orice se parc rău" (1 Tes. 5.22).

351

Omul care se plimbă agale sub înfăţişarea răului, în numele „slobozeniei Duhului", se poate trezi înfăptuind păcate
grave, sub o anumită înfăţişare a binelui.

2. Combate păcatul datorită argumentelor lui Dumnezeu Unii oameni se opun păcatului datorită unor motive atât de
şubrede, încât Dumnezeu remarcă cu greu victoria lor. După ce am postit şi nc-am rugat, el întreabă: „Oare pentru
Mine aţi postit voi?" (Zah. 7.5). Când suntem darnici şi amabili cu alţii, totuşi „un pahar dc apă rece" dat „în numele
unui ucenic" este mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât un pahar de aur oferit în scopuri egoiste (Mt. 10.42).

Dumnezeu doreşte ca dragostea Lui să constituie motivaţia noastră de a renunţa la păcat. înainte de a trimite un
document, regii îşi pun semnătura şi sceptrul lor pe acesta; iar Dumnezeu pecetluieşte poruncile Lui cu Numele Său
minunat: „Dumnezeu a rostit aceste cuvinte" (Ex. 20.1). Dumnezeu doreşte ca prin tot ce fac, copiii Lui să sfinţească
Numele Său.

După cum Tatăl porunceşte familiei Lui să sc întoarcă de la rău, lot aşa El doreşte ca noi de dragul Lui să plângem
pentru păcatele comise. Uneori durerea poate fi atât de egoistă, încât un om poate fi mulţumit să-şi smulgă sufletul
din pierzarea eternă, chiar dacă în vreun fel ar defăima slava lui Dumnezeu. Dar durerea unui suflet mântuit se în-
dreaptă spre altcineva: „împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit" (Ps. 51.4).

Este o mare diferenţă între un om care lucrează pentru o altă persoană şi unul care este propriul lui stăpân. Persoana
independentă îşi asumă toate pierderile, dar slujitorul care negociază bunurile stăpânului său trebuie să pună fiecare
pierdere în contul lui. Creştine, tu eşti un slujitor. Tot ce ai tu nu este al tău, ci aparţine lui Dumnezeu. Şi când ai căzut
în păcat, tu trebuie să plângi pentru felul în care l-ai greşit Lui: ,uL-am dezonorat pe Dunmezeul meu şi mi-am irosit
talentele pe care El mi le-a dat; eu am pângărit Numele Lui şi am întristat Duhul Său."

3. înfrânge păcatul

O rană ascunsă poate fi acoperită, dar nu vindecată; este posibil ca medicii să provoace răspândirea bolii în organism,
dacă ei nu îndepărtează cauza acesteia. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci răul, precum varul nestins, este lăsat
înăuntrul omului pentru a se aprinde în flăcări, chiar dacă acum el poate sta liniştit precum praful de puşcă în tun.

352

Istoricii spun că deschiderea unui cufăr cu lucruri - care nu au fost curăţate de infecţia din casă - a fost cauza
răspândirii molimei în Veneţia, deşi lucrurile stătuseră acolo mulţi ani fără să provoace vreun rău. Astfel, mulţi
oameni umblă multă vreme îmbrăcaţi cu haina sfinţilor înainte de a cădea în nelegiuire ca deschiderea acelui cufăr
care aparent nu prezenta pericol - şi aceasta deoarece ei niciodată nu au omorât păcatul. Nimic mai puţin decât
moartea rădăcinilor păcatului nu poate satisface viaţa unui creştin sfânt - şi a Dumnezeului său.

Ascultaţi cuvintele apostolului Pavel. care umbla în puterea sfinţeniei: „în fiecare zi, cu sunt în primejdie dc moarte" (I
Cor. 15.31). Păcatul este ca fiara aproape moartă din pricina rănilor ei, dar care cu trecerea timpului sc vindecă în chip
miraculos şi devine tot mai puternică. Astfel, mulţi creştini care nu şi-au ţinut în frâu firea păcătoasă au fost doborâţi
şi atraşi în chip periculos în ispită. Deoarece ei nu sunt capabili să lupte împotriva furiei ispitei, după cc au fost
acaparaţi dc ea, sunt zdrobiţi decăderea tragică în păcat.

Deci, creştine, dacă vrei să creşti în puterea sfinţeniei, tu nu trebuie să renunţi la munca ta dc nimicire a păcatului,
chiar când ispitele nu sunt vizibile. O persoană alergică ia medicamente nu numai când are o criză, ci în mod continuu,
pentru a preveni boala. Tot astfel, creştinul ar trebui să-şi dea toate silinţele pentru a menţine în permanenţă sănă-
tatea sufletului său, fără să ţină cont de ce spun sentimentele lui. în cele din urmă, evită practica unora care într-o zi
înghit îri cantitate marc o hrană sănătoasă, dar în ziua următoare beau atât de mult, încât creşterea lor în sfinţenie
este întârziată.

4. Creşte în harul ce se opune păcatului

După cum fiecare otravă îşi are antidotul, tot astfel fiecărui păcat i se opune un anumit har. Iar creştinul care doreşte
să umble în puterea sfinţeniei trebuie nu numai să evite păcatul, dar şi să deţină harul ce i se opune. în Scriptură citim
despre o casă care a rămas goală, deoarece Duhul Sfânt nu a intrat după alungarea duhului rău. Aşadar, un creştin
negativist va renunţa la păcatul în care trăia odată, dar tot nu va urmări sfinţenia. Aceasta înseamnă a pierde cerul
printr-o lovitură scurtă. Dumnezeu nu nc va întreba unde nu am fost, ci unde am fost! Nu este suficient că n-am jurat şi
n-am luat Numele lui Dumnezeu în deşert. Dumnezeu va întreba: „Dar ai sfinţit Numele Meu?" Nu va fi suficient că nu
L-am persecutat pe Cristos; dimpotrivă. Dumnezeu va dori să ştie: „L-ai primii pe El?" Poate că nu i-am urât pe sfinţi,
dar Je-ain

23 - Creştinul în Armătură

167

arătat dragoste? „Este adevărat că nu te-ai lăsat cuprins de toropeală, dar ai fost plin cu Duhul Sfânt?"

Un medic competent nu numai că îndepărtează boala, dar redă şi puterea. Iar un adevărat creştin nu va fi satisfăcut cu
o simplă neglijare a alegerilor rele; ci va căuta să-şi înflăcăreze darurile. De exemplu, eşti frustrat şi mânios din cauza
suferinţei? Nu este suficient să încetezi cearta cu Dumnezeu; nu te opri până când inima ta nu se va încrede în El. David
a făcut mai mult decât să-şi mustre sufletul pentru tulburarea lui; el i-a poruncit să se încreadă în Dumnezeu şi apoi
să-L slăvească.

Păstrezi o duşmănie ascunsă împotriva fratelui tău? Dumnezeu doreşte să stingi acea scânteie a iadului; dar totodată
El aşteaptă ca tu să aprinzi focul ceresc al dragostei, care te va determina să te rogi cu ardoare pentru el. Când ai
vreun gând de invidie sau de nemulţumire - şi cine este atât de sfânt încât să nu fie vizitat din când în când de astfel
de târâtoare? - aleargă la tronul harului şi protestează împotriva păcatelor tale, cerând în mod insistent creşterea
binelui. ,

5. înfruntă păcatul din viaţa altora

Un cetăţean loial nu numai că trăieşte liniştit sub conducerea guvernului ţării sale, dar este gata să servească
autorităţile împotriva celor care refuză să se supună. Adevărata sfinţenie, asemenea dragostei sincere, începe de acasă
- dar nu se opreşte aici. Ea se opune păcatului oriunde s-ar putea manifesta acesta.

O persoană care este atât de indiferentă, încât nu-i pasă cât de mult semenii săi îl jignesc pe Dumnezeu, ar trebui să
pună sub semnul întrebării propria atitudine faţă de păcat. David întreba: „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te
urăsc? Şi să nu-mi tic scârbă dc cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi
ai mei" (Ps. 139. 21, 22). Apoi, imediat îl roagă pe Dumnezeu să-i cerceteze inima: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi
cunoaşte-mi inima! înccarcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale tea..." (v. 23, 24). Rugăciunea lui
David este un model de sinceritate. Este ca şi cum ar fi spus: ,JDoanme, acest lucru este mai presus de puterile mele;
dar dacă este cu putinţă, ascunde-mi păcatul şi îndepărtează-1 de la mine şi «du-mă pe calea veşniciei!» (v. 24).
6. Refuză slava proprie

Orice creştin care luptă cu sinceritate împotriva păcatului trebuie a !ie atent şi să se opună ispitei de a se slăyi pentru
victoria asupra acestuia. Strălucirea sfinţeniei Evangheliei constă în lepădarea de sine:

168

„Nevinovat sunt" spunea Iov, „dar nu fin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa" - adică „nu mă voi lăuda cu nevinovăţia
mea" (Iov 9.21).

Când talentul unui om atrage atenţia, iar el începe să se mândrească, noi spunem: „A făcut o treabă bună şi el ştie
acest lucru". El se gândeşte prea mult la el însuşi şi se priveşte prea des în oglinda realizărilor proprii. Cu cât
alpiniştii urcă mai sus pe munte, cu atât ei îşi încovoaie trupurile pentru a se menţine -în siguranţă; iar duhul lui
Cristos îi învaţă pe sfinţi acelaşi principiu. Cu cât înaintăm mai mult în biruinţa împotriva păcatului, cu atât trebuie să
ne smerim mai mult.

Scriptura ne îndeamnă să rămânem în dragostea lui Dumnezeu şi să aşteptăm „căutând îndurarea Domnului nostru
Isus Cristos pentru viaţa veşnică" (Iuda 21). Noi trebuie să „semănăm în neprihănire" şi „să culegem în îndurare"
(Osea 10.12) - adică, creştinii seamănă pe pământ pentru a culege în cer. Sămânţa este neprihănirea; şi după ce am
semănat, nu trebuie să aşteptăm răsplata din mâna sfinţeniei noastre, ci din îndurarea lui Dumnezeu.

ÎN ADORARE

Aceeaşi lumină care ne arată că există un Dumnezeu ne arată şi faptul că El trebuie adorat în sfinţenie. Pe vremea
Legii, Dumnezeu detalia fiecare faţetă a adorării. De exemplu, Cortul trebuia făcut din cele mai bune materiale;
lucrătorii erau înzestraţi cu talente deosebite; numai jertfele fără vină erau acceptate; iar preoţii care slujeau
Domnului trebuiau să fie în mod deosebit sfinţi. Dumnezeu este minunat în adorarea Lui!

1. Fii consecvent în toate rânduielile

Dumnezeu urăşte prejudecata, în special în poruncile privitoare la adorare, care îşi au originea în El. Şi cu siguranţă,
noi nu trebuie să respingem nimic din ceea ce Dumnezeu alege ca binecuvântare pentru copiii .Săi. El ni Se înfăţişează
sub diferite forme pentru a încuraja inimile noastre. Mireasa se duce în taină ,1a casa iubitului ei, dar nu-1 găseşte;
aşadar, merge în locurile publice şi-1 întâlneşte pe „iubitul inimii" ei (Cânt. Cânt. 3.4).

Fără îndoială, Daniel se rugase de multe ori, dar Dumnezeu Şi-a rezervat plinătatea dragostei Lui şi i-a descoperit
unele taine atunci când el a adăugat postul la rugăciunile sale. Numai atunci Dumnezeu a trimis un mesager divin
pentru a-i permite lui Daniel să cunoască inima şi gândurile Sale.

355

Uneori, Duhul Sfânt binecuvintează mai mult unele lucrări, pentru a-1 înviora în chip deosebit pe credincios. Uneori,
pruncul suge de la un piept, apoi de la altul. în timp ce David medita, o scânteie cerească s-a aprins în inima lui, până
când, în cele din urmă, focul a izbucnit şi s-a extins. Când Dumnezeu l-a trimis pe Filip să se alăture carului, famenul
etiopian citea Scripturile. Cristos S-a descoperit apostolilor când frângeau pâinea. Şi tot El S-a alăturat celor doi ucenici
în drum spre Emaus când discutau unul cu celălalt. Corneliu se ruga în casa lui când a avut o vedenie şi i s-a spus ce
trebuie să facă.

Aşadar, creştine, nu neglija nici o ocazie de adorare - ea ar putea fi uşa prin care Isus să pătrundă în sufletul tău!
Duhul este liber, nu-L limita la o singură lucrare, ci aşteaptă-L în fiecare dintre ele. Aceasta nu este o dovadă de
înţelepciune să laşi ca orice apă să treacă peste moara ta care ar putea fi folositoare în îndreptarea sufletului tău către
cer.

Poate că nu primeşti o iluminare atât de specială cum ţi-ai dori, când îl slujeşti pe Duinnezeu în public. Permite-mi să
te întreb: ce fel de părtăşie ai cu El în taină? Iată o gaură suficient de mare pentru a pierde-tot ce obţii în public, dacă
tu n-o repari. Sainuel nu a stat la masă cu Iese şi fiii săi până ce nu li s-a alăturai şi David, cel mai tânăr membru din
familie. Dacă vrei să beneficiezi de prezenţa lui Dumnezeu în toate lucrările tale, tu trebuie s-o readuci pe cea care ai
îndepărtat-o; ea ar putea fi cea mai neînsemnată pentru tine, dar totuşi cea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a o
încununa cu binecuvântarea Sa specială.

2. Urmăreşte scopurile lui Dumnezeu

Prin adorare, Dumnezeu urmăreşte două scopuri: în primul rând, El intenţionează ca noi să-L slăvim ca Domn
Atotstăpânitor. Şi, în al doilea rând, adorarea este calea prin care El comunică prezenţa Sa şi binecuvântările faţă de
copiii Lui.

(a) Glorificarea Domnului nostru atotstăpânitor

Dacă n-ar exista adorare, cum am putea susţine că în El noi avem viaţa, mişcarea şi fiinţa? Unul din primele lucruri pe
care Dumnezeu l-a învăţat pe Adam şi copiii săi a fost adorarea divină. Iar omul sfânt face ca cel mai important lucru
din viaţa sa să fie sfinţirea şi glorificarea Numelui Său. Un slujitor poate oferi regelui său un cadou într-un mod atât
dc ridicol, încât el să fie mai rnult înjosit decât onorat; soldaţii şi-au plecat genunchii înaintea lui Isus, dar inimile lor
îl batjocoreau pe Dumnezeul sfânt.

Purtarea noastră trădează ceea ce gândim noi despre Dumnezeu. De exemplu, omul care îşi îndeplineşte datoriile
duhovniceşti cu un

169

respect sfânt, manifestat prin credinţă şi teamă, bucurie şi cutremur, este cel care mărturiseşte limpede că el crede în
Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu mare şi bun, glorios şi minunat. Dar omul a cărui adorare este neglijentă îi spune pe
faţă lui Dumnezeu ce gânduri rele şi josnice are despre El.

O adorare greşită este cauza necunoaşterii de către om a Dumnezeului pe care îl adoră. Tot ce este gravat pe sigiliu se
va imprima şi pe ceară. Iar gândurile pe care un om le are despre Dumnezeu sunt reproduse în activităţile religioase
pe care el le desfăşoară. Abel s-a dovedit a fi sfânt, în timp ce Cain s-a "arătat a fi un nelegiuit. Diferenţa era că Abel
privea ţintă la acel final în care Dumnezeu va da pe faţă adorarea Numelui Său.

(i) Abel a oferit iui Dumnezeu ce-a avut mai bun. Abel nu a oferit un animal oarecare din turma sa, ci „întâi-născuţi".
Şi nici nu I-a oferit pe cel mai plăpând, iar pentru el să-1 fi reţinut pe cel mai gras; el a dat lui Dumnezeu ce-a avut
mai bun. Pe de altă parte, Cain „a adus Domnului o jertfă din roadele pământului", dar Scriptura nu menţionează că
ar fi fost primele roade sau măcar cele mai bune (Gen. 4.3).

(ii) Abel I-a oferit lui Dumnezeu inima sa. Abel nu spera ca Dumnezeu să fie satisfăcut cu jertfa unui animal deosebit.
El şi-a oferit totodată inima sa. „Prin credinţă Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain" (Evr.
11.4). Ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să aprobe jertfa lui Abel a fost închinarea sufletului său. Şi, ca urmare,
Abel a obţinut, chiar din gura lui Dumnezeu, preţioasa mărturisire că era un om neprihănit.

Pe de altă parte, Cain gândea că ar fi suficient - dacă nu prea mult - să-I ofere lui Duinnezeu câteva roade ale
pământului. Dacă el ar fi realizat cine era Dumnezeu şi care era scopul Lui când cerea aducerea unei jertfe, atunci el ar
fi putut înţelege că nu o mână sau două de grâu era ceea ce Dumnezeu preţuia, ci atitudinea de adorare a sufletului ce
însoţea acea ceremonie exterioară.

Creştinilor, când sunteţi gata să-L glorificaţi pe Dumnezeu, aduce-ţi-vă aminte că El trebuie adorat pentru El însuşi!
„Blestemat să fie înşelătorul, care are în turma lui o vită dc parte bărbătească, şi, lotuşi, juruieşte şi jertfeşte
Domnului o vită beleagă! Căci Eu sunt un împărat mare, zice Domnul oştirilor, şi Numele Meu este înfricoşai printre
Neamuri." (Mal. 1.14).

David era foarte conştiincios cu privire la Templul pe care se gândise să-1 construiască, deoarece el era destinat nu
oamenilor, „ci Domnului"; astfel, el s-a pregătit cu toată puterea pentru casa lui Dumnezeu

357

(I Cr. 29.1). Şi noi trebuie să ne închinăm cu aceeaşi seriozitate şi umilinţă: „Eu nu slujesc omului, ci Domnului
Dumnezeu Atotputernic". (b) Comunicarea binecuvântărilor lui Dumnezeu Psalmistul spunea despre muntele Sionului.
locul adorării lui Dumnezeu, unde se afla Templul: .Acolo dă Domnul binecuvântarea şi viaţa pentru totdeauna" - harul
şi mângâierea care pornesc de la Dumnezeu către om şi se scurg în viaţa veşnică. Cei credincioşi şi-au scos întotdeauna
apa din aceste fântâni: „ Voi, care căutaţi pe Dumnezeu, veselă să vă fie inima'." (Ps. 69.32)

Dar sufletele care nu-L vor căuta pe Dumnezeu pe muntele Sion trebuie să moară. Fermierul nu se poate aştepta la o
recoltă acolo unde nu a arat şi semănat; comerciantul nu se va putea îmbogăţi dacă el niciodată nu deschide uşile
magazinului pentru a lăsa pe cumpărători să intre. Şi este la fel de ilogic ca o persoană să aştepte beneficiile harului
când el refuză să accepte căile lui Dumnezeu.

Dumnezeu face lucruri minunate pentru cei care comunică cu El. Puterea sfinţeniei se arată când o persoană are ca scop
căutarea lui Dumnezeu prin adorare. Un student conştiincios care merge la universitate renunţă la bogăţii şi distracţii
pentru a se dedica studiului. Iar creştinul adevărat este provocat de Duhul Sfânt să urmărească toate aspectele
adorării, pentru a acumula mai mult har, precum o albină zboară din floare în floare după nectar.

Omul sfânt nu-L caută pe Dumnezeu pentru a avea o reputaţie deosebită printre creştini sau pentru a obţine nişte
emoţii deosebite. Dimpotrivă, el este asemenea unui comerciant care navighează din port în port, nu pentru a se
plimba, ci pentru a face rost de perle preţioase. Iar creştinul ar trebui să fie mai ruşinat decât comerciantul care se
întoarce acasă, din căutarea lui, cu mâinile goale.

Te uiţi la alţii care se îmbogăţesc în har, prin părtăşia cu poruncile lui Dumnezeu, în timp ce tu te îndepărtezi ca un
cerşetor? Dumnezeu ia aminte la acel flămând care-L preţuieşte pe Cristos şi harul Său, ca fiind nevoia cea mai acută a
vieţii lui. „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-arc bani'. Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi
vin şi lapte, fără bani şi fără plată!" (Is. 55.1).

