HIDROLOGIE

ISTORICUL DEZVOLTĂRII HIDROLOGIEI

Motto:

„ Când privirea lacurilor este oarecum blândă, oarecum gravă, oarecum

gânditoare, ea este o privire a apei. Cercetarea imaginaţiei ne duce la următorul paradox:
în imaginaţia vederii generalizate, apa joacă un rol neaşteptat. Adevărul ochi al
pământului este apa”
Gaston Bachelard, Apa şi visele, p.35

1. Cu toate că hidrologia este o disciplină relativ nouă, ea a căpătat o importanţă

foarte mare ca urmare a utilizării multiple pe care o capătă apa în zilele noastre. Practic,
fundamentele sale au fost puse abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Preocupări în
domeniu sunt amintite, totuşi, şi din timpuri foarte vechi. Acest fapt este atestat de
prezenţa numeroaselor staţiuni arheologice pe malul mărilor, râurilor şi lacurilor. Cele
mai vechi civilizaţii omeneşti s-au dezvoltat, cu precădere, în preajma apelor. Strămoşii
foarte îndepărtaţi făceau hidrologie fără a cunoaşte noţiunea: se aşezau în apropierea
izvoarelor, a cursurilor de apă, pe ţărmul mării etc. Existenţa apei le asigura posibilitatea
deplasării, utilizarea sursei ca apă potabilă, pescuitul etc. Prin urmare, nevoile erau
asigurate cu mai mare uşurinţă, comparativ cu locurile situate în puncte mult îndepărtate
de sursele de apă. Izvoarele, au reprezentat subiectul unui respect marcat de
superstiţie. Fără îndoială că atracţia lumii necunoscute a făcut din oameni să respecte în
mod deosebit apa, mai ales cea potabilă. Preoţii, divini şi gânditori, au atribuit izvoarelor
un caracter mai mult sau mai puţin mistic şi religios; ca urmare a acestui fapt ele au fost
protejate pentru a nu fi profanate. Actuala legislaţie a luat locul veneraţiei, mai ales
pentru perimetrele de protecţie.
Caracterul sacru şi mistic al izvoarelor este în mod particular marcat pentru
apele care au virtuţi curative. În primul rând ele au fost consacrate unor divinităţi.
Terapeutica hidrominerală este extrem de veche, ea fiind exploatată pentru prima dată
în apropierea oraşului Forli (Italia). În acest scop a fost amenajat un puţ cu ape termale
care datează din perioada neolitică.

1
 2. Trebuie subliniat faptul că dezvoltarea hidrologiei ca ştiinţă a mers în paralel
cu dezvoltarea tehnicii de folosire a apelor. Prin urmare, primele observaţii hidrometrice
sunt legate de folosirea apei pentru irigarea terenurilor (4.000 ani B.P., before present).
În acest caz egiptenii au făcut o serie de însemnări cu privire la regimul Nilului
deoarece calitatea recoltelor era determinată de mărimea şi momentul producerii
inundaţiilor acestui fluviu.
În Antichitate s-au făcut observaţii hidrometrice şi în bazinele fluviilor asiatice
Amu-Daria, Zeravşan (aflunet dr. Amu- Daria; izvorăşte din Tadjikistan), Tigru şi Eufrat
etc.; în acest caz observaţiile sunt legate de sistemele de irigare. Apar şi primele ipoteze
despre originea şi dinamica apelor subterane folosite ca apă potabilă (Egipt, China), în
băile publice (Grecia, Roma) şi pentru tratarea unor boli prin intermediul apelor termale
şi minerale.
Una din primele observaţii de natură hidrologică apare în versetele eclesiaste
atribuite regelui Solomon: “toate fluviile ajung în mare şi marea nu deversează niciodată:
or, fluviile care se varsă, nu încetează niciodată a curge…”.
Istoria hidrologiei este mai interesată de apele terapeutice, comparativ cu cele
potabile. Apele terapeutice, cunoscute şi sub denumirea de minerale, au o origine foarte
îndepărtată (din punct de vedere al utilizării), mai ales în Galia (Gaule), cunoscute încă
din perioada anterioară invaziei romane. S-au descoperit situri cu numeroase silexuri
tăiate sau polizate în apropiere de Vichy (centrul Franţei, în nordul Masivului Central
Francez – bazinul superior al Loirei), Bourbon-l'Archambault, monezi la Mont-Dore şi
Néris, şi chiar o piscină angulară anterioară instalaţiilor romane la Mont-Dore. Nu
romanii au introdus cultul apelor în Galia, meritul lor fiind doar acela de a pune în
valoare noi surse şi a facilita utilizarea apelor prin intermediul construirii de piscine,
devenite celebre în domeniu.