Duhul lui Dumnezeu face aluzie aici la un obicei din oraşele portuare - după ce un vas intra într-un port, comercianţii
mergeau prin oraş, anunţând sosirea bunurilor lor: „Toţi cei care doresc anumite mărfuri, să vină în port, unde le pot
cumpăra". Tot astfel, Cristos cheamă pe orice om care îşi recunoaşte dependenţa de El şi harul Său, să se apropie de
poruncile Sale, unde aceste daruri se pot găsi fără plată.

ÎN LUCRARE

Sfinţenia trebuie să-şi pună amprenta atât pe vocaţia creştinului, cât şi pe activitatea lui religioasă. Un constructor
specializat în clădiri poate construi la fel de exact o bucătărie, ca şi un salonaş; tot aşa şi noi, prin har, trebuie să fim
la fel de corecţi în activităţile lumeşti, ca şi în slujba de adorare. „Fiţi sfinţi în toată purtarea voastră" (I Pet. 1.15).
Noi nu trebuie să ne părăsim credinţa, aşa cum unii oameni îşi lasă Bibliile pe strana din biserică.

Cea mai complexă însuşire a omului - puterea de a gândi - conduce până şi cele mai neînsemnate acţiuni, cum sunt
mâncatul, băutul şi dormitul, în mod analog, într-un creştin, harul.- cea mai înaltă însuşire - conduce toată purtarea
sa. Un creştin nu face comerţ ca un om obişnuit, ci ca un om credincios.

Creştinismul nu este asemenea hainei unui ofiţer, pe care acesta a dezbrăcat-o când a plecat în concediu, zicând: „Hei,
uniforma mea, stai acolo pentru un timp". Nu, ci oriunde se duce creştinul, orice ar face, el trebuie să fie îmbrăcat în
sfinţenie. El nu trebuie să facă nici un lucru prin care n-ar putea demonstra că este creştin. Puterea sfinţeniei
străluceşte în lucrările noastre pe mai multe căi. Şi dacă vei cuprinde întregul spectru, vei vedea „frumuseţea
sfinţeniei" apărând deopotrivă în toate zonele (Ps. 96.9).

1. Perseverenţa

Când Dumnezeu ne cheamă să fim creştini. El ne spune să renunţăm la lume, dar nu şi la muncă. Este adevărat, când
Dumnezeu i-a chemat pe Elisei, el şi-a lăsat plugul; şi apostolii şi-au părăsit mrejile, dar nu pentru că erau sfinţi.
Aceşti oameni erau chemaţi la o slujbă în Biserică, în zilele noastre, unii sunt gata să-şi trimită pastorii înapoi la plug;
şi totuşi, pastorul are mâinile pline, purtând de grijă sufletelor cu mult mai bine decât o face profanul pentru trup.

Dar eu vorbesc creştinului obişnuit. Este imposibil să fii sfânt, dacă nu eşti perseverent într-o anumită lucrare.
Societatea îl consideră vagabond pe cel ce n-are unde să locuiască; iar Cuvântul lui Dumnezeu socoteşte nesupus pe
omul care nu-şi împlineşte slujba şi nu-L glorifică pe Dumnezeu prin ea. „Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în ne-
orânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri" (II Tes. 3.11).

Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să fie eficient, precum oile care îngraşă pământul din care se hrănesc. Fiecare ar
trebui să-şi dea toate silinţele pentru a fi recunoscut ca creştin. De exemplu, când Onisim s-a convertit, el a devenit
„folositor" atât lui Pavel, cât şi lui Filimon lui

171

Pavel ca creştin şi lui Filimon ca slujitor (Fii. 11). Harul a făcut un slujitor serios şi util dintr-un fugar. Un credincios
leneş este nefolositor; şi pe lângă faptul că un om care nu munceşte nu face nimănui nici un bine, el se răneşte cel mai
tare pe sine însuşi.

2. Cugetul

Mulţi oameni n-au nevoie dc nici un imbold pentru a deveni perseverenţi. Oare acest lucru se datorează cugetului lor,
deoarece Dumnezeu este Cel ce porunceşte? Nu - dacă ar fi fost aşa, ei s-ar ruga la fel de insistent, după cum muncesc;
ei ar inerge unde le spune Dumnezeu şi s-ar opri acolo unde le spune El. Dacă cugetul ar fi fost cheia ce le deschidea
magazinul lunea, tot cl l-ar fi închis duminica.

Unii oameni sunt precum şoimii, care zboară atât de jos pentru a prinde prada ce le-o oferă lumea, încât ei nu vor
accepta cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu. Deşi Dumnezeu li Se adresează prin intermediul cugetelor lor -
„Stai deoparte pentru o vreme fi aş/eap-tă-L pe Dumnezeu în cămăruţa ta"- ei vor continua să alerge după lucrurile
pământeşti cu o perseverenţă uimitoare. Este foarte uşor dc observat ceea ce îi determină să pornească la acest drum:
nu cugetul, ci poftele lor.

Aşadar, dacă doreşti să umbli în puterea sfinţeniei, tu trebuie să fii perseverent în lucrul tău, deoarece Cristos este
înăuntrul tău. Acelaşi lucru care te face „stăruitor în rugăciune" trebuie să '.e facă „fără preget în sârguinţă" (Rom.
12.11). Atitudinea ta va fi dorinţa sinceră de a-I face plăcere Tatălui: „Acesta este locul în care m-a aşezat Dumnezeu,
în magazinul meu, cu sunt slujitorul Lui şi trebuie să-1 slujesc aşa cum eu aş vrea să tiu slujit de copiii mei - şi chiar
mai mult, deoarece ei nu-mi aparţin aşa de mult, cum eu Ii aparţin Lui".

3. Succesul

Un om lumesc care îşi începe lucrul Iară să se fi rugat dimineaţa în cămăruţa lui. rareori se întoarce seara acasă
mulţumindu-I lui Dumnezeu. El îşi începe ziua fără Dumnezeu şi ar fi ceva neobişnuit s-o încheie cu El. Păianjenul care
îşi ţese pânza din trupul lui se va aşeza pc ea când 6 va termina; iar omul care îşi foloseşte propriile talente în lucrul
său sc autodenumeşte „unul care a răzbit prin propriile sale eforturi". Astfel, pentru el este mult mai uşor să-şi laude
înţelepciunea lui, decât să-L slăvească pc Dumnezeu.

Odată, un om l-a auzit pe vecinul lui mulţumindu-I lui Duinnezeu pentru bogata recoltă de pe câmpul lui şi l-a întrebat:
„Să-I mulţumesc

171

lui Dumnezeu? De ce n-aş mulţumi mai degrabă îngrăşământului meu?" Era vorbirea unui suflet mult mai murdar
decât îngrăşământul. Dacă doreşti să fii creştin, tu trebuie să-L recunoşti pe Dumnezeu în toate căile tale şi să nu tc
bazezi pe cunoştinţa ta (Pv. 3.6). Această atitudine de lepădare de sine te va determina să-L încoronezi pe Dumnezeu
cu laude, atunci când succesul încununează munca ta.

lacov a lucrat pentru averea sa la fel de greu ca orice alt om de afaceri; şi, totuşi, izvorul perseverenţei sale se afla în
rugăciune şi în aşteptarea binecuvântării cereşti. Iii atribuia bunurile sale adevărului şi milei lui Dumnezeu, Care
promisese să-i poarte de grijă pc când era doar un fugar în drum spre Padan-Aram (Gen. 28.2-4).

4. Mulţumirea

Necesitatea este profesorul păgân ce învaţă mulţumirea; dar profesorul creştinului este credinţa. Credinţa este cea
care-1 învaţă pe omul sfânt să se bucure dc darurile divine cu mulţumire, înţelegând aceasta ca fiind voia lui
Dumnezeu cu privire la el. Aceasta este evlavia care triumfă - când creştinul poate mulţumi întotdeauna lui Dumnezeu,
indiferent de ce-i stă înainte. Dacă strânge puţin, el este mulţumit cu puţină hrană. Şi dacă obţine mult, totuşi cl nu are
mai mult decât harul lui ar putea acumula şi transforma în hrană sănătoasă. în orice situaţie, nimic nu-1 determină să
se mândrească.

Pavel ştia „cum să trăiască smerit şi cum să trăiască în belşug" (Fii. 4.12). Dacă evlavia este izvorul mulţumirii tale,
atunci tu obţii una din cele mai preţioase perle pe care ca le poartă pc inima ei. „Evlavia însoţită de mulţumire este un
mare câştig", nu evlavia însoţită de bogăţii pământeşti (I fim. 6.6).

5. Prioritatea

Lumea operează cu o natură atât de violentă, încât pentru noi este greu să fim prieteni cu ea, fără a fi prinşi şi ţinuţi în
sclavie. Când Avraam i-a arătat lui Agar mai mult respect decât de obicei, ea a început s-o dispreţuiască pe Sara. Şi
vocaţia noastră lumească va stingheri slujba cereasca, dacă ca nu este ţinută în frâu. Cunoscând acest lucru, haideţi să
analizăm două căi importante de a proteja puterea sfinţeniei.

(a) Creştinul nu trebuie să permită vocaţiei sale să fure din timpul de părtăşie cu Dumnezeu

Noi observa complotul lui Satan desfăşurat în acţiunile de

fiecare zi. Ai observai că este aproape imposibil să te gândeşti la a-L sluji pe Dumnezeu sau poporul Lui, Iară să apară
vreo scuză oarecare

361

ce te-ar putea sustrage? Solomon descria astfel tehnica de manipulare a Diavolului: „Cine se uită după vânt nu va
semăna, şi cine se uită după nori nu va secera" (Ecl. 11.4). Atâta timp cât omul ascultă de firea lui, el nu va găsi
niciodată timp pentru rugăciune, meditaţie sau comuniune cu Dumnezeu.

Este trist când stăpânul trebuie să-şi întrebe sclavul ce să facă sau când creştinul trebuie să-şi primească ordinele din
partea lumii, cerân-du-i acesteia permisiunea de a-L aştepta pe Dumnezeu. Puterea sfinţeniei - asemenea puterii lui
Samson - poate îndepărta scuzele ce-1 separă de Dumnezeu, tot aşa de uşor cum omul lui Dumnezeu rupea sforile de in
care-1 legau. .Sfinţenia îl eliberează pe omul sfânt şi îl ajută să-şi croiască drum spre Dumnezeu, chiar dacă are de
întâmpinat o mulţime de piedici din partea lumii.

David spunea: „Prin străduinţele mele am pregătit pentru casa Domnului o sută de mii de talanţi de aur şi un milion
de ta-lanţi de argint" (1 Cr. 22.14). Cu siguranţă, existau o mulţime de cauze nobile - inclusiv cheltuielile militare
pentru menţinerea împărăţiei lui - care necesitau banii lui David; dar după cum Roma şi-a arătat încrederea, trimiţând
ajutor Spaniei când Hanibal se afla la porţile ei, tot astfel David şi-a manifestat încrederea în Dumnezeu, plănuind să
construiască un templu pentru El, într-o vreme de cumpănă a poporului său.

Un creştin adevărat este cel care pune deoparte o bună parte din timpul lui, chiar în mijlocul unui program încărcat,
pentru a avea părtă-şie cu Tatăl său. Chiar dacă un om ar avea îndrăzneala să ceară amânarea datoriei sale, totuşi el
n-ar fi niciodată atât de îndrăzneţ încât să-L slujească pe Dumnezeu .cu jumătate de măsură. Un om credincios obiş-
nuia să se scuze în faţa oaspeţilor săi, când era timpul lui de părtăşie cu Dumnezeu, spunându-le că era aşteptat de un
Prieten câre dorea să-i vorbească.

(b) Creştinul nu trebuie să pernntă preocupărilor sale să slăbească sentimentele lui faţă de Dumnezeu

în decursul unei zile, soţul are de-a face cu o serie de oameni şi-şi cheltuieşte energia şi inteligenţa cu fiecare dintre ei;
şi, totuşi, nici unul dintre ei nu-1 poate determina să-şi iubească mai puţin soţia şi copiii. Când se întoarce de la lucru,
el le oferă aceeaşi dragoste înflăcărată pe care o avea când a plecat. De fapt, este o mare mângâiere să fie departe de
stresul lucrului şi din nou acasă, doar el şi familia lui. Aceasta este o stare plăcută pentru suflet - dar una greu de
menţinut.

172

Crezi tu, cu adevărat, că după ce ai petrecut toată ziua preocupat cu treburile lumeşti, poţi să oferi lui Dumnezeu toată
inima ta, când te reîntorci în prezenţa Lui pentru a-L asculta? Nu este uşor să fii angrenat cu treburile lumii toată ziua
şi să te debarasezi de ele seara, pentru a te bucura de comuniunea cu Dumnezeu. Lumea îl tratează pe creştin aşa cum
un copilaş o tratează pe mama lui; dacă el n-o poate opri să plece, el va plânge să meargă cu ea. Şii dacă lumea nu ne
poate împiedica să mergem să lucrăm pentru Dumnezeu, ea va scânci să o luăm cu noi.

ÎN COMPORTAREA FAŢĂ DE ALŢII

1. Puterea sfinţeniei în familie

Nu este de nici un folos să vorbim despre sfinţenie dacă noi nu avem dovada practică a evlaviei în mijlocul familiei în
care ne-a aşezat Dumnezeu. Este trist când tocmai oamenii care ne cunosc cel mai bine nu pot vedea sfinţenia în vieţile
noastre. Foarte puţini oameni sunt aşa de lipsiţi de ruşine încât să meargă dezbrăcaţi pe stradă; dacă ar avea vreun
lucru cu care să se acopere, cu siguranţă că l-ar îmbrăca înainte de a ieşi pe stradă. Dar ce fel de om eşti în mijlocul
familiei tale? Un soţ neglijent îşi cheltuieşte banii în public, dar nu are grijă de familia sa. Aşadar, poate un om să fie
un bun creştin dacă îşi cheltuieşte pretutindeni energia sa spirituală, iar familiei sale îi oferă foarte puţin sau chiar
deloc?

Unii oameni binecunoscuţi, care se bucură de o bună reputaţie printre creştini, sunt daţi de ruşine de cei necredincioşi,
care poartă de grijă, în mod practic şi iubitor, familiilor lor. Ce fel de creştin este omul care se poartă ca un tiran şi
amărăşte duhul soţiei sale, încât ea acoperă „altarul Domnului cu lacrimi, cu planşete şi gemete" (Mal. 2.13)? Multe
soţii, ale căror inimi nu au fost lucrate de harul divin, sunt supuse soţilor lor; dar este posibil ca o soţie creştină să
umble în sfinţenie, dacă ea supără întreaga familie cu egoismul şi temperamentul ei exploziv? Autoritatea unui cuget
firesc împiedică slujitorii să arunce cuvinte de ocară la adresa stăpânilor lor. Oare harul nu poate ţine pasul cu firea?

David ştia cât de aproape trebuie să fie această responsabilitate creştină de o inimă evlavioasă, când spunea: „ Voi
umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele" (Ps. 101.2). Dar, permiteţi-mi să menţionez patru caracteristici ale
acestei puteri a sfinţeniei, aşa cum apare în relaţiile familiale.

(a) Alegerea autorităţilor

Uneori, noi nu avem de ales în ce priveşte relaţiile noastre de rudenie - un copil nu-şi poate alege tatăl şi nici tatăl nu-
şi poate alege Hui.

363

Dar când Dumenzeu ne dă libertatea de a alege, El Se aşteaptă de fiecare dată la o alegere înţeleaptă.

(i) Alegerea stăpânilor spirituali. Ai grijă să-ţi arăţi sfinţenia faţă de autoritatea sub care te-ai aşezat. în primul rând,
află dacă aerul dinăuntru este la fel de sănătos pentru sufletul tău, după cum este aerul de afară pentru trupul tău. Te-
ai supune de bunăvoie unor oameni neevlavioşi? Este destul de greu să slujeşti la doi stăpâni, chiar dacă amândoi au
caractere asemănătoare; dar este imposibil să slujeşti unui Dumnezeu sfânt şi unui om necredincios şi să-i mulţumeşti
pe amândoi.

Totuşi, dacă deja slujeşti unei autorităţi păgâne, nu uita să-ţi împlineşti responsabilitatea faţă de ea, chiar dacă ea 11
nesocoteşte pe Dumnezeu. Credincioşia ta îl poate determina să-L caute pe Dumnezeu de dragul tău, aşa cum
Ncbucadneţar L-a căutat pe Dumnezeu de dragul lui Daniel. Totodată, păcătoşii ar privi cu mai multă seriozitate căile
lui Dumnezeu, dacă în viaţa creştinilor ar fi mai multă frumuseţe care să-i atragă spre împărăţie.

Noi vom prefera să alegem o carte dacă este tipărită clar şi atractiv, şi o vom ignora pe cea cu caractere mici şi fără un
aspect plăcut. Cât de des patronii înlătură gândurile lor ca privire la creştinism, deoarece angajaţii lor creştini dau
dovadă de mândrie şi neglijenţă! Concluzia firească apare inevitabil: „Oare aceasta vine din credinţa ta? Ei bine,
Dumnezeu să mă ferească de o astfel de religie!" Creştine, cea mai bună cale pentru a-1 face pe un patron necredincios
să-L cunoască pe Dumnezeu este purtarea ta neprihănită. Dar permite-mi să adaug o aplicaţie practică. Poate că tu faci
tot ce-ţi stă în putinţă pentru a aduce adevărul lui Dumnezeu în acel loc, dar pământul este aşa de stâncos, încât nu
este nici o speranţă de a-1 planta acolo. Atunci, acesta este timpul când tu însuţi trebuie să le muţi; dacă pământul
este atât de rău, încât tu nu poţi semăna în cl creştinismul, atunci nici pentru tine nu va fi un pământ foarte bun în care
să poţi creşte.

(ii) Alegerea slujitorilor spirituali. Când angajezi un lucrător, alege pentru Dumnezeu la fel de bine cum ai alege
pentru tine însuţi. Cum se poate potrivi el planurilor tale, dacă el nu se potriveşte cu cele ale lui Dumnezeu? Desigur,
tu vrei ca munca lui să fie profitabilă. Dar pe ce teren îţi poţi ancora această speranţă dacă mâna care îţi împlineşte
slujba perseverează în păcat? „Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi nu este decât păcat"
(Pv. 21.4).

Oricum, un slujitor evlavios este o mare binecuvântare. El poate munci din greu şi apoi îl poate căuta pe Dumnezeu
pentru a lucra şi pentru binele tău: „Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam!

174

Te rog, dă-mi izbândă astăzi, şi îndură-Tc de stăpânul meu Avraam!" (Gen. 24.12). Cu siguranţă, această rugăciune l-a
ajutat pe Avraam tot aşa cum judecata corectă l-a ajutat pe slujitorul lui.

Dacă ai dori să-ţi plantezi o livadă, ar trebui să găseşti cei mai buni pomi fructiferi şi nu să-ţi iroseşti terenul,
cultivând ciulini. Este o mai mare pierdere să ai un angajat necredincios decât să ai un pom ncroditor în livada ta. De
exemplu, când David era la curtea lui Saul, el â observat dezavantajul pc care-1 prezentau nişte slujitori fără teamă de
Dumnezeu. Fără îndoială, recunoaşterea răului într-o casă dezorganizată l-a determinat să aibă standarde mai înalte
când Dumnezeu l-ar fi numit conducătorul poporului Israel: „Cel cc se dedă la înşelăciune nu va locui în casa mea; cel
ce spune minciuni nu va sta înaintea mea" (Ps. 101.7).

(iii) Alegerea unui partener credincios. în nici un alt domeniu credincioşii, chiar şi cei de pe paginile Scripturii, n-au dat
dovadă de atâta slăbiciune ca în alegerea unor soţi sau soţii necredincioase. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele
oamenilor erau frumoase." (Gen. 6.2). Probabil gândeşti că fiii lui Dumnezeu ar fi trebuit să privească mai degrabă la
inimă decât la înfăţişare; dar şi ei înşişi pot fi atraşi de o înfăţişare plăcută fără ca mai întâi să privească înăuntrul
persoanei.

Aşadar, adu-ţi aminte că Dumnezeu n-a lăsat ca greşelile aleşilor Săi să fie menţionate în Cuvânt pentru ca noi să lc
urmăm, ci pentru a lc evita. Numai un om lipsit de judecată înghite orice experienţă a sfinţilor din Scriptură. Este
adevărat că oamenii nelegiuiţi îşi frâng gâtul datorită păcatelor sfinţilor - dar vrei şi tu să te împiedici de ei şi să-ţi
frângi picioarele?

Nu privi în jur şi nu te îndrepta spre o femeie evlavioasă, pe care consideri că Dumnezeu o foloseşte şi nu considera că
a procedat corect când s-a căsătorit cu un om necredincios. Dimpotrivă, priveşte întotdeauna la standardul lui
Dumnezeu dacă vrei să menţii puterea sfinţeniei, în Cuvânt este scris foarte limpede: „Nu vă înjugaţi la un jug nepo-
trivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege?" (II Cor. 6.14). Chiar atunci când
Dumnezeu îi îngăduie femeii văduve să se recăsătorească, El adaugă această condiţie foarte importantă: „Cu cine vrea;
numai în Domnul!" (I Cor. 7.39).

Oricine nu are credinţă este „fără Dumnezeu în lume" (EL 2.12). Deoarece familia Domnului este în Biserică, tu ieşi din
familia Lui când te căsătoreşti cu un om necredincios. Iar „în Donmul" poate II luat ca însemnând „cu binecuvântarea
lui Dumnezeu". Noi toţi suntem dc acord cu faptul că este important consimţământul părinţilor, dar cc spunem

165

despre Tatăl nostru ceresc? Şi-ar da El vreodată consimţământul să te dăruieşti unui vierme?

De-a lungul secolelor, oamenii sfinţi au plătit un preţ mare pentru unirea lor cu oamenii necredincioşi. Ce blestem a
constituit Dalila pentru Samson! Şi nici Mical nu l-a ajutat pe David. Ar fi fost mai bine pentru el dacă s-ar fi căsătorit
cu cea mai săracă fată din Israel - care să nu fi avut nimic altceva decât hainele de pe ea - decât să-şi ia o soţie atât de
mândră, care să-l dispreţuiască pentru că sărbătorea credincioşia Iui Dumnezeu.

(b) Mijlocirea pentru familia noastră

Un creştin nu poate trece harul lui Dumnezeu asupra copilului său şi nici să-şi alăture soţia lui sfinţeniei proprii; dar el
trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i îndruma spre Tatăl. Dumnezeu a poruncit întregii case a lui Avraam să
se taie împrejur, ca astfel cu toţii să fie mai aproape de dorinţa inimii Lui. Harul schimbă dragostea pentru familia
noastră într-o sursă spirituală şi ne determină să ne rugăm - şi să lucrăm - pentru binele lor veşnic.

Oare ce aşază dragostea creştinului mai presus de dragostea lumii? Oare un păgân nu lasă o moştenire copiilor lui? Şi
nu se îngrijesc ei de angajaţii lor tot aşa de bine ca şi ceilalţi oameni? Dragostea noastră trebuie să meargă mai
departe. Când prietenii lăudau perseverenţa tatălui său în a-1 educa, Augustin se plângea: ,£>ar tatăl meu nu m-a
pregătit pentru Dumnezeu. Planul său era ca eu să devin un orator, nu un creştin."

Fraţii mei, dacă Dumnezeu înseamnă totul pentru voi, oare El nu merită să fie cunoscut şi de familiile voastre? Acum vă
ţine împreună o casă; n-aţi vrea ca cerul să vă ţină împreună pentru veşnicie? Poţi să te gândeşti, fără să te înfiori, ce
durere ai simţi dacă membrii familiei tale ar fi separaţi după moarte, unii mergând în cer, iar alţii în iad?

Prin legea lui Lycurgus, tatăl care nu se ocupa de educaţia copilului său când el era tânăr, îşi pierdea dreptul de a fi
ajutat de copilul său la bătrâneţe. Nu voi comenta această lege, dar vreau să spun următorul lucru - cei care nu-şi
îndrumă copiii spre o relaţie corectă cu Dumnezeu vor pierde respectul cuvenit din partea copiilor.

(c) Eliberarea din ispite

Unele familii sunt precum renegaţii, prin aceea că ei nu fac altceva decât să se ispitească unul pe altul, fiecare scoţând
la iveală greşeala celuilalt, an de an. Cum am putea numi astfel de familii, decât nişte iaduri deasupra pământului?

.Satan este întotdeauna gata să profite de slăbiciunile unei familii pentru a provoca rău, determinându-i chiar pe cei
evlavioşi să se murdă

366

rească unul pe altul. De exemplu, frieja lui Avraam a fost o cursă pentru Sara, care s-a lăsat uşor convinsă să mintă de
dragul soţului ei, pe care îl iubea aşa de mult (Gen. 12.13). Iar dragostea puternică a Rebecăi pentru Iacov, asociată cu
respectul lui pentru ea, l-a schimbat dintr-un om cinstit într-un intrigant subtil, care şi-a înşelat tatăl şi fratele. La
început, acesta i s-a părut un păcat prea mare pentru a-1 săvârşi: „Voi trece drept mincinos înaintea lui, şi în loc de
binecuvântare, voi face să vină peste mine blestemul" (Gen. 27.12). Şi, totuşi, abila constrângere din partea mamei a
făcut ca acest păcat grozav să se strecoare înăuntrul fiinţei lui Iacov, deşi la început se împotrivise cu înverşunare. Şi,
adu-ţi aminte, cei care s-au clătinat şi au căzut au fost oameni evlavioşi!

Ai grijă să nu fii o pricină de păcătuire pentru familia ta! Ar fi un lucru dureros să vezi cum copilul tău suferă şi
sângerează datorită unei răni pe care tu ai provocat-o. Dar chiar şi o astfel de suferinţă ar fi mai bună decât murdăria
păcatului şi vinovăţia pe care le-ai produs.

De asemenea, permite-mi să-ţi amintesc ca tu însuţi să eviţi acceptarea vreunui păcat venit din partea familiei tale,
după cum trebuie să eviţi transmiterea lui. Tu ai o dragoste puternică pentru soţia ta şi acesta este uh lucru bun. Dar
nu lăsa ca mărul ispitei să pară mai atrăgător când mâna ei ţi-l oferă. Tu te iubeşti prea puţin pe tine şi pe Dumnezeu,
dacă păcătuieşti de dragul ei. Chiar dacă voi, soţiilor, sunteţi supuse soţilor voştri, ascultaţi „în Domnul": nu întoarceţi
tablele pentru a pune porunaa a şaptea înaintea primei porunci. Supune-te lui Dumnezeu înainte de a te supune
soţului tău. Poate că ar trebui să te întrebi: „Este posibil să ţin porunca lui Dumnezeu, ascultând de dorinţele soţului
meu?"

în afaceri, noi plătim mai întâi datoriile cele mai mari, care sunt deja taxate. Faţă de cine eşti mai îndatorat, faţă de
Dumnezeu sau de partenerul tău? Mergi cât de departe poţi cu rudele tale şi în compania lui Dumnezeu, dar nu atât de
departe, dacă nu vrei să renunţi la sfinţenia şi neprihănirea ta. Nimeni - nici familia, nici altcineva - nu te poate ajuta
să recâştigi aceste comori pe care tu le-ai pierdut.

(d) Primirea unui sfat de la rudele evlavioase

Un tată sfânt, un soţ sau o soţie credincioasă - chiar un slujitor sau un grădinar evlavios! Binele provenit din sfinţenia
lor este precum untdelemnul preţios care se trădează oriunde zăboveşte. Creştine, dacă în familia ta este o persoană
sfântă, vezi ce poţi învăţa urmărind cum se comportă în suferinţă, cum slujeşte şi primeşte îndurările lui Dumnezeu şi
cum îşi conduce viaţa de zi cu zi.

175

Elisei i-a cerut femeii văduve să aducă toate vasele pc care le-ar fi găsit sau le-ar fi împrumutat, pentru a le putea
umple cu ceea ce ar li curs din vasul de ulei pe care îl avea în casă. Cei care sunt săraci în duh trebuie să profite de
uleiul sfânt al harului ce picură dc pe buzele şi din vieţile rudelor lor evlavioase. Prcgăteşte-ţi memoria, cugetul, inima
şi sentimentele pentru a primi din partea lor toate manifestările sfinţeniei.

Permite memoriei tale să păstreze sfaturile, mustrările şi mângâierile scoase din Cuvânt de aceşti sfinţi; apoi permite
cugetului să le aplice sufletului tău, până când se transformă în sentimente curate, iar tu devii din ce în ce mai
îndrăgostit de sfinţenia lui Cristos. Este trist să vezi cum o inimă rea foloseşte darurile şi harurile familie sale: ea îi
pizmuieşte şi îi răneşte pe sfinţi. Şi în loc să acumuleze binele, persoana însăşi devine mai rea. De exemplu, când losif
şi-a mărturisit visul lui profetic fraţilor săi, invidia - care mocnea în inimile lor - s-a aprins şi s-a transformat într-o
cruzime neobişnuită împotriva „visătorului". Iată cum au folosit ei profeţia.

Aşadar, creştine, iată cum poţi folosi respiraţia neprihănită a duhului celor sfinţi cu care trăieşti. Subliniază pasajele
trăirii lor sfinte, aşa cum ai proceda cu cele ale unei cărţi de'oscbite pe care ai împrumutat-o. Prietenii şi rudele
noastre nc-au fost împrumutaţi doar pentru o vreme, şi fie că învăţăm de la ei, fie că-i ignorăm, Dumnezeu îi va chema
curând la El.

Rev. Bolton, un ales slujitor al lui Dumnezeu, când era pe patul dc moarte şi-a strâns copiii în jurul lui şi le-a spus
următoarele: .. Vă poruncesc, copiii mei, ca în ziua cea mare a judecăţii lui Cristos, să nu mă întâlniţi fără să fi fost
mântuiţi". Noi putem fi siguri că Dumnezeu ţine o socoteală exactă a tuturor dovezilor pe care El ni le oferă pentru
salvarea noastră; iar vieţile slujtorilor Săi sfinţi nu sunt cele mai neînsemnate dintre ele. Tu ai observai că El a
înregistrat în mod deosebit în Scriptură cât dc mult au trăit sfinţii Săi pe pământ. Şi cu siguranţă unul din motive este
că El ţine seama de cei care trăiau cu ei - în fiecare an şi chiar în fiecare zi şi ceas pe care le-ar fi petrecut cu profeţii:
taţi, mame, fraţi, surori, credincioşi, ş.a.m.d.

2. Puterea sfinţeniei în relaţiile cu cei din jur Dumnezeu nu ţi-a dăruit puterea sfinţeniei pentru a o limita la familia ta,
ci pentru a merge pe străzi şi a-ţi vizita semenii. Purtarea şi vorbirea ta cu cei din jur trebuie să fie sfinte şi
neprihănite. Deseori în Scriptură, „neprihănirea" şi „trăirea în neprihănire" implică întreaga responsabilitate a
creştinului faţă dc cei care-1 înconjoară. Aceşti termeni se deo

368

sebesc de „milă", pe care Dumnezeu o are faţă de făptura Sa, şi de „cumpătare", care imediat nc aduce respectul. Dar,
observaţi-le pe toate laolaltă, acolo unde „harul lui Dumnezeu care aduce mântuire" ne învaţă „să trăim în veacul de
acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie" {Ţii 2.11, 12). Dacă unul din aceste haruri este rănit, toate vor muri - iar viaţa
de sfinţenie se scurge prin rana deschisă.

Este adevărat că există o neprihănire firească ce ne privează de adevărata sfinţenie; dar nu există nici o sfinţenie
adevărată care să ne priveze de neprihănirea firească. De asemenea, cslc adevărat că nici un creştin nu poate fi rău,
doar dacă este un făţarnic. Tu trebuie fie să renunţi la botezul tău, fie să blestemi toate gândurile nelegiuite. De fapt,
ar fi mult mai bine pentru line dacă, înainte de a păcătui, tu ai spune oamenilor că nu pretinzi nici o legătură dc
rudenie cu Cristos.

Unii oameni se întreabă dacă Aristide, Socrate, Cato şi alţi câţiva păgâni renumiţi pentru neprihănirea lor firească sunt
în cer sau în iad. Dar a existat vreodată vreo îndoială cu privire Ia ce ar deveni în lumea viitoare un creştin nelegiuit?
Iadul este larg deschis pentru el, ca şi pentru oricine altcineva. „Nu ştiţi", spunea Pavel, „că cei nedrepţi nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu?" (I Cor. 6.9). El ar fi putut spune la fel de bine: „Cu siguranţă, tu nu crezi că în cer
este loc pentru astfel de vite!" Ce fărâmă de speranţă a rămas pentru salvarea lor, a acestor oameni a căror nelegiuire
arc de o mie de ori mai multă răutate şi răzvrătire decât a oricărui alt om?

Datorită nelegiuirii lor, cei necredincioşi vor fi condamnaţi ca răzvrătiţi împotriva Legii lui Dumnezeu. Dar şi
„creştinul" nedrept va fi găsit vinovat prin Evanghelie. Cu siguranţă, cea mai grea osândă este cea dată de Evanghelie
împotriva celor care, deşi îşi mărturiseau credinţa, au devenit „vrăjmaşi ai crucii lui Cristos" (Fii. 3.18), datorită
nelegiuirii lor. Dacă o persoană a alergat după cea din urmă manifestare de satisfacţie împotriva crucii lui Cristos,
Satan însuşi nu l-ar putea ajuta s-o exprime mai complet, ci l-ar îmbrăca în mărturisirea lui de credinţă şi l-ar
rostogoli în vizuina faptelor vulgare ale nelegiuirii. Când oamenii necredincioşi observă o astfel de murdărie în viaţa
celui care se numeşte sfânt, ei vor fi determinaţi să blesteme Numele lui Cristos şi să urască orice mărturisire cu
privire la persoana Lui.

Limba ta se roagă un minut cu ardoare lui Dumnezeu, iar în minutul următor îşi minte aproapele. Ochii tăi citesc
Sfintele Scripturi numai cu câteva momente înainte de a fi atraşi pe drumul ascuns al poftei. Uneori, mâinile întinse
spre cer sunt aceleaşi care fură din buzunarul semenului. Cum te pot duce picioarele tale să-L slăveşti pe Dumnezeu în
ziua

24 - Creştinul în Armăturii
177

Domnului, pentru ca apoi să te îndrepte spre lumea afacerilor, pentru a-li înşela asociatul?

într-un cuvânt, crezi că poţi convinge cerul să accepte faptele tale nelegiuite, numai pentru că afişezi o râvnă faţă de
Dumnezeu? Crezi că dragostea ta prefăcută faţă de Tatăl Va scuza răul pe care-1 ai în inimă împotriva semenului tău?
Oare râvna ta pentru Dumnezeu te scuteşte de obligaţiile pe care le ai faţă de oameni? Dumnezeu nu îngăduie să te
înşeli în acest mod! Dar, în caz contrar, îndemnul pe care Petru i l-a dat lui Simon vrăjitorul este şi sfatul meu pentru
tine: ^ocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să fi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este
cu putinţă" (F. A. 8.22).

în Numele lui Dumnezeu, poruncesc fiecăruia care poartă armătura lui Cristos să îmbrace această neprihănire a
cugetului, dacă nu vrea să-şi atragă mânia lui Dumnezeu pentru acele blesteme rostite de lume datorită făţărniciei
sale. Mai mult, puterea sfinţeniei faţă de semenul nostru poate fi menţinută când creştinul ia seama la următoarele
lucruri:

(a) Sfinţenia trebuie să fie uniformă

Sfinţenia noastră trebuie arătată mereu şi în mod uniform în toate responsabilităţile pe care le avem faţă~de semenii
noştri. Precum sângele în vene, neprihănirea aleargă prin fiecare din legile de pe a doua tablă a celor Zece Porunci ale
lui Dumnezeu. Cea de-a cineca poruncă cere ascultare deplină faţă de părinţi; a şasea se ocupă de apărarea vieţii
semenului nostru; a şaptea accentuează puritatea; a opta se referă la bogăţie; a noua apără o bună reputaţie; şi a
zecea poruncă ne învaţă să nc păstrăm dorinţele în limitele normale.

Sănătatea fizică este menţinută dacă ţinem deschise sursele de viaţă, pentru ca sângele şi alte lichide vitale să se
deplaseze liber dintr-o zonă în alta. Dacă există vreun obstacol care să împiedice curgerea lor, curând întregul
organism va fi în pericol. Tot astfel, duhul şi viaţa de sfinţenie sunt menţinute prin perseverenţa creştinului de a-şi
păstra inima liberă si gata să împlinească fiecare responsabilitate ce-i revine faţă de semenul lui, în timpul umblării
pe diferitele poteci ale fiecărei porunci.

(b) Sfinţenia trebuie să fie evanghelică

Ascultarea firească faţă de Lege este un drum pe care putem întâlni, mergând împreună, iudei, creştini şi păgâni. Cum
putem să-l deosebim pe creştin de ceilalţi, când atât iudeii, cât şi păgânii, sunt copii supuşi, cetăţeni loiali şi vecini
iubitori?

Ceea ce îi deosebeşte este motivaţia şi scopul. Este ceva obişnuit ca oamenii să-L supere pe Cristos şi, totuşi, să-şi
trateze semenii cu respect şi corectitudine; ei au ales o comportare dreaptă, dar nu deoarece

370

dragostea pentru Cristos i-a constrâns la aceasta. Şi Iară această dragoste, tu poţi fi un păgân onest, moral, dar
niciodată un creştin.

Să presupunem că un om îi încredinţează angajatului său o sumă de bani pentru a o plăti unui creditor, persoana face
lucrul acesta, dar nu din respect faţă de porunca dată sau dm dragoste pentru şeful său, ci de teamă să nu fie
considerat un hoţ. în cc-1 priveşte pe creditor, şi-a îndeplinit misiunea faţă de el, dar atâta tot - prin atitudinea lui, a
greşit faţă de patronul său. Astfel, oamenii îl dispreţuiesc în fiecare zi pe Isus; ei sunt corecţi în tranzacţiile cu semenii
şi asociaţii lor, dar pe El îl jignesc. Dragostea aduce neprihănirea, deoarece ea doreşte să placă Fiului sfânt al lui
Dumnezeu.

Cristos a numit dragostea evanghelică faţă de semenul nostru „o poruncă nouă" (Ioan 13.34). Această dragoste pentru
fratele nostru este aprinsă de dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Este imposibil să împlinim vreo poruncă fără ca să-L
iubim mai întâi pe Cristos şi apoi s-o respectăm de dragul Lui. „Dacă Mă iubiţi, veti păzi poruncile Me7e"(Ioan 14.15).

După cum Dumnezeu a pus Numele Lui înaintea celor Zece Porunci, pentru acelaşi motiv Cristos Şi-a pus numele Său
înaintea supunerii creştinului faţă de cele Zece Porunci. Adică, noi trebuie să le împlinim deoarece reprezintă Cuvântul
şi Legea lui Cristos, şi pentru că astfel noi putem să ne arătăm dragostea faţă de Cel ce ne-a scăpat de blestem şi ne-a
eliberat dintr-o sclavie cu mult mai rea decât cea în care Egiptul îl ţinea pe Israel.

III. GHID PENTRU CREŞTINUL CARE DOREŞTE SFINŢENIA

CUM SĂ MENŢII SFINŢENIA

1. Aşază o temelie bună

Există o singură temelie pe care poţi construi frumoasa structură a neprihănirii - o inimă schimbată de puterea Duhului
lui Dumnezeu. Tu trebuie să Iii sfânt, înainte de a putea trăi o viaţă sfântă. Dacă o corabie nu a fost construită corect,
ea nu va naviga niciodată în mod corespunzător; şi dacă inima ta nu a fost modelată de lucrarea Duhului şi croită
potrivit legii „noii creaţii", tu nu vei avea niciodată o umblare sfânlă (II Cor. 5.17). Numai harul din vasul inimii poate
alimenta mărturisirea din candelă - sfinţenia în viaţă! Această schimbare totală a inimii trebuie să fie examinată prin
două întrebări:

178

(a) Ce crezi tu despre păcat?

A fost o vreme când priveai păcatul ca ceva bun, aşa cum a procedat Adam când Eva i-a oferit fructul oprit. Şi, până ce
mintea ta nu este schimbată, ţi se va părea întotdeauna plăcut. Poate că împrejurările' te opresc să-ţi exprimi dorinţa
ascunsă pentru păcat, dar inima ta va continua să tânjească după el. Când doi îndrăgostiţi sunt ţinuţi departe unul de
celălalt de către prietenii lor, atâta vreme cât sentimentele lor sunt puternice, este posibil ca unul dintre ei să găsească
vreo cale de a-I întâlni pe celălalt. Astfel, pofta te va ademeni necontenit, câtă vreme tu nu eşti hotărât s-o urăşti, tot
atât de mult cât ai iubit-o altădată.