3. O serie de scriitori şi învăţaţi antici au lăsat numeroase însemnări cu privire la

geneza şi dinamica apei, după cum urmează:
Palissy Bernard (1510-1589), în lucrarea “Discursuri admirabile despre natura
apelor şi a fântânilor pământului”, explică faptul că apa de ploaie intră în sol, trece prin
roci şi curge până întâlneşte o ieşire şi se descarcă prin izvoare.
Cu toate observaţiile întreprinse încă nu se poate vorbi de o ştiinţă hidrologică în
adevăratul înţeles al cuvântului. Progrese sensibile în dezvoltarea acestei discipline
ştiinţifice s-au înregistrat începând cu secolul al XVI-lea ca urmare a bazei teoretice

2
realizate de unii oameni de ştiinţă din domenii colaterale: fizică, chimie, hidraulică,
hidrotehnică etc.
Simon Stevin (1548-1620), inginer flamand, celebru prin lucrările sale de
hidrostatică;
Galileo Galilei (1564-1642), enunţă principiul inerţiei şi al compunerii mişcărilor,
principiul vaselor comunicante etc.;
Torricelli E. (1608-1647), descoperă legile scurgerii lichidelor prin orificii;
Blaise Pascal (1623-1662), stabileşte legile presiunii atmosferice şi ale
echilibrului lichidelor, fiind totodată şi autorul primei prese hidraulice;
Isac Newton (1642-1727), sprijină explicarea mişcării ritmice a apelor marine şi
lacustre prin fundamentarea legilor atracţiei universale.
Francezii Perrault Pierre (1608-1680) şi Mariotté Edmé (1620-1684) şi
astronomul englez Halley Edmund (1656-1742) pun hidrologia pe baze cantitative
(Meinzer, 1942 citat de Zăvoianu I., 1999).
Perrault Pierre a calculat, pe baza măsurării precipitaţiilor timp de trei ani,
cantitatea de apă căzută în bazinul hidrografic al Senei şi apa scursă, remarcând că apa
căzută sub formă de ploaie şi de zăpadă este de şase ori mai mare ca debitul râului.
Întreprinde cercetări asupra capilarităţii şi evaporaţiei.
Mariotté Edmé , se apleacă asupra calculului de debit al Senei la Paris prin
determinarea adâncimii, a lăţimii şi vitezei râului cu ajutorul flotorilor.
Halley Edmund studiază rata evaporării şi estimează că indicele evaporării de
pe Marea Mediterană este suficient pentru a alimenta râurile care se scurg în ea.
Descoperirea tubului hidrometric de către Pitôt (1732) şi a elicei hidrometrice a
lui Woltman (1790) a făcut posibilă măsurarea şi cercetarea directă a vitezelor de
curgere şi a debitelor de apă a râurilor.
Fundamentul hidraulicii moderne este clădit de Bernoulli Jean şi Bernoulli
Daniel (tală şi fiu) în 1738, prin punerea la punct a ecuaţiei:

V  2gh.