(b) Eşti mulţumit să trăieşti în Cristos?

Nu există nici un motiv să te temi de decădere, după ce ai fost legat de Cristos în serviciul Lui, prin legături de
dragoste. Diavolul găseşte că este uşor să separe o persoană de lucrarea împărăţiei, când ea n-a lucrat niciodată cu
plăcere. Când este atras dc gustul plăcut al studiului, un student poate învăţa mai mult într-o săptămână decât ar face-
o într-o lună, când participă la ore numai pentru a-i face pe plac profesorului. Un om este perseverent în lucrul care-1
satisface. De exemplu, dacă inima unei persoane este atrasă de grădină, ca va deveni un loc minunat. Ea va petrece de
plăcere ore de muncă grea pentru a creşte Hori rare, delicate.

Aşadar, sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Cristos îşi găseşte plăcerea în sfinţenie şi îşi cheltuieşte pentru ea toată
energia. Dacă el ar ti singurul om mai sfânt, nu s-ar supăra să rămână în urmă în celelalte privinţe.

2. Aţintcşte-ţi privirea asupra „dreptarului învăţăturilor sănătoase"

Fiecare chemare îşi are regula ei specifică prin care se conduce; şi noi trebuie s-o studiem pentru a o putea pătrunde.
Oamenii folosesc metode şi căi diferite în activităţile lor pământeşti; şi chiar în aceeaşi meserie, întotdeauna pare să
existe o excepţie de la regulă. Dar nici o chemare nu necesită un standard mai înalt, ca cea a creştinului. Omul sfânt
are o singură regulă neschimbată, care îl poate desăvârşi şi anume Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă doreşti să excelezi în puterea sfinţeniei, tu trebuie să studiezi Biblia. Medicul se consultă cu Galen, avocatul cu
Littleton, iar filozoful cu Aristotel al său - întemeietorii acestor arte. Aşadar, cu cât mai mult creştinul ar trebui să
studieze Cuvântul pentru a găsi răspuns Ia întrebările sale! Fratele meu, poate te simţi împins în acelaşi timp în mai
multe direcţii - afacerile îţi dictează un lucru, prietenii îţi recomandă

178

altceva, simţurile tale reacţionează într-un mod diferit, iar mai presus de toate te atrage plăcerea. Iată momentul în
care tu ai nevoie să iei în consideraţie întrebarea pusă de Iosafat: „Nu mai este aici nici un prooroc al Domnului, ca să-
l putem întreba?" (I împ. 22.7). Oare Dumnezeu nu mă poate ajuta să înţeleg Cuvântul Lui şi să-mi arate un loc unde
eu să pot alerga şi să fiu sigur că am găsit adevărul?

Sunt trei căi prin care oamenii pot pierde călăuzirea lui Dumnezeu, fiecare reprezentând o ocolire periculoasă a puterii
sfinţeniei. Unii umblă fără nici o regulă; alţii după una falsă; iar alţii după regula adevărată, dar numai parţial.
Prima categorie reprezintă stricata răzvrătită; a doua fanaticul superstiţios; iar a treia făţarnicul. Eliberează-te de
toate trei, dacă nu intenţionezi să aşezi cuţitul la gâtul suferinţei.

(a) Nu ignora regula lui Dumnezeu

Liberalii încearcă să-şi afirme libertatea, spunând că Legea nu este o regulă pentru creştini. Dar Cristos a botezat
Legea şi a evanghelizat-o, atât prin propovăduirea ei ca regulă a sfinţeniei, cât şi prin trăirea unei vieţi
corespunzătoare cu această regulă.

Orice principiu care îndepărtează standardul pentru o viaţă neprihănită poate fi considerat un ucigaş al sfinţeniei.
Aceasta este metoda subtilă a lui Satan de a-1 surprinde pe călătorul creştin. Dacă-1 poate determina pe omul sfânt să
se plictisească într-atât de Călăuza sa, încât s-o îndepărteze, atunci nu va mai trece mult timp până când el va rătăci
drumul spre rai şi va nimeri drumul spre iad. Apostolul ne vorbeşte despre o generaţie de oameni care, în timp ce le
promit altora libertatea, ei înşişi „sunt robi ai stricăciunii" (II Pet. 2.19). Oamenii care îndepărtează jugul poruncii lui
Dumnezeu, sub pretenţia libertăţii, se vor găsi curând sub o sclavie cu mult mai rea, respectiv jugul aspru al păcatului.

(b) Nu umbla după o regulă falsă

Orice lucru contrar Cuvântului lui Dumnezeu este fals. ,J^a Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai
răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8.20). (Versiunea engleză: „La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa,
este pentru că nu există lumină în ei". N. tr.). Dar noi nu trebuie să trecem niciodată peste ce este scris - aceasta
reprezintă ceea ce Scriptura numeşte „neprihănire exagerată" (Ecl. 7.16). Nu uita că omul care are trei mâini este tot
atât de deformat ca şi cel care are numai una!

Blestemul este rostit atât împotriva celui care adaugă la Cuvântul Scripturii, cât şi împotriva celui care scoate din el.
Unul din vechile planuri ale lui Satan este să submineze sfinţenia Scripturii, prin ridicări B în slăvi a sfinţeniei
închipuite. El ştie prea bine că după cum ceainicul

IM

care dă în fiert stinge focul, tot astfel el poate stinge sfinţenia adevărată, făcând ca înflăcărarea unui om să
răbufnească într-o falsă sfinţenie. în cele din urmă, zelul lor va dispărea şi va fi înlocuit de ateism.

Fariseul înlocuieşte poruncile lui Dumnezeu cu datinile oamenilor; iar fiul şi moştenitorul lui trăieşte prin porunci
sfinte, învăţături şi reguli nescrise, ducând o viaţă mult mai aspră decât ar fi cerut-o vreodată Dumnezeu. Te previn
foarte serios: stai departe de o sfinţenie şi o slujire impuse! Dumnezeu a rostit un cuvânt greu împotriva poporului
ales, datorită voinţei lui puternice: „Căci Israel a uitai pe Cel cc I-a făcut, şi a zidit palate (în engl.: „temple". N. tr.)
(Osea 8.14). Cum poate un om să-L uite pe Dumnezeu, dar să fie suficient de devotat pentru a ridica temple? Israel le-a
construit fără Dumnezeu, deoarece El Se consideră dat la o parte când oamenii uită să trăiască prin Cuvântul Său.

Sfinţenia care este rezultatul inimii noastre nu este sfinţenia după inima lui Dumnezeu. Marele păcat al lui Ieroboam a
fost acela că „a jertfit pc altarul pe care-1 făcuse la Betel... în luna pc care o alesese după bunul lui plac" (I împ.
12.33). Pedeapsa care cade asupra unui astfel de om îndrăzneţ este că Dumnezeu adaugă şi mai mult la lipsa lui de
sfinţenie, deoarece se consideră mai sfânt decât este în realitate.

Dumnezeu nu permite copiilor Lui să se autoimpulsioneze. Este un păcat mult mai grav să facem ceea ce nu ni sc
porunceşte, decât să nu facem ceea ce Dumnezeu ne porunceşte. Un cetăţean devine un criminal mai periculos când
presupune că el însuşi poate face o lege după mintea lui, decât atunci când nu se supune legii elaborate de autorităţi.
Deoarece Dumnezeu este Singurul care poate declara sfinţenia, noi smulgem sceptrul din mâna Lui ori de câte ori
încercăm să creăm o sfinţenie proprie.

(c) Nu folosi numai o parte a regulii adevărate

Dacă nu-ţi potriveşti fiecare parte a vieţii tale conform regulii, întregul tău organism este deformat. „Două feluri de
măsuri sunt o scârbă înaintea Domnului" (Pv. 20.10). Un om de afaceri cinstit foloseşte, potrivit legii, aceeaşi măsură
pentru toate tranzacţiile sale; iar un om sfânt foloseşte doar o regulă pentru toate acţiunile sale, şi anume Cuvântul lui
Dumnezeu.

Ce îngrozitoare trebuie să I se fi părut lui Dumnezeu făţărnicia iudeilor - ei nu îndrăzneau să intre în sala de judecată,
de teamă să nu se spurce; şi, totuşi, s-ar fi năpustit să-şi spele mâinile în sângele lui Cristos! Iar fariseii respectau
strict Legea, dând zeciuială din „izmă şi chimen", dar lăsau nefăcute „cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea,
mila şi credincioşia" (Mt. 23.23).

374

Ce părere ai despre un client care a cumpărat o marfă în valoare de un penny, dar care fură din magazinul tău în
valoare de un dolar? Sau despre datornicul care plăteşte la timp cele mai mici datorii, dar te înşală cu o sumă mare?
Este o nelegiuire grozavă să accepţi Scriptura numai pentru problemele mici, dar să comiţi în ascuns păcate grave
împotriva lui Dumnezeu.

3. Păstrează-ţi motivaţia curată

Să nu crezi niciodată că neprihănirea ta poate cumpăra ceva de la Dumnezeu - cerul nu este de vânzare. „Plata
păcatului este moartea: dar darul fără plată al Iui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru"
(Rom. 6.23). Dumnezeu ne oferă ce a vândut lui Cristos! Credincioşii sunt doar moştenitori a ceea ce Fiul lui Dumnezeu
a cumpărat de la Tatăl. Pretinzând orice lucru venit de la Dumnezeu ca aparţinând propriei noastre neprihăniri, noi
oprim orice beneficiu pe care l-am putea avea din neprihănirea Lui. Noi nu putem fi în acelaşi timp în două locuri: dacă
ne.rezemăm pe propria noastră casă, nu putem locui cu Cristos.

Planul lui Satan este să distrugă platoşa neprihănirii, îndoind-o mai tare decât un metal. Şi ori de câte ori te încrezi
într-o astfel de deformare, tu nimiceşti natura şi scopul armăturii - neprihănirea ta devine necurăţie şi sfinţenia ta se
transformă în nelegiuire.

Oare există ceva mai rău decât mândria, acea mândrie care se răspândeşte pe drumul pe care însuşi Dumnezeu l-a
croit pentru salvarea sufletelor? Dacă doreşti să fii sfânt cu adevărat, fii smerit, deoarece amândouă sunt strâns
legate. „Cc alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerii cu Dumnezeul tău!"
(Mica 6.8). Dumnezeu nu ţi-a cerut să câştigi cerul prin sfinţenia ta, ci să-I arăţi dragoste şi recunoştinţă lui Cristos,
care l-a câştigat pentru tine. Astfel, noi pătrundem pe drumul pe care Cristos l-a poruncit ucenicilor Săi pentru a umbla
în sfinţenie: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele" (Ioan 14.15). Este ca şi cum ar fi spus: „Ştiţi de ce am venit şi
de ce părăsesc lumea - înu dau viaţa Mea şi o voi lua din nou pentru a nujloci pentru voi. Dacă preţuiţi aceste fapte şi
rodul binecuvântărilor pe care-1 veţi culege din ele, dovediţi aceasta iubindu-Mă suficient pentru a păzi poruncile
Mele".

Când orice lucru pe care omul sfânt îl face, prin Cristos, este oferit Lui ca o jertfă de mulţumire, atunci aceasta este
sfinţenia evanghelică educată şi hrănită prin această dragoste. Deoarece Cristos ne-a iubit „cu dragoste... puternică
precum moartea", răspunsul nostru este cel al

180

miresei: „îţi voi da dragostea mea" (Cânt. Cânt. 8.6; 7.12). Şi această mireasă explică ce cuprinde expresia dragostei
ei: „Tot felul de roade bune, noi şi vechi, pe care, pcnlm tine, \Iubilule, le-am păstrat" (v. 13).

Iubita din Cântarea Cântărilor şi-a mărturisit credinţa ei în Cristos şi' a băut cu nesaţ din dragostea Lui pentru ea. Şi
acum, pentru a transforma dragostea Lui în mulţumire, ea se stimulează pentru a-L întreţine cu roadele plăcute ale
harurilor Lui, culese din purtarea ei sfântă. Ea nu a cules aceste roade pentru a-şi hrăni mândria şi automulţumirea, ci
le-a păstrat pentru Iubitul ei, pentru ca El să poată avea toată slava.

4. Consideră-L pe Cristos modelul unei vieţi sfinte

Dacă privim la exemple umile, să nu ne aşteptăm să ne ridicăm deasupra lor; şi cel mai sfânt creştin de pe pământ
este prea umil pentru a fi modelul nostru, deoarece perfecţiunea în sfinţenie nu poate fi găsită nici în cel mai sincer
slujitor din această lume. Chiar şi Petru, cel mai mare dintre ucenici, nu a umblat întotdeauna potrivit Evangheliei - şi
cei care insistă să urmeze acest om se vor rătăci. Un bun soldat îl urmează pe comandantul de pluton, numai când el
însuşi merge după căpitan. Pavel poruncea: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos" (I Cor.
11.1).

O învăţătură nu trebuie urmată decât dacă este în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. învăţătorul care predă scrierea nu-i
va oferi elevului numai coala de hârtie, ci îi va face şi un model cu propria sa mână. Porunca lui Cristos este regula
noastră şi viaţa Lui este modelul nostru. Dacă doreşti să trăieşti o viaţă sfântă, tu nu trebuie doar să faci ce porunceşte
Isus, ci trebuie să faci cum a făcut El. Tu trebuie să trasezi fiecare literă pe copia ta - fiecare acţiune în viaţa ta - într-o
sfântă imitaţie a lui Cristos. Prin sfinţenie, noi suntem adevărata imagine a Fiului lui Dumnezeu, reprezentându-L pe
Cristos şi arătându-L pe El tuturor celor ce ne văd.

Acum, sunt două elemente care fac ca un lucru să fie imaginea celuilalt - primul, asemănarea; al doilea, sursa. Laptele
şi zăpada sunt amândouă albe, dar nu putem spune că unul este imaginea celuilalt, deoarece în nici unul nu există
asemănarea derivată din celălalt. Dar o pictură care trasează linie cu linie portretul unui om poate fi numită imaginea
acelei persoane. Astfel, adevărata sfinţenie derivă de la Fiul lui Dumnezeu, când persoana îl aşază pe Cristos în
Cuvântul Lui şi ca mărturie a Lui pentru el.

Ce cale plăcută de a păstra puterea sfinţeniei! Când eşti tentat să te îndrepţi spre vanitate, priveşte la umblarea sfântă
a lui Cristos şi întrea

181

bă-te: „Sunt eu asemenea Lui în gândurile mele şi în modul în care îmi petrec timpul? Dacă El ar fi trăit chiar acum pe
pământ, ar fi făcut ce fac eu? Nu Şi-ar li ales El cuvintele cu mai multă grijă? Oare s-ar fi auzit cuvinte nepotrivite de
pe buzele Lui? I-ar Ii plăcut prietenii mei? Oare ar fi cheltuit El o avere, răsfăţându-Şi trupul, şi ar fi înghiţit la o
singură masă atâta mâncare câtă s-ar fi ajuns să hrănească pentru o săptămână nişte oameni înfometaţi? Oare S-ar fi
îmbrăcat El modern, chiar dacă înfăţişarea Lui ar fi devenit ridicolă? Ar fi fost ocupate mâinile Lui cu lucruri care să-I
irosească vremea? Ar trebui să fac vreun lucru care să mă deosebească de Cristos?"

Uneori ne place să ne concepem acţiunile pe baza numelui unei persoane binevăzute, care le consideră corecte. Şi astfel
noi suntem ispitiţi. Dar, creştine, dacă cugetul îţi spune că lui Cristos nu-I plac astfel de lucruri, renunţă la ele - chiar
dacă cel mai renumit sfânt le-ar practica. Cu cât studiezi mai mult viaţa lui Cristos, cu atât mai curând o vei putea
îmbunătăţi pe a ta!

5. Bizuie-te pe Dumnezeu pentru sfinţenie

Via dă rod atâta vreme cât există un zid sau o prăjină pe care să se înalţe, dar fără acest ajutor, ea va fi călcată în
picioare şi nu va rămâne nimic din ea. Dacă vrei să exeperimentezi puterea sfinţeniei, „nu te bizui pe înţelepciunea ta"
(Pv. 3.5). Dumnezeu este gata să ajute pe orice om care îi cere ajutorul, dar nu garantează ajutorul celui care nu vrea
să depindă de El.

Drumul creştinului spre cer este asemenea unor plaje peste care apa mării se scurge în fiecare zi şi le transformă aşa
de mult încât devin un adevărat pericol pentru călătorul ce se aventurează fără a avea un ghid, chiar dacă el a mai fost
pe acelaşi drum cu o lună în urmă. Deşi înainte călcase pe un pământ solid, acum el ar putea cădea într-un nisip
mişcător.

Astfel, omul sfânt care merge pe un drum neted poate întâlni mai târziu, pe aceeaşi cale, ispita, care-1 va nimici atâta
vreme cât el nu beneficiază de nici un ajutor din cer. Creştine, te previn să nu faci nici măcar un pas fără ca mâna
credinţei tale să se sprijine pe braţul Preaiubitului tău. Dacă te bizui pe picioarele tale, vei cădea; dacă doreşti să
rămâi în siguranţă, foloseşte-ţi picioarele, dar încrede-te în braţul Lui.

6. Alege-ţi parteneri spirituali

Evită prietenii lipsiţi de sfinţenie; ei vor nimici puterea evlaviei. Oare ai bea din aceeaşi cană cu un om care suferă de o
boală infecţioasă? Ei bine, păcatul este la fel de contagios ca ciuma însăşi!

377

Nu se potriveşte ca o spălătoreasă şi un miner să locuiască împreună. Ceea ce curăţă unul, celălalt murdăreşte imediat
cu o funingine neagră, încetează să argumentezi că tu poţi trăi multă vreme printre oameni lipsiţi de sfinţenie fără să-
ţi întinezi sufletul, pe care Duhul Sfânt ţi l-a curăţit. El nu te-a spălat pentru ca tu să alergi şi să te scufunzi în cele mai
îngrozitoare păcate lumeşti.

N-ar trebui să alegem niciodată un mediu în care nu există speranţă de a-i face pe oameni mai buni sau în care noi
înşine să devenim mai buni. Duhul lui Dumnezeu i-a spus lui Avraam „să sc aşeze în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară
care nu era, a lui, locuind în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe"
(Evr. 11.9). El nu a trăit printre băştinaşii acelei ţări păgâne şi nici nu s-a compromis să le câştige simpatia, ci a locuit
cu familia lui Dumnezeu, care se bucura de aceeaşi făgăduinţă ca şi el. Aşadar, în loc să încerce să-şi facă prieteni sau
să se amestece cu păgânii, Avraam a fost gata să trăiască printre ei ca un străin.

Creştinii reprezintă un popor separat. De exemplu, despre Petru şi Ioan ni se spune că „după ce li s-a dat drumul, ei s-
au întors la ai lor" (F. A. 4.23). Credincioşii n-ar trebui să se asocieze niciodată' cu necredincioşii. Acelaşi principiu era
şi în mintea lui Pavel când îi întreba pe corinteni: „Nu este între voi nici măcar un om înţelept...?", ci trebuie să
mergeţi la judecată „înaintea necredincioşilor?" (I Cor. 6.5,6). Şi eu îţi pun aceeaşi întrebare. Nu există nici un om
sfânt în oraşul tău, cu care să te poţi asocia? Sau vrei să faci parte dintr-un mediu necreştin? Fără îndoială, sfinţenia
ta nu va deveni mai puternică! Când respiri atmosfera nelegiuirii, ea este asemenea vântului de la răsărit: acolo unde
suflă el, nu creşte şi nu se dezvoltă nimic.

7. Comportă-te ca un creştin matur

Uneori, un spectator observă mai multe lucruri decât actorul însuşi. Şi un om care are un prieten cu o inimă largă şi
care îndrăzneşte să-i vorbească deschis, beneficiază de o minunată sursă de încurajare pentru puterea sfinţeniei.
Uneori, dragostea de sine ne orbeşte într-atât, încât nu putem vedea nici măcar o greşeală; şi alteori,
autoînvinovăţirea ne face să părem mai răi decât suntem în realitate. Prin urmare, păstrează o inimă blândă şi gata
să primească o mustrare cu smerenie adevărată.