4. Secolul al XVIII-lea reprezintă perioada în care s-au pus bazele hidrodinamicii

generale:
Euler L. (1750) concepe ecuaţia mişcării lichidelor;

3
 Chézy (1775) emite ecuaţia mişcării turbulente a apelor de suprafaţă care se
aplică şi pentru scurgerea subterană prin goluri; totodată, el precizează că viteza unui
râu variază cu panta suprafeţei lui şi găseşte formula care dă hidrologilor o nouă bază
de estimare a curgerii apei;
Darcy H. (1856) descrie cu lux de amănunte dinamica apelor subterane
formulând legea circulaţiei apei prin porii rocilor;
Dupuit J. aplică legea Darcy la calcularea debitelor de apă din foraje.
Studii de hidrologie au mai fost realizate de Vasárhelly (1845), Humpharey,
Abbot (1861), Bazin (1861), Penck (1886), Manning (1890) etc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a început studiul sistematic al apelor de
suprafaţă. În Germania, Ungaria, Franţa şi Elveţia se organizează instituţii de stat în
vederea culegerii datelor hidrometrice.
Îşi fac apariţia şi primele studii monografice de hidrologie: Voeikov A.I. şi Lohtin
V.M. în Rusia; Fargue, Belgrand şi Contagne în Franţa; Schreiberg şi Keller în Germania
etc.
Voeikov A.I. formulează o serie de teorii cu privire la rolul mlaştinilor în
alimentarea râurilor, la influenţa lucrărilor de desecare asupra climei şi a regimului
apelor etc. În lucrarea sa “Climatele globului pământesc” (1884) demonstrează că
“râurile sunt un produs al climatului”. În acelaşi timp face şi o clasificare a râurilor
arătând sursele de alimentare şi regimul lor.
Lohtin V.M. în lucrarea “Mecanismul albiei râului” stabileşte o serie de relaţii
teoretice viabile şi astăzi.
Belgrand a publicat lucrarea “Hidrologia bazinului Sena” (1850), iar Farague
“Forma albiei râului cu pat mobil”. Tot ei au organizat, în 1854, reţeaua hidrometrică din
bazinul Senei.
În a doua parte a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se aduc
contribuţii importante mai ales în cadrul staţiunilor limnologice: Sevastopol (1871),
Neapole (1872), New Port (S.U.A. - 1876), Plun (Germania – 1890), Aneboda (Suedia –
1907) etc. Sunt întreprinse acţiuni cu privire la dezvoltarea bazinelor, la viaţa existentă în
ape, la proprietăţile fizice şi chimice etc.
Întemeietorul limnologiei ca ştiinţă este elveţianul Forel F.A. (1814-1912) care a
studiat lacurile din Elveţia şi Germania. Forel, profesor la Universitatea din Lausanne
(Elveţia) a început cu “Introduction a l'étude de faune profonde du lac Lémon” (1869); a
continuat cu publicarea unei ample monografii asupra lacului respectiv în trei volume:

4
“Le Lémon: monographie limnologique” (1892, 1895, 1904). Printre altele, a mai publicat
peste 100 de articole cu subiect limnologic şi un manual: “Handbuch der Seekunde:
allgemeine Limnologie”.
Cercetări foarte importante în domeniul hidrologiei au fost aduse de foarte mulţi
hidrologi americani printre care: Snyder, Forter, Horton, Mayer etc. În ex-Uniunea
Sovietică se remarcă: Appolov, Zaikov, Poliakov, Rîbkin, Velikanov, Davîdov, Lvovici
(potamologie); Voskresenkii, Lebedev (hidrogeologie); Kalesnik (glaciologie); Dubah,
Ivanov (telmatologie); Berg (limnologie) etc.
După cel de-al doilea Război Mondial se întreprind cercetări, mai ales, pentru
cunoaşterea legilor scurgerii, determinarea debitelor solide, posibilitatea regularizării şi
compensării debitelor, gospodărirea apelor, utilizarea acesteia etc.