O persoană care nu poate trata o problemă cu sinceritate şi onestitate se răneşte mai mult decât oricine altcineva,
datorită următorului motiv - el rareori aude adevărul. Dacă nu eşti suficient de smerit pentru a primi o mustrare,
atunci tu eşti „un batjocoritor" (Pv. 9.8). Pe de altă

182

parte, un om care nu are suficientă dragoste, pentru a-i adresa la timp o mustrare fratelui său, nu este vrednic să fie
chemat creştin şi se dovedeşte a fi „vrăjmaşul fratelui său" (Lev. 19.17).

David spunea că va considera „binevenită" „lovirea celui neprihănit" (Ps. 141.5). El accepta mustrarea de parcă un
frate ar fi spart o sticluţă de untdelemn preţios şi ar fi turnat-o pe capul lui - o înaltă expresie a dragostei iudeilor. Iar
acţiunile lui au sprijinit cuvântul lui. într-adevăr, atât Abigail, cât şi Natan, au realizat graba cu care Dumnezeu i-a
trimis să-1 mustre pe David. Abigail l-a prevenit de intenţiile lui înşelătoare împotriva lui Nabal şi a familiei lui; iar
Natan l-a mustrat pentru păcatul săvârşit împotriva lui Urie. în vreme ce Abigail l-a ferit pe împărat de a păcătui,
printr-o mustrare venită la timpul potrivit, Natan l-a forţat să dea la iveală şi să se pocăiască de crima îngrozitoare pe
care o săvârşise. Şi observă următorul lucru - nu numai că cei doi sfinţi au reuşit în îndeplinirea misiunii lor penibile,
dar, de fapt, au câştigat afecţiunea lui David, prin ascultarea de Dumnezeu şi credincioşia faţă de prietenul lor. David
a luat-o pe Abigail de soţie, iar Natan a devenit consilierul lui (I Sam. 25; II Sam. 12).

Unul din motivele pentru care mulţi care-şi zic creştini se prăbuşesc şi doar câţiva rămân în picioare, este numărul
redus al celor suficient de credincioşi pentru a împlini slujba de mustrare a fraţilor. Ei preferă să bârfească - aducând
mai degrabă ruşine decât vreun ajutor. Când bârfim, noi pierdem orice speranţă de a ajuta persoana implicată. Este
greu să-1 faci pe un creştin să creadă că ai venit să-i vindeci sufletul, după ce deja i-ai pângărit numele.

8. Priveşte sfinţenia din perspectiva morţii

Cunoşti oameni cărora nu le pasă ce vorbe prosteşti folosesc în conversaţiile lor, care gândesc că nu contează ce fac ei
şi care, în toate activităţile pe care le desfăşoară, îl ignoră pe Dumnezeu? Aceştia sunt oamenii care-i privesc de sus pe
creştinii ce renunţă la ei înşişi de dragul Evangheliei. Şi ei afişează nişte zâmbete compătimitoare faţă de râvna lor:
„Oare aceşti creştini nu pot găsi o cale mai uşoară pentru a ajunge în cer, decât acest galop neîntrerupt?"

însă, inevitabil, noaptea va apărea şi moartea îşi va arăta chipul ei hidos. Dar când aceşti oameni aroganţi vor vedea
că nu au altă alegere decât să meargă în eternitate - pregătiţi sau nu - ei îşi vor înfrunta sentinţa de viaţă sau moarte
cu o atitudine deosebită. Dintr-o dată, neprihănirea nu le va mai apărea atât de vrednică de dispreţ, cum li se părea
înainte.

379

Unii clerici îşi pot considera obiceiurile religioase ca o haină degradantă în timp ce sunt implicaţi în viaţa cotidiană.
Dar aceşti oameni sunt prea ambiţioşi pentru a fi îngropaţi în îmbrăcămintea lor completă când vor muri. Deşi aceasta
reprezintă o ilustraţie a vanităţii, dusă la extrem, ea schiţează pentru noi o pictură naivă. Cei care trăiesc după bunul
lor plac în această viaţă vor dori o învelitoare a unui obicei religios pentru a intra în cealaltă lume.

Un tânăr petrecăreţ mărturisi camaradului său mândru, după ce amândoi îl văzuseră pe Ambrozie triumfând asupra
morţii: „O, de aş putea trăi ca tine şi să mor ca Ambrozie!" Dorinţă deşartă! Plantezi buruieni când aştepţi să culegi
grâu? Sau umpli cufărul tău cu ţărână şi apoi, când îl deschizi, te uiţi după aur? Tu te poţi înşela zi şi noapte şi să
crezi că poţi învinge; dar niciodată nu-L vei înşela pe Dumnezeu. La moartea ta, El îţi va plăti cu aceeaşi monedă în
care ai strâns toată viaţa.

într-un cuvânt, puţini oameni sunt aşa de răi şi împietriţi, încât să uite de realitatea morţii. Ea îi trezeşte atât de mult,
încât pentru a se mai bucura o dată de păcat, ei trebuie să renunţe la gândul existenţei ei. Creştine, permite ca
recunoaşterea morţii să fie însoţitorul tău în meditaţiile tale zilnice şi vei vedea până la sfârşitul săptămânii dacă în
relaţiile tale nu se va produce o schimbare.

9. Bizuie-te pe legământul harului lui Dumnezeu îţi vine să crezi că sfinţenia lui Moise îşi avea originea în Evanghelie
şi nu în Lege. Toate faptele sale de sfinţenie sunt atribuite credinţei: „Prin credinţă Moise... a refuzat să se bucure de
plăcerile de o clipă ale păcatului; prin credinţă a părăsit el Egiptul" (Evr. 11.24, 25, 27). Dar chiar dacă şi tu te poţi
bizui pe acest legământ pentru a-ţi menţine sfinţenia, consideră trei adevăruri specifice privitoare la har.

(a) Dumnezeu ne oferă posibilitatea de a trăi o viaţă sfântă „Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi porun-
cile Mele" (Ez. 36.27). O mamă îşi poate lua copilul de mână pentru a-1 conduce, dar nu poate să dea tărie picioarelor
lui pentru a-1 face să meargă. Un comandant poate da un ordin subalternului său, dar nu şi curajul de a lupta.

Deoarece Dumnezeu a dat puterea Lui făgăduinţelor Sale, ele sunt numite „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe".
Dumnezeu ni le-a oferit pentru ca „noi să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti" (II Pet. 1.4). Astfel, noi suntem
îndemnaţi la sfinţenie nu numai prin porunca lui Dumnezeu, dar şi prin făgăduinţa Lui: „Deci, fiindcă avem astfel

183

de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim dc orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la
capăt, în frica de Dumnezeu" (II Cor. 7.1). Este o călătorie minunată când mergem cu Dumnezeu, iar făgăduinţele Lui
plătesc toate cheltuielile.

(b) Dumnezeu oferă plinătatea harului în Isus Cristos

Tatăl a investit o mare bogăţie de har în Fiul Său pentru a satisface toate nevoile tale. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată
plinătatea să locuiască în El" (Col. 1.19). Toată plinătatea! Toată plinătatea locuind în Cristos! Nu plinătatea unui
pământ inundat, care creşte şi apoi dă înapoi; nu plinătatea unui pahar din care un om poate bea numai o dată.
Scriptura vorbeşte de o fântână care îşi oferă altora apa, fără ca nivelul ei să scadă.

Singurul scop al plinătăţii este să se ofere. Deoarece soarele nu-şi oferă lui însuşi lumina, ci lumii de jos, el este numit
un slujitor pentru menţinerea luminii pe pământ. Astfel, Cristos este Soarele Neprihănirii, răspândind harul Său în
inimile copiilor Lui. Dumnezeu a turnat har pe buzele Lui, dar nu pentru a-1 păstra pentru El, ci pentru a-1 oferi: „Şi
noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har" (Ioan 1.16).

(c) Dumnezeu aşteaptă ca noi să priimm de la Cristos

Fiecare copil al lui Dumnezeu are drept la această plinătate în Cristos; dar aceasta nu este totul, căci făptura cea nouă
are instinctul de a lua harul de la El, după cum fătul îşi ia hrana de la mama lui, prin intermediul cordonului ombilical.
Aşadar, dacă eşti flămând după mai multă sfinţenie, primeşte mai mult har de la Cristos.
Când David şi-a amintit de credincioşia lui Dumnezeu, când l-a scăpat din încercare, el a trimis, pentru a mulţumi
cerului, cel mai minunat mesager pe care l-a putut găsi: angajamentul de a trăi o viaţă sfântă. „Voi umbla înaintea
Domnului, pe pământul celor vii" (Ps. 116.9). Dar el nu dorea ca cineva să creadă despre acest jurământ că a venit
dintr-o încredere în sine, aşa că a adăugat: „Aveam dreptate când ziceam" (în engl.: ,Am crezut, de aceea am vorbit".
N. tr.) (v. 10). Mai întâi, el şi-a exersat credinţa în Dumnezeu, cerând putere, şi apoi a făgăduit lui Dumnezeu ce va
face.

10. Veghează împotriva descurajării

Depresia este una din cele mai dinamice arme ale lui Satan pentru a abate scopul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dacă
poate împrăştia puţină deprimare în gândurile tale - şi chiar în rugăciunile tale - atunci el te poate convinge să-ţi
îndepărtezi platoşa neprihănirii, deoarece este prea incomodă şi nu se potriveşte intereselor tale vremelnice. Nu ceda
aşa

381

de uşor! în primul rând, permite-mi să descriu o parte din armele pe care Diavolul le foloseşte pentru a-i înfrânge pe
sfinţi. Apoi, doresc să-ţi ofer un mic ajutor pentru a-1 determina să-şi arunce armele la picioarele tale. Dumnezeu
doreşte ca iu să ştii că, datorită platoşei neprihănirii pe care El ţi-a oferit-o, „orice armă făurită împotriva ta va fi fără
putere;... aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine, zice Domnul" (Îs.
54.17).

STRATEGIA LUI SATAN ÎN A-L DEZARMA PE CREŞTIN DE PLATOŞA LUI

1. Satan susţine că neprihănirea împiedică plăcerea Diavolul lucrează pentru a ilustra o viaţă sfântă într-un mod atât
de auster şi amar, încât cineva să nu se poată îndrăgosti, cu nici un chip, de ea. ,JDacă vrei să fii un astfel de
neprihănit, atunci ia-ţi adio de Ia bucurie" - te sfătuieşte cu tact Cel Viclean. „Oamenii care nu au conştiinţe atât dc
stricte se bucură de toate plăcerile, dar tu le pierzi pe toate." Creştine, dacă doreşti să vezi expresia sfinţeniei în
adevărata ei culoare şi vitalitate, nu te încrede în talentele lui Satan de a picta portretul ei.

Sunt de acord că unele plăceri nu se potrivesc cu puterea sfinţeniei; şi oricine îşi propune să trăiască în neprihănire
trebuie să ştie care sunt acestea.

(a) Plăcerile care prin ele însele sunt păcătoase

Evlavia nu-ţi va îngădui să te hrăneşti cu ceva rău. Este crud un tată care îşi avertizează copilul să nu bea otravă de
şoareci? Dacă ai capitulat în faţa noii lucrări a Duhului Sfânt, sper că poţi numi păcatul cu alte nume, dar nu ca
plăcere. Satan argumentează cum cugetul te ţine legat în sfinţenie şi îţi limitează drepturile. Dar sfinţii adevăraţi au
descoperit întotdeauna că slujirea acestor pofte conduce la sclavie, pe când a fi scăpat de ele înseamnă libertate.

Pavel regreta timpul când era „fără minte, neascultător, rătăcit, robit dc tot felul de pofte şi de plăceri"; şi I-a
mulţumit lui Cristos pentru eliberarea din această sclavie oferită prin Evanghelia Sa (Tit 3.3). Potrivit cu îndurarea lui
Dumnezeu, El ne-a salvat - nu numai prin iertarea oferită, dar şi „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută
de Duhul Sfânt" (v. 5).

Şoptindu-le făgăduinţe provocatoare, Diavolul face ca victimele sale să caute plăcere în păcat. Dar beneficiul păcatului
este similar plăcerii oferite de o insulă din Indiile de Vest. Acolo cresc fructe atrăgătoare, dar astfel de delicatese sunt
însoţite de o căldură insuportabilă în timpul

184

zilei şi un roi de muşte înţepătoare în timpul nopţii. Astfel, locuitorii insulei nu se pot bucura de aceste fructe
delicioase, deoarece ei nici nu se pot hrăni confortabil, nici nu pot dormi bine. Această nenorocire i-a determinat pc
spanioli să numească locul „dulciuri în iad". Şi este adevărat - ce altceva sunt plăcerile păcatului, decât nişte dulciuri
în iad?

Plăcerile trupeşti satisfac un apetit senzual, dar ele sunt oferite împreună cu mânia aprinsă a lui Dumnezeu şi cu
neliniştea unui cuget vinovat. Cu siguranţă că o astfel dc teamă şi nelinişte îndepărtează şi puţina satisfacţie pe care o
simte un om înfometat după plăceri.

(b) Plăceri care, în esenţă, nu sunt păcătoase

Unele plăceri nu sunt păcătoase în ele însele - păcatul constă în a abuza de ele. Această greşeală se manifestă pe două
căi:

(i) Folosirea necorespunzătoare a plăcerii. Nimeni nu poate trăi în neprihănire, dacă nu trăieşte şi cu prudenţă. Evlavia
îţi poate permite să guşti din aceste plăceri, ca dintr-o garnitură, fără ca ele să constituie hrana ta de bază. Este trist
să spunem, dar unii trăiesc în plăceri, ca şi cum n-ar putea trăi fără ele.

Odată ce aroma plăcerilor ajunge la creier şi intoxică raţiunea unui om, el este atât de încântat, încât nu poate concepe
să se despartă de clc. De exemplu, după ce evreii au început să prospere pe pământul babilonian, ei doreau mai
degrabă să fie înmormântaţi acolo, decât să se întoarcă la evlavie în Ierusalim. Un stăpân nu se supără pe servitorul
lui când are belşug de mâncare şi băutură, dar se va mânia pe el dacă se va îmbăta tocmai când are de îndeplinit o
responsabilitate. în plus, acest om beat poate îndeplini slujba stăpânului său tot atât de bine cum un creştin
supraîncărcat cu bogăţiile şi plăcerile lumii îl poate sluji pe Dumnezeul său în sfinţenie.

(ii) Timpul nepotrivit pentru plăcere. Fructul care nu este consumat la vremea lui este rău la gust. Scriptura spune că
„îmbrăţişarea îşi are vremea ei şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei" (Ecl. 3.5). în anumite momente,
puterea sfinţeniei nu va îngădui un lucru acceptat într-o altă vreme.

Ziua Domnului este un exemplu - toate plăcerile trupeşti sunt nepotrivite atunci. Dumnezeu ne cheamă la plăceri mult
mai înalte şi aşteaptă ca noi să lăsăm orice alt lucru deoparte pentru a putea gusta bunătatea Lui. ,JDacă îţi vei opri
piciorul în ziua sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă sabatul va fi desfătarea ta, ca să
sfinţeşti pc Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndclctnicindu-te cu treburi/c talc şi
ncdându-lc la flecarii, atunci te vei putea desfăta în Domnul"

383

(Is. 58.13-14). Este imposibil să guşti dulceaţa comuniunii cu Dumnezeu şi să-L slăveşti, sfinţind ziua Lui, până ce nu
renunţi la plăcerile tale trupeşti.

Presupune că un rege a invitat o parte din supuşii lui săraci să cineze cu el. îţi poţi imagina cum aceşti oaspeţi şi-ar
dezonora gazda şi s-ar înşela pe ei înşişi dacă ar aduce cu ei mâncarea lor sărăcăcioasă? Oare sfinţii glorificaţi din cer
duc lipsă de plăcerile trupeşti, când ei ÎI slăvesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu bucuriile ce curg din părtăşia faţă-către-
faţâ cu El?

în vremurile de post şi rugăciune, sau în timpurile de suferinţă ale Bisericii - când Cristos sângerează - creştinul
trebuie să renunţe la plăcerile lui şi să arate simpatie faţă de fraţii şi surorile lui. Când suferă un mădular al Trupului
lui Cristos, noi toţi suferim.

(c) Adevăratele plăceri în Cristos

în vreme ce o viaţă sfântă va renunţa la anumite plăceri pentru a fi plăcută lui Dumnezeu şi pentru a edifica Trupul lui
Cristos pe pământ, ea nu-1 va priva niciodată pe creştin de adevăratele plăceri ale creaţiei. De fapt, nimeni nu poate
experimenta plăcerea, în adevăratul sens al cuvântului, până ce n-a umblat în puterea sfinţeniei. Permitc-mi să
dezvolt acest adevăr sub două aspecte.

(i) Omul sfânt are un gust mult mai rafinat. O muscă nu poate găsi nici o picătură de miere în floarea din care o albină
tocmai s-a hrănit. Nici o inimă întinată nu poate gusta dulceaţa pe care un sfânt o găseşte în proviziile lui Dumnezeu.
Necredinciosul savurează mari plăceri trupeşti şi-şi pregăteşte din ele o masă îmbelşugată; dar o inimă plină de har
gustă ceva mult mai bun. Tot Israelul a băut din stâncă, „şi stânca era Cristos" (I Cor. 10.4). Dar oare fiecare om care
s-a bucurat de dulceaţa naturală a apei, L-a gustat pe Cristos în ea? Nu, ci numai câţiva oameni sfinţi, care aveau o
sete spirituală, au avut părtăşie cu El în acest mod.

Părinţii lui Samson au mâncat şi ei miere din trupul mort al leului; dar Samson a avut o satisfacţie mai mare decât ei.
El a gustat dulceaţa providenţei lui Dumnezeu, care mai întâi l-a scăpat de acel leu - iar apoi i-a oferit miere ca hrană.
(ii) Cupa creştinului conţine plăcere adevărată. Plăcerea pământească îl găseşte pe omul neprihănit rafinat într-o
substanţă mai pură, dar un om întinat bea drojdia păcatului şi a mâniei.

Drojdia păcatului. Cu cât un om firesc are mai multe ocazii trupeşti, cu atât el va păcătui mai mult; ele sunt doar
combustibilul ce aprinde poftele lui. El aleargă împreună cu aceste plăceri lumeşti tot atât de

384 repede ca fiul risipitor cu haina egoismului strânsă în jurul lui. Nimeni nu este atât de nelegiuit ca cei ce se
hrănesc cu plăceri trupeşti. Ei sunt pentru cel necredincios ceea ce bălegarul este pentru porc, care se îngraşă stând în
el. Datorită acestor plăceri, inimile întinate devin greoaie şi cugetele lor se împietresc în păcat. Dar mângâierile şi
plăcerile oferite de Dumnezeu, prin ce a creat El, unui om sfânt, se transformă în hrană spirituală pentru harurile celui
sfânt şi se concretizează în acţiuni.

Drojdia mâniei. Un păcătos nu apucă să se bucure prea mult la masa plăcerilor lui, că justiţia divină îi cere imediat un
preţ enorm. Israeliţii s-au bucurat foarte puţin de carnea trimisă din cer, datorită mâniei lui Dumnezeu care se abătuse
asupra lor înainte de a o înghiţi.

în orice caz, sufletul mântuit se hrăneşte pc gratis. Nici o teamă a unui pericol apropiat nu-1 face să renunţe la vreo
mângâiere sau binecuvântare. El poate spune împreună cu David: „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu,
Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea" (Ps. 4.8). Dumnezeu nu va nimici odihna noastră. După cum unicornul
a vindecat apele, cufundându-şi cornul în ele, astfel ca toate fiarele să poală bea fără pericol, tot aşa Cristos a vindecat
plăcerile copiilor Săi: în cupa sfinţilor nu există moarte.

(c) Plăcerile care sunt specifice vieţii sfinte

Puterea sfinţeniei este departe de a ne priva de bucurie. De fapt, ea ne oferă bucurii interioare pe care sufletul le
găseşte pe căile neprihănirii şi cu care nimeni nu se poate interfera. Datorită faptului că aceste bucurii sunt interioare
şi nevăzute, lumea vorbeşte cu ignoranţă despre ele. Ei nu vor crede în astfel dc plăceri până nu le vor vedea - dar ei
nu le vor vedea niciodată până când nu vor crede.

Când soldaţii romani au intrai în Templu şi au pătruns până în Sfânta Sfintelor, ei nu au găsit tipul de imagini pe care
le foloseau în templele lor idolatre, şi deci şi-au bătut joc de iudei, spunând că ei trebuie să se închine norilor!
Deoarece plăcerile sfinţeniei şi neprihănirii nu sunt vizibile şi nu pot fi examinate dc simţurile lumii, oamenii
necredincioşi râd de cei sfinţi, spunând că ei îmbrăţişează un vapor, în locul frumuseţii impresionante a lui luno însuşi.

Să ştie aceşti oameni nelegiuiţi că inimile lor poartă ceva care i-ar putea face să vadă plăcerile unei vieţi sfinte ca fiind
mult mai reale decât un idol pe care-1 poţi atinge. Vinovăţia vieţilor lor întinate le va tulbura cugetele; şi nici un bici
pe spatele lor, nici o durere în trupul lor nu trebuie să le spună că pacea unui cuget bun oferă o viaţă plinii de bucurie,
pe care firea n-o poate da.

25 - Creştinul tu Anuliuri

(i) Este o viaţă din Duinnezeu. Tot ce creează Dumnezeu este bun şi plăcut - şi viaţa este una din mărcţiile lucrărilor Lui.
în această privinţă, cel mai plăpând ţânţar întrece soarele, chiar atunci când se află în toată măreţia lui. .Şi, cu
siguranţă, fiecare creatură se bucură cel mai mult, de viaţă când este într-o stare bună de sănătate. Acum, sfinţenia
este condiţia ideală pentru suflet, după cum sănătatea este pentru trup; astfel, o viaţă sfântă trebuie să fie o viaţă
plăcută. înainte ca păcatul să-1 întineze pe Adam, el a trăit o viaţă plăcută în Paradis. Aşadar, când un om este sfinţit,
el se întoarce la starea lui de la început şi, cu ea, la bucuria lui primară. Adeseori, oamenii sunt nesatisfăcuţi de
rangul şi poziţia lor în lume, dar greşeala este mult mai serioasă decât o problemă exterioară. Ea se găseşte adânc
înăuntrul omului însuşi. Pantoful este drept şi frumos, dar piciorul care-1 poartă este îndoit.

(ii) Este o viaţă cu Duinnezeu. Un suflet mântuit umblă în prezenţa lui Dumnezeu şi menţine părtăşia cu El. Dacă
întâlneşti un sfânt, tu deja cunoşti cc fel de prieteni are. „Ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu
Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos" (I Ioan 1.3). Oamenii sfinţi nu te vor introduce într-o companie dubioasă; dimpotrivă,
ei te vor conduce la Dumnezeu, singura lor sursă dc viaţă adevărată.

Un tovarăş vesel de drum întreţine şi alungă, prin conversaţia lui, plictiseala călătoriei. Dar, mai presus de toate, dacă
acest însoţitor tc iubeşte mult, tu găseşti o mare plăcere în compania lui. Aşadar, ce bucurie trebuie să ofere Dumnezeu
sfanţului care merge cu El? „Ferice de poporul", spunea psalmistul, „care cunoaşte sunetul trâmbiţei (în engl.: „sunetul
de bucurie." N. tr.), care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne! EI sc bucură neîncetat dc Numele Tău" (Ps. 89.15-16).
Sunetul trâmbiţei care chema poporul lui David la întrunirile religioase este numit „sunetul de bucurie", deoarece
Dumnezeu Se arăta poporului Său mai ales în timpul slujirii lor. Cerul este locul unde Se află Domnul. Aşadar, părtăşia
pe care creştinul o are pe pământ, cu Dumnezeu, în timpul închinării, este suficientă pentru a-i umple viaţa de bucurie.

Ce plăcut să umbli cu Duinnezeu aici jos, în prezenţa mângâietoare a Aceluiaşi Atotputernic Duinnezeu care Se arată în
toată slava sus în ceruri! Acesta este un lucru pe care lumea nu-I poate înţelege: Dumnezeu umblând cu copilul Său ca
doi prieteni, descoperindu-Se pe El însuşi şi conducându-1 cu blândeţe de-a lungul drumului sfinţeniei care-1 va duce
în cer!

Prin contrast, poftele unui om întinat îi îndulcesc gura cu fărămituri dc plăceri spumoase, dar de îndată ce se topesc pe
limba lui, iar gustul dispare, ele vor lăsa să se vadă porţiunea de întuneric ce-1 aşteaptă. Ele

386

îl vor duce acolo şi îl vor lăsa să se pocăiască, într-un chin fără sfârşit, de plăcerile cumpărate de el cu atâta drag.

(iii) Este însăşi viaţa lui Dumnezeu. O viaţă sfântă este viaţa lui Dumnezeu, foarte asemănătoare vieţii trăite de
Dumnezeu însuşi. Sfinţenia este viaţa vieţii Lui. Acum, prieteni, oare nu credeţi că Dumnezeu trăieşte o viaţă de
plăceri? Dar ce altceva este plăcerea vieţii Lui decât sfinţenia?

Dumnezeu găseşte plăcere în harurile sfinţilor Lui, cu cât mai mult va găsi plăcere în propria Sa sfinţenie, de unde au
fost trimise prima dată acele haruri, raze minunate ale neprihănirii! Astfel, dacă tu poţi smulge vreo plăcere reală din
necurăţie, tu faci un lucru pe care însuşi Dumnezeu nu-1 poate face. Şi permite-mi să tc întreb: nu este cea mai josnică
blasfemie să spui că drumul neprihănirii este un duşman al adevăratei plăceri? Prin această acuzaţie, tu spui că însuşi
Dumnezeu este lipsit de bucurie, deoarece adevărata plăcere nu există în afara sfinţeniei.

Chiar şi demonii, care-L urăsc pe Dumnezeu cu o ură enormă, nu îndrăznesc să susţină că El este lipsit de bucurie. Ei
ştiu că Dumnezeu este „minunat în sfinţenie" şi că fericirea creştinului constă în a împărtăşi aceeaşi sfinţenie care-L
face pe Dumnezeu însuşi atât de binecuvântat (Ex. 15.11). Creştine, aceasta este cea din urmă expresie a fericirii, fie pc
pământ, fie în cer - acelaşi lucru care L-a făcut strălucit pe Dumnezeu te va face şi pe tine. Dumnezeu Se desfată în
bucuria şi priceperea ta: „// adăpi din şivoiul desfătărilor Tale (Ps. 36.8). Observă cuvintele - „şivoiul desfătărilor
Tale". Dumnezeu are plăcerile Lui, şi-i determină pe sfinţi să bea din ele!

Ori de câte ori un rege porunceşte slujitorilor săi să-1 ducă pe un vizitator în pivniţă pentru a putea bea vin împreună
cu ei, omul respectiv este foarte onorat de generozitatea gazdei sale. Dar dacă regele îl invită la masa lui şi îi oferă
din vinul lui, acesta este un gest mult mai nobil din partea lui. Astfel, când Dumnezeu oferă unui om plăcerile bogăţiei,
grânelor, vinului şi untdelemnului, El îl ospătează în pivniţă. Dar când harul şi îndurarea Lui înfrumuseţează un suflet
cu sfinţenie, El oferă cel mai preţios dar pe care-1 poate primi un om. El niciodată nu îmbracă pe cineva cu haina
neprihănirii, dacă nu intenţionează să-1 aşeze la masa Lui în gloria cerească.

2. Satan susţine că neprihănirea distruge prosperitatea Chiar dacă nu te-ai clătinat la prima piatră aruncată de Satan -
minciuna că neprihănirea împiedică plăcerea - el arc pregătită o altă piatră

187

pentru a o arunca asupra ta. El nu este un vânător aşa de neexperimentat încât să plece la vânătoare cu un singur
glonţ; trebuie să te aştepţi că el va proiecta un altul împotriva ta, de îndată ce primul nu şi-a atins ţinta.

Iată cum ocheşte cel de-al doilea. „Cu siguranţă. Iu nu te-ai implicat în această viaţă de sfinţenie, până când, desigur,
nu eşti gata să renunţi la lot ce ai obţinut atât de greu. Şi nu uita, oamenii depind de line. Priveşte numai la cei mai
importanţi oameni din lume: a verea şi influenţa lor a provenit din sfinţenie? De ce n-ar fi putut avea un astfel de
succes, dacă cugetul lor ar fi fost atât de strict, ca al tău, şi dacă ar fi fost legaţi de regulile unei vieţi sfinte? Acum,
dacă doreşti o parte din prosperitatea lor, primul lucru pe care tu trebuie să-l faci este să îndcpărtc/i platoşa
neprihănirii, sau cel puţin să ţi-o dezlegi, astfel încât să atârne suficient pentru a face Ioc iscusinţei tale. A Itfel, tu poţi
la fel de bine să-ţi închizi magazinul, pentru tot profitul obţinut din munca ta asiduă".

Deşi cuvintele Diavolului sunt nişte arme ucigătoare, nu el are ultimul cuvânt în lupta spirituală - ci Dumnezeu. Haideţi
să studiem patru aspecte ale acesteia din perspectivă divină:

(a) Sfinţenia este necesară pentru fericire, nu bogăţii/e

Tu poţi zbura spre cer lără nici un ban în buzunar, dar sub nici o formă tu nu poţi ajunge acolo fără sfinţenie în inima
şi viaţa ta. Şi înţelepciunea îţi spune să te preocupi. în primul rând, de această cerinţă importantă.

(b) Cerul merită toată sărăcia din lume

Există o rămăşiţă de oameni care acceptă bucuroşi darul mântuirii lui Dumnezeu, numai pentru a putea ajunge în
slăvitul oraş ceresc. Iar Dumnezeu nu trebuie să-i momească cu bogăţii şi cu o călătorie gratuită; ei se hotărăsc să fie
sfinţi, oricât i-ar costa. Nici măcar să nu te gândeşti la ce-ai putea pierde. Dacă L-ai iubi pe Dumnezeu, ai prefera să
renunţi la toată lumea, decât să-L pierzi pe El.

(c) Sfinţenia prosperă pe mulţumirea în Cristos

Câteva haine sunt suficiente pentru un om cu o sănătate puternică. Iar căldura sângelui şi a lichidelor vitale dinăuntrul
lui este mai bună decât căldura unei haine grele. Aşadar, cu cât mai bună este mulţumirea pe care evlavia o oferă unui
creştin în sărăcie, decât mulţumirea - dacă există în lume un astfel de lucru - pe care bogăţia o oferă unui om bogat!

„Evlavia însoţită de mulţumire este un marc câştig" (I Tim. 6.6). Singura persoană din lume cu adevărat mulţumită
este omul sfânt. Pavel învăţase să fie mulţumit în orice situaţie. Şi dacă l-ai fi întrebat de la cine a învăţat această
lecţie grea; ţi-ar fi spus că acest lucru nu se datora faptului că a stat la picioarele lui Gămăliei, ci la picioarele lui
Cristos.

188

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte" (Fii. 4.13). Când omul sfânt sc află in cea mai grea perioadă, el poate mărturisi
că între starea inimii sale şi împrejurările vieţii lui nu există contradicţii.

Lumea numeşte fericit pe omul care se poate întreţine singur, fără să împrumute nimic de la nimeni, sau care poate
plăti pe loc ce a cumpărat. Dacă un astfel de om ar fi dorit un anumit aliment, el nu ar fi trebuit să meargă după el la
piaţă, deoarece l-ar fi găsit chiar în cămara lui. Ei bine, evlavia este atât de bogată. încât poate face mai mult decât să
satisfacă din propria-i cămară toate dorinţele creştinului. Dc aceea, pentru a le obţine, omul sfânt nu va trebui
niciodată să cerşească la poarta lumii sau să rişte să-şi piardă sfinţenia.

(d) Oamenii carc-şi închiriază platoşa plătesc un preţ scump Adevăratul cost al acestei „afaceri" se reflectă îndeosebi în
blestemul greu pe care-1 aduce.

(i) Este un mare păcat. Diavolul nu şi-ar fi irosit timpul ispitindu-1. pe Fiul lui Dumnezeu cu un păcat minor.
Dimpotrivă, el a întins o momeală aurită înaintea lui Isus şi „l-a arătat toate împărăţiile pământului", promiţându-I
că toate vor fi ale Lui, numai să Se arunce la picioarele lui şi să i Se închine (Lc. 4.5). Planul Diavolului era să-L
determine pe Cristos să-l recunoască drept stăpânul lumii şi să se aştepte la lucruri bune din mâna lui, şi nu a lui
Dumnezeu.

Astfel, oricine caută premiul lumii, prin nelegiuire, se duce la Satan pentru ele şi, de fapt, i se închină. La fel de bine,
el poate merge mai departe şi să-l declare pe Satan ca domnul lui, deoarece Diavolul a fost pus de el în locul lui
Dumnezeu. N-ai spune că este mai bine să ai sărăcie de la Dumnezeu decât bogăţii de la Diavolul? Ce păcat îndrăzneţ
să iei suveranitatea lui Dumnezeu şi s-o atribui Diavolului!

(ii) Este un păcat nesăbuit. „Cei ce vor să se îmbogăţească" - adică, cinstit sau necinstit - „cad în ispită, în laţ, şi în
multe pofte nesăbuite şi vătămătoare" (1 Tim. 6.9). Ce ar putea fi mai stupid decât să furi ceva care deja îţi aparţine?
Dacă eşti un om sfânt, orice lucru din lume este al tău. „Evlavia are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" (I
Tim. 4.8). Dacă bogăţiile vor fi bune pentru tine, atunci cu siguranţă le vei avea. dar Dumnezeu este Judecătorul; şi
dacă vede că bogăţia nu este potrivită pentru sufletul tău, atunci El te va plăti altfel. „Să nu fiţi iubitori de bani.
Mulţumiţi vă cu ce aveţi, căci EI însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te yoi-pătaşi»" (Ev'r. 13.5).
Dacă Dumnezeu îţi oferă bogăţie, dar mai târziu îţi cere să renunţi la ea de dragul Lui, El îşi va lua angajamentul de a-
ţi recompensa

389

pierderea cu un „însutii" avantaj în viaţa aceasta, pe lângă viaţa veşnică în lumea viitoare (Mt. 19.29). Numai un
nebun ar renunţa la lăgăduinţele lui Dumnezeu pentru vreo siguranţă oferită de Diavolul.

(iii) Este o afacere costisitoare. întotdeauna, câştigul celui nelegiuit este blestemat. „Blestemul Domnului este în casa
celui rău" (Pv. 3.33), dar „locuinţa celor neprihăniţi o binecuvintează" (Pv. 15.6). Tu ai putea vizita casa unui om
neprihănit şi să nu găseşti nici un ban, dar eşti sigur că vei găsi o comoară. Cu toate că în casa omului rău ar putea fi
mult aur şi argint, nu vei găsi nici o comoară - blestemul lui Dumnezeu distruge tot câştigul lui. Furca lui Dumnezeu
merge în urma greblei omului rău.

Cei nelegiuiţi aduc ruşine în casele lor, „căci piatra clin mijlocul zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde"
(Hab. 2.11). Şi ce om care ţine la viaţa lui ar trăi într-o casă bântuită astfel, chiar şi pentru tone de aur? .Strigătul
nelegiuirii lui îl urmează pretutindeni şi răsună până când el poate auzi pietrele şi grinzile gemând sub greutatea
păcatului care le-a pus acolo.

Acest păcat este atât de grav pentru Dumnezeul cel neprihănit, încât omul care-1 adună nu numai că va câştiga
nelegiuire, dar şi instrumentele pe care el le foloseşte pentru a-şi împlini planul sunt blestemate. Astfel, slujitorul care
este părtaş înşelătoriei stăpânului său va avea şi el parte dc mânia lui Dumnezeu. „Voi pedepsi şi pc toţi cei cc sar
peste prag, pc cei cc umplu de silnicie şi de înşelăciune casa stăpânului lor" (Ţef. 1.9).

3. Satan ameninţă neprihănirea printr-o puternică opoziţie din partea lumii

A treia piatră pe care Diavolul o aruncă pe calea neprihănirii este aprecierea celor din jur: ,JVu-ţi dai seama că
purtând platoşa, eşti gata să pierzi respectul semenilor şi al prietenilor?" te ironizează el. „Şi ştii că Scriptura spune
că trebuie să trăieşti în pace cu semenii tăi. Sau ţi-ar place să Iii dispreţuit, precum era Lot în mijlocul sodomiţilor şi
Noe în lumea de altădată? Tu trebuia să ştii până acum că slinţenia pro voacă sânge rău oriunde merge. Dacă o
păstrezi, vei avea parte numai de pumni din partea lumii".

Deşi este un argument slab, el oferă suficientă greutate unei ispite periculoase când întâlneşte un om cu un cuget
sensibil şi o înclinaţie puternică spre linişte. De exemplu, Aaron probabil s-a împiedicat de această piatră când a
construit viţelul de aur. El nu a căutat să-şi placă lui însuşi, ci mai degrabă, să împace un popor nemulţumit: „Să nu se

189

aprindă dc mânie domnul meu: tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău." (Ex. 32.22). Este ca şi cum Aaron s-
ar fi scuzat astfel: ,jVu ştiam ce-ar li putut face acest popor dacă nu i-aş fi îndeplinit cererea. Eu n-am făcut altceva
decât să-1 împac pentru a preveni un necaz mai mare".

Astfel, observăm nevoia de a fi înarmaţi împotriva acestei ispite a lui Satan. Şi un prim pas important este să
examinăm următoarele adevăruri:

(a) Dumnezeu influenţează toţi oamenii

Ori de câte ori Dumnezeu doreşte, El îţi poate oferi aprecierea oamenilor de care te temi cel mai mult. „Când sunt
plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii Iui. " (Pv. 16.7). Un bun exemplu îl constituie Laban
şi lacov. Laban era plin de mânie când îl urmărea pe lacov, fiind hotărât să se răzbune; dar Dumnezeu l-a întâlnit pe
drum şi i-a schimbat gândul. Transformarea a avut un asemenea impact asupra lui Laban, încât i-a mărturisit lui lacov
dc ce mânia lui s-a transformat în linişte: „Mâna mea este destul de tare ca să vă facă rău: dar Dumnezeul tatălui
vostru mi-a vorbit" (Gen. 31.29). l^aban a avut posibilitatea să-i facă rău lui lacov, dar Dumnezeu n-a îngăduit să sc
întâmple acest lucru!

Când Mardoheu a refuzat să se închine înaintea lui Haman, cum era porunca regală, se părea că el a ales cea mai
scurtă cale de a stârni mânia regelui, însă cugetul lui nu permitea genunchiului său să sc plece. Totuşi, după ce Haman
a încercat în toate felurile să-1 pedepsească pe Mardoheu, el însuşi a fost omorât pe spânzurătoarea amenajată
pentru iudeul neclintit. Iar suveranitatea lui Dumnezeu a făcut ca Mardoheu să ia locul Iui Haman şi să câştige
favoarea împăratului. Dumnezeu, care ţine cheile inimilor regilor, a închis dintr-o dată inima lui Ahaşvcroş împotriva
amalccitului blestemat şi a deschis-o pentru a-1 lăsa pc Mardoheu să pătrundă în sala tronului. De ce am ezita, atunci,
să fim perseverenţi, când Dumnezeu Se îngrijeşte cu atâta credincioşie de siguranţa copiilor Săi?

(b) Există mai multă îndurare în ura păcătoşilor decât în dragostea lor

De obicei, sfinţii sunt mai binecuvântaţi prin mânia celor răi decât prin prietenia lor. David a fost mişcat să se roage
lui Dumnezeu pentru a-i netezi calea, deoarece vrăjmaşii întinseseră asupra lui mâini pline de ură. Dependenţa dc
Dumnezeu este întotdeauna mai sigură decât graţiile celui nelegiuit - care îi prinde cu uşurinţă pe credincioşi în
capcana compromisului. De exemplu, Luther spunea că el n-ar dori

391

pentru nimic în lume să aibă onoarea lui Erasmus: favoarea de care acest om se bucura din partea celor mai strălucite
minţi ale omenirii care l-au tăcut neputincios pentru cauza lui Dumnezeu.

Moabiţii nu au putut birui poporul lui Dumnezeu pe câmpul de luptă, dar după ce au făcut un legământ cu israeliţii, i-
au putut supune. Victoria Moabului a fost câştigată nu prin nenorociri, ci prin îmbrăţişări. Permite-mi să te asigur că,
dacă păstrăm platoşa neprihănirii strâns legată pe noi, nu vom pierde niciodată dragostea, şi nici nu vom fi copleştiţi
de furia oamenilor.

(i) Când pierdem dragostea omului câştigăm binecuvântarea lui Dumnezeu. „Ferice va li dc voi, când, din pricina Mea,
oamenii vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!" (Mt. 5.11). Providenţa lui Dumnezeu este
acoperişul ideal situat deasupra capetelor noastre pentru a ne apăra de furtuna mâniei omeneşti. Dar este cu totul
altceva când omul sfânt este prins în păcat şi, astfel, dă prilej celui nelegiuit să-l vorbească de rău. Omul ocărăşte şi
Dumnezeu Se încruntă. Atunci, Cuvântul Lui nu va mai constitui un adăpost, pentru ca tu să te ascunzi de asaltul
limbilor dispreţuitoare. Dar când omul nelegiuit le urăşte pentru sfinţenia la. Dumnezeu este legat prin făgăduinţă să-
ţi plătească cu dragoste pentru ura lor şi cu binecuvântare pentru blestemul lor. Am putea să ne plângem vreodată de
dispreţul omului, când ascultarea şi sfinţenia ne conduc spre un loc mai înalt, cel al bunăvoinţei lui Dumnezeu?

(ii) Când pierdem dragostea din partea lumii, îi câştigăm respectul şi onoarea. Oamenii care nu te vor iubi pentru că
eşti un om sfânt, nu pot să-şi ascundă respectul şi teama faţă de tine, din acelaşi motiv. Dar, ori de câte ori tu renunţi
la puţină sfinţenie pentru a obţine o dragoste falsă din partea păcătoşilor, tu pierzi respectul pe care cugetele lor l-au
plătit în ascuns vieţii tale. Precum Samson, creştinul care umblă în puterea sfinţeniei este de temut pentru cei
nelegiuiţi, dar dacă păcatul expune un suflet neputincios, el este prins şi se prăbuşeşte sub biciul limbilor lor şi
blestemul inimilor lor.

Sărăcia şi o poziţie umilă în societate nu pot face din tine un om nevrednic, atâta timp cât tu îţi menţii platoşa
neprihănirii. Măreţia poate domni într-o inimă sfântă, chiar când este îmbrăcată sărăcăcios. De exemplu, neprihănirea
lui David i-a atras respectul lui Saul, iar împăratul l-a lăudat pe acest slujitor exilat: „...a plâns şi a zis lui David: «Tu
eşti mai bun decât mine»" (I Sam. 24.16,17).'.Şi aşa ar trebui să fie: oamenii fireşti trebuie să admită că sunt copleşiţi
de vieţile sfinţilor. Şi aşa se va întâmpla dacă te porţi în acest chip distinct pe care-1 cere

190

Dumnezeu, făcând lucruri pe care nici cei mai buni semeni necredincioşi nu le pot face. Atâta vreme cât vrăjitorii
faraonului egiptean au putut imita minunile pe care le făcea Moise, ei s-au considerat la fel de buni ca şi el. Dar plaga
păduchilor i-a oprit; nici chiar abilităţile lor deosebite nu au putut realiza ce făcuse Moise şi ei au trebuit să admită că
acolo era „degetul lui Dumnezeu" (Ex. 8.19). Creştine, tu întotdeauna trebuie să faci mai mult decât necredincioşii, şi
neprihănirea ta, ca una subordonată lui Dumnezeu, trebuie s-o întreacă pe a lor. Această descoperire ne conduce la
aplicaţia a ceea ce am învăţat până acum despre umblarea în puterea sfinţeniei.

DOUĂ DETALII PENTRU TRĂIREA ÎN SFINŢENIE

1. Păcatul şi sfinţenia există şi se exclud reciproc

Trăim într-o generaţie care tratează păcatul şi sfinţenia ca pe nişte idei melancolice ale unor oameni timizi. Unii chiar
se laudă că sunt eliberaţi de tirania sfinţeniei şi că pot blestema, minţi şi fura, fără să fie traşi la răspundere de un
cuget încăpăţânat. Ei gândesc că păcatul nu există decât în minte. Astfel, ei se dovedesc mult mai nebuni decât omul
descris de David: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»" (Ps. 14.1). Aceşti oameni merg mai departe şi,
fără ruşine, anunţă întreaga lume că ei sunt nebuni.

Eu nu menţionez aceşti oameni păcătoşi numai pentru a-i dovedi mincinoşi - acest lucru ar fi tot atât de lipsit de sens
ca a dovedi că este soare într-o zi senină, deoarece un om nebun neagă aceasta. Vreau doar să te avertizez asupra
vremurilor îngrozitoare pe care le trăim.

Ce somn adânc ne-a cuprins, dacă Vrăjmaşul a intrat şi a semănat astfel de defecte printre noi! Poate că eram convinşi
că o astfel de sămânţă otrăvitoare n-ar putea creşte în pământul nostru, unde slujitorii lui Cristos au muncit aşa de
greu - şi cu atâta cheltuială - pentru a-1 curaţi. Totuşi, experienţa a demonstrat că atunci când izbucneşte o molimă
într-un oraş, ea bântuie cu mai multă uşurinţă într-un aer curat decât într-un climat poluat. Şi când un duh de
înşelăciune se abate asupra unui popor care s-a bucurat cel mai mult de Evanghelie, el ia proporţii epidemice.

Mă cutremur când văd cum cresc buruienile şi urzicile în Anglia, când ea a constituit pentru multă vreme una din cele
mai frumoase şi mai înfloritoare grădini ale lui Cristos. Când oamenii se depărtează atât de mult de mărturisirea
Evangheliei, şi devin aşa de orbi încât nu pot distinge lumina de întuneric, oare nu alunecă ei spre ateism? Aceasta nu
este o orbire naturală, deoarece şi păgânii pot face diferenţă între

26 - Creştinul în Armătură

393

bine şi rău; ei pot vedea sfinţenia şi păcatul, fără ca acestea să lc fie arătate dc lumina Evangheliei. Nu, ci această
orbire constituie o plagă de la Dumne7.eu care s-a abătut asupra lor deoarece atunci când aveau Lumina, ei s-au
răzvrătit împotriva Ei.

2. Este posibil să trăieşti în puterea sfinţeniei Duinnezeu n-ar porunci niciodată poporului Său să facă vreun lucru, fără
să ofere puterea necesară pentru a-1 înfăptui. Chiar şi aşa, noi trebuie să ne amintim deosebirea ce există între
neprihănirea prin Lege şi neprihănirea prin Har. Desigur, nu toţi copiii lui Dumnezeu au aceeaşi statură şl tărie - unii
umblă în sfinţenie mai uşor decât alţii. Totuşi, n-a existat niciodată un sfânt înzestrat cu viaţa nouă din Cristos care să
nu fi avut o dorinţă fierbinte după sfinţenie şi să nu fi obţinut un anumit succes în această problemă a neprihănirii
evanghelice, totodată aspirând după culmi şi mai înalte.

Sămânţa este mică, dar conţine înălţimea şi greutatea unui pom matur; astfel, grăuntele dc har de astăzi conţine
planta matură de mâine. Adică, în el există dorinţa de a creşte şi a ajunge la acea perfecţiune pe care Dumnezeu i-a
fixat-o în Cristos* Isus.

într-un cuvânt, creştine, când gândurile tale îţi spun că nu poţi avea această sfinţenie aici pe pământ, respinge-le şi
trimite-le înapoi lui Satan. El ştie că eforturile tale pentru sfinţenie îl vor dovedi mincinos. Propune-ţi în mod continuu
să fii sfânt şi aţinteşte-ţi privirea asupra poruncii lui Dumnezeu de a te ajuta. Nici nu trebuie să te temi, „căci Domnul,
Dumnezeu, este un soare şi un scul: Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de nici un bine pc cei cc duc o viaţă fără
prihană" (Ps. 84.11). Observă cuvintele „îndurare şi slavă" - adică, „îndurare spre slavă". Dumnezeu va adăuga „un
har şi mai mare" la ceea ce tu ai deja, până când harul tău pc pământ se va uni cu slava din cer (Iac. 4.6).

OCARA PERSOANELOR LIPSITE DE SFINŢENIE

Noi trăim în mijlocul unei generaţii necinstite şi perverse. Din această

cauză, este necesar să recunoaştem trei tipuri diferite de nelegiuire care

proliferează peste tot în jurul nostru.

1. Unii oameni sunt satisfăcuţi de lipsa lor de sfinţenie Aceasta este starea naturală a fiecărui om de pc pământ, dar
mulţi sunt atât de departe de umblarea în puterea sfinţeniei, încât sufletele lor sunt paralizate sub puterea păcatului.
Poftele lor dictează şi distrug toată

?94

munca lor pentru ele - şi cer, în fiecare oră din zi şi din noapte, să fie satisfăcute. Viaţa petrecută în păcat este o viaţă
tristă, chinuită şi irosită.

Apostolul Pavel asocia „lanţul fărădelegii" şi „fierea amară" (F. A. 8.23). Oricine seamănă păcat şi nelegiuire şi
încearcă să culeagă altceva, dar nu fructul amar al muncii lui, pretinde o înţelepciune superioară lui Dumnezeu însuşi.
Deoarece El garantează că fructul natural ce creşte dintr-o astfel de rădăcină este „otravă şi pelin" (Dt. 29.18).

De-a lungul secolelor de înşelătorie artistică, se poate ca Diavolul să fi stropit bucăţica de nelegiuire cu forme atât de
subtile de decepţie, încât să nu poţi testa adevăratul gust al acesteia. Dar, după cum Abner l-a întrebat pe Ioab: ,JVu
ştii că la sfârşit va fi amar?" (II Sam. 2.26). Iadul va topi tot zahărul în care a fost învelită pilula amară. Şi atunci -
dacă nu chiar mai devreme - tu vei gusta adevărata amărăciune a ceea cc s-a prăbuşit atât de uşor. Cât de mulţi astăzi,
în iad, trebuie să-şi blesteme atât ospăţul lor, cât şi pc cel ce l-a făcut!

Crezi tu că durerea celorţcondamnaţi este uşurată când îşi socotesc plăcerile, profitul şi distracţiile pe care le-au
obţinut pentru banii lor, când ei trebuie să plătească pentru ele nesfârşite chinuri, în eternitate? Cu siguranţă, aceasta
adânceşte agonia lor, realizând cât de ieftin şi-au vândut sufletele şi au pierdut cerul - toate acestea deoarece au
socotit că sarcina sfinţeniei cerea un preţ prea marc pentru a fi plătit!

In timp ce administrarea decepţiei lui Satan nu este greu dc observat pentru creştini, foarte puţini oameni se mai
gândesc la ce se întâmplă în veşnicie. Ei văd păcătoşii murind în fiecare zi înlănţuiţi în păcat, dar la faptul că sc chinuic
şi ard în iad se gândesc tot aşa de puţin cum peştii din râu sc întreabă ce se va întâmpla cu ceilalţi peşti care au prins
momeala. Chiar când captivii sunt aruncaţi dc vii în tigaie sau în oală, camarazii lor lipsiţi dc minte sunt gata să muşte
din acelaşi cârlig. Tot astfel, oameni nepăsători urmează cu nerăbdare plăcerile păcătoase şi recompensele nelegiuirii
care au luat milioane de suflete în iad şi pierzare.

2. Alţii sc ascund sub o falsă sfinţenie

Aceşti oameni sunt la fel dc lipsiţi dc sfinţenie ca cei satisfăcuţi dc păcat - dar ci poartă ceva asemănător unei platoşe,
o sfinţenie falsă care să le salveze reputaţia. „Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata!" (Mt. 6.2). Şi cc răsplată
ieftină! Când mergi la luptă înarmat cu făţărnicia, tu îi faci Diavolului un dublu'serviciu, iar lui Dumnezeu un dublu
deserviciu. în primul rând. tu atragi atenţia regelui, precum un soldat care se va avânta plin de curaj în diferite
misiuni pentru el. Dar apoi,

395

după ce nu faci nimic, el nu vede în tine decât un trădător care a luat locul unui supus credincios, înarmat pentru
victorie. Tu faci mai mult rău prinţului tău decât laşul care stă acasă sau care trădează, ducându-se în tabăra
vrăjmaşului şi spunându-i tot ceea ce regele său intenţionează să facă.

Fiţi serioşi, prieteni! Dacă umblaţi după sfinţenie, asiguraţi-vă că este sfinţenie adevărată. „îmbrăcafi-vă în omul cel
nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul" (Ef. 4.24). Observaţi două
expresii în acest pasaj. Sfinţenia este numită „omul cel nou după chipul lui Dumnezeu" - adică, asemenea lui
Dumnezeu. O astfel de sculptură este scoasă din fiinţa lui Dumnezeu, după cum un artist copiază faţa unui om. De
asemenea, „adevărata sfinţenie" înseamnă o sfinţenie conformă adevărului biblic, nu unei doctrine fariseice şi
tradiţionale; la fel de bine semnifică o sfinţenie ce are ca punct de referinţă inima, care reprezintă locul adevărului sau
minciunii.

Aşadar^ pentru a avea adevărata sfinţenie, creştinul trebuie să aibă neprihănire şi sfinţenie în inima lui. Mulţi
oameni au o frumuseţe a sfinţeniei asemănătoare frumuseţii corpului - piele adâncă şi tot ce este atrăgător la
suprafaţă. Dacă diseci cel mai frumos corp de pe pământ, nu vei găsi decât sânge şi un miros greu; tot aşa, când falsa
sfinţenie este expusă, ea nu va lăsa să se vadă decât impurităţi spirituale.

Pavel îl asigura pe Marele Preot: „ Te va bate Dumnezeu, perete văruit!" (F. A. 23.3). Şi dacă eşti un făţarnic, trebuie
să fac să răsune avertismentul apostolului: „Dumnezeu te va bate, şi pe tine, căci te asemeni cu un monnânt zugrăvit,
deoarece varul religiei pe care l-ai aplicat mărturisirii tale dc credinţă nu-i orbeşte pc alţii admirând strălucirea
sfinţeniei tale, ci putreziciunea ta te va face respingător pentru oricine te vede".

3. Mulţi îşi bat joc de neprihănire

Unii oameni sunt atât de departe de sfinţenie, încât îşi bat joc de cei ce sunt sfinţi. Ei cred că platoşa neprihănirii este
atât de absurdă, încât arată dispreţuitor spre sfântul care o poartă zi de zi: priveşte! Acolo merge un frate sfânt, unul
din cei curaţi!" Dar limbajul lor dispreţuitor face mai mult decât să umilească sfinţenia celui sfânt - el trădează
răutatea inimilor lor împietrite.

Un grad mai avansat de nelegiuire se observă în batjocorirea sfinţeniei altei persoane, mai degrabă decât în
ascunderea propriei lipse de sfinţenie. Ce om nelegiuit este acela care nu numai că refuză să accepte

396

natura divină, dar care nici nu suportă să vadă pe alţii alegând să urmeze sfinţenia lui Cristos. Numai ideea de
sfinţenie stârneşte o atât de puternică împotrivire înăuntrul omului, încât el îşi varsă toată otrava şi amărăciunea
duhului său împotriva ei.

Duhul lui Dumnezeu rezervă scaunul pentru acest tip de păcătos şi-1 aşază mai presus de toţi camarazii lui de
nelegiuire. „Ferice de omul care nu se duce Ia sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor batjocoritori" (Ps. 1.1). în
acest caz,'batjocoritorul este aşezat ca preşedinte de consiliu al păcătoşilor.

Unii citesc cuvântul „batjocoritor" ca „dispreţuitor retoric", deoarece, într-adevăr, există o înţelepciune diabolică în
unele batjocuri. Unii batjocoritori se mândresc cu ascuţirea săgeţilor împotriva celor sfinţi. Septuagina traduce fraza
astfel: „scaunul celor ciumaţi". După cum ciuma este cea mai mortală dintre boli, tot aşa este şi duhul de batjocură
printre păcătoşi. Foarte puţini îşi revin din acest păcat, deoarece Biblia vorbeşte despre aceşti păcătoşi ca despre un
sinonim al morţii. Dumnezeu ne avertizează să nu ne irosim balsamul vindecător al mustrării: „Nu mustra pe cel
batjocoritor ca să nu te urască" (Pv. 9.8).' Tot ce putem face este să scriem pe uşa lui: ,jDoamne, ai milă!" să ne rugăm
pentru el, dar să nu încercăm a-1 convinge.

Probabil cel mai trist exemplu de batjocură este amestecul dispreţuitorilor printre oamenii evlavioşi. Observă cum
interpretează Duhul lui Dumnezeu sarcasmul lui Ismael în familia lui Avraam: „Şi cum s-a întâmplat atunci că cel ce se
născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum" (Gal. 4.29).

Lumea nu va eticheta răul ca persecuţie decât atunci când curge sânge, dar Dumnezeu doreşte ca batjocoritorul să ştie
dinainte cum îl va numi Cristos la judecată: prigonitor. Batjocura la adresa sfinţeniei este un păcat grav, deoarece el
poartă sămânţa persecuţiei sângeroase. Cei ce-şi mişcă limbile în voie pentru a ridiculiza şi-şi arată colţii cu ură, ar
lovi neprihănirea şi-ar face-o bucăţi dacă ar putea.

După cum Ismael l-a prigonit pe fratele său, care era născut prin Duhul, „tot aşa se întâmplă şi acum". Spiritul
dispreţuitor clocoteşte în sângele oamenilor răi, deşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, îi mână pe unii dintre ei cu o
zăbală. în timp ce aceştia din urmă nu-şi vor deschide inimile pentru Cristos, puterea convingătoare a adevărului
determină cugetele lor să aprobe concluzia soţiei lui Pilat: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta: căci am suferit
mult... din pricina Lui" (Mt. 27.19).

193

Deşi dintoldeauna au existat dispreţuitori ai sfinţeniei, Duhul lui Duinnezeu a profeţit că în zilele din urmă va apărea
un nou tip de batjocoritori. Cei care râdeau de neprihănire erau, de obicei, bărbaţi şi femei care-L negau în mod
deschis pe Dumnezeu şi se cufundau în nelegiuire - dar Duhul Sfânt ne vorbeşte de un nou grup care-şi va bate joc de
sfinţenie în numele sfinţeniei. Unii dintre ci vor fi la fel de răi ca cei dintâi, dar răutatea lor este învelită în religie.
„Dar voi, preaiubiţilor, aduceţi-vă aminte dc vorbele vestite mai dinainte dc apostolii Domnului nostru Isus Cristos.
Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite" (Iuda 17, 18).
Şi astfel va Irebui să ne aşteptăm să-i găsim nu numai printre păgâni şi criminali; Scriptura nc oferă o descriere atât
de clară, de parcă numele lor ar fi scrise pe frunţile lor: ,J3 sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi
poftelor firii, care n-au Duhul." (v. 19).
Un pastor citeşte astfel aceste cuvinte: „întemeietori de secte, Greşii, neavând Duhul", întemeietori de secte - cei care
dau naştere la dezbinări! Inima mea tremură la vederea săgeţilor celui batjocoritor aruncate de la această fereastră.
Aceşti oameni susţin că ei trebuie să se separe deoarece cugetul lor lc spune că închinarea lor este mai curată decât a
celorlalţi oameni; şi ei nu pot suporta să atingă oameni întinaţi, alăturân-du-sc poruncilor lor. Sunt. dc fapt, aceşti
oameni dispreţuitori şi supuşi poftelor? în adevăr, dacă Duhul lui Dumnezeu nu ne-ar fi spus acest lucru, noi am fi
putut intra în cele din urma în cortul lor, aşa cum a intrat Laban în cortul Rahelci, Iară să bănuim că acolo locuiesc
batjocoritori ai sfinţeniei. Dacă eşti un batjocoritor ateu sau un batjocoritor al adevăratei sfinţenii, deghizat, „nu tc
înşela: «Dumnezeu nu Sc lasă să fie batjocorit»" (Cal. 6.7).

Totodată, Dumnezeu nu va permite ca harul Său să fie batjocorit în sfinţii Lui. îţi aminteşti cc i-a costat pe copiii care l-
au supărat pe Elisei? „Suie-te, plcşuvulc! Suic-tc, pleşuvule!" (II împ. 2.23). Ei nu numai că şi-au bătut joc dc profetul
lui Dumnezeu, prin porecla pc care i-au dat-o, dar ci au luat în derâdere şi entuziasmul lui Elisei cu privire la cer. Este
ca şi cum ei l-ar 11 provocat pe Elisei: „Dacă crezi că stăpânul tău s-a înălţat la cer, de ce nu te duci după el, astfel
încât să putem scăpa de voi amândoi?" Este greu de crezut că aceşti copii au ajuns la astfel de adâncimi ale răutăţii?
Să stăm o clipă, cugetând de unde proveneau ci. Din Bctcl, un oraş al idolatriei!

Duinnezeu S-a purtat aspru cu Mical, deoarece ea dispreţuise dansul lui David înaintea Domnului, un act pc care
mândria ei îl considera

194

prea umilitor pentru soţul ei. îţi aminteşti care a fost pedeapsa ei? „Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua
morţii ei" (II Sam. 6.23). Deoarece socotise că preamărirea lui Duinnezeu era un act prea josnic pentru un rege, ca n-a
avut nici un moştenitor care să poarte coroana.

Mai mult, este un păcat foarte grav să-ţi baţi joc de un om care se află în nenorocire. „Cine îşi bate joc de sărac, îşi
bate joc de Cel ce l-a lacul" (Pv. 17.5). A râde de păcatul unui sfânt este un mare rău. Deoarece unii din fiii lui Belial s-
au bucurat, văzându-1 pe David căzând în ispita adulterului şi uciderii. Dumnezeu i-a blestemat.

Aşadar, cu cât mai grav este să-ţi baţi joc dc un om, datorită sfinţeniei lui! Păcatul provoacă ruşine şi oferă celor răi o
ocazie dc a-şi bate joc de un om, în special de un sfânt, pentru o comportare ruşinoasă. Dar sfinţenia constituie nu
numai nobleţea unei fiinţe umane, ci şi onoarea Dumnezeului cel preaînalt: „Cine este ca Tine minunat în sfinţenie?"
(Ex. 15.11). Astfel, nimeni nu pate batjocori sfinţenia fără să-L batjocorească infinit mai mult pc Dumnezeu, deoare în
El există mai multă sfinţenie decât în toţi oamenii şi îngerii puşi laolaltă. Nimic nu-L dezonorează mai mult pe
Dumnezeu decât faptul că un om dispreţuieşte sfinţenia copiilor Lui.

Când romanii doreau să nimicească faima unui om, ei îşi arătau dispreţul faţă dc cl, poruncind ca toate portretele şi
statuile lui, ce s-ar fi găsit în oraş, să fie distruse. Acum, fiecare creştin este imaginea vie a lui Dumnezeu, şi cu cât
este mai sfânt, cu atât cl se aseamănă mai mult cu Dumnezeu. Astfel, dacă batjocoreşti un sfânt, tu pângăreşti onoarea
lui Dumnezeu. O răutate devastatoare, demonică i-a determinat pe păgânii Vechiului Testament să „pună foc" în
Sfântul Locaş al lui Duinnezeu şi să „sfărâme toate podoabele săpate, cu lovituri de securi şi ciocane" (Ps. 74.6, 7).
Proorocul a văzut această nimicire şi a plâns: „Până când. Dumnezeule, va batjocori asupritorul şi va nesocoti
vrăjmaşul fără curmare Numele Tău?" (v. 10). Aşadar, cu cât mai mult trebuie să observe Duinnezeu răul dezlănţuit nu
asupra lemnului şi pietrelor, ci asupra lucrării măreţe săpate de Duhul Său - sfinţenia templelor Lui vii?

ÎNDEMN CĂTRE SFINŢI

1. Binecuvintează-L pc Dumnezeu pentru dăruirea platoşei Sute de oameni sunt nimiciţi zilnic de Diavolul, deoarece ci
nu au platoşa neprihănirii care să le apere inimile împotriva loviturilor lui

399

ucigătoare. Dacă Dumnezeu te-a făcut bogat şi renumit în această lume, dar nu sfânt, El nu ţi-a oferit altceva decât
combustibil pentru iad. Atunci, cum am putea uita să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru preţioasa Lui platoşă a
neprihănirii?

Când un duşman se apropie de un oraş, care nu are nici ziduri, nici arme de apărare, cu cât oraşul este rriai bogat, cu
atât mai grea îi va fi nimicirea. Şi ori de câte ori Satan se îndreaptă spre un om care deţine mult din ce este al lumii,
dar nimic din Dumnezeu în sufletul lui, pentru a-1 apăra, el transformă acest om într-o epavă. El ia tot ce doreşte şi
face ce vrea cu astfel de suflete. Jaful Diavolului este atât de profund, încât captivul nu s-ar gândi la amânarea sau
părăsirea vreunei plăceri. Deşi cunoaşte care-i va fi pedeapsa în iad, el merge înainte şi mai degrabă îşi condamnă
sufletul decât să se împotrivească cererilor arzătoare ale ispitei.

Irod a aruncat jumătate din împărăţia sa la picioarele fetei pline de răutate; şi după ce ea a decis că acest lucru nu era
suficient, el a sacrificat tot ce avea. Dar dacă sângele lui Ioan Botezătorul l-a costat pe Irod tronul, în această viaţă, cu
siguranţă că nu reprezenta nimic în comparaţie cu preţul pretins de Dumnezeu imediat după moartea lui: iadul!

Dar sfinţii să cânte smeriţi: „Aleluia!" Când Dumnezeu te-a făcut un om sfânt sau o femeie sfântă, El a dăruit porţi şi
gratii cetăţii tale. Acum, prin harul Său, tu le poţi apăra cu mângâierile permanente pe care cerul ţi le trimite pentru a
te împotrivi puterii lui Satan. Odată, tu erai sclavul lui timid, dar acum el este sub picioarele tale. în ziua în care ai
devenit sfânt, Dumnezeu ţi-a aşezat picioarele cu fermitate pe capul şarpelui. Poftele tale - fortăreaţa care-i pennitea
să controleze cu uşurinţă situaţia - au fost smulse din mâna lui. Un oraş se bucură când cartierul general este
recâştigat din mâna vrăjmaşului. Satan a fost izgonit şi niciodată nu se va mai putea instaura ca rege al sufletului tău.

într-un cuvânt, când Dumnezeu te-a făcut un om neprihănit, el a oferit sufletului tău cerul. în momentul în care te-ai
născut din nou, s-a născut şi un moştenitor al cerului. Gândeşte-te la serbările ce se desfăşoară când se naşte un prinţ
moştenitor, chiar şi în cel mai mic teritoriu din vasta creaţie a lui Dumnezeu. N-ai tu oare un motiv mult mai serios de
a te bucura, când gloria cerească a fost revărsată peste tine, în special când îţi aminteşti în ce regat se afla moştenirea
ta înainte de a fi adoptat în familia lui Dumnezeu? Pavel asociază cele două aspecte într-o doxologie completă:
„Mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a izbăvit de sub
puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia

195

Fiului dragostei Lui" (Col. 1.12,13). Ce schimbare binecuvântată: să ieşi din temniţa întunecată a Diavolului, unde ai
fost ţinut în lanţurile nelegiuirii, ca prizonier al iadului, şi să intri în împărăţia harului lui Cristos, unde lanţul de aur
al neprihănirii, care îţi împodobeşte gâtul, spune lui Satan şi întregii lumi că tu eşti un moştenitor al cerului!

2. Păstrează-ţi platoşa

Trebuie să i se amintească soldatului să-şi pună armătura când se avântă în luptă? Poate fi el uşor convins să renunţe
la ea? Totuşi, mulţi au făcut lucrul acesta şi au plătit scump pentru falsa lor îndrăzneală. Chiar dacă greutatea
armăturii devine insuportabilă, este mai bine să lupţi cu ea, decât să primeşti în piept o rană mortală. Dacă pierzi
această componentă, tu nu-ţi mai poţi menţine mult timp restul armăturii.

Dacă accepţi pătrunderea necurăţiei, cugetul va pune sub semnul întrebării sinceritatea ta. Este adevărat că Petru
pretindea neprihănirea doar la scurt timp după ce se lepădase de Stăpânul său: ,JDoamne, Tu toate le ştii, ştii că Te
iubesc!" (Ioan 21.17). Chiar după ce a fost întrebat de trei ori de către Domnul, Petru tot şi-a confirmat sinceritatea.
Dar trebuie să considerăm două lucruri: în primul rând, păcatul lui Petru nu a fost deliberat, iar în al doilea rând,
între lepădarea şi pocăinţa sa şi-au făcut loc regrete profunde. Totuşi, pentru David a fost mult mai greu să-şi
recunoască sinceritatea înaintea cugetului său, după ce păcătuise în mod deliberat, încât L-a implorat pe Dumnezeu:
„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule! Pune în mine un duh nou şi statornic!" (Ps. 51.10).

Putem repeta: încălţămintea Evangheliei nu se va potrivi pe un picior umflat de păcat şi stricăciune. Este imposibil de
purtat, până ce nelegiuirea nu a fost străpunsă de pocăinţă şi nimicită prin iertare. Consideră următorul lucru: eşti
pregătit suficient pentru a suferi cu bucurie sau cu răbdare pentru Dumnezeu, aşa cum faci astăzi? Nu mai mult decât
un soldat bolnav, ţintuit la pat, care urmează să întreprindă un marş lung! Stricăciunea slăbeşte sufletul la fel de mult
sau chiar mai mult decât boala care slăbeşte organismul şi-1 împiedică să suporte suferinţa.

David a manifestat o durere profundă pentru lipsa de sfinţenie din viaţa lui: ,^bate-Ţi privirea de la mine şi lasă-mă
să răsuflu, până nu mă duc şi să nu mai fiu!" (Ps. 39.13). El nu dorea să moară până când inima lui nu era din nou
dominată de sfinţenie. Răutatea este o otravă care înghite toată liniştea cugetului şi izvorul ascuns al bucuriei. Dacă
arunci <> piatră într-un râu limpede, el se va tulbura curând. „Căci

401
Ei vorbeşte dc pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai ci să nu cadă iarăşi în nebunie" (Ps. 85.8).

Neglijenţa în umblarea pe calea sfinţeniei expune în mod periculos credinţa ta, ţinută într-un cuget bun: este ca şi cum
ai încerca să păstrezi un giuvaier într-un sertar, la îndemâna oricui. Credinţa este un ochi, iar păcatul aruncă o ceaţă
deasă înaintea ei. Pentru credinţă, o viaţă sfântă este ca aerul curat pentru ochi; noi putem vedea până departe doar
pe zi senină. Astfel, credinţa vede dinainte făgăduinţa lui Dumnezeu, când priveşte printr-o viaţă bine ordonată şi
sfântă.

Credinţa este un adăpost. Va renunţa un soldat Ia armătura lui, dacă nu a fost rănit grav? Dacă se prăbuşeşte
credinţa, ce sc va întâmpla cu speranţa care îşi croieşte drum spre credinţă şi-şi scoate tăria din ea, precum un bebeluş
îşi ia hrana de la mama Iui? Dacă credinţa nu poate vedea iertare în făgăduinţă, atunci nădejdea nu poate căuta
salvarea. Dacă credinţa nu poate pretinde un fiu, speranţa nu va aştepta moştenitorul. Credinţa spune sufletului că are
„pace cu Dumnezeu" şi apoi sufletul se bucură „în nădejdea slavei lui Dumnezeu" (Rom. 5.1,2).

încerci să foloseşti sabia Duhului? Cum o poţi ţine, când necurăţia a rănit atât de grav mâna credinţei care trebuia s-o
poarte? Această sabie are două tăişuri: unul vindecă, celălalt răneşte. Cu unul salvează şi cu celălalt condamnă. Biblia
nu spune nici un cuvânt plăcut omului care practică păcatul. Acum - gândeşte-te foarte serios! - este vreun păcat care
să merite toată această confuzie, care, în mod inevitabil, va înăbuşi şi va ştrangula sufletul tău?

3. Fii smerit în sfinţenie

Indiferent pe unde ar încerca mândria să pătrundă - ca vântul care suflă iu! deschide o uşă sau un geam - n-o lăsa să
intre! Nimic nu este mai devastator pentru sfinţeniea ta: ca transformă neprihănirea în cucută şi sfinţenia în păcat.
Nicicând nu te afli mai departe de o viaţă creştină ca atunci când eşti umflat de mândrie. Când vedem un om umflat de
dropică, putem spune că sângele lui este apos şi bolnav, fără a-1 supune unui examen de laborator. Cu cât mai multă
mândrie îşi croieşte drum prin viaţa ta, cu atât mai puţin va curge în venele sufletului tău sângele curat al sfinţeniei:
„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el" (Hab. 2.4). Cuvântul Jată" este ca un semn pictat pe uşa omu-
lui mândru, astfel încât să ştie toţi că acolo locuieşte un om rău.

Dacă nu doreşti să anihilezi puterea sfinţeniei sau să pui la îndoială existenţa ei, păzeşte-te de mândrie. Te-ai simţit
vreodată separat de ceilalţi sfinţi, deoarece ei nu erau atât de sfinţi ca tine? Fii atent: acest

196

lucru miroase a fariseism. Este în natura sfinţeniei să dea întâietate fraţilor şi surorilor: „în smerenie, fiecare să
privească pc altul mai pc sus de el însuşi" (Fii. 2.3).

Sau poate ai observat germenii unei boli, numită neprihănire personală, invadând gândurile tale; inima ta se bizuic
puternic pe neprihănirea ei, până când încrederea te susţine să aştepţi mântuirea datorită ei. Ei bine, în acest caz
trebuie să te previn folosind cuvintele lui Constantin: „Aşadar, ridică-ţi scara şi urcă-te la cer prin eforturile talc;
deoarece nimeni nu a ajuns acolo pc această cale". Chiar crezi că ai putea fi singurul din cer care şi-a cumpărat propria
linişte? Du-tc şi măsoară-ţi scara prin sfinţenia Evangheliei lui Dumnezeu. Dacă este mai scurtă, fie şi numai cu o
treaptă, tu vei fi la fel de departe de cer!

Dacă te bizui pe propria-ţi neprihănire, când a strălucit în locurile publice, şi pe propria-ţi sfinţenie, ca şi cum ea ar fi
umblat în lumină, tu ţi-ai atribuit nişte merite care nu ţi se cuvin. Tu te faci vinovat de a oferi cea mai înaltă adorare
unei fiinţe, soarelui creat al pretinsei şi falsei sfinţenii moştenite, ceva ce Duinnezeu a rezervat numai Soarelui necreat
al Neprihănirii: „Domnul, Neprihănirea noastră" (Ier. 33.16).

Tu ai numai două opţiuni, după cum ne spune Scriptura - să-ţi recunoşti vina şi să renunţi la efortul tău omenesc sau
să renunţi atât la viaţă, cât şi la mântuire. Acum, pentru a te ajuta să înfrângi răscoala mândriei şi vanitatea
sfinţeniei, cântăreşte cu seriozitate următoarele recomandări umile:

(a) Meditează la sfinţenia lui Dumnezeu

Un om aflai la înălţime, nu ameţeşte decât dacă se uită în jos. Dacă cl permite o examinare condescendentă din partea
celor care sunt mai puţin sfinţi decât el, capul lui începe să se învârtă. Singurul tratament al acestei boli este a privi în
sus. Odată ce vede infinita sfinţenie a lui Dumnezeu, cel mai sfânt om din lume îşi recunoaşte starea reală şi se
smereşte adânc. Viziunea lui Isaia i L-a descoperit pe Dumnezeu stând pe tronul Lui, înconjurat de îngeri ce-şi
acopereau feţele şi strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!" Dar această scenă divină i-a arătat profetului şi
propria lui josnicie; după ce a auzit serafimul strigând „sfânt" înaintea lui Duinnezeu, el a strigat: ,jiccurat", referin-
du-se la starea lui spirituală (Is. 6.3. 5).

Iov a fost un alt om care şi-a descoperit necurăţia sufletului său, după ce a privit sfinţenia lui Dumnezeu. ,J)ar acum
ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă" (Iov 42.5-6). într-o încăpere
întunecată, noi părem destul de curaţi; dar dacă ne-am putea înconjura cu razele măreţiei şi sfinţeniei

403

lui Dumnezeu, nici razele de soare n-ar putea descoperi atâtea particule de praf în aer în comparaţie cu păcatul
descoperit în noi de sfinţenia lui Dumnezeu. Dar politica mândriei nu este să apară acolo unde poate fi eclipsată; ea
preferă să meargă acolo unde ea va fi adorată în lumina tăcută a auto-înălţării.

(b) Meditează la sfinţenia omului inocent

Este adevărat că, dacă eşti credincios, în tine este plantat un principiu al sfinţeniei. Dar ce poţi spune de natura pe care
ai avut-o înainte de căderea în păcat a lui Adam? Israeliţii care vedeau al doilea Templu, dar care nu şi-1 puteau
aminti pe cel dintâi, credeau că era o construcţie minunată. Totuşi, cei care văzuseră zidurile celui dintâi, Templul lui
Solomon, plângeau şi se bucurau când îşi aminteau de distrugerea lui. „Dar mulţi din preoţi şi leviţi şi din capii de
familii mai în vârstă, care văzuseră casa dintâi, plângeau tare când se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia"
(Ezra 3.12). Aşadar, fie ca acest lucru să ne amintească ce fel de om minunat a fost doborât datorită planului lui Satan.
în cer, tu vei gusta aceeaşi plăcere de care Adam se bucura în paradis, dar între tine şi vârful acelui deal tu trebuie să
faci mulţi paşi istovitori printre obstacole de pofte, ispite şi păcate.

Călătoria spre cer a creştinului este dificilă. „Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel
păcătos?" (I Pet. 4.18). Fecioarele înţelepte nu aveau untdelemn disponibil. Gândeşte-te la prima fiinţă care s-a
mândrit şi la sfârşitul său năprasnic.

(c) Meditează la propria ta mărginire

Pavel avea o metodă eficace de zdrobire a mândriei, când ea se ţinea strâns de el. El se smerea, amintindu-şi ce rău
fusese înainte de a fi salvat. Şi el nu a îndrăznit să spună vreun cuvânt despre sfinţenia sa, înainte de a fi zăvorât uşa
mândriei şi de a-şi fi amintit întreaga poveste a celor mai întunecate episoade din viaţa lui. Nici un vrăjmaş nu ar fi
putut realiza imaginea lui Pavel cu culori mai întunecate. Mândria a fost zdrobită de nenumărate ori prin descrierea
pe care şi-a făcut-o el însuşi: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de
apostol, fiindcă am prigonit Biserica fui Dumnezeu" (I Cor. 15.9).

Numai după ce s-a spălat în văzul tuturor de vechile lui păcate, Pavel a menţionat curăţirea lui prin îndurarea lui
Dumnezeu: J*rin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt; ...ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul
lui*Dumnezeu, care este în mine (v. 10). El ştia că cea mai bună cale de a distruge buruiana mândriei era de a-şi
zdrobi inima şi de a o transforma, smerindu-se pentru orice nelegiuire.

197

Mândria nu poate supravieţui cu uşurinţă într-un pământ arat cu regularitate de smerenia adevărată. Mândria este un
vierme care roade harul din inimă. Numai medicamentele amare distrUg viermii intestinali; lucrurile dulci îi hrănesc.
Creştine, ia cât ai nevoie din acest medicament amar - umilinţa şi pocăinţa - şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tu vei
fi vindecat.

Dar să nu crezi că acest vierme se înmulţeşte numai în copiii şi creştinii slabi. într-adevăr, această vârstă este cea mai
expusă acestei boli. Dar nici creştinii maturi nu sunt imuni. De exemplu, bătrânul David a fost infestat cu acest vierme
când a poruncit lui Ioab să numere poporul. Te-ai descoperit vreodată numărând în secret faptele bune pe care le-ai
făcut şi suferinţele îndurate pentru Dumnezeu, şi apoi aplaudându-te în surdină?